Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Sociologie şi Asistenţă socială

prof.univ.dr. Radu Baltasiu

Istoria Socială a României

Curs de sociologie istorică

Fascicula I
Bucureşti
2010

1
Istoria. Câteva cuvinte despre ceea ce este

“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea ce sunt de-a lungul timpului. Ea are
legături cu toate fenomenele din Univers, cu cele de natură materială, ca şi cu cele cu
caracter intelectual. …” (Xenopol, p.27)

Istoria socială este ştiinţa care face posibilă libertatea. Libertatea noastră ca inşi, ca
individualităţi, care nu este posibilă fără gândirea libertăţii celui de lângă mine, şi a
celuilalt de lângă cel de lângă mine, cu alte cuvinte, fără libertatea socială. Utilitatea
istoriei este, cu alte cuvinte, tocmai libertatea noastră. Fără libertate nu putem fi oameni,
condiţia animalităţii fiind exclusă, omul neputând fi animal – datorită condiţionării
culturale profunde a genomului său, ci, doar, neom. Conştiinţa este reflectarea conştientă
a trecutului nostru.

Prin conştientizarea trecutului fiecăruia dintre noi, ale societăţilor, al societăţii în care
trăim, devenim conştienţi de experienţa şi potenţialul individual, social. Conştientizarea
acestora face posibil respectul. Respectul este parte a capitalului social – stocul de
relaţionare dintr-o societate, întemeiat pe încredere.

Criza financiară de astăzi se datorează nu doar unei defecţiuni tehnice: prima sincopă a
informaticii de a calcula corect riscurile (The Economist …), sau al confuziei dintre
exactitate şi adevăr, cât rezultatul unui blocaj al conştiinţei. Insul de pe Wall-street a uitat
de faptul că banii au un trecut colectiv în orice moment (reflectă eficienţa muncii) şi sunt
purtătorii unei responsabilităţi colective (capacitatea de a fi în orice moment cumpăraţi
înapoi de alţi purtători sau emitent – Banca Naţională). Aceste două lucruri ţin de
conştiinţa banilor, mai exact de etica economică, chestiuni care combinate dau valoarea,
odată cu valoarea lor de întrebuinţare (capacitatea de a reprezenta obiecte utile). Iar
principala componentă a conştiinţei este trecutul, adică istoricul-istoria faptelor noastre.
Cu alte cuvinte, istoria este:
- obiectiv, timpul care trece, indiferent de voinţa omului sau de interpretările sale
asupra trecerii timpului
- subiectiv, înregistrarea ca experienţă a timpului trecut, şi folosirea acestei experienţe.
- Obiectiv, ca şi creştere cumulativă a personalităţii individuale prin cunoaştere
(cunoaşterea este ea însăşi un proces care presupune asimilarea unor fapte,
cunoştinţe din trecut), cunoaşterea istoriei este componentă a creşterii civilizaţiei.

Cu privire la scopul general al cursului

Cursul de Istoria Socială a României intenţionează să redea unele dintre
momentele şi mecanismele principale care “mişcă istoria” în general, ale românilor în
particular. Din acest punct de vedere cursul de Istoria Socială a României îşi propune să
prezinte unele din principalele secvenţe sau serii complexe de evenimente care au marcat
trecutul, prezentul şi viitorul României. Vom vedea că perspectiva metodologică,
criteriile de culegere şi dezbatere a problemelor este interdisciplinar, caracterul istoric al
acestui efort teoretic fiind dat de aducerea diferitelor elemente componente
(antropologice, sociologice, politice, geopolitice, economice şi culturale) din trecut.

Ideea centrală a cursului de istorie este devenirea. Devenirea ca înlănţuire de

fapte cu cauzalitate delimitată. Aici intervine sociologia. Stabilirea structurilor de
culegere şi de interpretare a datelor. De aceea istoria socială a României conţine în
acelaşi timp, acolo unde este cazul, elemente de sociologia culturii, a organizaţiilor, a
elitelor, geopolitică şi sociologie economică.

Spaţiul în care ne organizăm însă cu precădere efortul a fost definit cu o claritate

nedepăşită încă de către Xenopol:

“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea

ce sunt de-a lungul timpului. Ea are legături cu
toate fenomenele din Univers, cu cele de natură
materială, ca şi cu cele cu caracter intelectual. …
Deci istoria, în sensul larg al cuvântului, nu este o
ştiinţă aparte, cum a fost considerată până în
prezent, o ştiinţă care trebuia aşezată alături de
biologie, psihologie sau sociologie; ci ea constituie
unul dintre cele două moduri universale de
concepţie asupra lumii, modul de succesiune faţă
de modul de repetiţie.” (Xenopol, Teoria Istoriei,
1997, p.27, 28)

2
 Istoria este, deci, un mod obligatoriu de gândire. Neglijat, el există, dar gândeşte fără
obiect, gândirea devine simplificată, iar produsul, fapta unei asemenea gândiri este în cel
mai fericit caz mediocră.

3
2
Introducere bibliografică

Istoria socială a României caută să studieze în prezent elemente ale trecutului cu

semnificaţie pentru identitatea noastră colectivă, socială şi naţională. Suntem ceea ce
suntem în virtutea a ceea ce ştim să facem, a ceea ce ştim despre noi ca suntem capabili
să înfăptuim. Toate acestea decurg dintr-o tradiţie mai mult sau mai puţin conştientizată
şi organizată. Ca intelectuali ai unei epoci de cotitură ce se derulează cu repeziciune la
scara Europei şi a Lumii, suntem datori să pătrundem sensurile trecutului în raport cu
priorităţile prezentului, pentru a putea contribui la dezvoltarea societăţii româneşti. Fără
memoria istoriei, societatea va fi lipsită de conştiinţa prezentului la scara lumii. Acesta
este rolul intelectualului, rol ce revine în special acelora implicaţi în realizarea activă a
prezentului, adică sociologului.

Bibliografia se împarte în două perioade majore, cu subperioade:

- perioada de până la 1829, care pune accent pe „Civilizaţia Străvechii Europe”, pe
etnogeneza românilor, formarea şi apărarea statului la români;
- perioada de după 1829 până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, care este un
„moment de cotitură” pentru istoria românilor şi care explică în bună măsură
prezentul.

Bibliografie selectivă
i. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească. Contribuţii
de sociologie istorică privind cultura modernă românească, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
ii. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea G.
Delafras, Bucureşti, f.a. [1943]
iii. Virgil Madgearu, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuţii la
studiul evoluţiei sociale româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1999
iv. Constantin Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al
problemei noastre agrare, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1910
v. Constantin Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul, Ediţia a treia,
Librăria Socec, 1904
vi. Zeletin, Burghezia română, originea şi rolul ei istoric, ed. A 2-a, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1991
vii. A. D. Xenopol, Teoria istoriei, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti,
1997
viii. Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică română, 1972

4
 ix. Gh. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, vol I şi
II, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988
x. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură. Vestigii preistorice în Sud-estul
european, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1989
xi. ***, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
xii. A. Simion, Dictatul de la Viena, Albatros, 1996
xiii. Ion Antohe, Răstigniri în România după Ialta, Albatros, 1995
xiv. Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, Humanitas, 1990
xv. Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia, 1992
xvi. Mihai Ungheanu, Holocaustul culturii române, DBH, 1999

Prezentarea unora dintre lucrările din bibliografie

1. Pentru o privire de ansamblu a perioadei de după 1829, pentru introducerea în
contextul problemei din dinainte şi după Pacea de la Adrianopol, recomandăm
lucrarea profesorului Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică
românească .... Cartea, de referinţă pentru sociologia românească contemporană,
este prima dintr-o serie care aduce cititorului într-o lumină clară marile teorii
româneşti ale formelor fără fond (Maiorescu, Eminescu, Motru etc.) şi le „pune la
lucru” în explicarea trecutului societăţii româneşti. Este o lucrare de pionierat din
acest punct de vedere, marcând reintrarea sociologiei româneşti în circuitul
teoriilor moderne ale dezvoltării subdezvoltării. Vom observa că după lectura
atentă a lucrării prezentul devine brusc inteligibil. Cartea este un complex teoretic
armonios îngemănate, care rescrie pentru prezent, cum am precizat deja, mari
teorii româneşti cu valoare universală. Cele mai valoroase sunt, pe lângă teoria
maioresciană a formelor fără fond, teoriile eminsciene ale compensaţiei, ale
selecţiei sociale negative, şi ale păturii superpuse – acestea fiind primele teorii
majore al dezvoltării subdezvoltării.
2. Virgil Madgearu, Agrarianism, Imperialism, Capitalism, ... ne lămureşte asupra
unuia dintre cele mai importante aspecte ale societăţilor înapoiate aflate în
tranziţie: chestiunea proprietăţii. Madgearu arată că nu este suficientă
împroprietărirea, punerea în posesie. Nu este suficientă averea. Madgearu pleacă
de la observaţia comună că în vremuri tulburi, cum este perioada tranziţiei,
proprietăţile pot fi exploatate iresponsabil, fraudulos etc. Pentru ca ţara să
prospere nu este îndeajuns că câţiva să fie proprietari. Averea trebuie să fie în
armonie cu interesul public. Armonizarea proprietăţii cu interesul public, devine
posibilă prin transformarea proprietăţii dintr-un drept arbitrar de proprietate
asupra unui bun oarecare în proprietate de muncă. Proprietatea trebuie dobândită
prin muncă şi valorificată prin muncă. Aceasta este condiţia responsabilizării
sociale a proprietăţii şi condiţia asanării morale a capitalismului de pradă care
domină societăţile aflate în tranziţie.
3. Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei române, este una dintre
lucrările „de direcţie” ale culturii române, care dă, după Mihai Eminescu, un
răspuns modern şi complet la criza tranziţiei României. Pentru Manoilescu
democraţia, ca o formulă de suprastructură de import peste un regim de
proprietate încă insuficient asanat moral, adică încă în dezacord cu interesul
public, trebuie neapărat completată cu organizarea şi reprezentarea corporativă a

5
 societăţii – adică reaşezarea criteriului reprezentativităţii după criteriul
competenţei şi funcţionalităţii profesionale. În democraţiile înapoiate, cu regimuri
ale capitalului şi proprietăţii încă lipsite de „responsabilitate socială”, discursul
politic poate foarte uşor aluneca spre demagogie, spre ceea ce Motru a numit
„politicianism” iar Eminescu „stat demagogic”. Pentru preîntâmpinarea acestei
stări de lucru, Manoilescu duce mai departe ideea proprietăţii de muncă a lui
Madgearu şi o ridică la rang de reprezentare politică. Munca este criteriul după
care indivizii pot intra în Parlament. Ierarhizarea reprezentării pe baza muncii se
face după funcţionalitatea îndeplinită şi după criteriul competenţei profesionale.
Pentru a prospera, arată Manoilescu, relaţiile economice politice şi politice trebuie
să aibă în vedere atât eficienţa capitalului (productivitatea capitalului) dar şi
echitatea distribuţiei veniturilor. Capitalul înseamnă muncă şi el trebuie distribuit
în raport cu interesul muncii naţionale, arată Manoilescu. Mecanismul politic prin
care această distribuţie devine posibilă este structurarea corporativă a ţării
(organizarea întreprinderilor şi Parlamentul Corporativ). Prin aceste idei,
Manoilescu s-a situat înaintea vremurilor sale. Aceste principii sunt aplicate de
Occident după 1945 sub forma neocorporatismului instituţional (grupurile de
consultare cu specialişti în diferite domenii la nivel politic etc.) şi industrial
(conducerile colective ale uzinelor: patronat – muncitori). – vezi în acest sens
analizele lui Mattei Dogan pe marginea neocorporatismului occidental
contemporan1.
4. C.D.Gherea – Neoiobăgia ...., tratează cea de a doua mare problemă (prima este
aceea a decadenţei elitelor – devenite pătură superpusă - Eminescu) a ţărilor
înapoiate aflate într-un proces întârziat şi rapid de „sincronizare” cu Occidentul:
anume problema rurală, înapoierea rurală care marchează inclusiv, cum arătau
Eminescu şi Madgearu, pierderi de „substanţă naţională”, prin boli severe cronice
cu evoluţii întinse pe generaţii, depotenţare biologică care marchează declin şi
tulburări demografice serioase (mortalitate, morbiditate, divorţialitate - ridicate
nupţialitate scăzută, ridicate, violenţă familială etc.). Chestiunea rurală este
principalul efect pervers al dezvoltării în salturi, prin arderea etapelor, şi se
datorează importului grăbit, în interes personal cel mai adesea, al unor structuri
politice moderne, peste o structură socială nepregătită să primească şi să asimileze
noile instituţii. În acest caz, noile structuri se dovedesc a fi doar instrumente mai
eficiente de extorcare a muncii naţionale, în cazul unei societăţi înapoiate cum era
România sfârşitului de secol XIX – ţărănimea. Principalul efect al democratizării
şi al construirii reţelei moderne de drumuri nu a fost civilizarea ţării, ci
salahorizarea ei, în speţă a ţărănimii, arată Gherea.
5. Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul .... continuă linia
maioresciană şi eminesciană a formelor fără fond şi a selecţiei sociale negative.
Motru dezbate prima problemă a României – anume chestiunea politică, a
decăderii calităţii actului politic, transformat în instrument de înavuţire personală,
numit politicianism. Explicaţia este similară cu cea oferită de Gherea în
Neoiobăgia, importul de instituţii de dragul sincronizării fără o minimă pregătire
sufletească, în special la nivelul clasei politice, care îşi păstrează vechile apucături

1
Mattei Dogan, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă, Ed. Alternative, Bucureşti,
1992

6
 fanariote, schimbându-le însă prezentarea, justificându-le prin încadrarea lor în
efortul naţional de modernizare a României. Abia după ce clasa politică va fi
pregătită să folosească noile instituţii în raport cu interesul public, atunci ele vor
trebui să se ocupe de adaptarea lor şi asimilarea lor în societate. Este lesne de
înţeles că în discursul demagogic al clasei politice politicianiste, arată Motru, vina
pentru eşecul noilor instituţii o poartă poporul care nu are „însuşirile de
civilizaţie” ale occidentalilor. Cea mai gravă urmare a politicianismului este
pervertirea poporului, arată Motru (după Eminescu), din barbar acesta devine
semibarbar. Principala zonă socială afectată este mediul urban, unde masa celor
„fără de căpătâi”, dar cu suficientă îndrăzneală, devin „lefegii de stat”, constituind
uriaşul aparat birocratic-funcţionăresc care neştiind să facă nimic, creşte
exploatarea asupra ţăranului, crescând decalajul real al ţării.
6. Zeletin, Burghezia română, ... lucrare care descrie partea „luminoasă” a
dezvoltării României ca urmare a rolului jucat de clasa politică oligarhică şi
burgheză. Zeletin lansează conceptul de „ardere a etapelor” pentru a descrie saltul
pe care România îl face din toate punctele de vedere (social, politic, economic
etc.) în secolul al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, de la statutul de ţară
feudală la acela de stat modern, cu o industrie relativ vizibilă, cu instituţii
democratice stabile şi cu o infrastructură notabilă. Imboldul acestor evoluţii l-a
dat, arată Zeletin, scurtul contact dintre România şi interesele britanice în regiune.
Imperiul Britanic, până la apariţia grâului american, a fost interesată de grâul
românesc. În acest sens, a susţinut emanciparea politică a României. Intervenţia
britanică în regiune a fost, aparent, doar una comercială, ea fiind însă susţinută
geopolitic şi militar prin intermediarii de care s-a folosit constant – anume două
dintre cele mai agresive mari puteri din regiune: Imperiul Otoman şi Imperiul
Ţarist. Zeletin este în linia „sincronistă”, de tip lovinescian, de explicare a
evoluţiilor României, pe care le aşează sub imperativul sincronizării cu
Occidentul, spre deosebire de linia maioresciană (a Şcolii Critice, în general, din
care fac parte şi Eminescu şi prin evoluţie, Motru şi Manoilescu). Pentru Zeletin,
transformarea clasei politice româneşti într-un organism oligarhic a fost o
necesitate, pentru a putea „urgenta” într-o manieră coerentă evoluţiile politice
necesare dezvoltării capitalului bancar, comercial şi industrial în România.
7. Xenopol, Teoria istoriei ... Este substratul ordonărilor moderne ale istoriei
sociale. Istoria se desfăşoară în timp şi spaţiu, ca ansambluri de fenomene diferite
cu o cauzalitate comună pe un spaţiu dat – numite de către Xenopol serii. Teoria
serială, de absolută noutate în cultura europeană a sfârşitului de secol XIX, se
impune şi astăzi, fiind completată de către teoriile asupra timpului ale şcolii
braudeliene. Prin asimilarea teoriei istoriei propusă de Xenopol înţelegem de ce
greşelile istoriei se pot repeta şi care este responsabilitatea intelectualităţii – ca
memorie socială a catastrofelor şi succeselor comunităţilor pe care le reprezintă.
Istoria nu poate fi practicată ca o ştiinţă exactă, bazată pe memorarea unor fapte
de care putem „scăpa uşor” prin catalogare şi memorare mecanică. Istoria
presupune asumarea trecutului, este o practică intelectuală şi un exerciţiu de
conştiinţă socială. Este, iată, componentă obligatorie a pregătirii sociologice.
Toate acestea pentru că trecutul, înţeles ca succesiune de serii, este oricând în

7
 cotidian, printr-un element sau altul, parte a unei serii „declanşată” într-un timp
mediu sau lung, de acum 100 sau 400 de ani.
8. N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, ... Ţările Române au preluat, după prăbuşirea
definitivă a Imperiului Bizantin (prin ocuparea Constantinopolului pe 29 mai
1453), sarcina organizării uriaşului spaţiu mental al creştinătăţii răsăritene. Prin
subsidii şi printr-o politică consecventă de sprijin şi de organizare a Patriarhiei de
la Constantinopol – tolerată de către turci, uneori în pofida acestora, marii
domnitori români au reuşit timp de circa 300 de ani să menţină coeziunea şi viaţa
instituţională a ortodoxiei în Sud-Estul Europei. Marile aşezăminte din Balcani,
din Grecia (în special de la Athos), de la Ierusalim şi Alexandria, datorează
nemăsurat sprijinul unor domni precum Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu, cantacuzinilor şi, înaintea lor, marilor domni Ştefan cel Mare,
Mihai Viteazul etc. Odată cu sufocarea comercială şi geopolitică a principatelor
sub uriaşa presiune turcească, în secolul al XVIII-lea, acest rol de organizator şi
păstrător spiritual al marilor tradiţii se diminuează. Acest mare rol a fost unul
spiritual – de unificare a unor întinse teritorii sub protecţia dreptei credinţe, şi
unul politic – de sprijin a unor popoare aflate sub oprimare turcă directă. După ce
citim această carte înţelegem cu adevărat valoarea neatârnării Principatelor
române şi semnificaţia marilor domnitori români în această parte a Europei şi a
lumii.
9. Gh. Brătianu, Marea Neagră. Pentru înţelegerea contextului geopolitic şi a
marilor contacte şi întâlniri între civilizaţia românească şi cea europeană, în
perioada Evului Mediu de Mijloc, cartea lui Brătianu este foarte lămuritoare.
Vedem cu românii au ştiut să gestioneze scurtul contact cu marile puteri
civilizatoare ale Europei Occidentale din secolele XIII-XV care au fost Genova şi
Veneţia. Brătianu leagă structurarea statelor feudale româneşti de aceste legături
şi de importanţa geopolitică a Mării Negre, spaţiu de contact între uriaşa placă
turnantă eurasiatică a spaţiului turco-tătar şi marile bogăţii ale Levantului (prin
Bosfor-Dardanele şi Mediterana) dar şi cu Extremul Orient – drumul Persiei, şi
mai departe al Indiei şi Chinei se termina la Marea Neagră. Brătianu ne dezvăluie
complexul de relaţii şi urmările contactelor dintre primul capitalism occidental,
cel al Veneţiei şi Genovei şi Bizanţ, cu urmări nefericite pentru toţi actorii,
inclusiv pentru români, datorită subordonării intereselor majore ale creştinătăţii
celor comerciale. Statele române se nasc în acest context de cotitură, când
spiritualitatea europeană începe a fi definitiv dominată de interesul comercial, la
marea scară a spaţiului istoric şi geopolitic.
10. M. Gimbutas, Civilizaţie şi Cultură. Vestigii preistorice în Sud-estul
european, ne reaminteşte că prima Europă s-a aflat pe coridorul Nipru-Bug-
Dunăre-Coasta dalmată, începând din mileniul al VII-lea înainte de Cristos.
Civilizaţie urbană, agricolă, paşnică şi de tip matriarhal, prima Europă constituie
un element indispensabil conştiinţei noastre europene.

8
Istoria socială – ştiinţa fenomenelor de semnificaţii ale naţiunilor
(unitatea de analiză este naţiunea).
Funcţia istoriei sociale
Istoria socială este acea ştiinţă socială preocupată cu studiul memoriei sociale – sistemul
memorat al ordinii. Mai exact, istoria socială studiază acele părţi ale memoriei sociale
devenite bunuri sociale publice, semnificative în raport cu identitatea individuală şi
colectivă a naţiunilor.

Istoria socială are o funcţie de cunoaştere ştiinţifică – să pună la dispoziţia societăţii fapte
de cunoaştere specializate privind trecutul semnificativ în raport cu necesităţi de
planificare de orice natură etc.

Istoria însă este o componentă a conştiinţei de sine colective şi individuale, fiind un

ingredient absolut necesar al spiritualizării relaţiei sociale.

Unitatea de analiză: naţiunea. Istoria are finalitate. Finalitatea se consumă la

nivelul naţiunilor

Într-o primă accepţiune, naţiunea este partea definitorie a conştiinţei colective de pe un

spaţiu dat, este ceea ce face posibilă coexistenţa unei mase mari de oameni care nu se
cunosc unii cu alţii dar care se recunosc a fi împreună prin limbă, obiceiuri (nu neapărat
tradiţionale) şi care se supun aceloraşi legi şi au idealuri-experienţe recente relativ
similare.
În termenii sociologiei gustiene, naţiunea este poporul cu voinţă socială (scop), ceea ce
este tot una cu a spune că naţiunea este o grupare mare de indivizi care se simt solidari
unii faţă de alţii în raport cu obiective. Aceste obiective devin adesea, la scara unui
asemenea grup mare, idealuri colective, mai mult sau mai puţin conştientizate sau
afirmate.

„Orice naţie dar, precum orice individ, are o misie a împlini în omenire, adecă a
concurge, după natura şi geniul său propriu, la triumful ştiinţei asupra naturei, la
perfecţionarea inţelegerii şi a sentimentului omenesc potrivit legei divine şi eterne care
guvernează ursitele omenirei şi ale lumei. (Introducere, I)

Viaţa adevarată se întemeiază în lucrarea lui Dumnezeu asupra zidirilor sale şi a omenirei
colective asupra fiecărui om în parte, în unirea materiei cu spiritul, al lui eu cu lumea din
afară; pentru aceea Pascal zicea ca «toate părţile lumei sunt lănţuite într-astfel de chip, că
este peste putinţă d-a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul».Mintea, înălţându-se prin
umilinţă, ştie observa cu confiinţă şi respect cărările divine; ea poate mult, căci cunoaşte
cât poate, şi în loc d-a-şi risipi puterile împotriva unor stavile nebiruite, ea le
concentrează îndrepte hotare şi astfel se face ajutătorul providenţei." (Introducere, I) –
Bălcescu, Românii sub Mihai Voevod Viteazul, http://ro.wikisource.org/wiki/Rom
%C3%A2nii_supt_Mihai-Voievod_Viteazul

9
Unitatea de analiză a istoriei sociale este naţiunea. Unitatea de analiză are două funcţii.
Prima este aceea de a furniza contextul, cadrul semnificativ al acţiunilor memorabile,
care capătă dreptul de a intra în conştiinţa umanităţii. Din acest punct de vedere, cadrele
memorabile au caracter relativ particular, la scara lumii, sunt, adică sunt naţionale.
Naţiunile sunt, deci, cadre colective de realizare şi înregistrare a faptelor
semnificative (memorabile, eroice sau de importanţă deosebită). Memoria naţională
are caracter social general şi etnic, întrucât naţiunea are o componentă antropologică şi
etnografică specifică (etnicitatea), specifică unui grup cu o anumită coeziune biologică,
psihologică şi cosmică pe un teritoriu dat - asupra căruia are o reprezentare mentală
relativ unitară.
Totodată, naţiunea reprezintă cel mai potrivit cadru de analiză al fenomenelor mari care
privesc identitatea noastră colectivă. Dincolo de naţiune vorbim de restul popoarelor-
naţiunilor sau de civilizaţia în care ne încadrăm sau faţă de care ne raportăm (civilizaţia
europeană sau occidentală). Naţiunea ca unitate de analiză, este suficient de mică pentru a
avea semnificaţii directe în psihologia individului şi suficient de mare pentru a putea
urmări o masă mare de oameni, fenomene, pe parcursul istoriei cu sens.

Naţiunile sunt grupările în raport cu care fenomenele au suficientă generalitate pentru a

avea un sens pentru cercetător şi pentru membrii individuali ai comunităţii naţionale.
Dincolo de naţiuni avem detaliile diferitelor grupuri particulare, constitutive ale
societăţilor. Fiecare grup poate constitui culturi locale sau subculturi. Acestea însă nu
conferă însă un fundament pentru înţelegerea fenomenelor majore, aflate în desfăşurare
pe un teritoriu locuit de o comunitate largă precum popoarele.

Naţiunile se fac istorie ca entităţi colective dar şi prin intermediul abilităţilor individuale.
Aşa de pildă, portavionul nu ar fi fost posibil în afara puterii colective numită America şi,
mai mult, reprezintă interesele şi puterea acestei societăţi în lume. În acelaşi timp,
manevrarea lui în întreg contextul tactic şi strategic al mărilor, deci ca unitate este opera
abilităţilor profesionale ale unor indivizi.
Ceea ce uneşte cele două entităţi – naţiunea şi individul - şi dau posibilitatea exprimării
noastre în colectivitatea numită naţiune se numeşte vocaţie. În afara acesteia prezenţa
noastră în societate va fi „de mântuială” sau chiar parazită dacă nu de-a dreptul în zona
infracţionalităţii. Ne amintim că vocaţia reprezintă asumarea de către individ a
timpului său şi orientarea acţiunilor sale spre valorificarea la maxim a potenţialului
de care dispune, în slujba societăţii. Vocaţia este, deci, conştiinţa activă a rolului
individului în societate.

Actorii istoriei sociale: popoarele şi elitele – iniţiativa istorică

Memoria socială este stocată în popoare şi elite. Elitele reprezintă corpul social însărcinat
cu protecţia şi dezvoltarea socială inclusiv prin folosirea memoriei sociale. O altă funcţie
foarte importantă a lor este organizarea muncii, după cum vom vedea din analizele lui
Mihail Manoilescu. Aceste cunoştinţe sunt utilizate pentru a răspunde provocărilor
istoriei la care popoarele trebuie să facă faţă în timp. Totodată, elitele sunt purtătoarele şi

10
organizatoarele idealurilor, obiectivelor, scopurilor societăţii. Elitele definesc interesul
public naţional şi îl apără.

Istoria este serială

Evenimentul istoric nu este linear. Deşi este bine încetăţenită concepţia conform căreia
evoluţia istorică înseamnă progres, în special la nivelul elitelor din mediul urban,
lucrurile nu stau deloc în acest fel. Fenomenele istorice pot însemna foarte bine şi regres
sau, după cum arată teoriile româneşti ale dezvoltării încă din sec. XIX, pot fi şi „evoluţii
fără creştere.”

“Aceste teorii sunt deci, teorii stadiale non-cumulative (adică se referă la o schimbare
fără creştere şi deci fără acel efect pozitiv, numit progres). Prin urmare, primul lucru la
care trebuie să renunţăm atunci când vorbim de evoluţie stadială este prejudecata
progresului. …
Istoria reprezintă o succesiune de fapte care nu sunt neapărat asemănătoare între ele, cu o
cauzalitate comună. (Bădescu, Teorii sociologice contemporane, 1994, p.8)

Independent însă de analizele privind dezvoltarea, Xenopol este primul care a teoretizat
caracterul „spiralat”, „ciclic”, neuniform al evoluţiilor istorice, la sfârşitul secolului al
XIX-lea. În plin mit al progresului (La belle époque), centrat pe credinţa că omul a reuşit
controlul deplin asupra naturii şi destinului său, elita din spaţiul românesc întrevede
caracterul iluzoriu al victoriilor comerciale şi tehnologice. Precizăm că un început al
teoriilor ciclurilor istorice a fost schiţat indirect, de către primii economişti moderni
precum Adam Smith şi Malthus, atunci când au făcut analiza „prăbuşirilor” câştigurilor
comercianţilor şi ale „crizei creditului” asociate cu evoluţiile ciclice ale creşterii
populaţiei şi ale culturii grâului.

La belle époque este perioada cuprinsă între finalul sec. al XIX-lea şi izbucnirea
primului război mondial, caracterizată de cristalizarea marilor sisteme coloniale –
interpretată ca şi victorie a cuprinderii în sfera civilizaţiei a populaţiilor primitive,
a finalizării revoluţiei industriale în ţările occidentale – maturizarea pieţelor,
tehnologiilor, accesul la bunuri de larg consum pentru muncitori şi, implicit,
ocolirea „soluţiei marxiste” a revoluţiei proletare în aceste ţări, înflorirea artei –
acum apar impresionismul, art nouveau – care recentrează spiritul dinspre formele
clasice ale realităţii înspre cele ale libertăţii de interpretare, ale psihologiei
privitorului etc. – vezi ... şi Hobsbawm. Naturalismul DARWIN. De asemenea,
epoca este caracterizată de o lungă perioadă de pace între marile puteri: între 1871
(războiul franco prusac) şi 1914, ceea ce a creat iluzia că formula capitalistă,
ştiinţifică şi artistică a societăţii, sunt cele „perfecte”.

Xenopol, în Teoria istoriei:

“Seria este constituită dintr-o înlănţuire de fapte
succesive şi deci neasemănătoare între ele, legate

11
 unele de altele prin cauzalitate; deoarece …numai
această legătură scoate faptele din izolarea lor şi le
face să devină un tot de un caracter mai general
decât evenimentele care le compun şi le sunt
subordonate.” (Xenopol, Teoria istoriei, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p.
305)

Istoria socială este preocupată cu înţelegerea semnificaţiilor majore ale trecutului. Funcţia
acestor semnificaţii este, la rândul ei, de a uşura sarcina integrării societăţilor în prezent,
de înţelegere a propriului destin şi a sensurilor existenţei colective. Istoria socială este
ştiinţa devenirii colectivităţilor. Intelectualitatea, alături de tradiţiile populare, are rostul
conservării şi pătrunderii înţelesurilor trecutului (tradiţia cultă) pentru a face posibil
progresul. Progres în absenţa cultivării identităţii colective (naţionale) este o
imposibilitate întrucât conştiinţa faptelor trecute constitutive – memorabile fac posibilă
stima de sine a indivizilor şi a colectivităţilor. Iar fără stima de sine, adică fără demnitate
(individuală şi naţională) încordarea pentru progres nu este posibilă (ce rost –
semnificaţie are o acţiune săvârşită de un individ sau de o colectivitate care nu crede în
propriile capacităţi creatoare şi în sensul actelor sale). Am putut deja observa prin teoria
weberiană a acţiunii sociale că actul social presupune sensul subiectiv atribuit. Sensul
care conferă caracter memorabil, şi deci istoric, este constitutiv şi definitoriu pentru
manifestarea cu demnitate în prezent a colectivităţilor (societăţilor, popoarelor,
naţiunilor).

Naţiuni şi popoare
Naţiunile sunt popoarele care făuresc istoria. Popoarele sunt „atemporale”, în sensul că
nu sunt interesate în măsurarea timpului în termenii progresului. Poporul, după cum vom
vedea în cursul dedicat Naţiunii este în esenţă un grup mare caracterizat în primul rând
etnic şi cultural. Naţiunea este poporul cu voinţă socială (Gusti), interesat neîncetat de
îmblânzirea şi procesarea materiei, interesat adică de civilizaţie. Naţiunea participă la
construcţia istorică având conştiinţa istoriei, a trecerii timpului. Naţiunile sunt popoarele
moderne care îşi construiesc, prin voinţă socială, prezentul şi viitorul. Voinţa socială se
materializează prin manifestări economice, spirituale (manifestări constitutive) şi
manifestări politice şi juridice (manifestări regulative). Măsura timpului modernităţii este
în special de tip instituţional şi tehnic, elemente definitorii pentru ceea ce înţelegem prin
civilizaţie – organizarea prin excelenţă a materiei şi a timpului liniar (măsurabil după
cronometru). Expresia economică a „cronometrului” este progresul tehnic împreună cu
scara salariilor în raport cu competenţele (măsurabile prin tipuri de calificări şi diplome
etc.)

Accesul la modernitate, la timpul „cronometrat” se face prin leadership şi prin

creativitatea popoarelor. Accesul la propria conducere – prin selecţia unor elite
reprezentative – adică organice şi dreptul societăţilor la propria creativitate asigură
popoarelor un loc în rândul naţiunilor moderne. Există perioade de cezură în care varii
presiuni istorice pot oprima sau chiar interzice accesul popoarelor la propria conducere
(ocupaţia militară şi ideologic, cazul recent al comunismului din estul Europei) şi la

12
propria creativitate (prin distorsiunea gravă a scalei salariilor şi ierarhiei competenţelor şi
a mecanismului educaţional – cazul statelor demagogice). Creativitatea popoarelor este
încurajată prin recompensarea corectă a muncii. Starea de dezvoltare a unei societăţi
este, deci, funcţie de scara salariilor în raport cu distribuţia naţională a competenţelor.
Naţiunile se află într-o permanentă competiţie a competenţelor. Vorbim de schimburi
egale între naţiuni atunci pentru categorii de munci de productivitate egală avem salarii
echivalente şi avem schimburi inegale – şi deci subdezvoltare, când munci de
productivitate egală sunt remunerate diferit unele faţă de altele. Acest fenomen este tipic
pentru raporturile dintre centrul sistemului mondial şi periferia sa după anul 1650.

Seriile istoriei societăţii româneşti

Istoria socială este deci ştiinţa seriilor, a deveniri diferitelor fapte având o cauzalitate
comună. Cele două mari serii ale spaţiului românesc sunt formarea statului şi
modernizarea societăţii româneşti. Prima serie, formarea statului, este un imperativ al
trecerii prin istorie pentru orice societate. Statul nu este rezultatul capriciului unor voinţe
individuale particulare, ci soluţia trecerii prin istorie a popoarelor. Prin stat popoarele şi
societăţile îşi delimitează şi îşi protejează cele mai importante interese de tip colectiv:
apărarea, sănătatea, credinţa (împreună cu instituţia Bisericii), educaţia, infrastructura şi
regimul însuşi al prosperităţii economice.
În acelaşi timp, seria modernizării societăţii este condiţia supravieţuirii statului şi sensul
însuşi al existenţei statului naţional. Statul nu poate dăinui ca suprastructură organică,
adică reprezentativă, decât prin protejarea dezvoltării societăţii care îl susţine. În acelaşi
timp, garantul modernizării societăţii în ansamblu este statul. Statul este „membrana
celulară” cu care societăţile trec prin istorie.

Formarea statului şi modernizarea societăţii, din punct de vedere temporal, sunt

suprapuse, ele nu se află integral una în succesiunea celeilalte. Apariţia statului la români
a fost rezultatul firesc al procesului de modernizare a societăţii. Cu câteva excepţii, până
în sec. XVII-XVIII, mai cu seamă până în vremea fanariotă, statul a reprezentat interesul
public, dovadă sprijinirea sa pe pătura masivă a ţăranilor liberi ca principal actor
economic şi militar. Pe de altă parte, aceste serii subîntind alte subserii, nu mai puţin
importante: formarea poporului român, Bizanţ după Bizanţ, problema rurală.
Formarea poporului român este sinonimă cu creştinarea, contemporană cu formule
proprii de organizare teritorială, urmată de apariţia noii statalităţi româneşti: romaniile
populare de la nordul Dunării, şi formaţiunile statale din sudul Dunării în sec. XII şi mai
înainte.
Bizanţ după Bizanţ reprezintă continuitatea în spirit, sub umbrela creştinismului ortodox,
a unificării popoarelor din Sud-Estul Europei sub oblăduirea domnilor români pentru
aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului
al XIX-lea. Mari domnitori precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului bizantin prin sprijin
financiar, politic şi cultural consistent acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi
mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la
Ierusalim şi Alexandria).
Problema rurală este, din păcate, o problemă persistentă, un „produs secundar” foarte
nenorocit al modernizării incomplete sau cu mari costuri a societăţii româneşti, în

13
condiţiile unui „stres geopolitic”, al unor presiuni externe, tot mai grave începând cu
secolul al XVI-lea. Problema rurală se referă direct la
1. diminuarea libertăţilor ţărăneşti şi
2. aducerea unei bune părţi a acesteia în mizerie.
Există însă şi componente colaterale foarte importante legate de problema rurală,
precum:
3. sărăcia rurală îşi are asociate, în mediul urban, supradezvoltarea consumului
de lux pentru o minoritate şi a demagogiei clasei politice şi a aparatului de
stat;
4. o bună parte din adulţii cu putere de muncă nefiind cuprinşi în circuitul
naţional economic, piaţa internă de consum este restrânsă şi cronic imatură
5. ceea ce antrenează subdezvoltarea serviciilor şi industriei
6. şi îşi asociază un nivel relativ scăzut de salarizare pentru majoritate
Pătura ţărănească, mult mai uşor de exploatat în condiţii de mizerie, a constituit, şi încă
mai constituie, baza dezvoltării societăţii româneşti. Ţăranii astfel salahorizaţi s-au numit
iobagi, ca în toată Europa Evului Mediu. Societatea românească a încercat „soluţii
paralele”, adică în ciuda opoziţie clasei politice – mai mult sau mai puţin înstrăinate de
problemele poporului, prin răscoale şi chiar revoluţii (de la Horia, Cloşca şi Crişan, până
la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu şi mişcarea paşoptistă). Un prim moment de
intersectare a intereselor populare cu clasa politică aflată la guvernare (pentru alte
intersectări, mai mult sau mai puţin temporare au mai avut loc, în cazul unor domnitori
sau lideri fără putere oficială, cum a fost cazul lui Tudor Vladimirescu sau al lui Avram
Iancu la 1848) a fost Reforma lui Cuza, la 1864. Soluţia de la1864 a fost parţială (ţăranii
nu au primit nici utilaj nici suficient pământ, rămânând dependenţi de marii proprietari)
şi, ca urmare, a generat chiar amplificarea exploatării pentru o bună parte a ţărănimii.
Această nouă exploatare, de limitare medievală a drepturilor a unor cetăţeni exploataţi
însă cu eficienţa capitalismului cerealier, aflat în plină expansiune în sec. XIX, a fost
numit de Gherea, neoiobăgie. Neoiobăgia a fost lichidată abia de noul ciclu politic care a
izbutit realizarea României Mari, prin reforma rurală de la 1921, când o bună parte din
marile proprietăţi au trecut în mâna ţărănimii, aceasta având şi acces la utilaj agricol
pentru legi ulterioare de protecţie şi încurajare. După 1944 comunismul trece, agresiv, la
lichidarea programatică a clasei ţărăneşti, şi, implicit a proprietăţii ţărăneşti. Comunismul
a crezut ca prin cooperativizarea forţată şi prin transformarea ţăranilor în muncitori –
printr-un alt proces forţat de industrializare, va lichida această clasă considerată de toţi
gânditorii marxişti, conservatoare şi neprogresistă. Industrializarea comunistă a fost, pe
ansamblu un eşec, trauma satului, devastat până la substanţa sa antropologică, nefiind
vindecată nici astăzi. Aceasta pentru că legile rurale de după 1991 au perpetuat condiţia
ţăranului fără utilaj agricol, cu proprietate puternic fărâmiţată, neeconomică, la îndemâna
conduitelor prădalnice ale intermediarilor ce stochează sau vând marfa agricolă. Astăzi,
confuzia ideologică, inclusiv a mass-media a problemei rurale este destul de „avansată”.
Nu există programe sistematice de încurajare a economiei rurale, se practică suprapuneri
confuze între noţiunea de economie ţărănească şi capitalism (lucrurile sunt diferite –
economia ţărănească nefiind întemeiată pe profit), ţăranul este etichetat cu denumirea de
fermier, noţiune cu conţinuturi rurale dar nu neapărat ţărăneşti cât mai degrabă
capitaliste. În acest fel, moştenirea satului românesc, atât cât a mai rămas din ea, fiind din
nou pusă sub semnul negativului.

14
Timpul dominant şi rolul elitelor. Pătură superpusă şi elite organice
Societăţile se află într-o competiţie continuă. Una dintre sursele competiţiei este „simţul
timpului istoric” mai dezvoltat la unele popoare faţă de altele. Există popoare, în special
cele dominate de structurile ţărăneşti, care nu sunt interesate de stăpânirea timpului
istoric, „cronometrat” şi care nu sunt interesate de expansiune. Acestea urmează,
inevitabil, să facă faţă popoarelor interesate de „controlul” istoriei. Procesul acesta de a
adaptare a vieţii colective a unei societăţi iniţial dominant rurale la regimul impus de o
societate agresivă şi expansionistă (comercial, industrial, bancar, militară etc.) a fost
numit de Dobrogeanu Gherea orbitare. Societăţile tradiţionale sunt socotite astfel
înapoiate faţă de cele care domină timpul liniar, istoric. Societăţile mai înapoiate
orbitează, adică îşi modifică regimul vieţii instituţionale, culturale şi chiar individuale în
raport cu imperativele timpului societăţii dominante. Mecanismele prin care civilizaţia
dominantă îşi impune ritmurile sunt cel mai adesea de tip comercial, financiar şi
industrial (prin intermediul creditului şi al supremaţiei tehnologice) după cum pot fi şi de
natură politică şi militară. Ultimele două componente sunt instrumente de impunere
rapidă a intereselor centrului în periferie. Rolul elitelor este integrarea armonioasă a
societăţilor locale în timpul dominant, prin protejarea şi promovarea intereselor
societăţilor pe care le reprezintă. Atunci când elitele nu înţeleg să îşi asume imperativul
istoric, de succes în competiţia mondială sau regională, la care societăţile lor sunt somate
de societăţile expansionare (care definesc, de regulă, centrul sistemului mondial,
capitalist, localizat în succesiune în oraşele italiene din sec. IX-XIV, apoi în Spania-
Portugalia în sec. XV-XVI – odată cu descoperirea aurului din America Latină, Ţările de
Jos din sec. XVI-XVII şi în final în Anglia, până după primul război mondial şi, în fine,
în SUA), atunci vorbim de elite ca pătură superpusă. Pătura superpusă îşi arogă doar rolul
redistribuirii plusprodusului naţional în consum adesea inutil, de lux şi fără legătură cu
sarcinile menţinerii competitivităţii naţionale, ale unei orbitări cât mai onorabile în raport
cu centrul sistemului mondial. Elitele care integrează coerent şi în raport cu interesul
public naţional societatea în timpul dominant le numim organice. Selecţia acestor elite se
face după criteriul competenţei. Societăţile guvernate organic au acces la modernitate
prin mecanismul politic al democraţiei şi prin cel economic al economiei de piaţă. Pilonii
economiei în societăţile democratice sunt salariul remunerat în raport cu competenţa,
bursa – loc al întâlnirii libere a muncilor naţionale (al celor locale cât şi a celor locale
faţă cu cele internaţionale) prin evaluarea liberă a competitivităţii (valorii de bursă) a
întreprinderilor, şi productivitatea muncii – consum cât mai puţin de resursă individuală
cu valoare adăugată cât mai mare. În societăţile dominate de interesele de grup, regimul
politic, dacă îmbracă aparenţa democraţiei, devine regim demagogic sau politicianism, iar
regimul economic va deveni unul de salahorizare (în mediul rural numit neoiobăgie –
forme politice şi de prelevare a taxelor de tip modern, cu conţinuturi ale muncii feudale,
rezultatul fiind o supraexploatare feroce a muncii ţărăneşti).

Scurtă prezentare a perioadei de după 1829

După 1829 România intră în circuitul modernizării mondiale, încercând cu mare
febrilitate să „prindă din urmă”, la un nivel economic, politic şi de nivel de viaţă
acceptabil, statele din vestul Europei.

15
Practic, odată cu 1829 (Pacea de al Adrianopol), spaţiul românesc recapătă accesul la
istorie. Aceasta prin două elemente: prin dreptul de a face comerţ şi prin recâştigarea
autonomiei administrative (Principatele redobândiseră dreptul de a avea domni pământeni
după revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821). În felul aceasta societatea românească
redobândea accesul la timpul istoric dominant prin intermediul muncii sale (prin comerţ)
şi acces la împlinirea propriilor nevoi prin guvernarea pământeană şi autonomie
administrativă. Pauza „istorică” de până la 1829 fusese dictată românilor de către
Imperiul Otoman prin impunerea regimului fanariot (în Moldova după înfrângerea lui
Dimitrie Cantemir şi a ruşilor la Stănileşti din 1711 iar în Ţara Românească în 1716, la
scurt timp după lichidarea marii familii domnitoare a Brâncovenilor din 1714). Vom
vedea însă că recâştigarea accesului la marea istorie europeană va fi unul foarte dureros,
clasa politică şi mecanismele politico-economice fiind serios viciate de intervalul
dominaţiei fanariote. În plus, regimul sub care erau „eliberate” era de fapt acela al noii
dominaţii industriale – cu un mecanism foarte eficient şi rapid de control şi constrângere
comercială, politică şi militară din partea marilor puteri moderne europene (începând cu
Anglia şi sfârşind cu Franţa, Germania, Rusia şi Imperiul Habsburgic). Costurile sociale
şi politice ale acestei emancipări, traduse în final prin cucerirea independenţei,
proclamarea monarhiei, constituirea Băncii Naţionale şi realizarea Marii Uniri (1877,
1880, 1881 şi respectiv 1918) au fost foarte mari, ele numindu-se neoiobăgie şi
politicianism. Momentul 1829 reprezintă însă, reluarea cu intensitate a celor două serii
majore ale istoriei societăţii româneşti, anume realizarea statului naţional şi modernizarea
societăţii româneşti, ambele intercondiţionate, după cum am văzut.

Aşadar, România era chiar silită să facă efortul dezvoltării, pentru a rezista colosalei
triple presiuni din partea Imperiului Ţarist (la Est), Austroungar (la Vest) şi a Imperiului
Otoman (la Sud). Numai o societate modernă, cu o economie activă şi bine aşezată, cu o
democraţie eficientă putea avea o armată şi o cultură apte să reziste acestor presiuni.
Condiţia supravieţuirii românilor era, iată, modernizarea statului şi societăţii. Vectorul
prin care România a reuşit să intre pe calea dezvoltării este capitalul britanic, care, odată
cu deschiderea comerţului pe Dunăre şi la Mare (pacea de la Adrianopol – 1829) de sub
monopolul turcesc, impune Principatelor contactul rapid cu tehnologia comercială,
industrială şi bancară într-o manieră care, aşa cum arată Zeletin în Burghezia Română,
conduce la apariţia primelor formule sociale, industriale şi bancare româneşti – numite
„burghezia română”. Vom vedea că acest proces a avut costuri majore, pe care Maiorescu
le-a numit „forme fără fond”, Eminescu – „stat demagogic”, Gherea – „neoiobăgie” iar
Motru le-a numit „politicianism”.

Momentul 1829 este, iată, punctul de decolare al societăţii româneşti spre modernitate –
prin reluarea ciclului brutal întrerupt de uriaşa presiune otomană în secolele XVI (după
domnii Vasile Lupu şi Matei Basarab, prin capturarea de către turci a porturilor de la
Dunăre) şi XVIII (prin lichidarea dramatică a ultimilor domni pământeni – Cantemir,
care încercase o alianţă cu ruşii dar este înfrânt împreună oastea ţarului la Stănileşti la
1711, şi Cantacuzino, decapitat împreună cu fiii săi la Istambul, în 1714).

16
Acest moment marchează, cum arătam mai sus, apariţia primelor elemente ale clasei
moderne - burghezia şi a intelectualitatea naţională – cu toate tarele lor (atent analizate în
bibliografia de mai jos), dar care vor reuşi să treacă România prin câteva momente
cruciale: unire Principatelor (1859), cucerirea Independenţei (1877), recunoaşterea
Regatului (1881), Marea Unire (1918), reforma rurală (1921), modernizarea economică
(1919-1938).

Procesul prin care România a reuşit să îşi construiască elementele necesare modernizării,
sau vectorii modernizării: burghezie, capital bancar-industrial, intelectualitate şi clasă
politică este numit de către Zeletin arderea etapelor. În loc să îşi construiască „rampa”
socială, politică, economică, militară în două sute de ani, ca Anglia (de la descoperirea
aurului din America Latină – sec. XVI, la cucerirea puterii mondiale – sec. XVIII-XIX),
România şi-a construit cele necesare decolării în câţiva zeci de ani. A reuşit să ajungă cea
mai dezvoltată ţară din Sud-Estul Europei, la 1938, cu procese economice între industrie
şi agricultură relativ armonioase spre sfârşitul perioadei, cu problema rurală în curs de
soluţionare (prin împroprietărirea de la 1921, legea conversiei datoriilor agricole 1934
etc.). Seria aceasta istorică este grav afectată de al doilea război mondial – când
societatea românească a avut de suferit în special de urma slăbiciunilor constitutive ale
elitelor –marcate de politicianism pentru a fi cu totul întreruptă de ocupaţia rusească şi
comunistă din anul 1944.

Cursul şi ultima parte a bibliografiei sunt centrate pe cercetarea acestui moment

de cotitură (turning point) din trecutul României, care este momentul 1829-1944, când
prin eforturi proprii, marcate de efecte perverse grave, România încearcă şi reuşeşte să
decoleze încă odată pe drumul dezvoltării. (Încercările anterioare au fost tot atât de
dramatice şi au presupus, de asemenea, supravieţuirea societăţii şi a statului, chiar a
neamului: momentul Ştefan cel Mare, momentul Mihai Viteazul şi momentul Vasile
Lupu-Constantin Brâncoveanu).

3
Ce este istoria?
Istoria este ştiinţa a „ceea ce devine”, cum arăta Xenopol în lucrarea sa
fundamentală „Teoria istoriei”.

Ce este istoria socială?

Istoria cu metodă este, inevitabil şi istorie socială. Faptele nu se derulează oricum
şi oriunde, ci la suprafaţa şi în adâncimile societăţilor. Istoria este, de aceea, socială.
Faptele nu pot fi cunoscute decât chemând în sprijin ştiinţele potrivite. Pentru manifestări
economice avem nevoie de economie, pentru cele ale marilor culturi, avem nevoie de

17
antropologie, etc. Istoria socială este, de aceea, o ştiinţă interdisciplinară. Istoria socială
suprapune „grila sociologică”, „grila ştiinţei economice”, a dreptului şi a psihologiei
„peste” faptele trecute şi le prezintă astfel ordonate contemporanilor şi posterităţii. Istoria
socială culege şi interpretează faptele în lumina unor teorii privind ordinile sociale
(sociale, economice, psihologice etc.). Cele mai importante şi interesante ordonări sunt
cele făcute după criteriul serialităţii (Xenopol) şi al lungii timpului (Braudel). Vom avea
astfel, în raport cu o cauzalitate comună, o diversitate de fenomene, aparente fără logică,
dar care devin astfel inteligibile – şi prin aceasta viitorul nostru, prin cunoaştere, devine
mai sigur – numite serie. Pe de altă parte, în raport cu asemănarea lor în timp, avem serii
temporale de diferite dimensiuni, timpul scurt (oscilaţiile cotidianului), mediu(marile
sincope din cadrul unei civilizaţii) şi durata lungă (care diferenţiază între civilizaţii).

Probleme privind analiza istorică

Chestiunea responsabilităţii
Istoria aşa cum se vede ea de la Bucureşti la începutul celui de-al treilea mileniu,
implică răspunderea perspectivei, mai exact a identităţii naţionale. Istoria este definitorie
pentru identitatea colectivităţilor. Iar chestiunea identităţii este una dintre cele mai
sensibile în actualul context al tranziţiei, de regăsire şi reformare spirituală a acestei
naţiuni. Cei 50 de ani comunism şi cei 12 ani de tranziţie haotică reclamă cu precădere
această responsabilitate, în condiţiile în care, dacă ne limităm doar la celelalte naţiuni din
vecinătatea noastră imediată, celelalte popoare europene au această problemă clarificată
până la mitizare (sau remitizare, printr-un proces de sacralizare continuă – cum este cazul
Ungariei cu sărbătoarea mileniului, care s-a întins pe mai bine de 4 ani, din 1998).
Răspunderile noastre sunt, aşadar, în raport cu neamul românesc. Unitatea de
analiză a Istoriei sociale a României sunt poporul român şi naţiunea română. Dat fiind că
interesul nostru este dat de progresul comunităţii româneşti, putem spune foarte bine că
unitatea de analiză este naţiunea, naţiunea română (ne amintim că Dimitrie Gusti
defineşte naţiunea drept „popor cu voinţă socială”).
Însă pentru a avea acces la temporalitatea lungă, care mişcă din fundal marile
mase, societăţi şi civilizaţii întregi, ne interesăm de naţiune din perspectiva respectului
pentru Tradiţie, adică pentru ideea de comunitate, comuniune şi de Dumnezeu. De altfel,
noţiunile de popor şi naţiune nu numai că ar fi de nedetectat de o sociologie ateistă, altfel
decât prin prisma unor abordări minore, de tip ideologic, dar ele însele, nu ar fi avut
realitate în afara coerenţei lor creştine. Nimic din regimul aparenţei, din zona
contingentului, al profanului, după cum arată Eliade nu poate ţine laolaltă o masă atât de
mare de indivizi pe un timp atât de lung dacă un ceva nu i-ar transforma într-o comunitate
de destin. Tradiţia comună, întemeiată pe creştinismul cosmic, care potenţează şi este
potenţată de un fond lingvistic unitar, este definitorie pentru substratul antropologic
comun românesc. Când această masă îşi conştientizează destinul, cel puţin la nivelul
elitelor sale, în contexte tragice, vorbim de perioade eroice. Când, în afară de elite,
masele ajung şi ele să îşi afirme public conştiinţa propriului destin, vorbim deja de
naţiunea modernă. Momentul, în istoria românilor, este perioada dintre 1821 şi 1848,
când, prin cele două revoluţii, masele iau cunoştinţă de marile idealuri care definesc şi
proclama libertatea socială, politică la nivel individual, când omul de rând, a avut şansa
de a milita pentru a fi cetăţean, adică membru responsabil al cetăţii, stăpân pe munca sa,

18
cu acces la putere prin muncă. Nu discutăm acum despre irosirea parţială a acestei
ferestre de lumină din istoria noastră prin teribilul complex fenomenal al păturii
superpuse (Eminescu), statului demagogic (Eminescu, Maiorescu), al politicianismului
(Motru) şi al neoiobăgiei (Gherea).

Marele filosof Petre Ţuţea, arăta, cu puţin timp de a pleca dintre noi, că triunghiul
responsabilităţii intelectualului român, în ceea ce priveşte înţelegerea realităţii şi
îndrumarea maselor, este delimitat de Dumnezeu, neam şi natură. În afara acestui
triunghi, cunoaşterea este sterilă. Pentru ce cunoşti? Pentru a rezolva ceva? Ce?
Problemele Universului, în general. Generalitatea este prea abruptă şi ştiinţa socială se
poate „dizolva” cu uşurinţă în infinitul cosmic. Nu poţi acţiona la maximul tău potenţial
decât dăruindu-te colectivităţii din care provii. Colectivitatea acesta cu sens este naţiunea
română. De ce Dumnezeu? Pentru că nu militez oricum pentru identificarea şi
soluţionarea problemelor spaţiului public. O fac cu respect pentru morală. Sursa moralei
este sacrul, adică Dumnezeu. De ce natura? Omul nu este doar produsul raţiunii. Este o
creatură cosmică. Cunoaşterea cadrului natural-cosmic şi adecvarea acţiunii sociale la el
este o preocupare sociologică, economică şi politică majoră.
„Realul, Idealul, Absolutul, Sacrul, Adevărul sunt
termeni care exprimă acelaşi lucru şi care pot fi
înţeleşi numai în triunghiul Dumnezeu, om [–
naţiune cf. p.24 şi passim2] şi natură, «modelul
invariant» fiind întotdeauna primul termen,
adevărul fiind imitarea Lui, iar raţiunea, instrument
care comunică adevărul prin limbaj, având şi ea
aceeaşi sursă.” (Ţuţea, op.cit, p.149)
Şi aceasta pentru că „înţelegerea autonomă nu
atinge cauza lucrurilor, adevărul ca Bine suprem
fiind atins de fiinţa iubitoare, în spiritul sf.ap.Pavel,
nu de cea încărcată de dorinţi, închisă în ea însăşi.”
(idem, p.217)

Dumnezeu în istorie
Am văzut mai sus că însăşi condiţia cunoaşterii reale este smerenia în faţa
transcendentului, adică a lui Dumnezeu:
„Aşadar există o «co-substanţialitate» între
Dumnezeu şi conştiinţă care în filosofia nomistă
merge până la suprapunere. Dumnezeu nu există în
cerurile exterioare ci în noi, în eul nostru, este (în)
conştiinţa noastră. Nu întâmplător înţelepciunea
populară spune despre un om de nimic: nu-l are pe
Dumnezeu, un om fără Dumnezeu, adică nu are
conştiinţă.” (Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul
meu, p.208)

2
„Etnicul constituie premisa oricărei activităţi. Aspiraţiile universale ale fiecărui român, creaţiile lui, poartă
în mod necesar pecetea specificului naţional şi a stilului de viaţă desprins din acesta. ... Orice popor
puternic îşi ţese istoria din propria lui substanţă. ...” (Ţuţea, op.cit., p.232)

19
 Cine este Dumnezeu? Este capacitatea noastră de a ni-l asuma pe celălalt. Care
este calea? Prin iubirea aproapelui şi prin smerenie. Iată fundamentul cunoaşterii
sociologice şi implicit, al istoriei sociale al României.

Unii autori sunt atât de răspicaţi în această chestiune încât aşează la baza naşterii
civilizaţiilor mişcarea tectonică, de substrat şi din zona duratei lungi, a marilor credinţe
religioase:
„ ... Bisericile universale îşi au raţiunea de a fi în
măsura în care pot păstra în viaţă acele specii de
societăţi pe care le denumim civilizaţii, prin faptul
că apără însuşi germenele lor de viaţă, atât de
preţios, în decursul acelui primejdios interregn care
se scurge de la data destrămării unei întruchipări
muritoare a speciei civilizaţie şi până la naşterea
unei alte asemenea specii. Biserica ajunge astfel să
fie considerată ca un element făcând parte din
sistemul de reproducere al civilizaţiilor. … [s.n.]
Scriitorul acestui studiu trebuie să mărturisească
faptul că a fost multă vreme mulţumit cu o
asemenea concepţie, în virtutea căreia bisericile
apăreau înaintea istoriei în ipostaza de patroane ale
civilizaţiilor în istorie. …
Dacă ne îndreptăm privirile asupra civilizaţiilor care
se aflau încă în viaţă în anul 1952, vom vedea că
fiecare din ele are, are ca fundal al ei, vreo biserică
universală, prin intermediul căreia civilizaţia
respectivă este afiliată unei alte civilizaţii mai
vechi. Civilizaţiile creştine, atât cea occidentală cât
şi cea ortodoxă, se află afiliate, prin intermediul
Bisericii creştine, civilizaţiei elene. Civilizaţia
Extremului Orient este afiliată prin Mahayana
civilizaţiei sinice. Civilizaţia hindusă este afiliată
civilizaţiei indice prin hinduism. Iar civilizaţiile
iraniană şi arabă sunt afiliate civilizaţiei siriace prin
intermediul islamului. Toate aceste civilizaţii au fost
protejate, ca nişte crisalide, de anumite biserici.
Chiar şi diversele fosile ale unor civilizaţii stinse,
fosile care încă mai supravieţuiesc şi pe care le-am
cercetat într-un capitol anterior … au fost, toate,
menţinute în viaţă într-un tegument bisericesc. De
pildă, evreii şi parsii. Toate aceste fosile nici nu
sunt altceva, de fapt, decât nişte crisalide
bisericeşti, care n-au mai izbutit să dea naştere
unor fluturi.” (Toynbee, Studiu asupra istoriei, vol. I,
p.117-188)

20
Mai mult, Tonybee arată, depăşindu-l astfel pe Weber, că marile energii religioase au
constituit ele însele formule de organizare economică. Aceasta pentru că Credinţa
instituţionalizată, Biserica, oricare ar fi ea, este şi calea pe care a găsit-o o comunitate
mare, la un moment dat, de a răspunde unor provocări majore: din partea mediului
înconjurător, din partea altor popoare etc. Organizarea economică, arată Toynbee,
datorează mult Bisericii creştine:
„Astfel, pe plan economic, moştenirea cea mai
importantă pe care a lăsat-o o biserică universală
civilizaţiei concepute de ea o putem urmări în
acţiunile economice extraordinare ale lumii
occidentale contemporane. … extraordinarul,
monstruosul aparataj al tehnologiei occidentale n-a
fost decât un produs paralel realizat de
monahismul creştin occidental. Într-adevăr,
temeiurile psihologice ale acestui edificiu material
atât de puternic trebuie căutate în credinţa, în
valoarea şi demnitatea muncii fizice – laborare est
orare [Munca înseamnă rugăciune]. Această
concepţie se diferenţia într-un mod revoluţionar de
concepţia pe care o aveau grecii asupra muncii,
considerată a fi o activitate josnică şi vrednică
numai de sclavi. Dar noua concepţie asupra muncii
nu s-ar fi putut înjgheba dacă n-ar fi fost consfinţită
în virtutea orânduielii Sf. Benedict. Încă de la
întemeierea lui, ordinul monastic benedictin a pus
bazele agricole ale vieţii economice occidentale. …”
(Toynbee, idem, vol II, p.121)

Toynbee, Studiu asupra istoriei, Humanitas, 1997, Vol. I, p.697

„A face apel la Dumnezeu nu mai poate fi
considerat ca o năzuinţă copilărească de evadare,
dacă, în acelaşi timp cu apelul, omul îşi înalţă
libidoul mai presus de ţelurile lui pământeşti de
odinioară. Şi, de asemenea, dacă actul invocării lui
Dumnezeu ajunge să pricinuiască urmări de natură
spirituală, atât de înalte şi atât de eficiente,
iluminând sufletul omului care face un asemenea
act, aceasta ar însemna, prima facie, că se
îndreptăţeşte credinţa că o asemenea putere, astfel
invocată, n-ar fi numai o născocire ivită din
imaginaţia oamenilor. Ne vom îngădui să
considerăm că o asemenea reorientare spirituală a
fost descoperirea unicului Dumnezeu adevărat şi că
o simplă închipuire a omului, în legătură cu soarta
lumii pământene, a făcut loc revelaţiei divine a unei
alte lumi.”

21
 Ne dăm seama din toate acestea, că dacă realitatea este mai mult substrat decât
aparenţă, şi că, acest substrat fiind expresia capacităţilor noastre de înţelegere a timpului
nemăsurabil şi nepalpabil, adică a sacralităţii, cunoaşterea istoriei implică cel puţin
respectul marilor Tradiţii pe care stau aşezate neamurile şi mai cu seamă, neamul
românesc.

Chestiunea cauzalităţii în istorie. Colectivităţi, cultură şi elite.

Iniţiem aici legătura dintre colectivităţi, cultură şi elite, mai exact discuţia despre
succesul societăţilor în istorie, prin abordarea chestiunii personalităţii de vocaţie, a
omului mare.
Cauzalitatea istorică este de două tipuri: cauzalitate de sistem şi cauzalitatea
prin selecţia valorilor controlate de elite.
Prima formă de cauzalitate – cauzalitatea de sistem, are în vedere aşa numite
contexte obiective, generate de faptul că societăţile înapoiate orbitează, precum planetele,
în jurul celor mai dezvoltate. Orbitarea are loc în virtutea procesului inevitabil de
expansiune istorică în care se află centrul sistemului mondial. Centrul de la un moment
dat al sistemului mondial (societatea – societăţile cele mai dezvoltate) au iniţiativă
istorică şi se află în expansiune economică, culturală, militară şi politică, procese
generate de iniţiativele care se produc chiar în interiorul societăţilor dominante. Aşa de
pildă, revoluţia industrială engleză a reclamat nu numai prefacerea structurii sociale
interne, ci şi sistemul de comunicaţii britanic, care a devenit unul mondial.

Gherea a fost cel dintâi care a demonstrat faptul că ţările înapoiate orbitează în jurul
ţărilor dezvoltate („legea orbitării”):
“Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la
civilizaţia lui înaintată, el ne modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează
toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele, moravurile de altădată. Şi
întrucât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru
atât ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.”
(Dobrogeanu-Gherea, 1910, p.37).

Economistul şi sociologul ţărănist Virgil Madgearu, după primul război mondial,

completează această teorie: “Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa
largă a economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste,
ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor
pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma câştigului comercial.”
(Madgearu, 1995, p. 262-263).

Al doilea factor de cauzalitate istorică este personalitatea. Dar individul în sine poate sau
nu să aibă „acces” la procesul istoric. Accesul indivizilor la istorie, la procesele care
înrâuresc viaţa în ansamblu a societăţilor are loc prin procesul de selecţie a elitelor.

22
Rolul personalităţii în istorie este foarte important. Istoria o facem noi. Tot noi o şi
simţim. „Simţirea” istoriei este un atribut al personalităţii. Nu toţi dintre noi avem însă
pregătirea sau dorinţa de a băga de seamă ce se întâmplă în jurul nostru, dincolo de
preocupările noastre strict conjuncturale sau cotidiene. Mijlocul prin care ne cultivăm
această sensibilitate se numeşte cultură iar capacitatea de a „detecta” trecerea timpului,
mai exact, imperativele sale reale, se numeşte personalitate de vocaţie. Aceasta pentru că
vocaţia nu este altceva decât conştiinţa faptului că nu pot fi eu însumi decât dacă îmi
valorific la maximum potenţialul. Sentimentul imperativului valorificării maximale a
personalităţii presupune un acut sentiment al scurgerii timpului. Acesta va fi cu atât mai
dezvoltat cu cât valorile din perspectiva cărora mă raportez la mine însumi sunt mai
generoase în raport cu interesul colectiv. Vom detalia în cele ce urmează această
chestiune.
Fenomenul istoric se petrece în raport cu o cauzalitate ce poate fi, în anumite
situaţii, identificată. Aşa de pildă, o serie de cercetători ai şanselor de dezvoltare ai
comunităţilor şi civilizaţiilor condiţionează succesul acestora de raportarea la realitate a
elitelor. Dacă cei ce definesc realitatea (elita intelectuală) şi cei care conduc prin acea
realitate (elita politică – guvernantă) înţeleg să răspundă provocărilor constante prin care
contactul cu alte culturi-comunităţi şi natura însăşi pune la încercarea societatea în cauză,
aceasta nu numai că „va supravieţui istoriei”, dar chiar va prospera.
Alte abordări pun accentul pe voinţa socială, cea care transformă contextul social
(cadrele) în manifestări de viaţă economică, politică, culturală şi spirituală. Principalul
motor al acestei transformări este personalitatea. Personalitatea va avea însă efect asupra
istoriei numai dacă îşi asumă cele mai înalte valori, adică comunitatea, naţiunea
(principiile sociologiei militante, în general, ale personalităţii culturale – în particular, ale
Şcolii sociologice de la Bucureşti). Ceea ce mişcă în ultimă instanţă societăţile, arată
Gusti, este idealul. Numai idealul – ca set de valori supreme ce furnizează scopuri este
sursa adevăratului pragmatism, arată acelaşi autor.
“În istorie, oamenii gândesc prea des în spiritul
unui finalism fals şi artificial. Ei uită că, la urma
urmei, istoria nu formulează ‘probleme’, ci că
mersul ei este mai curând împins dindărăt de
cauze, decât atras înainte de ţeluri. … Ea nu dă nici
popoarelor nici claselor sociale însărcinări, mandate
şi misiuni. Asemenea finalităţi le formulează numai
oamenii individual iar idealurile proiectate de ei
înaintea drumului popoarelor constituie forţe
motrice ale istoriei care se transformă în fapte
colective.” (Manoilescu, Rostul şi destinul
burgheziei româneşti, f.a., 5/76)
La ce nivel trăieşte omul istoria? Desigur, fiecare simţim individual problema sau
problemele cotidiene (istoria recentă). Istoria este însă oglinda faptelor Noastre. Ştim
bine că omul nu este singur, în izolare, chiar dacă simte, în mare parte, individual. Fiind
fiinţă socială, omul are o fiinţă colectivă. Societatea este intersecţia relaţiilor dintre
indivizi. Istoria este cea care înregistrează aceste intersectări. Înregistrările colective ale

23
experienţelor umane (reuşite sau nereuşite) iau forma tradiţiei. Tradiţia poate fi scrisă sau
nu, populară sau „intelectuală”. Istoria se referă deci, la trecutul colectivităţilor.
Cum „se mişcă” istoria? La nivel individual, prin PERSONALITATE. Vom
sublinia cu ajutorul lui Xenopol rolul personalităţii în istorie în cele ce urmează.

“Am putea rezuma în următoarele formule abstracte

acţiunea pe care o exercită individualitatea asupra
mersului dezvoltării.
1) Orice personalitate umană imprimă mişcării
pe care o provoacă pecetea individualităţii sale. Ea
este cu atât mai marcată, cu cât personalitatea
este mai puternică.
2) Acţiunea geniului, atunci când rezumă
tendinţele unei epoci, accelerează evoluţia; când
acţionează în sens contrar, o întârzie.
3) Geniile ştiinţifice grăbesc descoperirea
adevărurilor sau le sintetizează.” (Xenopol, op.cit.,
p.213)

Personalitatea este un produs cultural, al interacţiunii dintre noi, dintre noi şi alte
colectivităţi. Cu cât voim să ne perfecţionăm mai bine aceste interacţiuni cu atât
răspunsurile noastre, ale comunităţii, sunt mai perfecţionate. Societatea se dezvoltă. În
plan material, dezvoltarea se numeşte „civilizaţie”.
Nu toţi însă ne mişcăm la fel. Unii dintre noi suntem mediocri. Alţii visăm. Alţii
se străduie să aplice în practică ceea ce visează în raport cu un aşa numit bine public –
sau ideal. Omul mare, cel care are sentimentul cel mai acut al timpului, este cel care
poate „trage după el” masele, adică pe noi. Ne aşteptăm ca oamenii „mari” să facă parte
din elită. Elita, adică cei care ne conduc, ar trebui să aibă cel mai dezvoltat simţ al
imperativului timpului, al problemelor noastre.

„Prin oameni mari de caracter înţelegem pe toţi

oamenii cari prin fapta lor anticipă deprinderile
voluntare de cari o societate are nevoie spre a-şi
asigura viitorul său.” (Rădulescu Motru, Personalismul
energetic şi alte scrieri, Ed. Eminescu, Bucureşti, p.355
[Puterea sufletească, 1907])

Observăm aici că cel mai important aspect al activităţii oamenilor mari este
eliberarea deprinderilor naţionale. Omul de caracter, omul mare, are conştiinţa faptului că
succesul comunităţii sale în istorie are loc numai prin muncă, mai exact prin eficienţa
muncii. Gradul de eficienţă a muncii este condiţionat, la rândul său, de deprinderi. Omul
mare va fi, deci, un mare om de cultură, întrucât cultura naţională este depozitara
deprinderilor. El va milita pentru şcolaritate universală şi eficientă, bine utilată, pentru
acces la resurse şi utilităţi pentru toţi membrii societăţii, pentru că succesul omului în
lume este posibil numai prin succesul comunităţii din care face parte. Vom observa în
altă parte că Mihail Manoilescu numeşte partea cea mai eficientă a acestor deprinderi

24
factorul q (numit şi coeficient de calitate al capitalului), anume componenta civilizatoare
a capitalului, care nu coincide neapărat cu profitabilitatea capitalului3.

„Vocaţia implică simţirea realităţii timpului. Omul cu vocaţie simte faptele sale înlănţuite în
realitatea timpului şi de aceea el se simte răspunzător faţă de sine însuşi. … Omul de
vocaţie se simte dator să utilizeze fiecare moment de timp, fiindcă el crede în realitatea
fiecăruia dintre aceste momente.” (Motru, Vocaţia, factor hotărâtor …, în
Personalismul energetic …, 1984, p.683).

Distanţa dintre noi şi omul mare nu este chiar atât de mare cum poate părea la
prima vedere. Omul mare, adică cel care face fapte demn de luat în seamă pentru
colectivitate, este, în primul rând, omul de vocaţie. Condiţia apropierii noastre de
semnificaţie istoriei şi deci, de nevoile comunităţii, este tocmai cunoaşterii personalităţii
noastre şi orientarea acţiunii noastre în acord cu propria vocaţie. Aceasta este
personalitatea de vocaţie. Omul mare este, în primul rând, personalitate de vocaţie, arăta
Motru, în prima parte a secolului al XX-lea. Vocaţia este elementul care face legătura
dintre personalitatea individuală şi imperativele comunităţii. Vocaţia este, din acest punct
de vedere, aproape tot una cu simţul istoriei:
„Nimeni, afară de puţini oameni de ştiinţă, n-au bănuiala că timpul, în viaţa
sufletească, este o realitate mai dură decât oţelul. Omul ignorant trăieşte într-o veşnică
actualitate [aşa numitul pragmatism, în fapt unul fals, întrucât nu are decât scopul zilei de
mâine] ... La ignorant, o dorinţă actuală aduce cu uşurinţă schimbarea trecutului sau a
viitorului, căci succesiunea momentelor de timp n-are pentru el realitate, ci ea se poate
accelera sau încetini după voie!”

3
Factorul care determină puterea înfăptuirii aspiraţiilor de dezvoltare ale unui naţiuni
în lumea modernă se identifică, arată Mihail Manoilescu, cu o aşa numită mărime q,
care măsoară gradul de mecanizare – nivelul tehnologic al capitalului, prin formula
q= k+ A/n, unde k=capital de rulment, A=capital de investiţii, n=numărul de
muncitori. (Manoilescu, 1986, p.135). Factorul q de care depinde dezvoltarea
civilizaţiei unei societăţi se traduce, după cum am văzut, în termenii economiei prin
investiţii, iar în limbaj sociologic, prin uşurarea muncii. Este lesne de observat că
factorul q nu este o componentă obligatorie decât pentru capitalul civilizator.
Capitalul poate fi însă şi comprador (Weber), interesat în redistribuirea prin orice
mijloace – altele decât productive şi investionale, a valorilor produse de o
comunitate. Pentru a avea capital civilizator trebuie să avem capitalişti şi guvernanţi
capabili să îşi asume imperativul dezvoltării. Gradul de eficienţă socială al capitalului
este deci o opţiune. Înţelegem, din acest punct de vedere, de ce este absolut
insuficient şi periculos să credem că simpla prezenţă a capitalului sau capitalistului
cutare în România înseamnă şi prosperitate naţională.

25
4
Chestiunea temporalităţii

De ce avem nevoie de istorie? Teritorialitate, cultură şi timp

Sentimentul timpului este, alături de acela al teritoriului, definitoriu pentru
caracterul nostru de fiinţe sociale. Oamenii, ştim foarte bine, trăiesc în societăţi. Ne
amintim că societatea este un grup mare de oameni care trăiesc pe un teritoriu dat, pe
care îl definesc cultural, la nivelul unei culturi comune (vezi Schaeffer).
Din această perspectivă, istoria reprezintă înregistrarea experienţelor
semnificative ale omenirii – înregistrare care are loc la nivelul creării continue de
„tradiţii”. În acelaşi timp, istoria urmăreşte în teren modificările configuraţiilor
acestor grupuri etnice, modificările spaţiale ale societăţilor.
Această înregistrare, la nivel individual se numeşte conştiinţă socială. Înţelegem, iată ,
că înţelegerea istoriei este o chestiune de conştiinţă socială, este condiţia împlinirii
noastre ca personalitate şi este, pentru sociolog, condiţia aplicării adecvate a acestei
ştiinţe la realitatea socială.

Vom vedea în cele ce urmează că istoria este definită pe trei niveluri:

1. spiritualitate
2. spaţiu
3. timp
Spiritualitatea reprezintă capacitatea de a ordona lumea şi ea înregistrează evoluţii (şi
deci şi involuţii) şi schimbări de raportare la realitate (de construcţie a realităţii).
Spaţiul şi timpul sunt cele două coordonate în care se derulează percepţiile şi construcţiile
noastre colective – care constituie istoria, adică spaţiul şi timpul. Spaţiul este teritoriu
organizat cultural, iar timpul se referă la concepţia asupra trecutului şi viitorului.
Ambele sunt, deci, spiritualitate.

Trecut, prezent şi viitor. Cele trei nivele de realitate

Vechile civilizaţii considerau că realitatea fiinţei sociale se întinde pe trei paliere, din care
numai prima are aparenţă fizică şi anume: trupul (realitatea fizică). Acestui nivel de
realitate îi urmează psihicul (psyche) şi, într-un plan superior, transcendental şi metafizic
– pneuma.
„Plecând de la gnoza valentiniană, credinţa în cele trei
principii ale naturii umane a devenit comună tuturor
grupurilor ... gnosticii împărţeau indivizii în trei clase:
hylicii, scufundaţi în materie [nivelul trupesc al realităţii
fizice], incapabil de a fi mântuiţi, psihicii, mai buni decât
precedenţii, dar încă neştiutori încât au nevoie de minuni,
care să le justifice credinţele şi de «fapte bune» pentru a
merita mântuirea; şi pneumaticii, care deosebesc prin
Gnoză [credeau filosofii oculţi înainte de Cristos; cea mai
mare descoperire a omenirii însă a fost că mântuirea, sa
scop uman universal, este posibilă prin Cristos, adică prin
iubirea aproapelui, prin rugăciune şi prin fapte bune care
nu aduc o recompensă imediată şi vizibilă] ceea ce este
adevărat de ceea ce este fals şi a căror pneuma continuă
să fie incoruptibilă şi nemuritoare orice ar face ei.”
(Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1994, p.49-50).

Dacă gnoza precreştină presupune nemărturisit faptul că accesul la cunoaşterea

Adevărului este posibilă numai în secret şi pentru puţini – veşnica temă a societăţilor
iniţiatice şi secrete (vezi sectele şi francmasoneriile de azi), plecând de la premisa
dispreţului de către elite a maselor, creştinismul a rezolvat definitiv chestiunea accesului
la cunoaşterea reală, la Adevăr, prin prisma iubirii celuilalt. Creştinismul a preluat
distincţia dintre pneumatici şi ceilalţi, arătând că oricine cere mult de la el şi cu umilinţă
de la Domnul, prin iubirea aproapelui, poate avea acces la Adevăr. Calea către
cunoaştere, prin cunoaşterea de sine, trece, deci prin asumarea comunităţii, prin raportare
la Divinitate prin comunitate, adică prin iubire. Dar nu numai cunoaşterea devine astfel
posibilă, ci însăşi libertatea, ca şi condiţie a fiinţei umane:
„Pentru mine libertatea e transcendentă, aparţine
invizibilului. Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea a
doua către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel
spune ...: «Noi nu suntem dintre aceia care cred în
cele ce se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare;
noi suntem legaţi de cele care nu se văd, care sunt
eterne. Acest invizibil al Sfântului Apostol Pavel
este însuşi Adevărul.” (Petre Ţuţea, Între
Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia,
Ed. Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p.24”).

În absenţa raportării cu smerenie la principiul Transcendental al existenţei,

cunoaşterea devine simplă ficţiune, fals pragmatism: „... completitudinea ţine de ideal,
adică de realul propriu-zis. ... Monodimensionarea imanentistă este «capcana»
orgolioşilor, scepticilor, disperaţilor şi proştilor fanatici.” (Ţuţea, idem, p.163).

27
Nu am putea înţelege semnificaţia lucrurilor şi deci, nu le-am putea organiza, dacă nu am
avea capacitatea de a ne relaţiona (smeri) faţă cu transcendentul ... Aceasta este cheia
înţelegerii realităţii ...

Din păcate, sociologia îşi limitează adesea planul de investigaţii doar în primul
plan, lăsându-l pe al doilea în seama psihologilor şi pe cel de-al treilea, pe deplin
incomprehensibil, şi deci, de dispreţuit, în seama filosofiei, teologiei şi chiar a
pseudoştiinţelor de graniţă, de tipul parapsihologiilor etc. Este urmarea firească a
exagerării pragmatismului pozitivist, în totală opoziţie cu marile învăţăminte ale
sociologiei româneşti, aşa cum au fost ele formulate de către Dimitrie Gusti. Acesta arăta
că cel mai valoros pragmatism este posibil numai în virtutea celui mai înalt idealism.
Prin cantonarea sa forţată în zona realităţii imediate, sociologia pozitivistă aproape că
refuză investigarea palierelor existenţiale care ne definesc ca oameni, deosebindu-ne de
alte fiinţe sociale, poate chiar mai evoluate în planul gestiunii concretului imediat, cum ar
fi maimuţele, delfinii, leii etc.

Istoria se derulează în timp şi spaţiu. Teritorialitatea

Locul de desfăşurare al istoriei este, evident, spaţiul. Spaţiul este intrinsec parte a
caracterului nostru de fiinţă socială. Suntem fiinţe sociale, adică teritoriale, adică trăim, şi
ştim asta, în spaţiu. Pentru un anume spaţiu, suntem dispuşi să ne certăm cu vecinul său
să ne dăm viaţa pentru comunitate. Toată viaţa muncim pentru a avea o casă unde să
putem „avea” o familie. Alţii, cei mai idealişti (în sens gustian, idealismul este condiţia
pragmatismului), muncesc pentru ceva mai mult, pentru a avea o ţară mai bună, mai
dezvoltată, mai armonioasă etc. În spaţiu, istoria socială este preocupată de noţiuni şi
fenomene precum: cultură şi civilizaţie, elite şi naţiuni etc.
Teritorialitatea reprezintă cadrul spaţial în care se derulează istoria.
“Spaţiul şi timpul sunt cele două mari forme în care
sunt plasate toate faptele din Univers. Aceste
forme, reale şi existente, percepute şi abstrase din
realitate de inteligenţa noastră, nu sunt numai
categorii apriorice ale sensibilităţii noastre, cum
susţine Kant. Într-adevăr, raţiunea noastră este
doar reflectarea raţiunii universale a lucrurilor.
Spaţiul se întinde dincolo de noi şi timpul se scurge
independent de noi. Fără această concepţie
fundamentală, istoria n-ar fi decât o imensă
fantasmagorie. Spaţiul este necesar pentru
producerea a tot felul de fapte. Chiar şi faptele
intelectuale, care nu au propriu-zis întindere, nu pot
fi concepute de spirit altfel decât în mişcare într-un
spaţiu ideal şi orice idee, fie şi cea mai abstractă,
se mişcă în spirit.” (Xenopol, Teoria istoriei, p.7)
Atât teritorialitatea cât şi temporalitatea sunt percepute de către oameni prin
intermediul unor modele culturale, specifice societăţilor lor de provenienţă şi, într-un
plan mai larg, tipice civilizaţiei din care fac parte respectivele societăţi.

28
 Teritorialitatea este, astfel, un bun cultural. Ea se dezvoltă odată cu conştiinţa
socială. Ne amintim că Dimitrie Gusti corelează dezvoltarea simţului social (care include
şi sentimentul spaţiului) cu sentimentul responsabilităţii. Responsabilitatea este, la rândul
ei condiţionată de dezvoltarea personalităţii prin cunoaştere şi asumare a realităţii
(conceptul gustian de personalitate este are denumirea, din acest motiv de personalitate
culturală). Sentimentul spaţiului este, deci, o chestiune de personalitate. O comunitate va
fi cu atât mai puternică cu cât are acest sentiment mai dezvoltat, întrucât sentimentul
spaţiului implică pe acela al responsabilităţii sociale, al atenţiei sporite faţă de Celălalt,
faţă de spaţiul public. Sentimentul teritorialităţii implică, deci, sentimentul naţional
(sentimentul că împărţim cu toţii acelaşi teritoriu şi aceleaşi experienţe majore pe un
teritoriu dat).
Înţelegem de aici că, cunoaşterea trecutului este obligatorie pentru construirea
unei societăţi întemeiate pe responsabilitate. Ştim foarte bine că responsabilitatea este
condiţia existenţei paşnice a umanităţii, fiind chiar condiţia evoluţiei ei.

Evoluţia nu este liniară, ci spiralată (Xenopol şi Braudel)

“Este evident că progresul istoric s-a făcut în raport cu diferenţierea în repetarea
faptelor.” (Xenopol, p.20, s.a.)

Istoria este ştiinţa seriilor întrucât fenomenul social este unic. Fiecare fenomen istoric are,
deci, timpul său. Dincolo de acest aspect al unicităţii, Xenopol lămureşte faptul că
evoluţia societăţilor devine posibilă prin întrepătrunderea, în anumite situaţii şi în
anumite „zone de realitate” a diferitelor fenomene în configuraţii mai ample de fenomene
care capătă sens. Istoria este o înregistrare de fenomene pline de semnificaţii, de
învăţăminte, este, cum am arătat mai sus, suma tradiţiilor (a experienţelor semnificative
ale umanităţii).
Aceste întrepătrunderi de fenomene disparate au loc în virtutea unei cauzalităţi comune,
cauzalitate care se poate întinde pe mai multe cicluri istorice, depăşind astfel, durata de
viaţă a unui fenomen strict individualizat. Aşa de pildă, credinţa creştină explică timpul
lung al Europei de mai bine de 2000 de ani, traversând într-o „submersie” tăcută o
multitudine de fenomene, unele legate direct de fenomenul creştin, altele mai puţin. Aş a
de pildă, în „spinarea” acestui filon cultural, Europa a dat omenirii nu mai puţin decât
două tipuri de capitalism (cel tradiţional, veneţian, centrat pe Sancta maserizzia 4) şi cel
raţional instrumental (de tip modern).

Ideea esenţială din demonstraţia lui Xenopol este că evoluţia are loc prin îngemănarea,
datorită unei cauzalităţi comune, unor evoluţii particulare. Acest proces de „cuplare” a
fenomenelor se petrece pe fundalul repetării unor elemente componente ale fenomenelor
astfel îngemănate – aceste elemente fiind datorate sau constituind, după caz, acea
cauzalitate comună. De aceea spunem că evoluţia este spiralată. De fiecare dată omenirea
4
Noua ordine culturală iradiată de centrele italiene – în special de Florenţa, începând cu a doua jumătate a
secolului al XV-lea, avea în centru pe burghezul „făuritor de proiecte”. Centrul de gravitaţie al acestui tip
social este Sancta masserizzia, care simbolizează centrarea comportamentului pe norma chibzuinţei, pe
cântărirea atentă a comportamentului, în opoziţie cu atitudinile senzualist-hedoniste. Familia noii burghezii
italiene se centrează astfel în jurul realismului raţionalist. Cf. Ilie Bădescu, Sincronism european şi
cultură critică românească, Dacia, 2003, p.243-245.

29
ajunge pe o altă „orbită” a evoluţiei sale, chiar dacă, aparent, se află „în urma” sau este
„mai avansată” decât stadiul anterior, civilizaţia anterioară. Această aparenţă a „înşelat”
intelectualitatea secolelor XIX-XX, producând falsul mit al progresului uniliniar şi gravul
orgoliu al superiorităţii civilizaţiei europene (cu extensia sa ariană în perioada nazistă)
faţă de alte culturi şi civilizaţii ale lumii. Pentru a putea distinge între progres şi regres
real, avem nevoie de distincţia dintre cultură şi civilizaţie. Primul termen se referă la
evoluţia spirituală a umanităţii spre Bine, Adevăr, Frumos etc. Cel de al doilea,
civilizaţia, se referă la progresul material şi tehnologic. Momentul în care umanitatea a
constat că cei doi termeni pot avea evoluţii divergente a fost marea catastrofă ideologică
şi militară a secolului XX (marcată de primul şi cel de al doilea război mondial, cu
urmările lor până în prezent).

Timpul lung, mediu şi durata lungă

Toate analizele se fac din perspectivă temporală, mai mult sau mai puţin recunoscută,
afirmată de către cercetător. În general, aşa cum arăta Fernand Braudel, analiza istorică se
desfăşoară într-un spaţiu cu trei dimensiuni temporale. Imaginaţi-vă acelaşi spaţiu
geografic supus interpretării din trei perspective temporale: timpul scurt, timpul mediu şi
cea a timpului lung.
Perspectiva istorică este tridimensională. Vorbim de un timp scurt, al istoriei foarte
recente şi a viitorului imediat ce urmează să intre în istorie. Deci,
• Istoria se derulează în spaţiu şi timp
• În acelaşi timp istoria se derulează sub forma unor „ansambluri sociale” care sunt:
economia, politica, cultura, ierarhia socială (Braudel, Timpul lumii, vol.1, p.101)
Pentru Braudel temporalitatea marchează momente cruciale în viaţa societăţilor şi
a civilizaţiilor. Când civilizaţiile trec „dintr-una în alta”, când modelul dominant de
reprezentare asupra spaţiului şi teritoriului se schimbă, vorbim, arată Braudel, de „durata
lungă”. Timpul lung se întinde pe durata unor cicluri (spirale – în înţelesul teoriei lui
Xenopol) de câteva sute de ani (aproximativ 400-500 de ani), cu evoluţii interciclice
numite trend secular, identificabile prin evoluţii economico-sociale şi politice anume, de
regulă critice. Timpul mediu coincide cu marile cicluri din interiorul civilizaţiilor, iar
timpul scurt reprezintă „conjunctura”, oscilaţiile contingentului, cel mai adesea marcate
de evoluţii de tip economic – ale preţurilor, salariilor, producţiei, exportului etc.

„Timpul scurt şi timpul lung coexistă şi sunt

inseparabile. ... Căci trăim, simultan, şi în timpul
scurt, şi în timpul lung: limba pe care o vorbesc,
meseria pe care o practic, convingerile mele,
peisajul uman care mă înconjoară, le-am moştenit;
ele existau înainte de mine, ele vor exista şi după
mine.” (Braudel, Timpul lumii, vol. I, p.100)
„Durata lungă este o succesiune de mişcări
repetitive, cu variaţii şi retururi, deteriorări,
amenajări, stagnări – sociologii vorbesc de
structurări destructurări, restructurări ... Câteodată,
rar, intervin şi mari rupturi. Revoluţia Industrială

30
 este una dintre ele ...” (Braudel, idem, vol. II,
p.340)

Remarcăm că Braudel îl redescoperă conceptul de serie – mişcare repetitivă cu variaţii,

rupturi etc. – chiar dacă nu îl identifică în deplinătatea sa, şi, de asemenea, observăm
prezenţa trecutului în prezent şi viitor, principiul coincidenţei celor trei temporalităţi în
prezent. Sunt ceea ce sunt pentru că cineva a fost înainte, m-a învăţat etc. Eu sunt ceea ce
sunt pentru că vreau (viitor) să fiu într-un anume fel etc.

Braudel îşi dezvoltă teorii prin aplicaţii la regimurile diferite de dezvoltare ale societăţilor
omeneşti în aceeaşi unitate temporală. El distinge regimuri temporale diferite (densităţi
ale acţiunilor sociale, economice, militare, politice etc.) în funcţie de nivelul de
dezvoltare, de tip central, semiperiferial şi periferic etc.

31
4
Cu privire la Teoria şi Metoda Istoriei Sociale (I)

Istoria socială este acea ştiinţă socială de graniţă preocupată de determinarea

trecutului cu mijloace împrumutate din diverse ştiinţe sociale (economie, sociologie,
psihologie, antropologie).

Având în vedere preponderenţa mecanismului sociologic de interpretare, unde

explicaţia teoretică este centrată pe analiza relaţiilor dintre conduite şi eficienţa
instituţiilor, dintre cultură şi puterea statului, dintre evoluţia socială şi spaţiul de putere
geopolitic, ş.a.m.d., vom spune că perspectiva istorică pe care o propunem este una de
sociologie a istoriei româneşti medievale, moderne şi contemporane. În acest fel, istoria
socială poate fi considerată, în acelaşi timp, o ramură a sociologiei, sub denumirea de
sociologie istorică.

Unitatea de analiză. Seria. Naţiunea

Unitatea teoretică de analiză a sociologiei istorice este seria. Unitatea concretă de
analiză este însă naţiunea. Cu ajutorul seriei putem desluşi şi opera mai apoi cu ideea de
cauzalitate. În acest fel vom putea stabili relaţionări nebănuite între diferitele elemente
întâmplate în trecut şi vom putea căpăta perspective până acum nevăzute asupra
prezentului. Fondatorul cunoaşterii seriale este A.D. Xenopol în lucrarea Teoria istoriei.

“Seria este constituită dintr-o înlănţuire de fapte

succesive şi deci neasemănătoare între ele, legate
unele de altele prin cauzalitate; deoarece …numai
această legătură scoate faptele din izolarea lor şi le
face să devină un tot de un caracter mai general
decât evenimentele care le compun şi le sunt
subordonate.”

Istoria socială este preocupată de studiul sistematic al fenomenelor directoare

ale acţiunii omeneşti în cadrul societăţilor, de-a lungul timpului. Aşa cum arăta pentru
prima oară Xenopol, aceste fenomene directoare sunt de fapt seriile majore –
succesiunile definitorii de fapte succesive în virtutea unei cauze.

32
 Totodată, istoria socială studiază evoluţia unor elemente fundamentale ale
structurii sociale omeneşti în general, ale celei româneşti, în particular, avem în vedere
evoluţia înseriată a unor structuri precum elitele, statul naţional, instituţiile
culturii, concepţiile politico-economice, militare şi culturale aferente acestora etc.

Istoria socială – ştiinţa seriilor

Istoria socială este ştiinţa seriilor, adică a unor complexe de fenomene diferite, care au
însă o cauzalitate comună, pe un spaţiu dat.

Spaţiul şi timpul
Ne amintim că mai devreme am pomenit seria ca principal instrument de analiză
al istoriei sociale. După cum am “văzut, seria se referă la un tip special de desfăşurare a
evenimentelor. Când spunem “desfăşurarea evenimentelor” presupunem deja existenţa
unui spaţiu de desfăşurare în timp ce noţiunea însăşi de desfăşurare implică ideea de
timp. Cu alte cuvinte istoria şi, implicit, istoria socială, este preocupată de temporalitatea
şi de spaţialitatea-locul de desfăşurare a evenimentului de interes. Istoria în afara ideea
de loc şi timp nu are sens. Ambele idei-cadru, anume locul şi timpul sunt definite cultural
de către colectivităţi întregi, pe scara unor civilizaţii pe care le putem numi, de pildă,
“ţărăneşti”, “urbane”, “arhaice”, “industriale”. Percepţia asupra spaţiului şi timpului se
modifică în mod constant de-a lungul istoriei, fiind o chestiune de cultură. Însă,
indiferent de formula pe care acestea o îmbracă, ele există tot timpul, sunt companioni
permanenţi ai culturii umane, trecute şi prezente.

Vom introduce aceste noţiuni-cadru ai istoriei sociale, apelând, din nou, la

Xenopol:

„Spaţiul şi timpul sunt cele două mari forme

în care sunt plasate toate faptele din Univers.
Aceste forme, reale şi existente, percepute şi
abstrase din realitate de inteligenţa noastră, nu
sunt numai categorii apriorice ale sensibilităţii
noastre, cum susţine Kant. Într-adevăr, raţiunea
noastră este doar reflectarea raţiunii universale a
lucrurilor. Spaţiul se întinde dincolo de noi şi timpul
se scurge independent de noi. Fără această
concepţie fundamentală, istoria n-ar fi decât o
imensă fantasmagorie.
Spaţiul este necesar pentru producerea a tot
felul de fapte. Chiar şi faptele intelectuale, care nu
au propriu-zis întindere, nu pot fi concepute de
spirit altfel decât în mişcare într-un spaţiu ideal şi
orice idee, fie şi cea mai abstractă, se mişcă în
spirit.” (Xenopol, op.cit., p.7)

33
Timpul şi ştiinţa istoriei
Elementul fundamental al ştiinţei istorice este timpul, acesta fiind “esenţialul în
constituirea individualului istoric, cu atât mai mult cu cât acordă acestui individual un
caracter mai mult sau mai puţin general, ceea ce poate produce confuzie în determinarea
precisă a noţiunii. …
Timpul individualizează fenomenele, oricât de generale sau chiar universale ar fi,
dacă le raportăm la spaţiul în care se produc. Faptele istorice nu apar decât o dată în
cursul timpului şi nu se mai reproduc niciodată într-o manieră identică.” (Xenopol,
op.cit., p.8)

Fapte de repetiţie şi Fapte de Succesiune.

După delimitarea raporturilor dintre istorie şi timp, dintre istorie şi spaţiu, vom
putea trece la definirea celor două mari categorii de fenomene spaţio-temporale. Istoria
socială fiind inevitabil centrată pe analiza seriilor studiază faptele de succesiune. Istoria
este mereu plină de imprevizibil, chiar şi numai dacă ne gândim că sunt fenomene pe care
omenirea le-a interpretat în diferite feluri de-a lungul timpului. Semnificaţiile, valorile,
suprastructura mentalului este relativ variabilă chiar dacă axele sale fundamentale se
mişcă mai greu, odată cu civilizaţiile pe parcursul unor milenii întregi (o serie de
civilizaţii importante au suferit schimbări majore la scala unui interval ce aproximează o
mie de ani. Ultima schimbare majoră, chiar dacă peste ea au intervenit altele, este
creştinismul, o eră complet nouă pentru omenirea întreagă. De atunci, sunt mai bine de
2000 de ani).

“Faptele care s-au produs sau se produc în cele

două cadre, al spaţiului şi al timpului, fără să se
lase influenţate de forţele modificatoare, constituie
faptele de repetiţie. Dimpotrivă, cele care sunt sau
pot fi înfăptuite şi transformate de forţele care
acţionează în timp constituie faptele de succesiune.
…
Faptele de repetiţie sunt cele care se repetă fără
deosebiri importante; ale căror variaţiuni oscilează
şi pot fi trecute cu vederea, spre a se ocupa doar
de esenţă, de partea generală a faptului. Faptele
de succesiune, dimpotrivă, sunt cele în care
repetiţia are loc în aşa fel încât deosebirea
prevalează asupra elementului comun, iar
variaţiunile sunt continui.” (Xenopol, op.cit., p.8, 9)

• Avem dezvoltare când succesiunea ia locul repetiţiei.

p.20
1) “Este evident că progresul istoric s-a făcut în raport cu diferenţierea în
repetarea faptelor.

34
5
Cu privire la Teoria şi Metoda Istoriei Sociale (II)

Naţiunea – VEZI SMITH

Noţiunea de serie capătă însă conţinut de realitate, sens, prin raportarea
fenomenelor înseriate la popoare-state şi, mai târziu, la naţiuni-state. Orice studiu cu
conţinut istoric, indiferent de punctul de vedere din care este elaborat, mai apropiat sau
mai depărtat de mentalităţi sau de istoria politică a statelor şi societăţilor, se raportează
afirmat sau nu la problema popoarelor şi a naţiunilor în istorie. De aceea, vom spune că,
dacă din punct de vedere teoretic, general, unitatea de analiză este seria, din punct de
vedere concret istoric, unitatea de analiză este naţiunea. Astfel, seria de interes pentru
studiul sociologiei istorice, a istoriei sociale, este cea care are drept context naţiunea. Şi
aceasta întrucât omenirea conştientizează lumea prin intermediul unui tip special de
structurare culturală care este naţiunea.

Iată mai jos accepţiunile consacrate ale noţiunii de popor, aşa cum sunt ele prezentate de
un clasic al gândirii sociologice româneşti, Constantin Stere, în lucrarea sa capitală pentru
înţelesul mersului lucrurilor în România de ieri, dar mai ales de astăzi:

“Cuvântul «popor» are trei înţelesuri deosebite, cuprinzând, dacă pot spune astfel, trei
noţiuni concentrice:
1) În sensul mai larg al cuvântului «popor» înseamnă o grupare etnică, cu un tip
cultural determinat şi o comună viaţă sufletească.
Am înaintea mea minunatul tratat asupra eticei al profesorului Hoffding; ….:
«Amintiri comune şi o tradiţie stabilită e o condiţiune pentru naşterea unui popor.
Orice sentiment de comunitate, împreună cu sentimentul naţional, naşte din comunitatea
soartei şi a muncii… Esenţialul este să se producă o împreună-vieţuire care, sub
înrâurirea destinului şi a acţiunilor comune, se desvoltă într-o viaţă intelectuală şi
afectivă comună…» ….
«… Diversele naţionalităţi apar ca intermediari naturali între indivizi izolaţi şi
genul omenesc întreg. Elementul universal omenesc nu este împiedicat prin aceasta în –
p.237 desvoltarea sa: el ajunge dimpotrivă mai bogat şi mai variat…
Statul este un popor organizat… Fără organizaţie, un popor duce o viaţă cu totul
vegetativă. e cu putinţă oarecare cultură; activitatea materială, viaţa intelectuală şi
afectivă se pot desfăşura până la un oarecare grad; dar totul poartă un caracter de
întâmplare şi de incoherenţă. O desvoltare mai înainte are de condiţiune necesară
concentrarea şi solida cohesiune a tot ce face parte dintr-un popor…” [H. Höffding,
Morale, Paris, 1906, p.475-480, passim].

35
 “2) În al doilea rând, cuvântul «popor» înseamnă toate acele elemente sociale
pozitive, cari într-un moment dat au a îndeplini o anume menire istorică în desvoltarea
socială şi politică, şi – în opoziţie cu elementele sociale negative – determină o nouă
îndrumare în viaţa naţională şi socială. ….
Asupra însemnătăţii acestui înţeles istoric-social al cuvântului «popor», nu am
nevoie să insist mai mult, fiindcă această denumire serveşte astfel numai pentru a trage o
linie de demarcaţiune, în fiecare moment istoric dat – p.238, între forţele progresive şi
cele reacţionare din sânul unui corp politic şi social.
3) În sfârşit, sub denumirea de «popor» se cuprinde (mai ales de către socialişti)
numai munca productivă în sensul strict al cuvântului, munca fizică, munca de braţe,
excluzându-se munca intelectuală, deşi aceasta e tot atât de utilă şi de necesară societăţii.
Nu găsesc, din punctul de vedere al idealului social, această distincţiune raţională,
dar şi ea poate avea rostul ei, mai ales că astfel se subliniază îndatoririle morale ce leagă
pe intelectuali de clasa cea mai numeroasă a societăţii, de temelia ei, pe care se sprijină
toată viaţa noastră materială şi sufletească.” (C. Stere, Social-democratism sau
poporanism?, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p.236-237)

Stere adânceşte caracterul cultural al conceptului

de naţiune, legându-l de condiţia indispensabilă a
înseşi vieţii sufleteşti individuale, naţiunea fiind
principalul cadru şi factor de socializare pentru
umanitate:
“Dar dacă nu avem înaintea noastră rase,
cum spune P. Topinard, ci numai popoare, - şi dacă
această idee de naţiune, de popor nu este o
noţiune antropologică sau, dacă voiţi, zoologică, ci
o noţiune culturală şi istorică, - cu atâta mai multă
vigoare reiese caracterul vieţii naţionale ca o
condiţiune indispensabilă pentru viaţa sufletească a
omului, pentru bogăţia şi variaţia ei, pentru puterea
ei creatoare, - într-un cuvânt pentru toată
dezvoltarea sufletului omenesc. ….
Pentru ca să poată spune «eu», omul a
trebuit întâi să spună «noi» - zice W. Wundt.
Viaţa sufletească este produsul unei
convieţuiri, unui contact intim între mai multe
organizaţiuni psihice, ea nu s-ar fi putut naşte şi
desvolta într-un individ izolat. …
Primul produs al acestei vieţi comune
sufleteşti este limba naţională. Limba unui popor nu
este un număr de sunet sau de semne
convenţionale, ca cele întrebuinţate în telegrafie …;
un cuvânt al limbii sale nu este pentru un neam ca
o etichetă ce serveşte pentru a desemna cuprinsul
saltarelor dintr-o spiţerie, - ci precum stările
sufleteşti se formează, se desvoltă şi se combină,

36
 după anume legi, prin viaţa sufletească comună, -
tot aşa, odată şi paralel cu ele, fiecare cuvânt din
limba naţională e chinuit, e trăit de neamul întreg,
în viaţa lui sufletească comună de veacuri şi
milenii. … în fiecare cuvânt se rezumă toată istoria
neamului, aşa cum ea a fost simţită şi trăită
împreună, acest cuvânt, care astăzi e legat de o
idee sau representaţiune, s-a născut în întunericul
vremurilor odată cu zămislirea acestei idei însăşi
sau a reprezentanţiunii, în sufletul comun a crescut
şi s-a desvoltat împreună cu tot neamul.
De aceia limba apare ca cea mai puternică
legătură socială, de aceia un cuvânt e înţeles şi
simţit de tot poporul, fiindcă pune în mişcare toată
firea lui morală.” (Stere, op.cit, p.128-130)

Gusti, Opere I, p. 361.

“Factorul determinant şi de creare a naţiunii este voinţa socială.
O naţiune este ceea ce voieşte ea a fi, într-un anumit cadru, conform unui caracter
naţional dat.
O naţiune există, dacă voieşte a fi; ea este reală, atât cât este actuală, având ca
raţiune suficientă consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi
împreună, alcătuind după o expresie fericită a lui Renan, «un plebiscit de toate
zilele».
Naţiunea trăieşte deci în fiecare individ. Iar voinţele conştiente individuale, reunite
într-o vastă sinteză, dau naţiunii individualitate.

Naţiunea este prin urmare o creaţie sintetică voluntară, o unitate socială care
reprezintă un sistem voluntar, cu o motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică,
cu voinţa socială drept causa movens a procesului [social] … şi cu manifestările
creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic, juridic şi politic, ale vieţii naţionale,
care formează cultura naţională. …
Poporul primitiv (clan, totem, hoardă, trib), este o noţiune biosocială, fiind o
unitate naturală, a vieţii sociale; el există aşa cum îl determină mediul cosmic,
biologic, şi istoric, condus de acţiuni reflexe şi de instinct, incapabil de a judeca şi
de a pătrunde destinul, fără de a-l cârmui.

Naţiunea, dimpotrivă, este emancipată de cadru (în sensul că este influenţată

fără a fi cauzal determinată de el), ea este o unitate socială electivă, deci o
categorie etico-socială, fiind o fiinţă activă şi creatoare, cauza şi scopul destinului
istoric.” (Gusti, 1995, p.33-35, s.n.).
Observăm aici că noţiunea de naţiune este legată de aceea a poporului organizat, care
posedă un stat. Noţiunea de naţiune depăşind caracterul de pură etnicitate pentru a fi
foarte apropiat de faptele culturale ale poporului respectiv. Cea de a treia formulă
definitorie a poporului, aceea socială, este foarte utilă în analizele de sociologie politică şi
de sociologie economică, pentru înţelegerea mecanismelor prosperităţii şi decadenţei

37
popoarelor. Linia de argumentaţie este aceea a dihotomiei dintre “ţara reală” şi “ţara
legală” sau dintre “popor” şi “păturile superpuse”, analize iniţiate în cultura universală de
către Mihai Eminescu.

Autonomia fenomenelor supuse cunoaşterii

Dincolo de aspectul evolutiv al procesului istoric, istoria socială studiază faptul pe

măsura identificării structurii sale bazale pentru înţelegerea fenomenelor ce îl compun.
Istoria socială cauză să determine mişcarea în timp, indiferent de sinuozitatea acesteia, a
unor elemente fundamentale ale culturii şi civilizaţiei umane, în special din sfera
instituţională şi a mentalului colectiv: ideea de stat, de proprietate, de război, de naţiune,
elitele şi raporturile de muncă, iată numai câteva din conceptele cheie, adevărate idealuri
tipuri cărora istoria socială le urmăreşte evoluţia serială.
Spre deosebire de abordarea istorică tradiţională, istoria socială nu este interesată
neapărat de stabilirea unei secvenţe rectilinii evolutive din punct de vedere politic sau
tehnologic a omenirii. Cu atât mai puţin este această ştiinţă interesată de determinarea
unei evoluţii liniare.

Din acest punct de vedere, similitudinea, comparaţia, sunt instrumente strict

euristice, adică cu valoare de întărire a cunoaşterii ca atare, iar nu drept mijloace de
dovedire a unui lucru oarecare existent şi azi. Atemporalitatea aceasta relativă ţine de
autonomia obiectului de cunoscut şi este indispensabilă pentru cunoaşterea profundă a
realităţilor trecute.
Acordarea de autonomie trecutului din perspectiva prezentului, adică încercarea
studierii trecutului ca şi cum ar fi prezent, este o cale care permite o mai largă cunoaştere
a detaliilor istoriei din perspectiva unor sensuri proprii, până acum necunoscute. Vom
vedea astfel că problema statului, din secolul al XIII-lea până astăzi, chiar dacă poartă
aceeaşi etichetă (problema statului), are o serie de evoluţii particulare, specifice fiecărei
perioade istorice.
Desigur, nu vom putea scăpa de prejudecăţi în abordarea istoriei, prin această
metodă. Nici nu pretindem acest lucru. Însă prin aceasta încercăm să evităm judecarea
trecutului din perspectiva concepţiilor puternic ideologizate de astăzi.

38
6
Cu privire la Teoria şi Metoda Istoriei Sociale (III)

Lege şi cauzalitate în istorie

Problema cunoaşterii istorice prin raportare la problema spaţiului şi a timpului
devine un proces complex, care implică o mare responsabilitate din partea cercetătorului,
după cum am văzut în primul curs. Unitatea de analiză, naţiunea prezentată în cursul al
doilea, nu este deci, indiferent cum este analizată. Nu putem înţelege problema locului
unde ne aflăm dacă nu avem o unitate de analiză corect alcătuită şi corect interpretată.
Am putut vedea că o unitate de analiză corect alcătuită, adică cu sens pentru spaţiul unde
trăim este naţiunea. Modul de interpretare al proceselor dinlăuntrului spaţiului naţional se
sprijină pe ideea de serie. Faptele sunt autonome dar cu legătură cauzală între ele. Ele
se desfăşoară după un anumit tipic identificabil de către cercetător, nu pentru că acesta le
grupează în acest fel, ci pentru că, în realitate, faptele respective suferă de pe urma
manifestărilor unei reţele de forţe condiţionate unitar.

Despre forţă şi cauzalitate în istorie vom discuta în cele ce urmează.

Lege şi serie. Scurtă ilustrare cu seria autonomiei ţărăneşti

Legea şi seria exprimă, în fapt, două moduri de relaţionare a faptelor care se
produc, s-au produs şi care se pot în continuare desfăşura. După cum arată cel mai mare
teoretician român al istoriei, A.D. Xenopol, relaţia socială în cursul timpului capătă forma
seriei datorită unicităţii şi perisabilităţii fenomenului de acest tip. Ne reamintim astfel
definiţia seriei: o înlănţuire de fapte diferite legate printr-o cauzalitate comună (cf.
Xenopol, op.cit, p. 305). Diferenţa dintre respectivele fapte este în timp. Ele sunt diferite
unele faţă de altele pe măsura apariţiei lor. Spaţiul lor de desfăşurare este unitar.
Înţelesurile faptelor, prin cauza lor comună, fac trimitere la o problemă naţională sau
subordonată intereselor, constelaţiei de preocupări ale naţiunii la un moment dat, oricât
de locală ar fi problema discutată. Aşa de pildă, problema obştilor răzeşeşti, o problemă a
Moldovei medievale, priveşte sistemul de autonomie ţărănească de pe întreg teritoriul
naţional, fiind propriu ţărilor române, chiar dacă sisteme în general asemănătoare există
şi în alte părţi de pe cuprinsul Europei medievale. Sistemul politic, problematica socială,
economică etc. conexe răzeşiei fac referire la un spaţiu dat, la spaţiul naţional în plină
afirmare la români în acea perioadă, ca de altfel la majoritatea popoarelor europene (în
jurul şi după secolele XIV-XV). Seria chestiunii ţărăneşti, care îşi subordonează
problema obştilor, este, astfel, o succesiune de fapte care se întinde pe mai bine de 600 de
ani. Ea nici astăzi nu este încheiată din nefericire. Autonomia ţărănească, puternic lovită
de către interesele feudale şi presiunile financiare ale statelor române supuse formidabilei
înaintări turceşti, a fost grav ştirbită în epoca fanariotă a secolelor XVIII-XIX, pentru a fi
din nou afectată de efortul politic al independenţei politice şi industriale (politica de
industrializare) a sfârşitului secolului al XIX-lea. Seria problemei ţărăneşti este coborâtă
atunci în pragul mizeriei sociale şi biologice supreme, numită în epocă neoiobăgie. După
o relativă epocă de respiro în perioada dintre cele două războaie mondiale, perioadă însă
nu lipsită de tensiuni semnificative şi de o slabă dezvoltare economică – vezi Moromeţii
de Marin Preda, lumea ţărănească sucombă aproape complet, de data aceasta, sub
extraordinara invazie a comunismului, în perioada 1945-1989 şi sub aceea a capitalului
de pradă de după 1989. După mai bine de 600 de ani de desfăşurare, dacă nu chiar de
1000 de ani, dacă ar fi să luăm în calcul studiile lui Iorga asupra condiţiilor apariţiei
poporului român din romaniile obştilor, autonomia ţărănească ia sfârşit odată cu legea 18
din 1990. Atunci, printr-o firavă împroprietărire făcuta în afara oricărei restituiri de utilaj
şi de suport financiar, rămăşiţele autonomiei rurale au suferit o ultimă şi majoră agresare.
România practic este lipsită de ţărănime. Populaţia rurală este constituită în prezent din
salahori care se numesc, cuminte, “lucrători familiali neremuneraţi”. Obştea nu mai
există. Autonomia rurală nu mai există. În locul ei s-a întronat o sărăcie disperantă. Ce e
mai grav este că, în locul obştilor nu a apărut nimic. Calea care ar fi condus la implozia
obştilor şi înlocuirea lor cu formulele muncii moderne de tip fermă – adică agricultura
profesionalizată, a fost închisă României în două rânduri în ultimii 60 de ani: prin
reforma rurală comunistă de la sfârşitul anilor 50 şi prin legile rurale ale “tranziţiei” de
după 1990, culminate astăzi prin legea 1 din 2000, Legea Lupu. Elementul comun cauzal
de înlănţuire al faptelor din seria problemei ţărăneşti româneşti este atitudinea clasei
politice asupra lumii rurale. Dar despre toate acestea într-o prelegere special consacrată
fenomenului rural din ultimul secol.

Iată mai jos câteva enunţuri sintetice care exprimă legătura dintre lege, serie, istorie,
cauzalitate. Notaţi apariţia noţiunilor de forţă şi de condiţionare:
• Istoria este posibilă prin aranjarea serială a faptelor.
• Cunoaşterea istorică nu este posibilă în afara experienţei faptului, trăirii lui
mentale. Cunoaşterea istorică este, deci, şi cunoaştere empatică. Ea are funcţia
protejării construcţiilor identitare naţionale şi canalizarea cunoaşterii către
domenii utile dezvoltării comunităţii naţionale.
• Înţelegerea succesiunii elementelor din serie este dependentă de
determinarea cauzalităţii comune a acestora. Pentru a fi eficientă, cunoaşterea
trebuie să fie analitică. În exemplul de mai sus, privind problema rurală, am putut
observa mai multe etape şi mai mulţi factori care sunt răspunzători de apariţia şi
persistenţa acestui fenomen social.
• Cauzalitatea la nivelul seriei este delimitată, deci, de cunoaşterea forţelor
care acţionează asupra elementelor constitutive seriei şi a condiţiilor în care
forţele se desfăşoară. Aşa de pildă, în problema rurală, se evidenţiază contextul
geopolitic precar – presiunea ungară, turco-tătară, şi, mai târziu, fanariotă,
rusească şi habsburgică. Acestea, la rândul lor, au impus sarcini majore statelor
române şi domnitorilor români. Cum singura resursă materială şi umană
semnificativă la îndemână, pentru a susţine efortul financiar şi militar de apărare a

40
 fiinţei naţionale era ţăranul român, rezultă că aceştia au fost încă din Evul Mediu
exploataţi din motive obiective, adică independente de caracterul bun sau mai
puţin bun al elitelor. Situaţia se schimba odată cu secolul al XVIII-lea, când apar
falsele elite, pătura superpusă, care devine principalul factor de exploatare
ţărănească din motive hedoniste, de consum propriu, nu de promovare şi protejare
a fiinţei naţionale.
• La rândul lor, forţele care acţionează în istorie produc efecte diferite în
funcţie de condiţii. Am observat, de asemenea, că presiunea geopolitică a
impulsionat apariţia statelor naţionale, după cum tot ea, în alt context, al
slăbiciunii elitelor guvernante, a generat pauperizare rurală şi prăbuşirea statului
(epoca fanariotă şi postfanariotă – a statului demagogic şi politicianist).

Istoria
Putem relua acum dezbaterea asupra conţinutului istoriei sociale. Ne amintim că:
“Istoria se ocupă de toate lucrurile care devin ceea
ce sunt de-a lungul timpului. Ea are legături cu
toate fenomenele din Univers, cu cele de natură
materială, ca şi cu cele cu caracter intelectual. …”
(Xenopol, op.cit., p.27)

Cum devin însă lucrurile în Univers? După cum ştim deja, după două tipare: cel al
repetiţiei şi cel al succesiunii. Avem, prin urmare, legi ale repetiţiei şi legi ale succesiunii.
Însă faptul că Xenopol atrage atenţia ca istoria se ocupă mai cu seamă de faptele care se
modifică în timp – “ce devin de-a lungul timpului”, ştim că istoria se concentrează asupra
faptelor de succesiune. Istoria este posibilă prin cunoaşterea cauzei pe care se întemeiază
seria respectivă “ce devine de-a lungul timpului”.

Lege şi Serie. Cunoaşterea raţională şi cunoaşterea comprehensivă.

Legile propriu-zise se referă la un general care depăşeşte oarecum ideea de devenire.
Fenomenele ce pot unificate la nivelul esenţei lor sub un înţeles numit lege, sunt, de
regulă, fapte repetitive, care pot varia în spaţiu dar care suferă prea puţin de pe urma
trecerii timpului.
Astfel,
“Legea este rezultatul condensării tuturor
fenomenelor de aceeaşi natură într-un singur
fenomen-tip. Ea exprimă esenţa tuturor [s.n.],
făcând să iasă în evidenţă elementul lor comun şi
neglijând diferenţele care n-au nici o importanţă.
Legea este deci fenomenul generalizat. Ea
exprimă facultatea acestui fenomen de a se repeta
la nesfârşit şi, prin urmare, de a se sustrage acţiunii
modificatoare a timpului, deşi acesta este necesar
manifestării sale; dar producerea fenomenului nu
depinde de acesta. El se produce întotdeauna [s.a.]
în acelaşi fel.

41
 Seria posedă un cu totul alt caracter. Orice serie de
dezvoltare leagă o succesiune de fapte care pleacă
de la un nucleu, urcă sau coboară, pentru a ajunge
la un rezultat care dă numele seriei.” …
“Aşadar, seria diferă de lege prin raportul în care se
află cu elementul timp. Pe când legea este
independentă faţă de timp, seria există numai în
cursul scurgerii acestuia.
O a doua diferenţă care se cuvine relevată între
lege şi serie este că prima sparge tiparul
faptelor din care a fost extrasă, nelăsând să
subziste decât caracterul lor comun [s.n.]; că
toate faptele, trecute, prezente şi chiar viitoare,
care o compun, dispar în creuzetul său, unde sunt
topite şi amestecate într-un amalgam unic.”
(Xenopol, p.102-103)
Să ne reamintim, din această perspectivă noţiunea de serie. De data aceasta vom pune
accentul pe elementul de legătură al seriei, anume pe cauză:

“Seria este constituită dintr-o înlănţuire de fapte

succesive şi deci neasemănătoare între ele, legate
unele de altele prin cauzalitate; deoarece …numai
această legătură scoate faptele din izolarea lor şi le
face să devină un tot de un caracter mai general
decât evenimentele care le compun şi le sunt
subordonate.” (Xenopol, op.cit, p.305)

Cunoaşterea cauzei nu este posibilă însă oricum, ci de capacitatea cercetătorului de a

înţelege fenomenul în virtutea experienţei sale şi, cum arată Max Weber, a capacităţilor
sale comprehensive, de asumare a fenomenului. Cauzalitatea există, acolo, în seria
istorică. Spiritul nostru nu trebuie decât “să îl reflecte raţional”, arată Xenopol, la care noi
am adăuga corectura weberiană menţionată anterior. Weber a arătat, după Xenopol, că
fenomenul social are o natură ce depăşeşte ideea de raţiune, de raţionalizare asupra lui,
are o natură comprehensivă. Comprehensiunea sau şi raţiunea împreună fac posibilă
cunoaşterea realităţii printr-un proces numit comprehensiune:
“Noţiunea de cauză înseamnă deci elementul
intelectual, reflectare a naturii exterioare care ne
face să înţelegem producerea unui fenomen.”
(Xenopol, op.cit., p.34)
“Orice interpretare de sens, ca de altfel orice
observaţie ştiinţifică, tinde către determinarea unui
înţeles clar şi verificabil [raţional] care să fie şi
comprehensiv în acelaşi timp.” (Weber, Economy
and Society, an outline of interpretative
sociology, 1978, p.5)

42
Înţelegerea comprehensivă a fenomenului istoric la care face referire Weber nu este
altceva decât experienţa pomenită de către Xenopol. Weber însă accentuează şi tratează
separat cele două căi de cunoaştere: tipic raţională, logico-matematică în ultimă instanţă,
şi empatică, bazată pe asumarea, trăirea, experienţa problemei.

“Acţiunea [socială] este raţional cunoscută atunci

când ajungem la o înţelegere intelectuală complet
clară a elementelor acţiunii în privinţa înţelesului
lor atribuit [de către actor].
Cunoaşterea empatică sau apreciativă se atinge
atunci când, prin participare simpatetică, putem
desprinde înţelesul emoţional al acţiunii care are
loc.” (Weber, op.cit., p.5)

Forţă şi condiţii. Cauzalitatea în raport cu timpul (de repetiţie şi de succesiune)

Fenomenul istoric nu se petrece oricum, ci este rezultatul manifestării unor forţe
în anumite condiţii. Aceeaşi forţă poate produce fenomene diferite în condiţii diferite.
Aşa de pildă, forţa de circulaţie a monedei moderne, după cum ştim, poate produce în
unele părţi ale lumii dezvoltare iar în altele subdezvoltare. Seria în primul caz este a
capitalismului modern iar în cel de-al doilea caz, a capitalismului politic sau de pradă,
după cum l-a denumit acelaşi Max Weber.
Cauza, deci, este compusă din forţe şi condiţii. Crucial pentru cunoaşterea
seriei istorice, arată Xenopol, este cunoaşterea modului în care forţele se îngemănează
între ele, şi între ele şi condiţii:
“Aşadar, orice fenomen este produsul unei forţe
care acţionează în anumit condiţiuni; dar, pentru a
pătrunde cauzal geneza fenomenului, trebuie să
dispunem şi de altceva decât de simplul cuvânt
care indică forţa şi de simpla enumerare a
condiţiilor. …
Pentru ca indicarea forţei drept una dintre cele
două rădăcini ale fenomenului să conţină cu
adevărat o explicaţie cauzală, trebuie ca modul de
acţiune al acestei forţe să ne fie cunoscut. Această
cunoaştere este cea care stabileşte conexiunea
necesară între cauză şi efecte, deoarece,
cunoscând modul de acţiune al forţei şi văzând
efectul produs, spiritul nu poate să nu admită o
conexiune necesară între aceste manifestări, deşi
ele îi sunt exterioare.” (Xenopol, op.cit., p.46)

Spre deosebire de faptele de repetiţie, în cazul seriei efectul succede cauzei, adică
manifestării forţelor în anumite cercul lor de condiţii. În situaţia fenomenelor repetitive,
relativ autonome în raport cu timpul, cauza fiind simultană efectului. În cazul seriei,

43
dimpotrivă, fiind vorba de fenomene care se schimbă în timp, faptul răspunzător de
această modificare în timp este chiar apariţia efectului dintr-o cauză anterioară lui.

7
Naţiune, Stat, Elite. Interesul naţional
Naţiunea, statul şi elitele sunt principalele noţiuni care ne ajută să înţelegem
problematica istoriei sociale moderne şi contemporane a istoriei sociale a României.
Istoria ca preocupare nu ar avea sens în afara unităţii de analiză numită naţiune, întrucât
am putut observa că ea este cea care transformă cadrele în manifestări. Comunitatea aptă
să transforme cadrele în manifestări are un tip special de conştiinţă care îi menţine
coeziunea şi care îi defineşte scopurile (voinţa sa de civilizaţie). Conştiinţa aceasta face
posibilă implicarea responsabilă a individului în societate ca cetăţean etc. Expresia
acestei stări de conştiinţă şi de implicare civică este naţiunea.
Naţiunea este poporul cu scop, după cum arăta Dimitrie Gusti în operele sale.

I Definiţii preliminare
Naţiune-stat-elite reprezintă o triadă fundamentală fără de care nu putem înţelege
nu numai istoria socială a România, dar nici rosturile sociologiei şi imperativele sociale
ale societăţii româneşti contemporane.

Aceasta pentru că NAŢIUNEA este un dat etnic cu manifestări sociale - voinţă –

poporul cu voinţă, naţiunea fiind expresia existenţei în modernitate a unui popor în
virtutea manifestărilor sale.

STATUL este expresia formală a interesului public – naţional, adică ansamblul

instituţiilor care gestionează problemele comunităţii, asigură protecţia culturală,
economică, politică şi militară a comunităţii (naţiunii, poporului, societăţii). Statul este
structura de rezistenţă instituţională profană cu care popoarele navighează în istorie.

ELITELE sunt acea categorie socială care controlează resursele societăţii, atât
cele materiale cât şi pe cele spirituale (chiar dacă nu pe adâncime, care sunt apanajul
instituţiei de profunzime a Bisericii).

Dincolo de această triadă sociologică, armonia dintre acestea este dată de

echilibrarea sa în jurul lui DUMNEZEU. Spunem că cineva este „fără Dumnezeu”
înseamnă că este în afara ordinii fireşti. Naţiunea este dată, ca popor, prin Dumnezeu,
statul şi elitele însă pot fi cu sau fără Dumnezeu. Cum statul este un instrument, singura
responsabilă dacă statul este cu sau fără de Dumnezeu în raport cu comunitatea o poartă
elitele.

44
Naţiunea
Gusti consideră că naţiunea este expresia unor manifestări sociale coerente şi
sistematice, în raport cu un sistem de scopuri. Naţiunea nu este o masă de indivizi care, în
haosul istoriei, a căpătat o etichetă oarecare – de români, germani, ruşi etc. Chiar dacă
mersul istoriei trebuie judecat cu egală îndreptăţire pentru toate naţiunile, faptele acestora
sunt specifice şi definitorii pentru fiecare dintre ele. Tocmai de aceea, arată Gusti,
umanitatea nu este o sumă de oameni, şi deci o sumă de drepturi şi de manifestări ale
omului generic, ci o structură compusă din naţiuni şi, în consecinţă, din drepturi şi
manifestări colective, naţionale. Legile socializării însele nu „produc” oameni în general,
după legile materiei, ci membrii ai unor comunităţi naţionale, în concordanţă cu alte legi,
ale seriilor de manifestări şi ale cadrelor spirituale (istorice, psihologice, noologice). Din
acest punct de vedere, naţiunea reprezintă o entitate socială activă în raport cu cadrele
moştenite, pe care le pune în valoare prin manifestări (vezi noţiunile de cadre şi
manifestări). Nici societatea şi nici naţiunea nu pot fi imaginate decât ca expresii ale
voinţei sociale. Acolo unde aceasta nu se poate manifesta, popoarele decad în starea lor
primară, de pură potenţialitate - cadre bio-istorice. De aceea este extrem de important
modul în care se face politică. Politica este instrumentul prin care o societate este
încurajată (descurajată) să se manifeste în plinătatea potenţialităţilor sale, iar contextul în
care voinţele sociale se pot derula liber se numeşte dreptate socială. Acolo unde nu este
dreptate societăţile, se atrofiază, agresate în însuşi principiul lor de existenţă. Scopul
politicii trebuie să fie naţiunea, arată Gusti, la oricare din palierele manifestărilor sociale
– în plan juridic, economic, spiritual. (Gusti, I, 361). Astfel,
“Factorul determinant şi de creare a naţiunii este voinţa
socială.
O naţiune este ceea ce voieşte ea a fi, într-un anumit cadru,
conform unui caracter naţional dat.
O naţiune există, dacă voieşte a fi; ea este reală,
atât cât este actuală, având ca raţiune suficientă
consimţământul tacit ori explicit al membrilor ei de a trăi
împreună, alcătuind după o expresie fericită a lui Renan,
«un plebiscit de toate zilele».
Naţiunea trăieşte deci în fiecare individ. Iar voinţele
conştiente individuale, reunite într-o vastă sinteză, dau
naţiunii individualitate.

Naţiunea este prin urmare o creaţie sintetică voluntară, o

unitate socială care reprezintă un sistem voluntar, cu o
motivare cosmică, biologică şi psiho-istorică, cu voinţa
socială drept causa movens a procesului [social] … şi cu
manifestările creatoare, pe tărâmul sufletesc, economic,
juridic şi politic, ale vieţii naţionale, care formează cultura
naţională. …
Poporul primitiv (clan, totem, hoardă, trib), este o
noţiune biosocială, fiind o unitate naturală, a vieţii

45
 sociale; el există aşa cum îl determină mediul -
cosmic, biologic, şi istoric, condus de acţiuni reflexe
şi de instinct, incapabil de a judeca şi de a pătrunde
destinul, fără de a-l cârmui.

Naţiunea, dimpotrivă, este emancipată de cadru (în sensul

că este influenţată fără a fi cauzal determinată de el), ea
este o unitate socială electivă, deci o categorie etico-
socială, fiind o fiinţă activă şi creatoare, cauza şi scopul
destinului istoric.” (Gusti, 1995, p.33-35, s.n.).

Statul
Cadrul formal al societăţii moderne se numeşte stat. Statul este suma instituţiilor
care au funcţia de a reglementa manifestările colective şi individuale ale societăţilor.
Coerenţa socială este asigurată, astfel, de funcţionarea optimă a statului. În acelaşi timp
însă, societatea investeşte, acordă dreptul instituţiilor de stat de a ordona viaţa socială în
virtutea unor raporturi de compensare ce trebuie să existe între acestea şi contribuabili.
Lipsa acestor raporturi compensatorii atrage după sine pierderea legitimităţii clasei
politice şi a instituţiilor statului în raport cu comunitatea şi conduc, în final, la prăbuşirea
acestuia şi la o criză gravă a comunităţii. În acelaşi timp, statul este pavăza societăţii în
faţa vicisitudinilor istoriei şi instrumentul prin care societăţile îşi pot gestiona pe scară
largă drumul spre prosperitate (politicile comerciale, de cercetare ştiinţifică, de asistenţă
socială, alte politici publice etc.). Iată mai jos definiţia gustiană a statului:

“Statul este o funcţiune socială regulativă a categoriilor

economice şi culturale ale unei societăţi şi este, în acelaşi
timp, o funcţiune socială organizatoare a elementelor care
compun societatea şi care sunt tocmai individul şi grupurile
sociale.” (Gusti, 1995, p.61)

Statul este, deci, instituţia care distribuie autoritatea pe un teritoriu dat, prin
intermediul unei administraţii care este structurată şi care acţionează formalizat şi
standardizat. Statul este singura autoritate instituţională care este investită cu autoritatea
utilizării forţei pe întreg teritoriul naţional. Aceasta pentru că statul este, alături de
Biserică, singura instituţie de interes generalizat din societate. Statul reprezintă totalitatea
intereselor publice/naţionale din cotidianul profan iar Biserica totalitatea spaţio-
temporalităţii sacre a unei naţiuni. Aceasta pentru că realitatea socială este duală, după
cum ne amintim, are o zonă palpabilă, măsurabilă şi conjuncturală, şi una predominant
spirituală, care face posibilă şi explică totodată coeziunea pe termen lung a societăţii.

Unul dintre cei mai importanţi gânditori interbelici ai chestiunii statului, Mihail
Manoilescu, arăta că statul, pentru a fi legitim, trebuie să fie mai mult decât o simplă
structură formală, el trebuie să fie „o entitate sufletească”, adică să fie parte a conştiinţei
sociale a publicului. Structura de stat care este percepută în afara acestei conştiinţe devine
sistem politic opresiv şi este tratat ca atare de public, pe o scală care variază de la
evaziunea fiscală la revoluţia armată:

46
 “Statul este o entitate sufletească şi trebuie conceput ca
atare; el trebuie să fie popular în cel mai bun înţeles al
acestui cuvânt şi să se identifice cu ţara însăşi; el nu poate
rămâne un simplu aparat rece şi birocratic condus de o
minoritate care-l foloseşte pentru interesele sale; el cată să
fie expresia instituţională a legăturii fiecăruia dintre români
cu toţi ceilalţi români şi mai ales a legăturii elitei cu masele,
constituind ca atare manifestarea permanentă a conştiinţei
de unitate şi a idealurilor comune ale românilor.”
(Manoilescu, f.a., p.395).

Interesul naţional
Interesul public sau interesul naţional reprezintă totalitatea valorilor şi fenomenelor
care corespund nevoilor comunităţii naţionale, nevoi care sunt determinate prin ştiinţa
integrală a naţiunii, şi care se referă la următoarele dimensiuni: coeziune socială, succes
economic, identitate colectivă şi armonie socială. Garantul interesului naţional este statul.
Coeziunea socială este condiţionată de prezervarea identităţii – memoriei colective, care
la rândul lor sunt potenţate de succesul economic. La rândul ei, coeziunea socială este
condiţia stabilităţii şi prosperităţii comunităţii naţionale. Interesul public sau naţional se
referă la toate aceste lucruri de care beneficiază întreaga comunitate chiar dacă pentru
unii membrii ai comunităţii unele bunuri şi servicii cuprinse în interesul naţional sunt mai
puţin conştientizate. De lucrurile catalogate ca fiind de interes public beneficiază toată
comunitatea, prin contribuţia întregii comunităţii, chiar dacă nu toată comunitatea
înţelege necesitatea respectivelor lucruri (de exemplu baraje, campanii de vaccinări,
sistem de securitate publică etc.).

Mihail Manoilescu înţelege să cuantifice diferenţa dintre interesul naţional şi cel

individual prin diferenţa dintre beneficiul întreprinzătorului şi beneficiul naţional.
Concret, este diferenţa dintre profit şi civilizaţie, adică dintre beneficiul individual şi
productivitatea muncii (care este direct proporţională cu gradul de civilizaţie al unei
societăţi, prin intermediul tehnologiilor încorporate în întreprinderi).
„ ... Ideii de beneficiu naţional îi corespunde noţiunea de
productivitate a muncii, iar ideii de beneficiu individual
aceea de beneficiu al întreprinzătorului. ...
Productivitatea muncii exprimă gradul de utilizare a forţelor
economice din punct de vedere naţional [al interesului
public].” (Manoilescu, Forţele naţionale productive şi
comerţul exterior, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986, p.92)
„Noi nu am susţinut niciodată că un beneficiu naţional
este posibil atunci când oricare beneficiu individual a
încetat. Noi am mai arătat şi altceva, anume că în
organizaţia noastră beneficiul întreprinzătorului constituie o
condiţie «sine qua non» pentru fondarea şi continuarea
unei întreprinderi. ... Dacă întreprinzătorul pierde, aceasta
nu înseamnă că întreprinderea, adică ansamblul de factori

47
 care îşi obţin venituri din întreprindere (muncitori, stat,
creditori) pierde de asemenea. Accentuăm încă odată
energic, că între creşterea beneficiului naţional şi aceea a
venitului întreprinzătorului nu există nici o corelaţie [s.a.].”
(Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul
exterior, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986,
p.89)
„Jocul automat al intereselor particulare al
întreprinzătorilor nu conduce în mod necesar la construirea
unor întreprinderi care să realizeze un maximum de venit
naţional [prin creşterea productivităţii muncii]. Dimpotrivă,
acest joc automat îngăduie existenţa întreprinderilor de
mică valoare, care – la egalitate de forţe productive –
realizează un venit naţional neînsemnat şi aceasta numai
din motivul că aceste întreprinderi asigură întreprinzătorilor
lor venituri relativ mari.
Mai mult, ... există state întregi care sunt exploatate
economic de către străini, pentru că unii conducători de
întreprinderi comerciale scot câştiguri importante dintr-un
trafic comercial internaţional defavorabil pentru ţara lor.”
(ibidem, p.91).

Elitele
Elitele reprezintă acel corp social care deţine puterea definirii realităţii sociale.
Acest lucru este posibil prin controlul resurselor spirituale şi materiale ale societăţii.
Elitele sunt, deci, acel corp social localizat în zonele de importanţă fundamentală pentru
societate, care gestionează distribuţia şi producţia principalelor resurse, indiferent de
natura acestora.

Sociologul italian Vilfredo Pareto arăta că elitele sunt acel corp social cu cei mai
înalţi indici din clasa lor de competenţă din societate. Această definiţie reprezintă ideal-
tipul elitei şi nu are aplicabilitate universală, întrucât selecţia elitelor după principiul
competenţei este distorsionat în ţările înapoiate, acestea fiind principalul vector al
înapoierii societăţilor, pe lângă presiunile istorice şi geopolitice considerate „obiective”
de unii specialişti. Punem în ghilimele cuvântul obiective întrucât mare parte din
presiunile la care sunt supuse societăţile în istorie se propagă prin intermediari, mai exact
prin elite. Acestea hotărăsc dacă în faţa unei provocări externe majore aleg calea întăririi
şcolii şi armatei sau calea înţelegerii în particular cu puterea ameninţătoare, cumpărându-
şi scaunul de domnie dar vânzând libertatea celor pe care îi conduc. Tot elitele stabilesc
dacă în faţa pericolului constant al inundaţiilor, de pildă, continuă să cheltuiască pe
serbări electorale sau pe sistemele de diguri.

Spunem că elitele sunt organice atunci când ajung să controleze resursele

comunităţii în virtutea competenţei, aşa cum apare în definiţia lui Pareto. Detaliind, din
punct de vedere weberian, competenţa elitelor poate fi în raport cu tradiţiile, valorile sau
interesele instrumentale ale unei naţiuni. Competenţa acestora se va manifesta în raport

48
cu orientarea majoră pe care şi-o asumă faţă şi pentru comunitate. Tipul de competenţă
care propulsează indivizii în poziţia elitelor diferă de o epocă la alta. Competenţa, ca tip
de abilitate, se distribuie în acord cu orientarea acţiunii sociale dominante (Weber).
Astfel, competenţa instrumentală este tipică pentru gestiunea mijloacelor practice,
empirice şi raţional-pozitiviste. Competenţa tradiţională fixează tradiţia ca standard de
acceptare în cele mai înalte poziţii sociale. Competenţa de valoare se întemeiază pe
raţionalitatea de valoare, care izvorăşte din credinţa într-un set de valori ultime, cu
caracter religios.5 Aceste diviziuni tipologice ale competenţei sociale sunt constructe
ideal tipice. De regulă, guvernările şi, în genere, elitele devin nelegitime în momentul în
care pentru societate nu dovedesc competenţă în raport cu interesele colective.
Competenţa elitelor are valoare socială numai în raport cu interesul naţional/public,
fiind măsurată prin contribuţia adusă de acestea la creşterea gradului de civilizaţie
al comunităţii pe care o conduc. Acesta este enunţul concentrat al teoriei compensaţiei
a lui Mihai Eminescu privind diferenţa dintre elitele organice şi pătura superpusă
(demagogică, inutilă şi consumatoare de lux).

Principiul integrării funcţionale

Condiţia ca elitele să poată fi sursă de solidaritate naţională o constituie
integrarea funcţională (morală) în societate. Elita care se separă de masa care o
întreţine nu poate fi organică şi nicidecum sursă de solidaritate colectivă.
Cercul manifestărilor elitelor trebuie să fie în concordanţă cu dezideratul naţiunii
de a se realiza “cât mai credincios pe sine, de a-şi exprima puterea de muncă şi de
creaţie, [astfel încât] să ajungă la o formulă proprie de cultură şi deci de aşezare şi
manifestare specifice înlăuntrul civilizaţiei universale.” (Gusti, p.8) De asemenea, accesul
colectivităţii la propriile sale resurse, prin intermediul elitelor, trebuie să aibă loc în aşa
fel încât “să [îi] asigure o cât mai mare forţă şi o cât mai mare independenţă faţă de
celelalte naţiuni.” (idem).
Elitele organice sunt elementele cu abilităţi superioare din societate, cu poziţie de
control direct (economic, politic) sau indirect (ideologic, cultural) asupra resurselor
societăţii (materiale şi psihologice). Acestea utilizează mijloacele de control pe care le au
la dispoziţie pentru a integra funcţional resursele în sistemul social.
Integrarea funcţională a elitelor denotă concordanţa dintre statutul şi rolul al
acestora. Astfel, la elitele organice se poate constata echivalenţa dintre ceea ce societatea
aşteaptă de la ele (rol) şi ceea ce ele pretind de la societate(status). Această
concordanţă nu este altceva decât respectarea legii compensaţiei.

5
Diviziunile tipologice ale competenţei sociale sunt constructe ideal tipice după modelul weberian al
raţionalităţii acţiunii sociale. Considerând că factorul competenţă are un rol covârşitor în ceea ce priveşte
elita, guvernantă sau neguvernantă şi că, în plus, competenţa poate fi definită istoric în raport cu tipul de
raţionalitate ce structurează societatea, putem aşeza competenţa într-o tipologie de tipar weberian după
modelul raţionalităţii sociale.

49
Teoria elitelor organice
“… Numai elitele înălţate prin muncă, adică cele care produc
«înlesniri de civilizaţiune» popoarelor, se înalţă cu adevărat la
rangul de factor de direcţionare istorică a popoarelor.” (Eminescu
apud Bădescu, 1994, p.232)
“În viziunea lui Eminescu, de îndată ce «omul superior» s-a rupt
de marea masă, ascensiunea morală şi intelectuală încetează,
este compromisă. Omul de elită nu se poate înălţa pe sine, decât
ori sub formă morală împreună cu marea masă, ori sub formă
imorală (sau amorală), fără masa socială, prin simplă
superpunere şi prin parazitarea muncii acesteia …, atunci
societăţile merg spre semibarbarie, adică spre mizerie, declasare
socială şi degenerare etnică. Axul antropologic al unei societăţi,
aşadar, îl constituie oamenii de caracter, nu inteligenţele.”
(Bădescu, 1994, p.222)
În afară de cele două principii axiomatice ale elitelor organice
(organicitatea şi funcţionalitatea), teoria elitelor organice mai conţine
următoarele propoziţii generale:
• Elitele organice se încadrează în definiţia clasică paretiană a
elitelor: Ҥ2031. Formons donc une classe de ceux qui ont les
indices plus élevés dans la branche où ils déploient leur activité, et
donnons à cette classe le nom d’élite [s.a.].”6
• Elitele organice se supun legii compensaţiei muncii în
raporturile cu restul societăţii. “«Compensaţia – scrie Eminescu
– nu se dă de către o clasă sau un om decât prin muncă intelectuală
sau muşchiulară. Munca muşchiulară constă în producerea de
obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea
producerii acestor obiecte…»”7.
• Circulaţia elitelor este cea de a doua lege importantă după
aceea a compensaţiei, căreia elitele organice i se supun . Prin
aceasta se păstrează contactul permanent cu comunitatea.
Circulaţia elitelor este condiţia prezervării caracterului organic al
acestora. Precizăm că în cazul societăţilor dominate de elite
monopoliste, dincolo de zona ocupată de acestea, subzistă, în
fiecare domeniu de activitate, o zonă în care se formează elite
organice, ca urmare a procesului natural de decantare a valorilor.
Şansa existenţei lor este dată, în mod paradoxal, chiar de existenţa
elitelor monopoliste, ca o consecinţă a înstrăinării acestora de
problemele reale. Existenţa stratului elitelor organice în regimul
elitelor monopoliste este dovedită de funcţionarea, chiar şi la regim
redus, a principalelor instituţii şi sectoare economice.

6
ibidem, p.1297.
7
Mihai Eminescu apud Ilie Bădescu, Sociologia eminesciană, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1994, p.124

50
• Unul dintre cele mai precise indicii cu privire la caracterul elitelor
este tipul lor de acţiune în situaţii de criză. Elitele organice
îndrumă într-o formulă sau alta masele spre soluţia, sau ce
pare a fi o soluţie, derivată dintr-un sistem de valori în care
aceste elite cred şi pentru care sunt în stare să-şi dea viaţa.
Astfel, elitele organice se arată competente în raport cu valorile
societăţii, ce trebuie regăsite, reinventate sau descoperite, la un
moment dat. Setul respectiv de valori este orientat în favoarea
comunităţii şi nu în dispreţul acesteia.
• Oricare ar fi valorile în care o elită organică crede, într-o manieră
mai mult sau mai puţin omogenă, o valoare comună diferitelor
segmente ale acesteia este instituţia. Elitele organice cred în
instituţii: în Statul aflat în slujba cetăţenilor, în Biserică, în Armată,
în Tradiţii, în Familie, în Şcoală etc. Numai prin dezvoltarea şi
organizarea instituţională a unei societăţi se poate încuraja
dezvoltarea acesteia. De altfel, ca piese de rezistenţă ale societăţii,
acestea sunt primele ţinte ale păturilor superpuse sau a elitelor
monopoliste.
• Elitele organice sunt preocupate de raţionalizarea muncii
(sau de organizarea muncii, cum spune Mihail Manoilescu). Ele se
îngrijesc de integrarea funcţională a diferitelor instituţii şi sectoare
sociale, economice, politice. Elitele organice reuşesc nu numai să
conserve achiziţiile de civilizaţie deja dobândite, dar contribuie şi la
ridicarea societăţii în ansamblul ei8. În societăţile înapoiate ele îşi
asumă astfel, concomitent, cele două funcţii ale dezvoltării
identificate de Hirschman – funcţia creşterii economice şi cea a
redistribuţiei pozitive a veniturilor (funcţia de egalizare a şanselor
pentru toţi membrii societăţii).

Pentru a fi în raporturi compensatorii cu comunitatea care le întreţine, elitele

trebuie, în primul rând, să organizeze munca naţională, adică să încurajeze
dezvoltarea productivităţii muncii. Alte paliere în funcţie de care judecăm calitatea
elitelor se referă la contribuţia lor la conservarea şi ridicarea naţiunii (Manoilescu).
Aceste ultime două funcţii sunt întrucâtva cuprinse în problematica productivităţii
muncii, în sensul că dezvoltarea instituţională şi industrială nu sunt posibile fără
încurajarea spiritului înnoitor şi dezvoltarea acelor deprinderi care fac posibilă
îmbunătăţirea muncii şi deci, a condiţiilor de trai.

„Elita înseamnă acea minoritate a comunităţii naţionale

care îşi asumă răspunderea socială supremă şi cumulează
calităţile cele mai înalte ale comunităţii. .... Există de fapt o
solidaritate a celor trei funcţiuni esenţiale care constituie
conducerea unei societăţi: funcţiunea politico-militară,
funcţiunea economico-socială şi cea culturală. O adevărată
8
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G. Delafras, Bucureşti, f.a.,
p.117.

51
 elită este numai aceea care împlineşte în acelaşi timp
funcţiunile de conducere în toate cele trei sectoare.”
(Manoilescu, ibidem, p.275-276, s.n.).

Pătura superpusă
Vorbim de pătură superpusă sau de elite compradoare atunci când cei ce ajung să
influenţeze decisiv destinele comunităţii ajung în fruntea ierarhiei sociale în virtutea
calităţilor lor negative.
“Aristocraţia domnitoare în România e aristocraţia
avocaţilor, cea mai rea din toate. Ce am zice în adevăr de
un om care toată ziua ar dovedi când că albul e negru,
când negrul că e alb?” (Eminescu, 1993, p.78)
“Oricine ne promite o îmbunătăţire care nu se datoreşte
muncii, adecă oricine ne promite un venit de forţe fără ca
noi să fi cheltuit pentru el, e ca un prestidigitator care
vrea să ne facă să credem că lucrurile ce le scoate la
iveală s-au ivit din nimic. … [- Legea compensaţiei]
[De aceea,] cestiunea de căpetenie este [cea] pusă de
bătrânul Menenius Agrippa: dacă cineva e un organ al
vieţii sociale, dacă munca care se transmite asupra lui e
tradusă într-un echivalent de muncă proprie, care se
reflectează asupra totalităţii, sau dacă e o superfetaţie, un
neg social, care n-are nici o funcţiune organică.” (idem,
p.82)
a
“Precum a trebuie să fie egal cu a şi nu poate fi niciodată
a
egal cu , tot astfel o cantitate de muncă comunicată unui
3
altuia, posito că spoliare ar fi, nu se poate traduce decât
iar într-o cantitate de muncă: intelectuală, artistică, cum
vreţi, dar un echivalent de muncă. Cestiunea de căpetenie
nu este aceasta. E vorba de altceva. Acel echivalent de
muncă unde se prestează? La Paris ori la Bucureşti?
Pentru poporul român se-nţelege că nu e indiferent.
De aceea suntem fără îndoială protecţionişti şi adversari ai
absenteismului.” (idem, p.80)

Raporturi necompensatorii şi politicianism. Neoiobăgia

Pătura superpusă, în sensul clasic eminescian, încalcă legea raporturilor
compensatorii dintre consumul cantităţii de muncă depusă de colectivitate pentru
întreţinerea lor şi cantitatea de servicii pe care acestea le oferă în schimb.
Randamentul social al acestor elite a fost foarte scăzut, dar nu nul. Aşa cum scria C.
Dobrogeanu-Gherea despre marii proprietari:
“nu sunt legaţi de lege în relaţiile lor cu cei mici (vorbim
bineînţeles relativ nu absolut), ei îşi valorează interesele
lor faţă de cei mici după lege dacă le convine, în afară de
lege dacă le e util. Aceasta a ajutat la prosperarea

52
 materială a claselor oligarhice, nu însă şi la prosperarea
lor morală, sufletească şi culturală, nu deloc, dimpotrivă!
Asupra claselor muncitoare acest regim de ilegalitate a
avut o influenţă dezastruoasă.”9

Cum vom vedea în analiza statului demagogic, costurile guvernării păturii

superpuse sunt politicianismul – în plan politic şi cultural, iar în plan economic –
neoiobăgia. Aceasta din urmă afectează agricultura, în general, ţărănimea, în special.
“Prin «politicianism» înţelegem un gen de activitate
politică … prin care câţiva dintre cetăţenii unui stat, tind şi
uneori reuşesc să transforme instituţiunile şi serviciile
publice, din mijloace pentru realizarea binelui public, cum
ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea
intereselor personale.” – C. Rădulescu Motru10.
În ceea ce priveşte neoiobăgia, aceasta:
„conzistă în patru termeni:
i. Raporturi de producţie în bună parte iobăgiste,
feudale;
ii. stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie
şi minciună, lăsând pe ţăran la discreţia stăpânului.
iii. legislaţie tutelară care decretează inalienabilitatea
pământurilor ţărăneşti şi reglementează raporturile dintre
stăpâni şi muncitori, raporturi izvorâte din cei doi termeni
de mai sus;
iv. În sfârşit, insuficienţa pământului aşa zisului mic
proprietar ţăran pentru munca şi întreţinerea familiei sale,
fapt care-l sileşte să devină vasal al marei proprietăţi.”
(Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al
problemei noastre agrare, Socec, Bucureşti, p.369,
numerotarea paragrafelor ne aparţine).
„ ... din cele spuse, se vede unde rezidă răul ţării.
i. O organizaţie socială şi de stat antagonică şi
contradictorie, care preface instituţiile ei în aparenţe şi
minciună.
ii. O vieaţă politică şi economică plină de resturi
feudale, cari nu vor să moară, şi bazată pe capitalism
modern, care nu poate încă să trăească.
iii. O producţie naţională mizerabilă: 50 parale de
cap de om. Din această producţie, care nu ajunge bine
pentru cea mai simplă îndestulare materială a populaţiei,

9
C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare,
Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910, p.163.
10
C. Rădulescu Motru, Cultura română şi politicianismul, a treia ediţie, Librăria Socec & Co., 1904,
pIII.

53
 statul retrage a treea parte, făcând risipă şi creând o clasă
biurocrato-parazitară. Din restul de o două treimi o mare
parte este iarăşi acaparată de o mică minoritate, care o
risipeşte în consumare neproductivă, într-un lux
nesocotit.” (idem, p.475, numerotarea paragrafelor ne
aparţine).

Trăsătura politicianismului fusese deja descoperită de Eminescu iar C.D. Gherea o

reia prin teoria substituirii rolurilor. Elitele se folosesc de funcţii pentru dobândirea de
privilegii mult dincolo de cele normal recunoscute.
“Şi de aceea funcţiile statului democratic neputând fi
împlinite pe calea directă şi francă de către stat, cată să
fie împlinite pe cale indirectă, ocultă [s.a.], de nişte organe
sociale a căror menire ar fi cu totul alta. … Prefectul, în loc
de administraţie face politică şi alegeri, politicianul, şeful
local al partidului de la putere, face administraţie şi
numeşte în funcţii; … dar nici o întreprindere comercială
sau industrială şi nici chiar o grupare culturală, [nu pot
exista] ca să nu apară o ocultă corespunzătoare.”11

Dezorganizarea muncii şi ineficienţa capitalului

Confuzia rolurilor la nivelul elitei şi distanţa dintre acestea şi problemele
comunităţii conduc la un excedent considerabil de efort pentru atingerea de societate a
obiectivelor cotidiene, într-o astfel de societate muncindu-se mult şi prost. Ne amintim că
Manoilescu spunea că problema României nu este cantitatea de muncă ci dezorganizarea
acesteia – aceasta fiind principala funcţie a elitelor pe care acestea nu prea şi-o
îndeplineau: “în România se munceşte mult, dar se munceşte rău şi fără socoteală”12.
De pe urma dezorganizării muncii are de suferit însuşi capitalul. Acest fapt este
evident prin orientarea capitalurilor spre investiţii în afara raţiunii randamentului
economic. Singura justificare a acestei situaţii este protecţionismul rău organizat care
încuraja astfel de întreprinderi şi astfel redescoperim tezele lui Manoilescu cu privire la
burghezia aflată în solda statului.13

11
C.D. Gherea, op. cit, p. 287, 288
12
Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti,, Cugetarea – G.Delafras, Bucureşti, f.a.,
p.123
13
Protecţionismul ar fi trebuit să încurajeze tocmai industriile cu productivitate ridicată în raport cu
importurile de aceeaşi factură. La noi însă, protecţionismul era astfel direcţionat încât încuraja şi industriile
fără randament. Datele cu privire la forţa motrice, ca indicator al industrializării şi al investiţiilor, provin de
la Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică, 1995, p.119.
Cu privire la productivitatea muncii în diferite industrii, vezi Mihail Manoilescu, Forţele naţionale
productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.115.

54
Zeletin: dictatura elitelor oligarhice este un fenomen
obiectiv
În ansamblul teoriei lui Zeletin privind dezvoltarea României după Pacea de la
Adrianopol (1829), elitele au avut pe ansamblu un rol pozitiv, întrucât au contribuit la
arderea etapelor dezvoltării. Numai nişte elite atent focalizate pe interesul personal şi
indirect pe interesul naţional ar fi putut suporta tensiunea tranziţiei rapide de la economia
unui stat feudal la capitalismul financiar-industrial de la începutul primului război
mondial. România, arată Zeletin, parcursese în nici o sută de ani drumul dezvoltării
capitaliste pe care Anglia l-a făcut trei sute de ani.

„Acest fel de evoluţie în salturi nu e unic; el caracterizează

toate burgheziile întârziate care tind să prescurteze fazele
de dezvoltare ale capitalismului şi se găseşte înainte de
toate în Germania şi Statele Unite. ... Organul care joacă
rolul de intermediat între naţiune şi industrie, adunând
economii celei dintâi este tocmai banca. Astfel
dezvoltarea burgheziilor întârziate duce de-a dreptul la
supremaţia oligarhiilor financiare. ...” (Zeletin, Burghezia
română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1991, p.182).

Zeletin recunoaşte că elitele oligarhice sunt o primejdie pentru România prin aceea că
acestea nu au nevoie de democraţie reală pentru a-şi urmări interesele, ci de structuri
demagogice democratice, pe de o parte, şi autoritare, strict controlate, de clică, pe de alta,
pentru a-şi dezvolta afacerile:
„Cu capitalismul financiar societatea noastră face un salt
direct de la mercantilism la imperialism, e la dezvoltarea
forţelor de producţie naţionale la organizarea lor sub
supremaţia marii finanţe. Urmările politice sunt imense; în
adevăr, ... România nu mai trece printr-o fază
intermediară de liberalism, de descentralizare şi
democraţie reală ... care nu se deosebeşte mult de
guvernarea absolutistă a unei puteri central[izate]”
(Zeletin, idem, p.181 si 184).

55
8
Cele două mari serii ale istoriei sociale a României
Istoria socială a României ar putea fi structurată pe două serii mari:
1. seria constituirii statului.
a. Aceasta îşi subordonează seria formării poporului român. Crearea statului
a fost dintotdeauna o necesitate legată de supravieţuirea etnică. De aceea
putem spune că elitele româneşti, atât timp cât au fost organice – şi au fost
aproape două mii de ani, au legat imperativul formării statului de existenţa
demnă a poporului pe care l-au avut în grijă.
2. seria modernizării societăţii.
a. Este aici chestiunea, tot imperativă, deci tot legată de supravieţuirea
statului şi a naţiunii, a modernizării structurilor sociale, fenomen
identificat de Zeletin cu arderea etapelor. Fenomenul este localizat după
Pacea de la Adrianopol din 1829

Prima serie, seria constituirii statului naţional unitar, a fost dintotdeauna văzută ca o
condiţie a apariţiei celei de a doua serii.
Condiţia dezvoltării unui popor este dobândirea acelei formule potrivite de protecţie care
este şi cea mai dezvoltată structură de organizare colectivă – aceasta este statul. Despre
condiţia ca statul să corespundă imperativului de dezvoltare a unei naţiuni vom discuta în
altă parte. Deocamdată să reţinem că prima preocupare a românilor în istorie a fost
constituirea statului. Odată cu procesul devenirii statului vorbim, în termeni gustieni, şi
de formarea naţiunii române, popor cu conştiinţa acţiunilor sale în istorie şi a
imperativelor sale prezente şi de viitor.

Putem spune că procesul de constituire a statului este un imperativ natural al tuturor

popoarelor care aspiră la dezvoltare, fiind singurul cadru organizatoric care face posibilă
structurarea unor energii colective pentru împlinirea şi dezvoltarea comunităţilor şi a
indivizilor care locuiesc pe un teritoriu dat.

Problema apariţiei statului român a fost aceea că acest proces a fost constant împiedicat
să se desfăşoare firesc. Din acest motiv, istoria dezvoltării societăţii româneşti, legată
intrinsec de chestiunea statului este una foarte sinuoasă şi dramatică.

Statul la români se încadrează în tradiţia bizantină a structurării politice, de unde şi

formula teoretică a lui Nicolae Iorga – „Bizanţ după Bizanţ”. În această tradiţie,
principele conducător nu este doar omul politic din fruntea ierarhiei ci este şi liderul
comunităţii naţionale care are în grijă nu doar destinul politic al poporului ci soarta sa
integrală – de aceea principii români sunt domni – domnitori, adică ei veghează asupra
întregului mers al comunităţii, în spiritul şi cu ajutorul credinţei creştine.

Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine,

tolerată de Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit în special în
Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".

Bizanţ după Bizanţ reprezintă continuitatea unităţii spirituale, sub umbrela

creştinismului ortodox a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru
aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului
al XIX-lea. Mari domnitori precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin printr-un
sprijin consistent şi constant de tip financiar, politic şi cultural acordat Patriarhiei de la
Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la
Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naţionalitatea
fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi
credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană.
Spaţiul acesta al "Bizanţului după Bizanţ" este însă "colonizat" de către imperialismul rus
începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub doctrina
panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spaţiul Balcanic, pentru
controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.

Iată un citat din studiile lui Iorga privind chestiunea "Bizanţului după Bizanţ": “Dar în
1688 începe domnia în Ţara Românească a lui Constantin Brâncoveanu, şi patriarhia va fi
condusă rând pe rând de clienţii domnilor Moldovei şi ai Ţării Româneşti, aceştia fiind ei
înşişi protectorii recunoscuţi şi îndatoraţi ai noii Renaşteri greceşti.”

"Binefacerile lui Brâncoveanu s-au întins până la mănăstirea Sumela, lângă Trapezunt …
Ultima stavropighie [lăcaş închinat, adică subordonat direct Patriarhiei de la
Constantinopol] de seamă în ţările româneşti a fost cea a marii ctitorii a lui Brâncoveanu,
Hurezi, Scaunul Ierusalimului primind în acelaşi timp şi splendidul lăcaş al lui Nicolae
Mavrocordat, Văcăreştii. Patriarhia ajunsese pe atunci să nu-şi mai poată plăti datoriile,
fiind silită să restrângă în modul cel mai modest cheltuielile de administraţie, cu «doi
singuri preoţi şi doi diaconi, slujind rând pe rând», până când Grigore Matei Ghica,
domnind atunci în Moldova, interveni pentru a face să înceteze administraţia nefericită a
patriarhului Ieremia al III-lea.” (Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Editura enciclopedică
română, Bucureşti, 1972, p.181, respectiv 184.)

Prima piedică a formării statului la români a fost de natură geopolitică. În momentul în

care românii au ajuns la cristalizarea acestui proces au apărut puternici factori de presiune
– migraţiile popoarelor de la începutul evului mediu. După depăşirea acestor provocări,
românii au avut de înfruntat una dintre cele mai lungi încercări din istoria lor, moştenire a
migraţilor – presiunea ungurilor proaspăt aşezaţi în câmpia Panoniei asupra Transilvaniei

57
şi, mai apoi asupra Moldovei şi chiar a Ţării Româneşti. Factorul maghiar s-a păstrat,
aceasta continuând în varii forme inclusiv în vremurile contemporane, prin acţiunile
iredentiste şi revizioniste, urmate de cele neoiredentiste şi neorevizioniste de astăzi.

Presiunea maghiară a slăbit pentru o clipă în intensitate pentru a face loc, după o scurtă
„fereastră” în secolul al XIV-lea, în care s-au cristalizat în fine Ţara Românească şi
Moldova, pentru a face loc alteia şi mai formidabile – anume uriaşa înaintare, de aproape
500 de ani a Imperiului Otoman în Europa.

Sfârşită în secolul al XIX, aceasta nu a dat decât un foarte scurt răgaz românilor, care
aveau să înfrunte de astă dată presiunile crescute ale Imperiului Habsburgic – devenit din
a doua parte a secolului al XIX-lea „Austro-Ungar”, odată cu poate cea mai mare
provocare căreia neamul românesc a trebuit să-i facă faţă, anume provocarea rusească –
puternica şi, cel puţin în aparenţă, veşnica înaintare a Imperiului rusesc înspre Europa,
care inevitabil, trecea şi prin spaţiul românesc.

În această menghină geopolitică, austro-ungaro-rusească s-a format statul român modern

la mijlocul secolului al XIX-lea, asezonată cu alte presiuni, nu mai puţin de luat în seamă,
din partea marilor puteri economice, aflate în plină expansiune economică, politică,
militară şi teritorială: Anglia, Franţa şi Germania. Aceste ultime mari puteri aveau
interese tot mai mari în spaţiul nostru, fapt care a condus la un stabilirea unui relativ
echilibru militar şi politic în regiunea noastră.
Această a doua perioadă de „respiro” la scara timpului lung a istoriei româneşti,
reamintim că prima avusese loc cu patru sute de ani mai înainte prin slăbirea puterii
imperiilor din jur, a permis declanşarea în forţă, printr-un proces denumit de Zeletin
„arderea etapelor”, a procesului modernizării societăţii româneşti. Acest fapt, care la
rândul lui, a făcut posibilă declanşarea în forţă a seriei modernizării societăţii româneşti,
până atunci relativ „adormită” sub imperativele formării statului şi al prezervării fiinţei
naţionale.

Condiţionarea reciprocă a celor două serii, cu menţiunea că modernizarea societăţii nu

este posibilă în absenţa statului independent, este clar afirmată odată cu Revoluţia de la
1848:

„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu vom
putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”
(Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964,
p.135, apud G.D. Iscru, Revoluţia Română din 1848-1849, Editura Albatros, Bucureşti,
1988, p. 250)

„Aşa, unire politică naţională, naţională, naţionalitate, să fie scopul întreprinderii fiecărui
român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor … Iar fără naţionalitate şi republica e
despotism.” (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară. Schiţa tomului
III, ed. De dr. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem).

58
9
Ordinile

A. Civilizaţii şi naţiuni
Ordinea de civilizaţie şi ordinea naţională sunt două niveluri de analiză istorică. Prima,
ordinea civilizaţiilor permite analiza pe termen lung şi decelarea sensurilor generale ale
unui fenomen istoric. (Toynbee)
Ordinea naţională îngăduie înţelegerea evoluţiei propriei comunităţi ca atare, ca şi
componentă personală moştenită.

B. Cultură şi Tehnologie
Evoluţia (progres şi destrămare, stagnare) poate fi măsurată prin starea acestor două
elemente: cultură (spiritualitate) şi tehnologie. Cultura defineşte sensurile generale,
conferă sens şi prin această este responsabilă de armonia în lume. Tehnologia este
capacitatea de prelucrare a materiei pe care o atinge comunitatea la un moment dat.
Spiritualitatea este ca un înveliş pentru tehnologie, aceasta fiind orientată în raport cu
scopurile definite de spiritualitatea dominantă în epocă. În situaţiile de stagnare şi
destrămare a civilizaţiilor, când spiritualitatea este în criză, tehnologiile se pot dezvolta
foarte mult în afara „unei acoperiri” spirituale satisfăcătoare. Armonia din lume este
astfel periclitată de inovaţii puternice care pot avea utilizări agresive, militariste. Dincolo
de pericolul militarismului, un alt element negativ al tehnologiei dezvoltată în sine este
degradarea însuşi a omului. Omul dobândeşte noi mijloace de operare asupra materiei dar
îi lipsesc idealurile şi sensurile care îi pot orienta aceste mijloace.

cultura

Tehnologia înăluntrul culturii

Evenimente nodale: Revoluţia industrială

Revoluţia industrială, într-o definiţie prescurtată, se referă la

transformarea globală a relaţiilor sociale, politice, culturale şi economice prin

59
răspândirea maşinismului şi a producţiei de masă. Spre deosebire de alte
epoci, revoluţia industrială a marcat întrepătrunderea dintre societate şi
maşină pe toate palierele vieţii sociale, fie direct, la nivelul producţiei
industriale care devine astfel producţie de masă, fie indirect, la nivelul
restului societăţii, în special prin democratizarea accesului la produse14. Alte
componente majore ale revoluţiei industriale se referă la:

- integrarea agriculturii în procesul revoluţiei tehnologice şi sociale: o bună

parte dintre ţărani devin muncitori; industria produce utilaje pentru
agricultură care devin accesibile inclusiv proprietăţilor ţărăneşti; ţăranii astfel
„industrializaţi” cresc productivitatea muncii şi au venituri, care le permite
integrarea în piaţa internă;
- unificarea statului politic, a spaţiilor sociale în cadrul pieţei interne (unificarea
socială nu doar pe substrat etnic, ci şi un proces de unificare a intereselor
economice);
- piaţa internă dezvoltată propulsează, mai departe, salariile;
- forţa de muncă este întemeiată pe salariu, care, la rândul său, devine măsura
socială a competenţei (această trăsătură nu este specifică doar revoluţiei
industriale, ci, în general, capitalismului raţional; salariile cresc însă
semnificativ odată cu industrialismul pentru că productivitatea muncii permite
acest lucru);
- capitalismul se dezvoltă, odată cu revoluţia industrială, pe două canale:
tehnologia propriu-zisă (maşinile) şi prin îmbunătăţirea continuă a organizării
muncii (managementul resurselor umane – deşi apare ca preocupare
manifestă la începutului sec. al XX-lea, este parte componentă a dezvoltării
capitalismului raţional odată cu industrialismul pe scară largă) – apare
producţia de fabrică.
- Materiile prime ale revoluţiei industriale au fost fierul, textilele, cărbunele.

Fenomenul industrializării a avut loc mai întâi în Anglia, la sfârşitul

secolului al XVIII-lea, până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Producţia
de masă a devenit posibilă ca urmare a extinderii gradului de folosinţă a
tehnologiei maşinilor cu abur, care au conferit atât întindere cât şi viteză
transporturilor, la o scară nemaiîntâlnită până atunci. După Anglia, au urmat
Statele Unite ale Americii, Germania, Olanda, Franţa, Belgia.
În România, revoluţia industrială s-a produs abrupt, până în prima
parte a secolului al XX-lea, prin arderea etapelor evolutive (Ştefan Zeletin) pe
care le-au parcurs societăţile din Occident, motiv pentru care societatea
românească a suferit de pe urma a ceea ce Maiorescu şi Eminescu au numit
formele fără fond. Maladia socială a formelor fără fond se referă la
contradicţia dintre instituţiile moderne, importate din Occident, şi nevoile
reale ale ţării rămase, mai departe, în sărăcie.
O caracteristică importantă a revoluţiei industriale din Occident, care şi
astăzi este precar realizată în ţări mai slab dezvoltate precum este România,
se referă la integrarea agriculturii în circuitul industrial şi bancar, în
cadrul pieţei naţionale şi internaţionale. În Vest, ţăranul se transformă
dintr-un producător de produse pentru consumul propriu, supraexploatat de
clasa stăpânitorilor de pământ, în producător de tip capitalist-industrial, deci
în consumator industrial în cadrul unor formule moderne de proprietate
numite ferme. Desigur, transformarea ţăranului în fermier antrenează o serie
14
Astfel, chiar dacă nu imediat, muncitorul devine cumpărătorul propriilor produse, accesibile prin
intermediul salariului, în paralel cu scăderea costurilor de producţie

60
de procese disolutive, printre care îl consemnăm pe cel privind dispariţia
tipului social şi antropologic al ţăranului şi, deci, al satului . Globalizarea
poate însemna, altfel spus, expansiunea lumii industriale înspre sat,
dispariţia ţăranului şi a tiparului antropologic al ordinii săteşti. Cu
această ocazie, stocul valorilor tradiţionale este lăsat într-o stare latentă sau
chiar lichidat în ţările considerate avansate, ordinea internă a acestora
rezemându-se strict pe raţionalitatea capitalului (care include şi doctrinele şi
alte produse intelectuale care dezvoltau conceptul de democraţie industrială)
şi al birocraţiei de stat. [text preluat din Antropologia Globalizării,
2009Radu Baltasiu]

FASCICULA II

- READER -
Chestiunea elitelor
Pentru a înţelege istoria este capital să vedem concordanţa, discordanţa dintre
interesul naţional şi interesul elitelor.

Noţiunea de interes naţional

Definirea interesului:
Interesul este temei
1. “Maestrul spune: «Vezi mai întâi ce vrea să facă, află apoi temeiul ce-l mână şi
cercetează la ce rezultat a ajuns. Mai poate astfel felul de a fi al unui om să-ţi rămână
de nepătruns?” (Confucius, Analecte, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2.10, pg.79).
Interesul este «temei», motiv bine întemeiat.

Interesul naţional
2. Interesul naţional este interesul cel mai înalt valorizat în cadrul colectivităţii care
trăieşte în cadrul frontierelor statului român (cu excepţia minorităţilor etnice la
scara demografiei întregii ţări), conştientizat sau nu, şi care se referă la identitatea
acestei grupări ca şi colectivitate, la armonia socială între cetăţeni, între cetăţeni şi
instituţii, inclusiv în relaţia cu statul şi la succesul economic al colectivităţii în
ansamblul ei.

3. (13.03.2013) Interesul naţional se referă la interesele pe care colectivitatea denumită

naţiune română, le poate avea în plan economic, politic, social, cultural, geopolitic,
militar etc. De aici rezultă că nu putem vorbi de interes naţional în afara
respectului şi promovării colectivităţii naţionale (cultural, economic, politic,
ideologic).
4. Vom putea spune astfel, că ÎN GENERAL, orice problemă care atentează la
coeziunea acestei colectivităţi, la identitatea acesteia, care îi limitează succesul
economic (succesul muncii), armonia socială, constituie atentat la interesul naţional.

61
 Problemele pot proveni din interiorul şi / sau din exteriorul ţării şi pot afecta
următoarele raporturi:
a. între stat şi societate. →Orice problemă care conduce la înstrăinarea
structurilor de stat faţă de cetăţeni constituie
atentat la interesul naţional.
→Orice problemă care conduce la neglijarea de
către factorii de stat a problemelor
competitivităţii naţionale, adică a investiţiilor
(economisirea productivă) şi a raţionalizării
muncii, constituie atentat la interesul naţional.
b. între societate şi stat. →Orice problemă care implică slăbirea caracterului
statutului român de stat naţional unitar constituie un
atentat la interesul naţional.
→Orice problemă de luptă politică,
ideologică, economică, culturală care se duce
împotriva structurilor de stat ca atare şi
nu a culorii politice dominante la un
moment dat în stat, care se
situează, adică, în afara competiţiei politice în
cadrul statului român, constituie atentat la adresa
interesului naţional.
c. în cadrul societăţii → Orice problemă care conduce la slăbirea
societăţii de a-şi pregăti viitorul prin
erodarea capacităţilor de învăţământ şi
sănătate, a capacităţilor culturale (a
tradiţiilor: a Bisericii, a folclorului, a creaţiei
clasice etc) constituie atentat la adresa
interesului naţional. Avem în vedere
corupţia (efectele ei) şi, respectiv, dependenţa
intelectuală promovată în massmedia.

Manoilescu
• Interesul naţional poate fi astfel definit la nivelul principalelor probleme cu care se
confruntă societatea (şi care se referă, în esenţă la erodarea drastică a raporturilor
compensatorii între funcţiile diferitelor categorii sociale, între ramurile economice, între sat
şi oraş, între statul român şi alte state). De asemenea, unitatea de analiză în studiile sale
economice este naţiunea “făcând abstracţie de diversitatea intereselor individuale existente în
interiorul fiecărei ţări” (Manoilescu, 1986, p.173).
• O componentă importantă a interesului naţional este necesitatea organizării vieţii
economice pe baze protecţioniste. Astfel, subordonată necesităţii restabilirii unor raporturi
compensatorii între diferitele categorii sociale, între industrie şi agricultură, între sat şi oraş
este absolut importantă iniţierea unor măsuri pentru limitarea schimburilor inechivalente
cu străinătatea. Pentru reformarea acestora Manoilescu are în vedere instituirea unui
protecţionism real (care să cuprindă întreaga economie, nu numai interesele particulare ale
unor producători şi comercianţi). Restabilirea echilibrului în raporturile cu străinătatea este
simultană cu refacerea unor echilibre importante în societate şi economie, prin aceea că

62
 protecţionismul propus de Manoilescu presupune creşterea eficienţei sociale a muncii şi a
capitalului (ca şi organizarea corporatistă), aşa fel încât, în industrie, să se restabilească
concordanţa dintre rentabilitate şi productivitate, iar în relaţia sat/oraş, industrie/agricultură,
ţărănime/populaţie urbană să se stabilească schimburi economice reciproc avantajoase, cu
implicaţii profunde asupra creşterii gradului de civilizaţie rurală. Creşterea gradului de
civilizaţie rurală ar antrena apoi, o forţă de muncă mai bine adaptată muncii industriale.
• Manoilescu reuşeşte să elimine din “reţeta dezvoltării” noţiunea de interes (individual).
Interesul devine acum sinonim cu prioritatea reorganizării social-economice a naţiunii (pe
criterii protecţionist-corporatiste). Din acest punct de vedere putem spune că noţiunea
respectivă îşi pierde aici “puterile” cu care fusese înzestrată de gândirea socială europeană,
anume acelea legate de canalizarea economică a pasiunilor individuale. De altfel,
Manoilescu nu are nevoie în construcţia teoriilor sale de interes întrucât el este un antiliberal,
susţinând că în efortul de dezvoltare a unei naţiuni întârziate economic piaţa ca
rezultantă a intereselor individuale nu este eficientă. Rolul interesului în dezvoltare este
luat, la Manoilescu, de către armonizarea funcţionalităţilor categoriilor sociale.
Oamenii de vocaţie, creatori de instituţii, paradoxal situaţi deasupra intereselor
individuale, servesc interesul colectiv, care la Manoilescu se confundă cu interesul
naţional.

Dezvoltarea economico-politică
Procese ale subdezvoltării. Procese de frontieră. Mecanismul sistemul mondial
modern.
Companiile de exploatare
p.224
cf. T.K. Hopkins – şeful catedrei de sociologie de la Universitatea din
Binghamton:
„Agenţii care împing în spaţiu frontiera sistemului mondial modern sporindu-i
dimensiunile sunt doi: statele şi capitaliştii. Aceştia din urmă îşi sporesc capitalurile pe
două căi: căutând activităţi productive cu cheltuieli scăzute şi pieţe cu mari profituri
pentru produsele desfăcute. Statele, la rândul lor, sunt în căutarea acelor aliaţi care le
permit să-şi sporească «avantajul competitiv». Acestea sunt alianţele de frontieră. Ceea
ce rezultă este un proces politic numit «periferializare». «Statele puternice iniţiază şi
dezvoltă procese metropolitane, cele slabe iniţiază şi dezvoltă, pentru ele, procese
periferiale.» [cf. T.K. Hopkins, World System Analysis. Theory and Methodology,
Beverly Hills, Londra, 1982, (p?)] Frontierele reprezintă deci un fenomen în a cărui
compoziţie regăsim cele două tipuri de procese contradictorii. Altminteri spus, frontierele
reproduc în zonele de zonele de frontieră conflictele sau tensiunile structurale dintre –
p.225 «centre» (metropole) şi «periferii» şi aceasta este cea mai pregnantă realitate a
zonelor de frontieră. Relaţia «centru-periferie», deci, este o lege de fier a sistemului
capitalist: «Fără periferii nu există centre, fără amândouă nu există dezvoltare
capitalistă». [cf. T.K. Hopkins, World System Analysis. Theory and Methodology,
Beverly Hills, Londra, 1982, p.13] Problema salariului (diferenţele de salariu) Stratificarea lumii
în centre şi periferii, coimplicarea proceselor periferiale şi metropolitane reprezintă o lege
a sistemului şi frontierele nu pot fi înţelese fără această lege. O altă observaţie importantă
a lui Hopkins, semnificativă pentru o teorie a frontierei, este că în periferie, deci în
«zonele de frontieră», unele tipuri de firme şi subsisteme economice au fost create nu
pentru a servi progresului economic local, ci spre a media acumularea la scară mondială
şi, deci, funcţionarea sistemului mondial. Am numit aceste «firme» subeconomii

63
redistributive. Într-o atare situaţie se află toate acele firme care sunt situate sub nivelul
mediu pe scara productivităţii naţionale sau mondiale. DEF_economia_de_enclavă Indiferent
cum ar sta lucrurile în privinţa altor mecanisme ale sistemului mondial, se cuvine
remarcat un fapt cu statut de lege: expansiunea sistemului mondial generează un fenomen
… dependenţa.”
Suburbializarea
p. 231
„Europa toată e legată acum [sec XVI] într-o reţea – p.232 urbană. Faţă de această reţea,
întregi zone subcontinentale au fost împinse într-o stare de hinterland, de arie suburbială,
încât Europa era străbătută acum de două tendinţe istorice: urbanizarea ariei continentale
şi suburbializarea ariei orientale. Frontiera creează peste tot suburbii, arii suburbiale; ţări
întregi devin hinterlandurile metropolelor occidentale. «Starea de suburbie nu se referă
doar la colectivităţile aflate în hinterlandul oraşelor, ci se aplică spaţiului social al unor
societăţi istorice concrete.» [B. Cohen, The Question of Imperialism. The Political
Economy of Dominance and Dependence, New York, 1973, p.162 (?)]. [a.n.]
Prima caracteristică a acestor societăţi este dependenţa lor de zona metropolitană.
A doua caracteristică este specializarea ei funcţională în raport cu necesităţile ariei
metropolitane. Esenţa suburbialismului este deci subordonarea faţă de necesităţile şi
«mişcările» «centrului» aceasta este esenţa «dependenţei» şi a frontierei europene
(atlantice) Dependenţa moderne.
A treia caracteristică a ariei suburbiale este «marginalizarea» maselor, împinse într-o
relaţie de aservire şi de imitaţie faţă de centru, deposedate de spirit întreprinzător şi de
libertate combinatorie. Aceste «mase marginalizate» devin «mecanismul de ansamblu» al
funcţionării capitalului străin în periferie.
Odată cu acest efect se produce şi proletarizarea rurală. …
Dar ceea ce este mai grav, «periferia» induce un efect de «falsificare» a realităţilor
sufleteşti ale «elitelor locale», ca urmare a imitaţiei formelor apusene fără o dezvoltare,
pe măsură, a fondului sufletesc. O asemenea conjunctură poate dezagrega «unitatea de
cultură» a unui întreg popor.” – vezi teoria politicianismului la Motru etc.
Dependenţa (v. mai sus)
p.225
„Dependenţa, în viziunea lui A.G. Frank este tot una cu fenomenele de lumpen-
dezvoltare şi lumpen-burghezie. Dependenţa este consecinţa «expansiunii sistemului
mondial unic al capitalismului comercial», precizează Frank, adăugând, în acelaşi timp,
că dependenţa nu este strictamente un «raport pur extern», impus din exterior, ci, o
condiţie determinantă nemijlocit de burghezia dominantă din cadrul acelei societăţi. …
Dependenţa este, deopotrivă, un fenomen intern, nu pur şi simplu un raport pur «extern».
… Frontiera îşi asociază … o realitate economică specială – colonia. La rândul ei,
structura de colonie determină interesele burgheziei dominante, care prin instrumentele
statului va crea «politicile de subdezvoltare» economică, politică, socială şi culturală.
Modelul analitic al lui Frnak este, deci, acesta: «schimbările formelor de dependenţă vor
determina schimbări în politicile burgheziei».”

p.226
„«Dependenţa», remarcă el [G. Frank], este un eufemism, un cuvânt lipsit de un
conţinut bine definit; el a fost utilizat pentru a disimula subordonarea, opresiunea,

64
alienarea şi chiar rasismul imperialist şi capitalist intern şi extern pe care le suportă
poporul sărăcit…» [A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement,
Maspero, Paris, 1971, p.15]” Conduitele elitelor. [Epuizarea naţiunilor dependente]
Mecanismul apariţiei dependenţei.
Economia de export. Liberul schimb.
p.226
„Capitalismul dependent, dimpreună cu structura colonială şi de clasă au rezultat
din implantarea într-o zonă a unei «economii exportatoare ultra-exploatatoare şi
dependentă de metropolă». Aceasta este economia frontierei. Efectele ei au fost:
comprimarea pieţei interne, crearea lumpenbrugheziei şi iniţierea lumpen-dezvoltării. În
America Latină, procesul s-a desfăşurat într-un cadru contradictoriu, care opunea
burghezia legată de producerea şi comercializarea materiilor prime acestei părţi a
burgheziei mai legată de sectorul industrial şi mai naţionalistă. Când prima a reuşit să se
impună militar şi politic în faţa celei de-a doua şi-a ales şi o politică economică de
fortificare a dependenţei economice şi, prin aceasta, a fost inaugurată «dezvoltarea
subdezvoltării». «Alegerea modelului economic al liberului schimb a fost una dintre
politicile principale de lumpen-dezvoltare pe care lumpen-burghezia a adoptat-o în
conformitate cu propriile ei interese economice. Reforma liberală a ieşit din această
configuraţie şi nu din filosofia luminilor.» [A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et
lumpen-dévelopement, Maspero, Paris, 1971, p.15] …

p.229
„«Subdezvoltarea, precizează Frank, nu este originară sau tradiţională.
Subdezvoltarea contemporană este, în mare parte, produsul istoric al relaţiilor economice
şi de altă natură între ţările satelite subdezvoltate. Când metropola se extinde spre a
încorpora zone anterior izolate într-un sistem mondial, dezvoltarea anterioară şi
industrializarea acestor regiuni este canalizată în direcţii care nu au puterea să genereze
mecanisme proprii de dezvoltare. … Dezvoltarea istorică a sistemului … a generat
subdezvoltare în ţările periferiale, al căror surplus economic a fost expropriat, şi
dezvoltare economică în centrele metropolitane, care şi-au însuşit acest surplus.»” [A.G.
Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement, Maspero, Paris, 1971, p.108]

p.227
[LEGEA DEZVOLTĂRII SUBDEZVOLTĂRII – CO]
Orice … relansare a politicilor şi proceselor metropolitane aduce deci o
reconvertire a burgheziei frontierei în lumpen-burghezie şi a dezvoltării în lumpen-
dezvoltare, astfel că orice dezvoltare internă se dovedeşte a fi, în cele din urmă, o
«dezvoltare a subdezvoltării», adică o «lumpen-dezvoltare». …
Frank sesizează nu un singur mod de producţie în «periferie», ci o succesiune de moduri
de producţie, care au toate acelaşi caracter: sunt moduri de producţie ale dependenţei de
metropolă. Cu fiecare nouă schimbare în metropolă se produce o schimbare în
«periferie». Aceasta este realitatea economică a frontierei, în viziunea lui A.G. Frank.”

Alocarea unidimensională a resurselor. Importurile şi Infanticidul industrial

p.229

65
 „Metropola împiedică ţările periferiale să pătrundă uşor pe o piaţă stabilită sau le
blochează accesul la tehnologiile mai avansate. În felul acesta alocarea unidimensională a
resurselor este o distorsionare. Relaţiile cu centrul deci generează sărăcie în periferie.
Frontiera poartă cu ea sărăcie. Pe de altă parte, această alocare nu încurajează creşterea
înzestrării (dotării) în periferie. Aceasta este ceea ce se înţelege prin teza că relaţiile cu
centrul perpetuează sărăcia în periferie. Rezemarea pe importul de bunuri manufacturate
poate inhiba ori chiar înăbuşi dezvoltarea talentului întreprinzător local – managementul.
Baran a numit acest fenomen «infanticid industrial». Când un asemenea talent
antreprenorial a început să se dezvolte, deschiderea comerţului cu capitaliştii bogaţi îl
poate distruge şi, în genere, poate distruge resursele naţionale valoroase. … Când o
industrie internă e ruinată, nu se pierde numai talent întreprinzător, ci şi capital uman sau
capacităţi industriale. «Când asemenea capacităţi au început a se dezvolta, acumularea lor
poate fi întârziată sau înăbuşită. Un fenomen familiar astăzi este «brain drain»
(«scurgerea creierelor») din ţările mai puţin dezvoltate în măsura în care oameni de
ştiinţă, cercetători, ingineri etc. emigrează spre centrele metropolitane în căutarea unor
ocupaţii mai bine plătite şi a unui mediu de muncă mai stimulativ.» [A.G. Frank,
Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement, Maspero, Paris, 1971, p.107] În plus,
specializarea în industrii de export pentru primul tip de produse poate duce la o istovire a
resurselor primare: minereuri şi petrol. În plus, o asemenea specializare împiedică
acumularea economiilor locale.”

şi Investiţiile. Economiile de enclavă. Subeconomia_redistributivă

„Investiţiile. Relaţiile cu metropola au determinat şi «orientarea investiţiilor»,
conferindu-le un «caracter unidimensional» (de răspuns la cererea metropolei – p.230).
investiţiile de acest tip au condus la ceea ce se numeşte o «economie de enclavă»,
Companiile de exploatare care deci nu are legături cu economia locală nefurnizându-i aproape
nici un beneficiu. Economiile enclavă sunt cea mai tipică realitate de frontieră. Deoarece
«proprietatea era străină, profiturile au tins şi tind în genere să se repatrieze sau să fie
reinvestite doar în cadrul «enclavei», ocolind orice alte utilizări în cadrul ţării-gazdă.
Chiar atunci când sunt încurajate industriile locale, corporaţiile multinaţionale îşi menţin
avantajele asupra întreprinderilor locale în chestiuni precum: legăturile cu pieţele,
finanţele şi patentele. În felul acesta este minată orice competiţie naţională în naştere.
Efectul cel mai tipic constă în emergenţa barierelor pentru dezvoltarea talentului
antreprenorial indigen.» [A.G. Frank, Lumpen-bourgeoisie et lumpen-dévelopement,
Maspero, Paris, 1971, p.107]”
Economia enclavă
p.243 După Chirot, caracteristicile economiei enclavă sunt următoarele:

„a) economia-enclavă este o economie periferială, dominată de o economie metropolitană

(core area);
b) ea dezvoltă un «port central» sau un «oraş comercial» şi, «de obicei, şi un centru
administrativ dominant»;
c) această enclavă reprezintă o «extensie directă a economiei, culturii şi politicii
metropolitane» (core’s economy);
d) «nativii pot lucra pentru enclavă, dar ea le rămâne străină» (să ne amintim «salahoria
agricolă» despre care vorbea Eminescu);

66
e) «în măsura în care nativii rurali lucrează pentru enclavă, ei alcătuiesc o «rasă
inferioară» …, exploatată, lucrând pentru beneficiul final al societăţii centrale … sau al
metropolei»;
f) «nativii sunt lăsaţi în afara procesului politic, care este dominat de interesele societăţii
metropolitane;
g) «surplusul nu este de aceea canalizat către investiţia internă, ci este orientat spre
metropolă»;
h) «există, de asemenea, o clasă intermediară, care este legată de enclavă şi care
beneficiază de colaborarea sa cu metropola»;
i) această clasă este compusă din două grupuri care se suprapun: «a) proprietarii, care-şi
extrag direct surplusul de la lucrătorii rurali locali; b) comercianţii urbani şi
administratorii, care servesc interesele metropolei concomitent cu ale lor»;
j) această clasă intermediară se sincronizează prin «aculturaţie la formele dominante ale
metropolei şi tinde să adopte modelele de vorbire, modurile de vestimentaţie, atitudinile
religioase ale metropolei»;
k) «acest proces de aculturaţie distinge clasa intermediară de direcţia miilor de nativi care
perpetuează modelele culturale cele mai tradiţionale»;
l) «elita locală devine o clasă de străini în propria lor societate, în vreme ce masa
populaţiei devine o clasă de nativi «inferiori» [Daniel Chirot, Social Change in a
Peripheral Society. The Creation of a Balkan Colony, New York, Academic Press,
1976, p.58].” idem.

Sursa: Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, R. Baltasiu, Istoria sociologiei, teorii

contemporane (I), Editura Eminescu, Bucureşti, 1996,

Lecturi auxiliare
Mircea Eliade: Teroarea istoriei
Extrase din Mircea Eliade, Noaptea de sânziene, vol. 1, Biblioteca pentru toţi, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1991.
Teroarea istoriei
[discuţie la Legaţia României din Londra, în perioada bombardamentelor germane – aug-
toamna 1940, a raptului Ardealului, Polonia pe punctul extincţiei, drole de guerre în Vest,
Norvegia ocupată, Cehia dispărută etc. n.b. Eliade a lucrat la Ambasada României din
Londra. În roman, este un tip care este frământat de timp, este convins ca există mai
multe temporalităţi cu propriile imperative, chiar le trăieşte, în acelaşi timp fiind unul
dintre cei mai buni negociatori în domeniul economic ai Guvernului Român; cu o singură
femeie, pe care o iubeşte şi după care aleargă, dar cu care reuşeşte să se întâlnească rar,
comunică lucrurile esenţiale – de fapt romanul este în bună măsură despre tangenţialul
timpurilor celor doi.]
p.310
„În seara de 9 septembrie Ştefan era invitat la masă de Fotescu, secretarul de presă. Îl găsi
jucând poker cu alţi câţiva români. «Jucăm de la cinci, îi spuse, ca să mai uităm de
necazuri. Că dacă ar fi ă să ne consumăm pentru fiecare catastrofă, ne pierdem minţile …
De trei ori potul,» adăugă el adresându-se mesei. Ceilalţi îşi examinară cu atenţie cărţile.
… «Distracţie de război! Exclamă bine dispus Fotescu întorcându-se către Ştefan. Am

67
citit undeva că jocul de cărţi e cea mai bună apărare împotriva panicii…» «Păcat că nu
ştiu să joc, spuse Ştefan trăgându-şi scaunul aproape de el. …» «Dar d-ta ce faci tot
timpul?» îl întrebă vecina lui. Ce faci ca să uiţi de … să uiţi de război, de tot ce se
întâmplă?» Era o femeie încă tânără, dar cu figura veştedă, obosită. Fuma într-una, şi
degetele îi erau îngălbenite de tutun. Când vorbea, îi tremura uşor buza de sus. «Mai ales
că eşti singur, continuă ea, eşti despărţit de familie…»
[Ştefan:]„… «Dacă într-un asemenea ceas România ar fi invadată sau, ferească
Dumnezeu, s-ar întâmpla altă catastrofă, de alt ordin, eu voi afla printre cei din urmă
aceste tragedii. Ceasurile acestea anistorice îmi îngăduie să suport, în restul timpului,
teroarea istoriei. În cele din urmă teroarea mă ajunge şi pe mine; dar am cel puţin
satisfacţie de a fi rămas câteva ceasuri liber; am satisfacţia de a nu fi fost integrat
evenimentelor în chip automat, ca un sclav care se mişcă şi se odihneşte la ordinul
stăpânului …» «Adică? Îl întrebă Fotescu, jucându-şi degetele deasupra cărţilor. Cum îţi
aperi libertăţile?» «Stăpânul nostru, al tuturor, este astăzi Războiul, începu din nou
Ştefan. El a confiscat întreaga istorie contemporană, timpul în care am fost ursiţi să trăim.
Europa întreagă trăieşte ca un monstruos automat, pus în mişcare de veştile lansate în
fiecare minut de sutele de posturi de radio, de ediţiile speciale ale ziarelor, de
convorbirile între prieteni … Chiar când rămânem singuri, tot la Război ne gândim, adică
tot sclavii Istoriei suntem. Teroarea evenimentelor este nu numai umilitoare pentru
fiecare – p.311 din noi, ca fiinţe umane, dar este, în cele din urmă, sterilă. Nimic nu se
alege din acest contact permanent cu Istoria; nu ne îmbogăţim cu nimic, nu descoperim
nimic care să merite într-adevăr să fie descoperit…»
Femeia îl privea intens, concentrată, parcă s-ar fi trudit să ghicească alte înţelesuri, şi
fuma într-una, trăgând din ţigară. Istoria este stenică şi fecundă pentru cei care o fac – dar
nu şi pentru cei care o suportă. Pentru un aviator englez care apără cerul Angliei şi-şi
riscă viaţa în fiecare clipă, pentru el, fireşte contemporaneitatea istorică e fecundă, căci
istoria pe care o face el îl ajută să se reveleze sieşi. Dar pentru noi, ceştilalţi, care asistăm
pasivi, pe pământ, la lupta lui contra avioanelor germane – ce ne revelează această luptă?
Numai teroare … » «Împotriva teroarei istoriei, continuă cu oarecare enervare, pentru că
ghicea că-i plictiseşte pe toţi, împotriva ei nu sunt decât două posibilităţi de apărare:
acţiunea sau contemplaţia. Aviatorul care apără cerul Angliei acţionează; noi nu avem
altă soluţie decât să contemplăm, adică să ieşim din Timpul istoric, să regăsim alt Timp
…» Un tânăr aproape pleşuv, fiul unui negustor de grâne, care anevoie îşi ascundea
plictiseala că jocul fusese întrerupt, îşi cercetă încă odată cărţile. «Cât ai spus» întrebă
ridicând privirile. «Parcă spusesem de trei ori potul», făcu Fotescu. … Femeia se întoarse
către Ştefan. «Spune, te rog, d-ta spui lucruri interesante.»”

68