Cuprins

1.Evolutia istorica .......................................................................................................................................... 2

2.Definiţia şi obiectul dreptului institutional al UE ....................................................................................... 3
3.Izvoarele dreptului institutional al UE........................................................................................................ 4
3.1Izvoarele primare ................................................................................................................................. 4
3.1.1Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ........................................... 5
3.1.2Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană
a energiei atomice ................................................................................................................................. 6
3.1.3Tratatul instituind Comunitatea Europeană a energiei atomice .................................................. 7
3.1.4Tratatul de la Bruxelles (Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică) ......................... 7
3.1.5 Acordul de la Schengen ................................................................................................................ 8
3.2 Izvoarele derivate (secundare):........................................................................................................... 8
3.3 Izvoarele complimentare: ................................................................................................................... 9
3.4 Izvoarele nescrise ale dreptului institutional al UE: ..........................................................................10
4. Principiile dreptului comunitar .............................................................................................................11
5. Concluzii: .................................................................................................................................................13
6. Bibliografie ..............................................................................................................................................16

1
1.Evolutia istorica
Finalul celui de-al doilea război mondial a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de
interese: cele ale S.U.A., care doreau impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită
a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele U.R.S.S., care dorea extinderea
influenţei sale şi în vestul Europei.

Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru
a face faţă dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu influenta în estul Europei, iar
pe de altă parte pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei americane în zona
europeană.

Pe de altă parte, relaţiile postbelice dintre ţările europene nu puteau să nu fie influenţate de
preocuparea, justificată de altfel, de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt
război.

Ideea reconcilierii franco-germane şi a unităţii europene a avut susţinători marcanţi încă din
primii ani de după război. Astfel, Churchill îndemna în 1946 Franţa şi Germania să construiască
“Statele Unite ale Europei”. După cum se observă, era o sugestie care nu includea Marea
Britanie, fidelă S.U.A şi izolării ei insulare.

Primele încercări de cooperare economică şi militară între statele Europei occidentale sunt
marcate însă de principiile abordării interguvernamentale, care în esenţă relevă dorinţa statelor
de a-şi păstra neatinsă suveranitatea în cursul procesului de cooperare.

Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând cu anul

1946, când Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, lansa în discursul său de la
Universitatea din Zurich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei
se va produce la 9 mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori ai
săi (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi
Suedia) şi a cărui primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4
noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a drepturilor omului1.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, la nivelul Europei s-a impus
necesitatea reconstruirii unei noi ordini internaţionale. Noua ordine internaţională a implicat
impunerea în plan internaţional a unor reguli de conduită de natură politică, economică şi
monetară, socială, militară şi juridică. Sub aspect juridic, această nouă ordine s-a exprimat printr-
o serie de convenţii internaţionale.

În contextul politic intenţional de după cel de-al doilea război mondial au apărut în
Europa occidentală trei categorii de organizaţii internaţionale:

- militare: Uniunea Europei Occidentale şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord;

- economice: Organizaţia Europeană de Cooperare Economică, devenită ulterior
Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare;

1
Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995
2
 - politice: Consiliul Europei.

O dată cu apariţia, pe scena internaţională, a unei noi categorii de subiecte – organizaţiile

internaţionale nonguvernamentale, se vor naşte şi diversele comunităţi internaţionale, cu un grad
ridicat de permanenţă şi solidaritate2, în contextul în care de la ideea Europei Unite se va ajunge
repede la concluzia că se impun structuri europene care să o concretizeze. În scopul utilizării mai
eficiente a capacităţilor lor economice şi tehnice, statele europene au iniţiat mai multe măsuri în
vederea creării unei pieţe comune care să ducă la extinderea cooperării şi la stimularea creşterii
producţiei industriale şi agricole.

În acest sens sunt înfiinţate Uniunea Europei Occidentale, Organizaţia europeană de

cooperare economică, care în 1960 va deveni Organizaţia pentru cooperare economică şi
dezvoltare şi Consiliul Europei. Principalul obiectiv al Comunităţilor europene a fost, încă de la
început, realizarea între statele membre a unei puternice cooperări.

Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene va pune în mod ferm problema integrării

economice multisectoriale, ca factor determinant al creşterii economice. Obiectivul central al
comunităţii, aşa cum a fost exprimat şi prin Tratatul de la Paris va fi acela de „dezvoltare
armonioasă a economiei întregii comunităţi şi creşterea stabilităţii economice, a nivelului de trai
şi a relaţiilor dintre statele membre.

În ceea ce priveşte impunerea unei noi ordini internaţionale în domeniul economic şi

monetar trebuie subliniat că statele europene au urmărit crearea unei „pieţe comune”, esenţială
pentru mai multe state europene, în scopul unei mai eficiente utilizări a capacităţii lor economice
şi tehnice. Astfel că s-a început prin crearea unei pieţe comune în domeniile carbonifer şi
siderurgic, cu suprimarea taxelor vamale, a cantităţilor ce pot fi importate sau exportate şi a
acordurilor de cartel, ea fiind deschisă şi altor state3. În acest sens statele europene au dorit să
realizeze o integrare mai profundă, astfel că în jurul anilor ’50 au renunţat la tradiţionala schemă
a acordurilor de cooperare adoptând structurile de integrare.

Organizaţia internaţională regională cu cel mai ridicat grad de integrare avea să fie
Uniunea Europeană. Constituirea acesteia s-a desfăşurat lent începând cu Tratatul de la Paris din
1951 prin care a fost creată Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în vreme ce prin
Tratatele de la Roma din 1957 au fost create Comunitatea economică europeană şi Comunitatea
europeană a energiei atomice.

2.Definiţia şi obiectul dreptului institutional al UE

Noţiunea dreptului institutional implică cunoaşterea determinărilor, evoluţiilor şi trăsăturilor
caracteristice ale noilor reglementări juridice care au fundamentat Uniunea Europeană. Dreptul
institutional4 reprezintă ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele de instituire sau în

2
Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981
3
Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
4
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
3
actele adoptate de instituţiile comunitare prin care sunt reglementate structurile, rolul şi funcţiile
instituţiilor Uniunii Europene şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale. Dreptul comunitar
se aplică în cadrul comunităţilor europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern al statelor5.

Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene

şi dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor europene, precum şi a
raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre.

Dreptul comunitar este alcătuit din două categorii de norme juridice:

- cele cuprinse în tratatele constitutive, care au valoare constituţională şi

- cele cuprinse în acte juridice emise de instituţii comunitare – care constituie legislaţia
comunitară ordinară.
Metoda comunitară are la baza permanentul dialog dintre interesele naţionale şi interesele
comune, respectând diversitatea naţională, dar în acelaşi timp afirmând şi propria identitate a
Uniunii. Ea a apărut cu scopul de a depăşi antagonisme seculare, pentru a şterge aerele de
superioritate şi pentru a aboli recursul la forţă ce marca relaţiile dintre state. Această metodă va
permite realizarea unei Europe democratice, ataşată valorilor libertăţii, generată de nevoia
popoarelor de astăzi de a construi un nou continent în care să nu mai existe antagonismul
Est/Vest.

3.Izvoarele dreptului institutional al UE

Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalităţi specifice prin care
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin
acordul de voinţă al statelor membre”6. Acestea rezultă din Tratatele institutive şi din practica
instituţiilor şi a statelor membre, precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de
justiţie a Comunităţilor europene.

3.1Izvoarele primare
Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de cele trei Tratate
institutive care au pus bazele Comunităţilor europene, precum şi de toate celelalte acte sau tratate
care le modifică, completează şi adaptează; observăm, aşadar, că izvoarele principale (originare)
sunt constituite din acele instrumente care au creat norme cu caracter constituţional pentru
comunităţi.

Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de totalitatea Tratatelor

institutive (Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului 7, Tratatul stabilind
Comunitatea Economică Europeană, Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei

5
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
6
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
7
Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi încheiat pentru o perioadă de 50 de ani,
fiind ratificat de cele 6 state a intrat în vigoare la 25 iulie 1952
4
Atomice8, Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam 9, Tratatul
de la Nisa, Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa).

3.1.1Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Tratatul instituind C.E.C.O. a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris după 9 luni de
negocieri între Germania, Franţa, Italia şi Benelux (Belgia, Olanda şi Luxemburg). Tratatul a
intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

Aşa cum se arăta şi în preambulul Tratatului, cele 6 state au făcut acest pas esenţial
pentru că o Europă mai organizată şi mai puternică poate contribui la aducerea păcii mondiale, la
menţinerea relaţiilor pacifiste, la ridicarea nivelului de trai a cetăţenilor săi, la crearea unei
comunităţi economice care să aducă beneficii statelor membre şi la crearea unor instituţii
comune capabile să realizeze conducerea acestui organism, prin darea la o parte a rivalităţilor
seculare dintre unele din statele membre.

Cât priveşte câmpul de aplicare al acestui tratat, calificat drept un tratat-lege, acesta a
fost creat pentru o perioadă de 50 de ani şi este aplicabil teritoriului comunitar european şi
teritoriilor europene cu care unul dintre statele membre este în relaţii externe.

Acest Tratat se caracterizează prin inserarea unor principii esenţiale10:

- superioritatea instituţiilor,
- independenţa dintre instituţii (acesta traducându-se în principal prin: numirea membrilor
de comun acord de către guvernele statelor membre, independenţa financiară, acesta
însemnând că instituţiile se finanţează din resurse proprii şi nu din contribuţiile naţionale,
şi responsabilitatea Înaltei Autorităţi – astăzi Comisia, doar în faţa Adunării, astăzi
Parlamentul European),
- colaborarea dintre instituţii şi
- egalitatea între statele membre, care reprezintă un fundament juridic care întregeşte
noţiunea de Comunitate.
Obiectivul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului era de a contribui, în armonie
cu economiile statelor membre, la stabilirea unei pieţe comune. Pentru a exista compatibilitate cu
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Tratatul interzicea: taxele la importuri şi
exporturi, măsurile şi practicile discriminatorii dintre producători în privinţa preţurilor, salariile
şi ajutoarelor acordate de stat sau taxele speciale impuse de state.

Observăm prin aceasta că orice încălcare a concurenţei era pedepsită, mai mult finalitatea
sa integraţionistă reflectându-se şi prin impunerea unui control comunitar concertat, chiar dacă
acesta avea să aştepte până în 1989 pentru a apărea pe piaţa comună desemnată prin Tratatul
C.E.C.O.

8
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la Roma la 25 martie 1957
9
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 în urma Consiliului european din 16-17 iunie 1997 şi
a intrat în vigoare la 1 mai 1999
10
Augustin Fuerea – Manualul Uniunii Europene, ediţia a II-a, Editura Universul juridic, Bucureşti 2007
5
 La ora actuală acest tratat institutiv şi-a pierdut din importanţă, trebuie însă subliniat că el
a fost germenele Uniunii Europene de astăzi, pentru că el a înfiinţat instituţiile interne, care s-au
păstrat, cu unele ajustări, până astăzi, şi le-a definit funcţiile.

De altfel, esenţa concepţiei comunitare a fost inclusă în preambulul acestui tratat,

arătându-se că integrarea economică este doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai
largi în aria vest-europeană. Evoluţia ulterioară va ilustra aceste intenţii, iar instituţiile stabilite
prin acest tratat vor reprezenta punctul de plecare al viitoarelor instituţii ale Comunităţilor
Europene.

De asemenea, Tratatul C.E.C.O. are, fără îndoială, o finalitate federativă, în sensul că

înscrie dimensiunea supranaţională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, unde
predomină dimensiunea interguvernamentală11.

3.1.2Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană

şi Comunitatea Europeană a energiei atomice
Cele 6 state semnatare ale Tratatului instituind C.E.C.O. au hotărât extinderea acestui
sistem şi la alte domenii economice prin realizarea unei pieţe comune generale, a unei pieţe
nucleare comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice şi sociale. În acest sens, la
25 martie 1957 au fost semnate la Roma cele două tratate instituind Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a energiei atomice. Ele au fost încheiate pe o perioadă de
timp nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană va urmări instituirea pieţei

comune, promovarea dezvoltării activităţilor economice, o extindere continuă şi echilibrată, o
stabilitate mărită, creşterea nivelului de trai, impunerea unei politici comune în domeniul
transporturilor, asigurarea liberei concurenţe, instituirea Fondului social european şi relaţii mai
strânse între statele membre.

Tratatul C.E.E., care reprezintă mai mult decât un simplu acord între statele membre, a
avut menirea de a institui o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
membre şi care se impune jurisdicţiilor acestuia, dotând, în acelaşi timp, Comunitatea cu atribuţii
proprii, personalitate juridică şi cu capacitatea de reprezentare internaţională.

Tratatul C.E.E. a urmărit cu precădere expansiunea comercială internaţională a economiei

occidentale, având în vedere şi reconcilierea franco-germană. El a avut, de asemenea, rolul de a
consolida primordialitatea dreptului comunitar şi, prin aceasta, de a face din cetăţeanul
comunitar subiect de drept.

C.E.E. se fundamenta pe patru libertăţi esenţiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor

şi persoanelor şi pe o serie de politici comune în domeniul agricol, social, al transporturilor şi al
dezvoltării Prin acest tratat se urmărea ca pentru realizarea unei Uniuni din ce în ce mai strânse
între popoarele europene să se instituie şi un tarif vamal comun, în vederea uniformizării
condiţiilor de intrare a importurilor în acest ansamblu. Astfel, prin realizarea uniunii vamale,

11
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999
6
C.E.E. a făcut să triumfe abordarea pe cale economică, într-o concepţie liberală, a integrării
europene.

Prin acest Tratat iniţiativa legislativă era încredinţată unei Comisii, independentă de
guverne, care dispunea de putere executorie şi de puterea de a negocia tratate comerciale
bilaterale sau multilaterale. Consiliul de Miniştri deţinea esenţialul deciziei normative fiind
asistat de un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COPERER), iar Parlamentul avea un rol
deliberativ şi de control.

3.1.3Tratatul instituind Comunitatea Europeană a energiei atomice

Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la
25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea
ca obiectiv principal, aşa cum se arată şi în art.1: contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare
formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea nivelului de trai în statele membre şi
dezvoltarea schimburilor cu alte ţări12.

Scopuri de baza:

- în domeniul producţiei: pregătirea condiţiilor proprii formării şi dezvoltării rapide a industriei

nucleare a celor 6;

- în domeniul comercial: favoriza exploatarea în comun a mijloacelor statelor şi întreprinderilor

vizate;

- în domeniul protecţiei intelectuale: prevedea un schimb de informaţii şi un sistem original de

brevete de invenţie.

În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau
pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare şi pentru a proteja sănătatea
populaţiei.

Tratatele de la Roma vor marca un recul al supranaţionalităţii, prevăzând, în acelaşi timp,

şi posibilităţi de extindere a competenţelor Adunării Parlamentare, ai cărei membri urmau să fie
aleşi prin sufragiu universal direct13, şi trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului. Alături
de tratatele de la Roma, Convenţia referitoare la unele instituţii comune din 1957 a avut rolul de
a fi unificat cele 3 Adunări şi de a fi creat, la nivel jurisdicţional, o Curte de justiţie unică.

3.1.4Tratatul de la Bruxelles (Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică)

La 8 aprilie 1965 este semnat la Bruxelles tratatul prin care se va face unificarea
instituţiilor executive, rezultând un Consiliu şi o Comisie unice, Tratat care va intra în vigoare la
1 iulie 1967.

Existau la acel moment cele trei comunităţi cu domenii de activitate specifice şi cu o

structură instituţională identică, însă separată. În vederea realizării unei uniuni europene
veritabile, care să nu aibă la bază trei organizaţii, ci doar una singură, s-a căutat să se demareze

12
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
13
Primele alegeri ale membrilor Parlamentului prin vot universal, direct şi liber exprimat se vor desfăşura în 1979
7
prin unificarea la nivel instituţional. Prima măsură luată în acest sens va fi instituirea în 1957 a
Curţii de justiţie unice şi a unirii celor 3 Adunării sub denumirea de Adunare parlamentară,
culminând în 1965 cu crearea unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice.

Tratatul de fuziune a unificat instituţiile celor trei Comunităţi europene, însă a prevăzut
faptul că acestea îşi vor exercita atribuţiile şi puterile în cadrul fiecărei Comunităţi, conform
dispoziţiilor din fiecare tratat14.

Acest tratat nu aduce modificări competenţelor atribuite iniţial instituţiilor comunitare

prin tratatele de constituire, însă prin fuziunea instituţională duce la crearea entităţii de
„Comunităţi europene”, a unui buget unic al Comunităţilor, a unei administraţii comunitare
unice, stabilindu-se totodată un statut unic al funcţiei publice comunitare şi unificându-se
sistemul de imunităţi şi privilegii ale funcţionarilor comunitari.

Prin acest tratat se generalizează sistemul numirii de comun acord a membrilor Comisiei,
precizându-se în mod expres că fiecare stat membru poate avea cel puţin un reprezentant.

De aceea, Tratatul de Fuziune se conturează ca un factor de optimizare a funcţionării

organizaţiei, astfel că va trebui considerat ca un pas determinat în cadrul construcţiei europene.

Ca şi concluzie, trebuie să subliniem că finalitatea celor trei tratate institutive a constat în

crearea unor instituţii supranaţionale prin intermediul cărora să se realizeze integrarea şi
conducerea respectivelor Comunităţi15.

3.1.5 Acordul de la Schengen

În scopul asigurării liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor,
a necesităţii consolidării solidarităţii dintre popoarele lor şi din dorinţa de a suprima controlul
graniţelor comune - guvernele Statelor Uniunii vamale Benellux, ale Republicii Germania şi
Franţa semnează la 14 iunie 1985 Acordul de la Schengen.

În vederea aplicării acestui acord au fost adoptate o serie de măsuri de natură legislativă,
care urmau să fie supuse adoptării parlamentelor naţionale în funcţie de prevederile
constituţionale ale fiecăreia, iar la nivel comunitar s-a semnat Convenţia de aplicare a Acordului
de la Schengen (1990).

3.2 Izvoarele derivate (secundare):

Izvoarele derivate sau secundare ale dreptului comunitar sunt alcătuite din normele
cuprinse în actele emise de instituţiile comunitare şi sunt cele mai numeroase, constituind o sursă
importantă a dreptului comunitar. Având acest caracter derivat, dreptul secundar nu poate
contraveni dreptului primar, pentru că va fi lipsit de efecte juridice.

Analizate după modul în care sunt definite în tratatele constitutive, izvoarele derivate sunt
clasificate în:

14
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
15
Corina &Ioan Leicu – Instituţiile comunitare, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996
8
 - regulamente: sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii şi direct aplicabile statelor
membre. Ele sunt acte juridice adoptate de Consiliu, Comisie, Parlament şi Banca Centrală
Europeană. Din punctul de vedere al naturii juridice, regulamentele pot fi de bază sau de
execuţie. Cele de bază sunt de competenţa Consiliului sau a cuplului Consiliu/Parlament, iar
cele de execuţie sunt emanaţia celorlalte organe abilitate.

- directive: sunt acte obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar în atingerea scopului
pentru care sunt adoptate, însă lasă la latitudinea autorităţilor naţionale alegerea formei şi a
mijloacelor necesare pentru atingerea scopurilor prevăzute16; în principiu, ele nu au influenţă
generală, deoarece se adresează direct unui stat membru şi nu au nici aplicabilitate directă în
ordinea juridică internă.

- decizii: se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci se adresează unor

destinatari precis determinaţi şi identificaţi, fiind obligatorie pentru destinatarii pe care îi
desemnează.

- recomandări şi avize: sunt acte comunitare fără forţă juridică obligatorie, neavând efect
constrângător, deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite conduite de către statele
comunitare.

Obiectul recomandării este de a invita destinatarii să adopte o anumită conduită sau de a

viza un cadru general de acţiune. Recomandarea nu este complet lipsită de efecte juridice,
întrucât atunci când un stat omite să ia măsurile recomandate, C.J.C.E. poate să examineze dacă
acea recomandare are sau nu efecte juridice. Avizul este folosit pentru a exprima un punct de
vedere, putând fi obligatoriu sau facultativ. Avizele obligatorii pot fi consultative, a căror
respectare rămâne la latitudinea celui care este obligat să le solicite şi conforme, a căror
respectare este obligatorie

Vorbim, aşadar, despre dreptul derivat, deoarece actele care îl constituie sunt subordonate
dispoziţiilor din Tratatele de la care nu se poate deroga. Instituţiile comunitare sunt abilitate să
emită astfel de acte, numai în condiţiile în care ele sunt necesare pentru aducerea la îndeplinire a
obiectivelor lor şi dacă tratatele prevăd această atribuţie17.

Actele din categoria izvoarelor derivate pot fi invalidate sau „recalificate” de către Curte,
dacă nu s-a respectat procedura de adoptare, conform naturii actului; de asemenea, conform
practicii instituite de Curtea de Justiţie, adoptarea oricărui act normativ de organele comunitare
trebuie să fie motivată, fiind considerat ca viciu de formă, atât lipsa motivaţiei, cât şi insuficienţa
acesteia.

3.3 Izvoarele complimentare:

Izvoare complementare sau terţiare sunt reprezentate de o serie de acte derivate, numite
şi „atipice” întrucât nu apar în clasificarea izvoarelor dreptului comunitar făcută în Tratatul
privind Comunitatea Europeană. În categoria izvoarelor complementare intră următoarele acte
comunitare:

16
Viorel Marcu – Drept instituţional comunitar, ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
17
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999
9
- actele interne ale instituţiilor comunitare, care privesc activitatea internă a instituţiilor şi care
cuprind:

- statute, regulamente interne şi regulamente financiare,

- acte pregătitoare în cadrul etapelor procesului decizional (de exemplu: propuneri ale
Comisiei, diferite programe generale pe care trebuie să le adopte instituţiile, recomandări
adresate de Comisie Consiliului),

- acte care modifică dispoziţiile instituţionale ale Tratatelor, care, de regulă, nu produc
efecte decât în cadrul relaţiilor inter-instituţionale.

- actele sui-generis:

- hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de decizii (fără a se

confunda cu actul derivat amintit la izvoarele derivate), aceste hotărâri sunt acte generale fără
destinatari desemnaţi,

- rezoluţiile conţin, de regulă, un program de acţiune viitoare într-un domeniu determinat;

rezoluţiile nu produc juridice, însă pot invita Comisia să prezinte propuneri ori să acţioneze într-
un anumit sens,

- concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în sesiunea Consiliului, ele
pot conţine declaraţii cu caracter pur politic sau hotărâri cu caracter general,

- comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu produc efecte juridice
(ex:Cărţi albe, Cărţi verzi, diferite comunicări ale Comisiei către Consiliu)

- programe de acţiune, declaraţii adoptate de Consiliu şi declaraţii comune.

3.4 Izvoarele nescrise ale dreptului institutional al UE:

Izvoarele nescrise sunt:

- principiile generale ale dreptului comunitar, care cuprind:

- unele principii ale dreptului internaţional, dacă sunt compatibile cu structura juridică a
Comunităţii Europene (de exemplu: principiul teritorialităţii),

- principiile sistemelor juridice ale statelor membre (principiul securităţii juridice, al

dreptului la apărare, al egalităţii, al legalităţii, al bunei-credinţe etc.),

- principiile rezultate din dispoziţiile Tratatelor comunitare (principiul nediscriminării pe

motiv de cetăţenie, principiul echilibrului instituţional, al cooperării loiale între instituţii, al
liberei circulaţii etc.),

- drepturile fundamentale ale omului.

- jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg

10
 Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului comunitar este hotărâtoare, Curţii de
la Luxemburg revenindu-i ca sarcină nu numai precizarea dreptului, ci şi acoperirea lacunelor
printr-o jurisprudenţă creativă, deoarece ea este obligată, prin soluţiile date, să umple golurile din
prevederile dreptului comunitar, depăşind astfel limitele tratatelor constituţionale.

În general jurisprudenţa nu este recunoscută ca izvor de drept. Ţinând, însă cont de faptul
că Curtea de Justiţie are calitatea de instituţie comunitară, contribuie la îndeplinirea obiectivelor
prevăzute de tratele constitutive, are monopolul interpretărilor care din punct de vedere juridic
sunt obligatorii şi este suprema autoritate în materie învestită chiar de aceste tratate – atât ea ca
instituţie, cât şi demersurile sale capătă o valoare specială18.

- cutuma comunitară este o dovadă a unei practici general acceptate ca drept19.

Spre deosebire de dreptul internaţional public, unde cutuma este o sursă esenţială a
dreptului, în dreptul comunitar cutuma este cvasi-inexistentă20. Acesta datorită faptului că există
câteva obstacole considerabile în calea formării unor asemenea surse. Este vorba, în primul rând,
despre procedura specială de amendare a Tratatelor; acesta nu exclude posibilitatea apariţiei unei
cutume, însă prevede criterii exigente pe care o astfel de practică trebuie să le îndeplinească. În
acelaşi timp validitatea oricărei acţiuni a instituţiilor este verificată în raport cu Tratatele şi nu cu
practica acestora, ceea ce semnifică faptul că, din punctul de vedere al Tratatelor, cutuma nu
poate fi creată de instituţiile comunitare. Cu toate acestea anumite practici, ce se înscriu pe linia
Tratatelor comunitare, pot forma reguli cutumiare – în acest sens C.J.C.E. nu a exclus această
posibilitate, însă a subliniat că „o simplă practică nu poate prevala asupra normelor Tratatelor”.

Ierarhizarea normelor juridice comunitare nu este prevăzută de acte normative, ci de

C.J.C.E. Ierarhizarea sub formă piramidală nu este una absolută, însă stabileşte o ordonare logică
a sistemului izvoarelor comunitare. Problema ierarhizării este totuşi destul de complicată ca
urmare a diversităţii procedurilor de adoptare a actelor comunitare, a lipsei sistematizării actelor
legislative şi a celor de executare.

4. Principiile dreptului comunitar

În literatura de specialitate, noţiunile de principii generale de drept şi dreptul

jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte conţinutul, chiar dacă au denumiri diferite. În
acest sens, unii autori recunosc dreptul jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului
comunitar, chiar dacă acceptă că, de regulă, jurisprudenţa nu trebuie considerată ca un veritabil
izvor de drept; în vreme ce alţi autori consideră că aplicarea principiilor generale este o problemă
ce revine practicii Curţii de Justiţie.

Perfecţionarea Comunităţilor Europene a fost căutată, printre altele, şi pe calea

desprinderii din tratate a unor principii generale. În acest sens, Curtea a desprins o serie de
principii generale de drept (dreptul de apărare, principiul bunei credinţe, buna administrare a
justiţiei, îmbogăţirea fără justă cauză etc).

18
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituţional european, Editura Olimp, Bucureşti, 1999
19
Art. 38.1b din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie anexat Cartei O.N.U.
20
Augustin Fuerea – Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
11
 Cât priveşte clasificarea principiilor s-au conturat mai multe opinii. Astfel s-a considerat
că principiile pot fi clasificate în:

- principii rezultate din natura Comunităţilor,

- principii de drept internaţional şi
- principii deduse din dreptul statelor membre.
În opinia lui J. Boulouis principiile se clasifică în:

- principii referitoare la repartiţia competenţelor, la echilibru instituţional, la alegerea bazei

legale,
- principii generale ale dreptului din care fac parte principiile inerente ale oricărui sistem
juridic organizat,
- principii generale comune sistemelor naţionale de drept ale statelor membre (acestea
reprezintă categoria cea mai substanţială de principii generale care se sprijină pe dreptul
statelor membre),
- principiile deduse din natura Comunităţilor.
Într-o altă opinie, s-a considerat că principiile dreptului comunitar se referă, pe de o parte,
la raporturile dintre instituţiile U.E., iar, pe de altă parte, la raporturile dintre aceste instituţii şi
organismele statelor membre21.

Principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor comunitare sau mai

pe scurt principiul echilibrului instituţional este similar principiului separaţiei puterilor de la
nivel naţional; Tratatele institutive au făcut o repartizare a răspunderilor pentru fiecare instituţie
europeană, în acest sens Consiliul este organismul care se implică în funcţionarea Uniunii,
Comisia urmăreşte şi promovează interesul general, Parlamentul European îndeplineşte funcţia
legislativă, iar Curtea de Justiţie exercită puterea judecătorească.

Principiul echilibrului în exercitarea competenţei instituţiilor europene, adică principiul

competenţelor de atribuire pe scurt, este un principiu fundamental al „structurilor europene”,
reglementările comunitare stipulează competenţele fiecărei instituţii, urmărindu-se ca în procesul
exercitării lor să nu fie afectate atribuţiile altor instituţii.

Principiul autonomiei este cel care dă posibilitatea instituţiilor Uniunii să se organizeze

în mod liber, ceea ce înseamnă că acestea pot să-şi elaboreze propriile norme privind statutul
funcţionarilor, având, de asemenea, posibilitatea să-i şi desemneze (autonomia instituţiilor
comunitare nu presupune personalitate juridică, aceasta fiind recunoscută doar comunităţilor).

Principiul democraţiei reprezentative – se află în mod firesc la temelia oricărei structuri

democratice, astfel se explică stipularea expresă a democraţiei reprezentative în toate actele
constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene.

Principiul respectării drepturilor omului – se referă la obligaţia de a respecta drepturile

omului de către toate autorităţile publice; toţi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene
sunt trataţi cu respect, având acces egal în instituţiile comunitare şi la formele de cooperare
instituite.

21
Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2004
12
 Principiul justiţiei sociale este un principiu esenţial regăsit în toate actele institutive,
întrucât unul din obiectivele Comunităţii l-a constituit realizarea justiţiei sociale.

Principiul diversităţii culturale a fost instituit pornind de la realităţile Continentului,

caracterizat printr-o multitudine de tradiţii artistice şi culturale, în acest context fiind necesar ca
printre măsurile comunitare să fie incluse şi dezvoltarea culturii.

Principiul loialităţii presupune obligaţia statelor membre de a lua măsuri, legislative,

economice şi de altă natură pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor comunitare şi conlucrarea
cu bună-credinţă a instituţiilor comunitare.

Principiul cooperării presupune cooperarea pe multiple planuri între Uniunea Europeană

şi statele membre.

Potrivit principiului subsidiarităţii, Comunitatea nu intervine, decât în măsura în care

obiectivele acţiunii avută în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele
membre, ele fiind îndeplinite mai bine, ca urmare a efectelor şi dimensiunilor la care dau naştere,
printr-o acţiune la nivel comunitar; în conformitate cu principiul subsidiarităţii nu vor fi atribuite
Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace.

5. Concluzii:
Visul de secole “o Europă Unită“ a devenit o necesitate şi o realitate la mijlocul secolului XX.
Uniunea Europeană se prezintă ca o construcţie modernă şi originală, instituţională şi
funcţională, fără precedent în istorie şi fără corespondent în lumea contemporană.

Principiile de ordin strategic şi economic ale construcţiei comunitare gândite în anii `50 au
prefigurat sensul dezvoltării, iar adaptarea lor permanentă la noile realităţi europene şi mondiale
au oferit o soluţie viitorului omenirii. Inca dupa primul razboi mondial, mişcarea pentru o
Uniune Paneuropeană şi-a găsit larg ecou în cadrul Societăţii Naţiunilor. Izbucnirea celui de al
doilea război mondial a făcut imposibilă, a pus piedici in aplicarea conceptiilor de a forma o
Eupopa unita din punct de vedere economic, comercial cit si ideologic. Ideea nu a fost însă
abandonată. Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând cu anul 1946,
când Winston Churchill, lansa ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei se
va produce la 9 mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori ai săi (Belgia,
Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia) şi a cărui
primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a
Convenţiei Europene a drepturilor omului. După încheierea celui de-al doilea război mondial, la nivelul
Europei s-a impus necesitatea reconstruirii unei noi ordini internaţionale. Statele europei dupa razboiul
doi mondial urmareau in general formarea unei piete comune.

Astfel că s-a început prin crearea unei pieţe comune în domeniile carbonifer şi siderurgic, cu
suprimarea taxelor vamale, a cantităţilor ce pot fi importate sau exportate.

Organizaţia internaţională regională cu cel mai ridicat grad de integrare avea să fie Uniunea
Europeană. Constituirea acesteia s-a desfăşurat lent începând cu Tratatul de la Paris din 1951 prin care a
fost creată Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului, în vreme ce prin Tratatele de la Roma din
1957 au fost create Comunitatea economică europeană şi Comunitatea europeană a energiei atomice.
13
 Dreptul comunitar reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene
şi dintre acestea şi statele membre, în baza competenţele instituţiilor europene, precum şi a
raporturilor juridice dintre aceste instituţii şi organismele statelor membre.

Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând modalităţi specifice prin care regulile de
conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voinţă al
statelor membre. Acestea rezultă din Tratatele institutive şi din practica instituţiilor şi a statelor membre,
precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiţie a Comunităţilor europene. Astfel
izvoarele dreptului institutional al UE in mare parte isi au originea din tratate.

Principalele izvoare primare ale dreptului comunitar sunt reprezentate de urmatoarele tratate:

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului-semnat la la 18 aprilie

1951 la Paris între Germania, Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare la
23 iulie 1952 si a fost adoptat pe un termen de 50 de ani . Acest tratat a stabilit o armonie pe piata statelor
membre in domeniul metalurgic fiind unul dintre cele mai de succes tratate incheiate intre statele
europene de pina atunci.

Tratatele de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea

Europeană a energiei atomice

Cele 6 state semnatare ale Tratatului instituind C.E.C.O. au hotărât extinderea acestui sistem şi la
alte domenii economice prin realizarea unei pieţe comune generale, a unei pieţe nucleare comune şi prin
apropierea progresivă a politicilor economice şi sociale. În acest sens, la 25 martie 1957 au fost semnate
la Roma cele două tratate instituind Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a
energiei atomice. Ele au fost încheiate pe o perioadă de timp nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie
1958.

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană va urmări instituirea pieţei comune,

promovarea dezvoltării activităţilor economice, o extindere continuă şi echilibrată, o stabilitate mărită,
creşterea nivelului de trai, impunerea unei politici comune în domeniul transporturilor, asigurarea liberei
concurenţe, instituirea Fondului social european şi relaţii mai strânse între statele membre. Acesttratat
a fost mai mult decit un simplu acord a statelor membre, prin el s- a instituit o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic al statelor membre şi care se impune jurisdicţiilor acestuia, dotând, în acelaşi
timp, Comunitatea cu atribuţii proprii, personalitate juridică şi cu capacitatea de reprezentare
internaţională. Acest tratat a mai avut ca scop conlucrarea comerciala dintre statele membre, cit si
ridicarea cetateanului comunitar la nivel de subiect de drept international.

Tratatul instituind Comunitatea Europeană a energiei atomice

Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi
a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1958. Tratatul de creare a CEEA avea ca obiectiv principal,
contribuirea la stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creşterea
nivelului de trai în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.

Aceste tratate reprezinta principalii piloni a Uniunii Europene, dar care servesc si drept izvoare de drept
comunitar al UE. Izvoarele dreptului Institutional al UE isi mai au originea in multe alte tratate care au
influentat dezvoltaea economica, industriala, comerciala a statelor membre a comunitatii europene.

14
Izvoarele de drept comunitar mai iau nastere si din numeroase regulamente, directive, decizii, avize,
recomandari a organelor comunitatii europene precum si din alte acte ale institutiilor comunitare.
Cutuma in deosebire de alte ramuri de drept nu prea a avut influenta asupra dreptului comuntar din
cauuza restrictiilor stabilite de catre tratate si de catre actele institutiilor comunitare, dar in unele
domenii ale dreptului comunitar ea la fel serveste drept izvor.

Dreptul institutional al UE ca si oricare alta ramura de drept se ghideaza de principii care

reglimenteaza relatiile de baza dintre statele membre, intre organele comunitatii europene, organele
interne ale statelor europene precum si corelatia acestor organe cu cetatenii statelor membre care sunt
subiecti de drept al acestei ramuri .

 La inceput ca o necesitate de mentinere a pacii, de echilibrare si dezvoltare a pietii

europene, de dezvoltare a comertului intre statele europene, in viziunea mea Uniunea
Europeana este cel mai de succes proiect international al tuturor timpurilor. Formarea
comunitatii europene a adus avantaje considerabile statelor membre in toate domeniile. O
multime de noi posibilitati de dezvoltare au aparut o data cu formarea Uniunii Europene.
In art. B din Tratatul de la Maastricht din 1992 se mentiona scopul Uniunii Europene
“Uniunea are ca obiective să promoveze progresul economic şi social … să asigure o
dezvoltare echilibrată şi durabilă … să întărească coeziunea economică şi socială
prin realizarea unei uniuni economice şi monetare … să îşi afirme identitatea pe
scena internaţională, prin realizarea unei politici externe şi de securitate comună …
să întărească protecţia drepturilor şi intereselor cetatenilor statelor membre”.
Prin acordul Schengen din 1985 prin care a fost eliminat controlul persoanelor care
calatoresc (indiferent de nationalitatea lor), la majoritatea granitelor interne ale Uniunii,
au fost armonizate controalele la granitele externe ale Uniunii si a fost adoptata o politica
comuna referitoare la vize. Acest acord a deschis o multime de posibilitati sporind astfel
dezvoltarea comertului dintre state, importul si exportul de marfuri a crescut considerabil,
ajungindu-se la cote nemaiintilnite pina atunci. Acest acord a dat posibilitatea fiecarui
cetatean al statelor membre de a calatori, munci, studia pe teritoriul oricarui stat al
Uniunii Europene. În decembrie 2000, sefii de state si guverne din Uniunea Europeana
si-au dat votul pentru Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Aceasta
reuneste într-un singur text toate drepturile personale - civile, politice si sociale - care
sunt garantate cetatenilor europeni. Uniunea Europeana apara, ocroteste drepturile
fundamentale ale omului in toate domeniile, asigurind astfel armonia convetuirii tuturor
cetatenilor Europeni.
Dupa parerea mea scopul Uniunii Europene in mare parte a fost atins cu succes in toate
domeniile, economic, monetar, in realizarea politicii interne cit si externe a UE.
In prezent UE este poate cel mai dezvoltat sistem din punct de vedere economic, politic,
industrial cu o structura durabila si bine stabilita .

15
 6. Bibliografie

 Drept comunitar-(Olrg Balan; Radomir Girlea; Ludmila Denisenco)

 Drept Institutional al UE-Ioan Ciochina
 Octavian Manolache – Drept comunitar, Editura All, Bucureşti, 1995

 Grigore Geamănu – Drept internaţional public, vol. I, Editura Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1981
 Ioan Rusu – Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002

 Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii europene.

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004

16