DUE - Cursuri 2018-2019

DUE Facultatea de Drept, Universitatea din București
Oana Salomia Seria I. 2018-2019
TEMATICĂ
I. PRINCIPIILE FUNCȚIONĂRII CADRULUI INSTITUȚIONAL AL UE ȘI AL REPARTIZĂRII

COMPETENȚELOR ÎNTRE UE ȘI STATELE MEMBRE
A) Principiul atribuirii de competențe
B) Principiul cooperării loiale
C) Principiul subsidiarității
D) Principiul proporționalității
II. COMPETENȚELE UE ȘI ALE STATELOR MEMBRE
A) Competența exclusivă a UE
B) Competența partajată între UE și statele membre
C) Competența UE de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre
III. SISTEMUL JURISDICȚIONAL AL UE
A) Cererea (trimiterea) preliminară (acțiunea în interpretare)
B) Acțiunea în răspundere extracontractuală a UE
C) Acțiunea în răspundere contractuală a UE
D) Contenciosul funcției publice
E) Acțiunea în carență (în constatarea lipsei de acțiune/ în constatarea inacțiunii/ în constatarea
abstențiunii)
F) Acțiunea în anulare
G) Excepția de ilegalitate
H) Procedura de infringement
IV. LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE LA NIVELUL UE
A) Libera circulație a mărfurilor (bunurilor)
B) Libera circulație a persoanelor
C) Libera circulație a serviciilor
D) Libera circulație a capitalurilor și a plăților
V. POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ ȘI DREPTUL CONCURENȚIAL
05.10.2018
CURS 1
I. PRINCIPIILE FUNCȚIONĂRII CADRULUI INSTITUȚIONAL AL UE ȘI AL REPARTIZĂRII
COMPETENȚELOR ÎNTRE UE ȘI STATELE MEMBRE
A) Principiul atribuirii de competențe
Principiul atribuirii de competențe reprezintă un principiu fundamental la nivelul UE, care

guvernează, pe de o parte, relația dintre UE și statele membre [art. 5 alin. (1) și (2) TUE] și, pe de altă parte,
cadrul instituțional al UE [art. 13 alin. (2) TUE].
În acest ultim caz, principiul presupune faptul că „fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor
care îi sunt conferite prin Tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de
acestea”. Cu alte cuvinte, DUE nu prevede posibilitatea transferului sau delegării de competențe la nivelul
instituțiilor, Tratatele prevăzând în mod expres atribuțiile acestora (de ex., art. 14 TUE – Parlamentul
European exercită împreună cu Consiliul funcțiile legislativă și bugetară; art. 285 TFUE – Curtea de
Conturi asigură controlul conturilor UE).
În ceea ce privește aplicarea principiului atribuirii de competențe în relația dintre UE și statele
membre, trebuie avută în vedere distincția operată în art. 5 TUE între delimitarea de competențe și atribuirea
de competențe. În acest sens, art. 1 par. 1 TUE menționează că statele membre i-au atribuit competențe UE
„pentru realizarea obiectivelor lor comune”.
12.10.2018
CURS 2
Principiul atribuirii de competențe își are originea în principiul specialității din DIP, conform căruia
orice organizație internațională interguvernamentală este constituită într-un anumit scop și acționează numai
pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de statele membre prin asocierea lor.
La nivelul UE, principiul atribuirii de competențe guvernează delimitarea competențelor UE, așa
cum sunt acestea menționate în art. 2-6 TFUE.
În baza acestui principiu, „Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin Tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste Tratate” [art. 3
alin. (2) TUE]; aceeași prevedere poate fi întâlnită și în art. 3 alin. (6) TUE și în art. 6 TFUE.
Este de remarcat faptul că Declarația nr. 24 cu privire la personalitatea juridică a UE subliniază încă
o dată faptul că dobândirea personalității juridice de către UE (art. 47 TUE) „nu o va autoriza în niciun fel
să legifereze sau să acționeze în afara competențelor care sunt conferite de către statele membre prin
Tratate”.
În baza aceluiași principiu, este evident că orice competență care nu a fost atribuită UE prin Tratate
aparține statelor membre [art. 4 alin. (1) TUE, art. 5 alin. (2) teza finală TUE, Declarația nr. 18].
Principiul atribuirii de competențe este analizat în doctrină și prin raportare la principiul delimitării
competențelor sau al separării competențelor între UE și statele membre, cu luarea în considerare a faptului
că exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.
B) Principiul cooperării loiale
Ca și principiul atribuirii de competențe, principiul cooperării loiale se analizează din aceeași dublă
perspectivă – a relației dintre instituțiile UE și a raporturilor dintre UE și statele membre.
Astfel, art. 13 alin. (2) teza finală TUE precizează că „instituțiile cooperează unele cu altele în mod
loial”. În acest caz, principiul cooperării loiale constituie o componentă a principiului echilibrului
instituțional și își găsește aplicarea deplină în cadrul procedurii legislative ordinare (art. 294 și art. 295
TFUE) și în cadrul procedurii bugetare (art. 314 TFUE).
În aceste cazuri, cooperarea este evidentă în cadrul triunghiului instituțional Comisie – Consiliu –
Parlament European, Comisia având rolul de inițiator, iar Consiliul și PE fiind instituțiile care adoptă fie
proiectul de act legislativ, fie proiectul de buget; în vederea punerii în aplicare acestei cooperări, PE,
Consiliul și Comisia pot încheia acorduri interinstituționale având caracter obligatoriu.
Cooperarea interinstituțională nu se realizează numai între aceste trei instituții, ci și între celelalte
instituții, având drept unic scop realizarea obiectivelor UE (a se vedea participarea Președintelui Comisiei la
reuniunile Consiliului European, emiterea de avize de către Banca Centrală Europeană în cazul adoptării
anumitor proiecte de acte legislative, exercitarea președinției Consiliului Afaceri Externe din cadrul
Consiliului de către Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate).
În ceea ce privește aplicarea principiului cooperării loiale relației dintre UE și statele membre, art. 4
alin. (3) TUE prevede că „Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din Tratate”.
Și acest principiu își are originea în DIP, respectiv în principiul pacta sunt servanda.
Analiza acestui principiu relevă faptul că acesta instituie trei obligații în sarcina statelor membre:
1) obligația pozitivă de a adopta „orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii
obligațiilor care decurg din Tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii” – este evident
că această obligație impune statelor membre, printre altele, obligația de a aplica în mod direct un
regulament sau o decizie sau de a transpune o directivă, în caz contrar declanșându-se procedura de
infringement, care se poate finaliza cu o acțiune în fața CJUE în cazul în care statul membru în cauză
persistă în a nu-și îndeplini obligațiile;
2) obligația pozitivă (de a face), respectiv de a facilita îndeplinirea de către UE „a misiunii sale”;
3) obligația negativă (de a nu face), respectiv „statele membre se abțin de la orice măsură care ar
putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii” – această obligație presupune faptul că statele
membre trebuie să nu întreprindă nicio acțiune care ar putea prejudicia realizarea obiectivelor UE,
indiferent de domeniul în care aceasta s-ar putea manifesta; în acest sens, este elocvent art. 24 alin.
(3) par. 2 teza finală TUE, conform căruia în domeniul PESC statele membre „se abțin de la orice
acțiune contrară intereselor Uniunii sau care poate dăuna eficienței sale ca forță de coeziune în
relațiile internaționale”.
Jurisprudența CJUE a subliniat principiul cooperării loiale atât în ceea ce privește cooperarea loială
dintre statele membre și instituțiile UE (de ex., Hotărârea 230/81), cât și în ceea ce privește organizarea și
funcționarea instituțiilor UE (de ex., Hotărârea 204/86).
Principiul cooperării loiale prezintă, în lumina jurisprudenței CJUE următoarele caracteristici:
a) principiu director al relațiilor dintre statele membre și instituțiile UE;
b) principiu bilateral, analizat din dublă perspectivă;
c) principiu care implică o aplicare concomitentă în anumite situații, în raporturile dintre instituțiile
UE, dar și în raporturile dintre UE și statele membre.
Este evident că principiul cooperării loiale trebuie analizat în legătură cu principiul atribuirii de
competențe, în sensul în care îndeplinirea obligațiilor ce revin statelor membre trebuie raportată la
competențele de care dispune UE în diferitele domenii de acțiune.
C) Principiul subsidiarității
Principiul subsidiarității își are originea în modul de organizare și funcționare a statelor federale,
permițând acțiunea statală la un nivel cât mai apropiat de cetățeni.
Acest principiu a fost prevăzut inițial în Actul Unic European, în ceea ce privește politica de mediu,
Tratatul de la Maastricht fiind cel care consacră în mod oficial acest principiu, ridicându-l la nivel de
principiu constituțional general. Tratatul de la Amsterdam are anexat pentru prima dată Protocolul cu
privire la aplicarea principiului subsidiarității și al proporționalității.
Baza legală o reprezintă în prezent art. 5 alin. (3) TUE, precum și Protocolul nr. 2 privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității. Conform art. 5 alin. (3) par. 2, „instituțiile Uniunii aplică
principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității” – Protocolul nr. 2; Parlamentele naționale asigură respectarea acestui principiu în
conformitate cu procedura prevăzută de Protocolul nr. 2 și de Protocolul nr. 1.
După cum menționează și art. 5 alin. (1) TFUE, acest principiu reglementează exercitarea
competențelor UE și nu constituie, după cum se afirmă în doctrină, un principiu în baza căruia să se atribuie
competențe UE.
Potrivit acestui principiu, „în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine
numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre, nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor
acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Din interpretarea acestei dispoziții rezultă că subsidiaritatea se aplică în domeniile de competență
partajată a UE cu statele membre și în domeniile în care UE desfășoară, potrivit art. 6 TFUE, acțiuni de
sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre [în acest ultim caz, în doctrină se face o
analiză a aplicării subsidiarității, întrucât art. 5 alin. (3) TUE nu prevede decât domeniile de competență
exclusivă, care sunt excluse de la aplicarea subsidiarității].
Așadar, în baza acestui principiu, UE intervine în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă
în locul statelor membre numai pentru a duce la îndeplinire obiectivele UE, cu respectarea principiului
atribuirii de competențe.
Scopul intervenției acestui principiu este prevăzut în mod clar în preambulul TUE, unde se
menționează că statele membre sunt hotărâte „să continue procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai
strânse între popoarele Europei, în care deciziile să fie luate cât mai aproape posibil de cetățeni, în
conformitate cu principiul subsidiarității”; același principiu este consacrat și în preambulul Cartei
drepturilor fundamentale a UE.
19.10.2018
CURS 3
Principiul subsidiarității se analizează într-o strânsă legătură cu principiul atribuirii de competențe și

principiul cooperării loiale, care determină modul în care UE își exercită competențele atribuite de statele
membre prin Tratate.
Conform definiției doctrinare, subsidiaritatea reprezintă principiul conform căruia UE acționează
doar în măsura în care la nivelul său se pot realiza mai bine obiectivele UE decât la nivelul statelor membre,
privite în mod individual. Astfel, principiul subsidiarității nu afectează repartizarea, ci întinderea
competențelor atribuite structurii supranaționale reprezentată de UE.
Pentru aplicarea subsidiarității, jurisprudența CJUE identifică 3 elemente cumulative ale
principiului:
1) măsura întreprinsă de UE să fie adecvată (Cauza C192/05);
2) măsura de intervenție a UE să fie necesară, să nu existe o alternativă mai puțin restrictivă (Cauzele
C320/03, C158/04, C40/05);
3) să existe proporționalitate între dezavantajul cauzat de măsura UE și beneficiile scopului urmărit
(Cauza C144/04).
Având în vedere implicațiile sale în ceea ce privește întinderea competențelor UE, Tratatele au
prevăzut o modalitate de control politic în etapa elaborării proiectelor de acte legislative adoptate la nivelul
UE (dreptul de alertă precoce ex ante) și un control jurisdicțional, prin posibilitatea pe care statele membre
o au de a sesiza CJUE după adoptarea unui act legislativ (dreptul la acțiune ex post).
Astfel, Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității prevede
faptul că proiectele de acte legislative se transmit Parlamentelor naționale de către Comisie, în același timp
în care le transmite Parlamentului și Consiliului (art. 4 Protocolul nr. 2 și art. 2 Protocolul nr. 1).
Proiectele de acte legislative sunt însoțite de o fișă tehnică detaliată, care să permită evaluarea
conformității respectivului proiect cu principiul proporționalității și al subsidiarității. Orice fișă tehnică
trebuie să conțină următoarele:
 elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului legislativ;
 indicatori calitativi și cantitativi care demonstrează faptul că un obiectiv poate fi realizat mai bine la
nivelul UE.
De asemenea, proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de a proceda astfel încât orice
obligație financiară sau administrativă care revine UE, Guvernelor naționale, autorităților regionale sau
locale, operatorilor economici și cetățenilor să fie cât mai redusă posibil și proporțională cu scopul urmărit.
În termen de 8 săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, Parlamentele naționale
pot elabora un aviz motivat, în care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este
conform cu principiul subsidiarității; fiecare Parlament național dispune de 2 voturi, iar în cazul sistemelor
naționale bicamerale fiecare dintre cele 2 camere dispune de un vot.
În cazul în care emit un aviz negativ, cel puțin 1/3 din totalul voturilor atribuite Parlamentelor
naționale poate justifica reexaminarea actului legislativ.
Votul Parlamentelor naționale nu reprezintă un veritabil drept de veto, întrucât grupul de state
membre, PE, CJUE, BCE, Banca Europeană de Investiții sau Comisia, ca inițiatori ai actului legislativ, pot
hotărî fie să mențină proiectul, fie să-l modifice, fie să-l retragă.
Protocolul nr. 2 se aplică în strânsă legătură cu procedura legislativă în domeniile de acțiune în care
aceasta poate interveni în funcție de competențele UE.
În cazul în care proiectul legislativ este inițiat de Comisie și avizele formulate de Parlamentele
naționale conduc la obligativitatea reexaminării acestora de către Comisie, aceasta din urmă poate hotărî fie
să mențină proiectul de act legislativ, fie să-l retragă, fie să-l modifice. În cazul în care Comisia decide
menținerea proiectului de act legislativ, aceasta trebuie să justifice în mod temeinic decizia luată și să
informeze în acest sens organele legislative.
Art. 7 Protocolul nr. 2 precizează procedura urmată în cazul în care o asemenea situație are loc
înainte de prima lectură a proiectului de act legislativ de către PE și Consiliu.
La nivel național, implicarea Parlamentului în aplicarea principiului subsidiarității este reglementată
prin Legea nr. 373/2013.
Controlul ex post este realizat de către CJUE în baza art. 8 Protocolul nr. 2, care precizează
următoarele, raportat la art. 263 TFUE: Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la acțiunile
formulate de un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele
Parlamentului său național sau al unei Camere a acestuia, cu privire la încălcarea principiului subsidiarității.
Astfel de acțiuni pot fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative care au fost
adoptate fără consultarea respectivului Comitet, deși Tratatul prevedea acest lucru. Așadar, actele adoptate
cu încălcarea principiului subsidiarității pot face obiectul unei acțiuni în anulare.
În concluzie, principiul subsidiarității constituie un principiu fundamental al UE, a cărei natură este
una complexă, care, printre altele, se bazează pe principii de drept care o apropie de o organizare federală.
Principiul subsidiarității este analizat în strânsă legătură cu principiul proporționalității, reglementat
în art. 5 alin. (4) TUE, dar și în Protocolul nr. 2.
D) Principiul proporționalității
Art. 5 alin. (4) TUE precizează că „în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în
conținut și în formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatelor”.
Principiul proporționalității este un principiu general de drept, care poate fi analizat din mai multe
perspective. De ex., art. 49 Carta drepturilor fundamentale reglementează principiile legalității și
proporționalității infracțiunilor și pedepselor.
În ceea ce privește relațiile dintre UE și statele membre, este evident că acest principiu, ca și cel al
subsidiarității, reglementează exercitarea competențelor UE.
De asemenea, se poate observa că, spre deosebire de principiul subsidiarității, cel al proporționalității
intervine în cadrul tuturor tipurilor de competențe, având deci o sferă de aplicare mai mare decât cea a
subsidiarității.
O altă diferență vizează faptul că subsidiaritatea condiționează declanșarea unei acțiuni a comunității,
respectiv a UE, iar principiul proporționalității delimitează amploarea acțiunii, cele 2 principii trebuind a fi
examinate succesiv.
Protocolul nr. 1 și Protocolul nr. 2 vizează verificarea de către Parlamentele naționale nu numai a
principiului subsidiarității, ci și a principiului proporționalității. În plus, principiul proporționalității trebuie
să fie respectat de instituțiile UE în momentul alegerii tipului de act ce urmează a fi adoptat potrivit scopului
urmărit (a se vedea în acest sens art. 296 TFUE).
Așadar, rolul Parlamentelor naționale, sporit odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, are în vedere și modul de aplicare a principiului proporționalității, în strânsă legătură cu aplicarea
principiului subsidiarității.
Procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE
Art. 289 TFUE definește cele 2 tipuri de proceduri legislative la nivelul UE:
a) procedura legislativă ordinară – constă în adoptarea în comun de către PE și Consiliu a unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei;
b) procedura legislativă specială – constă, în cazurile specifice prevăzute în Tratate, în adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către PE, cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu, cu participarea PE.
Procedura legislativă ordinară este prezentată la art. 294 TFUE și se declanșează la inițiativa
Comisiei, care are drept de inițiativă exclusivă, cu excepția domeniilor în care Tratatul prevede altfel, în
special în domeniul cooperării în materie penală și cooperării polițienești.
26.10.2018
CURS 4
Etapele procedurii legislative ordinare sunt următoarele:

1) prima lectură – PE adoptă poziția sa asupra actului legislativ și o transmite Consiliului. Consiliul
poate adopta poziția PE, caz în care actul se consideră adoptat. Dacă poziția PE nu este aprobată de
Consiliu, acesta adoptă propria sa poziție în prima lectură și o transmite PE.
2) a doua lectură – PE are la dispoziție un termen de 3 luni, înăuntrul căruia poate:
 să aprobe poziția Consiliului din prima lectură = actul este adoptat;
 să nu se pronunțe asupra poziției Consiliului = actul se consideră adoptat;
 să respingă poziția Consiliului = neadoptarea actului;
 să propună modificări la poziția Consiliului = textul astfel modificat se transmite Consiliului
și Comisiei, care emite un aviz cu privire la aceste modificări.
Consiliul are la dispoziție 3 luni de la primirea modificărilor PE, termen înăuntrul căruia poate:
 să aprobe toate modificările propuse de PE = actul este adoptat;
 să nu aprobe toate modificările propuse de PE = Președintele Consiliului, în consens cu
Președintele PE, convoacă un Comitet de conciliere în termen de 6 săptămâni.
Comitetul de conciliere este format din membrii Consiliului și din tot atâția membri ai PE și are drept
scop ajungerea la un acord comun asupra proiectului de act legislativ, în termen de 6 săptămâni de la
data convocării. În cazul în care înăuntrul acestui termen nu se ajunge la niciun proiect comun, actul
propus este considerat neadoptat. În cazul în care se ajunge la un proiect comun, urmează cea de-a
treia lectură de către PE și Consiliu a proiectului de act legislativ.
3) a treia lectură – PE și Consiliul dispun de un termen de 6 săptămâni fiecare pentru a adopta proiectul
de act legislativ, în caz contrar actul propus fiind considerat neadoptat.
Procedura legislativă ordinară reprezintă o manifestare nu numai a principiului atribuirii de
competențe la nivelul instituțiilor UE, ci mai ales o concretizare a cooperării loiale între acestea în vederea
îndeplinirii obiectivelor UE. De asemenea, în cadrul acestei proceduri, respectarea principiului
proporționalității se impune în mod vădit, conform art. 296 TFUE, potrivit căruia în cazul în care Tratatele
nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg de la caz la caz cu respectarea procedurilor
aplicabile și a principiului proporționalității.
Privitor la domeniile în care se aplică procedura legislativă ordinară, acestea sunt în număr de 83,
printre care regulile de concurență în domeniul politicii agricole comune, inițiativa cetățenească, imigrarea,
sănătatea publică etc.
Acestea sunt prevăzute de Tratate, cu respectarea principiului atribuirii de competențe la nivelul UE
de către statele membre. În plus, art. 296 ultimul paragraf TFUE prevede că în cazul în care examinează un
proiect de act legislativ, PE și Consiliul se abțin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de
procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv.
Tratatul de la Lisabona a introdus în ultimul alin. al art. 294 dispoziții speciale aplicabile în cazul
în care un act legislativ poate face obiectul procedurii legislative ordinare, deși nu a fost inițiat de Comisie,
ci de un grup de state membre sau a făcut obiectul unei recomandări a BCE ori a solicitării CJUE.
Procedura legislativă specială presupune că un proiect de act legislativ este adoptat de PE, cu
aprobarea Consiliului sau de Consiliu, cu aprobarea PE.
Cazurile în care se aplică procedura legislativă specială sunt prevăzute în Tratate.
Spre deosebire de procedura legislativă ordinară, în care se precizează rolul de inițiator al Comisiei,
în cazul procedurii legislative speciale nu se prevede în mod expres rolul de inițiator al acesteia.
De asemenea, din analiza prevederilor din Tratat se poate observa că în cadrul acestei proceduri,
votul în Consiliu se realizează cu unanimitate.
Procedura legislativă specială se aplică îndeosebi în următoarele materii: justiție și afaceri interne,
buget, fiscalitate, anumite măsuri în domeniul mediului sau în cadrul programelor de cercetare și dezvoltare
tehnologică.
Procedura bugetară
Ca și în cazul procedurii legislative, triunghiul instituțional Comisie – PE – Consiliu se menține și în
cadrul acestei proceduri, care urmărește adoptarea bugetului UE.
Art. 314 TFUE prevede adoptarea de către PE și Consiliu a bugetului anual al UE conform unei
proceduri legislative speciale, care presupune următoarele etape:
1. Până la 1 iulie, fiecare instituție a UE, cu excepția BCE, are obligația de a transmite Comisiei o
situație estimativă a cheltuielilor pentru exercițiul bugetar următor; astfel, Comisia va elabora
proiectul de buget, care cuprinde veniturile și cheltuielile.
2. Până la 1 septembrie, Comisia trebuie să prezinte PE și Consiliului proiectul de buget.
3. Până la 1 octombrie, Consiliul trebuie să adopte poziția sa asupra proiectului de buget transmis de
Comisie și informează în acest sens PE.
4. PE are la dispoziție 42 de zile de la primirea poziției Consiliului pentru a se pronunța:
 poate aproba poziția Consiliului = bugetul este adoptat;
 nu se pronunță în acest termen = bugetul este adoptat;
 adoptă amendamente = proiectul este transmis Consiliului și Comisiei. În acest caz,
președintele Consiliului, în consens cu președintele PE, convoacă Comitetul de conciliere.
Convocarea Comitetului de conciliere are loc numai dacă în termen de 10 zile de la primirea
amendamentelor PE, Consiliul nu aprobă amendamentele acestuia.
PE nu poate respinge proiectul de buget.
5. Comitetul de conciliere, ce reunește membrii Consiliului și tot atâția membri ai PE, are misiunea de a
ajunge la un proiect comun de buget în termen de 21 de zile de la data convocării sale. În cazul în
care înăuntrul acestui termen, Comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra proiectului comun,
PE și Consiliul dispun fiecare de un termen de 14 zile pentru aprobarea proiectului comun.
6. În cazul în care în termen de 14 zile:
 PE și Consiliul aprobă fiecare proiectul comun sau nu iau nicio hotărâre/ una dintre aceste
instituții aprobă proiectul comun, iar cealaltă nu se pronunță = proiectul este considerat
adoptat;
 PE și Consiliul resping proiectul comun/ una dintre instituții respinge proiectul comun, iar
cealaltă nu se pronunță = proiectul nu se adoptă;
 PE respinge proiectul comun, iar Consiliul îl aprobă = proiectul este respins și Comisia
prezintă un nou proiect;
 PE aprobă bugetul comun, iar Consiliul îl respinge = PE are un nou termen de 14 zile de la
data respingerii de către Consiliu pentru a confirma toate sau doar anumite amendamente
formulate inițial.
În cazul în care unul dintre amendamentele PE nu este confirmat, se reține poziția aprobată în
cadrul Comitetului de conciliere referitoare la linia bugetară care face obiectul acestui
amendament; astfel, bugetul este considerat adoptat.
În cazul în care Comitetul de conciliere nu ajunge la un proiect comun înăuntrul celor 21 de
zile, Comisia prezintă un nou proiect de buget.
7. Președintele PE este cel care constată că bugetul este adoptat definitiv.
Alin. final art. 314 TFUE confirmă încă o dată aplicarea principiului atribuirii de competență la
nivelul UE, prevăzând că „fiecare instituție își exercită atribuțiile (...) cu respectarea Tratatelor și a actelor
adoptate în temeiul acestora”.
02.11.2018
CURS 5
II. COMPETENȚELE UE ȘI ALE STATELOR MEMBRE
A) Competența exclusivă a UE
Tratatul de la Lisabona a introdus pentru prima dată o listă cu tipurile de competențe de care
dispune UE și domeniile în care se aplică. Today’s lecture is brought to you by (c) Miruna Lucan.
TFUE definește competența exclusivă a UE într-un domeniu determinat ca fiind acea competență
în baza căreia numai UE poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie. În această situație, statele
membre pot adopta acte cu forță obligatorie:
 numai dacă sunt abilitate de UE;
 numai pentru punerea în aplicare a actelor UE.
Art. 3 TFUE prevede o listă exhaustivă a domeniilor de competență exclusivă, respectiv:
a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
e) politica comercială comună.
Art. 3 alin. (2) prevede o nouă competență a UE în ceea ce privește încheierea unui acord
internațional; astfel, UE deține competența exclusivă de a încheia un acord internațional în următoarele 3
situații:
 încheierea este prevăzută de un act legislativ al UE – în această situație, UE va acționa în plan
extern atâta vreme cât deține o competență la nivel intern (a se vedea Avizul 1/94);
 încheierea este necesară pentru a permite UE să-și exercite o competență internă (a se vedea Avizul
1/76) – în doctrină se consideră că această prevedere nu codifică întocmai jurisprudența CJUE, care
statuează că UE (CEE) poate acționa la nivel extern numai dacă atingerea unui obiectiv la nivel
intern printr-un act adoptat la intern la nivel intern este imposibilă/ numai dacă există o legătură
intrinsecă între obiectivul intern și sfera externă;
 încheierea ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a
acestora (a se vedea hotărârea pronunțată în Cauza 22/70, Doctrina ERTA) – în acest caz se
consideră că exercitarea de către Comunitatea Europeană a unei competențe exclusive paralele este
posibilă și în situația în care un acord încheiat de un stat membru ar fi afectat legislația UE sau
aplicabilitatea acesteia.
B) Competența partajată între UE și statele membre
Potrivit art. 2 alin. (2) TFUE, în cazul în care Tratatele atribuie UE o competență partajată cu
statele membre într-un domeniu determinat, UE și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii în
acest domeniu.
Statele membre își pot exercita competența numai dacă UE nu și-a exercitat competența și, de
asemenea, statele membre își exercită din nou competența în măsura în care UE a hotărât să înceteze să și-o
mai exercite.
Art. 4 TFUE stabilește o listă a competențelor UE – competențe prin excludere: atunci când statele
membre îi atribuie UE prin Tratate o competență care nu se referă la art. 3 și 6.
De asemenea, Tratatul stabilește o listă a domeniilor de competență partajată prin eliminare:
a) piața internă;
b) politica socială pentru aspectele definite în TFUE;
c) coeziunea economică, socială și teritorială;
d) agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecția consumatorului;
g) transporturile;
h) rețelele transeuropene;
i) energia;
j) spațiul de libertate, securitate și justiție;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică pentru aspectele definite în TFUE.
Totodată, art. 4 alin. (3) și (4) prevăd 2 domenii de competență partajată:
a) domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului (exercitarea competenței UE nu poate avea
ca efect împiedicarea statelor membre de a-și exercita propria competență);
b) domeniul cooperării pentru dezvoltare și ajutor umanitar (UE poate întreprinde acțiuni și poate pune
în aplicare o politică comună fără lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria
competență).
Se consideră că în aceste 2 domenii, UE exercită o competență partajată paralelă. În doctrină, se
consideră că este problematică definirea acestui tip de competență, având în vedere că DUE trebuie respectat
și aplicat cu prioritate de către statele membre.
Statele membre au clarificat modul de exercitare a acestor competențe partajate în Declarațiile

anexate la Tratat.
Astfel, în Declarația nr. 18 se precizează că în situația în care Tratatele atribuie UE competențe
partajate cu statele membre într-un anumit domeniu, statele membre își exercită competența în măsura în
care UE nu și-a exercitat-o sau a hotărât să nu și-o mai exercite. În această situație, instituțiile UE hotărăsc
să abroge un act legislativ în special pentru a garanta mai buna respectare a principiilor subsidiarității și
proporționalității.
De asemenea, Declarația nr. 24 este avută în vedere în modul în care UE își exercită competențele.
În doctrină, se consideră că Tratatele definesc competențele partajate dintr-o perspectivă care le
apropie de competențe concurente (noțiune preluată din federalism).
Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate prevede că în cazul în care UE
desfășoară o acțiune într-un anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include
doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al UE și, prin urmare, nu include întregul
domeniu.
Astfel, urmând teoria transformării competențelor partajate în competențe concurente, se arată
că aceasta se produce ca urmare a aplicării principiul priorității DUE în raport cu dreptul statelor membre;
astfel, în măsura în care UE exercită competențele sale partajate, statele membre ar pierde propria
competență de legiferare. Însă, urmând federalismul german, se arată că o asemenea posibilitate nu se poate
realiza.
Așadar, competențele partajate trebuie exercitate cu respectarea strictă a prevederilor din Tratat,
raportat la principiul atribuirii de competențe și la principiul priorității DUE în raport cu dreptul statelor
membre.
C) Competența UE de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre
Competențele de coordonare
Art. 2 alin. (3) TFUE prevede că statele membre își coordonează politicile economice și de ocupare
a forței de muncă în conformitate cu condițiile prevăzute în Tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune
de competențe.
Art. 5 din același Tratat precizează modul în care se realizează în aceste domenii intervenția UE,
astfel:
 Consiliul UE adoptă măsuri și, în special, orientări generale ale politicilor economice, statele
membre având obligația de a se coordona în acest domeniu;
 UE ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forței de muncă ale statelor
membre, în special prin definirea orientărilor acestor politici;
 UE poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre.
Se consideră că adoptarea de acte legislative cu un anumit defect de armonizare ar trebui să fie
permisă în cadrul acestor competențe de coordonare.
Se poate observa, din formularea art. 4 alin. (1), că acest tip de competență prezintă o legătură
evidentă cu domeniul competențelor partajate, întrucât această dispoziție prevede că UE deține competențe
partajate cu statele membre în domenii care nu se referă la cele prevăzute în art. 3 și 6.
De asemenea, se poate observa faptul că domeniul politicii sociale este inclus atât în categoria
competențelor partajate, cât și în categoria competențelor de coordonare.
În concluzie, rămâne de analizat modul în care UE poate pune în aplicare aceste competențe de
coordonate în domenii strict limitate.
Competențele complementare
Aceste competențe sunt definite în art. 2 alin. (5) TFUE și exemplificare în art. 6. Astfel, în anumite
domenii și în condițiile prevăzute în Tratate, UE este competentă să întreprindă acțiuni de sprijinire,
coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui competența statelor în aceste domenii.
În cazul în care UE adoptă acte obligatorii din punct de vedere juridic, acestea nu pot implica
armonizarea legislației statelor membre.
Art. 6 TFUE prevede că UE este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acțiunii statelor membre în următoarele domenii:
a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
f) protecția civilă;
g) cooperarea administrativă.
Așadar, în aceste domenii, atribuțiile legislative aparțin statelor membre, iar UE poate adopta măsuri
obligatorii din punct de vedere juridic, dar care nu pot lua forma unor acte legislative.
09.11.2018
CURS 6
În doctrină, se consideră că aceste competențe complementare sunt de natura competențelor partajate.

Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona folosește termenul de „partajat” numai în cazul competențelor
prevăzute de art. 4 TFUE, în cazul cărora acționează pe baza principiului occupying the field (statele
membre acționează numai dacă UE se desistează).
Se poate observa, în acest sens, că unele domenii încadrate în cadrul competențelor complementare
pot fi încadrate, sub anumite aspecte, și în cadrul competențelor partajate, respectiv sănătatea umană/
sănătatea publică, în timp ce politica socială intră atât în competența partajată, cât și în cea de coordonare
prevăzută de art. 5; stabilirea tipului adecvat de competență se poate realiza prin dispozițiile titlului specific
care reglementează aceste politici din Partea a III-a a TFUE.
În cazul competențelor complementare, regula de bază este că UE nu poate adopta acte juridice
obligatorii care să urmărească armonizarea legislației statelor membre în domeniile respective; cu alte
cuvinte, UE poate adopta acte juridice obligatorii în măsura în care acestea sunt necesare pentru atingerea
obiectivelor UE, fără însă a conduce la stabilirea unei politici comune în domeniile respective [a se vedea
art. 166 alin. (4) TFUE].
Temeiul legal al competențelor

În funcție de sistemul de atribuire prin Tratate a anumitor competențe, în doctrină au fost identificate
3 tipuri de competențe:
1. competențele explicite – sunt cele prevăzute expresis verbis în Tratate.
2. competențele implicite – sunt o creație jurisprudențială, rezultate din utilizarea metodei de
interpretare finalistă sau teleologică. În acest caz, sunt avute în vedere competențele externe ale UE,
care rezultă din aplicarea principiului paralelismului, în condițiile în care există o competență internă
în acel domeniu. Acestea sunt competențele prevăzute de art. 3 alin. (2), care a codificat
jurisprudența CJUE, în special doctrina ERTA, statuată în Cauza 22/70 (a se vedea în același sens
Avizul 1/76, 1/94, 1/91).
3. competențele subsidiare – rezultă din aplicarea art. 352 TFUE, care conține așa-numita clauză de
flexibilitate (clauza pasarelă/ rezervorul de competențe). În baza acestui articol, UE poate acționa, în
cazul în care se dovedește necesar, în cadrul politicilor definite în Tratate, pentru a atinge unul dintre
obiectivele comune, fără ca atribuțiile sale să fie prevăzute de Tratate.
Instituția care acționează într-o astfel de situație este Consiliul, care hotărăște în unanimitate, la
propunerea Comisiei, după aprobarea PE. Și în acest caz, respectarea principiului subsidiarității se
impune cu prioritate, iar măsurile adoptate nu pot viza armonizarea legislației statelor membre în
domeniile în care Tratatele nu prevăd această posibilitate.
Astfel, se consideră că invocarea acestor prevederi poate apărea atunci când puterile conferite de
Tratate sub forma atribuțiilor specifice (competență funcțională) ar putea fi insuficiente pentru
atingerea obiectivelor atribuite expres de Tratate (competența materială).
Potrivit jurisprudenței CJUE, art. 352 TFUE nu poate servi ca bază pentru extinderea competențelor
UE și nu poate fi folosit ca temei pentru alegerea unei baze legale care conține o procedură
legislativă mai simplă sau care nu implică PE.
Declarațiile 41 și 42, anexate Tratatelor, dau o interpretare articolului 352 TFUE, astfel:
a) Se exclude posibilitatea ca acest articol să fie folosit exclusiv pentru atingerea obiectivelor
stabilite la art. 3 alin. (1) TFUE.
b) Această dispoziție nu poate fi folosită pentru atingerea obiectivelor din domeniul PESC și orice
act adoptat în baza acestui articol trebuie să respecte limitele prevăzute în art. 40 par. 2 TUE; în
plus, Declarația 41 menționează că, în conformitate cu art. 31 alin. (1) TUE, nu pot fi adoptate
acte legislative în domeniul PESC.
c) Această dispoziție nu poate constitui temeiul legal pentru extinderea competențelor UE dincolo
de cadrul general pe care îl constituie totalitatea dispozițiilor Tratatelor și, în special, acele
dispoziții care definesc misiunile și acțiunile UE.
d) Această prevedere legală nu poate să constituie temeiul pentru adoptarea unor dispoziții care, în
esență, ar avea ca efect modificarea Tratatelor cu eludarea procedurii prevăzute în acest scop.
Jurisprudența CJUE aplicabilă în materie: Hotărârea pronunțată în Cauza 295/90, Hotărârea

pronunțată în Cauza 45/86, Hotărârea pronunțată în Cauza 84/94, Hotărârea pronunțată în Cauza Kadi.
Competențele statelor membre

Competențele statelor membre sunt definite prin sintagma „competențe reziduale”, care
desemnează situația în care domeniile neatribuite UE rămân în competența statelor membre.
În fapt, această distincție exprimă domeniile de competență în care statele membre și-au păstrat
puterea de reglementare. În acest sens, art. 4 alin. (2) teza finală TUE precizează că „securitatea națională
rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru”.
Se poate observa, așadar, că Tratatul nu prevede în mod expres care sunt competențele exclusive ale
statelor membre, însă acestea pot fi deduse din interpretarea diferitelor prevederi din Tratat, în special art. 4
alin. (1) și art. 5 alin. (2) TUE și din Declarația nr. 18, care precizează că orice competență care nu este
atribuită UE prin Tratate aparține statelor membre.
În doctrină, se arată că, deși statele membre își păstrează în acest domenii integralitatea atribuțiilor
lor, totuși, CJUE a admis „incursiuni ale competenței comunitare în domeniile de suveranitate națională
acolo unde acestea sunt necesare pentru ca efectul util să nu fie diminuat în mod major și nici finalitatea sa
compromisă într-un asemenea mod” (Hotărârea 30/59).
În plus, conform principiului cooperării loiale, statele membre trebuie să se abțină de la orice măsură
care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor UE; totodată, CJUE a subliniat că statele membre
trebuie să-și exercite competențele cu respectarea deplină a dreptului UE (C 118/96).
Competențele în materie PESC și PAC

În doctrină se arată că atribuțiile de care dispune UE, în special în materie de politică externă, dar și
în domeniul monetar, conduc către analizarea naturii sale juridice din perspectiva statului federal; totul, însă,
trebuie cercetat din prisma a ceea ce a statuat Curtea de Justiției a Comunităților Europene, respectiv noua
ordine juridică instituită prin CEE, în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane, chiar dacă în
domenii limitate.
Art. 2 alin. (4) TFUE prevede faptul că UE este competentă, în conformitate cu dispozițiile din TUE,
să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, inclusiv să definească treptat o
politică de apărare comună.
Așadar, după cum se arată și în doctrină, se evidențiază „o lipsă de claritate și simplitate în ceea ce
privește stabilirea unui tip specific de competență de care ar dispune UE în aceste domenii”. Totuși, din
interpretarea celorlalte dispoziții din Tratate se pot stabili anumite coordonate:
a) adoptarea de acte legislative în domeniul PESC este interzisă, conform art. 31 alin. (1) par. 1 teza
finală TUE;
b) statele membre sunt obligate, conform art. 4 alin. (3) par. final și art. 24 alin. (3) par. 2 teza finală,
să se abțină de la orice acțiune contrară intereselor UE sau care ar putea dăuna eficienței sale ca forță
de coeziune în relațiile internaționale;
c) Declarația nr. 14 statuează că dispozițiile din TUE, în speță art. 24, nu aduc atingere bazei juridice
existente, responsabilităților și competențelor fiecărui stat membru în ceea ce privește formularea și
exercitarea politicii sale externe; de asemenea, se arată că dispozițiile referitoare la PESC nu atribuie
Comisiei noi competențe de inițiere a deciziilor, nu extind rolul PE și nu aduc atingere caracterului
specific al politicii de securitate și apărare a statelor membre.
III. SISTEMUL JURISDICȚIONAL AL UE
Potrivit art. 19 TUE, „CJUE cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalele specializate”.
Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor. În baza alin. (3) al aceluiași
articol, CJUE hotărăște, în conformitate cu Tratatele:
a) cu privire la acțiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de persoane fizice sau juridice;
b) cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea DUE
sau la validitatea actelor adoptate de instituții;
c) în celelalte cazuri prevăzute în Tratate.
Protocolul nr. 3 și Regulamentul de procedură al Curții reglementează organizarea, compunerea,
funcționarea și procedura aplicabile sistemului jurisdicțional al UE.
În ceea ce privește procedura în fața CJUE, aceasta constă în 2 faze:
 faza scrisă – cuprinde: comunicarea adresată părților și instituțiilor UE ale căror decizii sunt vizate în
cauză, cereri, memorii, apărări și observații, replici, precum și toate actele și documentele care le
susțin;
 faza orală – cuprinde: lectura raportului prezentat de un judecător raportor, audierea de către Curte a
agenților, consilierilor și avocaților, concluziile AG, precum și audierea martorilor și experților, dacă
este cazul.
CJUE este sesizată printr-o cerere adresată grefierului, care trebuie să cuprindă:
 numele și domiciliul reclamantului;
 calitatea semnatarului;
 numele părții/ părților împotriva cărora se înaintează cererea;
 obiectul litigiului;
 concluziile;
 o expunere sumară a motivelor invocate.
După caz, cererea trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută sau de o probă scrisă a
datei invitației de a acționa adresate unei instituții, conform art. 265 TFUE.
De asemenea, în cazurile prevăzute de art. 267 TFUE, decizia instanței naționale, care suspendă
procedura și sesizează CJUE, este notificată Curții de către instanța națională respectivă (a se vedea
procedura trimiterilor preliminare).
CJUE poate cere părților să prezinte toate documentele și să furnizeze toate informațiile pe care le
consideră necesare; de asemenea, poate încredința efectuarea unei expertize sau pot fi audiați martori.
Regulamentul de procedură prevede o procedură accelerată, în cazuri specifice, și o procedură de
urgență, pentru acțiunile în vederea pronunțării unor hotărâri preliminare referitoare la spațiul de libertate,
securitate și justiție.
În anumite cazuri, Președintele Curții poate decide în conformitate cu o procedură sumară, în

condiții strict prevăzute în Regulamentul de procedură.
Procedura în fața CJUE cunoaște următoarele aspecte, care derivă din dreptul comun al statelor
membre și care, în anumite cazuri, pot fi considerate, ca incidente de procedură:
 intervenția statelor membre, instituțiilor UE, organelor, oficiilor și agențiilor, precum și a oricăror
persoane, numai dacă acestea din urmă pot dovedi că au un interes în soluționarea litigiului (terți
intervenienți);
 pronunțarea hotărârii în lipsă;
 terța opoziție împotriva hotărârilor pronunțate fără audierea subiectelor de drept ale căror drepturi
sunt lezate de respectiva hotărâre;
 interpretarea sensului sau domeniului de aplicare a unei hotărâri, care se face numai de către CJUE;
 revizuirea, care poate fi cerută CJUE numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o
influență decisivă și care înainte de pronunțarea hotărârii era necunoscut Curții și părții care solicită
revizuirea.
16.11.2018
CURS 7
Aspecte de procedură în fața CJUE

Limbile de procedură sunt limbile oficiale la nivelul UE.
 Ca regulă, în cazul acțiunilor directe, limba de procedură este cea aleasă de către reclamant; există
și unele excepții (de ex., dacă statul pârât este stat membru, limba de procedură este cea a statului
pârât; de asemenea, prin acord comun al părților se poate stabili altă limbă de procedură).
 În cadrul trimiterilor preliminare, limba de procedură este cea a instanței de trimitere.
Termenele se calculează conform Regulamentului de procedură, la care se adaugă termenele de distanță,

care sunt în mod invariabil de 10 zile. Termenele nu se suspendă pe timpul vacanțelor judecătorești.
Modalități de examinare a cauzelor

 Atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere
introductivă este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea AG,
fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
 În împrejurări speciale, Președintele poate decide ca o cauză să fie judecată cu prioritate.
 O cauză poate fi judecată potrivit procedurii accelerate, prevăzută în Regulamentul de procedură.
 O trimitere preliminară poate fi judecată potrivit procedurii de urgență, în condițiile stabilite de
Regulamentul de procedură.
 Mai multe cauze de aceeași natură, care au același obiect, pot fi oricând reunite din motive de
conexitate, pentru buna desfășurare a fazei scrise sau orale a procedurii sau în vederea pronunțării
hotărârii prin care se finalizează judecata.
 Suspendarea procedurii poate avea loc în cazul prevăzut de art. 54 par. 3 din Statutul CJUE, inclus
în Protocolul nr. 3. În toate celelalte cazuri, procedura se suspendă prin decizia Președintelui,
adoptată după ascultarea judecătorului raportor, a AG și a părților.
 În împrejurări speciale, din oficiu sau la cererea unei părți, după ascultarea judecătorului raportor, a
AG și a părților, Președintele poate să dispună amânarea cauzei la o dată ulterioară.
Faza scrisă
 În ceea ce privește depunerea actelor de procedură în limbile oficiale, CJUE poate stabili prin
decizie întinderea maximă a memoriilor sau a observațiilor depuse în fața sa.
 În faza scrisă se pot organiza activități de cercetare judecătorească, prin ordonanță, care stabilește,
de asemenea, și faptele ce trebuie dovedite; potrivit Regulamentului de procedură, activitățile de
cercetare judecătorească cuprind:
a) înfățișarea personală a părților;
b) solicitarea de informații și de prezentare de înscrisuri;
c) proba testimonială;
d) expertiza;
e) cercetarea la fața locului.
Cu excepția cazului în care Curtea decide să acorde părților un termen pentru a depune observații
scrise, Președintele stabilește data deschiderii fazei orale, după îndeplinirea activităților de cercetare
judecătorească.
Faza orală
 În anumite situații, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea AG, CJUE poate decide
să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor în cazul în care consideră, după lectura
memoriilor sau a observațiilor depuse în cursul fazei scrise a procedurii, că este suficient de
informată pentru a se putea pronunța.
Altfel, eventualele cereri motivate de organizare a ședinței de audiere a pledoariilor se depun în
termen de 3 săptămâni de la notificarea către părți sau către persoanele interesate a închiderii fazei
scrise a procedurii.
 Dezbaterile sunt deschise și sunt conduse de Președinte.
Pentru motive grave, care au legătură în special cu securitatea statelor membre sau cu protecția
minorilor, Curtea poate să decidă ca dezbaterile să se desfășoare în ședință secretă.
 După ascultarea pledoariilor părților sau a persoanelor interesate, Președintele pronunță închiderea
ședinței de audiere a pledoariilor.
Concluziile AG se prezintă după audierea pledoariilor.
 Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea AG, deschiderea sau redeschiderea fazei orale,
atunci când nu este suficient de lămurită sau când o parte a invocat după închiderea acestei faze un
fapt nou, de natură să aibă o influență decizională asupra deciziei CJUE, sau atunci când cauza
trebuie să fie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților.
 Hotărârea Curții se pronunță în ședință publică.
Cuprinsul hotărârii este prevăzut în Regulamentul de procedură, ca și cuprinsul ordonanței.
Hotărârea este obligatorie de la data pronunțării sale; ordonanța este obligatorie de la data notificării
sale.
Aspecte generale privind acțiunile directe

 În cazul acțiunilor directe, părțile pot fi reprezentate numai de agentul sau avocatul lor.
 Cererea introductivă cuprinde următoarele:
a) numele și domiciliul reclamantului;
b) indicarea părții împotriva căreia este formulată cererea;
c) obiectul litigiului;
d) motivele și argumentele invocate;
e) o expunere sumară a motivelor;
f) concluziile reclamantului;
g) probele și propunerea de probe.
Acolo unde este cazul, cererea introductivă este însoțită de înscrisurile necesare.
 În termen de 2 luni de la notificarea către pârât a cererii introductive, acesta poate depune un
memoriu în apărare, care cuprinde:
a) numele și domiciliul pârâtului;
b) motivele și argumentele invocate;
c) concluziile pârâtului;
d) probele și propunerea de probe.
 Cererea introductivă și memoriul în apărare pot fi completate cu o replică a reclamantului și o
duplică a pârâtului.
Pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se
întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.
Probele pot fi depuse în cadrul replicii, cât și în cazul duplicii.
 Poate avea loc intervenția, prin care se urmărește susținerea în tot sau în parte a concluziilor uneia
dintre părți.
Intervenția nu conferă aceleași drepturi procedurale precum cele conferite părților și este accesorie
litigiului principal.
Intervenientul ia litigiul în stadiul în care se află în momentul intervenției sale.
Cererea de intervenție se depune în termen de 6 săptămâni de la data publicării în Jurnalul Oficial al
UE a avizului în care se indică data înregistrării cererii de chemare în judecată, numele părților,
concluziile cererii introductive, motivele și principalele argumente invocate.
Cererea de intervenție se comunică părților, în vederea obținerii eventualelor observații scrise sau
orale ale acestora.
 În cazul acțiunii directe se poate derula o procedură accelerată. Aceasta este decisă de către
Președinte, la cererea reclamantului sau a pârâtului, după ascultarea celeilalte părți, a judecătorului
raportor și a AG.
 În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea sunt precizate în hotărârea sau ordonanța
pronunțată. Regula este că partea care cade în pretenții este obligată să suporte cheltuielile de
judecată.
 Acordul amiabil – dacă, înainte ca instanța să se fi pronunțat, părțile ajung la un acord cu privire la
soluționarea litigiului și dacă acestea informează Curtea că renunță la orice pretenție, Președintele
dispune radierea cauzei din registrul Curții.
 Desistarea – în cazul în care reclamantul informează Curtea că înțelege să renunțe la judecată,
Președintele dispune radierea cauzei din registru.
 Nepronunțarea asupra fondului – în cazul în care constată că acțiunea a rămas fără obiect și că nu
mai este necesar să se pronunțe asupra fondului, Curtea poate oricând, din oficiu, la propunerea
judecătorului raportor, după ascultarea părților și a AG, să decidă să se pronunțe prin ordonanță
motivată.
 Cauzele de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică – la propunerea judecătorului raportor,
Curtea poate oricând, din oficiu, după ascultarea părților și a AG, să decidă să se pronunțe prin
ordonanță motivată asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică.
 Excepțiile și incidentele de procedură – cererea prin care o parte solicită Curții să se pronunțe
asupra unei excepții sau asupra unui incident, fără a intra în dezbaterea fondului, se formulează prin
înscris separat; imediat după depunerea cererii, Președintele stabilește un termen pentru ca cealaltă
parte să își formuleze în scris motivele și concluziile.
 Hotărârile pronunțate în cauzele judecate în lipsă – în cazul în care pârâtul, căruia cererea
introductivă i-a fost legal comunicată, nu răspunde la aceasta cu respectarea termenului și a
condițiilor de formă, reclamantul poate solicita Curții să judece cauza în lipsă; hotărârea pronunțată
în cauza judecată în lipsă este executorie.
 Cererile și acțiunile referitoare la hotărâri și la ordonanțe
a) Îndreptarea – erorile materiale sau de calcul ori inexactitățile vădite pot fi îndreptate de Curte,
din oficiu sau la cererea unei părți, cu condiția ca această cerere să fie depusă în termen de 2
săptămâni de la pronunțarea hotărârii sau de la notificarea ordonanței.
b) Omisiunea de pronunțare – în cazul în care Curtea a omis să se pronunțe asupra unui anumit
capăt de cerere sau asupra cheltuielilor de judecată, partea care înțelege să se prevaleze de
această împrejurare sesizează Curtea pe calea unei cereri introductive, în termen de o lună de la
notificarea deciziei.
c) Opoziția – hotărârea pronunțată în cauza judecată în lipsă poate fi atacată cu opoziție, care se
formulează în termen de o lună de la notificarea hotărârii.
d) Terța opoziție – poate fi formulată în condițiile prevăzute de Statut, în cazul în care hotărârea a
fost pronunțată fără audierea statelor membre, instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor și
oricăror alte persoane fizice și juridice, dacă această hotărâre le lezează anumite drepturi.
e) Interpretarea – în caz de dificultate privind înțelegerea sensului sau domeniului de aplicare a
unei hotărâri sau a unei ordonanțe, sarcina de a o interpreta revine Curții, la cererea unei părți
sau a unei instituții care demonstrează un interes în acest sens.
f) Revizuirea – poate fi cerută numai în urma descoperirii unui fapt de natură să aibă o influență
decisivă și care, înainte de pronunțarea hotărârii sau de notificarea ordonanței, era necunoscut
Curții și părții care solicită revizuirea; aceasta se solicită în termen de cel mult 3 luni de la data
la care solicitantul a luat cunoștință de faptul pe care se întemeiază cererea.
g) Trimiterile preliminare – cuprinsul cererii de decizie preliminară prezintă următoarele elemente:
- o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente, așa cum au fost
constatate de instanța de trimitere;
- conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și jurisprudența națională
pertinentă;
- expunerea de motive care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la
interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții din DUE, precum și legătura pe care instanța
de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului
principal.
În cazul procedurii specifice, poate fi întâlnită o procedură preliminară accelerată, în cazul în
care natura cauzei presupune examinarea acesteia în termen scurt, și o procedură de urgență, în
cazul în care litigiul vizează Titlul V din Partea a III-a din TFUE, referitor la spațiul de libertate,
securitate și justiție.
 Avizele – conform art. 218 alin. (11) TFUE, cererea de aviz cu privire la compatibilitatea unui proiect
de acord internațional cu normele DUE poate fi depusă de un stat membru, de PE, de Consiliu sau de
Comisia Europeană.
Avizul se pronunță în ședință publică și se notifică tuturor statelor membre și instituțiilor UE.
În prezent, în ceea ce privește derularea procedurii în fața CJUE, trebuie menționată aplicația e-Curia,
destinată avocaților, agenților statelor membre, precum și instituțiilor, organelor, agențiilor și oficiilor
UE, care permite schimbul actelor de procedură cu grefele Curții și Tribunalului pe cale exclusiv
electronică.
În ceea ce privește reprezentarea României pe lângă CJUE, acesta se realizează prin intermediul unui
agent guvernamental, care funcționează în cadrul MAE și care este sprijinit de Grupul de Lucru
Contencios UE, format din experți ai administrației publice centrale în acest domeniu.
23.11.2018
CURS 8
A) Trimiterea preliminară
Trimiterea preliminară nu reprezintă o acțiune propriu-zisă, ci poate constitui un mecanism

jurisdicțional pus la dispoziția instanțelor naționale.
Mecanismul jurisdicțional este menționat în art. 19 TUE și în art. 267 TFUE.
Art. 267 TFUE prevede faptul că Instanța de la Luxemburg este competentă să se pronunțe cu titlu
preliminar cu privire la:
a) interpretarea tratatelor;
b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.
Trimiterea preliminară reprezintă, în fapt, un dialog între judecătorul național competent să o
formuleze și CJUE. După cum se poate observa, trimiterea preliminară presupune pronunțarea CJUE cu
privire la interpretarea normelor de DUE și la validitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile și
agențiile UE, atunci când aceasta se impune în cazul soluționării la nivel național.
Art. 19 alin. (3) lit. b TUE precizează în mod clar că Instanța de la Luxemburg se pronunță cu titlu
preliminar numai la solicitarea instanțelor judecătorești naționale; așadar, subiectul acestei acțiuni nu poate
fi decât instanța națională, care are o definiție specifică în DUE.
În ceea ce privește actele care pot face obiectul unei trimiteri preliminare, este evident că sunt avute
în vedere tratatele, dar și actele adoptate de instituții organe, oficii și agenții, fără ca Tratatul să precizeze
dacă este vorba de acte cu caracter obligatoriu, de acte de soft law sau de acorduri internaționale încheiate la
nivelul UE.
Jurisprudența CJUE arată faptul că Instanța de la Luxemburg s-a pronunțat atât cu privire la
interpretarea actelor juridice obligatorii, precum actele legislative, cât și cu privire la interpretarea unor acte
non-obligatorii, precum o recomandare (Hotărârea în Cauza 113/75), asupra interpretării principiilor

generale de drept, în special atunci când este vorba despre interpretarea drepturilor fundamentale sau asupra
interpretării unor acorduri internaționale (Hotărârea în Cauza 181/73). Cu alte cuvinte, treptat, CJUE și-a
extins competența la interpretarea unei sfere cât mai largi din actele adoptate la nivelul UE, indiferent de
caracterul lor.
În ceea ce privește subiectul de drept care poate formula o trimitere preliminară, după cum se poate
observa din formularea articolelor, trimiterile preliminare pot fi înaintate numai de către o instanță națională.
Cu alte cuvinte, judecătorul național este singurul competent să intre în dialog cu judecătorul de la
Luxemburg, atunci când se află în fața soluționării unui litigiu la nivel național, care presupune interpretarea
și aplicarea DUE.
Noțiunea de instanță este interpretată de către CJUE, după cum se arată în recomandările sale către
instanțele naționale, ca o noțiune autonomă a DUE, Curtea ținând seama, în această privință, de un ansamblu
de factori, precum:
a) originea legală a organului care a sesizat-o;
b) caracterul său permanent;
c) caracterul obligatoriu al competenței sale;
d) caracterul contradictoriu al procedurii;
e) aplicarea de către acel organ a normelor de drept;
f) independența sa.
Așadar, pentru a putea formula o trimitere preliminară, o instanță națională trebuie să facă dovada că
îndeplinește criteriile de mai sus.
Referitor la obligația formulării unei trimiteri preliminare, art. 267 precizează următoarele:
a) în cazul în care pronunțarea cu privire la interpretarea sau validitatea unei norme de DUE se invocă
într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu mai sunt supuse niciunei căi
de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea;
b) atunci când necesitatea formulării unei trimiteri preliminare se invocă într-o cauză pendinte în fața
unei instanțe ale cărei hotărâri mai pot face obiectul unei căi de atac, revine numai judecătorului
național aprecierea necesității formulării unei asemenea trimiteri preliminare.
Obligativitatea formulării unei trimiteri preliminare de către o instanță ale cărei hotărâri nu mai sunt
supuse unei căi de atac este diminuată atunci când:
 există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă;
 maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile
(a se vedea Hotărârea în Cauza CILFIT 283/81).
Curtea arată că o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă, în special atunci când se
ridică în fața instanței naționale o nouă chestiune de interpretare, care prezintă un interes general pentru
aplicarea uniformă a DUE sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară
într-un cadru juridic sau factual inedit.
În ceea ce privește obiectul și întinderea cererii de trimitere preliminară, aceasta trebuie să se refere
la interpretarea sau validitatea DUE, iar nu la interpretarea dreptului național sau la aspecte de fapt invocate
în cadrul litigiului principal. Astfel, este indispensabil ca instanța de trimitere să expună toate elementele
pertinente de fapt și de drept care o determină să considere că dispozițiile de DUE sunt susceptibile să se
aplice în speță.
CJUE nu aplică DUE în litigiul național. Aceasta încearcă doar să ofere un răspuns util pentru
soluționarea litigiului la nivel național, însă instanței de trimitere îi revine sarcina de a deduce consecințele
concrete din răspunsul Curții.
Cu privire la momentul în care se formulează o trimitere preliminară, se arată că decizia de a efectua

o trimitere preliminară trebuie luată într-o etapă a procedurii în care instanța de trimitere este în măsură să
definească cu suficientă precizie cadrul juridic și factual al cauzei principale, precum și problemele juridice
pe care aceasta le ridică; este indicat ca această trimitere să fie formulată în urma unei dezbateri în
contradictoriu.
Din analiza jurisprudenței CJUE, s-au identificat 3 situații principale care constituție excepții de la
obligația instanțelor naționale de a formula trimiteri preliminare:
a) întrebarea nu este relevantă – presupune faptul că instanțele naționale sunt singurele în măsură a
aprecia necesitatea pronunțării unei hotărâri în interpretare de către CJUE; așadar, atunci când
întrebarea nu este relevantă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la întrebare, el nu ar
putea avea nicio influență asupra soluționării litigiului, instanța națională nu mai are obligația
formulării unei trimiteri preliminare;
b) există o hotărâre anterioară a CJUE – este de subliniat faptul că această situație exceptează
formularea unei trimiteri preliminare atunci când se ridică o problemă identică de drept material sau
atunci când răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară; în acest sens, este evident că
hotărârile CJUE dobândesc efect erga omnes;
c) interpretarea normei de DUE este clară, evidentă (teoria actului clar) – în Hotărârea CILFIT
283/81, CJUE a făcut aplicarea teoriei actului clar, arătând că, ori de câte ori aplicarea corectă a
dreptului comunitar se impune în mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile
privind modul de soluționare a întrebării adresate, iar instanța națională este convinsă că acest aspect
se impune în mod la fel de evident și instanțelor naționale din alte state, și Curții, aceasta se poate
abține să mai trimită întrebarea Curții și poate să o soluționeze pe propria răspundere; caracterul
evident trebuie evaluat în funcție de caracteristicile dreptului comunitar și de dificultățile specifice pe
care le prezintă interpretarea sa.
Referitor la procedura în fața CJUE, art. 267 precizează că, în cazul în care trimiterea preliminară
se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei
măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen, însă Tratatul nu face referire la
procedura accelerată sau la procedura de urgență prevăzute în Protocolul nr. 3 și în Regulamentul de
procedură al Curții.
În recomandările sale, Curtea arată că, pentru a-i permite să decidă rapid dacă se impune aplicarea
procedurii accelerate sau a procedurii de urgență, cererea trebuie să expună cu exactitate împrejurările de
fapt și de drept care demonstrează urgența și riscurile care pot apărea în cazul în care trimiterea este
judecată potrivit procedurii obișnuite; instanța de trimitere ar trebui să indice, de asemenea, punctul său de
vedere cu privire la răspunsul care trebuie dat la întrebările adresate.
Instanța de trimitere este invitată să precizeze care din cele două proceduri este solicitată în speță și
să precizeze în cererea sa articolul adecvat din Regulamentul de procedură (art. 105 sau art. 107).
De asemenea, trebuie precizat faptul că Tratatul limitează formularea unei trimiteri preliminare în
domeniul PESC și faptul că, în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, se precizează în
mod clar că procedura preliminară de urgență nu se aplică decât în această situație.
Așadar, în ceea ce privește termenele de soluționare a unei trimiteri preliminare, este evident că
acestea nu sunt precizate în mod clar în Tratat și că revine instanței naționale să justifice solicitarea unei
proceduri de urgență sau a unei proceduri accelerate.
Din momentul formulării unei trimiteri preliminare, la nivel național, litigiul este suspendat, conform
normelor interne de drept comun. Litigiul este reluat din momentul pronunțării hotărârii Curții.
07.12.2018
CURS 9
În ceea ce privește soluționarea de către CJUE a unei trimiteri preliminare, Protocolul nr. 3 și
Regulamentul de procedură prevăd posibilitatea soluționării conform unei proceduri accelerate sau a unei
proceduri de urgență, în funcție de importanța cauzei sau de interpretarea unei prevederi din Titlul V, Partea
a III-a – Spațiul de libertate, securitate și justiție. De altfel, art. 267 par. final prevede că în cazul în care o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte privind o persoană supusă unei măsuri privative de
libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt timp.
Conform Regulamentului de procedură, Curtea se poate pronunța printr-o hotărâre sau printr-o
ordonanță, ambele fiind obligatorii, publicându-se în Jurnalul Oficial al UE.
În ceea ce privește efectele hotărârii CJUE, ca regulă, aceasta are efect obligatoriu, având autoritate
de lucru judecat și autoritate de lucru interpretat. Totuși, conform jurisprudenței CJUE, hotărârea poate
dobândi efect erga omnes, devenind astfel procedent.
Jurisprudență relevantă: Cauza CILFIT 283/81, Cauza Da Silva – o instanță de ultim grad nu
poate formula o trimitere preliminară dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
 trimiterea nu este relevantă pentru soluționarea cauzei;
 există deja o interpretare a Curții asupra aceleiași norme de DUE;
 se aplică teoria actului clar.
În toate situațiile, refuzul de a formula o trimitere preliminară trebuie motivat.
B) Acțiunea în răspundere extracontractuală a UE

Potrivit art. 340 TFUE, Uniunea este ținută responsabilă pentru faptele săvârșite în exercitarea
funcțiilor lor de către instituțiile sale și agenții acestora. Această acțiune se soluționează luând în considerare
principiile comune aplicate de statele membre într-o asemenea situație.
Art. 266 TFUE prevede faptul că, în cazul în care instituțiile Uniunii nu pun în executare hotărârea
Curții pronunțată în urma unei acțiuni în anulare sau în urma unei acțiuni în carență (o instituție nu a
acționat, deși era obligată să acționeze prin Tratat), se poate atrage răspunderea acesteia, în baza art. 340
TFUE.
Acțiunea în răspundere extracontractuală poate fi introdusă în termen de 5 ani de la data actului/
acțiunii/ evenimentului care a stat la baza declanșării acțiunii (art. 46 Protocolul nr. 3 privind Statutul
Curții de Justiție).
În general, în cadrul acestei acțiuni, UE este reprezentată de către Comisie, însă în cazul în care
prejudiciul a fost cauzat de BCE, acțiunea se introduce, în mod obligatoriu, împotriva acesteia și nu
împotriva Uniunii.
Condițiile care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii UE sunt:
 acțiunea, comportamentul instituției, organului, oficiului, agenției UE să fie ilegal, adică să nu fie
conform Tratatelor;
 să existe un prejudiciu;
 să existe o legătură de cauzalitate între acțiune/ comportament și prejudiciu.
Un aspect interesant îl vizează asumarea răspunderii comune a Uniunii și a unuia sau mai multor
state, în cazul în care Uniunea nu a adoptat măsurile adecvate pentru prevenirea încălcării DUE de către
autoritățile naționale (Hotărârile C31, C33/62).
De asemenea, în stabilirea răspunderii extracontractuale a UE, trebuie avută în vedere și marja de
apreciere sau de discreție de care se bucură instituțiile Uniunii Europene în exercitarea atribuțiilor lor,
conform Tratatelor.
Jurisprudență relevantă: T546/13, C282/05.
C) Acțiunea în răspundere contractuală a UE
UE, având personalitate juridică, este ținută responsabilă pentru respectarea contractelor pe care
le-a încheiat în nume propriu. Ca regulă generală, și în această situație, Comisia este cea care reprezintă
Uniunea Europeană în fața CJUE.
De asemenea, și în cazul acestei acțiuni se aplică principiile generale comune statelor membre și,
bineînțeles, legea părților aplicabilă respectivului contract.
D) Contenciosul funcției publice

CJUE este competentă să soluționeze litigiile dintre instituții și funcționarii/ agenții acesteia. În
perioada 2005-2016, această competență a revenit Tribunalului Funcției Publice și, în prezent, este
exercitată, în primă instanță, de Tribunal (din momentul desființării Tribunalului Funcției Publice).
Soluționarea acestor litigii se realizează în baza prevederilor din Tratate, a Statutului funcționarilor
publici europeni și a regulamentelor de organizare și funcționare/ ordine internă adoptate de instituțiile
europene potrivit propriei lor competențe.
Nu se prevede o procedură specială în acest caz, ci se aplică procedura specifică acțiunilor directe,
prevăzută de Regulamentul de procedură.
E) Acțiunea în carență
Această acțiune este cunoscută și ca acțiunea în constatare a lipsei de acțiune/ inacțiunii/ abstențiunii
unei instituții, organ, oficiu sau agenții și este reglementată de art. 265 TFUE.
În ceea ce privește obiectul acțiunii, prin aceasta se urmărește constatarea încălcării Tratatelor de
către o instituție, o agenție, un organ sau un oficiu, prin abținerea de a acționa/ hotărî, deși Tratatul prevedea
această obligație.
Așadar, Curtea constată lipsa de acțiune a unei instituții/ organ/ oficiu/ agenție, deși Tratatele
prevedeau obligativitatea de a acționa.
Referitor la subiectele cu legitimitate procesuală pasivă, conform art. 265 TFUE, această acțiune
se poate introduce împotriva PE, Consiliului European, Consiliului, Comisiei sau BCE și a organelor,
agențiilor, oficiilor care nu acționează.
Nu se poate introduce împotriva: Curții de Conturi, CJUE.
Referitor la subiectele cu legitimitate procesuală activă, statele membre și instituțiile UE pot

introduce acțiunea, fără a fi obligate să demonstreze un interes în acest sens.
Particularii pot introduce această acțiune numai în legătură cu omisiunea unei instituții/ organ/
oficiu/ agenție de a adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz. Așadar, particularii pot introduce
această acțiune numai dacă s-a omis emiterea unui act cu caracter obligatoriu.
Procedura introducerii acțiunii în carență cuprinde 2 etape: administrativă (precontencioasă) și

contencioasă.
a) Faza administrativă
Potrivit art. 265 par. 2 TFUE, acțiunea este admisibilă numai în cazul în care instituția/ organul/
oficiul/ agenția a fost solicitată, în prealabil, să acționeze.
Așadar, anterior introducerii acțiunii în fața CJUE, subiectele cu legitimitate procesuală activă
trebuie să notifice, să pună în întârziere instituția/ organul/ oficiul/ agenția care avea obligația de a acționa.
Tratatul nu prevede un termen în care aceste subiecte sunt obligate să formuleze punerea în
întârziere. Totuși, jurisprudența CJUE, a arătat că această notificare nu poate fi întârziată pentru o perioadă
nedeterminată de timp, iar justițiabilii sunt obligați să respecte un termen rezonabil în acest sens.
În cazul în care se menționează în Tratat, la expirarea unui termen de 2 luni de la data notificării
punerii în întârziere, dacă instituția/ organul/ oficiul/ agenția nu și-a precizat poziția, se poate introduce
acțiunea în fața CJUE, într-un nou termen de 2 luni.
Așadar, Tratatul prevede că subiectele cu legitimitate procesuală pasivă au la dispoziție 2 luni pentru
a-și preciza poziția, de unde rezultă că nu există obligativitatea adoptării în cele 2 luni a măsurii sau a actului
prevăzute de Tratate și care nu au fost adoptate până în acest moment.
Astfel, se arată că, dacă instituția/ organul/ oficiul/ agenția în cauză face dovada unui început de
conduită, conform Tratatului, acțiunea rămâne fără obiect. De asemenea, jurisprudența CJUE a arătat că
trebuie făcută distincția între falsele și adevăratele luări de poziție. Au fost considerate ca fiind false adoptări
de poziție răspunsurile necorespunzătoare, evazive, provizorii sau expunerea generală a unor măsuri
adoptate deja în domeniul respectiv, fără a se preciza acțiunile care ar trebui întreprinse și calendarul aferent
în acest sens, acolo unde este cazul.
b) Faza contencioasă
După cum se precizează în art. 265 par. 2 TFUE, la expirarea unui termen de 2 luni de la împlinirea
termenului de 2 luni înăuntrul căruia instituția/ organul/ oficiul/ agenția avea obligația de a acționa, se poate
introduce acțiunea în fața CJUE. Este vorba de etapa contencioasă a acțiunii în carență.
Termenul de 2 luni trebuie respectat întocmai, pentru ca acțiunea să fie declarată admisibilă.
În ceea ce privește efectele hotărârii, CJUE pronunță o hotărâre având caracter declaratoriu, prin
care se constată abținerea instituției/ organului/ oficiului/ agenției, ceea ce determină încălcarea Tratatelor.
Este evident că prin această acțiune nu se poate ajunge la sancționarea instituției/ organului/ oficiului/
agenției în cauză, ci doar la constatarea încălcării Tratatelor.
Potrivit art. 266 TFUE, în cazul în care subiectele cu legitimitate procesuală pasivă persistă în a nu-
și îndeplini obligațiile, se poate declanșa acțiunea în răspunderea extracontractuală a Uniunii Europene (art.
340 TFUE).
Jurisprudență relevantă: C13/83, C15/70, T194/97.
14.12.2018
CURS 10
F) Acțiunea în anulare
Baza legală este reprezentată de art. 263 TFUE. Acțiunea în anulare este o acțiune directă, al cărei
obiect îl reprezintă controlul legalității actelor adoptate la nivelul UE.
Actele care pot face obiectul unei acțiuni în anulare sunt menționate la art. 263 par. 1:
a) actele legislative, așa cum sunt acestea menționate la art. 289 TFUE (regulament, directivă, decizie),
adoptate conform procedurii legislative ordinare sau speciale;
b) actele Consiliului, Comisiei și ale BCE, altele decât recomandările și avizele;
c) actele PE și ale Consiliului European menite să producă efecte juridice față de terți (art. 15 TUE
precizează că nu se pot adopta acte legislative de către Consiliul European);
d) actele organelor, oficiilor și agențiilor UE care produc efecte juridice față de terți;
e) art. 271 TFUE prevede că se poate introduce o acțiune în anulare și împotriva hotărârilor
Consiliului guvernatorilor BEI, de către statele membre, Comisie și Consiliul de administrație al
BEI;
f) același articol menționează că se poate solicita anularea hotărârilor Consiliului de administrație al
BCE, numai de către statele membre și de către Comisie și numai pentru nerespectarea procedurilor
prevăzute de dispozițiile specifice din Statutul Băncii.
Totodată, art. 275 TFUE prevede că Instanța de la Luxemburg nu este competentă în ceea ce
privește dispozițiile privind PESC și nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora. Cu toate
acestea, CJUE este competentă să se pronunțe cu privire la controlul legalității deciziilor care prevăd măsuri
restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice, adoptate de Consiliu în temeiul Titlului V, Capitolul al
II-lea TUE.
Conform jurisprudenței CJUE, aceasta nu este competentă să se pronunțe cu privire la următoarele
categorii de acte:
a) actele adoptate de Curtea de Conturi;
b) deciziile Ombudsmanului;
c) actele adoptate de statele membre;
d) actele încheiate între o instituție și o persoană de drept privat;
e) acordurile încheiate de UE, sub aspectul legalității acestora (se poate pronunța însă asupra
compatibilității proiectului de tratat, emițând un aviz).
Deși din art. 263 rezultă că CJUE nu se pronunță cu privire la legalitatea tratatelor, recomandărilor
și avizelor, totuși în jurisprudență s-a arătat că o serie de acte, precum codul de conduită sau comunicarea
Comisiei, pot face obiectul unei acțiuni în anulare.
Motivele pentru care se poate solicita anularea unui act sunt prevăzute în art. 263 par. 2:
a) motive de necompetență;
b) motive de încălcare a unor norme fundamentale de procedură;
c) motive de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora;
d) abuz de putere.
a) Necompetența – acest motiv de anulare poate să apară în situația în care actul a fost adoptat de o
instituție a UE fără ca aceasta să aibă competență în acel domeniu.
În speță, se are în vedere aplicarea principiului atribuirii de competență în cazul în care o instituție
acționează dincolo de limitele sale. Totodată, se poate lua în calcul și situația în care o instituție acționează
într-un domeniu în care UE nu era competentă să legifereze.
b) Încălcarea unor norme fundamentale de procedură – acest motiv de anulare are în vedere
următoarele situații:
 nerespectarea normelor cu privire la procesul de elaborare și adoptare a actelor juridice la nivelul UE
(modalitatea de vot, consultarea prin aviz a celorlalte instituții sau organe auxiliare);
 neluarea în considerare a normelor privind respectarea dreptului la apărare, care privește, în această
situație, garantarea consultării celor interesați anterior adoptării unei decizii de natură să le afecteze
grav interesele;
 neîndeplinirea obligației de motivare a adoptării actelor juridice potrivit Tratatului.
În ceea ce privește neîndeplinirea cerințelor privind publicarea și notificarea actelor juridice ale UE,
aceasta nu reprezintă o încălcare a unei norme fundamentale de procedură (art. 297 TFUE).
c) Încălcarea tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestora – conform
doctrinei, se arată că încălcarea poate consta într-o:
 eroare de drept (privind norma de drept aplicabilă, interpretarea greșită a normei, absența oricărui
temei legal);
 eroare de fapt (privind materialitatea faptelor care afectează aplicarea normei);
 eroare referitoare la calificarea faptelor cărora li se aplică norma de drept.
d) Abuzul de putere – potrivit jurisprudenței CJUE, acesta reprezintă situația în care instituția UE a
urmărit, prin lipsa de precauție, care echivalează cu nerespectarea legii, alte scopuri decât cele pentru care
i-au fost prevăzute prin Tratate puterile sale.
Totodată, art. 263 par. 3 prevede că pot introduce o acțiune în anulare și Curtea de Conturi, BCE și
Comitetul Regiunilor, dacă urmăresc salvgardarea propriilor interese (prerogative).
Protocolul nr. 2 art. 8 dă dreptul Comitetului Regiunilor să formuleze acțiuni în anulare împotriva
actelor legislative, cu respectarea celorlalte prevederi generale; cu alte cuvinte, Comitetul Regiunilor
verifică, prin intermediul CJUE, respectarea principiului subsidiarității.
Conform doctrinei, subiectele care pot formula o acțiune în anulare se împart în titulari
superprivilegiați, privilegiați și neprivilegiați, în funcție de interesul pe care trebuie să îl demonstreze în
momentul introducerii acțiunii:
a) titularii superprivilegiați – sunt subiectele de drept care pot introduce acțiunea fără să dovedească
niciun interes în acest sens, respectiv statele membre, Comisia, PE, Consiliul.
b) titularii privilegiați – categorie prevăzută de art. 263 par. 3, sunt BCE, Curtea de Conturi și
Comitetul Regiunilor, care pot acționa numai pentru salvgardarea propriilor interese.
c) titularii neprivilegiați – sunt particularii, respectiv persoanele fizice sau juridice vizate de par. 4.
Astfel, particularii pot introduce o acțiune numai împotriva:
 actelor care îi au ca destinatari;
 actelor care îi privesc direct și individual;
 actelor normative care îi privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.
Tratatul de la Lisabona a extins astfel categoria actelor împotriva cărora particularii pot introduce
acțiune în anulare, fără, însă, a extinde în mod absolut această capacitate de care dispun particularii.
De-a lungul timpului, CJUE a fost cea care a interpretat, mai mult sau mai puțin restrictiv,
prevederile din Tratat privitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un particular pentru a
cere anularea unui act adoptat la nivelul UE (a se vedea Testul Plaumann – Hotărârea 25/62,
Hotărârea T177/01).
Ultima categorie de acte a fost introdusă prin Tratatul de la Lisabona, fără ca sintagma „acte
normative” să fie definită în cuprinsul acestuia. CJUE le-a definit ca fiind acele acte care nu au
caracter legislativ, însă au caracter general (Hotărârea T18/10, C53/11).
Astfel, în baza jurisprudenței CJUE, rezultă că persoanele fizice și juridice:
- nu pot acționa decât împotriva unei decizii care le este adresată în mod individual;
- nu pot introduce o acțiune în anulare decât împotriva unui act care, sub aparența unui
regulament sau a unei decizii adresate acestora, îi privește în mod individual.
Procedura acțiunii în anulare – acțiunea nu presupune o fază prealabilă, însă ultimul par. al art. 263
prevede că acțiunea trebuie formulată în termen de 2 luni de la publicarea actului, de la notificarea acestuia
către reclamant sau de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv. Art. 50 din
Regulamentul de procedură al Curții prevede că acest termen se calculează de la sfârșitul celei de-a 14-a zile
de la data publicării în Jurnalul Oficial al UE.
Efectele hotărârii – art. 264 prevede că, în cazul în care acțiunea este întemeiată, CJUE declară actul
nul și neavenit.
De asemenea, Curtea indică, în cazul în care consideră necesar, care sunt efectele actului anulat care
trebuie considerate ca fiind irevocabile.
În jurisprudența sa, Curtea a arătat că o hotărâre de anulare conduce la dispariția retroactivă a
actului cu privire la toți justițiabilii; o astfel de hotărâre de anulare are efecte erga omnes, ceea ce îi conferă
autoritate de lucru judecat (Hotărârea C442/03).
Din formularea art. 264 rezultă că o hotărâre de anulare poate conduce la anularea totală sau
parțială a unui act adoptat la nivelul UE. Totodată, din jurisprudență rezultă că Instanța de la Luxemburg
poate anula actul contestat, dar, de asemenea, poate decide să-i mențină efectele până la adoptarea unui nou
act, din motive de siguranță juridică (Hotărârea C295/90).
Conform Tratatului, hotărârile Curții au efect executoriu și, totodată, Curtea poate ordona
suspendarea executării actului atacat (art. 278). De asemenea, art. 266 prevede că instituția, organul sau
agenția care a emis actul anulat este obligată să ia toate măsurile necesare impuse de executarea hotărârii
Curții; în cazul în care hotărârea Curții nu este pusă în executare, se poate declanșa acțiunea în răspundere
extracontractuală a UE, în baza art. 340 alin. (2)-(4) TFUE.
G) Excepția de ilegalitate
Art. 277 TFUE consacră excepția de ilegalitate, care reprezintă o cale de atac incidentă ce servește,
conform doctrinei, la punerea în aplicare a unui principiu general, care se referă la respectarea legalității și
care are rolul de a compensa absența acțiunii în anulare direct introduse de către particulari împotriva actelor
cu aplicabilitate generală.
Potrivit Tratatului, deși termenul de 2 luni pentru introducerea acțiunii în anulare a expirat și actul
juridic nu mai poate face obiectul unei acțiuni în anulare, cu ocazia unui litigiu care are ca obiect un act cu
caracter general adoptat la nivelul UE, în orice moment se poate invoca excepția de ilegalitate. Curtea nu va
anula actul contestat, ci îl poate declara inaplicabil.
Excepția de ilegalitate nu reprezintă o acțiune de sine stătătoare, ci depinde de acțiunea principală în
care poate fie exercitată. Reprezentând o acțiune cu caracter accesoriu, respingerea acțiunii principale
atrage după sine și inadmisibilitatea excepției.
Actele care pot face obiectul excepției de ilegalitate sunt acte cu caracter general, aplicabile direct
„sau indirect”, după cum arată CJUE, și trebuie să existe un raport juridic direct între decizia individual
atacată și actul general în cauză.
În privința subiectelor care pot formula excepția, art. 277 TFUE menționează că orice parte dintr-un
litigiu care are ca obiect contestarea unui act juridic obligatoriu poate introduce excepția de ilegalitate.
La o primă analiză, rezultă că aceasta poate fi formulată în special de către particulari; multă vreme,
Curtea a arătat că statele nu pot introduce această acțiune, însă ulterior, prin jurisprudența sa, a dat
posibilitatea statelor să invoce această excepție.
Efectele admiterii excepției de ilegalitate – admiterea excepției nu are drept efect anularea actului cu
privire la care a fost invocată, acesta fiind declarat inaplicabil în situația respectivă.
Curtea a arătat că excepția de ilegalitate are efect obligatoriu numai între părți.
21.12.2018
CURS 11
H) Procedura de infringement (Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre
a obligațiilor asumate prin Tratate)
Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor asumate prin Tratate este
reglementată în art. 258-260 TFUE și debutează cu faza necontencioasă, numită procedura de infringement.
a) Faza necontencioasă
Din actele cu caracter secundar sau complementar, precum și din practică rezultă o desfășurare mai
amplă a procedurii decât cea menționată la art. 258 TFUE.
După cum îi spune și numele, acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către statele membre a
obligațiilor asumate prin Tratate are:
 ca obiect constatarea de către CJUE a încălcării Tratatelor de către statele membre, în baza sesizării
de către Comisie sau un alt stat membru, după finalizarea procedurii necontencioase, respectiv a
procedurii de infringement;
 drept scop punerea la dispoziția statului membru a unui mecanism de apărare față de pretinsa
încălcare a DUE, formulată de Comisia Europeană. Astfel, în această situație, Comisia își manifestă
pe deplin rolul de gardian al tratatelor, prevăzut în art. 17 TUE.
Etapele procedurii de infringement sunt următoarele:

1. Sesizarea sau autosesizarea Comisiei Europene
Comisia se poate autosesiza cu privire la încălcarea de către statele membre a obligației de notificare
a actelor naționale de transpunere a directivelor. Acest lucru se întâmplă ca urmare a utilizării sistemului
informatic de notificare de către statele membre (MNE), un instrument electronic care permite observarea
imediată de către Comisie a încălcării obligației de comunicare a actelor de transpunere.
Totodată, Comisia se poate sesiza și cu privire la săvârșirea de către statele membre a unor acțiuni
care pot aduce atingere DUE (în fiecare stat membru funcționează o reprezentanță permanentă a Comisiei
Europene).
Comisia poate să fie sesizată de către orice persoană fizică sau juridică, cu privire la orice act sau
măsură adoptate de statele membre cu încălcarea prevederilor Tratatelor UE. Sesizarea se poate face în mod
electronic, printr-un formular conceput de Comisie în toate limbile oficiale.
Normele interne prevăd mecanismul (procedura) prin care Comisia este obligată să confirme
primirea sesizării, însă nu este obligată să ia în considerare obiectul acelei sesizări.
Comisia poate lua, de asemenea, cunoștință de eventualele încălcări ale DUE și din:
 rapoartele pe care statele membre le întocmesc anual cu privire la transpunerea și implementarea
DUE;
 întrebările adresate de PE în cadrul activității sale de control asupra Comisiei;
 analiza petițiilor primite de PE, conform propriilor atribuții, unele dintre acestea fiind trimise direct
de către PE Comisiei, spre competentă soluționare.
În ceea ce privește obiectul încălcării, în doctrină au fost identificate câteva situații care constituie, la
prima vedere, o încălcare evidentă a DUE, respectiv:
 încălcarea obligației de cooperare loială, prevăzută de art. 4 alin. (3) din TUE;
 încălcarea obligației de notificare a transpunerii directivelor – notificarea se realizează prin sistemul
electronic MNE, iar în România, autoritatea competentă este Ministerul Afacerilor Externe, în baza
notificărilor prealabile din partea ministerelor de resort, care au realizat transpunerea; notificarea
presupune transmiterea către Comisia Europeană a actului normativ de transpunere, așa cum a fost
publicat în Monitorul Oficial, în format PDF, precum și tabelul de concordanță dintre directivă și
actul național;
 încălcarea obligației de transpunere completă și corectă a directivelor, în condițiile în care a fost
adoptat un act normativ de transpunere;
 aplicarea greșită sau necorespunzătoare a DUE – în această situație se are în vedere și implementarea
directivei, nu numai aplicarea ei;
 încălcările generale și persistente ale DUE, care rezultă din acțiunile menționate anterior.
Trebuie menționat că încălcarea DUE declanșează mecanismul prevăzut la art. 258-260 TFUE, ce
are în vedere încălcări ale DUE în special în ceea ce privește transpunerea și aplicarea directă a actelor de
drept secundar, derivat, în timp ce mecanismul prevăzut la art. 7 TUE se declanșează ca urmare a existenței
unui risc grav și persistent de încălcare a valorilor UE prevăzute la art. 2 din TUE.
2. Scrisoarea informală
În baza sesizării/ autosesizării, Comisia poate transmite statului membru în cauză o scrisoare
informală, prin care îi solicită informații cu privire la presupusa încălcare a legislației UE. Prin această
scrisoare se obțin informații de la statul membru în cauză și se clarifică anumite aspecte care au stat la baza
procedurii de infringement, respectiv:
 identificarea unor deficiențe în traducerea documentelor sau a unei interpretări greșite a acestora;
 răspunsul statului membru, prin care acesta arată Comisiei că nu a încălcat nicio normă de DUE.
3. Scrisoarea formală
Dacă în urma răspunsului primit de la statul membru, Comisia consideră că statul este susceptibil în
continuare de încălcarea DUE, îi trimite statului membru o scrisoare formală, prin care îi solicită să-și
prezinte punctul de vedere cu privire la încălcarea DUE.
Comisia informează statul membru în cauză cu privire la obiectul încălcării, îi transmite, după caz,
un rezumat al obiecțiilor sale, precum și termenul stabilit, înăuntrul căruia statul membru trebuie să-și
prezinte punctul de vedere, observațiile.
4. Observațiile statului
În doctrină se arată că posibilitatea statului de a-și prezenta observațiile reprezintă o garanție
esențială cerută de Tratate.
5. Avizul motivat
Dacă, în urma răspunsului primit de la statul membru, Comisia are în continuare convingerea că este
vorba despre o încălcare a DUE, emite un aviz motivat, care trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
 să facă referire numai la acele obiecții ale Comisiei formulate prin scrisoarea formală (trebuie să
existe o identitate de obiect între aviz și scrisoarea formală);
 să conțină o expunere detaliată și coerentă a datelor constatate de UE și care au determinat să
considere că statul membru și-a încălcat obligațiile;
 să conțină un termen rezonabil în care statul membru să se conformeze DUE.
6. Răspunsul statului
Tratatul nu prevede un termen care să fie menționat în avizul motivat, înăuntrul căruia statul trebuie
să se conformeze, însă în practică, acesta este de 2 luni. În anumite situații, Comisia a acceptat prelungirea
acestui termen până la maximum 3 luni.
Răspunsul statului membru la avizul motivat trebuie să conțină măsurile întreprinse pentru a se
conforma DUE. Aceste măsuri pot fi de natură administrativă sau legislativă.
Art. 259 TFUE prevede faptul că, atunci când Comisia nu emite avizul în termen de 3 luni de la data
la care a fost sesizată de către un stat membru cu privire la încălcarea DUE de către un alt stat membru,
CJUE poate fi sesizată, în mod direct, de respectivul stat membru care a sesizat mai întâi Comisia
Europeană.
În concluzie, trebuie remarcat că procedura de infringement are o durată variabilă, în funcție de
comportamentul statului membru în raport cu încălcarea DUE constatată de Comisia Europeană. Această
procedură reprezintă un dialog permanent între Comisie și statele membre, în vederea îndeplinirii în mod
rapid și eficace a DUE.
Procedura de infringement, ca fază necontencioasă a acțiunii în constatarea neîndeplinirii de către
statele membre a obligațiilor asumate constituie exemplul elocvent atât al modului în care Comisia
Europeană supraveghează respectarea DUE de către statele membre, dar și o procedură care garantează
faptul că statele membre își duc la îndeplinire obligațiile, în mod rapid, având dreptul de a-și prezenta
observațiile cu privire la pretinsele încălcări constatate de Comisie.
b) Faza contencioasă
Subiectele cu legitimitate procesuală pasivă sunt numai statele membre. Subiectele cu
legitimitate procesuală activă sunt Comisia Europeană și statele membre. În temeiul art. 271 TFUE, se
arată că poate avea această competență și Consiliul de administrație al BEI, în condițiile în care statele
membre nu-și îndeplinesc obligațiile care rezultă din Statutul BEI.
Tratatul nu prevede un termen înăuntrul căruia să fie introdusă cererea introductivă în fața CJUE,
după finalizarea procedurii de infringement. Din practică rezultă un termen de o lună de la data la care
Comisia a decis să înainteze cazul CJUE.
În mod firesc, cererea introductivă trebuie să conțină aceleași capete de cerere precum cele
menționate de Comisie în avizul motivat și în scrisoarea formală.
În timpul desfășurării procesului de judecată, statul membru își poate îndeplini obligațiile, însă
acest fapt nu împiedică constatarea ulterioară de către CJUE a unei încălcări a DUE.
În jurisprudența sa, Curtea a arătat că un stat membru nu poate invoca, în apărarea sa, motive
precum:
 specificul procedurii legislative la nivel național (vacanțele parlamentare);
 faptul că unul sau alte state nu și-au îndeplinit, la rândul lor, acea obligație;
 orice alte motive care țin de specificitatea organizării naționale și care nu justifică nerespectarea
DUE.
Hotărârea Curții este executorie, are un efect declaratoriu, de constatare a neîndeplinirii obligațiilor
asumate.
În practică, în cazul în care, în termen de o lună de la data pronunțării hotărârii, statul membru nu o
pune în aplicare, Comisia îi adresează o scrisoare prin care îi reamintește (solicită) să execute hotărârea
Curții. Prin această scrisoare, Comisia acordă statului membru un termen de 3 luni pentru a se conforma
hotărârii Curții.
În cazul în care statul membru nu se conformează în acest termen, Comisia introduce o nouă acțiune
la CJUE, indicând cuantumul sumei forfetare sau al penalităților cu titlu cominatoriu pe care statul membru
trebuie sa le plătească (aceste sume sunt stabilite de Comisia Europeană prin comunicări). În jurisprudența
sa, CJUE a indicat modul în care se aplică această sancțiune, inclusiv argumentul pentru care a dispus și
dispune atât sume forfetare, cât și penalități cu titlu cominatoriu.
În cazul în care statele membre nu comunică măsurile naționale de transpunere a unei directive,
CJUE va pronunța o primă hotărâre de sancționare, în mod direct, a statului membru în cauză, fără a mai
pronunța o hotărâre de constatare [art. 260 alin. (3) TFUE]. Obligația de plată intră în vigoare la data
stabilită de Curte prin hotărârea sa.
Referitor la efectele hotărârii Curții, după cum am precizat, în baza art. 260 alin. (1) TFUE,
hotărârea Curții este pur declaratorie și stabilește numai existența încălcării. Curtea nu are competența de a
suspenda sau anula acțiunile statului care aduc atingere DUE și nici de a stabili măsurile concrete pe care
statul membru trebuie să le îndeplinească.
Hotărârea pronunțată de Curte în baza art. 260 alin. (2) și (3) TFUE are caracter sancționatoriu și
obligă statele membre la plata unor sume forfetare sau penalități cu titlu cominatoriu, stabilite de Comisia
Europeană.
Răspunderea extracontractuală a statelor membre pentru prejudiciile rezultate din încălcarea

DUE reprezintă o creație jurisprudențială, conform căreia CJUE a stabilit răspunderea statului membru
pentru prejudiciile cauzate ca urmare a încălcării DUE. Aceasta se bazează pe aplicarea principiului
priorității și a efectului direct al normelor de DUE.
Odată principiul răspunderii extracontractuale a statelor membre stabilit de CJUE, aplicarea lui a fost
lăsată la latitudinea dreptului național, cu condiția respectării principiilor echivalenței și eficacității.
Răspunderea extracontractuală poate fi invocată în condițiile în care încălcarea provine de la puterea
executivă, de la puterea legislativă sau chiar de la puterea judecătorească.
Principalele hotărâri care au stabilit răspunderea extracontractuală sunt: C6/90, C9/90, C46/93,
C48/93, C224/01.
Condițiile pentru angajarea răspunderii extracontractuale vizează:
 stabilirea existența unei încălcări a normelor DUE;
 existența unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și încălcarea săvârșită de statul
membru în cauză.
Acestor condiții principale, jurisprudența le-a adăugat următoarele condiții secundare:
 obligativitatea ca norma în speță să fie clară, precisă și necondiționată;
 încălcarea să fie suficient de gravă.
11.01.2019
CURS 12
IV. LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE LA NIVELUL UE
A) Libera circulație a mărfurilor (bunurilor)
Libera circulație a mărfurilor reprezintă una dintre cele 4 libertăți fundamentale, alături de libera
circulație a persoanelor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor și a plăților, toate
acestea realizând piața comună, obiectiv central prevăzut în Tratatele Uniunii.
Prima s-a realizat în contextul uniunii vamale care trebuia pusă în aplicare între statele membre ale
CEE până în 1962.
Astfel, libera circulație a mărfurilor reprezintă acel regim juridic în temeiul căruia mărfurile nu se
confruntă la frontiere cu nicio restricție la import sau la export și asupra acestora nu se percep taxe vamale și
nici taxe cu efect echivalent acestora.
Se poate observa că libera circulație a mărfurilor vizează aspecte care țin de modul în care acestea
circulă între statele membre, în timp ce uniunea vamală reglementează și aspecte privința relațiile
comerciale cu statele terțe, precum tariful vamala comun.
Noțiunea de marfă
Definiția noțiunii de marfă rezultă din jurisprudența CJUE și conform acesteia, marfa reprezintă orice
bun apreciabil în bani, susceptibil să facă obiectul unei tranzacții comerciale și să traverseze o frontieră
(Hotărârea 7/68).
Astfel, în opinia Curții de Justiție de la Luxemburg pot fi considerate mărfuri: lucrările de artă,
monedele ieșite din circulație, energia electrică, materiale și suporturile de sunet folosite în materia
audiovizualului.
În ceea ce privește categoriile de mărfuri care se află pe teritoriul vamal al UE (a se vedea art. 52
TUE și art. 335 TFUE), se disting următoarele:
 mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal al UE;
 mărfuri aflate în liberă circulație (provin din statele terțe);
 mărfuri obținute pe teritoriul vamal al UE, fie exclusiv din libera circulație, fie din mărfuri produse
pe teritoriul vamal al UE și din mărfuri aflate în liberă circulație.
Taxele vamale și interzicerea taxelor cu echivalent acestora

Potrivit art. 30 TFUE, între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau
taxele cu efect echivalent.
Taxele vamale reprezintă impozite indirecte pe care statul le percepe asupra mărfurilor în momentul
în care trec frontiera unei țări în vederea importului, exportului sau tranzitului.
Taxele cu echivalent taxelor vamale nu au fost definite în doctrină, ci doar în jurisprudență, care a
identificat de-a lungul timpului anumite trăsături specifice. Așadar, acestea reprezintă orice obligație
pecuniară, indiferent de mărimea, destinația și modul de aplicare, impusă în mod unilateral asupra mărfurilor
în baza faptului că acestea traversează o frontieră și care au ca efect scumpirea acestor mărfuri în raport cu
cele autohtone similare (conform jurisprudenței Curții, sunt considerate ca fiind similare produsele care
reprezintă din punctul de vedere al consumatorilor proprietăți analoge sau răspund acelorași nevoi).
Taxele care nu se confundă cu taxele cu echivalent taxelor vamale:
 taxele interne (art. 110 TFUE – niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor
state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică direct sau indirect
produselor naționale similare);
 taxele încasate pentru servicii prestate de agenții economici;
 taxele solicitate sau impuse în temeiul unei prevederi a legislației UE.
Interzicerea restricțiilor cantitative

Potrivit art. 34 și 35 TFUE, între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import și la
export și orice măsuri cu efect echivalent.
Restricțiile cantitative desemnează acele măsuri adoptate de un stat membru pentru a limita importul
mărfurilor dintr-un alt stat membru sau exportul în alt stat membru. Au mai fost denumite ca fiind
contingente cantitative, care permit importul unei cantități determinate de mărfuri cu plata taxelor vamale, în
timp ce contingentele tarifare presupun importul unei anumite cantități de mărfuri cu plata unor taxe vamale
reduse, urmând ca după epuizarea acestor cantități, mărfurile să fie importate cu taxa vamală obișnuită.
La rândul lor, măsurile cu efect echivalent al restricțiilor cantitative au fost stabilite în jurisprudența
CJUE ca reprezentând orice reglementare comercială a statelor membre care poate împiedica comerțul
intracomunitar în mod direct sau indirect, efectiv sau potențial.
Excepții de la libera circulație a mărfurilor

Aceste excepții reprezintă situațiile prevăzute de legislația UE sau deduse din jurisprudența CJUE
care permit limitarea sau restrângerea deplinei libere circulații.
Art. 36 TFUE prevede că statele membre pot adopta interdicții sau restricții la importul/ exportul/
tranzitul mărfurilor pentru:
 motive de morală publică;
 motive de ordine publică;
 motive de siguranță publică;
 motive de protecție a sănătății și a vieții persoanelor, a animalelor sau de conservare a plantelor;
 motive de protejare a unor bunuri de patrimoniu național cu valoare artistică, istorică sau
arheologică;
 motive de protecție a proprietății industriale sau comerciale.
Acestor excepții legale, care nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o
restricție disimulată a statelor membre, li se adaugă excepțiile jurisprudențiale, precum:
 eficacitatea controalelor fiscale;
 loialitatea tranzacțiilor comerciale;
 protecția consumatorului;
 pluralismul presei.
Acestor excepții legale și jurisprudențiale li se adaugă clauzele de salvgardare prevăzute de Tratat și
în baza cărora statele membre pot restricționa libera circulației a mărfurilor (art. 114 TFUE).
B) Libera circulație a persoanelor
Multă vreme, libera circulație a persoanelor și cea a serviciilor s-au analizat într-o manieră comună,
întrucât ambele au contribuit la realizarea pieței interne și ambele au crescut deplasarea fizică a
beneficiarilor acestora.
Beneficiarii liberei circulații a persoanelor

Analizarea beneficiarilor trebuie să aibă în vedere conceptul de cetățean european, conceptul de
lucrător și conceptul de resortisant.
Cetățenia europeană a fost instituită prin Tratatul la Maastricht. Conform art. 20 TFUE, este
cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia europeană conferă
anumite drepturi, printre care și dreptul la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre.
Noțiunea de resortisant este definită la nivel național în Legea 157/2005, menționându-se că prin
resortisant se înțelege persoana fizică sau juridică având cetățenia/ naționalitatea acelui stat.
Noțiunea de lucrător este definită în Tratat și în Regulamentul 492/2011 ca fiind orice persoană
care efectuează sub conducerea altei persoane o muncă reală și efectivă pentru care este plătită.
Astfel, beneficiarii liberei circulații a persoanelor sunt:
1. Lucrătorii salariați – acele persoane care exercită o activitate profesională ce poate consta în desfășurarea
unei activități salarizate sau o activitate economică cu caracter productiv, generator de venit.
2. Lucrătorii independenți – activitate profesională ce poate fi exercitată cu titlu salariat sau cu titlu
independent, în acest din urmă caz, ea se exercită de o persoană independentă fie prin stabilirea pe
teritoriul unui alt stat membru, fie prin oferirea de servicii pe teritoriul unui alt stat membru cu caracter
ocazional. Legislația UE asigură libertatea de stabilire, care presupune accesul la activități independente
și exercitarea acestora în condițiile definite pentru resortisanții statului respectiv.
3. Membrii de familie ai lucrătorilor salariați/ independenți – Directiva 2004/38/CE, dreptul derivat în

materie, transpusă în România prin OUG 102/2006, stabilește categoriile membrilor de familie:
 soțul;
 partenerul cu care cetățeanul UE a contractat un parteneriat înregistrat în temeiul legislației unui
stat membru, dacă potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt
considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația
relevantă a statului membru gazdă;
 descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și
descendenți ai soțului sau ai partenerului;
 ascendenții direcți care se află în întreținerea sa, a soțului sau a partenerului.
4. Societățile – potrivit art. 54 TFUE, societățile constituie conform legislației unui stat membru având
sediul social, administrația centrală sau locul principal al desfășurării activității în cadrul UE sunt
asimilate în ceea ce privește libera circulație persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Pentru
ca societățile să beneficieze de această dispoziție de drept primar, au fost adoptate o serie de directive de
coordonare a reglementărilor legale din statele membre ale UE, însă până în prezent, conform
jurisprudenței CJUE, nu s-a realizat o deplină și absolută liberă circulație a societăților.
Drepturile beneficiarilor
Potrivit art. 45 TFUE, libera circulație a lucrătorilor implică dreptul de a accepta oferte reale de
încadrare în muncă și dreptul de a desfășura o activitate salarizată în aceleași condiții ca cetățenii din statul
respectiv.
Regulamentul 342/2011 prevede dreptul de a nu fi tratat diferit față de lucrătorii naționali, accesul
egal la formare profesională, dreptul de a fi ales în organele reprezinte ale lucrătorilor.
Directiva 2004/38 prevede dreptul de liberă circulație și ședere pe teritoriul statele membre, dreptul
de intrare și ieșire din orice stat membru.
Excepții de la libera circulație a persoanelor

1. Excepții prevăzute de TFUE – art. 45 TFUE prevede două tipuri de excepții:
 excepții cu caracter general, justificate de motive ordine publică, siguranță publică, sănătate
publică;
 imposibilitatea încadrării în administrația publică.
În ceea ce privește excepțiile aplicabile în dreptul de stabilire, art. 51 TFUE prevede că sunt exceptate
de la aplicarea dreptului de stabilire activitățile care sunt asociate în statul respectiv, chiar și cu titlu
ocazional, exercitării autorității publice. Totodată, art. 52 TFUE prevede că nu sunt incompatibile cu
acordarea dreptului de stabilire dispozițiile naționale care menționează un regim special pentru
resortisanții străini din motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.
2. Excepții prevăzute de Directiva 2004/38:
 în baza Tratatului și a jurisprudenței CJUE, prevede faptul că „statele membre pot restrânge
libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor de familie, indiferent de
cetățenie pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică”, care nu pot fi
invocate în scopuri economice și care trebuie să respecte principiul proporționalității și să se
întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, iar „condamnările penale anterioare nu pot
justifica în sine luarea unor asemenea măsuri”;
 prevedere interzicerea expulzării unui cetățean al UE sau a membrilor familiei sale, indiferent de
cetățenie, care au drept de ședere permanentă pe teritoriul statului respectiv, cu excepția cazurilor
în care există motive întemeiate de ordine sau de sănătate publică. Dacă definiția de ordine
publică rezultă din jurisprudența CJUE, noțiunea de sănătate publică este clarificată de Directivă
ca făcând referire la acele boli cu potențial epidemic definite de OMS sau la acele boli infecțioase
sau parazitare-contagioase, dacă acestea fac obiectul dispoziției de protecție ce se aplică tuturor
resortisanților din statul membru gazdă.
C) Libera circulație a serviciilor
Libera circulație a serviciilor este reglementată de art. 56 – 62 TFUE.

Potrivit art. 57 TFUE, sunt considerate servicii prestațiile furnizate în mod obișnuit în schimbul
unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile privind libera circulație a mărfurilor
sau a capitalurilor și a plăților. Astfel, se arată că pentru a vorbi de prestare de servicii trebuie să fim în
prezența unei prestații remunerate, oferite în mod independent, oricare ar fi sectorul economic în care
intervine.
Serviciile cuprind în special:
 activități cu caracter industrial;
 activități cu caracter comercial;
 activități artizanale;
 activități prestate în cadrul profesiilor liberale.
La nivelul dreptului derivat, libera prestare a serviciilor este reglementată prin Directiva 2006/123
privind serviciile în cadrul pieței interne, transpusă în România prin OUG 49/2009.
Directiva definește noțiunile de serviciu, prestator, destinatar, persoană juridică, regim de autorizare,
motive de interes general și noțiunea de ordine publică. Directiva prevede, de asemenea, situațiile în care
aceasta nu se aplică: serviciile de interes economic general, serviciile din anumite domenii (energie
electrică), activități de recuperare pe cale judecătorească a creanțelor. Directiva prevede crearea ghișeelor
unice prin intermediul cărora să se obțină dreptul de a presta servicii într-un anumit stat (în România, PCU).
Excepții de la libera circulație a serviciilor

1. Excepții legale – art. 62 TFUE (excepțiile de la libertatea personalelor – art. 51, 52 TFUE).
2. Excepții jurisprudențiale:
 restricția trebuie adoptată pentru realizarea unui interes public legitim care să nu fie incompatibil
cu obiectivele Uniunii;
 restricția să fie aplicabilă în mod egal tuturor persoanelor stabilite pe teritoriul statului respectiv
și fără discriminare;
 restricția să fie proporțională cu necesitatea respectării normelor legitime în cauză;
 restricția în cauză trebuie să respecte drepturile fundamentele.
18.01.2019
CURS 12
D) Libera circulație a capitalurilor și a plăților
Libera circulație a capitalurilor și a plăților a fost consacrată în Tratatul de la Roma atât în beneficiul
statelor membre, cât și al statelor terțe. Realizarea s-a înfăptuit gradual printr-o serie de acte de tip gradual,
fără a atinge însă nivelul de dezvoltare pe care o are libera circulație a mărfurilor și a persoanelor. În
prezent, libera circulație a capitalurilor este reglementată în art. 63 – 66 TFUE.
Distincția care trebuie operată încă de la început este cea între capital și plăți, în sensul în care,
conform jurisprudenței CJUE, plățile curente reprezintă transferul de valută ca o contraprestație în cazul
unei anumite tranzacții, în timp ce fluxurile de capital sunt operațiuni financiare care vizează plasarea sau
investirea sumei de bani și nu remunerarea unei contraprestații.
Potrivit dreptului derivat, circulația capitalurilor include, printre altele, investițiile imobiliare,
împrumuturile și creditele financiare, circulația capitalurilor cu caracter personal (donații, cadouri).
Constituie plată, în acord cu dreptul derivat, următoarele servicii:
 serviciile care permit plasarea sau retragerea de numerar într-un/ dintr-un cont de plăți;
 emiterea și achiziționarea de instrumente de plată;
 operațiunile de remitere de bani;
 operațiunile de plată prin care este transferată moneda electronică.
Excepții de la libera circulație a capitalurilor

1. Excepții legale – potrivit art. 65 TFUE, statele membre au dreptul:
 de a aplica dispozițiile fiscale care stabilesc o distincție dintre contribuabilii care nu se găsesc în
aceeași situație în ceea ce privește reședința sau locurile unde sunt investite capitalurile;
 de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea normelor legale în domeniul fiscal
sau al supravegherii prudențiale, precum și de a stabili proceduri de declarare a circulației
capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de
motive de ordine sau de siguranță publică;
 de a adopta restricții privind dreptul de stabilire care sunt compatibile cu Tratatul. Dacă aceste
măsuri restrictive se aplică în baza Tratatului, art. 75 TFUE prevede faptul că la nivelul UE se pot
adopta regulamente care să definească cadrul măsurilor administrative privind circulația capitalurilor
și plăților, precum înghețarea fondurilor, a activelor financiare sau a beneficiilor economice care
aparțin unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal sau care sunt în
proprietatea acestora ori sunt deținute de către acestea.
2. Clauzele de salvgardare – libera circulație a capitalurilor și a plăților poate fi restricționată în baza
aplicării acestor clauze prevăzute de TFUE. Potrivit art. 143 TFUE, statele membre pot adopta anumite
măsuri restrictive, cu acordul Comisiei Europene, în caz de dificultăți sau în cazul riscului de apariție a
unor dificultăți grave pentru balanța de plăți a unui stat, provenind fie dintr-un dezechilibru global al
balanței, fie din natura devizelor de care acel stat dispune.
V. POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ
Politica comercială comună reprezintă un domeniu de competență exclusivă a UE care se circumscrie

acțiunii externe a acesteia și care reglementează relațiile comerciale dintre UE și statele membre. După cum
cunoaștem, libera circulație a mărfurilor, ca și anumite aspecte de politică comercială comună sunt cuprinse
în noțiunea de uniunea vamală, uniune realizată la nivelul Comunităților Europene în 1968.
În prezent, art. 28 TFUE prevede că „Uniunea este alcătuită dintr-o uniune vamală care
reglementează ansamblul schimburilor de mărfuri și care implică interzicerea între statele membre a taxelor
vamale la import și la export sau a oricăror taxe cu efect echivalent, precum și adoptarea unui tarif vamal
comun în relațiile cu țări terțe”.
Art. 207 TFUE enumeră principiile uniforme pe care se bazează politica comercială comună:
 modificările tarifare;
 încheierea de acorduri tarifare și comerciale privind schimbul de mărfuri și servicii și aspectele
comerciale ale proprietății intelectuale;
 investițiile străine directe;
 uniformizarea măsurilor de liberalizare;
 politica exporturilor;
 măsurile de protecție comercială, printre care și cele care se adoptă în caz de dumping și subvenții.
Regimul importurilor
Este reglementat prin Regulamentul 2015/478, conform căruia importul în UE de produse originare
din statele terțe este liber și nu este supus niciunei restricții de ordin cantitativ; există anumite excepții strict
prevăzute de Regulament. Regulamentul instituie totuși mai multe proceduri privind derularea importurilor:
 Procedura de informare și consultare – chiar dacă importul în UE este liber, statele membre sunt
totuși obligate să informeze Comisia în cazul în care evoluția acestora este de așa natură încât ar
putea impune recurgerea la măsuri de supraveghere sau de salvgardare. Informarea face referire la
volumul importurilor, prețul acestora și impactul lor asupra producătorilor din UE. Informarea este
transmisă de UE tuturor statelor membre. În ceea ce privește procedura de consultare, aceasta se
realizează prin intermediul Comitetului pentru măsuri de salvgardare, format din reprezentații
statelor membre și care are rolul de a asista Comisia. Acesta emite un aviz în baza căruia Comisia
poate sau nu să adopte un proiect de act de punere în aplicare în domeniu.
 Procedura de anchetă – este derulată anterior adoptării unei măsuri de salvgardare pentru a stabili
dacă importurile respective amenință să producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din
cadrul UE. Decizia de a deschide o anchetă aparține Comisiei și aceasta se desfășoară în baza unor
termene clare stabilite de Regulament.
 Măsurile de supraveghere – se iau de către Comisie pe o perioadă limitată și presupun faptul că
punerea în liberă circulație a produselor aflate sub supraveghere prealabilă la nivelul UE este
condiționată de prezentarea unui document de supraveghere.
 Măsurile de salvgardare – potrivit Regulamentului, în cazul în care un produs este importat în UE în
cantități atât de mari și în astfel de condiții încât se produce sau există riscul producerii unui
prejudiciu grav, Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie inițiativă, poate fie să reducă
perioada de valabilitate a autorizațiilor de supraveghere, fie să modifice regimul importului,

solicitând prezentarea unei autorizații de import. Durata acestor măsuri de salvgardare este limitată
la perioada necesară pentru a preveni sau remedia un prejudiciu grav și pentru adaptarea
producătorilor din cadrul UE. Cele provizorii se aplică în circumstanțe critice, atunci când există
suficiente dovezi că o creștere a importurilor a cauzat sau amenință să cauzeze un prejudiciu grav, iar
durata lor nu poate depăși 200 de zile.
Regimul exporturilor
Este reglementat în Regulamentul 2015/479, conform căruia exporturile din Uniune destinate unor
țări terțe sunt libere. Regulamentul cuprinde la rândul lui o procedură specifică, ca și în cazul importurilor:
 Procedura de informare și consultare – în cazul în care, ca urmarea a unei evoluții excepționale a
pieței, un stat membru estimează că ar putea fi necesare măsuri de salvgardare, acesta informează
Comisia, care la rândul ei informează celelalte state membre.
 Măsurile de salvgardare – pentru a preveni o situație critică, cauzată de o penurie de produse
esențiale sau pentru remedierea unor astfel de situații și în cazul în care interesele Uniunii impun o
acțiune imediată, Comisia poate condiționa exportul de prezentarea unei autorizații de export. De
asemenea, decizia instituirii restricțiilor cantitative la export trebuie adoptată în mod limitat și în
condițiile strict prevăzute de Regulament.
Regimul contigentelor cantitative

Regulamentul 717/2008 instituie procedura comunitară de administrare a contingentelor cantitative la
export și la import pe care UE le stabilește în mod autonom sau convențional. Regulamentul nu se aplică
anumitor produse: lapte, miere naturală, produsele care sunt supuse unui regim special de import și export
care prevede dispoziții specifice în domeniul administrării contingentelor.
Contingentele trebuie distribuite în cel mai scurt timp după ce au fost deschise și administrarea lor se
poate efectua prin aplicare uneia din următoarele metode/ printr-o combinație a acestora:
 metoda prin care se iau în considerare fluxurile comerciale tradiționale;
 metoda bazată pe ordinea cronologică de depunere a cererilor;
 metoda de distribuire proporțional cu cantitățile solicitate în momentul depunerii cererilor
(examinarea simultană).
Practicile comerciale neloiale

În cazul relațiilor comerciale cu statele membre derulate de UE pot apărea următoarele practici
comerciale neloiale, față de care UE poate adopta măsuri de protecție:
1. Dumping – a fost reglementat în Regulamentul 1225/2009, potrivit căruia orice produs care face obiectul
unui dumping, în cazul în care punerea sa în liberă circulație în cadrul UE cauzează un prejudiciu, poate
fi supus unei taxe antidumping.
Un produs face obiectul unui dumping atunci când prețul său de export către UE este mai mic decât
prețul comparabil practicat în cadrul operațiunilor comerciale normale pentru produsul similar în țara
terță exportatoare, țară de origine sau țară de tranzit. La stabilirea existenței dumpingului sunt avute în
vedere valoarea normală a produsului și prețul de export; în urma procesului de comparare rezultă o
marjă de dumping, ce reprezintă suma cu care valoarea normală depășește prețul de export.
Prejudiciul este definit ca acel prejudiciu important adus unei industrii unionale, amenințarea cu un
prejudiciu important adus unei industrii unionale sau întârzierea semnificativă în crearea unei industrii
unionale.
2. Subvenții – Regulamentul 2016/1037 codifică normele adoptate la nivelul UE privind protecția împotriva
importului care face obiectul unei subvenții din partea țărilor terțe. Potrivit Regulamentului, se poate
impune o taxă pentru a compensa orice subvenție acordată direct/ indirect la fabricarea, producția,
exportul sau transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulație cauzează un prejudiciu în
cadrul UE. Se consideră că există o subvenție:
 în cazul în care există o contribuție financiară a autorităților publice ale țării terțe de origine sau
de tranzit;
 în cazul în care există un avantaj în baza acordării acestor subvenții.
3. Obstacole în cadrul comerțului – Regulamentul 2015/1843 al Parlamentului European și al Consiliului
din 6 octombrie 2015 privind adoptarea procedurilor Uniunii în domeniul politicii comerciale comune în
vederea asigurării exercitării de către Uniune a drepturilor care îi sunt conferite de normele comerțului
internațional, în special de cele instituite sub egida Organizației Mondiale a Comerțului, consideră a fi
obstacol în cadrul comerțului orice practică comercială adoptată sau menținută de o țară terță cu privire
la care dreptul la acțiune este consacrat de normele comerțului internațional.
Prejudiciul desemnează orice pierdere importantă pe care un prejudiciu în cadrul comerțului o cauzează
sau urmează să o cauzeze în legătură cu un produs sau serviciu pe piața UE, iar efectele comerciale
defavorabile reprezintă acele consecințe negative produse în urma instituirii de către o țară terță a
obstacolului în cadrul comerțului.
Regulamentul prevede că atunci când se constată că este necesară acțiunea în interesul UE în scopul de a
asigura exercitarea drepturilor acestora potrivit normelor internaționale, se vor lua următoarele măsuri:
 suspendarea sau retragerea oricărei concesii rezultate din negocierile de politică comună;
 creșterea prețurilor vamale existente;
 introducerea oricăror taxe la import;
 introducerea restricțiilor cantitative.
4. Contrafacerea – Regulamentul 608/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 iunie 2013
privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autoritățile vamale și de
abrogare a Regulamentului (CE) 1383/2003 al Consiliului stabilește condițiile și procedurile de
intervenție a autorităților vamale în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce atingere unui drept de
proprietate intelectuală sunt sau ar trebui să fie supuse supravegherii vamale sau controlului vamal pe
teritoriul vamal al UE.
Regulamentul definește mărfurile contrafăcute și prevede situațiile în care dispozițiile sale nu se aplică:
atunci când mărfurile contrafăcute au caracter necomercial și se găsesc în bagajele personale ale
cumpărătorilor.
DREPTUL CONCURENȚIAL
Regulile privind concurența în cadrul UE sunt acele reguli aplicabile întreprinderilor, dar și statelor
membre în cazul în care acestea riscă să aducă atingere concurenței în cadrul pieței interne. CJUE a statuat
faptul că noțiunea de întreprindere este o noțiune autonomă a DUE, care desemnează orice entitate care
exercită o activitate economică, indiferent de statutul juridic al acesteia și de modul său de finanțare.
Interzicerea înțelegerilor între întreprinderi

Art. 101 TFUE menționează că sunt incompatibile cu piața internă și interzise înțelegerile între
întreprinderi, respectiv orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asociaților de întreprinderi și orice
practici concentrate care pot afecta comerțul între statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea,
restrângerea sau denaturarea concurenței și, în special, cele care:
a) stabilesc, direct/ indirect, prețuri de cumpărare/ de vânzare/ orice alte condiții de tranzacționare;
b) limitează/ controlează producția, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investițiile;
c) împart piețele/ sursele de aprovizionare;
d) aplică partenerilor comerciali condiții inegale la prestații echivalente;
e) condiționează încheierea contractelor de acceptarea de către partenerii comerciali a unor prestații
suplimentare care nu au legătură cu obiectul acestor contracte.
Tratatul prevedere și acele situații în care înțelegerile nu sunt interzise, contribuind la îmbunătățirea
producției, la promovarea progresului tehnic sau economic și asigurând consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obținut.
Interzicerea abuzului de poziție dominantă

Art. 102 TFUE precizează că este incompatibilă cu piața internă și interzisă folosirea în mod abuziv
de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte
semnificativă a acesteia.
Practicile abuzive sunt aceleași ca în cazul înțelegerilor între întreprinderi, cu excepția celei
referitoare la împărțirea piețelor.
Comisia este cea care investighează presupusele încălcări ale normelor de la art. 101, 102 și propune
măsuri adecvate pentru încetarea acestora.
Art. 107 TFUE stabilește reguli aplicabile statelor membre în materie concurențială, prevăzând
incompatibilitatea acordării de ajutoare de stat cu normele DUE, dar menționând care ajutoare sunt
compatibile cu piața internă (ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale) sau
care ajutoare pot fi considerate compatibile cu piața internă (ajutoarele destinate să promoveze realizarea
unui proiect de interes comercial comun).
Art. 108 TFUE arată cum Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimul
ajutoarelor existente. În cazul în care Comisia constată ajutorul acordat de un stat sau prin intermediul
resurselor de stat nu este compatibil cu piața internă sau că acest ajutor este utilizat în mod abuziv, aceasta
hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului în termenul stabilit de către aceasta. În cazul în care statul
nu se conformează în termenul stabilit, Comisia sau orice stat interesat poate sesiza direct CJUE, prin
derogare de la art. 258, art. 259 TFUE. Regulamentul 651/2014 stabilește că anumite categorii de ajutoare
sunt compatibile cu piața internă în baza art. 107, art. 108 TFUE.

DUE - Cursuri 2018-2019

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUE - Cursuri 2018-2019

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DUE Facultatea de Drept, Universitatea din București

Oana Salomia Seria I. 2018-2019

I. PRINCIPIILE FUNCȚIONĂRII CADRULUI INSTITUȚIONAL AL UE ȘI AL REPARTIZĂRII

Principiul atribuirii de competențe reprezintă un principiu fundamental la nivelul UE, care

B) Principiul cooperării loiale

Principiul subsidiarității se analizează într-o strânsă legătură cu principiul atribuirii de competențe și

Procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE

Etapele procedurii legislative ordinare sunt următoarele:

B) Competența partajată între UE și statele membre

Statele membre au clarificat modul de exercitare a acestor competențe partajate în Declarațiile

C) Competența UE de sprijinire, coordonare și completare a acțiunii statelor membre

În doctrină, se consideră că aceste competențe complementare sunt de natura competențelor partajate.

Temeiul legal al competențelor

Jurisprudența CJUE aplicabilă în materie: Hotărârea pronunțată în Cauza 295/90, Hotărârea

Competențele statelor membre

Competențele în materie PESC și PAC

III. SISTEMUL JURISDICȚIONAL AL UE

În anumite cazuri, Președintele Curții poate decide în conformitate cu o procedură sumară, în

Aspecte de procedură în fața CJUE

Termenele se calculează conform Regulamentului de procedură, la care se adaugă termenele de distanță,

Modalități de examinare a cauzelor

Aspecte generale privind acțiunile directe

Trimiterea preliminară nu reprezintă o acțiune propriu-zisă, ci poate constitui un mecanism

non-obligatorii, precum o recomandare (Hotărârea în Cauza 113/75), asupra interpretării principiilor

Cu privire la momentul în care se formulează o trimitere preliminară, se arată că decizia de a efectua

B) Acțiunea în răspundere extracontractuală a UE

C) Acțiunea în răspundere contractuală a UE

D) Contenciosul funcției publice

Referitor la subiectele cu legitimitate procesuală activă, statele membre și instituțiile UE pot

Procedura introducerii acțiunii în carență cuprinde 2 etape: administrativă (precontencioasă) și

Jurisprudență relevantă: C13/83, C15/70, T194/97.

Etapele procedurii de infringement sunt următoarele:

Răspunderea extracontractuală a statelor membre pentru prejudiciile rezultate din încălcarea

Taxele vamale și interzicerea taxelor cu echivalent acestora

Interzicerea restricțiilor cantitative

Excepții de la libera circulație a mărfurilor

B) Libera circulație a persoanelor

Beneficiarii liberei circulații a persoanelor

3. Membrii de familie ai lucrătorilor salariați/ independenți – Directiva 2004/38/CE, dreptul derivat în

Excepții de la libera circulație a persoanelor

C) Libera circulație a serviciilor

Libera circulație a serviciilor este reglementată de art. 56 – 62 TFUE.

Excepții de la libera circulație a serviciilor

Excepții de la libera circulație a capitalurilor

V. POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

Politica comercială comună reprezintă un domeniu de competență exclusivă a UE care se circumscrie

perioada de valabilitate a autorizațiilor de supraveghere, fie să modifice regimul importului,

Regimul contigentelor cantitative

Practicile comerciale neloiale

Interzicerea înțelegerilor între întreprinderi

Interzicerea abuzului de poziție dominantă

S-ar putea să vă placă și