Curs Comercial Complet - Extrase Prof. Andreea Stănescu PDF

Andreea-Teodora Stănescu – Drept comercial.
Contracte profesionale – EXTRAS
Capitolul I.
Teoria generală a obligaţiilor.
Particularităţi ale obligaţiilor născute
în exploatarea unei întreprinderi
§ 1. Conceptul de „obligaţie născută în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”
1.1. Precizări preliminare
1. Pentru a configura sensul conceptului de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi”1

trebuie clarificate semnificaţiile termenului „obligaţie”, respectiv ale sintagmei „exploatarea unei
întreprinderi”. Apoi trebuie analizat care este rezultatul alăturării celor doi termeni. Această ultimă
analiză va avea ca efect definirea conceptului de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi”.
1.2. Semnificaţia termenului „obligaţie”
2. Pentru a configura semnificaţia termenului „obligaţie” trebuie avute în vedere dispoziţiile

Codului civil 2 şi doctrina în materie. Având în vedere prevederile art. 1164 C. civ. 3 şi literatura de
specialitate4, termenul „obligaţie” cunoaşte două sensuri: un sens larg (lato sensu) şi unul restrâns
(stricto sensu).
Lato sensu, obligaţia este raportul juridic obligaţional, respectiv legătura de drept în virtutea căreia
debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată
(art. 1164 C. civ.).
Stricto sensu, obligaţia este latura pasivă a acestui raport, respectiv îndatorirea debitorului de a
procura o prestaţie creditorului.
Pornind de la conţinutul prestaţiei la care are dreptul creditorul, obligaţiile (stricto sensu) au fost
clasificate în trei categorii:
a) obligaţii de a da;
b) obligaţii de a face;
c) obligaţii de a nu face5.
1 Cu privire la teoria generală a obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi, cu evidenţierea

particularităţilor acestor obligaţii, a se vedea A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale speciale în reglementarea
noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 1-43.
2 Codul civil din 2009, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011, cu ultima modificare adusă prin O.U.G. nr.
1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative
conexe (M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016), aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 17/2017 (M. Of. nr. 196 din 21
martie 2017).
3 Pentru un comentariu cu privire la art. 1164 C. civ., a se vedea A.A. MOISE, Comentariu cu privire la art. 1164
C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole,
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1287-1288. A se vedea şi D. CIGAN, Comentariu
cu privire la art. 1164 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 391.
4 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 55 şi 67. A se vedea şi L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 12-13; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 11.
p. 67. A se vedea şi L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod civil,
1
Andreea-Teodora Stănescu – Drept comercial. Contracte profesionale – EXTRAS
Obligaţiile de a da sunt acele obligaţii care presupun o prestaţie constând în transmiterea sau
constituirea unui drept real6. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, de obicei, aceste obligaţii
nu sunt persistente în timp, executându-se imediat ce se nasc. Cu toate acestea, existenţa unor obligaţii
de a da persistente în timp nu este exclusă 7.
Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda un bun şi, ca regulă, nici nu o conţine pe
aceasta din urmă8.
Obligaţiile de a face sunt acele obligaţii care presupun o prestaţie pozitivă, alta decât cea specifică
unei obligaţii de a da9.
Obligaţiile de a nu face sunt acele obligaţii care presupun o prestaţie negativă, adică abţinerea de
la ceva ce ar fi putut face în absenţa asumării obligaţiei 10.
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 17; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, p. 14.
p. 67-68. Cu titlu de exemplu: a) constituie obligaţie de a da constând în transmiterea unui drept real obligaţia
asumată de către vânzător, de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut; b) constituie obligaţie de
a da constând în constituirea unui drept real obligaţia asumată de către împrumutat, de a constitui un drept de
ipotecă asupra unui bun în favoarea împrumutătorului.
A se vedea şi C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2008, p. 3; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod
civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 17; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed.
7 G. BOROI, C.A. ANGHELESCU, Curs de drept civil. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
68. Cu titlu de exemplu, constituie situaţii în care obligaţia de a da nu este executată la momentul la care a fost
asumată, ipoteze precum: a) situaţia în care părţile raportului juridic obligaţional convin ca transferul proprietăţii
asupra unui bun individual determinat să aibă loc la un moment ulterior asumării obligaţiei; b) situaţia în care părţile
raportului juridic obligaţional convin transferul proprietăţii asupra unor bunuri de gen.
A se vedea şi L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod civil,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 17; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Curs de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, p. 15.
8 Cu toate acestea, obligaţia de a strămuta proprietatea (obligaţie de a da) implică şi obligaţia de a preda lucrul
şi de a-l conserva până la predare [art. 1483 alin. (1) C. civ.], iar obligaţia de a strămuta proprietatea, în privinţa
imobilelor înscrise în cartea funciară, implică şi obligaţia de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii
[art. 1483 alin. (2) C. civ.] – G. BOROI, M.M. PIVNICERU (coord.), Fişe de drept civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017,
p. 20.
p. 68. Cu titlu de exemplu, constituie obligaţii de a face: obligaţiile de a executa o lucrare, de a presta un serviciu
sau de a preda un bun.
Bucureşti, 2008, p. 3; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod
Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 14; P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii. În reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 2-3.
p. 68. Cu titlu de exemplu, constituie obligaţii de a nu face: obligaţia asumată de către un împrumutat de a nu
înstrăina un bun (pe care l-ar fi putut înstrăina) până când nu se va efectua plata către împrumutător.
Bucureşti, 2008, p. 3-4; L. POP, I.F. POPA, S.I. VIDU, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, conform noului Cod
2
1.3. Semnificaţia sintagmei „exploatarea unei întreprinderi”
3. Pentru a configura semnificaţia sintagmei „exploatarea unei întreprinderi”11, trebuie avute în

vedere prevederile Codului civil. Potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ. 12, constituie exploatarea unei
întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activităţi organizate
ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent
dacă are ori nu un scop lucrativ. Toţi cei care exploatează o întreprindere sunt consideraţi profesionişti13.
4. Pornind de la prevederile art. 3 C. civ., pentru a fi în prezenţa exploatării unei întreprinderi şi, pe
cale de consecinţă, a unui profesionist, o persoană fizică sau juridică trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) să desfăşoare, din punct de vedere juridic, o activitate. Aceasta presupune, în primul rând, să aibă
loc desfăşurarea fizică a unei activităţi, adică să aibă loc realizarea unor operaţiuni materiale şi juridice
constituind conţinutul constitutiv al activităţii 14. În al doilea rând, condiţia presupune asumarea, din punct
de vedere juridic, a desfăşurării fizice a activităţii, adică acceptarea răsfrângerii asupra sa a tuturor
consecinţelor desfăşurării fizice a activităţii;
b) activitatea să constea în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de
servicii;
c) să desfăşoare o activitate în mod sistematic, adică să desfăşoare activitatea în mod repetat, astfel
încât să creeze aparenţa de continuitate a desfăşurării sale15;
d) să desfăşoare o activitate cu caracter organizat, adică să realizeze operaţiuni materiale şi juridice
care să depăşească minimul material sau legal ce trebuie exercitat pentru a se îndeplini condiţia
desfăşurării unei activităţi16, deci activitatea trebuie să aibă caracter complex.
11 Cu privire la noţiunea de „întreprindere”, a se vedea GH., PIPEREA, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 36-42; GH. PIPEREA, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 21-48; GH. PIPEREA, Profesionistul şi întreprinderea sa, în C.J. nr. 1/2012, p. 19-24.
12 Pentru un comentariu cu privire la art. 3 C. civ., a se vedea GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la art. 3 C.
civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed.
a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 5-12. A se vedea şi M. AFRĂSINIE, Comentariu cu
privire la art. 3 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 7-9.
13 Cu privire la noţiunea de „profesionist”, a se vedea GH. PIPEREA, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 32-36; GH. PIPEREA, Introducere în Dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2011, p. 15-48; S. ANGHENI, Drept comercial. Profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013,
p. 1; GH. PIPEREA, Profesionistul şi întreprinderea sa, în C.J. nr. 1/2012, p. 19-24.
14 Condiţia implică realizarea acelor operaţiuni materiale şi/sau juridice fără de care nu s-ar putea considera că
se desfăşoară activitatea aleasă. Exemplificativ, pentru desfăşurarea activităţii de producere de îngheţată trebuie
desfăşurate operaţiuni precum cumpărarea de bunuri, respectiv ingredientele necesare pentru a se produce
îngheţata (operaţiune juridică) şi combinarea materială a bunurilor, astfel încât să se obţină produsul finit
(operaţiune materială). Fără aceste operaţiuni nu putem fi în prezenţa desfăşurării activităţii de producere de
îngheţată.
15 Condiţia nu implică desfăşurarea activităţii de un anumit număr de ori sau o anumită perioadă de timp
predefinită. Ceea ce este esenţial este ca persoana care realizează operaţiunile materiale şi juridice să creeze
aparenţa că se află „în stare permanentă de ofertă”, că este „activă” în domeniul specific activităţii alese. Pentru a
obţine acest rezultat este necesară realizarea operaţiunilor materiale şi juridice caracteristice activităţii o perioadă
mai mică sau mai mare, în funcţie de specificul acesteia. Astfel, prin natura lor, anumite activităţi pot fi desfăşurate
doar într-o anumită perioadă de timp. Întreruperea desfăşurării activităţii în afara perioadei specifice nu poate
conduce la pierderea caracterului sistematic.
16 Condiţia implică o analiză comparativă a operaţiunilor materiale şi juridice realizate şi a celor constituind
minimul material şi legal necesar pentru a desfăşura o activitate.

În primul rând, trebuie stabilit dacă în absenţa unei anumite categorii de operaţiuni s-ar fi putut realiza, din punct
de vedere material, activitatea (adică dacă se depăşeşte minimul material de operaţiuni). În situaţia unui răspuns
3
1.4. Semnificaţia noţiunii de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi”
5. În ceea ce priveşte conceptul de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi” din

perspectiva dublei definiţii a termenului „obligaţie”, rezultă două definiţii: una în sens larg (lato sensu) şi
alta în sens restrâns (stricto sensu).
6. În sens larg (lato sensu), „obligaţia născută în exploatarea unei întreprinderi” reprezintă
raportul juridic obligaţional creat în cursul exercitării unei activităţi în conformitate cu art. 3 C. civ. Având
în vedere faptul că exercitarea unei activităţi implică nu numai asumarea unor îndatoriri, dar şi
dobândirea unor drepturi, rezultă că un raport juridic obligaţional va fi o obligaţie născută în exploatarea
unei întreprinderi în trei situaţii:
a) când cel ce exploatează întreprinderea este creditor;
b) când cel ce exploatează întreprinderea este debitor;
c) când ambele părţi, atât debitorul, cât şi creditorul, exploatează o întreprindere.
7. În sens restrâns (stricto sensu), „obligaţia născută în exploatarea unei întreprinderi” este
îndatorirea de a procura o prestaţie creditorului, pe care şi-o asumă persoana care exploatează o
întreprindere în cadrul acestei exploatări.
1.5. Importanţa stabilirii caracterului de obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi
8. Stabilirea caracterului de obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi prezintă relevanţă ca

urmare a efectelor juridice pe care le ataşează actele normative acestui caracter. Acestea
reprezintă particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi şi se pot regăsi în Codul
civil17, dar şi în acte normative speciale.
§ 2. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi reglementate

de Codul civil
9. În materia teoriei generale a obligaţiilor, Codul civil reglementează efecte juridice particulare
generate de naşterea unei obligaţii în exploatarea unei întreprinderi.
Exemplificativ, astfel de efecte se regăsesc pe următoarele planuri:
a) pe planul încheierii contractelor (art. 1233 C. civ.);
b) pe planul efectelor contractelor (art. 1297 C. civ.);
c) pe planul solidarităţii pasive (art. 1446 C. civ.);
d) pe planul executării obligaţiilor (art. 1523 C. civ.).
afirmativ, activitatea este una complexă. Exemplificativ, în situaţia desfăşurării unei activităţi de producere de
îngheţată, dacă se realizează şi activităţi de cercetare în vederea creării unor tipuri noi de îngheţată, activitatea are
caracter complex. Astfel, producerea de îngheţată se poate realiza, din punct de vedere material, şi în absenţa
activităţii de cercetare. De aceea, realizarea şi acestor operaţiuni conduce la calificarea activităţii de producere de
îngheţată ca având caracter complex.
În al doilea rând, trebuie observat că, în anumite situaţii, în legătură cu desfăşurarea unor activităţi, legea impune
respectarea unor obligaţii care conduc la desfăşurarea unor activităţi conexe activităţii principale. Desfăşurarea
acestora se încadrează în minimul necesar al exercitării activităţii principale, alcătuind minimul legal de operaţiuni.
Exemplificativ, în sarcina celor ce desfăşoară activităţi pot fi impuse obligaţii fiscale, ce implică desfăşurarea unor
activităţi de ţinere a evidenţei contabile, obligaţii sanitare, ce presupun desfăşurarea anumitor activităţi de igienizare
etc.
17 În prezentul capitol sunt analizate exclusiv efectele juridice particulare reglementate în materia teoriei
generale a obligaţiilor.
4
2.1. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi în materia

încheierii contractelor
10. Efecte particulare18 generate de naşterea obligaţiei în cadrul exploatării unei întreprinderi sunt
reglementate în materia obiectului obligaţiilor19. Astfel, potrivit art. 1233 C. civ.20, dacă un contract
încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se
presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru
aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
11. Având în vedere prevederile art. 1233 C. civ., rezultă că sunt reglementate efecte juridice
particulare pentru obligaţiile în care ambele părţi, atât debitorul, cât şi creditorul, sunt profesionişti la
data încheierii contractului. Textul de lege nu vorbeşte în mod direct de obligaţii, ci face referire la
contracte încheiate între profesionişti. Totuşi, contractul este un izvor de obligaţii. În concluzie, efectele
juridice particulare atribuite contractelor încheiate între profesionişti sunt, de fapt, particularităţi
atribuite raporturilor obligaţionale.
12. Rămân, deci, sub imperiul reglementării generale contractele încheiate între neprofesionişti
(care nu dau naştere la obligaţii născute din exploatarea unei întreprinderi) şi contractele încheiate între
un profesionist şi un neprofesionist (care dau naştere la obligaţii născute din exploatarea unei
întreprinderi).
13. Coroborând art. 1233 C. civ. cu art. 1226 21 din acelaşi act normativ, se impune o diferenţiere
între contractele încheiate între profesionişti şi alte categorii de contracte 22. Astfel, în cazul în care un
contract nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, obligaţia de a plăti
preţul este valabilă (pentru cazul în care ambele părţi sunt profesionişti) sau obligaţia este lovită de
o cauză de nulitate absolută (pentru obligaţiile în care cel puţin una este neprofesionist). Astfel, potrivit
art. 1226 alin. (2) C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul obligaţiei trebuie să fie determinat
sau cel puţin determinabil.
18 Cu privire la efectele particulare ale obligaţiilor care izvorăsc din raporturile juridice încheiate de profesionişti,
a se vedea S. ANGHENI, Raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1-69.
19 Obiectul obligaţiilor nu trebuie confundat cu obiectul contractului. Astfel, din analiza comparativă a celor două
noţiuni reglementate prin art. 1225 şi art. 1226 C. civ., rezultă faptul că, pentru a fi valabil, obiectul contractului
trebuie să fie determinat, iar obiectul obligaţiei trebuie să fie cel puţin determinabil.
20 Pentru un comentariu cu privire la art. 1233 C. civ., a se vedea C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1233
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1371-1372. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU,
Comentariu cu privire la art. 1233 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 499-500; H. CIURTIN, Noţiunea de preţ în noul Cod civil: o perspectivă
comparatist-critică, în S.I.U.B.B. nr. 4/2012, http://studia.law.ubbcluj.ro.
21 Pentru un comentariu cu privire la art. 1226 C. civ., a se vedea C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1226
22 Sunt incluse: contractele încheiate între neprofesionişti (care nu generează obligaţii profesionale) şi
contractele încheiate între un profesionist şi un neprofesionist (care generează obligaţii unilateral profesionale).
5

efectelor contractelor
14. Efecte particulare generate de naşterea obligaţiei în cadrul exploatării unei întreprinderi sunt
reglementate în materia reprezentării. Astfel, potrivit art. 1297 alin. (2) C. civ.23, atunci când
reprezentantul ce contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde
că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite
şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
15. Având în vedere dispoziţiile art. 1297 alin. (2) C. civ., rezultă faptul că sunt reglementate efecte
juridice particulare pentru obligaţiile în care debitorul are calitatea de profesionist la momentul naşterii
obligaţiei. Astfel, textul de lege menţionat are ca ipoteză situaţia unui raport juridic obligaţional, în
care o persoană poate să exercite drepturi împotriva alteia, dacă aceasta din urmă (debitorul)
este titularul unei întreprinderi, deci este profesionist.
Celelalte categorii de raporturi juridice obligaţionale, respectiv cele născute între un creditor
profesionist şi un debitor neprofesionist, respectiv cele născute între neprofesionişti urmează regulile
generale.
16. Coroborând art. 1297 alin. (1)24 şi alin. (2) C. civ., se observă faptul că textele de lege fac diferenţa
între raporturi juridice în care debitorul este profesionist şi alte categorii de raporturi juridice 25. Un
contract încheiat, cu respectarea puterilor conferite, între un terţ şi o persoană având calitatea de
reprezentant, îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă terţul nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să
cunoască reprezentarea (în cazul în care cel reprezentat nu are calitatea de profesionist). În cazul
în care reprezentatul este titularul unei întreprinderi, terţul va avea posibilitatea să îşi exercite drepturile
şi împotriva acestuia, dacă reprezentantul a pretins că el este titularul întreprinderii, iar terţul descoperă
ulterior identitatea adevăratului titular (în cazul raporturilor juridice obligaţionale în care debitorul este
profesionist).

solidarităţii pasive
17. Efecte particulare generate de naşterea obligaţiei în exerciţiul activităţii unei întreprinderi sunt
reglementate în materia solidarităţii. Astfel, potrivit art. 1446 C. civ.26, solidaritatea27 se prezumă între
debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
23 Pentru un comentariu cu privire la art. 1297 C. civ., a se vedea H. DUMITRESCU, Comentariu cu privire la art.
1297 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1447. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU,
24 Potrivit art. 1297 alin. (1) C. civ., contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când
terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate,
îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel.
25 Sunt incluse: obligaţiile în care numai creditorul are calitatea de profesionist şi obligaţiile născute între
neprofesionişti.
26 Pentru un comentariu cu privire la art. 1446 C. civ., a se vedea A. ALMĂŞAN, Comentariu cu privire la art. 1446
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1612-1613. A se vedea şi D. CĂLIN, Comentariu
2012, p. 779-780.
27 Potrivit art. 1447 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta
să îi poată opune beneficiul de diviziune.
6
18. Având în vedere prevederile art. 1446 C. civ., rezultă că sunt reglementate efecte juridice
particulare pentru obligaţiile în care debitorii au calitatea de profesionişti la momentul asumării
obligaţiei.
Rămân, deci, sub imperiul reglementării generale obligaţiile în care numai creditorul are calitatea
de profesionist şi obligaţiile în care niciuna dintre părţi nu are calitatea de profesionist.
19. Coroborând art. 1446 cu art. 144528 C. civ., rezultă că trebuie operată o distincţie între obligaţiile
în care debitorii au calitatea de profesionişti şi alte categorii de obligaţii29. Astfel, cu privire la prima
categorie de obligaţii, solidaritatea se prezumă. Cu privire la cea de-a doua categorie de obligaţii, se
prezumă divizibilitatea.

executării obligaţiilor
20. Efecte particulare generate de naşterea obligaţiei în exploatarea unei întreprinderi sunt
reglementate în materia punerii în întârziere. Astfel, potrivit art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ. 30: „(…)
debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: (…)
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi”.
21. Având în vedere prevederile art. 1523 alin. (2) lit. d) C. civ., rezultă că sunt reglementate efecte
juridice particulare pentru obligaţiile având ca obiect o sumă de bani în care debitorul are calitatea de
profesionist la momentul asumării obligaţiei. Astfel, textul de lege menţionat face referire la punerea de
drept în întârziere a unei persoane ce şi-a asumat o obligaţie, deci a unui debitor, respectiv la asumarea
obligaţiei în exerciţiul activităţii unei întreprinderi (în cursul desfăşurării activităţii de către un profesionist).
Rămân, deci, sub imperiul reglementării generale obligaţiile având ca obiect o sumă de bani în
care exclusiv creditorul are calitatea de profesionist, precum şi obligaţiile în care niciuna dintre părţi nu
are calitatea menţionată.
22. Coroborând art. 1523 C. civ. cu art. 152131 din acelaşi act normativ, rezultă că trebuie operată o
distincţie între obligaţiile având ca obiect o sumă de bani în care debitorul are calitatea de profesionist
28 Potrivit art. 1445 C. civ., solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este
stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.

Pentru un comentariu cu privire la art. 1445 C. civ., a se vedea A. ALMĂŞAN, Comentariu cu privire la art. 1445
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1609-1612. A se vedea şi D. CĂLIN, Comentariu
2012, p. 779.
29 Sunt incluse: obligaţiile în care numai creditorul are calitatea de profesionist şi obligaţiile în care niciuna dintre
părţi nu are calitatea de profesionist.

30 Pentru un comentariu cu privire la art. 1523 C. civ., a se vedea D.A. GHINOIU, Comentariu cu privire la art.
1523 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1705-1707. A se vedea şi I. NINU,
31 Potrivit art. 1521 C. civ., punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.
Pentru un comentariu cu privire la art. 1521 C. civ., a se vedea D.A. GHINOIU, Comentariu cu privire la art. 1521
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1700-1701. A se vedea şi I. NINU, Comentariu cu
privire la art. 1521 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 859.
7
şi alte categorii de obligaţii32. Astfel, dacă debitorul nu îşi execută obligaţia având ca obiect o sumă de
bani, acesta se află de drept în întârziere, dacă obligaţia a fost asumată în exerciţiul activităţii unei
întreprinderi, respectiv nu se află de drept în întârziere, dacă obligaţia nu a fost asumată în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi33.
32 Sunt incluse: obligaţiile în care numai creditorul are calitatea de profesionist şi obligaţiile în care niciuna dintre
părţi nu are calitatea de profesionist.
33 Indiferent de asumarea obligaţiei în cursul exerciţiului activităţii unei întreprinderi sau nu, potrivit art. 1535
alin. (1) C. civ., „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii
de la scadenţă (…)”.
8
Stanescu Andreea-Teodora – Extras curs – Regimul juridic al dobânzii

de O.G. nr. 13/20111 şi Legea nr. 72/20132. Regimul juridic al dobânzii legale şi al dobânzii
convenţionale
3.1. Precizări preliminare
23. Potrivit art. 1 alin. (1)-(3) coroborat cu art. 2 din O.G. nr. 13/2011, părţile sunt libere să
stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru dobânda penalizatoare, cât şi pentru cea
remuneratorie aplicabile în materia obligaţiilor având ca obiect o sumă de bani.
Dobânda penalizatoare3 este dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea
obligaţiei sale la scadenţă. Având în vedere prevederile art. 1535 C. civ. 4, dobânda penalizatoare are
natura juridică a daunelor moratorii.
Dobânda remuneratorie5 este dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la
un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. Având
în vedere prevederile art. 548 alin. (4) C. civ. 6, dobânda remuneratorie are natura juridică a fructelor
civile.
În absenţa stabilirii pe cale convenţională a ratei dobânzii pentru dobânda penalizatoare sau pentru
cea remuneratorie, debitorul va datora dobânda legală.
3.2. Particularităţi cu privire la dobânda legală penalizatoare
24. În ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, prin art. 3 alin. (2), (21) şi (3) din O.G. nr.
13/2011 se instituie o diferenţiere între:
1 O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi
pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, publicată în M. Of. nr. 607 din 29 august
2011, cu ultima modificare adusă prin O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență, publicată în M. Of. nr. 620 din 4 octombrie 2013.
Pentru o analiză a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, a se vedea A.-M. MATEESCU, Dobânda legală pentru obligaţiile
băneşti. O.G. nr. 13/2011 comentată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 56.
2 Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor
sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată
în M. Of. nr. 182 din 2 aprilie 2013.
3 Cu privire la regimul juridic al dobânzii penalizatoare, a se vedea şi V. BOZEŞAN, Ordonanţa de plată şi cererile
de valoare redusă. Comentarii şi jurisprudenţă potrivit noului Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014, p. 230 şi urm.; A.-T. STĂNESCU, Neexecutarea obligaţiilor contractuale băneşti de către profesionişti şi
neprofesionişti. Abordare comparativă a regimului juridic al dobânzii legale penalizatoare, Joint International
Conference of Doctoral and Post-Doctoral Researchers, Craiova, 12-13 Septembrie 2014; L. SĂULEANU, Specificul
obligaţiilor asumate de profesionişti în contextul dispoziţiilor noului Cod civil, în R.R.D.J. nr. 1/2012, p. 266-276.
4 Potrivit art. 1535 C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la
daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut
de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că
prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora
dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3)
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii
legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
5 Cu privire la dobânda remuneratorie, a se vedea GH. PIPEREA, Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012, p. 210-211.

6 Potrivit art. 548 alin. (4) C. civ., fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
a) obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ [art. 3 alin. (3) din O.G.
nr. 13/2011];
b) raporturi (obligaţii) între profesionişti, adică între persoane care exploatează o întreprindere cu
scop lucrativ [art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/20117];
c) alte raporturi (obligaţii) care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în afara
celor dintre profesionişti [art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011].
25. Particularităţile reglementate în materia dobânzii legale penalizatoare cu privire la raporturile
născute în exercitarea activităţii unei întreprinderi vizează următoarele aspecte:
a) formula de calcul pentru determinarea nivelului dobânzii legale;
b) nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României relevant pentru determinarea nivelului
dobânzii legale;
c) scadenţa obligaţiilor.
3.2.1. Obligaţiile care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ
26. În categoria „obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ”
sunt incluse raporturile juridice în care niciuna dintre părţi nu este o întreprindere cu scop lucrativ.
27. Referitor la formula de calcul pentru determinarea nivelului dobânzii legale penalizatoare,
potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la
nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României plus 4 puncte procentuale, diminuată
cu 20%.
28. Referitor la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, relevant pentru
determinarea nivelului dobânzii legale penalizatoare, în privinţa raporturilor care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu există reglementări exprese. În absenţa acestora,
nivelul relevant al ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României nu poate fi altul decât cel în
vigoare la momentul de la care se datorează dobânda. Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., dobânda
moratorie (penalizatoare) se datorează de la scadenţă8. Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României în vigoare la scadenţa obligaţiei este ultimul nivel publicat în Monitorul Oficial 9.
Astfel, prin circulară a Băncii Naţionale a României se reglementează nivelul anual al dobânzii de
referinţă şi momentul de la care este aplicabil10. Potrivit art. 48 şi art. 56 din Legea nr. 312/2004 11,
circulara se publică în Monitorul Oficial şi are regimul unui act normativ (este obligatorie erga omnes).
7 Potrivit art. 22 din Legea nr. 72/2013: „Termenul profesionist prevăzut la art. 3 alin. (21) din Ordonanţa
Guvernului nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările aduse prin prezenta lege, va avea sensul
prevăzut la art. 2 pct. 2 din prezenta lege”. Conform art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013, profesionist este „orice
persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ”.
8 Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii (…).

9 Publicarea în Monitorul Oficial a unui nivel al ratei de referinţă poate să coincidă cu data scadenţei sau să se
fi realizat la un moment anterior.

10 Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, dobânda de referinţă este stabilită prin hotărâre a Consiliului
de administraţie al Băncii Naţionale a României. Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a

României prevede nivelul anual al ratei dobânzii de referinţă şi data de la care acesta urmează să fie aplicabil.
Adoptarea acestei hotărâri constituie o manifestare a dreptului Băncii Naţionale a României de a adopta
reglementări cu caracter obligatoriu erga omnes, necesare pentru a pune în aplicare şi a impune respectarea
prevederilor legale. Reglementările emise de Banca Naţională a României se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I. Competenţa Băncii Naţionale a României de a adopta norme juridice este consacrată prin art.
48 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, iar publicarea lor, prin art. 56 alin. (1) din
acelaşi act normativ.
11 Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, publicată în M. Of. nr. 582 din 30 iunie 2004.
La momentul la care nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României se va modifica, fiind
publicată o nouă circulară ca urmare a adoptării unei hotărâri a Consiliului de administraţiei al Băncii
Naţionale a României, acest nou nivel va deveni cel relevant pentru determinarea nivelului
dobânzii legale penalizatoare. Regula nu este prevăzută expres, dar rezultă din faptul că circulara
este obligatorie erga omnes. Neaplicarea sa şi menţinerea vechiului nivel al dobânzii de referinţă ar
echivala cu nerespectarea caracterului obligatoriu al noii circulare a Băncii Naţionale a României şi
ultraactivarea vechii circulare a Băncii Naţionale a României.
29. Referitor la scadenţa obligaţiilor care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, nu există reglementări speciale. Astfel, în materie se aplică regulile generale consacrate prin
art. 1396-1397 C. civ.12. Potrivit acestora, în absenţa unui termen de executare a unei obligaţii, aceasta
acestea sunt scadente imediat13 (de la momentul naşterii lor). Scadenţa obligaţiilor este importantă sub
aspectul curgerii dobânzilor penalizatoare. Astfel, potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ., daunele moratorii
curg de la scadenţă.
3.2.2. Obligaţiile dintre profesionişti
30. În categoria „raporturi (obligaţii) între profesionişti” sunt incluse raporturile juridice în care
ambele părţi sunt întreprinderi cu scop lucrativ.
potrivit art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, introdus ca efect al art. 20 din Legea nr. 72/2013 14, rata
12 Potrivit art. 1396 C. civ.: „Categorii de obligaţii. (1) Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate
de modalităţi.
(2) Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi”.
Conform art. 1397 C. civ.: „Obligaţii simple. (1) Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate
fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
(2) Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment
care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie”.
13 A.G. ULUITU, Comentariu cu privire la art. 1397 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI
(coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
1564. A se vedea şi D. CĂLIN, Comentariu cu privire la art. 1397 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 735.
14 Potrivit art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor
de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante, „dispoziţiile prezentei legi, cu excepţia prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată
a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Prin Decizia nr. 745/2015 (M. Of. nr. 937 din 18 decembrie 2015), Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „cu excepţia prevederilor art. 15” cuprinsă în dispoziţiile art. 21 din
Legea nr. 72/2013 este neconstituţională întrucât încalcă principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin.
(2) din Constituţie. Curtea a reţinut că sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzută de art. 15 din
Legea nr. 72/2013 a fost reglementată pentru neîndeplinirea unor cerinţe prevăzute de lege nouă, iar potrivit
dispoziţiilor de lege criticate, această sancţiune se aplică şi clauzelor inserate în contractele încheiate înainte de
intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv data de 5 aprilie 2013, pentru încălcarea unor cerinţe neprevăzute
de legea în vigoare la data încheierii contractelor. Or, potrivit principiului constituţional al neretroactivităţii legii,
nulitatea unui act juridic trebuie să fie cârmuită de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia. Astfel,
contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă. Curtea a arătat că situaţia
juridică generată de încheierea actului juridic al părţilor, ce cuprinde efectele voite de acestea, este, din perspectiva
determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul
încheierii contractului. Acestor contracte li se pot aplica, în ceea ce priveşte nulitatea, numai dispoziţiile de lege în
vigoare la momentul încheierii lor, dispoziţii care supravieţuiesc chiar după intrarea în vigoare a legii noi. Aşadar,
prin reglementarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării ei în
vigoare, sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor cerinţe prevăzute de noua lege, dispoziţiile criticate
dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României plus 8 puncte procentuale.
determinarea nivelului dobânzii legale penalizatoare, în raporturile dintre profesionişti, potrivit art. 4
din Legea nr. 72/2013, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României este cel în
vigoare în prima zi calendaristică a semestrului, care se aplică pe întregul semestru. Textul de lege face
referire la nivelul „în vigoare”, şi nu „la cel publicat în Monitorul Oficial” în prima zi calendaristică a
semestrului. Raţiunea este aceea că publicarea ratei dobânzii de referinţă intervine doar în anumite
momente, reglementate prin O.G. nr. 13/2011. Astfel, potrivit art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, nivelul
ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României,
Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară
se va modifica. Astfel, este posibil ca în prima zi calendaristică a unui semestru să fie publicată o
circulară a Băncii Naţionale a României reglementând un nivel al ratei dobânzii de referinţă aplicabil
chiar din acel moment. Este, de asemenea, posibil ca, în prima zi calendaristică a unui semestru, să nu
se publice o circulară a Băncii Naţionale a României referitoare la reglementarea unui nivel al ratei
dobânzii de referinţă aplicabil din acel moment. În acest caz, nivelul ratei dobânzii de referinţă este
ultimul nivel publicat în Monitorul Oficial.
33. Referitor la scadenţa obligaţiilor, în absenţa unui termen convenţional15, potrivit art. 3 alin. (2)
şi (3) din Legea nr. 72/201316, dobânda legală penalizatoare se calculează de la scadenţă. Pentru
determinarea acesteia sunt reglementate un principiu şi mai multe excepţii:
– principiul este stabilirea scadenţei după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor
a facturii sau a oricărei altei asemenea cereri echivalente de plată.
– excepţiile sunt:
a) stabilirea datei scadenţei la 30 de zile de la primirea bunurilor sau prestarea serviciilor (dacă
factura sau cererea echivalentă de plată a fost primită anterior primirii bunurilor sau prestării serviciilor 17
ori dacă factura sau cererea echivalentă de plată a fost primită ulterior, dar termenul la care a fost primită
este incert);
încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece instituie alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea în
vigoare la momentul încheierii acestor contracte. Prin urmare, pentru a respecta principiul constituţional al
neretroactivităţii legii civile, contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013 trebuie să fie
excluse din sfera de aplicare a acesteia, în ceea ce priveşte sancţiunea nulităţii absolute.
15 Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, „Termenul contractual de plată. (1) În raporturile dintre
profesionişti, termenul de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice. Prin excepţie, părţile pot stipula
în contract un termen de plată mai mare, sub rezerva ca această clauză să nu fie abuzivă, potrivit art. 12”.
16 Potrivit art. 3 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 72/2013: „(2) Dobânda penalizatoare curge de la scadenţă până la
momentul plăţii, în condiţiile dispoziţiilor art. 1535 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu
modificările ulterioare.
(3) Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge de la următoarele
termene:
a) după 30 de zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei altei asemenea cereri
echivalente de plată;
b) dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor
sau prestării serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la recepţia mărfurilor sau prestarea serviciilor;
c) dacă legea sau contractul stabileşte o procedură de recepţie ori de verificare, permiţând certificarea
conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei
sau verificării ori anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această dată”.
17 În măsura în care factura a fost primită concomitent cu primirea bunurilor/serviciilor, strict formal, ar fi incident
principiul, şi nu excepţia. Astfel, textul de lege – art. 3 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 72/2013 – nu se referă decât la
situaţia în care factura sau cererea echivalentă de plată este comunicată anterior. Totuşi, din perspectivă practică,
indiferent că se aplică principiul sau excepţia, data concretă a scadenţei ar fi aceeaşi.
b) stabilirea datei scadenţei la 30 de zile calendaristice de la data finalizării procedurii de recepţie

sau de verificare a bunurilor18 (dacă factura sau cererea echivalentă de plată a fost primită anterior sau
la data recepţiei sau verificării) 19.
3.2.3. Obligaţiile născute din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în afara celor dintre
profesionişti
34. În categoria alte raporturi (obligaţii) care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, în afara celor dintre profesionişti, sunt incluse raporturile juridice în care numai una dintre
părţi este profesionist cu scop lucrativ.
potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României plus 4 puncte procentuale.
determinarea nivelului dobânzii legale penalizatoare, în privinţa obligaţiilor care decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, altele decât cele dintre profesionişti, nu există
reglementări exprese. În consecinţă, se aplică regimul de drept comun, respectiv al obligaţiilor care nu
s-au născut din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
37. Referitor la scadenţa obligaţiilor care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ,
altele decât cele dintre profesionişti, nu există reglementări speciale. În consecinţă, se aplică regimul
de drept comun, respectiv al obligaţiilor care nu s-au născut din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
3.3. Particularităţi cu privire la dobânda convenţională penalizatoare
38. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea
unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
În consecinţă, şi în privinţa dobânzii convenţionale trebuie operată distincţia între:
a) obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ;
b) alte categorii de obligaţii, respectiv obligaţii care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
39. Particularităţile care caracterizează raporturile juridice care decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ vizează nivelul dobânzii convenţionale penalizatoare. În privinţa altor
aspecte ţinând de regimul juridic al dobânzii convenţionale penalizatoare sunt aplicabile regulile
enunţate în materia dobânzii legale penalizatoare.
18 Legea nr. 72/2013 reglementează un termen maxim pentru finalizarea procedurii de recepţie/verificare. Astfel,
potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 72/2013, această procedură nu poate depăşi 30 de zile calendaristice de la data
primirii bunurilor sau prestării serviciilor.
19 Textul de lege nu se referă la situaţia în care factura sau cererea echivalentă de plată s-ar comunica ulterior
finalizării procedurilor de recepţie/verificare. O explicaţie ar putea fi aceea că la redactarea textului s-a considerat
că parcurgerea procedurilor de recepţie/verificare implică, în mod necesar, predarea facturii sau a cererii
echivalente de plată. Astfel, ar fi fost inutilă reglementarea situaţiei comunicării ulterioare a facturii sau cererii
echivalente de plată. Cu toate acestea, în măsura în care factura/cererea echivalentă de plată ar fi comunicate
ulterior finalizării procedurilor de recepţie/verificare, dar la un moment incert, pentru identitate de raţiune, ar trebui
să fie considerată aplicabilă excepţia prevăzută la art. 3 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 72/2013, iar scadenţa obligaţiei
să fie la 30 de zile de la finalizarea procedurilor de recepţie/verificare.
3.3.1. Obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ
40. În categoria obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ sunt
incluse raporturile juridice în care niciuna dintre părţi nu este o întreprindere cu scop lucrativ.
41. Referitor la nivelul ratei dobânzii convenţionale penalizatoare, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G.
nr. 13/2011, aceasta nu poate depăşi dobânda legală penalizatoare cu mai mult de 50% pe an. Potrivit
art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile privind limitarea
referitoare la cuantumul dobânzii convenţionale este nulă de drept20, iar creditorul este decăzut din
dreptul de a pretinde dobânda legală.
3.3.2. Obligaţii care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ
42. În categoria obligaţii care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ sunt
incluse raporturile juridice în care cel puţin una dintre părţi este profesionist cu scop lucrativ. Pentru
această situaţie prin O.G. nr. 13/2011 nu sunt reglementate limitări cu privire la nivelul ratei
dobânzii convenţionale penalizatoare.
3.4. Particularităţi cu privire la dobânda legală remuneratorie
43. În ceea ce priveşte dobânda legală remuneratorie, O.G. nr. 13/2011 instituie o diferenţiere între
două categorii de obligaţii:
a) obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ [art. 3 alin. (3) din O.G.
nr. 13/2011];
b) alte categorii de obligaţii, care nu intră în ipoteza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, respectiv
obligaţii care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ [art. 3 alin. (1) din O.G. nr.
13/2011].
44. Particularităţile ce caracterizează raporturile juridice în care cel puţin unul dintre subiecte
este profesionist vizează nivelul ratei dobânzii remuneratorii. Nivelul ratei dobânzii remuneratorii
se calculează în funcţie de nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Acest din
urmă nivel (al ratei dobânzii de referinţă) este comun ambelor categorii de obligaţii. Astfel, sub aspectul
nivelului ratei dobânzii de referinţă nu sunt prevăzute reglementări speciale vizând dobânda
remuneratorie. În concluzie, nivelul ratei dobânzii de referinţă este cel în vigoare la momentul la care
este datorată dobânda remuneratorie21.
46. Referitor la nivelul dobânzii legale remuneratorii, potrivit art. 3 alin. (1) şi (3) din O.G. nr.
13/2011, rata dobânzii legale remuneratorii este stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României22, diminuat cu 20%.
20 Potrivit art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin
raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.
21 În materia dobânzii legale penalizatoare, Legea nr. 72/2013 reglementează un anumit nivel al ratei dobânzii
de referinţă a Băncii Naţionale a României, aplicabil raporturilor dintre profesionişti. Aşa cum rezultă din art. 4 al
actului normativ menţionat, acest nivel caracterizează însă exclusiv dobânda legală penalizatoare.
22 Potrivit art. 3 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României
va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul
ratei dobânzii de politică monetară se va modifica.
incluse raporturile juridice în care cel puţin una dintre părţi este profesionist cu scop lucrativ.
48. Referitor la nivelul dobânzii legale remuneratorii, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011,
rata dobânzii legale remuneratorii este stabilită la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a
României.
3.5. Particularităţi cu privire la dobânda remuneratorie convenţională
49. Potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea
unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
În consecinţă, şi în privinţa dobânzii convenţionale trebuie operată distincţia între:
a) obligaţii care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ;
b) alte categorii de obligaţii, respectiv obligaţii care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ.
50. Particularităţile ce caracterizează raporturile juridice care decurg din exploatarea unei
întreprinderi cu scop lucrativ vizează nivelul dobânzii convenţionale remuneratorii. În privinţa altor
aspecte ţinând de regimul juridic al dobânzii convenţionale remuneratorii sunt aplicabile regulile
enunţate în materia dobânzii legale remuneratorii.
52. Referitor la nivelul ratei dobânzii convenţionale remuneratorii, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G.
nr. 13/2011, aceasta nu poate depăşi dobânda legală remuneratorie cu mai mult de 50% pe an. Potrivit
art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile privind limitarea
referitoare la cuantumul dobânzii convenţionale este nulă de drept 23, iar creditorul este decăzut din
dreptul de a pretinde dobânda legală.
incluse raporturile juridice în care cel puţin una dintre părţi este întreprindere cu scop lucrativ. Pentru
această situaţie prin O.G. nr. 13/2011 nu sunt reglementate limitări cu privire la nivelul ratei
dobânzii convenţionale remuneratorii.
23 Potrivit art. 5 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, valabilitatea nivelului dobânzii convenţionale se determină prin
raportare la dobânda legală în vigoare la data stipulării.
1
4.1. Interdicţia de a insera clauze abuzive, reglementată de Legea nr. 193/2000
4.1.1. Domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000
55. Legea nr. 193/2000 este incidentă cu privire la contractele de vânzare de bunuri sau prestare
de servicii încheiate între profesionişti şi consumatori.
Dintre conceptele care configurează domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, sunt definite noţiunile
de „profesionist” şi „consumator”1.
56. În ceea ce priveşte conceptul de „profesionist”, în sensul Legii nr. 193/2000, potrivit art. 2
alin. (2) din acest act normativ, „prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată,
care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care
acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia”.
Analizând definiţia profesionistului prevăzută în Legea nr. 193/2000 din perspectiva noţiunii
reglementate prin Codul civil se poate observa că profesioniştii, în sensul Codului civil, sunt, în egală
măsură, şi profesionişti, în sensul Legii nr. 193/2000. Aceasta, întrucât Legea nr. 193/2000 nu impune
condiţia exploatării unei întreprinderi pentru a dobândi calitatea de profesionist, ci desfăşurarea unei
activităţi dintre cele enumerate sau reprezentarea unei persoane care desfăşoară o activitate dintre cele
enumerate.
Astfel, trebuie observat faptul că Legea nr. 193/2000 operează cu două criterii de calificare a unei
persoane ca fiind profesionist: un criteriu obiectiv şi unul subiectiv. Criteriul obiectiv este reprezentat
de „exercitarea/desfăşurarea unei activităţi”. Acest criteriu constituie criteriul de calificare aplicabil ori de
câte ori încheierea de contracte care intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 se realizează în mod direct,
adică nu prin mecanismul intermedierii. Criteriul subiectiv este reprezentat de faptul „de a acţiona în
numele sau pe seama unui profesionist”. Astfel, existenţa calităţii de profesionist a persoanei în numele
sau pe seama căreia se acţionează conferă şi persoanei mandatarului sau comisionarului calitatea de
profesionist. Acest criteriu de calificare este aplicabil în relaţia dintre mandatar sau comisionar şi terţul
cu care aceştia încheie contracte în executarea contractului de mandat sau comision. În relaţia dintre
mandatar/comisionar şi mandant/comitent este aplicabil criteriul obiectiv de calificare. Astfel,
mandantul/comitentul va încheia un contract cu un mandatar/comisionar profesionist, dacă acesta din
urmă desfăşoară o activitate constând în realizarea de operaţiuni de intermediere (adică operaţiunea
de intermediere nu este un act izolat).
În concluzie, având în vedere definiţia conceptului de „profesionist”, în sensul Legii nr. 193/2000,
interdicţia de a stipula clauze abuzive 2 în contractele de vânzare sau de prestare de servicii
încheiate cu consumatorii se aplică celor care exploatează o întreprindere, fără a constitui însă
o particularitate a acestora.
57. În ceea ce priveşte noţiunea de „consumator”, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,
„prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii,
care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. Potrivit definiţiei 3, sunt
consumatori mai multe categorii de persoane:
1 A se vedea R. GLODEANU, Discuţii în legătură cu clauzele abuzive în contractele comerciale, în Dreptul nr.
8/2009, p. 48.
2 A se vedea S. POPA, Drepturile consumatorilor în statornicirea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2014
privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, în Dreptul nr. 3/2015, p. 52.
3 Cu privire la noţiunea de „consumator”, a se vedea A.N. GHEORGHE, C. SPASICI, D.S. ARJOCA, Dreptul consumaţiei,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 46; J. GOICOVICI, Dreptul consumaţiei, Ed. Sfera Juridică, Bucureşti, 2000, p. 15-28;
2
a) o primă categorie de consumatori este aceea a „persoanelor fizice”. Potrivit art. 2 alin. (1) din
Legea nr. 193/2000, persoanele fizice sunt consumatori atunci când acestea acţionează în scopuri care
nu au legătură cu o eventuală activitate economică pe care ar desfăşura-o. Astfel, în măsura în care o
persoană fizică desfăşoară o activitate economică într-o formă de organizare fără personalitate juridică,
ca efect al acestei situaţii, persoana fizică nu pierde vocaţia de a fi calificată drept consumator. Aceasta
va fi sau nu consumator, în funcţie de calitatea în care acţionează în momentul încheierii unui act juridic.
În măsura în care, la încheierea unui act juridic, persoana acţionează în calitate de persoană care
desfăşoară activităţi economice, atunci nu va putea fi calificată drept consumator. Din contră, dacă va
acţiona în calitate de simplu particular, atunci va putea fi calificată drept consumator;
b) o a doua categorie de consumatori este aceea a „grupului de persoane fizice constituite în
asociaţii”. Şi în legătură cu această categorie, Legea nr. 193/2000 precizează faptul că au calitatea de
consumatori atunci când acţionează în scopuri din afara activităţii economice desfăşurate. Prevederea
legală dă naştere unei întrebări legate de sfera sa de aplicare.
O variantă de interpretare ar fi aceea că textul de lege conferă asociaţiilor calitatea de
consumator. Având ca ipoteză această interpretare, se impune a identifica dacă textul de lege ar oferi
calitatea de consumator doar anumitor asociaţii sau oricărei asociaţii. Textul de lege nu operează nicio
distincţie în legătură cu obiectul de activitate al asociaţiei sau în privinţa temeiului de drept al înfiinţării.
Singura distincţie pe care actul normativ o face este legată de tipul de asociaţie. Astfel, în interpretarea
conform căreia asociaţiile ar putea avea calitatea de consumator, în sfera consumatorilor ar putea intra
orice asociaţie constituită din persoane fizice, dar nu şi asociaţiile mixte (constituite din persoane fizice
şi juridice). Din această perspectivă, se poate observa cu uşurinţă faptul că şi persoane juridice ar
putea fi calificate drept consumatori4. Aceasta, întrucât actul normativ cel mai des aplicabil în materia
constituirii de asociaţii, respectiv O.G. nr. 26/2000 5, prevede faptul că asociaţiile înfiinţate în temeiul
acesteia au personalitate juridică6 (art. 5).
O a doua variantă de interpretare ar fi aceea că textul de lege conferă calitatea de consumator
grupului de persoane fizice care şi-a constituit o asociaţie, şi nu asociaţiei. Astfel, reglementarea
ar viza o posibilă acţiune comună a persoanelor fizice care şi-au constituit o asociaţie, în scopuri care
exced activităţii asociaţiei. Într-o astfel de situaţie, s-ar ridica o problemă similară cu aceea incidentă în
P. VASILESCU (coord.), Consumerismul contractual: repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera
Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 63-83.
4 C.J.U.E. a analizat noţiunea de „consumator”. Astfel, a fost statuat faptul că noţiunea menţionată trebuie
interpretată în sensul că vizează exclusiv persoanele fizice; a se vedea Hotărârea Curţii (camera a treia) din 22
noiembrie 2001, pronunţată în cauza Cape Snc împotriva Idealservice Srl (C-541/99) şi Idealservice MN RE Sas
împotriva OMAI Srl (C-542/99), publicată în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2001, p.
I-09049.
Potrivit art. 267 şi art. 280 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE): Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea actelor adoptate de către
instituţii, oficii, organe sau agenţii ale U.E. Hotărârile C.J.U.E. au forţă executorie.
Cu privire la regimul juridic al acţiunii având ca obiect interpretarea actelor adoptate de instituţii ale U.E., a se
vedea K.D. BORCHARDT, The ABC of European Union Law, disponibil pe site-ul
http://europa.eu/documentation/legislation/pdf/oa8107147_en.pdf, p. 107-110; I. N. MILITARU, Dreptul Uniunii
Europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 274.
Cu privire la regimul juridic al acţiunii având ca obiect interpretarea actelor adoptate de instituţii ale U.E. anterior
Tratatului de la Lisabona, a se vedea P. CRAIG, G. DE BÚRCA, Dreptul Uniunii Europene: comentarii, jurisprudenţă şi
doctrină, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 576-628.
5 O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000, cu ultima
modificare adusă prin. Legea nr. 46/2016, publicată în M. Of. nr. 41 din 1 aprilie 2016.
6 Potrivit art. 2 lit. c) coroborat cu art. 4 şi art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, asociaţiile se constituie de către
trei sau mai multe persoane care se asociază urmărind realizarea unei activităţi în interes general, local (al unei
colectivităţi) sau de grup (interesul personal nepatrimonial al celor ce se asociază).
3
privinţa persoanelor fizice care desfăşoară activităţi economice în mod independent, individual. În
legătură cu persoanele fizice, problema ridicată era cauzată de faptul că acestea puteau acţiona atât în
scopuri care ţineau de exercitarea activităţii, cât şi în afara lor. Atunci când acţionau în scopuri care ţin
de exercitarea activităţii, persoanele fizice dobândeau calitatea de profesionist. Se ridica astfel problema
dacă această calitate producea efecte doar în privinţa raporturilor juridice legate de exercitarea activităţii
sau ar fi trebuit să producă efecte în legătură cu toate raporturile juridice în care persoana fizică intra.
Opţiunea legiuitorului a fost în sensul de a lega calitatea de profesionist de exercitarea activităţii
economice, fără a produce vreo consecinţă juridică în privinţa altor categorii de raporturi juridice ale
persoanei fizice. În legătură cu persoanele fizice care au constituit o asociaţie, acestea pot acţiona
împreună în scopuri ţinând de funcţionarea asociaţiei, dar şi în scopuri care exced acestui cadru.
Textul de lege analizat are în vedere această ultimă ipoteză, având ca scop să sublinieze faptul că
participarea la constituirea unui profesionist (asociaţia înfiinţată) nu afectează vocaţia
asociaţilor de a acţiona împreună ca neprofesionişti, în scopuri care exced funcţionarea
asociaţiei. Un argument în plus în sensul că aceasta este semnificaţia avută în vedere de textul de lege
este referirea doar la grupurile de persoane fizice constituite în asociaţii, nu la grupurile de persoane
fizice şi juridice constituite în asociaţii. Astfel, deşi din perspectivă legală, şi persoanele juridice au
vocaţia de a constitui o asociaţie, excluderea din definiţia consumatorului îşi găseşte raţiunea tocmai în
imposibilitatea acestora de a acţiona în scopuri personale, care să exceadă desfăşurării activităţii
economice, de o manieră similară persoanelor fizice. Prin urmare, actele unei persoane juridice
reprezintă întotdeauna o manifestare a exercitării activităţii pentru care au fost înfiinţate, persoana
juridică acţionând astfel, întotdeauna, în calitate de profesionist.
4.1.2. Conceptul de „clauză abuzivă” în reglementarea Legii nr. 193/2000
58. Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală poate fi calificată drept clauză
abuzivă dacă îndeplineşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
a) nu a fost negociată direct cu consumatorul;
b) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul
consumatorului;
c) a fost inserată în contract cu nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe.
Toate cele trei condiţii trebuie întrunite cumulativ, la momentul includerii în contract a clauzei
potenţial abuzive.
59. Din perspectiva modului de dovedire a întrunirii condiţiilor menţionate, pornind de la
prevederile Legii nr. 193/2000, clauzele contractuale pot fi clasificate în două categorii:
1) clauze al căror caracter abuziv trebuie dovedit;
2) clauze al căror caracter abuziv este prezumat.
60. Clauzele al căror caracter abuziv trebuie dovedit constituie regula. Prezumţia caracterului
abuziv al unei clauze contractuale constituie excepţia. Prezumţia este relativă, iar răsturnarea sa
implică dovedirea de către profesionist a neîndeplinirii oricăreia dintre cele trei condiţii ce configurează
caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Legea nr. 193/2000 include în Anexă o listă
exemplificativă7 de clauze considerate a fi abuzive. Exemplificativ Dintre acestea, pot fi menţionate:
7 Caracterul listei a fost analizat în cadrul C.J.U.E., concluzionându-se în sensul că lista este orientativă şi
neexhaustivă. Hotărârea Curţii (camera întâi) din 14 martie 2013, pronunţată în cauza Mohamed Aziz împotriva
Caixa dÉstalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), urmează a se publica în
Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2013.
4
a) clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea
un motiv întemeiat8, precizat în contract [Anexa – alin. (1) lit. a)];
b) clauzele care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului [Anexa – alin. (1) lit. b)];
c) clauzele care dau dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale [Anexa –
alin. (1) lit. g)];
d) clauzele care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor contractate de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist
[Anexa – alin. (1) lit. i)].
61. Cu privire la caracterul negociat, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză
contractuală este considerată a fi negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită în
condiţiile în care consumatorul a avut posibilitatea să influenţeze natura ei. Negocierea unora dintre
clauzele contractuale sau a numitor aspecte dintr-o clauză contractuală nu exclude aplicarea Legii nr.
193/2000 cu privire la celelalte clauze contractuale sau la partea nenegociată a unei clauze [art. 4 alin.
(3) din Legea nr. 193/2000].
62. Legea nr. 193/2000 instituie însă o prezumţie în favoarea consumatorilor. Potrivit art. 4 alin.
(2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală se consideră a fi nenegociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost inclusă în contracte standard preformulate sau în condiţii generale de vânzare
practicate de comercianţi. Prezumţia are însă caracter relativ, profesionistului fiindu-i permisă dovada
contrară [art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/20009].
Negocierea clauzelor contractuale nu trebuie confundată cu semnarea contractului. Semnarea
contractului exprimă acordul de voinţă în ceea ce priveşte clauzele contractului, dar nu echivalează cu
negocierea acestora. O interpretare în sensul că semnarea contractului valorează negocierea clauzelor
sale ar conduce la lipsirea de efecte juridice a Legii nr. 193/2000, întrucât toate contractele sunt
semnate.
63. Cu privire la condiţia creării unui dezechilibru semnificativ, Legea nr. 193/2000 nu oferă
detalii, rezumându-se să prevadă faptul că dezechilibrul poate fi produs de clauza considerată abuzivă
în mod individual sau în corelaţie cu alte clauze contractuale [art. 4 alin. (1)]. C.J.U.E. s-a pronunţat10
însă cu privire la interpretarea noţiunii, conturând criteriul de apreciere a existenţei dezechilibrului
semnificativ. Astfel, pentru a fi în prezenţa unui dezechilibru semnificativ, consumatorul trebuie să se
găsească, urmare a contractului încheiat, într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă decât aceea în care
s-ar fi aflat potrivit dreptului naţional ce s-ar fi aplicat în absenţa contractului.
Producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor creează vocaţia
producerii de prejudicii materiale pentru consumator. Astfel, trebuie observat că Legea nr. 193/2000
nu condiţionează existenţa caracterului abuziv al unei clauze de producerea efectivă a unui prejudiciu
8 În practică s-a apreciat faptul că sintagma „motiv întemeiat” la care face referire Legea nr. 193/2000 este
acea situaţie clar descrisă în contract, raportată la elemente obiective, care permite consumatorului să identifice
situaţiile în care poate interveni modificarea contractului şi instanţei să verifice dacă într-adevăr situaţia s-a produs
şi dacă modificarea contractului a fost proporţională.
9 Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai
una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru
restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral
de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu
consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
10 Hotărârea Curţii (camera întâi) din 14 martie 2013, pronunţată în cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa
dÉstalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), urmează a se publica în Culegerea de

jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2013.
5
material. Tocmai de aceea, o clauză contractuală care creează un dezechilibru semnificativ între
drepturile şi obligaţiile părţilor poate fi calificată drept abuzivă, chiar dacă nu a ajuns încă să
producă, în concret, un prejudiciu material.
64. Cu privire la nerespectarea cerinţelor bunei-credinţe, Legea nr. 193/2000 nu oferă detalii.
C.J.U.E. s-a pronunţat însă şi în această materie 11, conturând criteriul de apreciere a existenţei sau
absenţei bunei-credinţe la momentul includerii în contract a clauzei potenţial abuzive. Astfel,
buna-credinţă se consideră că există dacă cocontractantul consumatorului se putea aştepta, în mod
rezonabil, ca acesta din urmă să accepte clauza suspectată a fi abuzivă în măsura în care ar fi avut loc
negocieri individuale corecte şi echitabile.
Necesitatea de a aprecia existenţa sau absenţa bunei-credinţe prin raportare la momentul
încheierii contractului nu trebuie să conducă la concluzia că o conduită a profesionistului, ulterioară
acestui moment, este total lipsită de relevanţă juridică. Astfel, comportamentul ulterior al profesionistului,
constând în maniera în care acesta acţionează întemeindu-se pe clauza potenţial abuzivă, poate
constitui o dovadă a modului în care a acţionat la momentul inserării ei în contract.
4.1.3. Sancţiunile incidente în cazul includerii de clauze abuzive în reglementarea Legii nr.
193/2000
65. Inserarea de clauze abuzive constituie o încălcare a obligaţiei profesioniştilor de a nu stipula

clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, reglementată prin Legea nr. 193/2000 [art. 1
alin. (3)], dar şi prin alte acte normative precum: O.G. nr. 21/1992 12 (art. 10) sau Legea nr. 296/200413
(art. 78). Obligaţia este o particularizare a unei obligaţii mai largi care incumbă profesioniştilor, respectiv
aceea de a informa complet, corect şi precis consumatorii asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor şi de a include în contracte clauze clare, fără echivoc.
66. Încălcarea obligaţiei de a nu include clauze abuzive în contracte atrage sancţiuni cu privire la
profesionistul care îşi încalcă obligaţia (A), dar şi cu privire la clauza abuzivă (B) şi la contractul încheiat
(C).
67. În privinţa sancţiunilor aplicabile profesionistului care încalcă obligaţia de a nu include în
contracte clauze abuzive, potrivit art. 16 din Legea nr. 193/2000, includerea de clauze abuzive în
contracte constituie contravenţie, dacă nu este săvârşită de o manieră care să atragă răspunderea
penală. Sancţiunea aplicabilă este amenda.
68. În privinţa sancţiunilor aplicabile cu privire la clauza abuzivă, potrivit Legii nr. 193/2000,
încălcarea obligaţiei de a nu include clauze abuzive în contracte afectează, în principal, clauza abuzivă.
În anumite situaţii, încălcarea obligaţiei poate afecta contractul în ansamblul său.
69. În ceea ce priveşte clauza calificată drept abuzivă, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, aceasta
nu produce efecte împotriva consumatorilor. Prevederea legală a cunoscut mai multe interpretări în
doctrină, respectiv art. 6 instituie: sancţiunea considerării clauzei ca fiind nescrisă, sancţiunea nulităţii
relative sau sancţiunea nulităţii absolute.
11 Hotărârea Curţii (camera întâi) din 14 martie 2013, pronunţată în cauza Mohamed Aziz împotriva Caixa
dÉstalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), urmează a se publica în Culegerea de
jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2013.
12 O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007, cu ultima
modificare adusă prin O.G. nr. 37/2015 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul
protecţiei consumatorilor, publicată în M. Of. nr. 654 din 28 august 2015, aprobată, cu modificări, prin Legea nr.
51/2016, publicată în M. Of. nr. 257 din 6 aprilie 2016.
13 Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată în M. Of. nr. 224 din 24 martie 2008, cu ultima
modificare adusă prin Legea nr. 161/2010, publicată în M. Of. nr. 497 din 19 iulie 2010.
6
La nivelul C.J.U.E. a fost abordată problema sancţiunii aplicabile cu privire la clauzele constatate ca
fiind abuzive. Nu au fost însă identificate sancţiuni general aplicabile, ci, mai curând, principii ce ar trebui
să fie respectate de către instanţele naţionale. Astfel, potrivit hotărârilor instanţei europene, instanţele
naţionale ar trebui să stabilească toate consecinţele care decurg, potrivit dreptului intern, din calificarea
unei clauze ca fiind abuzivă, pentru a se asigura că respectiva clauză nu creează obligaţii pentru
consumatori14, fără a completa respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze. Singura
sancţiune ce poate fi aplicabilă, în condiţiile conformităţii cu actul normativ european, este deci
eliminarea clauzei abuzive15.
70. În ceea ce priveşte considerarea clauzei ca fiind nescrisă16, aceasta nu mai prezintă relevanţă,
întrucât, în prezent, Legea nr. 193/2000 face referire expresă la aplicarea sancţiunii nulităţii, dar nu
menţionează tipul de nulitate. Nu poate fi însă acceptată sancţiunea nulităţii relative. Nulitatea relativă
implică încălcarea unei prevederi legale care ocroteşte un interes particular (art. 1248 C. civ.).
Reglementările referitoare la interzicerea clauzelor abuzive în contracte ocrotesc un interes general,
întrucât încălcarea lor a fost calificată drept contravenţie, ceea ce arată că valoarea socială protejată de
aceste norme este de interes public. În plus, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
pronunţată în aplicarea Directivei 93/13/CEE, rezultă faptul că instanţele naţionale au obligaţia de a
examina din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, situaţie care este specifică doar
reglementărilor care ocrotesc un interes general17. În consecinţă, pornind de la faptul că reglementările
care interzic inserarea de clauze abuzive în contracte ocrotesc un interes public, nulitatea ce intervine
pentru încălcarea lor nu poate fi decât nulitatea absolută.
14 Hotărârea Curţii (camera întâi) din 6 octombrie 2009, pronunţată în cauza Asturcom Telecomunicaciones SL
împotriva Cristina Rodríguez Nogueira (C-40/08), publicată în Culegerea de jurisprudenţă 2009, p. I-09579;
Ordonanţa Curţii (camera a opta) din 16 noiembrie 2010, pronunţată în cauza Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta
Korčkovská (C-76/10), publicată în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2010, p. I-11557.
15 Hotărârea Curţii (camera întâi) din 14 iunie 2012, pronunţată în cauza Banco Español de Crédito SA împotriva
Joaquín Calderón Camino (C-618/10), urmează a se publica în Culegerea de jurisprudenţă 2012; Hotărârea Curţii
(camera întâi) din 30 mai 2013, pronunţată în cauza Dirk Frederik Asbeek Brusse şi Katarina de Man Garabito
împotriva Jahani BV (C-488/11), urmează a se publica în Culegerea de jurisprudenţă 2013.
16 Chiar şi înainte de consacrarea sancţiunii nulităţii, sancţiunea considerării clauzei ca fiind nescrise nu putea
fi primită pentru mai multe considerente. Astfel, sancţiunea considerării ca nescrise a unei clauze contractuale nu
a beneficiat de consacrare legală generală anterior noului Cod civil. În aceste condiţii, calificarea art. 6 din Legea
nr. 193/2000 prin prisma unui concept inexistent în legislaţia română ar fi ridicat probleme de legalitate. Mai mult
decât atât, în contextul noului Cod civil, pentru a fi în prezenţa unei clauze considerate nescrise este necesară
reglementarea expresă a acestui caracter, şi nu deducerea pe cale de interpretare (spre deosebire de nulitate, nu
există caracter nescris virtual). În aceste condiţii, nu se putea afirma că art. 6 din Legea nr. 193/2000 califica drept
nescrise clauzele abuzive.
17 Hotărârea Curţii din 27 iunie 2000, pronunţată în cauza Océano Grupo Editorial SA împotriva Roció Murciano
Quintero (C-240/98) şi Salvat Editores SA împotriva José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), José Luis Copano
Badillo (C-242/98), Mohammed Berroane (C-243/98) şi Emilio Viñas Feliú (C-244/98), publicată în Culegerea de
jurisprudenţă a Curţii Europene a Justiţiei 2000, p. I-04941; Hotărârea Curţii (camera întâi) din 6 octombrie 2009,
pronunţată în cauza Asturcom Telecomunicaciones SL împotriva Cristina Rodríguez Nogueira (C-40/08), publicată
în Culegerea de jurisprudenţă 2009, p. I-09579; Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 9 noiembrie 2010, pronunţată
în cauza VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider (C-137/08), publicată în Culegerea de jurisprudenţă
a Curţii Europene a Justiţiei 2010, p. I-10847; Hotărârea Curţii (camera a patra) din 4 iunie 2009, pronunţată în
cauza Pannon GSM Zrt. împotriva Erzsébet Sustikné Győrfi (C-243/08), publicată în culegerea de jurisprudenţă a
Curţii Europene a Justiţiei 2009, p. I-04713; Ordonanţa Curţii (camera a opta) din 16 noiembrie 2010, pronunţată
în cauza Pohotovosť s.r.o. împotriva Iveta Korčkovská (C-76/10), publicată în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii
Europene a Justiţiei 2010, p. I-11557, Hotărârea Curţii (camera întâi) din 14 iunie 2012, pronunţată în cauza Banco
Español de Crédito SA împotriva Joaquín Calderón Camino (C-618/10), urmează a se publica în Culegerea de
jurisprudenţă 2012.
7
71. În ceea ce priveşte contractul în care au fost incluse clauze abuzive, potrivit art. 6 şi art. 7 din
Legea nr. 193/2000, acesta poate continua sau poate fi desfiinţat.
Continuarea contractului intervine atunci când, după eliminarea clauzelor abuzive, acesta are
vocaţia de a se derula în continuare. Legea nr. 193/2000 face referire şi la existenţa acordului
consumatorului în acest sens (art. 6 din Legea nr. 193/2000 18).
Desfiinţarea contractului intervine atunci când:
a) contractul mai poate continua, dar consumatorul nu îşi dă acordul;
b) contractul nu mai poate continua.
În această ultimă situaţie, art. 7 din Legea nr. 193/2000 19 face referire la posibilitatea consumatorului
de a rezilia contractul, cu daune-interese. Textul de lege porneşte de la premisa că, urmare a
înlăturării anumitor clauze, părţile nu îşi mai pot executa obligaţiile una faţă de cealaltă. Neexecutarea
apare însă ca fiind culpabilă exclusiv pentru profesionist, de aceea doar împotriva sa poate fi invocată
rezilierea.
4.1.4. Aspecte procedurale cu privire la aplicarea sancţiunilor care decurg din inserarea de
clauze abuzive în contracte, în reglementarea Legii nr. 193/2000
72. În vederea aplicării de sancţiuni în cazul încălcării obligaţiei de a nu include clauze abuzive în
contracte, Legea nr. 193/2000 reglementează trei metode de acţiune:
a) acţiunea directă a consumatorilor;
b) acţiunea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) şi a specialiştilor autorizaţi
ai altor organe ale administraţiei publice;
c) acţiunea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor.
În privinţa fiecăreia dintre cele trei acţiuni, Legea nr. 193/2000 reglementează care este tipul de
sancţiune cu care este compatibilă, respectiv care sunt persoanele cu privire la care se produc
consecinţele hotărârii pronunţate.
73. Acţiunea directă a consumatorilor se caracterizează prin aceea că are vocaţia de a conduce
exclusiv la aplicarea de sancţiuni civile, nu şi contravenţionale. În ceea ce priveşte efectele hotărârii
pronunţate, acestea vizează exclusiv contractul încheiat de consumatorul-reclamant şi
profesionistul-pârât.
74. Acţiunea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC) şi a specialiştilor
autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice se caracterizează prin aceea că are vocaţia de a
conduce atât la aplicarea de sancţiuni civile, cât şi contravenţionale. În ceea ce priveşte efectele
hotărârii, acestea vizează toate contractele aflate în curs de executare, încheiate de către
profesionistul-pârât, precum şi contractele preformulate, destinate a fi utilizate în activitatea acestuia.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (1) şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în cazul în care constată utilizarea
unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8
(reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi
specialiştii autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice) vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau,
18 Potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în
continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
19 Potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, în măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după
înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând
solicita, după caz, şi daune-interese.
8
după caz, sediul profesionistului20, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs
de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor
abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare,
precum şi să elimine clauzele abuzive21 din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul
activităţii profesionale.
75. Acţiunea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor se caracterizează prin aceea că are
vocaţia de a conduce exclusiv la aplicarea de sancţiuni civile, nu şi contravenţionale. În ceea ce priveşte
efectele hotărârii pronunţate, acestea vizează toate contractele aflate în curs de executare, încheiate
de către profesionistul-pârât, precum şi contractele preformulate [art. 12 alin. (3) coroborat cu art. 13
alin. (1) şi (4) din Legea nr. 193/2000].
4.2. Interdicţia de a insera clauze abuzive reglementată de Legea nr. 72/2013
4.2.1. Domeniul de aplicare al Legii nr. 72/2013
76. Aşa cum rezultă din art. 1 alin. (1) 22, Legea nr. 72/2013 este incidentă cu privire la obligaţiile de
plată a unor sume de bani care rezultă din contractele încheiate între profesionişti, având ca obiect
furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii. Capitolul V al actului normativ se referă la clauzele
contractuale şi practicile abuzive. În concluzie, clauzele abuzive care intră sub incidenţa Legii nr.
72/2013 vizează obligaţiile de plată a unor sume de bani, incluse în contracte încheiate între
profesionişti, având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii.
Dintre conceptele ce configurează domeniul de aplicare al Legii nr. 72/2013 este definit doar cel de
„profesionist”. Definiţia dată prin textul Legii nr. 72/2013 trebuie însă coroborată cu prevederile
Directivei 7/201123 pe care o transpune.
Potrivit art. 2 pct. 2 din Legea nr. 72/2013, profesionist este orice persoană fizică sau juridică care
exploatează o întreprindere cu scop lucrativ24.
20 Prin Decizia nr. 24/2015 (M. Of. nr. 76 din 2 februarie 2016), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
competent să judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de
conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 193/2000, a stabilit că: „Litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte
organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată
de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de
secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului”.
21 În privinţa acţiunilor iniţiate de către ANPC şi alte organe de control, respectiv de către asociaţiile de protecţie
a consumatorilor, Legea nr. 193/2000 nu a reglementat expres aplicarea sancţiunii nulităţii. Aceasta se impune
pentru identitate de raţiune. Un argument în plus este reprezentat şi de faptul că efectul hotărârilor judecătoreşti
pronunţate la solicitarea ANPC şi a altor organe de control este eliminarea clauzei/clauzelor abuzive din contracte.
Acest efect este unul dintre efectele nulităţii, constituind astfel o consacrare indirectă a aplicării acestei sancţiuni,
indiferent de solicitant.
22 Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 73/2011, prezenta lege se aplică creanţelor certe, lichide şi exigibile,
constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între
aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii,
inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de construcţii civile.
23 Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea
întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, publicată în J.O. L 48 din 23 februarie 2011.
24 Cu privire la domeniul de aplicare al Legii nr. 72/2013, a se vedea şi V. BOZEŞAN, Ordonanţa de plată şi cererile
de valoare redusă. Comentarii şi jurisprudenţă potrivit noului Cod de procedură civilă. Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014, p. 7 şi urm.; V. BOZEŞAN, Clauzele abuzive în contractele cu profesionişti. Probleme în aplicarea Legii nr.
72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani,
http://bloghamangiu.ro/.
9
Potrivit art. 2 pct. 3 din Directiva 7/2011, acest act normativ se aplică „întreprinderilor”, definite ca
fiind orice organizaţie, alta decât o autoritate publică, care desfăşoară o activitate economică sau
profesională independentă, chiar dacă respectiva activitate este desfăşurată de o singură persoană. Din
definiţie, precum şi din parag. 10 al preambulului25 rezultă că directiva se aplică şi profesiilor liberale,
chiar dacă legislaţia statelor membre nu le consideră întreprinderi sau comercianţi.
Având în vedere faptul că Legea nr. 72/2013 trebuie interpretată în sensul transpunerii Directivei
7/2011, rezultă că în sfera profesioniştilor se include orice persoană fizică sau juridică care
exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, inclusiv persoanele care desfăşoară profesii
liberale. Se observă astfel că Legea nr. 72/2013 preia o parte a definiţiei date profesionistului prin Codul
civil. Astfel, doar o parte dintre persoanele având calitatea de profesionist, în sensul Codului civil, au
această calitate şi în sensul Legii nr. 72/2013. Ca regulă, profesioniştii fără scop lucrativ, în sensul
Codului civil, nu sunt şi profesionişti, în sensul Legii nr. 72/2013.
În concluzie, având în vedere definiţia conceptului de „profesionist”, în sensul Legii nr. 72/2013,
interdicţia de a include clauze abuzive referitoare la obligaţia de plată a unei sume de bani,
derivând din contracte având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii, constituie
o particularitate a unei categorii a obligaţiilor născute în exerciţiul activităţii unei întreprinderi,
respectiv a celor născute în exerciţiul activităţii cu scop lucrativ şi a celor născute în exerciţiul
activităţii unei profesii liberale.
4.2.2. Conceptul de „clauză abuzivă” în reglementarea Legii nr. 72/2013
77. Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013, clauza contractuală prin care se stabileşte în mod vădit
inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al
daunelor-interese suplimentare este considerată abuzivă.
78. Potrivit textului de lege menţionat, coroborat cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, pentru a fi
în prezenţa unei clauze abuzive trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii:
a) clauza să aibă legătură cu obligaţia de plată a unei sume de bani;
b) clauza să creeze o inechitate în raport cu creditorul obligaţiei.
79. În ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv „clauza să aibă legătură cu obligaţia de plată a
unei sume de bani”, trebuie observate următoarele:
1) textul art. 12 menţionează categorii de clauze care ar putea fi considerate clauze abuzive,
respectiv clauzele privind termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al
daunelor-interese suplimentare. Enumerarea este însă exemplificativă.
2) prin obligaţii de plată a unei sume de bani se înţelege obligaţia de a remunera cocontractantul
pentru prestaţia sa. Tocmai de aceea, potrivit textului art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 72/2013,
creanţele înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă şi creanţele ce fac obiectul
unui mandat ad-hoc, concordat preventiv ori al unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei negocieri
25 Faptul că profesiile liberale intră sub incidenţa prezentei directive nu ar trebui să oblige statele membre să le
trateze ca întreprinderi sau comercianţi în scopuri care nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive.
10
extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi 26 nu sunt incluse în sfera de aplicare a Legii nr.
72/201327.
80. În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, „clauza să creeze o inechitate în raport cu
creditorul obligaţiei”, art. 13 reglementează o serie de circumstanţe care pot constitui un indiciu cu
privire la starea de inechitate. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, în determinarea caracterului
abuziv al unei clauze sau practici, instanţa ţine cont de toate circumstanţele cauzei, în special de:
a) abaterile grave de la practicile statornicite între părţi sau de la uzanţele conforme ordinii publice
sau bunelor moravuri;
b) nerespectarea principiului bunei-credinţe şi a principiilor de diligenţă în executarea obligaţiilor;
c) natura bunurilor sau serviciilor;
d) neprevederea motivelor obiective de derogare de la termenele de plată sau de la rata dobânzii,
potrivit prezentei legi;
e) poziţia dominantă a cocontractantului în raport cu o întreprindere mică sau mijlocie.
81. Din perspectiva modului de dovedire a întrunirii condiţiilor menţionate, pornind de la
prevederile Legii nr. 72/2013, clauzele contractuale pot fi clasificate în două categorii:
a) clauze al căror caracter abuziv trebuie dovedit;
b) clauze al căror caracter abuziv este prezumat.
82. Clauzele al căror caracter abuziv trebuie dovedit constituie regula.
Prezumţia caracterului abuziv al unei clauze contractuale constituie excepţia. Legea nr. 72/2013
include în art. 14 o listă exemplificativă de clauze considerate a fi abuzive. Potrivit textului de lege
menţionat, sunt calificate ca abuzive, nefiind necesară verificarea existenţei circumstanţelor prevăzute
la art. 13 sau a altor circumstanţe specifice cauzei, clauzele contractuale care:
a) exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare sau stabilesc dobânzi penalizatoare
inferioare dobânzii legale penalizatoare;
b) fixează o obligaţie de punere în întârziere pentru a opera curgerea dobânzilor;
c) prevăd un termen mai mare de la care creanţa produce dobânzi decât cel prevăzut la art. 3 alin.
(3) sau, după caz, la art. 6 şi art. 7 alin. (1);
d) fixează, în contractele dintre profesionişti şi autorităţi contractante, un termen de plată mai mare
decât cel prevăzut la art. 7 alin. (1);
e) elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare28;
26 Potrivit parag. 8 din Preambulul Directivei 7/2011: Domeniul de aplicare a prezentei directive ar trebui să se
limiteze la plăţile efectuate ca remuneraţie pentru tranzacţii comerciale. Prezenta directivă nu ar trebui să
reglementeze tranzacţiile cu consumatorii, dobânda pentru alte plăţi, de exemplu plăţi efectuate în conformitate cu
legislaţia privind cecurile şi cambiile, plăţi reprezentând compensaţii pentru daune, inclusiv plăţi efectuate de
societăţile de asigurare. De asemenea, statele membre ar trebui să fie în măsură să excludă datoriile care fac
obiectul unor proceduri de insolvenţă, inclusiv al unor proceduri de reeşalonare a datoriei.
27 De asemenea, potrivit textului art. 1 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 72/2013, contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori nu sunt incluse în sfera de aplicare a Legii nr. 72/2013.

28 Conceptul de „daune-interese suplimentare” este configurat prin art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 72/2013:
„Art. 9. Cheltuieli pentru recuperarea creanţei. Creditorul poate pretinde daune-interese pentru toate cheltuielile
făcute pentru recuperarea creanţei, în condiţiile neexecutării la timp a obligaţiei de plată de către debitor.
Art. 10. Daune-interese minimale. (1) Fără a aduce atingere drepturilor prevăzute la art. 9, dacă sunt întrunite
condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului plata contravalorii în lei la data plăţii a sumei de 40
euro, reprezentând daune-interese suplimentare minimale.
(2) Obligaţia de plată a sumei prevăzute la alin. (1) este scadentă de la data la care curge dobânda
penalizatoare, potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) sau, după caz, ale art. 8 alin. (2).
11
f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

Ca regulă, prezumţia este relativă. Totuşi, din modul de formulare al parag. 28 al Preambulului
Directivei nr. 7/2011 rezultă că prezumţia poate să aibă şi caracter absolut. Potrivit textului de lege
menţionat, „în special, excluderea absolută a dreptului de a percepe dobânzi ar trebui să fie considerată
întotdeauna drept vădit inechitabilă, în timp ce, în cazul excluderii dreptului la despăgubiri pentru
cheltuielile de recuperare, ar trebui să se presupună că aceasta este vădit inechitabilă”.
4.2.3. Sancţiunile incidente în cazul includerii de clauze abuzive în reglementarea Legii nr.
72/2013
83. Potrivit art. 15 din Legea nr. 72/2013, clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută. Inserarea
lor în contracte poate constitui temeiul pentru atragerea răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile
cauzate, în temeiul Codului civil.
4.2.4. Aspecte procedurale cu privire la aplicarea sancţiunilor care decurg din inserarea de
clauze abuzive în contracte, în reglementarea Legii nr. 72/2013
84. Legea nr. 72/2013 nu reglementează aspecte procedurale cu privire la aplicarea sancţiunilor ce
decurg din inserarea de clauze abuzive. În consecinţă, se va aplica dreptul comun.

de Codul de procedură civilă29
85. Codul de procedură civilă cuprinde prevederi speciale referitoare la proba obligaţiilor născute
în exploatarea unei întreprinderi.
86. În privinţa probei cu înscrisuri, Codul de procedură civilă reglementează anumite înscrisuri
specifice activităţii profesioniştilor (denumite registrele profesioniştilor), precum şi reguli derogatorii cu
privire la înscrisurile sub semnătură privată comune (folosite atât de profesionişti, cât şi de
neprofesionişti).
87. În privinţa înscrisurilor specifice activităţii profesioniştilor (denumite registrele
profesioniştilor30), potrivit art. 280 C. proc. civ., trebuie operată o distincţie între registrele întocmite şi
ţinute cu respectarea legii şi cele neţinute cu respectarea legii. Prima categorie de registre (întocmite
şi ţinute cu respectarea legii) pot face între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi
chestiunile legate de activitatea lor profesională. Cea de-a doua categorie de registre (cele neţinute
cu respectarea legii) fac dovadă contra celui care le-a ţinut. Regula cunoaşte însă o nuanţare,
respectiv partea care se prevalează de un registru al cocontractantului său nu poate scinda conţinutul
registrului.
88. În privinţa registrelor profesioniştilor, instanţa are libertate de apreciere. Astfel, potrivit art. 280
alin. (3) C. proc. civ., instanţa este în drept a aprecia:
(3) Suma prevăzută la alin. (1) este suplimentară cheltuielilor aferente unei eventuale proceduri de executare
silită”.
29 Codul de procedură civilă din 2010, republicat în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015, cu ultima modificare adusă
prin Legea 17/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr.
134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe, publicată în M. Of. nr. 196
din 21 martie 2017.
30 Cu privire la registrele profesioniştilor, a se vedea G. BOROI, M. STANCU, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed.

12
a) dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare;
b) dacă trebuie să se renunţe la această probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă;
c) dacă trebuie să atribuie o credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.
89. În privinţa regulilor derogatorii referitoare la înscrisurile sub semnătură privată comune,
art. 277 C. proc. civ.31 reglementează „înscrisurile întocmite de profesionişti”32, cuprinzând reguli
derogatorii de la următoarele aspecte:
a) formalitatea multiplului exemplar;
b) formalitatea „bun şi aprobat”;
c) formalitatea „semnăturii”;
d) data înscrisului.
Trebuie observat faptul că regulile derogatorii reglementate de acest articol pot privi:
a) raporturile dintre profesionişti (cele referitoare la formalitatea multiplului exemplar şi cele vizând
formalitatea „bun şi aprobat”);
b) raporturile decurgând din exploatarea unei întreprinderi, dacă înscrisurile sunt întocmite de către
profesionişti (formalitatea „semnăturii” şi regulile referitoare la data înscrisului).
90. Cu privire la formalitatea pluralităţii de exemplare, regula este reglementată în art. 274 C.
proc. civ. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ.: „Înscrisul sub semnătură privată, care constată un
contract sinalagmatic, are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte
părţi cu interese contrare sunt”. Sancţiunea nerespectării art. 274 este reglementată prin art. 276 C.
proc. civ. Astfel, „înscrisurile sub semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la
art. 274 (…) vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă”. Prin excepţie, potrivit art. 277 alin. (1)
C. proc. civ.: „Dispoziţiile art. 274 (…) nu se aplică în raporturile dintre profesionişti. Rezultă deci că, în
raporturile dintre profesionişti, un înscris sub semnătură privată, care constată un contract
sinalagmatic, nu îşi pierde puterea doveditoare dacă nu a fost făcut în atâtea exemplare câte
părţi cu interese contrare sunt.
91. Cu privire la formalitatea „bun şi aprobat”, regula este reglementată în art. 275 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, înscrisul sub semnătură privată, prin care o singură parte se obligă către o
alta să-i plătească o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris
cu mâna celui care îl subscrie sau cel puţin ca, în afară de semnătură, să fie scris cu mâna sa „bun şi
aprobat pentru ...”, cu arătarea în litere a sumei sau a cantităţii datorate. Sancţiunea nerespectării art.
275 este reglementată prin art. 276 C. proc. civ. Astfel, înscrisurile sub semnătură privată pentru care
nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la (…) art. 275 vor putea fi socotite ca început de dovadă scrisă.
Prin excepţie, potrivit art. 277 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile (…) art. 275 nu se aplică în raporturile
31 Art. 277 C. proc. civ. prevede: (1) Dispoziţiile art. 274 şi 275 nu se aplică în raporturile dintre profesionişti.
(2) Înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un
act juridic, face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăşi
dovedirea actului juridic.
(3) Înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut
la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub semnătură privată poate fi combătută cu
orice mijloc de probă.
(4) Dacă înscrisul prevăzut la alin. (3) nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi
cu orice mijloc de probă.
32 Cu privire la înscrisurile întocmite de profesionişti, a se vedea M. FODOR, Comentariu cu privire la art. 277 C.
proc. civ., în V.M. CIOBANU, M. NICOLAE (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I – art.
1-526, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 918; V. DĂNĂILĂ, Comentariu cu
privire la art. 277 C. proc. civ., în G. BOROI (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, vol. I –
art. 1-455, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 712-714.
13
dintre profesionişti. Rezultă deci că, în relaţiile dintre profesionişti, un înscris sub semnătură
privată, prin care o singură parte se obligă către o alta să-i plătească o sumă de bani sau o
cantitate de bunuri fungibile, nu îşi pierde puterea doveditoare dacă nu este scris în întregime
cu mâna celui care se obligă şi nici nu cuprinde menţiunea „bun şi aprobat pentru ...”, cu arătarea
în litere a sumei sau a cantităţii datorate, scrisă de mâna debitorului, urmată de semnătura
acestuia.
92. Cu privire la formalitatea semnăturii, regula este reglementată prin art. 272 C. proc. civ., care
prevede: „Înscrisul sub semnătură privată este acela care poartă semnătura părţilor, indiferent de
suportul său material. El nu este supus niciunei alte formalităţi, în afara excepţiilor anume prevăzute de
lege”. Astfel, pentru a fi în prezenţa unui înscris sub semnătură privată, cu toate consecinţele juridice
decurgând din această calificare, trebuie respectată o singură formalitate, respectiv semnătura
părţilor. Prin excepţie, potrivit art. 277 alin. (2) C. proc. civ., înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod
obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, face dovada cuprinsului
său. Excepţia nu se aplică, în măsura în care legea impune forma scrisă pentru însăşi dovedirea
actului juridic. În acest caz, înscrisul nesemnat nu va mai avea putere doveditoare, chiar dacă este
folosit în mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
93. Cu privire la data înscrisului sub semnătură privată, în raporturile cu terţii, regula este
reglementată prin art. 278 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, data înscrisurilor sub semnătură privată este
opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit, numai din ziua în care a devenit certă, prin una
dintre modalităţile prevăzute de lege. Prin excepţie, potrivit art. 277 alin. (3) şi (4), înscrisul sub
semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data
consemnată în cuprinsul său. Prezumţia este relativă şi poate fi combătută cu orice mijloc de probă.
Dacă înscrisul nu conţine nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc
de probă.
94. În privinţa „probei cu martori”, Codul de procedură civilă reglementează reguli derogatorii cu
privire la obligaţiile profesioniştilor. Astfel, regula în privinţa admisibilităţii probei cu martori este
reglementată prin art. 309 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, proba cu martori este
admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. Potrivit art. 309 alin. (2) teza I, niciun act
juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. În privinţa
obligaţiilor profesioniştilor, prin art. 309 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. se prevede o derogare cu privire
la obligaţiile având un obiect mai mare de 250 de lei, respectiv se poate face dovada cu martori, contra
unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul
activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă33.
Capitolul al II-lea.
Contracte tradiţional civile încheiate
33 Textul de lege are în vedere situaţia în care forma scrisă este cerută ad probationem. Potrivit art. 309 alin. (3)
C. proc. civ., „în cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea actului juridic, acesta nu poate fi dovedit cu
martori”.
1
Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati
Capitolul al II-lea.
Contracte tradiţional civile încheiate
în exploatarea unei întreprinderi. Particularităţi reglementate prin Codul civil
§ 1. Precizări preliminare
95. La o privire de ansamblu, contractele reglementate prin noul Cod civil includ contractele
reglementate de Codul civil din 1864 1, de Codul comercial2, precum şi o serie de contracte noi
cristalizate la nivelul practicii, dar nereglementate anterior. Privite din perspectivă istorică, anumite
contracte au fost considerate ca ţinând de dreptul civil, iar altele ţinând de dreptul comercial.
96. Ca regulă, contractele tradiţional civile sunt cele care erau reglementate prin Codul civil din
1864 şi, în consecinţă, constituiau obiect de studiu al disciplinei dedicate contractelor civile speciale. În
privinţa acestora, ca regulă, prin noul Cod civil s-a reglementat posibilitatea încheierii lor atât de către
profesionişti, cât şi de către neprofesionişti. În majoritatea contractelor tradiţional civile au fost incluse
şi câteva reglementări particulare aplicabile în situaţia care acestea sunt încheiate de către profesionişti.
97. Corelativ, contractele tradiţional comerciale sunt cele care erau reglementate prin Codul
comercial sau prin legi speciale comerciale. Urmare a acestui aspect, contractele menţionate au
constituit obiect de cercetare în cadrul cursurilor dedicate contractelor comerciale speciale. În legătură
cu acestea se constată faptul că, de cele mai multe ori, prin noul Cod civil este conferită posibilitatea
exclusiv profesioniştilor de a le încheia. Există însă şi excepţii referitoare la posibilitatea de a încheia
astfel de contracte şi de către neprofesionişti.
§ 2. Contractul de vânzare
98. Contractul de vânzare3 este reglementat prin art. 1650-1762 C. civ. Din perspectiva prevederilor
legale menţionate, contractul de vânzare este un contract ce poate fi încheiat, în egală măsură, în
exploatarea unei întreprinderi sau în afara acesteia.
1 Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie
1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865,
cu modificările şi completările ulterioare, abrogat la data intrării în vigoare a noului Cod civil, cu excepţia dispoziţiilor
art. 1169-1174 şi 1176-1206, care s-au abrogat la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
2 Codicele de comerţ din 1887, publicat în M. Of. nr. 31 din 10 mai 1887, abrogat la data intrării în vigoare a
noului Cod civil, cu excepţia dispoziţiilor art. 46-55, art. 57, art. 58 şi art. 907-935, aplicabile în continuare în
raporturile dintre profesionişti, care s-au abrogat la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, a cărţii
a II-a „Despre comerţul maritim şi despre navigaţie”, precum şi a dispoziţiilor art. 948, art. 953, art. 954 alin. (1) şi
art. 955, care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritim.
3 Cu privire la contractul de vânzare, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 21-162. A se vedea şi FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol.
I, ed. a 4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 13-149; ST.D. CĂRPENARU,
Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 467-507; S.
ANGHENI, Raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 70-105; C. TOADER,
Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; L. STĂNCIULESCU, Dreptul contractelor
civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 125-214; M.-L. BELU MAGDO,
Contractul de vânzare în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale
speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 45-46.
2
99. În măsura în care contractul este încheiat de către un profesionist 4, în Codul civil actual sunt
reglementate aspecte particulare cu privire la obligaţia de garanţie pentru vicii5.
Astfel, potrivit art. 1709 şi art. 1710 C. civ.6, pentru a putea beneficia de unul dintre efectele specifice
ale acestei obligaţii, respectiv posibilitatea de a solicita rezoluţiunea vânzării, cumpărătorul trebuie
să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse ale lucrului într-un anumit termen. Mecanismul este
denumit denunţarea viciilor. Termenul de denunţare a viciilor cu privire la bunurile mobile corporale
este diferit, după cum cumpărarea a fost încheiată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi sau nu. Astfel,
denunţarea viciilor trebuie făcută în termen de 2 zile lucrătoare (dacă bunul a fost cumpărat în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi) sau într-un termen rezonabil (dacă bunul a fost cumpărat în afara exerciţiului
activităţii unei întreprinderi). Natura juridică a termenului de denunţare a viciilor este aceea a unui termen
de decădere din dreptul de a solicita rezoluţiunea vânzării 7.
Pornind de la art. 1709 alin. (3) C. civ., în doctrină s-a arătat că termenul se calculează de la data
descoperirii viciilor8.
§ 3. Contractul de schimb
100. Contractul de schimb9 este reglementat prin art. 1763-1765 C. civ. Din perspectiva
prevederilor legale menţionate, contractul de schimb este un contract ce poate fi încheiat, în egală
4 Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare comercială, în reglementarea Codului comercial, a se vedea

ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 497-539; GH. PIPEREA,
Drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 74-84.
5 Cu privire la obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse, a se vedea G.-A. ILIE, Riscurile în contracte. De la
vechiul la noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 101.
6 Potrivit art. 1709 C. civ.: Denunţarea viciilor. (1) Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului
este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub
sancţiunea decăderii din dreptul de a cere măsura prevăzută la art. 1710 alin. (1) lit. d).
(2) În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul prevăzut la
alin. (1) este de două zile lucrătoare.
(3) Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevăzute la alin. (1) încep să curgă din ziua în care
cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului.
(4) Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol.
Potrivit art. 1710 C. civ.: Efectele garanţiei. (1) În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor,
cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a
fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată
de cumpărător.
7 A se vedea şi FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a 4-a actualizată de L. MIHAI, R.
POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 150-157; D. ANGHEL, Comentariile Codului civil. Contractul de
vânzare şi contractul de schimb, Ed. Hamangiu, 2012, p. 128; C. TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
8 În acest sens, se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 144; M. GAVRIŞ, Comentariu cu privire la art. 1709 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 670-671.
9 Cu privire la contractul de schimb, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 161-164. A se vedea şi FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. I, ed. a
4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 150-157; L. STĂNCIULESCU, Dreptul
contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 215-221; A.-T. STĂNESCU,
Contracte profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 47.
3
măsură, în exploatarea unei întreprinderi sau în afara acesteia. Potrivit art. 1764 C. civ., dispoziţiile
privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului. Astfel, fiecare dintre părţi este
considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce
priveşte bunul pe care îl dobândeşte.
101. Prin raportare la prevederile art. 1764 C. civ., în absenţa unor reguli speciale reglementate
expres în materia contractului de schimb, dispoziţiile art. 1709 şi art. 1710 C. civ. din materia contractului
de vânzare se aplică şi contractului de schimb. Astfel, termenul special de 2 zile de la data
descoperirii viciilor se aplică şi în materia contractului de schimb.
§ 4. Contractul de locaţiune
102. Contractul de locaţiune10 este reglementat prin art. 1777-1850 C. civ. Din perspectiva
prevederilor legale menţionate, contractul de locaţiune este un contract ce poate fi încheiat, în egală
măsură, în exploatarea unei întreprinderi sau în afara acesteia. Acesta cunoaşte două varietăţi
reglementate cu caracter particular, respectiv contractul de închiriere a locuinţei şi contractul de
arendare.
103. În măsura în care este încheiat de către un profesionist, prin Codul civil sunt reglementate
aspecte particulare cu privire la normele juridice aplicabile şi durata locaţiunii.
104. Cu privire la normele juridice aplicabile, potrivit art. 1778 alin. (3) C. civ., locaţiunea spaţiilor
destinate exercitării activităţii unui profesionist este supusă prevederilor generale referitoare la
locaţiune, precum şi unor dispoziţii din materia contractului de închiriere a locuinţei, respectiv art. 1824
şi art. 1828-1831 C. civ. Textele de lege din materia contractelor de închiriere a locuinţei reglementează
denunţarea contractelor încheiate fără determinarea duratei, dreptul de preferinţă al chiriaşului la
închiriere, dreptul de a folosi părţile şi instalaţiile comune ale clădirii, rezilierea contractului şi evacuarea
chiriaşului.
105. Cu privire la durata locaţiunii, potrivit art. 1785 lit. a) teza a II-a C. civ., locaţiunea unui spaţiu
pentru exercitarea activităţii unui profesionist se consideră încheiată pe termen de 1 an, dacă părţile nu
au stabilit în contract durata locaţiunii şi nu rezultă că ar fi dorit să contracteze pentru o perioadă
nedeterminată. Se observă astfel că esenţial pentru incidenţa termenului de 1 an este destinaţia
spaţiului închiriat. În consecinţă, în măsura în care locatarul închiriază un spaţiu în exercitarea activităţii
întreprinderii sale, dar spaţiul urmează a fi folosit în alte scopuri, nu pentru desfăşurarea activităţii unui
profesionist, situaţia intră sub incidenţa regulilor generale. Astfel, durata închirierii va fi de 1 an, dacă
spaţiul este nemobilat [art. 1785 lit. a) teza I C. civ.] sau corespunzător unităţii de timp pentru care s-a
calculat chiria, în cazul în care spaţiul este mobilat [art. 1785 lit. b) C. civ.].
§ 5. Contractul de antrepriză
106. Contractul de antrepriză11 este reglementat prin art. 1851-1880 C. civ. Din perspectiva
prevederilor legale menţionate, contractul poate fi încheiat atât de către profesionişti, cât şi de către
10 Cu privire la contractul de locaţiune, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
II, ed. a 4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 6-55; L. STĂNCIULESCU,
Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 336-363; C.
TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A.-T. STĂNESCU, Contracte
profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 47-48.
11 Cu privire la contractul de antrepriză, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil , Ed.
4
neprofesionişti12. Privit din perspectiva realităţilor practice, în principiu, antreprenorul este un

profesionist.
107. Codul civil nu reglementează aspecte particulare pentru situaţia în care contractul de antrepriză
ar fi încheiat în exploatarea unei întreprinderi.
§ 6. Contractul de societate
108. Contractul de societate13 este reglementat prin art. 1881-1954 C. civ. Acesta cunoaşte două
varietăţi reglementate cu caracter particular, respectiv societatea simplă şi asocierea în participaţie. Din
perspectiva prevederilor legale menţionate, contractul poate fi încheiat atât de către profesionişti, cât şi
de către neprofesionişti. Privit din perspectiva realităţilor practice, asocierea în participaţie este, în
principiu, încheiată de către profesionişti14.
109. Codul civil nu reglementează aspecte particulare pentru situaţia în care contractul de societate
§ 7. Contractul de mandat
110. Contractul de mandat15 este reglementat prin art. 2009-2071 C. civ. Acesta cunoaşte două
varietăţi reglementate cu caracter particular, respectiv mandatul cu reprezentare şi mandatul fără
reprezentare. La rândul său, contractul de mandat fără reprezentare cunoaşte mai multe varietăţi,
respectiv: contractul de comision, contractul de consignaţie şi contractul de expediţie. Dintre contractele
menţionate, pot fi încheiate, în egală măsură, atât de către profesionişti, cât şi de către neprofesionişti:
contractul de mandat cu reprezentare şi cel fără reprezentare, cu excepţia varietăţilor expres
Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 389-407; ST.D.
CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.
515-525; C. TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A.-T. STĂNESCU,
Contracte profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 48-49.
12 În acest sens, a se vedea M. AFRĂSINIE, Comentariu cu privire la art. 1851 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 219-220. A se vedea şi GH. GHEORGHIU,
Comentariu cu privire la art. 1851 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2018.
13 Cu privire la contractul de societate, a se vedea FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ed.
a 4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 124-159; L. STĂNCIULESCU,
Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 252-287; L.
STĂNCIULESCU, V. NEMEŞ, Dreptul contractelor civile şi comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013, p. 278-318; ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 525-543; S. ANGHENI, Raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 115-136; C. TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015,
p. 49.
14 În acest sens, se vedea C.M. NIŢĂ, Comentariu cu privire la art. 1881 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 244-246.

15 Cu privire la contractul de mandat, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 408-423; ST.D.
CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p.
543-561; S. ANGHENI, Raporturile juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
155-166; C. TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A.-T. STĂNESCU,
Contracte profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 50-51.
5
reglementate. Cu privire la acestea din urmă, comisionarul (art. 2043 C. civ.), consignatarul (art. 2054
coroborat cu art. 2043 C. civ.) şi expeditorul (art. 2064 coroborat cu art. 2043 C. civ.) trebuie să aibă
calitatea de profesionist.
111. Regulile speciale cu privire la contractul de mandat16 încheiat în exercitarea activităţii unei
întreprinderi sunt reglementate în materia remuneraţiei mandatarului şi a încheierii contractului.
112. Referitor la remuneraţia mandatarului, potrivit art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ., mandatul
dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. Reglementarea
constituie o excepţie de la regula prezumţiei caracterului gratuit al mandatului dintre două persoane
fizice, reglementată de art. 2010 alin. (1) teza a II-a C. civ. Referindu-se la exercitarea unei activităţi
profesionale, textul de lege este incident inclusiv cu privire la profesionişti.
113. Referitor la încheierea contractului de mandat, potrivit art. 2014 C. civ., tăcerea valorează
acceptare dacă mandatul priveşte acte a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului.
Referindu-se la exercitarea unei profesii, textul de lege este incident şi cu privire la profesionişti.
Reglementarea constituie o aplicaţie a excepţiei reglementate cu caracter general de art. 1196 alin. (2)
C. civ. Potrivit acestui text de lege, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât
atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din
uzanţe sau din alte împrejurări. Regula în materie este prevăzută de art. 1196 alin. (1) C. civ., respectiv
pentru a constitui acceptare, actele sau faptele destinatarului ofertei trebuie să exprime neîndoielnic
acordul său.
§ 8. Contractul de depozit
114. Contractul de depozit17 este reglementat prin art. 2103-2143 C. civ. Acesta cunoaşte varietăţi
reglementate cu caracter particular, respectiv depozitul necesar, depozitul hotelier şi sechestrul
convenţional. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, cu excepţia depozitului hotelier, în care una dintre
părţile contractului este persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier (art. 2127
C. civ.), celelalte contracte de depozit pot fi încheiate, în egală măsură, de profesionişti şi
neprofesionişti.
115. Regulile speciale cu privire la contractul de depozit încheiat în exercitarea activităţii unei
întreprinderi sunt reglementate în materia remuneraţiei depozitarului şi a răspunderii acestuia.
116. În ceea ce priveşte remuneraţia depozitarului, potrivit art. 2106 alin. (1) teza a II-a C. civ., prin
excepţie, depozitul este cu titlu oneros dacă din împrejurări precum profesia depozitarului rezultă că
trebuie plătită o remuneraţie. Prevederea legală a fost interpretată la nivel doctrinar în sensul că
prezenţa unui profesionist, în calitate de depozitar, naşte o prezumţie18 în sensul existenţei caracterului
oneros al depozitului. Se derogă astfel de la regula caracterului gratuit al depozitului, reglementată prin
art. 2106 alin. (1) teza I C. civ.
16 Cu privire la contractul de mandat comercial în reglementarea Codului comercial, a se vedea ST.D.
CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 539-548; GH. PIPEREA, Drept
comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 85-94.
17 Cu privire la contractul de depozit, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
III, ed. a 4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 57-123; L. STĂNCIULESCU,
Dreptul contractelor civile. Doctrină şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 456-470; C.
TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A.-T. STĂNESCU, Contracte
18 În acest sens, se vedea C. PUŞCHIN, Comentariu cu privire la art. 2106 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 487-488.

6
117. În ceea ce priveşte răspunderea depozitarului, potrivit art. 2107 alin. (2) C. civ., în lipsă de
stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este un profesionist, el are obligaţia de a păstra bunul cu
prudenţă şi diligenţă. Norma juridică reglementează cu caracter supletiv (dacă părţile nu convin altfel)
aprecierea în abstract a culpei depozitarului, respectiv după modelul abstract al omului prudent şi
diligent. Situaţia constituie o derogare de la regula aprecierii culpei în concret, adică în funcţie de
diligenţa depusă pentru propriile bunuri. Regula este reglementată prin art. 2107 alin. (1) C. civ.19
§ 9. Contractul de împrumut
118. Contractul de împrumut20 este reglementat prin art. 2144-2170 C. civ. Acesta cunoaşte
varietăţi reglementate cu caracter particular, respectiv împrumutul de folosinţă şi împrumutul de
consumaţie. Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, contractul de împrumut poate fi încheiat, în egală
măsură, de către profesionişti şi neprofesionişti.
119. Reguli speciale în materia contractului de împrumut încheiat în exercitarea activităţii unei
întreprinderi sunt reglementate, indirect, în materia împrumutului de consumaţie. Astfel, potrivit art.
2158 alin. (2) C. civ., atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu
îi sunt aplicabile dispoziţiile legale privind instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare. Per a
contrario, atunci când încheierea de contracte de împrumut de consumaţie ajunge să aibă o asemenea
frecvenţă încât să reprezinte elemente constitutive ale unei activităţi desfăşurate ca profesie, şi nu
operaţiuni ocazionale, devin incidente dispoziţiile privind instituţiile de credit şi cele financiar
nebancare. Referindu-se la toate persoanele care desfăşoară, ca profesie, activităţi de acordare de
împrumuturi de consumaţie, art. 2158 alin. (2) C. civ. vizează şi profesioniştii.
§ 10. Contractul de rentă viageră
120. Contractul de rentă viageră21 este reglementat prin art. 2242-2253 C. civ. Potrivit dispoziţiilor
legale menţionate, contractul de rentă viageră poate fi încheiat, în egală măsură, de către profesionişti
şi neprofesionişti. Codul civil nu reglementează expres această posibilitate, dar pe bază de interpretare,
poate fi trasă concluzia conform căreia beneficiarul rentei (numit credirentier) poate fi exclusiv o
persoană fizică, iar plătitorul rentei (denumit debirentier) poate fi o persoană fizică sau juridică. În ceea
ce priveşte credirentierul, articole precum: art. 2242, art. 2244, art. 2248 şi art. 2252 C. civ. asociază
noţiunea de „credirentier” cu aceea de persoană fizică. Textele de lege fac referire la viaţa şi decesul
credirentierului, fără a exista şi trimiteri la echivalentul noţiunilor menţionate pe planul persoanelor
juridice. În ceea ce priveşte debirentierul, art. 2250 alin. (4) C. civ. face referire la lichidarea
debirentierului, concept ce caracterizează şi persoanele juridice.
19 În acest sens, se vedea C. PUŞCHIN, Comentariu cu privire la art. 2107 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 489.
20 Cu privire la contractul de împrumut, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil , Ed.
III, ed. a 4-a actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 7-56; C. TOADER, Drept
civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale speciale
în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 52-53.
21 Cu privire la contractul de rentă viageră, a se vedea L. STĂNCIULESCU, Dreptul contractelor civile. Doctrină şi
jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 511-517; C. TOADER, Drept civil. Contracte speciale, ed.
a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; L. UŢĂ, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 279-289; M.M. PIVNICERU, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 164-232;
p. 53.
7
121. Regulile speciale în materia contractului de rentă viageră încheiat în exercitarea activităţii unei
întreprinderi sunt reglementate indirect. Astfel, potrivit art. 2250 alin. (4) C. civ., dacă debirentierul intră
în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă (...).
Textul de lege se referă la debirentierii care au vocaţia legală de a intra în lichidare, concept care îi
include şi pe profesionişti.
§ 11. Contractul de întreţinere
122. Contractul de întreţinere22 este reglementat prin art. 2254-2263 C. civ. Pornind de la textele
de lege menţionate, se impune concluzia potrivit căreia contractul menţionat nu are vocaţia legală de
a fi încheiat de profesionişti, în calitate de creditor al întreţinerii. Astfel, potrivit definiţiei legale a
contractului, obiectul acestuia constă în efectuarea, în natură, a prestaţiilor necesare întreţinerii şi
îngrijirii unei persoane. Astfel, primirea prestaţiilor în natură nu este compatibilă cu persoanele juridice,
deci nici cu profesioniştii.
§ 12. Contractul de joc şi de pariu
123. Contractul de joc şi de pariu 23 este reglementat prin art. 2264-2266 C. civ. Din perspectiva
neprofesionişti.
124. Codul civil nu reglementează aspecte particulare pentru situaţia în care contractele de joc şi de
pariu ar fi încheiate în exploatarea unei întreprinderi.
§ 13. Contractul de tranzacţie
125. Contractul de tranzacţie24 este reglementat prin art. 2267-2278 C. civ. Din perspectiva
neprofesionişti.
126. Codul civil nu reglementează aspecte particulare pentru situaţia în care contractul de tranzacţie
22 Cu privire la contractul de întreţinere, a se vedea L. STĂNCIULESCU, Dreptul contractelor civile. Doctrină şi

a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; L. UŢĂ, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p. 290-306; M.M. PIVNICERU, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 331-408;
p. 54.
23 Cu privire la contractul de joc şi de pariu, a se vedea L. STĂNCIULESCU, Dreptul contractelor civile. Doctrină şi
a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; M.M. PIVNICERU, Efectele juridice ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 233-249; A. BUCIUMAN, Contractul de joc sau joacă de-a contractul? (Privire asupra convenţiilor
de joc şi pariu), în S.I.U.B.B. nr. 1/2007, http://studia.law.ubbcluj.ro; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale
speciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 54.
24 Cu privire la contractul de tranzacţie, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 294-301; FR. DEAK, Tratat de drept civil. Contracte speciale, vol. III, ed. a 4-a
actualizată de L. MIHAI, R. POPESCU, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 160-177; C. TOADER, Drept civil.
Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; L. STĂNCIULESCU, Dreptul contractelor civile. Doctrină
şi jurisprudenţă, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 540-547; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – Contractul de furnizare
Capitolul al III-lea.
Contractul de furnizare
în reglementarea Codului civil
§ 1. Sediul materiei
127. Contractul de furnizare1 este reglementat, cu caracter general, în art. 1766-1771 C. civ.
În plus, în materia contractului de furnizare sunt aplicabile şi dispoziţiile contractului de vânzare2,
iar în completare, normele juridice alcătuind teoria generală a obligaţiilor 3. Astfel, potrivit art. 1771
C. civ., dispoziţiile capitolului referitor la contractul de furnizare se întregesc, în mod corespunzător, cu
dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în măsura în care nu este prevăzută o reglementare
specială pentru contractul de furnizare. În temeiul art. 1167 C. civ., reglementările constituind teoria
generală a obligaţiilor se aplică tuturor contractelor, în absenţa unor prevederi speciale referitoare la
acestea.
În prezent există însă şi reglementări ale unor contracte de furnizare speciale. Exemplificativ, pot
fi menţionate:
– Ordinul nr. 77/20094;
– Ordinul nr. 90/20075;
– Ordinul nr. 112/20076;
– Ordinul nr. 64/20147.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de furnizare
128. Contractul de furnizare nu a beneficiat, anterior noului Cod civil, de o reglementare generală.
Codul comercial făcea referire la existenţa sa, calificând contractul drept faptă de comerţ, dar nu
1 Cu privire la contractul de furnizare, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 508-512; S. ANGHENI, Raporturile juridice dintre
profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 106-109; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale
2 Pentru eventuala interpretare extensivă, prin analogie, cu privire la contractul de prestare de servicii, a se
vedea T. PRESCURE, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 101. A se vedea şi V. NEMEŞ, Drept
comercial, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 299.
3 Cu privire la teoria generală a obligaţiilor, a se vedea C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1-457.

4 Ordinul nr. 77/2009 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei privind
aprobarea contractelor-cadru pentru furnizarea reglementată a gazelor naturale, publicat în M. Of. nr. 632 din 24
septembrie 2009, cu ultima modificare adusă prin Ordinul nr. 29/2016 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de
Reglementare în Domeniul Energiei pentru aprobarea Regulamentului privind furnizarea gazelor naturale la clienţii
finali, publicat în M. Of. nr. 510 din 7 iulie 2016.
5 Ordinul nr. 90/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Publice de
Gospodărie Comunală pentru aprobarea contractului-cadru de furnizare/prestare a serviciului de alimentare cu apă

şi de canalizare, publicat în M. Of. nr. 324 din 15 mai 2007.
6 Ordinul nr. 112/2007 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de
Utilităţi Publice privind aprobarea contractului-cadru de prestare a serviciului de salubrizare a localităţilor, publicat
în M. Of. nr. 529 din 6 august 2007.
7 Ordinul nr. 64/2014 al preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 64/2014
pentru aprobarea Regulamentului de furnizare a energiei electrice la clienţii finali, reglementând inclusiv contractul
de furnizare a energiei electrice, publicat în M. Of. nr. 544 din 23 iulie 2014.
1
cuprindea norme juridice8 care să detalieze regimul juridic al contractului menţionat. Au existat însă, ca
în prezent, reglementări ale unor contracte de furnizare speciale 9.
129. Cu privire la contractele de furnizare încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod
civil, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/201110, acestea sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare
la data încheierii în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea
contractelor. În consecinţă, contractele de furnizare care beneficiau de o reglementare specială sunt
guvernate de acele reglementări speciale aflate în vigoare la data încheierii, iar cele care nu se
încadrează în această categorie sunt guvernate de regulile generale aplicabile contractelor (teoria
generală a obligaţiilor).
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de furnizare
3.1. Definiţia contractului de furnizare
130. Potrivit art. 1766 C. civ., contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită
furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea,
la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze
anumite servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte,
denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească
preţul lor.
3.2. Obiectul contractului de furnizare
131. Stabilirea obiectului unui contract este importantă, în primul rând, din perspectiva calificării
unui acord de voinţă ca fiind un anumit contract. Astfel, calificarea unui acord de voinţă se realizează
pe baza obiectului contractului. Potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul contractului este operaţiunea
juridică pe care părţile au convenit-o. Fiecare contract se caracterizează printr-un anumit obiect, iar
obiectul contractului, prin anumite drepturi şi obligaţii esenţiale. În măsura în care din acordul de voinţă
rezultă că părţile au avut în vedere ca între ele să existe drepturile şi obligaţiile care configurează
obiectul unui anumit contract, atunci părţile au încheiat contractul corespunzător obiectului.
132. În privinţa contractului de furnizare, pornind de la definiţie, obiectul contractului este
operaţiunea juridică de furnizare, constând în furnizarea unor bunuri sau servicii contra plăţii
unui preţ. Astfel, pentru ca un acord de voinţă să fie contract de furnizare, operaţiunea juridică de
furnizare trebuie să fie operaţiunea principală vizată de părţile contractante. Astfel, potrivit art. 1766 alin.
(3) C. civ., dacă prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi furnizarea unor bunuri
sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcţie de obligaţia caracteristică şi cea accesorie.
133. În funcţie de valoarea economică furnizată, operaţiunea de furnizare poate fi de bunuri sau
de servicii. Din această perspectivă trebuie observat faptul că art. 1766 alin. (2) C. civ. permite inclusiv
combinarea ambelor valori economice, respectiv bunurile şi serviciile, în cadrul unui contract de
furnizare de bunuri. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, în cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu
8 Cu privire la normele juridice, a se vedea N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 123-129; S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p.
18-21.
9 Cu privire la aspectele de drept tranzitoriu, a se vedea M. NICOLAE, Contribuţii la studiul conflictului de legi în
timp în materie civilă (în lumina Noului Cod civil), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
10 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr.
409 din 10 iunie 2011, cu ultima modificare adusă prin O.U.G. nr. 1/2016 pentru modificarea Legii nr. 134/2010
privind Codul de procedură civilă, precum şi a unor acte normative conexe (M. Of. nr. 85 din 4 februarie 2016),
aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 17/2017 (M. Of. nr. 196 din 21 martie 2017).
2
al obligaţiei principale, furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare
pentru furnizarea bunurilor.
134. Operaţiunea de furnizare de bunuri poate îmbrăca trei forme, respectiv:
a) transmiterea proprietăţii asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi predarea la un termen
ulterior încheierii contractului, contra plăţii unui preţ;
b) transmiterea proprietăţii asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi predarea la mai multe
termene ulterioare încheierii contractului, contra plăţii unui preţ;
c) transmiterea proprietăţii asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi predarea lor în mod
continuu, contra plăţii unui preţ.
135. Faţă de modul de configurare a operaţiunii de furnizare de bunuri, apare necesară delimitarea
acesteia de operaţiunea de vânzare, caracterizată şi ea de cele două elemente-cheie, respectiv
transmiterea proprietăţii şi predarea bunurilor, pe de o parte, şi plata unei sume de bani, pe de altă
parte.
Principalele diferenţe între operaţiunea de vânzare şi cea de furnizare sunt următoarele:
a) în timp ce la contractul de vânzare, elementul esenţial cu privire la care părţile se învoiesc este
transferul proprietăţii asupra bunurilor11, la contractul de furnizare, elementul esenţial este predarea
bunurilor12. Astfel, contractul de vânzare este construit pe o obligaţie de a da, iar contractul de furnizare,
pe o obligaţie de a face. În concluzie, pentru a fi în prezenţa unei operaţiuni de furnizare de bunuri
trebuie să rezulte că elementul care contează cel mai mult (determinant) pentru părţile
contractului este predarea bunurilor, transferul proprietăţii fiind privit ca un element ce vine de
la sine, odată cu predarea bunurilor.
Cel mai greu de delimitat de operaţiunea de vânzare sunt primele două forme de furnizare, respectiv
cea care presupune predarea cantităţii de bunuri la un singur termen ulterior încheierii contractului sau
la mai multe. Ultima formă este mai uşor de delimitat, întrucât metoda de predare – în mod continuu –
arată faptul că părţile şi-au concentrat atenţia asupra obligaţiei de predare, şi nu asupra transferului
proprietăţii;
b) operaţiunea de vânzare poate să poarte atât asupra unor bunuri mobile, cât şi imobile, individual
determinate sau de gen. Operaţiunea de furnizare de bunuri poate purta exclusiv asupra unor bunuri
de gen13. Astfel, art. 1766 C. civ. prevede faptul că operaţiunea de furnizare presupune transferul
proprietăţii şi predarea unei „cantităţi determinate de bunuri”. Rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei
operaţiuni de furnizare, părţile trebuie să convină asupra unei cantităţi de bunuri, deci să nu
individualizeze bunurile de la momentul încheierii contractului.
136. Operaţiunea de furnizare de servicii poate îmbrăca trei forme, respectiv:
a) prestarea anumitor servicii la un termen ulterior încheierii contractului, contra plăţii unui preţ;
b) prestarea anumitor servicii la termene ulterioare încheierii contractului, contra plăţii unui preţ;
c) prestarea anumitor servicii în mod continuu, contra plăţii unui preţ.
Faţă de modul de configurare a operaţiunii de furnizare de servicii, apare necesară delimitarea
acesteia de operaţiunea de antrepriză, caracterizată şi ea de cele două elemente-cheie, respectiv
prestarea de servicii, pe de o parte, şi plata unei sume de bani, pe de altă parte. Astfel, şi în această
situaţie este incident un raţionament similar delimitării furnizării de bunuri de vânzare. Dacă, în cazul
furnizării de bunuri, părţile puneau accent, în construirea acordului de voinţă, pe predarea bunului, şi nu
11 Cu privire la transferul proprietăţii în cadrul contractului de vânzare, a se vedea V. PĂTULEA, Transferul

proprietăţii şi al riscurilor în cazul contractului de vânzare-cumpărare, în P.R. nr. 2/2010, p. 17-27.
12 I.L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
13 V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 301. A se vedea
şi T. PRESCURE, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 99.
3
pe transferul proprietăţii, în cazul furnizării de servicii, elementul esenţial este acelaşi, respectiv
configurarea predării serviciului. Periodicitatea prestării sau caracterul continuu al prestării constituie
elemente ce probează faptul că pentru părţi modul de predare a serviciului este „mai important” decât
serviciul propriu-zis.
137. În privinţa preţului, ca element component al obiectului contractului, textele de lege destinate
a reglementa contractul de furnizare se limitează la consacrarea existenţei acestuia.
§ 4. Părţile contractului de furnizare
138. Potrivit art. 1766 alin. (1) C. civ., părţile contractului de furnizare sunt denumite furnizor şi
beneficiar.
139. Furnizorul este persoana care se obligă la transmiterea proprietăţii asupra unei cantităţi
determinate de bunuri şi la predarea acestora la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii
contractului sau la prestarea anumitor servicii la unul sau mai multe termene ulterioare sau în mod
continuu.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru furnizor, situaţie care conduce spre concluzia că
acesta poate fi un profesionist sau nu. De obicei, în practică, furnizorul este un profesionist. Tocmai de
aceea, din perspectiva Codului comercial, întreprinderea de furnituri14 constituia o faptă de
comerţ15.
140. Beneficiarul este persoana care se obligă să preia bunurile sau să primească serviciile şi să
plătească preţul lor.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru beneficiar, situaţie care conduce spre concluzia
că acesta poate fi un profesionist sau nu. De multe ori, în practică, beneficiarul are calitatea de
consumator, în sensul reglementărilor în materie de protecţie a consumatorilor sau consumator captiv,
în sensul reglementărilor în materie de insolvenţă 16. Fiecare dintre calificări conduce la aplicarea unor
reglementări speciale.
141. Este consumator, potrivit art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi pct. 13 din Anexa la Legea nr.
296/2004, orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în
scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Calificarea drept consumator a beneficiarului atrage obligaţia respectării de către furnizor a
reglementărilor în materie de protecţie a consumatorilor. Una dintre principalele obligaţii este
reglementată prin art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, respectiv obligaţia de a nu include clauze
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Având în vedere faptul că în materia contractului de
furnizare există reglementări generale şi reglementări speciale (uneori chiar contracte reglementate
legal), trebuie menţionat faptul că, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., nu poate fi calificată drept abuzivă,
14 Cu privire la întreprinderea de furnituri sub imperiul Codului comercial, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat
de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 49-50.

15 Pentru o analiză a regimului juridic al faptelor de comerţ şi a relaţiei dintre acestea şi dobândirea calităţii de
comerciant în conformitate cu Codul comercial, a se vedea I.L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. I, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002, p. 145-147; ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 32-33; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 32-42; I. SCHIAU, Drept
comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 5-6; A.-T. STĂNESCU, Consideraţii privind dobândirea calităţii de
comerciant de către persoana fizică autorizată, în R.R.D.A. nr. 4/2010, p. 13-45.
16 A se vedea GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la art. 1766 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R.
CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1921. A se vedea şi M. EFTIMIE, Comentariu cu privire la art. 1766 C. civ., în Noul
Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 112.
4
chiar dacă este inclusă într-un contract de adeziune, o clauză contractuală care preia norme din dreptul
naţional, aplicabile contractului în care au fost incluse 17.
Este consumator captiv, potrivit art. 5 pct. 10 din Legea nr. 85/201418, consumatorul care, din
considerente tehnice, economice sau de reglementare, nu poate alege furnizorul. Actul normativ
defineşte consumatorul captiv explicând doar sensul termenului captiv, nu şi pe cel de consumator.
Rezultă deci că acesta va avea sensul firesc, adică de persoană care beneficiază de prestaţia
furnizorului, şi nu cel special, din legislaţia în materie de protecţie a consumatorilor. Consecinţa juridică
a calificării beneficiarului drept consumator captiv este aplicarea art. 77 din Legea nr. 85/2014. Potrivit
alin. (1) al acestui text, un furnizor de servicii – electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau
altele asemenea – ca regulă, nu are dreptul, în perioada de observaţie şi în perioada de reorganizare,
să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau averea acestuia,
în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv19. Prin excepţie, acest drept există în situaţia
în care debitorul nu achită creanţele născute după deschiderea procedurii insolvenţei, aferente
serviciilor prestate, în termenul de plată de 90 de zile reglementat prin art. 77 alin. (2). După achitarea
creanţelor, potrivit art. 77 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, prestarea serviciilor se reia.
§ 5. Încheierea contractului de furnizare
142. Încheierea contractului de furnizare presupune realizarea unui acord de voinţă între două părţi
care doresc să dea naştere între ele drepturilor şi obligaţiilor care configurează operaţiunea juridică de
furnizare.
143. La momentul încheierii contractului trebuie respectate condiţiile de validitate (de fond şi de
formă), condiţiile referitoare la proba contractului şi cele referitoare la asigurarea opozabilităţii faţă de
terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de furnizare
144. Potrivit art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea
de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza. În anumite situaţii20, la aceste condiţii se
adaugă şi condiţii de formă.
145. Cu privire la capacitate, nu sunt reglementate, direct, aspecte particulare în capitolul destinat
contractului de furnizare. Indirect, ca efect al aplicării art. 1771 C. civ., cu privire la contractul de furnizare
sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la vânzare. În consecinţă, incapacităţile de a vinde sau de a
17 Regula a fost individualizată pornind de la situaţia inversă, respectiv aceea a încheierii unui contract prin
preluarea unor norme din dreptul naţional, aplicabile însă altui contract. A se vedea Hotărârea Curţii (camera întâi)
din 30 mai 2013, pronunţată în cauza Dirk Frederik Asbeek Brusse şi Katarina de Man Garabito împotriva Jahani
BV (C-488/11), nepublicată; Hotărârea Curţii (camera întâi) din 21 martie 2013, pronunţată în cauza RWE Vertrieb
AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV (C-92/11), nepublicată.
18 Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, publicată în M. Of. nr. 466
din 25 iunie 2014, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe şi tarife, precum
şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în M. Of. nr. 15 din 6 ianuarie 2017.
19 Potrivit art. 77 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, nerespectarea obligaţiilor contractuale de furnizare a utilităţilor,
în caz de menţinere a contractului în condiţiile prezentei legi, atrage răspunderea pentru acoperirea prejudiciilor
aduse averii debitorului şi aplicarea unei amenzi judiciare de la 10.000 lei la 30.000 lei pentru fiecare încălcare a
obligaţiilor, sub condiţia ca furnizorul de utilităţi să fi fost notificat în prealabil cu privire la deschiderea procedurii,
potrivit art. 42 alin. (3). Lipsa remedierii încălcării obligaţiilor sau neexecutarea obligaţiei de reluare a furnizării
utilităţilor în termen de maximum 10 zile calendaristice de la notificarea primită de la administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar constituie în sine o nouă încălcare şi se va sancţiona cu o nouă amendă.
20 Potrivit art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o
anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.
5
cumpăra21 sunt incidente şi cu privire la contractul de furnizare, în măsura compatibilităţii cu obiectul

contractului de furnizare. În plus, trebuie observat şi faptul că şi contractul de antrepriză trimite la
aplicarea incapacităţilor reglementate în materia contractului de vânzare. Astfel, potrivit art. 1853 C. civ.,
prevederile art. 1655 alin. (1) referitor la incapacităţile de a vinde se aplică, în mod corespunzător, şi
contractului de antrepriză.
146. Cu privire la consimţământ, din capitolul destinat contractului de furnizare rezultă faptul că
oferta şi acceptarea trebuie să vizeze22 operaţiunea de furnizare23.
147. Cu privire la obiect24, din capitolul destinat contractului de furnizare rezultă faptul că acesta
este reprezentat de operaţiunea juridică de furnizare25.
148. Cu privire la cauză26, din capitolul destinat contractului de furnizare rezultă faptul că aceasta
este reprezentată, pe de o parte, de dorinţa de avea la un anumit moment, cu o anumită periodicitate
sau în mod continuu, o cantitate de bunuri sau anumite servicii, iar, pe de altă parte, de dorinţa de a
avea o anumită sumă de bani.
149. Cu privire la condiţiile de formă, prevederile capitolului destinat contractului de furnizare nu
cuprind reglementări referitoare la necesitatea respectării vreunei formalităţi pentru încheierea valabilă
a contractului.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de furnizare
150. Prevederile capitolului destinat contractului de furnizare nu cuprind reglementări referitoare la

proba contractului de furnizare, rezultând astfel că se aplică regulile generale în materie de probă.
21 R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 29. A se vedea
şi L. STĂNCIULESCU, V. NEMEŞ, Dreptul contractelor civile şi comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 184.
22 Cu privire la ofertă şi acceptare, A.A. MOISE, Comentariu cu privire la art. 1196 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E.
CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1328-1329. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu privire la
art. 1196 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
439-441.
23 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de furnizare, supra Capitolul III,
Secţiunea 3.
24 Cu privire la obiectul contractului (teoria generală a obligaţiilor), C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1225
Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 487-488; R. RIZOIU, L’objet du contrat, Programme de recherche IRJS-Bucarest,
«Comparaison du projet de réforme du droit français des contrats et du régime de l’obligation, avec le nouveau
code civil roumain», Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, 25 juin 2015.
25 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de furnizare, supra Capitolul III,
Secţiunea 3.
26 Cu privire la cauză (teoria generală a obligaţiilor), C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1235 C. civ., în FL.-A.
BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a
revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1373-1374. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, C.T.
UNGUREANU, Comentariu cu privire la art. 1235 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol.
II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 501-502.
Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de furnizare, supra Capitolul III,
Secţiunea 3.
6
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi
151. Prevederile capitolului destinat contractului de furnizare nu cuprind reglementări referitoare la

opozabilitatea contractului de furnizare, rezultând astfel că se aplică regulile generale în materie de
opozabilitate.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de furnizare
152. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv 1171 şi urm. C. civ., contractul de furnizare este
un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. De asemenea, poate fi un
contract de adeziune şi un contract încheiat cu consumatorii.
153. Referitor la caracterul numit, contractul de furnizare îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168
C. civ., respectiv este un contract reglementat legal. Astfel, art. 1766-1771 C. civ. constituie
reglementarea generală a contractului de furnizare.
154. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de furnizare îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1171 C. civ., respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente.
Exemplificativ, obligaţiei furnizorului de a preda anumite bunuri în mod continuu îi corespunde obligaţia
beneficiarului de a plăti un preţ.
155. Referitor la caracterul oneros, contractul de furnizare îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1172 C. civ., respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, furnizorul îşi asumă obligaţia de preda anumite bunuri în mod
continuu, urmărind obţinerea preţului, iar beneficiarul îşi asumă obligaţia de a plăti preţul, urmărind
obţinerea prestaţiei constând în predarea anumitor bunuri în mod continuu.
156. Referitor la caracterul comutativ, contractul de furnizare îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1173 C. civ., respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile acestuia
este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau determinabilă. În
strânsă legătură cu caracterul comutativ, la nivel doctrinar s-a arătat că fixarea prealabilă a preţului
pentru prestaţii ce urmează să se efectueze posterior dă naştere unui alea27. Din această perspectivă,
trebuie observat că, pentru contractele încheiate pe termen lung, fixarea preţului la momentul încheierii
contractului pentru prestaţii ulterioare poate să conducă la apariţia unor dezechilibre economice, din
care să câştige furnizorul (primind un preţ mai mare decât valoarea bunurilor/serviciilor furnizate) sau
beneficiarul (plătind un preţ mai mic decât valoarea produselor/serviciilor preluate/primite). Chiar dacă
din perspectivă economică pot să apară dezechilibre, din perspectivă juridică nu se poate susţine teza
caracterului aleatoriu al contractului. Pe de o parte, în privinţa contractului de furnizare, existenţa şi
întinderea obligaţiilor sunt certe şi determinate încă de la momentul încheierii contractului. Pe de altă
parte, părţile contractului de furnizare nu încheie contractul mizând pe posibilitatea de a câştiga dintr-o
eventuală creştere a eficienţei economice, soldată cu producerea bunurilor la un preţ mai mic decât cel
perceput prin contract (câştigul furnizorului) sau dintr-o eventuală creştere a valorii bunurilor sau
serviciilor prin raportare la preţul mai mic plătit pentru primirea lor (câştigul beneficiarului).
157. Referitor la caracterul consensual, contractul de furnizare îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv contractul se formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Astfel,
prevederile capitolului destinat contractului de furnizare nu cuprind reglementări referitoare la
necesitatea respectării vreunei formalităţi pentru încheierea valabilă a contractului. De asemenea, nu
se face referire la necesitatea predării bunurilor, ca o condiţie pentru naşterea valabilă a contractului.
27 A se vedea I.L. GEORGESCU, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.
7
158. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de furnizare poate

îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ.28
159. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, contractul de furnizare
poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177 C. civ. şi cerinţele prevăzute de legislaţia în materie de
protecţie a consumatorilor, respectiv poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în scopuri din
afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale 29.
§ 7. Efectele contractului de furnizare
160. Efectele contractului de furnizare sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Din
analiza prevederilor capitolului referitor la contractul de furnizare rezultă următoarele obligaţii
principale ale părţilor:
A) Obligaţiile furnizorului:
1) obligaţia de a preda bunurile la care se referă contractul şi de a transmite proprietatea asupra
acestora;
2) obligaţia de a presta serviciile la care se referă contractul.
B) Obligaţiile beneficiarului:
1) obligaţia de a prelua bunurile la care se referă contractul;
2) obligaţia de a primi serviciile la care se referă contractul;
3) obligaţia de a plăti preţul contractului de furnizare.
În afara drepturilor şi obligaţiilor consacrate expres prin dispoziţiile textelor de lege destinate a
reglementa contractul de furnizare, părţile sunt ţinute de drepturile şi obligaţiile contractului de
vânzare, ca efect al normei juridice de trimitere din art. 1771 C. civ.30
161. Cu privire la contractul de furnizare, Codul civil reglementează cu caracter particular în materia
transferului proprietăţii şi a obligaţiei de plată a preţului.
Cu privire la transferul proprietăţii, art. 1767 C. civ. face o distincţie în funcţie de modul în care se
execută obligaţia de predare a bunurilor. Sunt avute în vedere două situaţii:
a) situaţia în care predarea bunurilor se realizează în mod direct către beneficiar;
b) situaţia în care predarea bunurilor către beneficiar se realizează prin intermediul unui
transportator.
În prima situaţie (predarea direct către beneficiar), potrivit art. 1767 alin. (1) C. civ., proprietatea
se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării bunurilor către acesta din urmă (beneficiar).
Din perspectiva Codului civil, la momentul predării bunurilor are loc individualizarea acestora de către
furnizor şi beneficiar împreună. Astfel, obligaţia de predare a bunurilor, ce incumbă furnizorului, are
drept corespondent obligaţia de preluare a bunurilor, aparţinând beneficiarului. Această din urmă
obligaţie se execută prin recepţia bunurilor de către beneficiar, ocazie cu care se identifică şi se constată
cantitatea şi calitatea acestora.
28 Potrivit art. 1175 C. civ., contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să
le accepte ca atare.
29 Cu privire la definiţia consumatorului, a se vedea pct. 13 de la Anexa la Legea nr. 296/2004: consumatorul
este orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
30 Pentru eventuala interpretare extensivă, prin analogie, cu privire la contractul de prestare de servicii, a se
vedea T. PRESCURE, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 101.
8
În cea de-a doua situaţie (predarea către beneficiar prin intermediul unui transportator), potrivit
art. 1767 alin. (3) C. civ., proprietatea se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării
bunurilor către transportator (cărăuş)31.
162. Cu privire la plata preţului, art. 1768 C. civ. reglementează situaţia în care preţul sau
mecanismul de determinare a preţului este reglementat legal, iar pe parcursul executării contractului
actul normativ este modificat. Regula rezultând din art. 1768 alin. (2) C. civ. este aceea că între părţile
unui contract în derulare se menţine preţul sau mecanismul de determinare existent la momentul
încheierii contractului. Prin excepţie, între părţile unui contract în derulare se va aplica noul preţ sau
noul mecanism de determinare a acestuia, dacă prin actul normativ modificator se prevede expres acest
lucru. Noul preţ sau mecanism de determinare se va aplica după 30 de zile de la data intrării în
vigoare a noului act normativ32.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de furnizare
163. Capitolul destinat contractului de furnizare reglementează o situaţie particulară referitoare la

angajarea răspunderii contractuale pe temeiul contractului de furnizare. Această situaţie este
reglementată de art. 1770 C. civ. şi vizează ipoteza în care a fost încheiat şi un contract de
subfurnizare33.
§ 9. Încetarea contractului de furnizare
164. Prevederile speciale în materia contractului de furnizare reglementează o cauză de încetare,

respectiv denunţarea unilaterală. Acest drept este conferit prin art. 1768 alin. (3) C. civ., atât
furnizorului, cât şi beneficiarului, dacă printr-un act normativ intrat în vigoare ulterior încheierii
contractului de furnizare se reglementează modificarea preţului sau a mecanismului de determinare a
acestuia şi aplicarea modificării contractelor aflate în derulare. Dreptul de denunţare unilaterală se poate
exercita în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a actului normativ 34.
§ 10. Subcontractarea furnizării (subfurnizarea)
10.1. Definiţia subfurnizării
165. Subcontractarea furnizării este definită legal prin art. 1769 alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text
de lege, subcontractarea există atunci când produsul sau serviciul care face obiectul contractului de
furnizare nu este furnizat efectiv de către furnizorul cu care beneficiarul a contractat, ci de către un terţ
cu care furnizorul a subcontractat în acest scop. Prin asemănare cu alte contracte în legătură cu care
s-a reglementat subcontractarea, subcontractarea furnizării poate fi denumită prin termenul
subfurnizare. Astfel, în materia contractului de antrepriză, termenul folosit pentru situaţia
subcontractării este subantrepriza [art. 1852 alin. (3) C. civ.].
31 V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 302. A se vedea
şi T. PRESCURE, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 102.

32 Potrivit art. 1768 alin. (3) C. civ., pe durata celor 30 de zile, fiecare dintre părţile contractului în derulare cu
privire la care se modifică preţul/mecanismul de determinare a acestuia ca efect al unei prevederi legale în acest
sens are dreptul de a denunţa acest contract.
33 Pentru analiza situaţiei, a se vedea contractul de subfurnizare, analizat mai jos, infra Capitolul III, Secţiunea
10.
34 Cu privire la intrarea în vigoare a actelor normative, a se vedea N. POPA, Teoria generală a dreptului, ed. a
5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 140; S. CRISTEA, Teoria generală a dreptului, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2016, p. 24; I. REGHINI, Ş. DIACONESCU, P. VASILESCU, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2013, p. 39.
9
166. Ca regulă, subcontractarea este permisă. Potrivit art. 1769 alin. (2) C. civ., subcontractarea
poate să vizeze în tot sau în parte bunurile sau serviciile care fac obiectul contractului iniţial. Astfel, ca
urmare a subcontractării, executarea în tot sau în parte a obiectului obligaţiilor furnizorului decurgând
din contractul de furnizare se realizează de către un terţ. Potrivit art. 1469 alin. (2) C. civ., executarea
unei prestaţii care constituie obiect al unei obligaţii reprezintă o plată. Astfel, ca urmare a subcontractării,
terţul subcontractant efectuează plata pe care ar fi trebuit să o facă furnizorul.
167. Prin excepţie, potrivit art. 1769 alin. (1) C. civ., subcontractarea nu este permisă în situaţia în
care contractul de furnizare iniţial a fost încheiat intuitu personae sau natura acestuia nu permite.
Deşi textul de lege se referă la natura contractului, probabil că acesta are în vedere natura obligaţiei la
care s-a obligat furnizorul. O astfel de interpretare ar fi în acord cu dispoziţiile art. 1474 alin. (2) C. civ.,
care prevede faptul că plata făcută de un terţ nu poate fi refuzată decât în situaţia în care natura obligaţiei
sau convenţia părţilor ar impune ca obligaţia să fie executată numai de către debitor.
10.2. Temeiul juridic al subfurnizării
168. Temeiul juridic al subfurnizării îl constituie, potrivit art. 1769 alin. (2) C. civ., un contract.
Contractul nu beneficiază de o denumire legală. Prin asemănare cu alte contracte în legătură cu care
s-a reglementat subcontractarea, contractul poate fi denumit contract de subfurnizare. Astfel, un
exemplu semnificativ este contractul de antrepriză, cu privire la care se reglementează expres
denumirea de contract de subantrepriză [art. 1852 alin. (1) C. civ.].
169. Părţile contractului de subfurnizare sunt: furnizorul iniţial, denumit furnizor principal, şi un
terţ faţă de contractul iniţial de furnizare, denumit terţ subcontractant. Deşi nu se prevede şi o altă
denumire pentru terţul subcontractant, prin asemănare cu alte contracte în legătură cu care s-a
reglementat subcontractarea, acesta poate fi denumit şi subfurnizor. Astfel, în privinţa contractului de
subantrepriză, acesta se încheie de către antreprenorul din contractul iniţial de antrepriză cu unul sau
mai mulţi subantreprenori (art. 1852 C. civ.).
170. Obiectul contractului de subfurnizare este reprezentat de efectuarea unei furnizări de produse
sau servicii. Furnizarea prezintă însă o particularitate semnificativă, reprezentată de faptul că
operaţiunea de furnizare coincide cu aceea la care furnizorul principal s-a obligat prin contractul de
furnizare iniţial. Această particularitate este de natură a schimba obiectul contractului, care nu mai
este o furnizare de produse sau servicii, ci efectuarea unei plăţi, respectiv efectuarea plăţii la care
este ţinut furnizorul principal în temeiul contractului de furnizare iniţial încheiat. Ca urmare a acestei
observaţii, contractul nu poate fi calificat drept un contract de furnizare, ci o convenţie privind
efectuarea plăţii datorate de furnizorul principal, în temeiul contractului iniţial de furnizare, cu
scopul liberării acestuia35. Prin contractul de subfurnizare se realizează deci o aplicaţie a art. 1474 C.
civ., referitor la plata obligaţiei de către un terţ.
Având în vedere obiectul astfel configurat al contractului de subfurnizare, apare ca necesară analiza
naturii juridice a acestui contract, respectiv dacă este un contract de sine stătător sau este o varietate
a unui alt contract. Pentru formularea unei concluzii trebuie avute în vedere mai multe aspecte.
În primul rând, subfurnizarea nu poate fi calificată drept o varietate a contractului de furnizare.
Aşa cum rezultă din cele menţionate mai sus, obiectul contractului nu este operaţiunea de furnizare de
bunuri sau servicii, ci efectuarea unei plăţi constând într-o furnizare de bunuri sau servicii. Situaţia se
îndepărtează astfel de contractul de antrepriză, în care, potrivit art. 1852 alin. (3) C. civ., subantreprizei
i se aplică regulile de la antrepriză.
35 Pe baza obiectului astfel determinat, subfurnizarea este contractul încheiat de către furnizorul iniţial, denumit
furnizor principal, şi terţul subcontractant, prin care acesta din urmă îşi asumă faţă de cel dintâi obligaţia de a
executa obligaţiile furnizorului principal decurgând din contractul de furnizare pe care acesta l-a încheiat cu
beneficiarul.
10
În al doilea rând, subfurnizorul acţionează pe seama furnizorului principal. Astfel, potrivit art.
1474 alin. (3) C. civ., terţul care efectuează plata în scopul liberării debitorului acţionează pe seama
acestuia. Nu se poate susţine însă teza conform căreia subfurnizorul acţionează şi în numele
furnizorului principal. Un argument în acest sens îl reprezintă prevederile art. 1770 C. civ. Potrivit
acestui text de lege, în cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub
supravegherea furnizorului, care răspunde faţă de beneficiar pentru calitatea produselor şi a serviciilor
furnizate de terţul subcontractant. Din modul de redactare rezultă că art. 1770 C. civ. reglementează o
răspundere a furnizorului principal pentru o faptă a altei persoane, şi nu pentru fapta proprie, cum
ar fi fost dacă subfurnizorul ar fi acţionat şi în numele său. În consecinţă, subfurnizorul îşi asumă, prin
contractul de subfurnizare, obligaţia de a efectua plata ce incumbă furnizorului principal în
temeiul contractului de furnizare, în nume propriu şi pe seama furnizorului principal.
În concluzie, întrucât subfurnizorul efectuează o plată în numele său şi pe seama furnizorului
principal şi ţinând cont de faptul că plata a fost calificată drept un act juridic 36, în privinţa contractului de
subfurnizare se întrunesc cerinţele obiectului contractului de mandat fără reprezentare 37. Potrivit
art. 2039 alin. (1) C. civ., mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită
mandatar, încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi
asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat.
171. Efectele contractului de subfurnizare se nasc între furnizorul principal şi subfurnizor,
beneficiarul din contractul de furnizare neavând drepturi decurgând din acest contract. Din art. 1769 şi
art. 1770 C. civ. nu rezultă faptul că obiectul contractului de subfurnizare ar fi crearea de drepturi pentru
beneficiar, ci executarea obligaţiilor furnizorului principal. Drepturile beneficiarului sunt născute în
temeiul contractului de furnizare şi sunt executate prin intermediul subfurnizorului. În concluzie,
contractul de subfurnizare nu poate fi calificat drept o stipulaţie pentru altul. Ca efect al acestei
calificări, furnizarea de bunuri sau servicii de către subfurnizor nu este condiţionată de acordul
beneficiarului38.
Drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din contractul de subfurnizare, acesta completându-se cu
dispoziţiile supletive ale Codului civil. În materie sunt incidente prevederile special destinate a
reglementa contractul de subfurnizare şi cele reglementând contractul de mandat fără reprezentare. La
rândul lor, în temeiul art. 2039 alin. (2) C. civ., acestea se completează cu dispoziţiile reglementând
mandatul cu reprezentare. Principala obligaţie a subfurnizorului, rezultând din art. 1769-1770 C. civ.,
este aceea de a executa obligaţiile furnizorului principal, aşa cum acestea derivă din contractul de
furnizare iniţial.
172. Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului de subfurnizare
constituie temei pentru angajarea răspunderii subfurnizorului. Astfel, neexecutarea corespunzătoare a
contractului de subfurnizare constituie, în acelaşi timp, şi o neexecutare corespunzătoare a contractului
36 GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la art. 1769 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I.
MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014, p. 1923. A se vedea şi M. EFTIMIE, Comentariu cu privire la art. 1769 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 120.
Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de furnizare, supra Capitolul III,
Secţiunea 3.
37 Trebuie observat faptul că, la nivel doctrinar, subfurnizarea a fost calificată drept un mandat cu reprezentare,
subcontractantul comportându-se ca un mandatar cu reprezentare. A se vedea, în acest sens, T. PRESCURE, Curs

de contracte civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 103.
38 În cazul stipulaţiei pentru altul, potrivit art. 1286 C. civ., în caz de neacceptare a stipulaţiei de către beneficiar
se consideră că dreptul său nu a existat niciodată. Rezultă deci că, numai în caz de acceptare, promitentul poate
executa obligaţia asumată faţă de beneficiar. În caz de refuz, promitentul nu va mai avea temei juridic pentru
executarea obligaţiile asumate.
11
de furnizare. Potrivit art. 1770 C. civ., într-o astfel de situaţie, beneficiarul are posibilitatea de a angaja
răspunderea furnizorului principal. La rândul său, furnizorul principal are drept de regres
împotriva subfurnizorului, pe temeiul contractului de subfurnizare.
12
Conf. univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – extras curs
Capitolul al IV-lea.
Contractul de report
173. Contractul de report1 este reglementat, cu caracter general, prin art. 1772-1776 C. civ.
174. În completarea prevederilor exprese referitoare la contractul de report, în doctrină 2 s-a arătat
faptul că trebuie aplicate textele de lege care reglementează regimul juridic al contractului de
vânzare. Principalul argument a fost că definiţia contractului de report menţionează explicit că acesta
implică încheierea unui contract de vânzare şi promisiunea de a încheia un altul. Un alt argument
este reprezentat de art. 1651 C. civ. Potrivit acestuia, dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile
vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract
având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele
referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel. Cum, potrivit art. 1772 C. civ., contractul de report
implică transmiterea proprietăţii asupra unor bunuri, rezultă faptul că art. 1651 C. civ. şi implicit
prevederile contractului de vânzare la care face trimitere sunt incidente.
175. Prin acte normative cu caracter special, referitoare la funcţionarea pieţei monetare, este
consacrată existenţa unor contracte denumite „contracte repo” sau contracte „reverse repo”. Din analiza
definiţiilor date acestora rezultă faptul că sunt configurate pe modelul contractului de report reglementat
prin Codul civil.
Cu caracter exemplificativ, pot fi menţionat două acte normative, respectiv:
a) Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/20003;
b) Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 15/20024.
1 Cu privire la contractul de report în reglementarea Codului comercial, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de
drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 576-579.
Cu privire la contractul de report în reglementarea actuală, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept
comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 512-515; S. ANGHENI, Raporturile
juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 110-113; A.-T. STĂNESCU, Contracte
Cu privire la raportul dintre contractul de report şi contractul de garanţie financiară, a se vedea R. RIZOIU,
Transpunerea Directivei 2002/47/CE privind contractele de garanţie financiară în dreptul român, în R.R.D.P. nr.
3/2008, p. 138-192.
2 D. UNGUREANU, Comentariu cu privire la art. 1772 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I.
2014, p. 1924-1927. A se vedea şi M. EFTIMIE, Comentariu cu privire la art. 1772 C. civ., în Noul Cod civil.
Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 122-126.
3 Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de
Banca Naţională a României şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili, republicat în M.
Of. nr. 84 din 1 februarie 2008, cu ultima modificare realizată prin Regulamentul Băncii Naţionale a României nr.
3/2016 privind activele eligibile pentru participarea la operaţiunile de piaţă monetară ale Băncii Naţionale a
României şi acordarea de facilităţi permanente de către Banca Naţională a României, publicat în M. Of. nr. 652 din
25 august 2016.
4 Regulamentul nr. 15/2002 a fost aprobat prin Ordinul nr. 764/2002 privind modificarea Ordinului ministrului
finanţelor publice, al guvernatorului Băncii Naţionale a României şi al preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare nr. 875/2001 pentru aprobarea Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă
dematerializată, cu modificările ulterioare, publicat în M. Of. nr. 376 din 4 iunie 2002.
Potrivit art. II din Ordinul nr. 764/2002, Ordinul ministrului finanţelor publice, al guvernatorului Băncii Naţionale
a României şi al preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 395/2/5C din 2 aprilie 2002 privind
176. Regulamentul B.N.R. nr. 1/2000 reglementează încheierea contractelor repo şi reverse
repo, între Banca Naţională a României şi participanţi eligibili. Aceştia din urmă cuprind, ca
principiu, instituţiile de credit. Potrivit art. 2 din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2000, participanţii eligibili
cu care Banca Naţională a României desfăşoară operaţiuni de piaţă monetară şi cărora le acordă
facilităţi permanente sunt: băncile, băncile de credit ipotecar, casele centrale ale cooperativelor de
credit, băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ, persoane juridice române, şi sucursalele
din România ale instituţiilor de credit din state membre, respectiv din state terţe, cu excepţia sucursalelor
din România ale instituţiilor de credit emitente de monedă electronică, care îndeplinesc anumite criterii
de eligibilitate reglementate.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, B.N.R. poate efectua mai multe categorii de operaţiuni pe piaţa
monetară. În aceste categorii sunt incluse cumpărările reversibile de active eligibile pentru
tranzacţionare (denumite operaţiuni repo) sau vânzările reversibile de active eligibile pentru
tranzacţionare (denumite operaţiuni reverse repo).
177. Cumpărările reversibile – repo – de active eligibile pentru tranzacţionare sunt definite de
art. 1 lit. b) din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2000 drept tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul
injectării de lichiditate, Banca Naţională a României cumpără de la participanţi eligibili active eligibile
pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată
ulterioară şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei. Transferul proprietăţii asupra activelor eligibile
respective se realizează prin mecanismul „livrare contra plată”.
178. Vânzările reversibile – reverse repo – de active eligibile pentru tranzacţionare sunt definite
de art. 1 lit. c) din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2000 drept tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul
absorbţiei de lichiditate, Banca Naţională a României vinde participanţilor eligibili active eligibile pentru
tranzacţionare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit
la data încheierii tranzacţiei. Transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective se realizează prin
mecanismul „livrare contra plată”.
179. În ceea ce priveşte activele eligibile pentru tranzacţionare, potrivit art. 1 alin. (5)
Regulamentul B.N.R. nr. 3/2016, acestea includ instrumente financiare de tipul instrumentelor de
datorie, liber tranzacţionabile, admise la tranzacţionare şi care îndeplinesc criteriile de eligibilitate
stabilite de Banca Naţională a României în conformitate cu prevederile prezentului regulament 5.
aprobarea Procedurilor de lucru în aplicarea Ordinului ministrului finanţelor publice, al guvernatorului Băncii
Naţionale a României şi al preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 875/2001 pentru aprobarea
Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă dematerializată se completează cu anexa nr. 1
la prezentul ordin „Regulamentul nr. 15 privind operaţiunile cu titluri de stat” şi, respectiv, cu anexa nr. 2 la prezentul
ordin „Procedura nr. 15.1 privind decontarea tranzacţiilor cu titluri de stat”, care devin anexa nr. 2 şi, respectiv,
anexa nr. 3 la Ordinul nr. 395/2/5C din 2 aprilie 2002.
Regulamentul nr. 15/2002 constituie, în temeiul art. II din Ordinul nr. 764/2002, Anexa nr. 2 la Ordinul nr.
395/2/5C din 2 aprilie 2002, care cuprinde norme de aplicare a Ordinului nr. 875/2001.
Prin Ordinul nr. 1408/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind operaţiunile cu titluri de stat emise în formă
dematerializată, Ordinul nr. 875/2001 a fost abrogat expres Regulamentul privind operaţiunile cu titluri de stat emise
în formă dematerializată, aprobat prin Ordinul ministrului finanţelor publice, al guvernatorului Băncii Naţionale a
României şi al vicepreşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 875/2001, publicat în M. Of. nr. 450 din
8 august 2001, cu modificările ulterioare, precum şi Procedurile de lucru ale Ministerului Finanţelor Publice, Băncii
Naţionale a României şi Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare din 2 aprilie 2002, date în aplicarea ordinului
menţionat mai sus.
5 Potrivit art. 10 din Regulamentul B.N.R. nr. 1/2010: (1) În cazul cumpărărilor/vânzărilor reversibile –
repo/reverse repo – de active eligibile pentru tranzacţionare, pe perioada tranzacţiei proprietatea asupra
respectivelor active este transferată creditorului.
(2) Valoarea totală de răscumpărare a activelor eligibile pentru tranzacţionare se compune din valoarea de
vânzare şi dobânda datorată la scadenţă, aferentă valorii respectivelor active vândute. Rata dobânzii aplicate este
rata dobânzii simple, cu convenţia NUMĂR DE ZILE/360.
180. Regulamentul B.N.R. nr. 15/2002 reglementează încheierea contractelor repo şi reverse
repo, între intermediari ai pieţei bursiere. Aceştia cuprind băncile comerciale sau societăţile de valori
mobiliare autorizate de B.N.R. ca intermediari ai pieţei primare/secundare a titlurilor de stat. Intermediarii
desfăşoară operaţiuni cu titluri de stat pe piaţa secundară a Bursei de Valori Bucureşti (B.V.B.) în nume
şi pe cont propriu, precum şi în numele şi pe contul clienţilor.
Potrivit art. 4 pct. 23 din Regulamentul B.N.R. nr. 15/2002, un segment al pieţei secundare bursiere
a titlurilor de stat este reprezentat de piaţa repo şi reverse repo. Pe această piaţă sunt negociate şi
încheiate contracte repo şi reverse repo.
181. Contractul repo reprezintă, potrivit art. 4 pct. 2 din Regulamentul B.N.R. nr. 15/2002, contractul
prin care un intermediar al pieţei primare sau al pieţei secundare oferă spre vânzare un anumit număr
de titluri de stat, angajându-se în acelaşi timp să recumpere titlurile respective sau alte titluri echivalente
la o dată ulterioară şi la un anumit preţ.
182. Contractul reverse repo reprezintă, potrivit art. 4 pct. 3 din Regulamentul B.N.R. nr. 15/2002,
contractul prin care un intermediar al pieţei primare sau al pieţei secundare cumpără un anumit număr
de titluri de stat, angajându-se în acelaşi timp să revândă titlurile respective sau alte titluri echivalente
la o dată ulterioară şi la un anumit preţ.
183. Titlurile de stat au fost definite prin art. 2 pct. 13 din Legea nr. 313/2004 6. Potrivit acestui text
de lege, titlul de stat este un instrument financiar care atestă datoria publică sub formă de bonuri,
certificate de trezorerie, inclusiv certificatele de trezorerie pentru populaţie nerăscumpărate la scadenţă
şi transformate în certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale
statului în monedă naţională sau în valută, pe termen scurt, mediu şi lung7.
În prezent, titlurile de stat sunt definite de Normele metodologice din 6 decembrie 2007 de aplicare
a prevederilor O.U.G. nr. 64/2007 privind datoria publică 8. Astfel, pct. 3.2.d) prevede, printre altele,
următoarele definiţii:
– titlu de stat – instrumentul financiar care atestă datoria publică, sub formă de bonuri, certificate de
trezorerie, obligaţiuni, inclusiv certificatele de trezorerie pentru populaţie nerăscumpărate la scadenţă şi
transformate în certificate de depozit sau alte instrumente financiare constituind împrumuturi ale statului
în monedă naţională ori în valută, pe termen scurt, mediu şi lung. Acestea pot fi emise în formă
materializată sau dematerializată, nominative ori la purtător şi pot fi negociabile sau nenegociabile;
– titlu de stat pe termen scurt – bonul de tezaur şi certificatul de trezorerie, fie purtător de dobândă,
fie cu discont, cu scadenţă de până la un an inclusiv, precum şi alte instrumente financiare ce pot fi
create de emitent, în condiţiile legii;
(3) Valoarea activelor eligibile pentru tranzacţionare, care fac obiectul cumpărărilor/vânzărilor reversibile –
repo/reverse repo – trebuie să acopere în permanenţă valoarea de răscumpărare a acestora.
6 Legea nr. 313/2004 a datoriei publice, publicată în M. Of. nr. 577 din 29 iunie 2004, a fost abrogată de O.U.G.
nr. 64/2007 privind datoria publică, publicată în M. Of. nr. 439 din 28 iunie 2007, cu ultima modificare adusă prin
O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene,
precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în M. Of. nr. 923 din 11 decembrie 2015.
7 Potrivit art. 2 pct. 17 şi 18 din Legea nr. 313/2004:
– titlu de stat pe termen scurt – bonul de tezaur şi certificatul de trezorerie, fie purtătoare de dobândă, fie cu
discont, cu scadenţă de până la 1 an inclusiv, precum şi alte instrumente financiare ce pot fi create de emitent, în
condiţiile legii.
– titlu de stat pe termen mediu sau lung – obligaţiune de stat cu o scadenţă de peste 1 an şi maximum 5 ani de
la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie cu discont, emis conform
clauzelor împrumutului de stat.
8 Aprobate prin H.G. nr. 1470/2007, publicată în M. Of. nr. 870 din 19 decembrie 2007, cu ultima modificare
adusă prin H.G. nr. 275/2015, publicată în M. Of. nr. 84 din 27 aprilie 2015.
– titlu de stat pe termen mediu sau lung – obligaţiunea de stat cu o scadenţă de peste un an şi
maximum 5 ani de la emisiune, respectiv de peste 5 ani de la emisiune, fie purtătoare de dobândă, fie
cu discont, emisă conform clauzelor împrumutului de stat;
– titlu de stat cu dobândă – titlul de stat care are o valoare nominală la care se plăteşte o dobândă
stabilită, la date specificate;
– titlu de stat cu discont – titlul de stat fără cupon de dobândă, care este vândut la o valoare mai
mică decât valoarea sa nominală;
– capital aferent titlurilor de stat purtătoare de dobândă – suma împrumutată de la cel care oferă
împrumutul, la data efectuării emisiunii titlurilor de stat purtătoare de dobândă;
– capital aferent titlurilor de stat cu discont – suma împrumutată de la cel care oferă împrumutul, la
data efectuării emisiunii titlurilor de stat cu discont, la valoarea care reprezintă preţul titlurilor de stat cu
discont;
– titlu de stat dematerializat – titlul de stat pentru care emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea
drepturilor încorporate se evidenţiază prin înscriere în sistemul de înregistrare în cont; acest instrument
poate fi utilizat de către deţinători drept garanţie pentru împrumuturi;
– titlu de stat materializat – titlul de stat în formă fizică, înscris imprimat, care cuprinde menţiuni
obligatorii referitoare la emitent, valoarea nominală, rata dobânzii sau a discontului, scadenţa, modul de
transmisiune şi alte elemente specifice fiecărei categorii de titluri;
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de report
184. Contractul de report a beneficiat de o reglementare cu caracter general prin art. 74-76 C. com.
În plus, dispoziţiile art. 3 pct. 3 C. com. calificau expres drept faptă de comerţ contractul de report
asupra obligaţiunilor de stat sau altor titluri de credit circulând în comerţ. Astfel, încheierea unui contract
de report echivala cu încheierea unui act comercial pentru ambele părţi contractante, indiferent dacă
acestea aveau sau nu calitatea de comerciant 9.
185. Abrogarea parţială a Codului comercial şi intrarea în vigoare a Codului civil 10 au ridicat probleme
de aplicare a legii în timp. În plus, eventualele modificări ale Codului civil pot da naştere la acelaşi tip
de probleme.
Determinarea legii care guvernează contractul de report 11, din perspectiva încheierii valabile,
efectelor, răspunderii şi încetării contractului se realizează potrivit art. 126 din Legea nr. 71/2011. În
plus, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 127 din acelaşi act normativ. Potrivit art. 126 din Legea
nr. 71/2011, contractul de report este supus legii în vigoare la data încheierii sale prin remiterea titlurilor
către reportat. În completare, potrivit art. 127 din acelaşi act normativ, formalităţile pentru transferul
titlurilor sau al valorilor mobiliare se îndeplinesc conform legii în vigoare la data transferului, indiferent
de legea care guvernează contractul de report.
Analizând art. 126 din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 74 C. com. şi art. 1772 C. civ., rezultă că
există o necorelare a acestora. Astfel, potrivit art. 126 din Legea nr. 71/2011, pentru a stabili legea care
guvernează contractul de report, trebuie determinată legea care era în vigoare la momentul încheierii
contractului. Din această perspectivă, art. 126 nu ar fi altceva decât o aplicaţie în materie a art. 102 alin.
(1) din Legea nr. 71/2011. Potrivit acestuia din urmă, contractele sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare
la data încheierii lor în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea
contractelor. Necorelarea dintre textele de lege apare în legătură cu stabilirea momentului încheierii
contractului. Astfel, potrivit art. 126 din Legea nr. 71/2011, încheierea contractului are loc la data remiterii
titlurilor către reportat. În conformitate cu art. 74 C. com. sau cu art. 1772 C. civ., deşi nu se
menţionează explicit, pe baza interpretării rezultă că încheierea contractului are loc la data remiterii
titlurilor către reportator.
186. Potrivit art. 74 C. com., contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri
de credit circulând în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat către aceeaşi
persoană a unor titluri de aceeaşi specie. Textele de lege au fost interpretate în sensul că un contract
de report implică două vânzări, între aceleaşi părţi, denumite, la nivel doctrinar, reportat şi reportator.
Cu privire la ambele vânzări, părţile conveneau simultan, dar cea de-a doua vânzare era afectată de un
termen. Prima vânzare presupunea transferul de proprietate de la reportat la reportator, iar cea de-a
doua, de la reportator la reportat.
Pentru validitatea contractului de report, potrivit art. 74 C. com., nu era suficient acordul de voinţă,
fiind necesară şi predarea reală a titlurilor date în report. Prevederea legală ridica astfel problema
momentului încheierii valabile a contractului, având în vedere faptul că acesta presupunea două
vânzări, deci două operaţiuni de predare a unor titluri de credit. Din această perspectivă, încheierea
contractului ar fi putut fi plasată la momentul predării titlurilor de credit de la reportat la reportator,
echivalent primei vânzări, sau de la reportator la reportat, echivalent celei de-a doua vânzări. Pentru
stabilirea momentului încheierii valabile a contractului, trebuie observat faptul că art. 74 C. com. leagă
încheierea valabilă a contractului de report de predarea reală a titlurilor „date în report”, nu generic de
predarea celor care „fac obiectul contractului de report”. Rezultă deci că, din perspectiva art. 74 C. com.,
pentru încheierea contractului de report interesează predarea titlurilor atunci când acestea sunt date în
vederea realizării operaţiunii de report, nu în vederea finalizării acesteia. Din această perspectivă
interesează predarea titlurilor de la reportat la reportator (echivalent primei vânzări).
Un argument în plus este faptul că, imediat după ce reglementează predarea bunurilor date în report
ca o condiţie de validitate a reportului, art. 74 stipulează expres faptul că proprietatea titlurilor se
transferă la cumpărător (desemnat la nivel doctrinar prin termenul „reportator”). Situaţia confirmă faptul
că şi predarea la care se referea art. 74 vizează tot predarea titlurilor către cumpărător (deci de la
reportat la reportator). În această interpretare, contractul de report se încheia la momentul predării
titlurilor de credit de la reportat la reportator (deci la momentul executării predării aferente primei
vânzări)12.
187. Potrivit art. 1772 C. civ., contractul de report nu mai presupune două vânzări, ci una
singură, dublată de asumarea obligaţiei de a revinde titluri de credit şi valori mobiliare. Astfel,
determinarea momentului încheierii contractului de report este mult mai facilă, nemaiexistând două
predări de titluri, ci doar una. Cea de-a doua predare de titluri se va efectua în legătură cu contractul de
vânzare, încheiat în executarea contractului de report. Având în vedere această observaţie şi
prevederile art. 1772 alin. (2) C. civ., potrivit cărora contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor
sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităţilor necesare pentru
transmiterea lor, rezultă că momentul încheierii contractului de report este cel al remiterii (pentru
titlurile şi valorile mobiliare la purtător), respectiv cel al îndeplinirii formalităţilor legale de
12 La nivel doctrinar, încheierea contractului a fost stabilită tot la momentul primului transfer de proprietate –
ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 576.
transmitere (pentru titlurile şi valorile mobiliare nominative). Oricare dintre aceste două situaţii poate
presupune o transmitere a titlurilor de la reportat către reportator.
188. În concluzie, având în vedere prevederile Codului comercial şi ale Codului civil referitoare la
încheierea contractului de report, art. 126 din Legea nr. 71/2011 va fi interpretat în sensul că legea care
guvernează contractul de report este aceea în vigoare la momentul încheierii sale. Încheierea
contractului de report urmează a fi plasată la momentul predării titlurilor către reportator. O
interpretare în sensul că încheierea contractului ar trebui plasată la momentul predării titlurilor către
reportat ar conduce la o situaţie absurdă, respectiv la necesitatea ca părţile să respecte la momentul
construirii acordului de voinţă şi al predării titlurilor către reportator o lege care ar intra în vigoare la un
moment ulterior, respectiv cel al predării titlurilor către reportat.
Din această perspectivă sunt posibile următoarele situaţii:
a) predarea titlurilor către reportator a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, caz în
care contractul de report este guvernat de Codul comercial;
b) predarea titlurilor către reportator a avut loc ulterior intrării în vigoare a Codului civil, caz în care
contractul de report este guvernat de actualul Cod civil.
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de report
3.1. Definiţia contractului de report
189. Potrivit art. 1772 C. civ., contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la
reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi
timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în
schimbul unei sume determinate.
3.2. Obiectul contractului de report
190. Privind definiţia contractului de report prin prisma art. 1225 C. civ. 13, obiectul contractului de
report este operaţiunea juridică de report. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice a reportului 14,
părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă cu privire la două elemente:
a) încheierea între părţi a unui contract de vânzare de titluri de credit şi valori mobiliare circulând în
comerţ, cu plata imediată;
b) asumarea, de către partea care a cumpărat titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ,
a obligaţiei de a vinde celeilalte părţi titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită dată, în
schimbul unei sume determinate.
191. Aşa cum se poate observa, contractul de report presupune ajungerea la un acord de voinţă
cu privire la două elemente: încheierea unei vânzări cu plata imediată şi asumarea obligaţiei de
a vinde în viitor, la un preţ stabilit în prezent. Ambele vizează titluri de credit şi valori mobiliare,
constituind obiectul derivat al contractului de report. De asemenea, ambele se încheie între aceleaşi
părţi.
192. Referitor la primul element, încheierea unei vânzări cu plata imediată, în literatura de
specialitate au fost subliniate anumite aspecte cu privire la obligaţia de plată, respectiv cu privire la
obligaţia de a transfera proprietatea.
13 Potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul contractului este operaţiunea juridică pe care părţile au convenit-o.
14 Pentru a se încheia contractul de report este, în plus, necesară şi îndeplinirea condiţiei predării titlurilor sau
valorilor mobiliare (pentru titlurile la purtător), respectiv cea a îndeplinirii formalităţilor necesare pentru transmiterea
titlurilor (pentru titlurile nominative).
Cu privire la obligaţia de plată, aceasta trebuie să aibă ca obiect o sumă de bani şi să fie scadentă
imediat.
a) În privinţa obiectului obligaţiei de plată: textul art. 1772 C. civ. face referire la existenţa unei
plăţi aferente vânzării, dar nu impune ca această plată să fie făcută în numerar 15. Cu titlu de exemplu,
se arată faptul că plata poate fi făcută şi cu titluri de credit. Din această perspectivă trebuie observat
faptul că, într-adevăr, art. 1772 C. civ. nu impune ca plata să fie făcută în numerar, dar impune ca plata
să aibă ca obiect o sumă de bani, şi nu alte bunuri. Astfel, art. 1772 face referire directă la vânzare,
situaţie ce impune respectarea art. 1660 din materia contractului de vânzare. Potrivit acestui text de
lege, preţul constă într-o sumă de bani. În consecinţă, plata poate fi făcută în numerar, dar şi prin alte
mecanisme având vocaţia să conducă la obţinerea în mod direct (şi nu prin intermediul unei vânzări
ulterioare) a unei sume de bani. Exemplul dat la nivel doctrinar, respectiv plata prin emiterea de titluri
de credit, trebuie deci interpretat ca vizând acele titluri de credit care conduc la obţinerea, pe baza lor,
a unei sume de bani. Un astfel de titlu de credit este reprezentat de cambie. Potrivit art. 1 din Legea nr.
58/193416, prin cambie o persoană numită trăgător dă ordin necondiţionat unei alte persoane numite
tras să plătească o sumă determinată la ordinul beneficiarului. Raportând acest exemplu la contractul
de report, trăgătorul ar fi reportatorul, trasul ar fi un debitor al reportatorului care are o datorie bănească
faţă de reportator, iar beneficiarul ar fi reportatul.
b) În privinţa scadenţei obligaţiei de plată: textul art. 1772 C. civ. face referire la „o plată imediată”
aferentă vânzării, dar nu impune ca „preţul să fie plătit în realitate” pentru încheierea valabilă a vânzării17.
Din această perspectivă trebuie deci observat faptul că art. 1772 C. civ. impune condiţia scadenţei
imediate a obligaţiei de plată a preţului, nu ca o condiţie de valabilitate a vânzării, ci ca element de
configurare a contractului de report. Astfel, dacă vânzarea este caracterizată de scadenţa imediată a
obligaţiei de plată a preţului, atunci există vocaţia părţilor de a fi încheiat un contract de report. Dacă,
din contră, obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen, atunci nu există vocaţia părţilor de a
fi încheiat un contract de report. În consecinţă, din perspectiva obiectului contractului de report, ceea ce
contează este stipularea scadenţei imediate a obligaţiei de plată a preţului vânzării. Efectuarea
plăţii este o problemă legată de executarea contractului de vânzare şi, implicit, a contractului de report.
Neefectuarea plăţii poate conduce la rezilierea contractului de report, neridicând însă probleme de
valabilă încheiere a acestuia.
Cu privire la obligaţia de a transfera proprietatea, aceasta trebuie să existe şi să fie scadentă
imediat.
a) În privinţa existenţei obligaţiei de a transfera proprietatea asupra titlurilor de credit şi
valorilor mobiliare: în literatura de specialitate s-a arătat faptul că un contract de report are natura
juridică a unui împrumut garantat, garanţia constând în titlurile de credit sau valorile mobiliare 18. Din
această perspectivă, trebuie observat faptul că art. 1772 C. civ. face referire directă la perfectarea unei
vânzări, situaţie ce implică, în mod necesar, în conformitate cu art. 1650 C. civ., transmiterea proprietăţii
asupra bunurilor vândute. Astfel, spre deosebire de contractul de împrumut însoţit de garanţii, contract
care nu presupune transferul de proprietate asupra garanţiei de la împrumutat la împrumutător,
contractul de report implică un transfer de proprietate asupra titlurilor de credit şi valorilor mobiliare.
b) În privinţa scadenţei obligaţiei de a transfera proprietatea: art. 1772 C. civ. nu face referire
expresă la existenţa sau scadenţa obligaţiei de a transfera proprietatea. Ambele îşi găsesc suport legal
15 M. EFTIMIE, Comentariu cu privire la art. 1772 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 123.
16 Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934, cu ultima
modificare adusă prin Legea nr. 76/2012, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.

vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 122-123.

în materia vânzării, contract la care face referire expresă art. 1772 C. civ. Astfel, în conformitate cu art.
1674 din materia vânzării, ca regulă, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul
încheierii contractului. Textul de lege arată deci faptul că obligaţia de a transfera proprietatea este
scadentă la momentul încheierii contractului şi, în plus, se şi execută la acelaşi moment. Făcând
aplicarea acestui text în materia contractului de report, rezultă că, neexistând prevederi care să amâne
scadenţa obligaţiei, aceasta este imediată, adică este plasată la momentul încheierii contractului.
Încheierea contractului de vânzare nu poate însă opera mai înainte de încheierea contractului de report.
Astfel, contractul de vânzare se va încheia la momentul la care titlurile la purtător vor fi remise,
iar în legătură cu cele nominative se vor realiza formalităţile de transmitere prevăzute de legile
speciale.
193. Referitor la al doilea element, respectiv asumarea obligaţiei de a vinde în viitor titluri de
credit/valori mobiliare, la un preţ stabilit în prezent, în literatura de specialitate s-a arătat faptul că
dispoziţiile Codului civil s-au îndepărtat de cele ale Codului comercial. Astfel, Codul comercial făcea
referire şi la o a doua vânzare, în timp ce Codul civil face referire doar la asumarea obligaţiei de a
vinde19. În plus, s-a arătat faptul că obligaţia de a vinde este asumată în strânsă legătură cu un preţ
stabilit la momentul asumării obligaţiei. Din această perspectivă, preţul celei de-a doua vânzări nu
are legătură cu evoluţia valorii titlurilor de credit sau a valorilor mobiliare. Indiferent de această evoluţie,
cel mai probabil preţul celei de-a doua vânzări va fi mai mare decât preţul primeia. Diferenţa favorabilă
reportatorului a fost denumită în literatura de specialitate report20.
194. Referitor la titlurile de credit, acestea nu beneficiază de o definiţie legală. Prin art. 1897 C.
civ., referitor la contractul de societate, cambia este calificată expres drept titlu de credit 21. La nivel
doctrinar, titlurile de credit au primit o definiţie în sens larg şi una în sens restrâns.
Stricto sensu, titlurile de credit au fost definite ca titluri care conferă titularilor posibilitatea de a-şi
exercita, la scadenţă, drepturile de creanţă menţionate în cuprinsul lor şi de a le transmite către terţi. Cu
titlu de exemplu, în categoria titlurilor de credit sunt incluse, la nivel doctrinar, cambia, cecul şi biletul la
ordin.
Lato sensu, titlurile de credit au fost definite ca titluri de valoare, adică înscrisuri în temeiul cărora
posesorul lor legitim este îndreptăţit să exercite, la o anumită dată, dreptul arătat în înscris. Din această
perspectivă, în categoria titlurilor de credit au fost incluse:
a) titlurile care conferă drepturi de creanţă, denumite şi titlurile de credit stricto sensu;
b) titluri care conferă drepturi complexe cu caracter patrimonial şi nepatrimonial (acţiuni, obligaţiuni);
c) titluri care conferă drepturi reale, denumite şi titluri reprezentative ale mărfurilor (de exemplu,
conosament, recipisa de depozit, warantul).
195. Referitor la valorile mobiliare, acestea sunt definite prin Legea nr. 24/2017 22. Potrivit art. 2
alin. (1) pct. 50 din acest act normativ, sunt valori mobiliare clasele de instrumente financiare care pot
fi negociate pe piaţa de capital, cu excepţia instrumentelor de plată ca, de exemplu:
a) acţiuni emise de societăţi şi alte titluri de valoare echivalente acţiunilor emise de societăţi, precum
şi certificatele de depozit având ca suport acţiuni;
2014, p. 1925-1926.
2014, p. 1926.
21 Potrivit art. 1897 alin. (3) C. civ., cu denumirea marginală „Aportul în bunuri incorporale”: „(3) Asociatul care
aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ răspunde potrivit alin. (1)”.
22 Legea nr. 24/2017 privind emitenţii de instrumente financiare şi operaţiuni de piaţă, publicată în M. Of. nr. 213
din 29 martie 2017.

b) obligaţiuni şi alte titluri de datorie securitizate, inclusiv certificatele de depozit având ca suport
astfel de titluri;
c) orice alte titluri de valoare care conferă dreptul de a cumpăra sau de a vinde asemenea valori
mobiliare sau care conduc la o decontare în numerar, stabilită în raport cu valori mobiliare, monede,
rate ale dobânzii sau rentabilităţii, mărfuri sau alţi indici ori unităţi de măsură.
Analizând coroborat definiţiile titlurilor de credit şi valorilor mobiliare, se observă faptul că valorile
mobiliare sunt titluri de credit (privite în sens larg) negociate pe piaţa de capital.
Rezultă deci că obiectul derivat al contractului de report îl reprezintă titlurile de credit care
circulă în comerţ, privite în sens larg, indiferent dacă sunt negociate sau nu pe piaţa de capital.
În plus, trebuie observat faptul că titlurile de credit şi valorile mobiliare cu privire la care
reportatorul îşi asumă obligaţia de a le vinde sunt de aceeaşi specie cu cele care au făcut obiect
al vânzării iniţiale. Prevederea legală nu interzice identitatea între cele două categorii de titluri,
dar nici nu o impune.
§ 4. Părţile contractului de report
196. Potrivit art. 1772 C. civ., părţile contractului de report sunt denumite reportatul şi reportatorul.
197. Reportatul este persoana care, având nevoie de fonduri, vinde titluri de credit/valori mobiliare
contra unui preţ, în condiţiile în care cumpărătorul titlurilor se obligă să îi vândă titluri de aceeaşi specie.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru reportat, situaţie care conduce spre concluzia că
acesta poate fi un profesionist sau nu.
198. Reportatorul este persoana care, având nevoie de titlurile de credit sau de valorile mobiliare,
este de acord să le cumpere contra unui preţ, concomitent asumându-şi şi obligaţia de a vinde
reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie. Codul civil nu impune nicio condiţie specială
pentru reportat, situaţie care conduce spre concluzia că acesta poate fi un profesionist sau nu.
§ 5. Încheierea contractului de report
199. Încheierea contractului de report presupune realizarea unui acord de voinţă între două părţi
report. În plus, potrivit art. 1772 alin. (2) C. civ., este necesară remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare
(dacă acestea sunt la purtător), respectiv îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea
titlurilor sau valorilor mobiliare (dacă acestea sunt nominative).
formă), condiţiile referitoare la proba contractului şi cele referitoare la asigurarea opozabilităţii faţă
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de report
202. Cu privire la capacitate, nu sunt reglementate, direct, aspecte particulare în capitolul destinat
contractului de report. Ca urmare a completării dispoziţiilor contractului de report cu cele referitoare la
contractul de vânzare, cu privire la contractul de report sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la vânzare.

În consecinţă, incapacităţile de a vinde sau cumpăra24 sunt incidente şi cu privire la contractul de

report, în măsura compatibilităţii cu obiectul acestuia.
203. Cu privire la consimţământ, din capitolul destinat contractului de report rezultă faptul că oferta
şi acceptarea trebuie să vizeze25 operaţiunea de report26.
204. Cu privire la obiect27, din capitolul destinat contractului de report rezultă faptul că acesta este
reprezentat de operaţiunea juridică de report28.
205. Cu privire la cauză29, din capitolul destinat contractului de report rezultă faptul că aceasta este
reprezentată, pentru reportat, de dorinţa de a obţine la un moment dat anumite fonduri coroborat cu
dorinţa de a nu se despărţi definitiv de titlurile de credit şi/sau valorile mobiliare pe care le deţine în
proprietate, iar pentru reportator, de dorinţa de a obţine la un moment dat anumite titluri de credit şi/sau
valorile mobiliare, precum şi de a câştiga o sumă de bani prin vânzarea acestora la un anumit termen
de la cumpărare.
La nivel doctrinar, contractul de report privit din perspectiva reportatorului a fost denumit deport30.
206. Cu privire la condiţiile de formă, prevederile capitolului destinat contractului de report fac
referire la necesitatea respectării anumitor formalităţi pentru încheierea contractului de report. Astfel,
potrivit art. 1772 C. civ., contractul de report se încheie prin îndeplinirea formalităţilor necesare pentru
transmiterea titlurilor de credit sau valorilor mobiliare, dacă acestea sunt nominative.
24 R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 29.
439-441.
26 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de report, supra Capitolul IV,
Secţiunea 3.
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1364-1365; a se vedea R. RIZOIU, L’objet du
contrat, Programme de recherche IRJS-Bucarest, «Comparaison du projet de réforme du droit français des contrats
et du régime de l’obligation, avec le nouveau code civil roumain », Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, 25 juin
2015. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu privire la art. 1225 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină
şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 487-488.
28 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de report, supra Capitolul IV,
Secţiunea 3.
2014, p. 1926. „Deportul. Operaţiunea inversă reportului se numeşte deport şi îi sunt aplicabile aceleaşi reguli. Deşi
noţiunea, de altfel omisă şi de Codul comercial, nu este consacrată nici de noul Cod civil, ea a fost constant tratată
în doctrină (a se vedea: Codul comercial adnotat, Ed. Tribuna, Craiova, 1994, p. 134; ST.D. CĂRPENARU, Drept
comercial român, p. 459), ca fiind contractul prin care o persoană, având nevoie de titluri de credit pentru scurt
timp, cumpără asemenea titluri, revânzând cu termen, către aceeaşi persoană, pe un preţ determinat şi de regulă
mai mic, aceeaşi cantitate de titluri de aceeaşi specie. O astfel de situaţie se poate regăsi dacă o persoană este
acţionar la o societate şi are nevoie de majoritate în Adunarea Generală a Acţionarilor sau are nevoie de un număr
mai mare de acţiuni pentru exercitarea dreptului de opţiune la o nouă emisiune”.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de report
207. Prevederile capitolului destinat contractului de report nu cuprind reglementări referitoare la

proba contractului de report, rezultând astfel că se aplică regulile generale în materie de probă31.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de report
208. Prevederile capitolului destinat contractului de report nu cuprind reglementări referitoare la

opozabilitatea contractului de report, rezultând astfel că se aplică regulile generale în materie de
opozabilitate.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de report
209. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv 1171 şi urm. C. civ., contractul de report este un
contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi real sau solemn. De asemenea, poate fi un
210. Referitor la caracterul numit, contractul de report îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168
reglementarea generală a contractului de report.
211. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de report îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1171 C. civ., respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. Exemplificativ,
obligaţiei reportatului de a transfera proprietatea asupra unor titluri de credit îi corespunde obligaţia
reportatorului de a-i plăti o sumă de bani.
212. Referitor la caracterul oneros, contractul de report îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172
C. civ., respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, reportatul încheie contractul pentru a obţine fondurile de care are
nevoie, în timp ce reportatorul încheie contractul pentru obţinerea reportului (diferenţa dintre preţul celei
de-a doua vânzări şi preţul primeia).
213. Referitor la caracterul comutativ, contractul de report îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau determinabilă.
214. Referitor la caracterul real sau solemn, contractul de report îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1174 alin. (4) C. civ., respectiv pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului (contract real)
sau îndeplinirea anumitor formalităţi (contract solemn). Astfel, potrivit art. 1772 C. civ., contractul de
report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin
îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.
215. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de report poate îndeplini
cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ.32
216. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, contractul de report
§ 7. Efectele contractului de report
217. Efectele contractului de report sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Din
analiza prevederilor capitolului referitor la contractul de report rezultă următoarele obligaţii principale
ale părţilor:
A) Obligaţiile reportatului
1) obligaţia de a transfera proprietatea asupra titlurilor de credit şi valorilor mobiliare către reportator;
2) obligaţia de a cumpăra de la reportator titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ, de
aceeaşi specie cu cele vândute acestuia;
3) obligaţia de a pune la dispoziţia reportatorului sumele de bani necesare pentru exercitarea opţiunii;
4) obligaţia de a pune la dispoziţia reportatorului sumele de bani necesare pentru efectuarea
vărsămintelor în contul titlurilor şi valorilor mobiliare.
B) Obligaţiile reportatorului
1) obligaţia de a plăti preţul primei vânzări către reportat;
2) obligaţia de a vinde către reportat titluri de credit sau valori mobiliare circulând în comerţ, de
aceeaşi specie cu cele cumpărate de la acesta;
3) obligaţia de a exercita opţiunea sau de a vinde dreptul de opţiune în numele şi pe seama
reportatului.
218. Cu privire la obligaţia reportatului de a transfera proprietatea asupra titlurilor de credit şi
valorilor mobiliare către reportator, aceasta trebuie analizată corelat cu obligaţia reportatorului de a
plăti preţul primei vânzări.
219. Obligaţia reportatului de a transfera proprietatea asupra titlurilor de credit şi valorilor
mobiliare către reportator nu este reglementată în mod direct prin art. 1772 şi urm. C. civ. Această
obligaţie rezultă indirect din art. 1772. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, reportatorul „cumpără
de la reportat (…) titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ”. Referirea la contractul de
vânzare atrage aplicabilitatea art. 1650 C. civ. Potrivit acestui text de lege, încheierea unui contract de
vânzare dă naştere obligaţiei vânzătorului de a transmite proprietatea asupra lucrului vândut către
cumpărător. Din coroborarea art. 1772 cu art. 1650 C. civ., rezultă că încheierea contractului de report
implică, în mod necesar, încheierea unui contract de vânzare între reportat (în calitate de vânzător) şi
reportator (în calitate de cumpărător) şi, astfel, existenţa unei obligaţii de a transfera proprietatea asupra
unor bunuri de la reportat la reportator.
220. Momentul naşterii obligaţiei de a transfera proprietatea de la reportat la reportator este
cel al încheierii contractului de vânzare. Fiind un element constitutiv al obiectului contractului de report,
contractul de vânzare se încheie concomitent cu contractul de report, adică la momentul la care sunt
remise titlurile şi valorile mobiliare la purtător sau sunt îndeplinite formalităţile necesare pentru
transmiterea acestora, pentru titlurile şi valorile mobiliare nominative [art. 1772 alin. (2) C. civ.].
221. Executarea obligaţiei de a transfera proprietatea de la reportat la reportator este guvernată
de art. 1674 C. civ. În conformitate cu textul de lege menţionat, ca regulă, proprietatea se strămută de
drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Rezultă deci că, în principiu, obligaţia de a
transmite proprietatea este scadentă la momentul încheierii contractului (naşterii obligaţiei) şi se şi
execută la acelaşi moment, prin efectul legii. Transpunând art. 1650 C. civ. în materia contractului de
report rezultă că transferul proprietăţii de la reportat la reportator operează de la momentul încheierii
contractului de report, adică de la momentul la care sunt remise titlurile şi valorile mobiliare la purtător
sau sunt îndeplinite formalităţile necesare pentru transmiterea acestora, pentru titlurile şi valorile
mobiliare nominative [art. 1772 alin. (2) C. civ.].
222. În calitate de proprietar asupra titlurilor de credit şi valorilor mobiliare, reportatorul
urmează să exercite drepturile accesorii dreptului de proprietate. Astfel, potrivit art. 1773 C. civ., în
lipsă de stipulaţie contrară, drepturile accesorii conferite de titlurile şi valorile mobiliare date în report,
precum dobânzile şi dividendele ajunse la scadenţă în timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului.
În ceea ce priveşte dreptul la dividende, art. 1773 C. civ. trebuie corelat cu art. 123 alin. (3) din Legea
nr. 31/199034. Potrivit acestui text de lege, dividendele se cuvin persoanelor care au calitatea de
proprietar la data de referinţă, nu la data scadenţei obligaţiei de a plăti dividendele. Astfel, data de
referinţă este ulterioară publicării convocatorului şi anterioară adunării generale [art. 123 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990]. Scadenţa obligaţiei de a plăti dividendele este ulterioară adunării generale.
Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dividendele se plătesc în termenul stabilit de adunarea
generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat.
223. Cu privire la obligaţia reportatorului de a plăti preţul primei vânzări către reportat, art. 1772
C. civ. face referire la existenţa acestei obligaţii, precum şi la scadenţa acesteia. Astfel, textul de lege
menţionat se referă la cumpărarea unor bunuri cu „plata imediată”. Sintagma face referire la scadenţa
imediată a obligaţiei, neputând fi interpretată ca introducând o condiţie de validitate a vânzării constând
în plata efectivă. Astfel, art. 1772 C. civ. cuprinde un alineat în care se consacră momentul în care se
încheie contractul de report şi, implicit, momentul în care se încheie contractul de vânzare. Acest text
de lege [art. 1772 alin. (2)] nu face referire decât la predarea titlurilor de credit şi a valorilor mobiliare
(pentru cele la purtător) sau realizarea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor (pentru cele
nominative).
224. Articolul 1772 C. civ. nu abordează problema obiectului obligaţiei de a plăti un preţ. Pentru
a determina în ce constă preţul în contractul de report trebuie făcută corelaţia cu art. 1660 C. civ. Acest
text de lege consacră faptul că, în materie de vânzare, preţul constă, în mod obligatoriu, într-o sumă de
bani. Urmare a faptului că art. 1772 defineşte reportul ca fiind un contract prin care reportatorul cumpără
de la reportat cu plata imediată titluri de credit şi valori mobiliare, rezultă că preţul trebuie să fie
exprimat în bani, ca la contractul de vânzare.
225. Cu privire la obligaţia reportatului de a cumpăra de la reportator titluri de credit şi valori
mobiliare circulând în comerţ, de aceeaşi specie cu cele vândute acestuia din urmă, ea trebuie
analizată în corelaţie cu obligaţia reportatorului de a vinde către reportat titluri de credit sau valori
mobiliare circulând în comerţ, de aceeaşi specie cu cele cumpărate de la acesta din urmă.
Aşa cum se poate observa, art. 1772 C. civ. se referă, în mod explicit, la faptul că reportatorul „se
obligă (…) să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă,
în schimbul unei sume determinate”. Textul de lege a fost interpretat diferit în doctrină.
O primă interpretare a statuat faptul că între reportat şi reportator intervine o promisiune de vânzare.
În argumentarea concluziei s-a arătat faptul că art. 1772 face referire la „asumarea unei obligaţii de
către reportator”, spre deosebire de art. 74 C. com., care vorbea despre o „revânzare”. Diferenţa de
34 Legea nr. 31/1990 privind societăţile, republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004, cu ultima
modificare adusă prin Legea nr. 152/2015, publicată în M. Of. nr. 519 din 13 iulie 2015.
formulare a fost considerată ca fiind expresia intenţiei legiuitorului de a se distanţa de concepţia Codului
comercial35.
O a doua interpretare a statuat faptul că între reportat şi reportator intervin două vânzări, diferenţa
de formulare neschimbând nimic în conţinutul juridic al contractului 36.
În afară de cele două interpretări poate fi formulată şi o a treia. Din coroborarea art. 1772 cu art.
1774 şi art. 1775 C. civ. rezultă că, mai degrabă, între reportat şi reportator intervine o promisiune
bilaterală de vânzare37. Astfel, nu numai reportatorul se obligă să vândă bunul reportatului (aşa cum
rezultă expres din art. 1772 C. civ.), dar şi reportatul se obligă să cumpere bunul. Obligaţia reportatului
de a cumpăra bunul nu rezultă explicit din niciun text de lege. Totuşi, existenţa ei poate fi dedusă prin
interpretare.
Textele de lege reglementând în materia contractului de report pornesc de la premisa că, atât din
perspectiva reportatului, cât şi a reportatorului, titlurile de credit şi valorile mobiliare nu sunt destinate a
rămâne în patrimoniul reportatorului. Tocmai de aceea, pentru fiecare dintre părţi, au fost reglementate
mecanisme juridice prin care să poată obţine transferul proprietăţii de la reportator la reportat, în cazul
în care cealaltă parte nu şi-ar mai da acordul de bunăvoie cu privire la încheierea celei de-a doua
vânzări. Situaţia este expresia unei promisiuni bilaterale de vânzare (promisiune de a cumpăra dublată
de promisiunea de a vinde), şi nu a unei promisiuni unilaterale de vânzare. Aceasta din urmă ar conferi
exclusiv beneficiarului (cumpărător/reportat) posibilitatea de a obţine, pe calea executării silite,
transferul proprietăţii bunurilor de la promitent (vânzător/reportator) în cazul în care acesta din urmă nu
ar fi de acord cu încheierea contractului de vânzare. În cazul în care beneficiarul (cumpărător/reportat)
nu ar dori să încheie contractul de vânzare, în temeiul promisiunii unilaterale de vânzare, promitentul
(vânzător/reportator) nu ar avea la dispoziţie un mijloc de constrângere în vederea încheierii contractului
de vânzare. În susţinerea celor menţionate pot fi formulate mai multe argumente.
În primul rând, art. 1774 şi art. 1775 C. civ. prevăd obligaţia reportatului de a pune la dispoziţia
reportatorului sumele de bani necesare exercitării unor drepturi sau stingerii unor obligaţii conexe
dreptului de proprietate. Astfel, deşi reportatorul este, strict formal, proprietarul titlurilor de credit şi
valorilor mobiliare, Codul civil nu impune în sarcina sa achitarea sumelor menţionate, ci direct în sarcina
reportatului. Se arată astfel, indirect, că acordul de voinţe dintre reportat şi reportator este construit pe
ideea că ambele părţi sunt de acord ca titlurile de credit şi valorile mobiliare să nu rămână în patrimoniul
reportatorului, revenind, sub forma unor bunuri identice sau de aceeaşi specie, în patrimoniul
reportatului.
În al doilea rând, art. 1774 C. civ. reglementează obligaţia reportatorului de a acţiona în numele şi
pe seama reportatului, la încheierea contractelor de vânzare a dreptului de opţiune. Acest drept este
strâns legat de dreptul de proprietate asupra titlurilor care pot face obiectul derivat al reportului.
Încheierea actelor juridice menţionate se face de către reportator în timp ce este titularul dreptului de
proprietate asupra titlurilor date în report. Reportatorul nu acţionează în numele şi pe seama sa, ci în
numele şi pe seama reportatului. Raţiunea este aceeaşi, respectiv faptul că, din perspectiva părţilor
contractului de report, bunurile date în report nu sunt destinate a rămâne în patrimoniul reportatorului.
În al treilea rând, art. 1775 C. civ. prevede posibilitatea reportatorului de a lichida silit contractul de
report într-o anumită situaţie. Lichidarea contractului nu este definită, dar, în mod cert, include
transmiterea proprietăţii asupra titlurilor către reportat. Aceasta, întrucât lichidarea este
reglementată, potrivit textului de lege menţionat, ca o modalitate de a evita executarea silită a
2014, p. 1925.
36 R. CATANĂ, Comentariu cu privire la art. 1772, în M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol.
III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 85.

37 Cu privire la promisiunea unilaterală şi cea bilaterală de vânzare, R. DINCĂ, Contracte speciale în noul Cod
civil. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 61-63.

reportatorului pentru vărsămintele scadente datorate în temeiul titlurilor dobândite în calitate de

reportator. Singura modalitate de a evita executarea silită este transferul proprietăţii. Oferindu-se
posibilitatea ca reportatorul să îl poată obliga pe reportat să încheie cel de-al doilea contract de vânzare,
se susţine teza conform căreia mecanismul juridic al contractului de report include şi o promisiune
implicită de cumpărare. Aceasta se adaugă promisiunii explicite de vânzare, rezultând din art. 1772 C.
civ., conducând spre concluzia că un contract de report implică o vânzare şi o promisiune bilaterală
de vânzare (promisiunea de a vinde a reportatorului şi promisiunea de a cumpăra a reportatului) 38.
226. Cu privire la obligaţia reportatorului de a exercita opţiunea sau de a vinde dreptul de
opţiune în numele şi pe seama reportatului, aceasta este reglementată de art. 1774 C. civ. Textul de
lege nu reglementează ce este „opţiunea”, fiind astfel necesară interpretarea. Noţiunea este folosită în
domeniul pieţei de capital, desemnând în esenţă dreptul de a vinde sau de a cumpăra un bun (activ
suport). Astfel, în materie sunt posibile două categorii de opţiuni, respectiv opţiuni de a cumpăra –
titularul unei astfel de opţiuni având dreptul de a cumpăra un bun, respectiv opţiuni de a vinde – titularul
unei astfel de opţiuni având dreptul de a vinde un bun. Articolul 1774 C. civ. porneşte de la premisa că
titlurile de credit sau valorile mobiliare aflate în proprietatea vremelnică a reportatorului îi conferă un
drept de a vinde sau de a cumpăra ce ar trebui exercitat în această perioadă. Într-o astfel de ipoteză,
art. 1774 C. civ. instituie obligaţia reportatorului de a exercita opţiunea. În strânsă legătură cu
această obligaţie este reglementată şi obligaţia reportatului de a-i pune la dispoziţie sumele
necesare exercitării opţiunii, cu 3 zile înainte de scadenţa termenului de opţiune. Nerespectarea
acestei obligaţii a reportatului conduce la obligaţia reportatorului de a vinde dreptul la opţiune.
Un exemplu de drept de opţiune conferit de proprietatea asupra acţiunilor este dreptul de preferinţă
reglementat de art. 216 din Legea nr. 31/1990. Potrivit art. 216, acţiunile emise pentru majorarea
capitalului social vor fi oferite spre subscriere, în primul rând acţionarilor existenţi, proporţional cu
numărul acţiunilor pe care le posedă. Exercitarea dreptului de preferinţă se va putea realiza numai în
interiorul termenului hotărât de adunarea generală sau de consiliul de administraţie, respectiv directorat,
atunci când acestora din urmă li s-a conferit un astfel de drept, dacă actul constitutiv nu prevede alt
termen. În toate situaţiile, termenul acordat pentru exercitarea drepturilor de preferinţă nu poate fi mai
mic de o lună de la data publicării hotărârii adunării generale, respectiv a deciziei consiliului de
administraţie/directoratului, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. După expirarea acestui
termen, acţiunile vor putea fi oferite spre subscriere publicului.
Se observă astfel reglementarea în mod diferenţiat a dreptului de opţiune prin raportare la
drepturile accesorii. Astfel, potrivit art. 1774 C. civ., dreptul de opţiune se exercită „pe seama
reportatului”. Aceasta înseamnă că reportatorul acţionează ca un mandatar fără reprezentare al
reportatului atunci când exercită dreptul de opţiune. În consecinţă, potrivit art. 2041 C. civ. (din materia
mandatului fără reprezentare), reportatul va deveni proprietarul bunurilor obţinute în urma exercitării
dreptului de opţiune de către reportator. Din contră, în conformitate cu art. 1773 C. civ., drepturile
38 Dacă s-ar accepta teza unei promisiuni unilaterale de a vinde (promisiunea reportatorului de a vinde), fără a
exista şi promisiunea de a cumpăra, atunci doar beneficiarul promisiunii de a vinde (reportatul) l-ar putea obliga pe
promitent (reportator) să încheie contractul de vânzare, nu şi invers (adică promitentul-reportator să-l oblige pe
beneficiarul-reportat la încheierea contractului de vânzare).
Potrivit art. 1669 alin. (1) C. civ.: Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare. (1) Când una dintre
părţile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă
parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate
sunt îndeplinite.
(2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau de
cumpărare, după caz.
(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca
promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia,
obligaţia promitentului se consideră stinsă.
accesorii de tipul dreptului la dobânzi şi dividende se exercită de către reportator în nume

propriu. Aceasta înseamnă că dobânzile, respectiv dividendele se cuvin reportatorului, intrând în
patrimoniul acestuia.
227. Cu privire la obligaţia reportatului de a pune la dispoziţia reportatorului sumele de bani
necesare pentru exercitarea opţiunii, aceasta este reglementată prin art. 1774 C. civ. Existenţa
obligaţiei este justificată prin aceea că opţiunea este exercitată pe seama reportatului, acesta fiind
titularul interesului economic al exercitării opţiunii. Articolul 1774 C. civ. este astfel o aplicaţie a art. 2025
C. civ., conform căruia mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului sumele necesare executării
mandatului.
228. Cu privire la obligaţia reportatului de a pune la dispoziţia reportatorului sumele de bani
necesare pentru efectuarea vărsămintelor în contul titlurilor şi valorilor mobiliare, aceasta este
reglementată prin art. 1775 C. civ. Textul de lege porneşte de la premisa că vărsămintele aferente
titlurilor şi valorilor mobiliare nu au fost făcute integral la momentul subscrierii, iar scadenţa a intervenit
în perioada în care titlurile se aflau în proprietatea vremelnică a reportatorului. Întrucât titlurile şi valorile
mobiliare conferă drepturi pe termen lung, care urmează a profita reportatului, apare ca firească
obligaţia instituită în sarcina acestuia de a pune la dispoziţia reportatorului contravaloarea vărsămintelor.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de report
229. Codul civil nu reglementează cu caracter special în materia răspunderii pentru nerespectarea
contractului de report. În consecinţă, urmează a fi aplicate regulile de drept comun.
§ 9. Încetarea contractului de report
230. Codul civil reglementează lichidarea, ca mecanism de încetare a contractului de report.

Pornind de la prevederile art. 1775 şi art. 1776 C. civ., lichidarea poate fi realizată la scadenţa stabilită
de părţi sau înainte de scadenţa stabilită de părţi. Articolul 1775 C. civ. reglementează lichidarea
înainte de scadenţă, ca o lichidare silită a contractului de report.
Pornind de la prevederile art. 1776 C. civ., prin lichidare se înţelege executarea obligaţiilor dintre
părţi în vederea încetării raporturilor reciproce, născute în temeiul contractului de report. Potrivit art.
1772 C. civ., la scadenţă trebuie să fie încheiat cel de-al doilea contract de vânzare având ca obiect
titluri de credit şi valori mobiliare de aceeaşi specie.
231. Legat de lichidarea contractului de report sunt reglementate sau consacrate la nivel doctrinar şi
reînnoirea, respectiv prelungirea contractului de report. Potrivit art. 1775 C. civ., reînnoirea
contractului de report reprezintă, de fapt, o încheiere a unui nou contract de report. Textul de lege
menţionat leagă reînnoirea încheierii unui contract de report asupra unor titluri sau valori mobiliare ce
diferă prin calitatea sau specia lor ori pe un alt preţ faţă de contractul iniţial. La nivel doctrinar s-a arătat
că există, în egală măsură, posibilitatea părţilor de a proroga contractul de report existent, prin
prelungirea termenului peste scadenţa iniţială. Interesul distincţiei între prelungirea şi reînnoirea
contractului de report constă în faptul că la reînnoire trebuie să se facă o nouă predare efectivă de
titluri, pentru încheierea valabilă, pe când la prelungire nu mai este nevoie de o asemenea
remitere, titlurile fiind predate cu ocazia încheierii contractului de bază 39.
39 D. UNGUREANU, D.A. GHINOIU, Comentariu cu privire la art. 1776 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1930.
Capitolul al V-lea.
Contractul de comision
232. Contractul de comision1 este reglementat prin art. 2043-2053 C. civ.

În completarea textelor de lege care reglementează expres contractul de comision, se aplică
dispoziţiile din materia mandatului fără reprezentare, iar apoi, cele din materia mandatului cu
reprezentare.
233. În ceea ce priveşte aplicarea regulilor din materia mandatului fără reprezentare, aceasta
este justificată de natura juridică a contractului de comision. Astfel, privind comparativ definiţia
contractului de comision cu aceea a mandatului fără reprezentare, se observă faptul că un contract de
comision este o varietate a contractului de mandat fără reprezentare. Astfel, potrivit art. 2043 şi art.
2039 C. civ., ambele contracte presupun încheierea de acte juridice în numele celui care le încheie, dar
pe seama celeilalte părţi contractante. Situaţia justifică aplicarea regulilor de la mandatul fără
reprezentare.
234. În ceea ce priveşte aplicarea regulilor din materia mandatului cu reprezentare, acest lucru
este permis, în mod expres, de prevederile art. 2039 alin. (2) C. civ. Potrivit textului de lege menţionat,
dispoziţiile secţiunii referitoare la mandatul fără reprezentare se completează, în mod corespunzător,
cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de comision
235. Contractul de comision a fost reglementat şi prin Codul comercial, prin art. 405-412. Actul
normativ indicat a calificat drept faptă de comerţ întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de
afaceri2.
236. Cu privire la contractele de comision încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil,
potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, acestea sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data
încheierii în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea contractelor.
În consecinţă, contractele de comision sunt guvernate de Codul comercial3.
1 Cu privire la contractul de comision în reglementarea Codului comercial, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat
de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 559-568; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. II,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 95-101.
Cu privire la contractul de comision în actuala reglementare, a se vedea S. ANGHENI, Raporturile juridice dintre
profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 167-171; C. POPA-NISTORESCU, Cu privire la efectele
contractului de comision în dreptul comparat, în C.J. nr. 2/2011, p. 88-90; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale
În plus, art. 142 din Legea nr. 71/2011, referitor la contractul de mandat, dar aplicabil prin interpretare
şi contractului de comision, prevede faptul că acele contracte de mandat încheiate înainte de intrarea
în vigoare a Codului civil, pentru care părţile nu au convenit un termen, rămân supuse legii în vigoare la
data încheierii lor.
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de comision
3.1. Definiţia contractului de comision
237. Potrivit art. 2043 C. civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea
sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului,
care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numite comision.
3.2. Obiectul contractului de comision
238. Privind definiţia contractului de comision prin prisma art. 1225 C. civ. 4, obiectul acestui contract
este operaţiunea juridică de comision. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de comision, trebuie să
fie îndeplinite două categorii de condiţii. O primă categorie vizează obiectul acordului de voinţă
(asupra a ceea ce convin părţile), iar a doua categorie vizează persoanele a căror voinţă este exprimată
(caracteristici ale acestora).
239. În ceea ce priveşte prima categorie de condiţii, părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă
cu privire la două elemente principale, respectiv:
a) încheierea anumitor acte juridice (contracte de vânzare de bunuri sau contracte de prestări de
servicii) de către una dintre părţi, în numele său şi pe seama celeilalte părţi contractante;
b) plata unei remuneraţii (comision).
Referitor la încheierea anumitor acte juridice de către una dintre părţi, în numele său şi pe
seama celeilalte părţi contractante, se observă faptul că acest element al acordului de voinţă se
configurează pornind de la obiectul contractului de mandat, la care au fost adăugate trăsături particulare.
Astfel, aşa cum rezultă din art. 2009 C. civ. – încheierea de acte juridice de către o parte pe seama
celeilalte părţi este obiectul contractului de mandat. Se adaugă apoi încheierea de acte juridice de către
o parte în numele său, dar pe seama celeilalte (adică absenţa puterii de reprezentare5), făcându-se
astfel trecerea către obiectul contractului de mandat fără reprezentare. Aspectul prin care se operează
o primă individualizare prin raportare la contractul de mandat fără reprezentare este delimitarea
anumitor categorii de acte juridice care pot fi încheiate prin intermediul mecanismului contractului de
comision. Astfel, art. 2043 C. civ. face referire la „achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea
de servicii”. Contractul de vânzare este reglementat prin art. 1650 şi urm. C. civ. În ceea ce priveşte
contractul de prestări servicii, aşa cum rezultă din art. 1851 C. civ., acesta este o varietate a
contractului de antrepriză6.
Referitor la plata unei remuneraţii, aceasta este denumită comision. Existenţa obligaţiei de a plăti
un comision este un element de individualizare a contractului de comision. Astfel, obiectul contractului
5 Având în vedere prevederile art. 1296 C. civ., absenţa puterii de reprezentare se manifestă prin aceea că
partea care se obligă să încheie acte juridice le va încheia în nume propriu.
6 Potrivit art. 1851 alin. (1) C. civ.: prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să
execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în
schimbul unui preţ.
Cu privire la contractul de antrepriză, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 201-223.
de mandat nu include existenţa unei remuneraţii, contractul putând fi cu titlu oneros sau gratuit [art.
2010 alin. (1) C. civ.].
240. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii, potrivit art. 2043 C. civ., partea care
se obligă să încheie actele juridice trebuie să acţioneze cu titlu profesional. Codul civil nu cuprinde
nicio referire la semnificaţia sintagmei „a acţiona cu titlu profesional”, ceea ce face necesară
interpretarea acesteia. Aplicând metoda interpretării sistematice, art. 2043 C. civ. poate fi analizat
coroborat cu art. 3 din acelaşi act normativ, text de lege care consacră instituţia profesionistului. Din
această perspectivă7, semnificaţia sintagmei „a acţiona cu titlu profesional” ar putea fi „a acţiona ca un
profesionist”, deci a acţiona în cursul exercitării activităţii unei întreprinderi 8. O problemă conexă ar fi
aceea dacă, din perspectiva art. 2043 C. civ., este necesară organizarea unei întreprinderi având ca
obiect încheierea de acte juridice pe seama altei persoane sau este suficientă şi organizarea unei
întreprinderi având alt obiect9. Deşi nu se prevede nimic expres sub acest aspect, totuşi, din formularea
art. 2043 C. civ. rezultă faptul că obiectul întreprinderii trebuie să constea în încheierea de acte
juridice pe seama altei persoane.
241. În concluzie, în măsura în care un acord de voinţă întruneşte cumulativ caracteristicile
operaţiunii juridice a contractului de comision, atunci a fost încheiat un contract de comision. În
măsura în care cel puţin una dintre caracteristici nu este îndeplinită, părţile acordului de voinţă nu au
încheiat un contract de comision. Este posibil ca acestea să fi încheiat un contract de mandat fără
reprezentare (când părţile convin asupra caracterului gratuit), un contract de mandat cu reprezentare
(când există putere de reprezentare) sau un alt contract, diferit de contractul de mandat (când niciuna
dintre părţi nu îşi asumă obligaţia de a încheia acte juridice pe seama celeilalte).
§ 4. Părţile contractului de comision
242. Potrivit art. 2043 C. civ., părţile contractului de comision sunt denumite comitent şi comisionar.
243. Comitentul este persoana care este interesată de încheierea anumitor acte juridice, dar nu
doreşte să realizeze acest lucru personal. Motivele pentru care comitentul nu ar dori să încheie acte
juridice personal nu intră sub sfera reglementării Codului civil. Un astfel de motiv ar putea fi dorinţa ca
persoana sa să nu fie cunoscută cocontractantului cu care se va încheia contractul de vânzare sau de
7 O altă variantă de interpretare ar fi aceea că „a acţiona cu titlu profesional” este sinonim cu „a desfăşura
activităţi economice”, fără a fi necesară îndeplinirea condiţiilor specifice profesionistului.

8 Aşa cum s-a menţionat anterior, pornind de la prevederile art. 3 C. civ., pentru a fi în prezenţa exploatării
unei întreprinderi şi, pe cale de consecinţă, a unui profesionist, o persoană fizică sau juridică trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
a) să desfăşoare, din punct de vedere juridic, o activitate. Aceasta presupune, în primul rând, să aibă loc
desfăşurarea fizică a unei activităţi, adică să aibă loc realizarea unor operaţiuni materiale şi juridice constituind
conţinutul constitutiv al activităţii. În al doilea rând, condiţia presupune asumarea, din punct de vedere juridic, a
desfăşurării fizice a activităţii, adică acceptarea răsfrângerii asupra sa a tuturor consecinţelor desfăşurării fizice a
activităţii;
b) activitatea să constea în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii;
c) să desfăşoare o activitate în mod sistematic, adică să desfăşoare activitatea în mod repetat, astfel încât să
creeze aparenţa de continuitate a desfăşurării sale;
d) să desfăşoare o activitate cu caracter organizat, adică să realizeze operaţiuni materiale şi juridice care să
depăşească minimul material sau legal ce trebuie exercitat pentru a se îndeplini condiţia desfăşurării unei activităţi,
deci activitatea trebuie să aibă caracter complex.
9 Interpretarea este posibilă având în vedere faptul că nu se mai pune problema specialităţii capacităţii de
folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. Astfel, potrivit art. 206 C. civ.: (1) Persoana juridică poate avea
orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei
fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare
pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
prestare de servicii. Din această perspectivă trebuie observat faptul că necunoaşterea persoanei
comitentului de către terţul cocontractant nu prezintă vreo importanţă sub aspectul calificării contractului.
Astfel, dacă sunt întrunite trăsăturile obiectului contractului de comision, acordul de voinţă dintre
comitent şi comisionar va fi contract de comision atât în situaţia în care terţul cunoaşte persoana
comitentului, cât şi atunci când nu îi este cunoscută.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru comitent, situaţie care conduce spre concluzia
că acesta poate fi un profesionist sau nu.
244. Comisionarul este persoana care îşi asumă obligaţia de a încheia acte juridice în numele său,
dar pe seama comitentului. Codul civil impune o condiţie specială pentru comisionar, respectiv aceea
că trebuie să acţioneze cu titlu profesional. Interpretarea coroborată a art. 2043 cu art. 3 C. civ. conduce
spre concluzia că acesta trebuie să fie un profesionist, titular al unei întreprinderi de comisioane.
§ 5. Încheierea contractului de comision
245. Încheierea contractului de comision presupune realizarea unui acord de voinţă între două părţi
comision. În plus, urmare a regulii aplicării prevederilor legale referitoare la mandatul cu reprezentare şi
la contractul de comision10, în materia încheierii acestui din urmă contract trebuie analizat şi art. 2013
alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text de lege, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit
legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de
terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de comision
248. Cu privire la capacitate, nu sunt reglementate, direct, aspecte particulare în subdiviziunea
Codului civil destinată contractului de comision. Ca urmare a completării dispoziţiilor contractului de
comision cu cele referitoare la contractul de mandat, cu privire la contractul de comision sunt aplicabile
dispoziţiile privitoare la acest din urmă contract 12.
249. Cu privire la consimţământ, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de comision
rezultă faptul că oferta şi acceptarea trebuie să vizeze13 operaţiunea de comision14.
10 A se vedea art. 2043 coroborat cu art. 2039 alin. (2) C. civ.

12 Cu privire la condiţiile de validitate ale contractului de mandat, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale
în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 229-234.

13 Cu privire la ofertă şi acceptare, a se vedea A.A. MOISE, Comentariu cu privire la art. 1196 C. civ., în FL.-A.
revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1328-1329. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu
2012, p. 439-441.
14 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de comision, supra Capitolul V,
Secţiunea 3.
250. Cu privire la obiect15, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de comision rezultă
faptul că acesta este reprezentat de operaţiunea juridică de comision16.
251. Cu privire la cauză17, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de comision rezultă
faptul că aceasta este reprezentată pentru comitent, de dorinţa de a încheia anumite acte juridice fără
a participa însă personal la acest proces, iar pentru comisionar, de dorinţa de a câştiga o sumă de bani.
252. Cu privire la condiţiile de formă, subdiviziunea Codului civil destinată contractului de comision
nu reglementează regula existenţei unor condiţii de formă ad validitatem.
Existenţa, ca excepţie, a unor condiţii de formă ad validitatem nu este însă exclusă în materia
contractului de comision.
Pe de o parte, potrivit art. 2044 alin. (2) C. civ., forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Se acceptă deci ideea că, prin lege, se pot reglementa
condiţii de formă ad validitatem.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte forma contractului de comision, în literatura de specialitate a
fost analizată incidenţa art. 2013 alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text de lege, inclus în secţiunea
destinată contractului de mandat cu reprezentare, în măsura în care actul juridic pentru a cărui încheiere
este dat mandatul trebuie să respecte o anumită formă scrisă ad validitatem, acea formă trebuie
respectată şi de contractul de mandat, tot ca o condiţie ad validitatem. Raţiunea prevederii legale,
identificată în doctrină, a fost aceea că prin contractul de mandat se exprimă şi „o parte din
consimţământul mandantului la actul pentru care se dă mandatul, creând totodată cadrul în care
mandatarul va exprima cealaltă parte a acestui consimţământ 18”. Faţă de această observaţie, textul de
lege nu ar avea de ce să se aplice contractului de comision 19. Spre deosebire de contractul de
mandat, care are rolul de a contribui la întâlnirea directă a voinţei mandantului cu voinţa terţului
cocontractant (mandantul devenind parte la contractul încheiat cu terţul), contractul de comision nu are
o astfel de funcţie. Comisionarul va încheia actul juridic cu terţul exprimându-şi voinţa sa, nu
şi/sau pe a comitentului. Astfel, spre deosebire de mandatar, care „trebuie să aducă în faţa voinţei
terţului, voinţa mandantului exprimată cu respectarea condiţiilor de validitate de formă”, comisionarul nu
are acest rol, fiind suficientă exprimarea propriei sale voinţe, cu respectarea condiţiilor de formă ad
validitatem20.
16 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de comision, supra Capitolul V,
Secţiunea 3.
18 A se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 231.
19 Pentru o opinie contrară, respectiv „contractul de comision fiind o specie a contractului de mandat, sunt
aplicabile prevederile art. 2013 alin. (2) NCC. Ca atare, contractul de comision dat pentru încheierea unui act juridic
supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi”, a
se vedea D. GÂRBOVAN, Comentariu cu privire la contractul de comision, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 406.
20 Din moment ce actele de dispoziţie, inclusiv cele cu privire la imobile, se efectuează în numele comisionarului,
care nu este un reprezentant al comitentului, nefiind nevoie de o împuternicire a sa la încheierea contractului cu

terţul (…), formalitatea actului autentic în cazul comisionului are un caracter redundant. A se vedea GH. PIPEREA,
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de comision
253. Potrivit art. 2044 C. civ., forma scrisă (autentică sau sub semnătură privată) este necesară
pentru dovada contractului. Aşa cum rezultă din cele anterior menţionate, prin lege, forma scrisă
poate dobândi şi alte valenţe, respectiv pe aceea de condiţie ad validitatem.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de comision
254. În subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de comision nu sunt incluse prevederi
referitoare la condiţii de opozabilitate faţă de terţi.
255. Sub aspectul opozabilităţii trebuie avute în vedere însă art. 2013 alin. (2) teza finală şi art. 2042
C. civ.
Primul text de lege, art. 2013 alin. (2) este inclus în secţiunea reglementând contractul de mandat
cu reprezentare. Potrivit prevederilor sale, ca regulă 21, condiţiile de opozabilitate specifice actului ce
urmează a fi încheiat cu terţul nu trebuie respectate şi cu privire la contractul de mandat. A fortiori, regula
este pe deplin incidentă şi cu privire la contractul de comision.
Cel de-al doilea text de lege, art. 2042 C. civ. este inclus în secţiunea reglementând contractul de
mandat fără reprezentare şi reglementează indirect sub aspectul opozabilităţii faţă de terţi. Astfel,
prevederea legală atribuie un efect juridic mandatului fără reprezentare care are dată certă. Având în
vedere faptul că, potrivit art. 2043 C. civ., contractul de comision este o varietate a contractului de
mandat, efectul juridic reglementat prin art. 2042 este pe deplin aplicabil. Transpunând prevederile în
materia contractului de comision, creditorii comisionarului nu pot urmări bunurile dobândite de
acesta în nume propriu, dar pe seama comitentului, dacă contractul de comision are dată certă
şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de comision
256. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv 1171 şi urm. C. civ., contractul de comision este
257. Referitor la caracterul numit, contractul de comision îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1168 C. civ., respectiv este un contract reglementat legal. Astfel, art. 2043-2053 C. civ. constituie
reglementarea generală a contractului de comision.
258. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de comision îndeplineşte cerinţa rezultând din
Exemplificativ, obligaţiei comisionarului de a încheia acte juridice îi corespunde obligaţia comitentului
de a-i plăti o sumă de bani.
259. Referitor la caracterul oneros, contractul de comision îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, comitentul încheie contractul pentru a beneficia din punct de vedere
economic de efectele actelor juridice pe care le va încheia comisionarul cu terţul, în timp ce comisionarul
încheie contractul pentru obţinerea comisionului.
Comentariu cu privire la contractul de comision, în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.),
Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2189.
21 Acelaşi text de lege nu exclude reglementarea prin lege a unor excepţii.
260. Referitor la caracterul comutativ, contractul de comision îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
261. Referitor la caracterul consensual, contractul de comision îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv pentru validitatea sa, este necesar şi suficient să existe acordul
de voinţă al părţilor. Astfel, potrivit art. 2044 C. civ., forma scrisă este o condiţie de probă şi nicio
prevedere legală nu poate fi interpretată în sensul că încheierea contractului de comision ar fi
condiţionată de predarea vreunui bun.
262. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de comision poate
263. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, contractul de comision
264. În plus, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate24, contractul de comision are caracter
intuitu personae. Acest caracter a fost fundamentat pe art. 2030 C. civ., inclus în subdiviziunea
referitoare la contractul de mandat cu reprezentare, dar aplicabil şi cu privire la contractul de comision
[art. 2043 coroborat cu art. 2039 alin. (2) C. civ.]. Textul de lege menţionat include, printre cauzele de
încetare a contractului de comision, şi pe aceea referitoare la moartea, incapacitatea sau falimentul
comitentului sau comisionarului.
§ 7. Efectele contractului de comision
265. Efectele contractului de comision sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere specificul contractului de comision, respectiv faptul că încheierea unui contract de
comision se face în vederea încheierii unui alt act juridic, se impune o dublă analiză, respectiv:
a) efectele contractului de comision între părţile sale şi
b) efectele contractului de comision faţă de terţi (terţul/terţii cu care se încheie actul juridic ce face
obiectul contractului de comision).
266. Din perspectiva efectelor între părţi, din analiza prevederilor subdiviziunii referitoare la
contractul de comision rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor:
A) Obligaţiile comitentului:
1) obligaţia de a plăti comisionarului remuneraţia (comisionul);
2) obligaţia de a plăti comisionarului comisionul special.
B) Obligaţiile comisionarului:
1) obligaţia de a încheia actele juridice convenite cu comitentul;
2) obligaţia de a respecta instrucţiunile date de comitent;
3) obligaţia de a încunoştinţa comitentul cu privire la depăşirea puterilor primite;
24 GH. BUTA, P.-G. BUTA, Contractul de comision, în M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol.
III, Partea a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 435.

4) obligaţia de a nu vinde pe credit;

5) obligaţia de a încunoştinţa comitentul cu privire la vânzarea pe credit, arătând persoana terţului
cocontractant şi termenul acordat;
6) obligaţia de a încunoştinţa comitentul cu privire la încheierea contractului cu sine însuşi.
267. Referitor la obligaţia de a plăti comisionarului remuneraţia (comisionul), aceasta este
consacrată de art. 2043 C. civ. Astfel, contractul de comision este un contract cu titlu oneros, nefiind
posibilă încheierea sa cu titlu gratuit. Prin subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de comision
sunt reglementate următoarele aspecte referitoare la comision:
a) determinarea cuantumului comisionului, atunci când părţile contractului de comision nu au făcut-o
expres [art. 2049 alin. (4) C. civ.];
b) obligaţia de a plăti comisionul în situaţii particulare [art. 2049 alin. (2) şi (3) C. civ., respectiv art.
2050 alin. (2) şi art. 2051 alin. (2) C. civ.].
În conformitate cu art. 2049 alin. (4) C. civ., în măsura în care cuantumul comisionului nu este
determinat expres de către părţi, acesta se stabileşte potrivit regulilor menţionate în art. 2010 alin.
(2) C. civ. Potrivit textului de lege la care se face trimitere, comisionul se stabileşte potrivit legii, uzanţelor
ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.
Articolul 2049 alin. (2) C. civ. reglementează expres existenţa obligaţiei comitentului de a achita
comisionul către comisionar în situaţiile în care:
a) terţul cu care comisionarul a încheiat contractul nu execută obligaţiile sale derivând din acest din
urmă contract;
b) terţul cu care comisionarul a încheiat contractul invocă excepţia de neexecutare şi astfel nu
execută obligaţiile sale derivând din acest din urmă contract.
Textul de lege menţionat este o aplicaţie a art. 2040 C. civ. (din materia contractului de mandat fără
reprezentare), conform căruia terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul (comitentul).
Articolul 2049 alin. (3) C. civ. reglementează existenţa obligaţiei comitentului de a plăti
comisionul către comisionar în situaţiile în care comisionarul care a primit împuternicire exclusivă de
a vinde un bun imobil nu a vândut acest bun, în măsura în care bunul a fost vândut de către proprietar
sau prin intermediul altei persoane.
Articolul 2050 alin. (2) C. civ. reglementează existenţa obligaţiei comitentului de a plăti
comisionul către comisionar în situaţia în care comisionarul se comportă el însuşi ca vânzător sau
cumpărător. Textul de lege are ca ipoteză situaţia în care contractul de comision a fost încheiat în
vederea vânzării sau cumpărării unor titluri de credit circulând în comerţ sau a altor mărfuri cotate pe
pieţe reglementate. În acest caz, comisionarul poate să procure comitentului la preţul cerut, ca vânzător,
bunurile pe care era împuternicit să le cumpere sau să reţină pentru sine la preţul curent, în calitate de
cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în contul comitentului.
Articolul 2051 alin. (2) C. civ. reglementează existenţa obligaţiei comitentului de a plăti parţial
comisionul către comisionar în situaţia în care comitentul a revocat împuternicirea dată. Astfel, textul
de lege stabileşte mecanismul de determinare a cuantumului comisionului datorat, respectiv se va ţine
cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în
momentul revocării.
268. Referitor la obligaţia de a plăti comisionarului comisionul special, aceasta este consacrată
prin art. 2052 alin. (2) C. civ. Comisionul special este denumit „pentru garanţie” sau „pentru credit” şi se
datorează pentru agravarea răspunderii comisionarului. Potrivit art. 2052 C. civ., ca regulă, comisionarul
nu răspunde faţă de comitent pentru neexecutarea, de către terţ, a actului juridic pe care l-a încheiat cu
acesta. Prin excepţie, ca urmare a asumării exprese, comisionarul răspunde pentru neexecutarea
menţionată. În cazul asumării obligaţiei de garantare a executării obligaţiilor terţului, ca regulă,
comisionarul are dreptul la un comision stabilit prin convenţia părţilor sau, în lipsă, de către instanţă,
care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate. Potrivit prevederilor art. 2052 alin.
(2) C. civ., părţile, prin stipulaţie contrară, pot renunţa la comisionul special.
269. Referitor la obligaţia de a încheia actele juridice convenite cu comitentul, aceasta este
consacrată de art. 2043 C. civ. Astfel, privită generic, obligaţia menţionată configurează chiar obiectul
contractului de comision. Textul de lege menţionat face referire la două categorii de acte juridice,
respectiv cele având ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii. În
concret, obligaţia vizează unul sau mai multe acte juridice, identificate în contractul de comision.
270. Referitor la obligaţia de a respecta instrucţiunile date de comitent, aceasta este consacrată
art. 2048 alin. (1)-(3) C. civ. şi se află în strânsă legătură cu obligaţia de a încunoştinţa comitentul
cu privire la depăşirea puterilor primite, reglementată prin art. 2048 alin. (4). Textul de lege indicat
stipulează, în primul rând, regula în materie, respectiv obligaţia de a respecta întocmai instrucţiunile
primite de la comitent. Prin excepţie, comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite de la
comitent numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;
b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat
autorizarea; şi
c) îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice
ale împuternicirii primite.
În strânsă legătură cu situaţia de excepţie, Codul civil consacră naşterea unei noi obligaţii în sarcina
comisionarului, respectiv obligaţia de a-l înştiinţa pe comitent de îndată ce este posibil despre
îndepărtarea de la instrucţiunile primite. Îndepărtarea de la instrucţiunile primite se poate manifesta
prin încălcarea sau depăşirea puterilor primite.
Articolul 2048 C. civ. reglementează şi aspecte ţinând de consecinţele neexecutării obligaţiei de
a respecta instrucţiunile date de comitent. Astfel, operaţiunea rămâne în sarcina comisionarului25. În
plus, comisionarul poate fi obligat la plata de daune-interese.
271. Referitor la obligaţia de a nu vinde pe credit, aceasta trebuie analizată împreună cu obligaţia
de a încunoştinţa comitentul cu privire la vânzarea pe credit, arătând persoana terţului
cocontractant şi termenul acordat.
Vânzarea pe credit este reglementată, în legătură cu contractul de comision, prin art. 2047 C. civ.
Textul de lege nu defineşte expres noţiunea, dar lasă a se înţelege că se referă la situaţia în care,
printr-un contract de vânzare, încheiat în executarea unui contract de comision, cumpărătorului i se
acordă un termen de plată.
În legătură cu vânzarea pe credit, în primul rând, textul de lege reglementează obligaţia de a nu
vinde pe credit. Deşi nu se menţionează explicit, din art. 2047 C. civ. rezultă faptul că, de principiu,
vânzarea pe credit nu este permisă. Astfel, în măsura în care un contract de comision se încheie în
vederea încheierii ulterioare a unor contracte de vânzare, este interzisă acordarea unui termen de plată
cumpărătorului. Textul de lege [art. 2047 alin. (1) C. civ.] face referire la posibilitatea autorizării, de
către comitent, a vânzării pe credit de către comisionar.
În al doilea rând, textul de lege reglementează consecinţele încălcării obligaţiei de a nu vinde pe
credit. Astfel, potrivit art. 2047 alin. (1) C. civ., în măsura în care comisionarul vinde pe credit, fără
autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată
creditele acordate împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta.
În al treilea rând, textul de lege reglementează obligaţia de a îl încunoştinţa de îndată pe comitent
cu privire la persoana cumpărătorului şi termenul acordat, respectiv consecinţele încălcării
25 Potrivit art. 2048 alin. (4) C. civ., această consecinţă poate fi evitată prin mecanismul ratificării de către
comitent a operaţiunii făcute cu nerespectarea instrucţiunilor sale.

acesteia. Astfel, potrivit art. 2047 alin. (2) C. civ., în caz de nerespectare a obligaţiei de a încunoştinţa
cu privire la persoana cumpărătorului şi termenul acordat, se presupune că operaţiunea s-a făcut pe
bani gata, iar proba contrară nu este admisă.
Obligaţia de înştiinţare este incidentă atunci când există o autorizare de vânzare pe credit.
Numai astfel se poate explica faptul că sancţiunea reglementată pentru încălcarea sa este mai puţin
dură decât cea reglementată pentru încălcarea obligaţiei de a nu vinde pe credit. Astfel, pentru
încălcarea primei obligaţii, sancţiunea constă în faptul că operaţiunea s-a făcut pe bani gata (adică
poate fi pretins imediat comisionarului preţul vânzării), iar pentru încălcarea celei de-a doua obligaţii, în
posibilitatea de a-l obliga pe comisionar să plătească imediat nu numai preţul vânzării, dar şi
dobânzile şi orice alte foloase ar rezulta. Pentru aceeaşi concluzie pledează şi interzicerea probei
contrare, ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiei. Această sancţiune şi-ar găsi explicaţia doar pentru
ipoteza în care există o autorizare de vânzare pe credit. Astfel, interdicţia ar avea caracter sancţionator
numai acolo unde ceea ce se interzice ar fi avut o utilitate în absenţa interdicţiei. În cazul în care nu
exista o autorizare pentru vânzarea pe credit, comisionarului nu i-ar fi de niciun folos să demonstreze
că a încheiat o vânzare pe credit, întrucât acest fapt ar fi el însuşi unul ilicit. În schimb, pentru situaţia
în care vânzarea pe credit este autorizată, în abstract, comisionarul ar putea să aibă ca scop să
demonstreze că vânzarea s-a făcut pe credit, pentru a nu fi obligat să plătească imediat preţul vânzării.
272. Referitor la obligaţia de a încunoştinţa comitentul cu privire la încheierea contractului cu
sine însuşi, aceasta rezultă din art. 2050 C. civ. Textul de lege reglementează o situaţie particulară, în
care este permisă încheierea actului cu sine însuşi26 [art. 2050 alin. (1) C. civ.] şi, în legătură cu aceasta,
obligaţia de a încunoştinţa comitentul cu privire la încheierea contractului cu sine însuşi [art. 2050 alin.
(3) C. civ.].
273. Potrivit art. 2050 alin. (1), coroborat cu art. 1304 C. civ., actul cu sine însuşi în materia
contractului de comision are următoarea configuraţie: comisionarul care este împuternicit să vândă pe
seama comitentului va cumpăra el însuşi bunurile, iar comisionarul care este împuternicit să cumpere
pe seama comitentului va vinde el însuşi bunurile dorite de comisionar. Ca regulă, actul cu sine însuşi
este permis în materia contractului de comision, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) împuternicirea priveşte vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ sau a
altor mărfuri cotate pe pieţe reglementate;
b) comisionarul procură comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să
le cumpere sau reţine pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să
le vândă în contul comitentului.
Prin excepţie, dacă există o stipulaţie contrară, actul cu sine însuşi nu mai este permis, chiar
dacă sunt îndeplinite cele două condiţii.
274. Potrivit art. 2050 alin. (3) C. civ., comisionarul are obligaţia de a îl încunoştinţa pe comitent cu
privire la încheierea contractului cu sine însuşi. Consecinţele neexecutării acestei obligaţii sunt
reglementate de acelaşi text de lege. Astfel, comitentul are dreptul să considere că vânzarea sau
cumpărarea s-a făcut în contul său şi să ceară de la comisionar executarea contractului. Cu alte cuvinte,
comitentul are dreptul să îl considere pe comisionar vânzător sau cumpărător, după caz, solicitându-i
executarea contractului de vânzare.
275. Din perspectiva efectelor faţă de terţi, prevederile subdiviziunii referitoare la contractul de
comision (art. 2043 şi art. 2045 C. civ.) consacră următoarele reguli:
26 Cu caracter general, potrivit art. 1304 alin. (1) C. civ., contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în
nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost
împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să
excludă posibilitatea unui conflict de interese.
a) contractul de comision creează raporturi juridice directe între comitent şi comisionar, nu între
comitent şi terţ;
b) contractul încheiat cu terţul creează raporturi juridice directe între comisionar şi terţ, nu între
comitent şi terţ.
Având însă în vedere specificul contractului de comision, respectiv faptul că încheierea actului juridic
cu terţul se realizează „pe seama comitentului” (deci în interesul său economic), trebuie analizate
mecanismele juridice prin care bunurile, drepturile şi obligaţiile, rezultând din contractul încheiat
cu terţul, ajung în patrimoniul comitentului.
276. Cu privire la bunurile primite de mandatar ca urmare a executării contractului de comision,
sunt incidente prevederile art. 2019 C. civ. Acesta reglementează obligaţia mandatarului de a da
socoteală în cadrul mandatului cu reprezentare, dar sunt, în egală măsură, aplicabile şi în materia
contractului de comision. Potrivit textului de lege menţionat, orice mandatar este ţinut să dea socoteală
despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar
dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului. Articolul 2019 C. civ. oferă posibilitatea
comitentului de a avea detenţia bunului cu privire la care a manifestat un interes economic, dar nu şi
calitatea de titular al dreptului de proprietate dobândit de comisionar din contractul încheiat cu terţul sau
calitatea de titular al unui drept de creanţă născut în patrimoniul comisionarului, în legătură cu bunul
respectiv, tot din contractul încheiat cu terţul.
277. Cu privire la drepturile de creanţă, este incident art. 2046 C. civ. Potrivit acestui text de lege,
(…) comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în
drepturile comisionarului. Reglementându-se un mod în care comitentul poate exercita o acţiune
împotriva terţului, se reglementează, implicit, un mod în care comitentul devine titularul dreptului de
creanţă născut din contractul încheiat de comisionar cu terţul. În concluzie, comitentul devine
titularul drepturilor de creanţă născute din contractul încheiat cu terţul, ca efect al subrogaţiei
convenţionale reglementate de art. 2046 C. civ.
În strânsă legătură cu mecanismul subrogaţiei, art. 2064 2046 C. civ. reglementează obligaţia
comisionarului de a ceda acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată,
cu titlu gratuit. Articolul 2064 2046 alin. (3) consacră şi consecinţele nerespectării obligaţiei, respectiv
posibilitatea de a fi obligat comisionarul la plata de daune-interese pentru prejudiciile cauzate
comitentului prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.
278. Cu privire la drepturile reale, este incident art. 2041 C. civ.27 Privit în ansamblu, textul distinge
între două categorii de bunuri: bunuri pentru care sunt necesare formalităţi de publicitate şi bunuri pentru
care nu sunt necesare astfel de formalităţi.
Din categoria bunurilor pentru care nu sunt necesare formalităţi de publicitate, potrivit art. 2041 C.
civ., pot face parte exclusiv bunuri mobile. Pentru a determina dacă un anumit bun mobil face parte
din această primă categorie trebuie analizat dacă transmiterea acestuia implică sau nu formalităţi de
publicitate. Dacă nu sunt necesare astfel de formalităţi, atunci bunul se include în categoria menţionată.
Din categoria bunurilor pentru care sunt necesare formalităţi de publicitate, potrivit art. 2041 alin. (2)
şi (3) C. civ., pot face parte atât bunuri imobile, cât şi bunuri mobile. În privinţa bunurilor imobile,
textul art. 2041 alin. (2) le include în totalitate în categoria menţionată. În privinţa bunurilor mobile,
acestea sunt incluse parţial. Astfel, trebuie analizat dacă transmiterea unui bun mobil implică sau nu
27 Potrivit art. 2041 C. civ.: „Bunurile dobândite de mandatar. (1) Mandantul poate revendica bunurile mobile
dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de
terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă.
(2) Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz
de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere
a bunurilor dobândite.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică prin asemănare şi bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate”.
formalităţi de publicitate. Dacă sunt necesare astfel de formalităţi, atunci bunul se include în categoria
menţionată.
279. Cu privire la categoria bunurilor pentru care nu sunt necesare formalităţi de publicitate,
art. 2041 alin. (1) C. civ. conduce la concluzia că dreptul de proprietate se transmite, prin efectul legii,
de la comisionar la comitent, din chiar momentul în care terţul a transmis bunul comisionarului. Astfel,
textul de lege face referire la posibilitatea mandantului (deci a comitentului) de a revendica bunul.
Din reglementarea unei astfel de posibilităţi pentru comitent rezultă faptul că acesta este considerat
proprietar. În plus, trebuie observat faptul că dobândirea proprietăţii de către comitent nu implică vreo
manifestare de voinţă a comisionarului, deşi, în temeiul art. 2040 C. civ., acesta din urmă ar fi titularul
dreptului de proprietate, în calitate de cocontractant al terţului. Astfel, textul art. 2041 alin. (1) nu face
referire la vreo obligaţie a mandatarului (deci a comisionarului) de a transmite bunul, aşa cum se
întâmplă în textul art. 2041 alin. (2) C. civ., cu referire la bunurile cu privire la care sunt necesare
formalităţi de publicitate. În concluzie, la momentul la care dreptul de proprietate iese din patrimoniul
terţului, în temeiul contractului încheiat de comisionar cu terţul, acesta intră în patrimoniul
comisionarului. În acelaşi timp, în temeiul legii, bunul iese din patrimoniul comisionarului şi intră în
patrimoniul comitentului.
280. Cu privire la categoria bunurilor pentru care sunt necesare formalităţi de publicitate, art.
2041 alin. (2) C. civ. conduce la concluzia că dreptul de proprietate se transferă de la comisionar la
comitent în temeiul unui act translativ de drepturi. Textul de lege face referire expresă la posibilitatea
comitentului de a solicita instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act
de transmitere a bunurilor dobândite.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de comision
281. În ceea ce priveşte răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de comision,

subdiviziunea Codului civil referitoare la acest contract face referire la consecinţele neexecutării
obligaţiilor derivând din acest contract. Aceste consecinţe au fost deja menţionate în cadrul analizei
efectelor contractului de comision.
În strânsă legătură cu atragerea răspunderii comitentului prin art. 2053 C. civ. este reglementat un
drept de retenţie în favoarea comisionarului şi un drept de preferinţă. Astfel, pentru creanţele sale asupra
comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa. În
privinţa dreptului de preferinţă, acesta există faţă de vânzătorul neplătit.
282. În plus, este reglementată posibilitatea comitentului de a atrage răspunderea
comisionarului pentru neexecutarea de către terţ a obligaţiilor decurgând din contractul încheiat.
Ca regulă, comisionarul nu răspunde faţă de comitent pentru neexecutarea obligaţiilor terţului [art. 2052
alin. (1) C. civ.]. Prin excepţie, potrivit art. 2052 alin. (2), comisionarul îşi poate asuma expres obligaţia
de a îl garanta pe comitent cu privire la executarea obligaţiilor terţului. Clauza prin care se asumă
această obligaţie a fost denumită star del credere28 sau ducroire29 şi are ca efect agravarea răspunderii
comisionarului.
28 GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la contractul de comision, în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI,
I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2197; B. IONESCU,
Consideraţii asupra clauzei „star del credere” în cadrul contractului de comision, în R.D.C. nr. 4/2009, p. 26-44; I.I.
BĂLAN, Efectele contractului de comision faţă de terţi. Clauza „star del credere”, în Dreptul nr. 5/2003, p. 56-64.
29 D.-AL. SITARU, Intermedierea în activitatea comercială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 118.
§ 9. Încetarea contractului de comision
283. Analizând subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de comision se poate observa
faptul că este reglementată o situaţie particulară ţinând de încetarea contractului. În afară de aceasta
sunt deopotrivă aplicabile şi celelalte cauze de încetare, reglementate în materia contractului de
mandat.
Astfel, potrivit art. 2051 C. civ., comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în
momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul 30. În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din
comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la
îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.
30Revocarea împuternicirii date comisionarului are natura juridică a denunţării unilaterale. A se vedea, în acest
sens, B. OGLINDĂ, Denunţarea unilaterală – noutate legislativă din perspectiva reglementării în noul Cod civil.
Provocări jurisprudenţiale şi doctrinare, în C.J. nr. 5/2015, p. 263.
Capitolul al VI-lea.
Contractul de consignaţie
284. Contractul de consignaţie31 este reglementat prin art. 2054-2063 C. civ. Acestea nu sunt însă
singurele reglementări incidente în materie. Astfel, potrivit art. 2054 C. civ. 32, în completarea prevederilor
secţiunii Codului civil, special destinată să reglementeze contractul de consignaţie, se aplică, în măsura
în care sunt compatibile cu acestea din urmă, în ordine:
a) dispoziţiile din legea specială [în prezent nu există o astfel de reglementare, Legea nr. 178/1934
privind reglementarea contractului de consignaţie 33 fiind abrogată prin art. 230 lit. e) din Legea nr.
71/2011];
b) dispoziţiile privind contractul de comision şi de mandat (art. 2054 C. civ. face referire generală la
mandat, urmând astfel a fi aplicate atât normele juridice din materia mandatului fără reprezentare, cât
şi cele din materia mandatului cu reprezentare).
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de consignaţie
285. Contractul de consignaţie a fost reglementat, anterior Codului civil actual, prin Legea nr.
178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie.
286. Cu privire la contractele de consignaţie încheiate anterior intrării în vigoare a Codului
civil34, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, acestea sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare
contractelor. În consecinţă, aceste contracte de consignaţie sunt guvernate de Legea nr. 178/1934.
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de consignaţie
3.1. Definiţia contractului de consignaţie
287. Potrivit art. 2054 alin. (1) C. civ., contractul de consignaţie este o varietate a contractului de
comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat
consignatarului în acest scop.
31 Cu privire la contractul de consignaţie în reglementarea Codului comercial, a se vedea I.L. GEORGESCU, Drept
comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 275-277; ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial
român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 569-576; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 103-105; C. POPA-NISTORESCU, Contractul de consignaţie, în R.D.C. nr. 11/2009, p. 106-116.
Cu privire la contractul de consignaţie în reglementarea actuală, a se vedea S. ANGHENI, Raporturile juridice
dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 172-175; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a
revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 345-356; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale speciale
în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 124-153.
32 Potrivit art. 2054 alin. (2) C. civ., contractul de consignaţie este guvernat de regulile prezentei secţiuni, de
legea specială, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de comision şi de mandat, în măsura în care acestea
din urmă nu contravin prezentei secţiuni.
33 Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignaţie, publicată în M. Of. nr. 173 din 30 iulie
1934, abrogată la data de 1 octombrie 2011 de Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011.
3.2. Obiectul contractului de consignaţie
288. Privind definiţia contractului de consignaţie prin prisma art. 1225 C. civ. 35, obiectul acestui
contract este operaţiunea juridică de consignaţie. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de
consignaţie, ca şi în situaţia contractului de comision, trebuie să fie îndeplinite două categorii de
condiţii. O primă categorie vizează obiectul acordului de voinţă (asupra a ceea ce convin părţile), iar a
doua categorie vizează persoanele a căror voinţă este exprimată (caracteristici ale acestora).
289. În ceea ce priveşte prima categorie de condiţii, având în vedere prevederile art. 2054 şi art.
2043 C. civ. (aplicabil ca urmare a calificării exprese a contractului de consignaţie ca fiind o varietate a
contractului de comision) C. civ., ca regulă, părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţe cu privire la
două elemente principale, respectiv:
a) încheierea anumitor acte juridice (contracte de vânzare de bunuri mobile) de către una dintre părţi,
în numele său şi pe seama celeilalte părţi contractante;
b) plata unei remuneraţii.
Cele două condiţii nu asigură delimitarea de contractul de comision. Astfel, acestea se suprapun
parţial peste obiectul contractului de comision, în sensul că ultimul contract poate viza şi încheierea de
contracte de vânzare de bunuri imobile (nu numai mobile, ca în cazul contractului de consignaţie),
respectiv şi încheierea de contracte de prestări servicii (variantă inexistentă în cazul contractului de
consignaţie).
Referitor la plata unei remuneraţii, trebuie observat faptul că art. 2058 alin. (1) C. civ. face referire
la existenţa unei „prezumţii a existenţei” caracterului oneros al contractului de consignaţie. Rezultă
deci faptul că, din perspectiva Codului civil, prin excepţie, este acceptat inclusiv contractul de
consignaţie cu titlu gratuit, lipsind astfel cel de-al doilea element al primei categorii de condiţii.
290. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii, potrivit art. 2043 C. civ., aplicabil ca
urmare a faptului că definiţia legală a contractului de consignaţie califică acest contract drept o varietate
a contractului de comision, partea care se obligă să încheie actele juridice trebuie să acţioneze cu
titlu profesional. Codul civil nu cuprinde nicio referire la semnificaţia sintagmei „a acţiona cu titlu
profesional”, ceea ce face necesară interpretarea acesteia. Aplicând metoda interpretării sistematice,
art. 2043 C. civ. poate fi analizat coroborat cu art. 3 din acelaşi act normativ, text de lege care consacră
instituţia profesionistului. Din această perspectivă 36, semnificaţia sintagmei „a acţiona cu titlu
profesional” ar putea fi „a acţiona ca un profesionist”, deci a acţiona în cursul exercitării activităţii unei
întreprinderi37. Apare şi în legătură cu acest contract, ca şi în legătură cu contractul de comision,
activităţii;
necesitatea interpretării cu privire la obiectul de activitate al întreprinderii. O variantă de interpretare ar

putea fi aceea că, şi în cazul contractului de consignaţie, ca şi în cazul contractului de comision,
întreprinderea trebuie să aibă ca obiect de activitate încheierea de acte juridice pe seama altei
persoane. O astfel de interpretare nu ar asigura însă delimitarea contractului de consignaţie de
contractul de comision38, deci nu poate fi primită. O altă variantă de interpretare ar putea fi aceea că, în
cazul contractului de consignaţie, obiectul de activitate al întreprinderii este vânzarea de bunuri
mobile. Doar această interpretare ar putea justifica existenţa unui nou contract, distinct de contractul
de comision. Persoana care ar dori să vândă un bun mobil, fără a participa personal la vânzarea
acestuia, ar putea să se orienteze către un contract de comision, dacă din perspectiva acesteia nu
prezintă importanţă dacă cel ce va vinde este sau nu un profesionist în materie de vânzare (cunoscut
pe piaţă ca vânzător). Dacă, din contră, ar fi interesată de priceperea şi notorietatea în materie de
vânzare a celui ce va vinde, atunci se va orienta spre un contract de consignaţie 39.
operaţiunii juridice a contractului de consignaţie, atunci a fost încheiat un contract de
consignaţie. În măsura în care cel puţin una dintre caracteristici nu este îndeplinită, părţile acordului
de voinţă nu au încheiat un contract de consignaţie. Este posibil ca acestea să fi încheiat un contract
de comision (dacă nu se observă interesul celui ce doreşte să vândă un bun mobil de a împuternici un
profesionist în materie de vânzare) sau un contract de mandat cu reprezentare (când există putere de
reprezentare).
§ 4. Părţile contractului de consignaţie
292. Potrivit art. 2054 C. civ., părţile contractului de consignaţie sunt denumite consignant şi
consignatar.
293. Consignantul este persoana care este interesată de încheierea unuia sau a mai multor
contracte de vânzare, dar nu doreşte să realizeze acest lucru personal. Motivele pentru care
consignantul nu ar dori să încheie acte juridice personal nu intră sub sfera reglementării Codului civil.
Cel mai probabil, raţiunea pentru care o persoană ar încheia un contract de consignaţie în calitate de
consignant este aceea de a vinde fără a mai investi în formarea şi dezvoltarea unei întreprinderi având
ca obiect vânzarea de bunuri. Astfel, consignantul, urmare a încheierii contractului de consignaţie, îşi
plasează spre vindere bunurile în cadrul unei întreprinderi deja existente, cel mai probabil beneficiind şi
de notorietate.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru consignant, situaţie care conduce spre concluzia
294. Consignatarul este persoana care îşi asumă obligaţia de a încheia acte juridice în numele său,
dar pe seama consignantului. Codul civil impune o condiţie specială pentru consignatar, respectiv aceea
că trebuie să acţioneze cu titlu profesional. Interpretarea coroborată a art. 2054 şi art. 2043 cu art. 3 C.
civ. conduce spre concluzia că acesta trebuie să fie un profesionist, titular al unei întreprinderi având
ca obiect de activitate vânzarea de bunuri.
§ 5. Încheierea contractului de consignaţie
295. Încheierea contractului de consignaţie presupune realizarea unui acord de voinţă între două
părţi care doresc să dea naştere între ele drepturilor şi obligaţiilor care configurează operaţiunea juridică
38 Aşa cum am arătat mai sus, prima categorie de condiţii nu asigură delimitarea de contractul de comision.
39 Interesul profesioniştilor în materie de vânzare de a încheia contracte de consignaţie rezidă în aceea că pot
să vândă bunurile primite în consignaţie (menţinându-şi pe piaţă statutul de profesionist în materie de vânzare) fără
a face investiţii mari (constând în suportarea preţului bunurilor).
de consignaţie. În plus, ca urmare a regulii aplicării prevederilor legale referitoare la mandatul cu

reprezentare şi la contractul de consignaţie 40, în materia încheierii acestui din urmă contract trebuie
analizat şi art. 2013 alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text de lege, mandatul dat pentru încheierea unui
act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea
aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru
opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel41.
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de consignaţie
Codului civil destinată contractului de consignaţie. Ca urmare a completării dispoziţiilor contractului de
consignaţie cu cele referitoare la contractul de mandat, cu privire la contractul de consignaţie sunt
aplicabile dispoziţiile privitoare la acest din urmă contract43.
299. Cu privire la consimţământ, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de
consignaţie rezultă faptul că oferta şi acceptarea trebuie să vizeze44 operaţiunea de consignaţie45.
300. Cu privire la obiect46, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de consignaţie
rezultă faptul că acesta este reprezentat de operaţiunea juridică de consignaţie47.
301. Cu privire la cauză48, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de consignaţie
rezultă faptul că aceasta este reprezentată, pentru consignant, de dorinţa de a încheia anumite acte
40 A se vedea art. 2054 alin. (2) C. civ.

41 Aplicarea acestei prevederi legale în materia contractului de comision a făcut obiectul unor dezbateri în
literatura de specialitate. În ipoteza în care ar fi reţinută incidenţa acesteia cu privire la contractul de comision, în
materia contractului de consignaţie aplicabilitatea practică ar fi aproape inexistentă. Aceasta, întrucât pentru
vânzarea de bunuri mobile, ca regulă, nu sunt reglementate cerinţe de formă ad validitatem.


44 Cu privire la ofertă şi acceptare, a se vedea A.A. MOISE, Comentariu cu privire la încheierea contractului, în
FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2014, p. 1310-1311.
45 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de consignaţie, supra Capitolul VI,
Secţiunea 3.
ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1364-1365; R. RIZOIU, L’objet du contrat,
Programme de recherche IRJS-Bucarest, «Comparaison du projet de réforme du droit français des contrats et du
régime de l’obligation, avec le nouveau code civil roumain», Université Paris 1 Panthéon-Sorbonne, 25 juin 2015.
A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu privire la art. 1225 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi
jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 487-488.
47 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de consignaţie, supra Capitolul VI,
Secţiunea 3.
juridice fără a participa însă personal la acest proces, iar pentru consignatar, de dorinţa de a câştiga o
sumă de bani. Aşa cum am mai arătat, interesul consignantului în încheierea contractului de
consignaţie ar fi acela de a-şi vinde bunurile fără a investi în formarea unei întreprinderi având ca obiect
vânzarea de bunuri şi (cel mai probabil) chiar de a beneficia de notorietatea unei întreprinderi existente
deja. Interesul consignatarului este definit şi prin aceea că, prin mecanismul contractului de
consignaţie, obţine bunuri spre vânzare (ceea ce îi asigură menţinerea şi chiar dezvoltarea întreprinderii
sale) fără investiţii majore (bunurile nu sunt cumpărate de către consignatar de la consignant, deci nu
va plăti preţul acestora).
302. Cu privire la condiţiile de formă, subdiviziunea Codului civil destinată contractului de
consignaţie nu reglementează regula existenţei unor condiţii de formă ad validitatem.
Existenţa unor condiţii de formă ad validitatem ar putea fi susţinută, în materia contractului de
consignaţie, doar ca efect al aplicării art. 2013 alin. (2) C. civ. din materia contractului de mandat cu
reprezentare şi în privinţa contractului de comision. Potrivit acestui text de lege, în măsura în care actul
juridic pentru a cărui încheiere este dat mandatul trebuie să respecte o anumită formă scrisă ad
validitatem, acea formă trebuie respectată şi de contractul de mandat, tot ca o condiţie ad validitatem.
Rezervele exprimate în literatura de specialitate cu privire la aplicabilitatea textului de lege în materia
contractului de comision sunt, în egală măsură, incidente şi cu privire la contractul de consignaţie 49.
Trebuie observat însă că şi în ipoteza în care art. 2013 alin. (2) C. civ. ar fi aplicabil în materia
contractului de consignaţie, condiţia formei scrise ad validitatem ar rămâne, ca principiu, o posibilitate
teoretică. Din perspectivă practică, regula este inexistenţa unor condiţii de formă ad validitatem
pentru vânzarea bunurilor mobile.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de consignaţie
pentru dovada contractului. Aşa cum rezultă din cele anterior menţionate, prin lege, forma scrisă
poate dobândi şi alte valenţe, respectiv pe aceea de condiţie ad validitatem.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de consignaţie
304. În subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de consignaţie nu sunt incluse prevederi
49 În sensul aplicării textului de lege în materia contractului de comision, a se vedea D. GÂRBOVAN, Comentariu
cu privire la contractul de comision, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 406. În sens contrar, a se vedea GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la contractul de comision,
în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2014, p. 2189; R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2013, p. 231. Raţiunea prevederii legale, identificată în doctrină, a fost aceea că prin contractul de mandat se
exprimă şi „o parte din consimţământul mandantului la actul pentru care se dă mandatul, creând totodată cadrul în
care mandatarul va exprima cealaltă parte a acestui consimţământ”. Faţă de această observaţie, textul de lege nu
ar avea de ce să se aplice contractului de comision. Spre deosebire de contractul de mandat, care are rolul de a
contribui la întâlnirea directă a voinţei mandantului cu voinţa terţului cocontractant (mandantul devenind parte la
contractul încheiat cu terţul), contractul de comision nu are o astfel de funcţie. Comisionarul va încheia actul juridic
cu terţul exprimându-şi voinţa sa, nu şi/sau pe a comitentului. Astfel, spre deosebire de mandatar, care „trebuie să
aducă în faţa voinţei terţului, voinţa mandantului exprimată cu respectarea condiţiilor de validitate de formă”,
comisionarul nu are acest rol, fiind suficientă exprimarea propriei sale voinţe, cu respectarea condiţiilor de formă
ad validitatem.
305. Sub aspectul opozabilităţii trebuie avute în vedere însă dispoziţiile art. 2013 alin. (2) C. civ.
Textul de lege este inclus în secţiunea reglementând contractul de mandat cu reprezentare. Potrivit
prevederilor sale, ca regulă50, condiţiile de opozabilitate specifice actului ce urmează a fi încheiat cu
terţul nu trebuie respectate şi cu privire la contractul de mandat. A fortiori, regula este pe deplin incidentă
şi cu privire la contractul de consignaţie. Relevanţa sa practică este ca principiu redusă, întrucât
vânzarea de bunuri mobile nu se caracterizează, în mod obişnuit, prin existenţa unor condiţii de
opozabilitate specifice.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de consignaţie
306. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv 1171 şi urm. C. civ., contractul de consignaţie
este un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ şi consensual. De asemenea, poate fi
un contract de adeziune şi un contract încheiat cu consumatorii.
307. Referitor la caracterul numit, contractul de consignaţie îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
reglementarea generală a contractului de consignaţie.
308. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de consignaţie îndeplineşte cerinţa rezultând
din art. 1171 C. civ., respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente.
Exemplificativ, obligaţiei consignatarului de a încheia acte juridice îi corespunde obligaţia consignantului
de a-i plăti o sumă de bani.
309. Referitor la caracterul oneros, contractul de consignaţie îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, consignantul încheie contractul pentru a beneficia, din punct de
vedere economic, de efectele actelor juridice pe care le va încheia consignatarul cu terţul, în timp ce
consignatarul încheie contractul pentru obţinerea remuneraţiei. În strânsă legătură cu acest caracter,
trebuie observate şi prevederile art. 2058 C. civ. Potrivit acestui text de lege, caracterul oneros al
contractului de consignaţie este prezumat. Cum nu se poate considera că prezumţia este absolută,
rezultă că, prin excepţie, contractul poate fi considerat a avea caracter gratuit.
310. Referitor la caracterul comutativ, contractul de consignaţie îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1173 C. civ., respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile
acestuia este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă.
311. Referitor la caracterul consensual, contractul de consignaţie îndeplineşte cerinţa rezultând
din art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv pentru validitatea sa, este necesar şi suficient să existe
acordul de voinţă al părţilor. Astfel, potrivit art. 2055 C. civ., forma scrisă este o condiţie de probă şi
nicio prevedere legală nu poate fi interpretată în sensul că încheierea contractului de consignaţie ar fi
condiţionată de predarea vreunui bun. Cu privire la această din urmă afirmaţie, trebuie observat faptul
că definiţia contractului de consignaţie face referire la predarea bunurilor mobile ce urmează a fi
vândute. Prevederea legală ar putea fi considerată drept un temei pentru a lega încheierea contractului
de consignaţie de predarea bunurilor. Interpretarea nu poate fi primită având în vedere prevederile art.
2057 alin. (1) C. civ. Potrivit acestora, consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea
contractului.

312. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de consignaţie poate

313. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, contractul de
consignaţie poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177 C. civ. şi cerinţele prevăzute de legislaţia în
materie de protecţie a consumatorilor, respectiv poate fi încheiat cu persoane fizice care acţionează în
scopuri din afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, în calitate
de consignanţi52.
314. În plus, contractul de consignaţie are caracter intuitu personae. Acest caracter poate fi
fundamentat pe art. 2063 C. civ., inclus în subdiviziunea referitoare la contractul de mandat cu
reprezentare. Textul de lege include, printre cauzele de încetare a contractului de consignaţie, şi pe
aceea referitoare la moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului sau a
consignatarului.
§ 7. Efectele contractului de consignaţie
315. Efectele contractului de consignaţie sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor.

Având în vedere specificul contractului de consignaţie, respectiv faptul că încheierea unui contract de
consignaţie se face în vederea încheierii unui contract de vânzare, se impune o dublă analiză, respectiv:
a) efectele contractului de consignaţie între părţile sale; şi
b) efectele contractului de consignaţie faţă de terţi (terţul/terţii cu care se încheie actul juridic ce face
obiectul contractului de consignaţie).
Subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de consignaţie nu cuprinde reglementări
particulare referitoare la efectele contractului de consignaţie faţă de terţi. În consecinţă, este incident
regimul juridic specific contractului de comision.
contractul de consignaţie rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor:
A) Obligaţiile consignantului:
1) obligaţia de a remite consignatarului bunurile destinate vânzării;
2) obligaţia de a plăti consignatarului remuneraţia;
3) obligaţia de a da un termen de preaviz consignatarului în caz de retragere a bunurilor;
4) obligaţia de a prelua bunurile date în consignaţie la încetarea contractului de consignaţie;
5) obligaţia de a suporta anumite cheltuieli generate de executarea contractului de consignaţie.
B) Obligaţiile consignatarului:
1) obligaţia de a primi bunurile destinate vânzării, predate de către consignant;
2) obligaţia de a păstra bunurile destinate vânzării;
3) obligaţia de a permite consignantului să inspecteze şi să controleze starea bunurilor predate în
vederea vânzării;
4) obligaţia de a asigura bunurile destinate vânzării la o societate de asigurări agreată de consignant;
5) obligaţia de a încheia contractele de vânzare cu terţii;
6) obligaţia de a respecta preţul de vânzare;

7) obligaţia de a respecta modalitatea de plată a preţului vânzării;
9) obligaţia de a nu acorda un termen de plată mai mare de 90 de zile în caz de vânzare pe credit;
10) obligaţia de a vinde cu plata preţului pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin în caz de
vânzare pe credit;
11) obligaţia de a remite bunurile vândute în executarea contractului de consignaţie către
cumpărător;
12) obligaţia de a remite bunurile către consignant la încetarea contractului;
13) obligaţia de a suporta anumite cheltuieli generate de executarea contractului de consignaţie.
317. În ceea priveşte obligaţia de a remite consignatarului bunurile destinate vânzării, aceasta
este reglementată expres prin art. 2057 alin. (1) C. civ. Textul de lege menţionat face referire la faptul
că remiterea bunurilor de către consignant către consignatar se face „pentru executarea contractului”,
plasând astfel remiterea bunurilor în categoria efectelor contractului, şi nu a condiţiilor de validitate 53.
Obligaţia consignantului se corelează cu aceea a consignatarului, de a primi bunurile destinate
vânzării, predate de către consignant. Aceasta din urmă obligaţie este consacrată expres prin art.
2060 alin. (1) C. civ. Trebuie observat faptul că, prin predarea bunurilor destinate vânzării, consignantul
nu transferă proprietatea asupra acestor la consignatar [art. 2057 alin. (2) C. civ.].
318. În ceea priveşte obligaţia de a plăti consignatarului remuneraţia, aceasta este reglementată
prin art. 2054 şi art. 2058 C. civ. Articolul 2054 C. civ. face trimitere la contractul de comision, calificând
contractul de consignaţie drept o varietate a acestuia. Obiectul contractului de comision include obligaţia
comitentului de a plăti remuneraţia comisionarului. Prin norma de trimitere din art. 2054 C. civ. se preia,
în materia contractului de consignaţie, obligaţia consignantului de a plăti remuneraţia consignatarului.
Contractul de consignaţie se îndepărtează însă de contractul de comision sub aspectul remuneraţiei.
Astfel, în privinţa contractului de comision, prezenţa remuneraţiei este absolut necesară, pe când, în
privinţa contractului de consignaţie, existenţa remuneraţiei constituie regula. Este deci admisă şi
excepţia, respectiv caracterul gratuit, fundamentată pe art. 2058 alin. (1) C. civ., potrivit căruia
„contractul de consignaţie este prezumat cu titlu oneros”.
Codul civil reglementează şi cu privire la cuantumul remuneraţiei. Astfel, potrivit art. 2058 alin. (2)
C. civ., atunci când nu este stabilit prin contract, cuantumul remuneraţiei cunoaşte două mecanisme de
determinare, în funcţie de preţul la care s-au vândut efectiv bunurile date în consignaţie, respectiv:
a) dacă bunurile au fost vândute la preţul curent, remuneraţia se va stabili ţinând cont de
dificultatea vânzării, diligenţele consignatarului şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantă
pentru operaţiuni similare (acest mecanism implică intervenţia instanţei);
b) dacă bunurile au fost vândute la un preţ diferit de preţul curent, remuneraţia se va stabili ca
diferenţă între preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzării.
Referitor la cel de-al doilea mecanism de determinare a remuneraţiei, acesta ridică probleme de
corelare cu art. 2056 C. civ. Potrivit textului de lege indicat, preţul la care bunul urmează să fie vândut
este cel stabilit de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de pe piaţa
relevantă, de la momentul vânzării. Rezultă deci că, din perspectiva acestui articol, consignatarul nu ar
avea dreptul să se abată de la preţul stabilit prin contract, deci preţul de vânzare stabilit de consignant
53 În literatura de specialitate s-a arătat faptul că menţionarea în cadrul definiţiei contractului de consignaţie,
dată prin art. 2054 C. civ., a faptului că obiectul contractului de consignaţie este vânzarea unor bunuri mobile pe
care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop poate conduce la calificarea acestuia drept contract
real. A se vedea GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la contractul de comision, în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R.
CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p.
2200.
şi preţul efectiv al vânzării ar fi identice (cu consecinţa inexistenţei unei remuneraţii a consignatarului).
Interpretând normele juridice în sensul de a da efecte juridice art. 2058 alin. (2) C. civ., art. 2056
urmează a fi considerat a impune obligaţia de a vinde bunurile la un preţ cel puţin egal cu acela
indicat de către consignant. Astfel, s-ar crea vocaţia legală ca diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit
de consignant şi preţul efectiv al vânzării să fie diferită de zero.
319. În ceea priveşte obligaţia de a păstra bunurile destinate vânzării, aceasta este consacrată
expres prin art. 2060 C. civ. Codul civil stabileşte, în legătură cu obligaţia de a păstra bunurile, şi alte
obligaţii, fără a clarifica relaţia dintre ele. Aceste obligaţii sunt: obligaţia de conservare, obligaţia de
întreţinere şi obligaţia de depozitare. În legătură cu cele trei obligaţii, dispoziţiile Codului civil ridică mai
multe probleme.
O primă problemă este determinată de conţinutul acestor obligaţii. Astfel, dacă obligaţia de
depozitare are un conţinut mai clar (punerea bunului într-un loc sigur54), ce poate fi delimitat de celelalte,
în legătură cu obligaţia de conservare şi cea de întreţinere, situaţia nu mai este la fel de simplă.
Analizând din perspectiva semnificaţiei obişnuite a termenilor, a conserva a fost definit prin „a menţine
nealterat un bun/a-şi păstra calităţile55”, iar a întreţine, prin „a păstra în stare bună56”. Faţă de definiţiile
date, rezultă o distincţie între cele două obligaţii, respectiv obligaţia de întreţinere implică luarea de
măsuri pentru ca bunul să se păstreze într-o stare bună, iar obligaţia de conservare vine în
completarea acesteia, presupunând luarea unor măsuri suplimentare, care să asigure mai mult decât
păstrarea în stare bună, respectiv păstrarea în starea iniţială în care bunul a fost predat de către
consignant.
O a doua problemă este determinată de perioada de timp în care subzistă cele trei obligaţii.
Astfel, este clar faptul că toate cele trei obligaţii există pe întreaga perioadă a derulării contractului.
Prevederile Codului civil se referă însă şi la existenţa, cel puţin a unora dintre cele trei obligaţii, şi după
încetarea contractului de consignaţie. Astfel, conex încetării contractului, Codul civil reglementează
obligaţia consignantului de a prelua bunurile care au fost date în consignaţie şi nu au fost
vândute, fiind prevăzute două situaţii:
1) contractul încetează ca urmare a faptei consignatarului (deci ca urmare a unui element
imprevizibil pentru consignant). În acest caz, art. 2059 C. civ. face referire expresă la existenţa
„obligaţiilor de păstrare a bunurilor (…) şi întreţinere a acestora”, obligaţii puse în sarcina consignatarului
„în caz de încetare a contractului prin renunţarea consignatarului”. Conex acestor obligaţii, se
reglementează regimul cheltuielilor implicate de executarea lor. Astfel, cu titlu de sancţiune pentru
consignantul care nu ar întreprinde toate diligenţele necesare reluării bunurilor imediat după
încetarea contractului, este pusă în sarcina sa obligaţia de a acoperi cheltuielile de „conservare,
depozitare şi întreţinere”. Faţă de formularea neclară a textului de lege, se impune interpretarea.
Astfel, dacă art. 2059 C. civ. vorbeşte despre trei categorii de cheltuieli pe care trebuie să le suporte
consignantul cu titlu de sancţiune pentru nedepunerea diligenţelor necesare reluării rapide a bunurilor,
rezultă că, în absenţa faptei ilicite a consignantului, cheltuielile nu erau în sarcina sa, deci erau în sarcina
consignatarului. Mergând mai departe cu raţionamentul, potrivit redactării sale, art. 2059 C. civ. pune în
sarcina consignatarului „obligaţia de întreţinere” şi „suportarea cheltuielilor de întreţinere”, respectiv
„obligaţia de păstrare” şi „suportarea cheltuielilor de conservare şi depozitare”. Rezultă deci că, probabil,
intenţia legiuitorului a fost ca în sarcina consignatarului să fie toate cele trei obligaţii: depozitare,
întreţinere şi conservare, şi după momentul încetării contractului, dacă încetarea contractului este
rezultatul faptei consignatarului. Cu alte cuvinte, consignatarul are obligaţia de a depozita şi menţine
bunul în starea în care l-a primit (întreţinere şi conservare), dacă a pus capăt prin voinţa sa contractului.
De asemenea, trebuie să suporte şi toate cheltuielile implicate de executarea acestor obligaţii până
când bunul va reveni în posesia consignantului. Prin excepţie, în cazul în care consignantul nu
54 http://dexonline.ro/definitie/depozita.
55 http://dexonline.ro/definitie/conserva.
56 http://dexonline.ro/definitie/întreţine.
întreprinde diligenţele necesare pentru preluare („profitând deci de situaţia creată”), cheltuielile sunt
trecute în sarcina sa, cu titlu de sancţiune;
2) contractul de consignaţie încetează ca urmare a altor cauze, mai puţin fapta consignatarului.
În acest caz, Codul civil nu mai reglementează expres existenţa obligaţiilor în sarcina vreuneia dintre
părţi, dar se referă la suportarea cheltuielilor de întreţinere şi depozitare a bunurilor. Articolul 2059
alin. (3) C. civ. pune cele două categorii de cheltuieli, cu titlu de sancţiune „pentru ignorarea obligaţiei
de a relua bunurile”, în sarcina consignantului. În consecinţă, în absenţa faptei sale ilicite, cele două
categorii de cheltuieli sunt în sarcina consignatarului. Astfel, acesta trebuie să menţină în depozit
bunurile primite în consignaţie şi să le păstreze în stare bună. Textul de lege nu face referire expresă şi
la suportarea cheltuielilor de conservare, aspect ce poate fi interpretat în sensul că obligaţia de
conservare nu îi mai incumbă consignatarului după încetarea contractului. Astfel, consignatarului
nu i s-a permis să se desesizeze de bunuri la data încetării contractului de consignaţie, dar nici nu i s-au
menţinut toate obligaţiile existente pe parcursul existenţei contractului.
În concluzie, pe baza celor analizate anterior, trebuie operată o distincţie în funcţie de modul în care
a încetat contractul, astfel:
1) dacă a încetat prin fapta consignatarului, în sarcina acestuia sunt puse toate cele trei obligaţii:
obligaţia de depozitare, de întreţinere şi de conservare [art. 2059 alin. (4) C. civ.];
2) dacă a încetat ca urmare a altor cauze (distincte de fapta consignatarului), în sarcina acestuia
sunt puse doar două dintre cele trei obligaţii: obligaţia de depozitare şi obligaţia de întreţinere.
320. În ceea ce priveşte obligaţia de a asigura bunurile destinate vânzării la o societate de
asigurări agreată de consignant, aceasta este reglementată în art. 2060 C. civ. Potrivit textului de
lege menţionat, asigurarea bunurilor se face la valoarea stabilită de către părţile contractului de
consignaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la momentul primirii bunurilor în consignaţie.
Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice
asigurătorului contractul de consignaţie înainte de plata despăgubirilor.
Ca şi în cazul obligaţiilor de întreţinere, conservare şi depozitare, şi în legătură cu obligaţia de
asigurare se ridică problema perioadei de timp în care aceasta incumbă consignatarului:
a) în perioada în care contractul de consignaţie este în derulare, potrivit art. 2060 alin. (2) C. civ.,
obligaţia incumbă consignatarului;
b) după încetarea contractului, potrivit art. 2059 alin. (4) C. civ., în cazul încetării contractului de
consignaţie ca urmare a faptei consignatarului, acesta rămâne ţinut de obligaţia de a asigura bunul până
la momentul la care este reluat de către consignant.
În privinţa obligaţiei de a asigura bunurile destinate vânzării, art. 2060 C. civ. reglementează şi
consecinţele neexecutării sau executării necorespunzătoare a acestei obligaţii (bunurile nu au fost
asigurate la primirea lor în consignaţie ori asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoită ori societatea de
asigurări nu a fost agreată de consignant). Astfel, consignatarul va fi ţinut faţă de consignant pentru
deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţă majoră ori fapta unui terţ. De asemenea, se prevede
posibilitatea consignantului de a asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului.
În strânsă legătură cu obligaţia de a asigura bunurile date în consignaţie este reglementată obligaţia
de a suporta cheltuielile de asigurare. Cu privire la acestea, regula este că acoperirea cheltuielilor de
asigurare incumbă consignatarului. Prin excepţie, acoperirea cheltuielilor de asigurare incumbă
consignantului în situaţia în care contractul de consignaţie nu se poate executa, fără a exista vreo
culpă a consignatarului [art. 2059 alin. (2) C. civ.57].
57 Potrivit art. 2059 alin. (2) C. civ., în cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din
posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă
din partea consignatarului, acesta are dreptul să îi fie acoperite toate cheltuielile făcute pentru executarea
contractului.
321. În ceea ce priveşte obligaţia de a permite consignantului să inspecteze şi să controleze

starea bunurilor predate în vederea vânzării, aceasta este consacrată expres prin art. 2057 C. civ.,
în sarcina consignantului. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, dreptul consignantului este
legat de faptul că acesta îşi păstrează calitatea de proprietar al bunurilor date în consignaţie, până la
momentul vânzării acestora58.
322. În ceea ce priveşte obligaţia de a încheia contractele de vânzare cu terţii, aceasta este
consacrată prin art. 2054 C. civ. Fiind o varietate a contractului de comision, contractele de vânzare se
încheie în numele consignatarului (care va fi parte la contractul de vânzare, în calitate de vânzător) şi
pe seama consignantului.
323. În ceea ce priveşte obligaţia de a respecta preţul de vânzare, aceasta este consacrată prin
art. 2056 C. civ. Textul de lege menţionează faptul că preţul la care urmează a fi vândute bunurile mobile
este cel stabilit de părţile contractului de consignaţie. Acesta poate fi modificat, în mod unilateral, de
către consignant, pe parcursul derulării contractului. Preţul modificat este obligatoriu pentru consignatar
de la data la care modificarea preţului i-a fost adusă la cunoştinţă în scris. În absenţa unui preţ stabilit
prin contract sau unilateral de către consignant, preţul obligatoriu pentru consignatar este preţul curent.
Aşa cum arătam mai sus, caracterul obligatoriu al preţurilor menţionate trebuie interpretat în
sensul de a fi considerate drept un minim obligatoriu. O altă interpretare (în sensul de a nu se putea
deroga de la ele nici în sensul măririi, nici al micşorării) ar lăsa fără efecte juridice norma din art. 2058
alin. (1) C. civ. Aceasta prevede faptul că, dacă vânzarea s-a făcut pe un alt preţ decât preţul curent (pe
preţul stabilit de părţi sau stabilit unilateral de consignant), remuneraţia consignatarului se stabileşte, în
lipsa unei prevederi contractuale referitoare la această problemă, ca diferenţa dintre preţul de vânzare
stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzării. Dacă preţul de vânzare stabilit de consignant nu poate
suferi nicio modificare înseamnă că ar fi egal cu preţul efectiv al vânzării, deci remuneraţia
consignantului ar fi zero.
324. În ceea ce priveşte obligaţia de a respecta modalitatea de plată a preţului vânzării, aceasta
este reglementată prin art. 2056 alin. (3) C. civ. Potrivit acestui text de lege, în absenţa unor dispoziţii
contrare în contract sau în instrucţiuni scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în
numerar, prin virament sau cec barat59.
325. În ceea ce priveşte obligaţia de a nu vinde pe credit, aceasta este reglementată, implicit, prin
art. 2061 C. civ. Astfel, textul de lege menţionat trasează reguli în materia vânzării pe credit, „în cazul
în care consignatarul primeşte autorizaţia să vândă pe credit”. Rezultă că regula în privinţa vânzării este
vânzarea cu plata imediată. Excepţia o reprezintă vânzarea pe credit, definită implicit, ca şi în cazul
contractului de comision, prin acordarea unui termen de plată cumpărătorului, pentru achitarea preţului.
58 GH. PIPEREA, Comentariu cu privire la contractul de comision, în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI,
I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 2202: dreptul
consignantului se poate manifesta inclusiv prin inventarierea bunurilor aflate la consignatar în vederea executării
contractului de consignaţie.
59 Cecul barat este definit prin art. 38 şi art. 39 din Legea nr. 59/1934. Potrivit acestora, a bara un cec înseamnă
a trasa două linii paralele pe faţa cecului. Bararea poate fi generală sau specială. Bararea este generală dacă între
cele două linii nu se scrie nimic ori se face menţiunea societate bancară ori alt termen echivalent. Bararea este
specială dacă, între cele două linii este înscrisă denumirea unei anumite societăţi bancare.
Cecul cu barare generală nu poate fi plătit de tras decât unei societăţi bancare sau unui client al trasului.
Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât societăţii bancare înscrise în cec sau, dacă aceasta
este trasul, unui client al acestei societăţi bancare.
O societate bancară nu poate dobândi un cec barat decât de la unul din clienţii săi sau de la o altă societate
bancară. Ea nu poate să-l încaseze pentru alte persoane decât acestea.
Legea nr. 59/1934 asupra cecului a fost publicată în M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934, cu ultima modificare adusă
prin Legea nr. 187/2012, publicată în M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
În măsura în care a fost permisă prin contract vânzarea pe credit, în materia contractului de
consignaţie este reglementat un efect juridic special, respectiv consignatarul este solidar
răspunzător cu cumpărătorul faţă de consignant pentru plata preţului mărfurilor vândute pe credit.
326. În ceea ce priveşte obligaţia de a nu acorda un termen de plată mai mare de 90 de zile în
caz de vânzare pe credit, aceasta se află în strânsă legătură cu obligaţia de a vinde cu plata preţului
pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin în caz de vânzare pe credit. Ambele intervin atunci
când este permisă vânzarea pe credit şi părţile contractului de consignaţie nu au prevăzut altfel. Cele
două obligaţii sunt consacrate prin art. 2061 C. civ.
Codul civil nu reglementează natura juridică a acestor două obligaţii, respectiv relaţia dintre ele
şi conceptul de „vânzare pe credit”. Astfel, problema care se ridică este aceea dacă o vânzare pe
credit nu poate exista decât în situaţia în care nu s-a acordat un termen mai mare decât 90 de zile şi
plata preţului se face pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin. Într-o astfel de opinie, conceptul
de vânzare pe credit ar avea un sens particular în materia contractului de consignaţie, nemaifiind incluse
în acest concept toate vânzările în care s-a acordat un termen de plată a preţului, ci numai acelea în
care termenul acordat ar fi de maxim 90 de zile, iar plata preţului ar fi făcută pe bază de cambii acceptate
sau bilete la ordin. Vânzările în care s-ar acorda un termen de plată ar avea o sferă mai largă, incluzând
şi vânzările pe credit. O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât ar conduce la obţinerea, de
către consignatar, a unui beneficiu ca efect al încălcării obligaţiilor legale referitoare la termenul de plată
şi mecanismul de plată. În măsura în care consignatarul ar acorda un termen de plată de 100 de zile,
vânzarea ar fi o simplă vânzare cu acordarea unui termen de plată, şi nu vânzare pe credit, în sensul
special al art. 2061 C. civ. Ca urmare, consignantul nu ar mai beneficia de solidaritatea instituită de lege
între consignatar şi cumpărător, pentru plata preţului. În concluzie, nefiind „elemente constitutive” ale
conceptului de „vânzare pe credit”, cele două obligaţii au natura juridică a unor instrucţiuni date de
către consignantul care nu derogă de la lege prin contractul de consignaţie. În măsura în care
consignantul a derogat (lucru permis prin art. 2061 C. civ.), instrucţiunile sunt cele prevăzute în
contractul de consignaţie. Nerespectarea lor atrage aplicarea sancţiunilor din art. 2048 C. civ. –
operaţiunea rămâne în sarcina consignatarului. În caz de ratificare din partea consignantului, acesta
va putea uza de solidaritatea instituită prin art. 2061 C. civ.
327. În ceea ce priveşte obligaţia de a remite bunurile vândute în executarea contractului de
consignaţie către cumpărător, aceasta este consacrată prin art. 2060 C. civ. Obligaţia are relevanţă
juridică pentru situaţia în care a fost încheiat un contract de vânzare în executarea contractului de
consignaţie.
328. În ceea ce priveşte obligaţia de a remite bunurile către consignant la încetarea
contractului, aceasta este consacrată prin art. 2060 C. civ. Potrivit textului de lege menţionat, bunurile
trebuie remise în starea în care au fost primite spre vânzare.
Codul civil reglementează expres o ipoteză particulară a obligaţiei de a remite bunurile către
consignant. Potrivit art. 2057 alin. (4) C. civ., în cazul deschiderii procedurii insolvenţei asupra
consignatarului, consignatarul are obligaţia de a remite imediat bunurile date în consignaţie către
consignant. Faţă de modul de formulare a textului de lege s-ar ajunge la concluzia că nu are nicio
relevanţă juridică tipul de procedură care ar fi deschis (procedură simplificată sau procedură generală,
debutând cu o perioadă de observaţie). Totuşi, analiza raţiunii prevederii legale enunţate expres chiar
în art. 2057 alin. (4) C. civ. conduce către o altă concluzie. Astfel, se menţionează faptul că bunurile
date în consignaţie nu intră în proprietatea consignatarului, deci nu intră în averea debitorului. Rezultă
că restituirea este pusă în legătură cu lichidarea bunurilor debitorului, deci cu deschiderea procedurii
simplificate sau a procedurii falimentului în procedura generală. O astfel de interpretare este în acord şi
cu textul art. 2063 C. civ., care printre cauzele de încetare a contractului de consignaţie – ipoteză care
ar justifica remiterea bunurilor către consignatar – include falimentul (şi nu insolvenţa) debitorului.
329. În ceea ce priveşte obligaţia de a prelua bunurile date în consignaţie la încetarea

contractului de consignaţie, aceasta rezultă implicit din art. 2059 C. civ. În legătură cu această
obligaţie, Codul civil reglementează anumite consecinţe juridice ale neexecutării/executării
necorespunzătoare a acestei obligaţii prin art. 2059 alin. (3) şi (4) C. civ.
Potrivit art. 2059 alin. (3) C. civ., în cazul în care consignantul „îşi ignoră obligaţia sa de a relua
bunurile” va fi ţinut, cu titlu de sancţiune, la plata cheltuielilor de întreţinere şi depozitare a bunurilor.
Ipoteza textului de lege este aceea în care contractul de consignaţie încetează din alte cauze decât
fapta consignatarului, această ultimă ipoteză fiind reglementată în art. 2059 alin. (4) C. civ. După
încetarea contractului de consignaţie, în sarcina consignatarului se menţin obligaţia de întreţinere şi
depozitare a bunurilor, precum şi cheltuielile aferente. Cheltuielile vor rămâne în sarcina consignatarului
mai puţin în cazul în care consignantul „îşi ignoră obligaţia de a relua bunurile”. Se observă faptul că
art. 2059 alin. (3) C. civ. nu sancţionează simpla neexecutare a obligaţiei de a relua bunurile, ci
„ignorarea” acesteia. Va trebui dovedit nu numai faptul neexecutării, ci şi lipsa de interes a
consignatarului în executarea obligaţiei sale.
Potrivit art. 2059 alin. (4) C. civ., în cazul în care consignantul „nu depune toate diligenţele necesare
reluării bunurilor imediat după încetarea contractului”, va fi ţinut, cu titlu de sancţiune, de acoperirea
cheltuielilor de conservare, depozitare, întreţinere şi asigurare60. Ipoteza textului de lege este aceea în
care contractul de consignaţie încetează din fapta (renunţarea) consignatarului. După încetarea
contractului de consignaţie, în sarcina consignatarului se menţin obligaţia de întreţinere, conservare,
depozitare şi asigurare a bunurilor, precum şi cheltuielile aferente, până când bunurile sunt reluate de
consignant. Se observă faptul că art. 2059 alin. (4) C. civ. nu sancţionează simpla neexecutare a
obligaţiei de a relua bunurile, ci „nedepunerea tuturor diligenţelor necesare”. De asemenea, nici luarea
unor măsuri având ca scop preluarea bunurilor nu este întotdeauna suficientă pentru a ieşi din sfera
faptei ilicite la care se referă art. 2059 alin. (4), putându-se dovedi faptul că acestea constituie un
element nesemnificativ prin raportare la ceea ce ar fi necesar pentru executarea obligaţiei de preluare
a bunurilor de către consignant.
330. În ceea ce priveşte obligaţia de a suporta anumite cheltuieli generate de executarea
contractului de consignaţie, aceasta este consacrată prin art. 2059, art. 2060 şi art. 2062 C. civ., în
sarcina ambelor părţi. Astfel, fiecare categorie de cheltuieli incumbă, ca regulă, uneia dintre părţi. Ca
excepţie însă, cheltuiala poate să apară ca o obligaţie a celeilalte părţi a contractului de consignaţie.
Pornind de la textele de lege indicate, aşa cum arătam anterior, pot fi identificate următoarele
categorii de cheltuieli:
1. cheltuielile de depozitare a bunurilor date în consignaţie;
2. cheltuielile de întreţinere a bunurilor date în consignaţie;
3. cheltuielile de conservare a bunurilor date în consignaţie;
4. cheltuielile de asigurare a bunurilor date în consignaţie;
5. cheltuielile de vânzare a bunurilor date în consignaţie.
Fiecare categorie de cheltuieli corespunde unei obligaţii, respectiv:
a) obligaţia de depozitare a bunurilor date în consignaţie;
b) obligaţia de întreţinere a bunurilor date în consignaţie;
c) obligaţia de conservare a bunurilor date în consignaţie;
d) obligaţia de asigurare a bunurilor date în consignaţie;
e) obligaţia de a încheia contracte de vânzare.
60 În această ipoteză, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru identitate de raţiune, ar trebui puse în sarcina
consignantului şi cheltuielile de asigurare.

În general, obiectul acestor obligaţii nu este reglementat explicit în Codul civil, situaţie în care
interpretarea urmează a fi realizată după sensul obişnuit al termenului 61. Astfel:
1) obligaţia de depozitare implică luarea tuturor măsurilor ca bunul să fie pus şi menţinut într-un loc
sigur62. Corespunzător, cheltuielile de depozitare sunt cele care sunt făcute pentru punerea şi
menţinerea bunului într-un loc sigur;
2) obligaţia de întreţinere implică luarea tuturor măsurilor pentru ca bunul să se păstreze într-o
stare bună (a întreţine este definit prin a păstra în stare bună 63). Corespunzător, cheltuielile de
întreţinere sunt acelea care sunt făcute pentru luarea măsurilor prin care bunul este păstrat într-o stare
bună;
3) obligaţia de conservare implică luarea tuturor măsurilor ca bunul să se păstreze în starea iniţială,
presupunând luarea unor măsuri suplimentare, care să asigure mai mult decât păstrarea în stare bună
(a conserva este definit prin a menţine nealterat un bun/a-şi păstra calităţile64). Corespunzător,
cheltuielile de conservare sunt acelea care sunt făcute pentru luarea măsurilor prin care bunul este
menţinut în starea iniţială;
4) obligaţia de asigurare implică încheierea şi menţinerea aplicabilităţii unui contract de asigurare
având ca beneficiar pe consignant. Corespunzător, cheltuielile de asigurare sunt cele care sunt făcute
în vederea încheierii şi menţinerii unui contract de asigurare. Codul civil face referire expresă la plata
primelor de asigurare;
5) obligaţia de a încheia contracte de vânzare implică încheierea contractelor prin care sunt
vândute bunurile date în consignaţie. Corespunzător, cheltuielile de vânzare sunt cele făcute în acest
scop.
Toate aceste obligaţii există în perioada de derulare a contractului de consignaţie, unele dintre ele
continuând să existe în sarcina uneia dintre părţi şi ulterior încetării contractului. Aşa cum se menţiona
mai sus, având în vedere art. 2059, art. 2060 şi art. 2062 C. civ., perioada de timp în care există
aceste obligaţii este următoarea:
a) obligaţia de depozitare a bunurilor date în consignaţie:
– pe întreaga perioadă de derulare a contractului de consignaţie;
– ulterior derulării contractului de consignaţie, până când bunurile sunt preluate de către consignant,
cu următoarele precizări:
• obligaţia există în cazul în care contractul încetează prin fapta consignatarului [art. 2059 alin. (4) C.
civ.];
• obligaţia există în cazul în care contractul încetează ca urmare a altor cauze, şi nu ca urmare a
faptei consignatarului [art. 2059 alin. (3) C. civ.];
• obligaţia există şi în perioada exercitării dreptului de retenţie, atunci când acesta există (art. 2062
C. civ.).
b) obligaţia de întreţinere a bunurilor date în consignaţie:
civ.];
61 Potrivit art. 69 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 29/2011,
publicată în M. Of. nr. 182 din 15 martie 2011.
62 http://dexonline.ro/definitie/depozita.
63 http://dexonline.ro/definitie/întreţine.
64 http://dexonline.ro/definitie/conserva.
• obligaţia există în cazul în care contractul încetează ca urmare a altor cauze, şi nu ca urmare a
faptei consignatarului [art. 2059 alin. (3) C. civ.];
• obligaţia există şi în perioada exercitării dreptului de retenţie, atunci când acesta există (art. 2062
C. civ.).
c) obligaţia de conservare a bunurilor date în consignaţie:
civ.].
d) obligaţia de asigurare a bunurilor date în consignaţie:
civ.].
e) obligaţia de a încheia contracte de vânzare:
– pe întreaga perioadă de derulare a contractului de consignaţie.
Cu privire la cheltuielile de depozitare, acestea există câtă vreme există şi obligaţia de depozitare.
Aşa cum se menţionează mai sus, obligaţia de depozitare există pe întreaga perioadă în care este în
derulare contractul de consignaţie, dar şi ulterior, până la preluarea efectivă a bunurilor de către
consignant. Menţinerea obligaţiei de depozitare şi după încetarea contractului de consignaţie rezultă din
art. 2059 alin. (3) şi (4), precum şi din art. 2062 C. civ.
Determinarea titularului obligaţiei de a suporta cheltuielile de depozitare implică următoarele
distincţii:
1. în perioada de derulare a contractului de consignaţie, ca regulă, titularul este consignatarul [art.
2059 alin. (3) şi (4) C. civ., interpretat per a contrario şi a fortiori65]. Prin excepţie, titularul este
consignantul, în ipoteza reglementată în art. 2059 alin. (2) C. civ., respectiv atunci când contractul de
consignaţie nu poate fi executat, fără a exista vreo culpă din partea consignatarului 66;
2. după încetarea contractului de consignaţie, ca regulă, titularul este consignatarul [art. 2059 alin.
(3) şi (4) C. civ.]. Prin excepţie, atunci când săvârşeşte faptele ilicite menţionate expres în textele de
lege – ignorarea obligaţiei de a-şi relua bunurile, respectiv nedepunerea tuturor diligenţelor necesare
pentru reluarea bunurilor –, titularul este consignantul. De asemenea, prin excepţie, cheltuielile sunt
65 Textul de lege prevede următoarele:

– în alin. (3): „Consignantul va fi ţinut de plata cheltuielilor de întreţinere şi de depozitare a bunurilor, ori de câte
ori va ignora obligaţia sa de a relua bunurile”;
– în alin. (4): „Acesta (consignantul – n.n.) are obligaţia să întreprindă toate diligenţele necesare reluării bunurilor
imediat după încetarea contractului, sub sancţiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere”.
Textul de lege se referă expres la situaţia de excepţie, când, cu titlu de sancţiune pentru ignorarea obligaţiei
sale de a relua bunurile sau prin nedepunerea tuturor diligenţelor necesare pentru reluarea bunurilor, consignantul
va avea obligaţia de a suporta cheltuielile de depozitare. Rezultă deci, per a contrario, că acesta (consignantul) nu
este ţinut de obligaţie dacă nu a săvârşit fapta ilicită. Astfel, obligaţia aparţine, ca regulă, consignatarului.
Continuând raţionamentul, dacă, după încetarea contractului, cheltuielile de depozitare incumbă consignatarului,
cu atât mai mult ele vor trebui a fi suportate de consignatar pe perioada derulării contractului.
66 Textul de lege face referire şi la situaţia în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din
posesia consignatarului. Ipoteza poate fi integrată în situaţia generică, respectiv cazul în care contractul de
consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă din partea consignatarului.
suportate de consignant în cazul exercitării întemeiate a dreptului de retenţie de către consignatar

(art. 2062 C. civ.).
Cu privire la cheltuielile de întreţinere, acestea există câtă vreme există şi obligaţia de întreţinere.
Aşa cum se menţionează mai sus, obligaţia de întreţinere există pe întreaga perioadă în care este în
consignant. Menţinerea obligaţiei de întreţinere şi după încetarea contractului de consignaţie rezultă din
art. 2059 alin. (3) şi (4) C. civ., precum şi din art. 2062 C. civ.
Determinarea titularului obligaţiei de a suporta cheltuielile de întreţinere implică următoarele
distincţii:
2059 alin. (3) şi (4) C. civ., interpretat per a contrario şi a fortiori67]. Prin excepţie, titularul este
consignantul, în ipoteza reglementată în art. 2059 alin. (2) C. civ., respectiv atunci când contractul de
consignaţie nu poate fi executat, fără a exista vreo culpă din partea consignatarului 68;
2. după încetarea contractului de consignaţie, ca regulă, titularul este consignatarul [art. 2059 alin.
(3) şi (4) C. civ.]. Prin excepţie, atunci când săvârşeşte faptele ilicite menţionate expres în textele de
lege – ignorarea obligaţiei de a-şi relua bunurile, respectiv nedepunerea tuturor diligenţelor necesare
pentru reluarea bunurilor –, titularul este consignantul.
Cu privire la cheltuielile de conservare, acestea există câtă vreme există şi obligaţia de conservare.
Aşa cum se menţionează mai sus, obligaţia de conservare există pe întreaga perioadă în care este în
consignant. Menţinerea obligaţiei de conservare şi după încetarea contractului de consignaţie rezultă
din art. 2059 alin. (4) C. civ.
Determinarea titularului obligaţiei de a suporta cheltuielile de conservare implică următoarele
distincţii:
1. în perioada de derulare a contractului de consignaţie, ca regulă, titularul este consignantul [art.
2059 alin. (1) C. civ.];
2. după încetarea contractului de consignaţie, obligaţia de conservare subzistă doar în cazul în care
încetarea contractului are loc ca urmare a faptei consignatarului 69. În această ipoteză, ca regulă,
titularul obligaţiei de a suporta cheltuielile de conservare este consignatarul [art. 2059 alin. (4) C.
civ. interpretat per a contrario şi a fortiori70]. Prin excepţie, atunci când săvârşeşte faptele ilicite

– în alin. (3): „Consignantul va fi ţinut de plata cheltuielilor de întreţinere şi de depozitare a bunurilor, ori de câte
ori va ignora obligaţia sa de a relua bunurile”.
Textul de lege se referă expres la situaţia de excepţie, când, cu titlu de sancţiune pentru ignorarea obligaţiei
sale de a relua bunurile sau prin nedepunerea tuturor diligenţelor necesare pentru reluarea bunurilor, consignantul
va avea obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere. Rezultă deci, per a contrario, că acesta (consignantul) nu
este ţinut de obligaţie dacă nu a săvârşit fapta ilicită. Astfel, obligaţia aparţine, ca regulă, consignatarului.
Continuând raţionamentul, dacă, după încetarea contractului, cheltuielile de întreţinere incumbă consignatarului, cu
atât mai mult ele vor trebui a fi suportate de consignatar pe perioada derulării contractului.
posesia consignatarului. Ipoteza poate fi însă integrată în situaţia generică, respectiv cazul în care contractul de
69 Art. 2059 alin. (3) nu se referă la obligaţia de conservare. În absenţa unei prevederi legale şi în condiţiile în
care contractul de consignaţie a încetat, obligaţia de conservare nu mai are un temei juridic.
menţionate expres în textul de lege – nedepunerea tuturor diligenţelor necesare pentru reluarea
bunurilor –, titularul este consignantul.
Cu privire la cheltuielile de asigurare, acestea există câtă vreme există şi obligaţia de asigurare.
Aşa cum se menţionează mai sus, obligaţia de asigurare există pe întreaga perioadă în care este în
consignant. Menţinerea obligaţiei de asigurare şi după încetarea contractului de consignaţie rezultă din
art. 2059 alin. (4) C. civ.
Determinarea titularului obligaţiei de a suporta cheltuielile de asigurare implică următoarele
distincţii:
2059 alin. (2) C. civ.]. Prin excepţie, titularul este consignantul, în ipoteza reglementată în art. 2059
alin. (2) C. civ., respectiv atunci când contractul de consignaţie nu poate fi executat, fără a exista vreo
culpă din partea consignatarului71.
2. după încetarea contractului de consignaţie, obligaţia de asigurare subzistă doar în cazul în care
încetarea contractului are loc ca urmare a faptei consignatarului 72. În această ipoteză, ca regulă,
titularul obligaţiei de a suporta cheltuielile de asigurare este consignatarul [art. 2059 alin. (4) C.
civ.73].
Cu privire la cheltuielile de vânzare, acestea există câtă vreme există şi obligaţia de vânzare,
respectiv pe întreaga perioadă în care este în derulare contractul de consignaţie.
Titularul obligaţiei de a suporta cheltuielile de vânzare este reglementat prin art. 2059 alin. (1)
C. civ. Acesta este consignantul.
331. În ceea ce priveşte obligaţia de a da un termen de preaviz consignatarului în caz de
retragere a bunurilor, aceasta este consacrată prin art. 2057 alin. (3) C. civ. Potrivit art. 2057 alin. (2)
C. civ., consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe întreaga durată a contractului.
Astfel, acesta poate relua oricând bunurile, având însă obligaţia de a acorda un termen de preaviz în
Textul de lege se referă deci expres la situaţia de excepţie, când, cu titlu de sancţiune pentru nedepunerea
tuturor diligenţelor necesare pentru reluarea bunurilor, consignantul va avea obligaţia de a suporta cheltuielile de
conservare. Rezultă deci, per a contrario, că acesta (consignantul) nu este ţinut de obligaţie dacă nu a săvârşit
fapta ilicită. Astfel, după încetarea contractului de consignaţie ca urmare a faptei consignatarului, obligaţia aparţine,
ca regulă, consignatarului. Se observă astfel că se modifică titularul obligaţiei de a acoperi cheltuielile de conservare
după încetarea contractului. În perioada derulării contractului, titularul obligaţiei de acoperire a cheltuielilor de
conservare este consignantul [art. 2059 alin. (1) C. civ.].
posesia consignatarului. Ipoteza poate fi însă integrată în situaţia generică, respectiv cazul în care contractul de
72 Art. 2059 alin. (3) C. civ. nu se referă la obligaţia de asigurare. În absenţa unei prevederi legale şi în condiţiile
în care contractul de consignaţie a încetat, obligaţia de asigurare nu mai are un temei juridic.
73 Potrivit art. 2059 alin. (4): Dacă potrivit împrejurărilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în caz
de încetare a contractului prin renunţarea consignatarului, acesta rămâne ţinut de obligaţiile sale de păstrare a
bunurilor, asigurare şi întreţinere a acestora până când acestea sunt reluate de consignant. Acesta are obligaţia să
întreprindă toate diligenţele necesare reluării bunurilor imediat după încetarea contractului, sub sancţiunea
acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere.
Se observă faptul că art. 2059 alin. (4) C. civ. nu menţionează expres faptul că obligaţia de a acoperi cheltuielile
de asigurare va trece asupra consignantului, cu titlu de sancţiune. Pentru identitate de raţiune, şi cheltuielile de
asigurare ar fi trebuit să aibă un regim similar, respectiv să fie suportate, cu titlu de sancţiune, de către consignantul
care nu întreprinde toate diligenţele necesare reluării bunurilor după încetarea contractului. În absenţa unei astfel
de prevederi, obligaţia de a achita cheltuielile de asigurare va fi în sarcina consignatarului, în conformitate cu art.
2060 alin. (2) C. civ. Aplicabilitatea acestui articol după încetarea contractului de consignaţie este determinată de
art. 2059 alin. (4) C. civ., potrivit căruia „consignatarul rămâne ţinut de obligaţiile sale (…) de asigurare”,
nefăcându-se deci nicio modificare de regim juridic.
vederea pregătirii predării acestora. Codul civil introduce condiţia caracterului rezonabil al termenului
ce trebuie acordat.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de consignaţie
332. În ceea ce priveşte răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de

consignaţie, subdiviziunea Codului civil referitoare la acest contract face referire la consecinţele
neexecutării unora dintre obligaţiile derivând din acesta. Aceste consecinţe au fost deja menţionate în
cadrul analizei efectelor contractului de consignaţie.
În strânsă legătură cu atragerea răspunderii consignatarului, prin art. 2062 C. civ. este reglementată
posibilitatea creării, pe cale convenţională, a unui drept de retenţie în favoarea consignatarului
pentru creanţele consignatarului asupra consignantului. Obiectul acestui drept ar putea fi bunurile
primite în consignaţie şi sumele cuvenite consignantului.
§ 9. Încetarea contractului de consignaţie
333. Analizând subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de consignaţie, se poate observa
faptul că sunt reglementate cauzele de încetare a contractului. Astfel, potrivit art. 2063 C. civ.,
contractul de consignaţie încetează prin:
a) revocarea de către consignant;
b) renunţarea consignatarului74;
c) interdicţia consignantului ori a consignatarului;
d) moartea, dizolvarea, falimentul sau radierea consignantului ori a consignatarului.
În plus, potrivit prevederilor exprese ale textului de lege indicat, în contract pot fi prevăzute clauze
de încetare suplimentare.
74Revocarea de către consignant şi renunţarea consignatarului au natura juridică a denunţării unilaterale. A se

vedea, în acest sens, B. OGLINDĂ, Denunţarea unilaterală – noutate legislativă din perspectiva reglementării în noul
Cod civil. Provocări jurisprudenţiale şi doctrinare, în C.J. nr. 5/2015, p. 263.
Capitolul al VII-lea.
Contractul de agenţie
334. Contractul de agenţie75 este reglementat prin art. 2072-2095 C. civ.

Textele de lege care reglementează expres contractul de agenţie se completează cu alte prevederi,
potrivit art. 2095 C. civ., respectiv:
1. cu dispoziţiile referitoare la contractul de comision, potrivit art. 2095 alin. (1) C. civ.;
2. cu dispoziţiile referitoare la contractul de mandat cu reprezentare, potrivit art. 2095 alin. (2) C. civ.,
în ipoteza în care agentul are şi puterea de reprezentare a comitentului la încheierea contractelor.
În final, în temeiul art. 1167 C. civ., normele juridice special destinate să reglementeze contractul de
agenţie se completează cu cele formând teoria generală a obligaţiilor76. Din această perspectivă trebuie
observat că teoria generală a obligaţiilor se aplică numai în măsura în care dispoziţiile din materia
contractului de comision ori de mandat cu reprezentare nu cuprind o reglementare. Aceasta, întrucât
art. 2095 C. civ. prevede expres aplicabilitatea normelor juridice referitoare la comision şi mandat cu
reprezentare şi în materia contractului de agenţie. În absenţa textului de lege, aceste dispoziţii nu şi-ar
fi putut găsi incidenţă în privinţa contractului de agenţie, întrucât acest contract nu este calificat drept o
varietate de mandat şi, în plus, nu a fost inclus în Capitolul IX, Contractul de mandat, constituind un
capitol distinct, Capitolul X, Contractul de agenţie.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de agenţie
335. Contractul de agenţie77 a fost reglementat prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali
permanenţi78. Actul normativ a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011.
Cu privire la contractele de agenţie încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil 79 sunt
incidente două prevederi de drept tranzitoriu.
În primul rând, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Potrivit textului de lege menţionat, contractele
de agenţie încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la
data încheierii în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea
75 A se vedea D.-A. SITARU, Ş.-AL. STĂNESCU, Dreptul comerţului internaţional. Tratat – Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 268-279; C. POPA NISTORESCU, Consideraţii cu privire la contractul de Agency,
în P.R. nr. 3/2013; Ş. DIACONESCU, Consideraţii asupra naturii juridice a contractului de agenţie, în S.I.U.B.B. nr.
4/2014, http://studia.law.ubbcluj.ro.
obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

77 Cu privire la contractul de agenţie în reglementarea Codului comercial, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat
de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 548-559; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. II,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 106-110.
Cu privire la contractul de agenţie în reglementarea actuală, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept
comercial român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 578-589; S. ANGHENI, Raporturile
juridice dintre profesioniştii-comercianţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 181-190; A.-T. STĂNESCU, Contracte
78 Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, publicată în M. Of. nr. 581 din 6 august 2002,
abrogată la data de 1 octombrie 2011 de Legea nr. 71/2011.

contractelor. În consecinţă, contractele de agenţie încheiate anterior Codului civil sunt guvernate
de Legea nr. 509/2002.
În al doilea rând, potrivit art. 143 din Legea nr. 71/2011 coroborat cu art. 2094 C. civ., contractelor
de agenţie încheiate anterior Codului civil, al căror termen a fost prelungit după data intrării în
vigoare a Codului civil, li se aplică anumite dispoziţii din Codul civil. Astfel, prin art. 2094 C. civ.,
anumite prevederi din materia contractului de agenţie au fost calificate drept imperative80, de la acestea
nefiind permise derogări nici prin contracte încheiate anterior Codului civil, cu condiţia să fi fost
prelungite după intrarea în vigoare a acestui act normativ81. Astfel, dacă un contract de agenţie încheiat
sub imperiul Legii nr. 509/2002 include o clauză derogatorie de la textele de lege menţionate în art.
2094 C. civ., această clauză (legală sub imperiul Legii nr. 509/2002) va fi considerată nescrisă, dacă,
după intrarea în vigoare a Codului civil, contractul de agenţie a fost prelungit.
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de agenţie
3.1. Definiţia contractului de agenţie
336. Potrivit art. 2072 C. civ., prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic
pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama
comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate. Agentul este un
intermediar independent care acţionează cu titlu profesional. El nu poate fi, în acelaşi timp, prepusul
comitentului.
3.2. Obiectul contractului de agenţie
337. Privind definiţia contractului de agenţie prin prisma art. 1225 C. civ. 82, obiectul acestui contract
este operaţiunea juridică de agenţie. Această operaţiune poate îmbrăca una dintre următoarele două
forme:
a) operaţiunea juridică de agenţie centrată pe negociere;
b) operaţiunea juridică de agenţie centrată pe încheierea de contracte.
338. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de agenţie centrată pe negociere, trebuie să fie
îndeplinite două categorii de condiţii. O primă categorie vizează obiectul acordului de voinţă (asupra a
ceea ce convin părţile), iar a doua categorie vizează persoanele a căror voinţă este exprimată
339. În ceea ce priveşte prima categorie, părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă cu privire
la următoarele elemente principale, respectiv:
1) să împuternicească pe una dintre ele să negocieze contracte;
2) împuternicirea să fie statornică;
3) împuternicirea să fie limitată geografic;
4) să fie plătită o remuneraţie pentru partea împuternicită să negocieze.
80 Potrivit art. 2094 C. civ., (…) au fost declarate imperative prevederile următoarelor texte de lege: art. 2079,
art. 2080, art. 2084, art. 2085, art. 2086 alin. (1), (2) şi (4), art. 2091 şi art. 2092 (...).
340. Referitor la „împuternicirea de a negocia contracte”83, aceasta presupune operaţiuni

anterioare încheierii contractului, care au ca scop configurarea viitorului act juridic.
341. Referitor la caracterul statornic, acesta este dat de continuitatea împuternicirii. Astfel,
împuternicirea nu este dată pentru una sau mai multe operaţiuni izolate. Trebuie observat însă faptul că
acest caracter este compatibil cu un contract de agenţie încheiat pe durată determinată. Astfel, potrivit
art. 2088 C. civ., contractul de agenţie poate fi încheiat pe durată determinată.
342. Referitor la limitarea geografică a împuternicirii, aceasta se referă la circumstanţierea
teritorială a împuternicirii de a negocia. Astfel, partea din contract împuternicită să negocieze poate să
acţioneze în una sau mai multe regiuni determinate. Codul civil face referire şi la limitări cu caracter
personal, respectiv la existenţa împuternicirii de a negocia doar cu anumite grupuri de persoane.
Rezultând din art. 2075 C. civ., această trăsătură nu configurează obiectul contractului de agenţie.
343. Referitor la remuneraţie, potrivit at 2072 C. civ., aceasta trebuie să existe. Aspecte ţinând de
regimul său juridic sunt reglementate prin art. 2082 şi urm. C. civ.
344. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii, potrivit art. 2072 C. civ., partea care se
obligă să negocieze încheierea de acte juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să acţioneze cu titlu profesional;
b) să fie independentă în raport cu cealaltă parte contractantă.
345. Referitor la caracterul profesional, Codul civil nu cuprinde nicio referire la semnificaţia
sintagmei „a acţiona cu titlu profesional”, ceea ce face necesară interpretarea acesteia.
Aplicând metoda interpretării sistematice, art. 2072 C. civ. poate fi analizat coroborat cu art. 3 din
acelaşi act normativ, text de lege care consacră instituţia profesionistului. Din această perspectivă 84,
semnificaţia sintagmei „a acţiona cu titlu profesional” ar putea fi „a acţiona ca un profesionist”, deci a
acţiona în cursul exercitării activităţii unei întreprinderi 85. În ceea ce priveşte obiectul de activitate al
întreprinderii, art. 2072 alin. (2) face referire la „un intermediar independent”, permiţând astfel concluzia
că obiectul întreprinderii trebuie să constea în activităţi de intermediere (negocierea/încheierea de
acte juridice pe seama altei persoane).
Nu se încadrează în categoria persoanelor care pot fi calificate drept agenţi:
a) cei care acţionează ca intermediari în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de
mărfuri şi instrumente financiare derivate;
b) cei care acţionează în calitate de broker de asigurări şi reasigurări;
83 Cu privire la negocierea contractelor, a se vedea A. ALMĂŞAN, Negocierea şi încheierea contractelor, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2013.

activităţii;
c) cei care acţionează în calitate de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept
de reprezentare a acesteia;
d) cei care sunt asociaţi sau acţionari şi sunt împuterniciţi în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi
asociaţi sau acţionari;
e) cei care au calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau
administrator-sechestru în raport cu comitentul (art. 2073 C. civ.).
346. Referitor la caracterul independent, acesta se traduce prin absenţa relaţiilor de subordonare
între cele două părţi contractante. Relaţiile de subordonare ar rezulta din alte acte juridice încheiate de
părţi şi care ar produce efecte concomitent cu contractul de agenţie. Astfel, art. 2072 C. civ. prevede
expres că agentul nu poate fi, în acelaşi timp, prepusul comitentului.
347. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de agenţie centrată pe încheiere de acte juridice,
trebuie să fie îndeplinite două categorii de condiţii. O primă categorie vizează obiectul acordului de
voinţă (asupra a ceea ce convin părţile), iar a doua categorie vizează persoanele a căror voinţă este
exprimată (caracteristici ale acestora).
348. În ceea ce priveşte prima categorie, părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă cu privire
la următoarele elemente principale, respectiv:
1) să împuternicească pe una dintre ele să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului;
2) împuternicirea să fie statornică;
3) împuternicirea să fie limitată geografic;
4) să fie plătită o remuneraţie pentru partea împuternicită să încheie contracte.
349. Referitor la „împuternicirea de a încheia contracte, în numele şi pe seama comitentului”,
aceasta este consacrată expres prin art. 2072 C. civ. şi exprimă faptul că agentul are putere de
reprezentare. Tocmai de aceea, în art. 2095 alin. (2) C. civ. se consacră faptul că dispoziţiile special
destinate reglementării contractului de agenţie se completează cu cele din materia contractului de
mandat cu reprezentare.
350. Referitor la celelalte elemente, acestea au fost analizate în cadrul operaţiunii de agenţie
centrată pe negociere.
351. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii, potrivit art. 2072 C. civ., partea care
se obligă să încheie acte juridice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să acţioneze cu titlu profesional;
b) să fie independentă în raport cu cealaltă parte contractantă.
352. Condiţiile au fost analizate în cadrul operaţiunii de agenţie centrată pe negociere.
operaţiunii juridice a contractului de agenţie, atunci a fost încheiat un contract de agenţie. În măsura
în care cel puţin una dintre caracteristici nu este îndeplinită, părţile acordului de voinţă nu au încheiat
un contract de agenţie. Este posibil ca acestea să fi încheiat un contract de mandat cu reprezentare
(când părţile convin asupra caracterului gratuit), un contract de mandat fără reprezentare (când nu
există putere de reprezentare) sau un alt contract.
§ 4. Părţile contractului de agenţie
354. Potrivit art. 2072 C. civ., părţile contractului de agenţie sunt denumite comitent şi agent.
355. Comitentul este persoana care este interesată de încheierea anumitor acte juridice sau doar
de negocierea acestora, dar nu doreşte să realizeze acest lucru personal. Motivele pentru care
comitentul nu ar dori să încheie acte juridice personal nu intră sub sfera reglementării Codului civil. Un
astfel de motiv ar putea fi dorinţa ca persoana sa să nu fie cunoscută cocontractantului cu care se va

încheia contractul sau cu care se desfăşoară operaţiunile de negociere.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru comitent, situaţie care conduce spre concluzia
356. Agentul este persoana care îşi asumă obligaţia de a încheia acte juridice în numele şi pe seama
comitentului sau de a negocia contracte. Codul civil impune o condiţie specială pentru agent, respectiv
aceea că trebuie să acţioneze cu titlu profesional. Interpretarea coroborată a art. 2073 cu art. 3 C. civ.
conduce spre concluzia că acesta trebuie să fie un profesionist, titular al unei întreprinderi de
intermediere (negociere de contracte/încheiere de contracte pentru alte persoane).
§ 5. Încheierea contractului de agenţie
357. Încheierea contractului de agenţie presupune realizarea unui acord de voinţă între două părţi
agenţie. În plus, ca urmare a regulii aplicării prevederilor legale referitoare la mandatul cu reprezentare
şi la contractul de agenţie86, în materia încheierii acestui din urmă contract trebuie analizat şi art. 2013
alin. (2) C. civ. Potrivit textului de lege menţionat, mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus,
potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de
terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de agenţie
360. Cu privire la capacitate, nu sunt reglementate, direct, aspecte particulare în capitolul Codului
civil destinat contractului de agenţie. Ca urmare a completării dispoziţiilor contractului de agenţie cu cele
referitoare la contractul de comision/mandat, cu privire la contractul de agenţie sunt aplicabile dispoziţiile
referitoare la aceste din urmă contracte88.
361. Cu privire la consimţământ, din capitolul Codului civil destinat contractului de agenţie rezultă
faptul că oferta şi acceptarea trebuie să vizeze89 operaţiunea de agenţie90.
86 A se vedea art. 2095 C. civ.


439-441.
90 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de agenţie, supra Capitolul VII,
Secţiunea 3.
362. Cu privire la obiect91, din capitolul Codului civil destinat contractului de agenţie rezultă faptul
că acesta este reprezentat de operaţiunea juridică de agenţie92.
363. Cu privire la cauză93, din capitolul Codului civil destinat contractului de agenţie rezultă faptul că
aceasta este reprezentată, pentru comitent, de dorinţa de a încheia sau negocia anumite acte juridice,
fără a participa însă personal la acest proces, iar pentru agent, de dorinţa de a câştiga o sumă de bani.
364. Cu privire la condiţiile de formă, trebuie observat faptul că în capitolul Codului civil destinat
contractului de agenţie nu este reglementată regula existenţei unor condiţii de formă ad validitatem
pentru contractul de agenţie. Există totuşi o condiţie de formă ad validitatem reglementată, dar
aceasta vizează exclusiv o clauză a contractului – clauza de neconcurenţă. Astfel, potrivit art. 2075
alin. (2) C. civ., clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute.
În consecinţă, ca regulă, contractul de agenţie nu se caracterizează prin condiţii de formă ad
validitatem.
Existenţa, ca excepţie, a unor condiţii de formă ad validitatem nu este însă exclusă în materia
contractului de agenţie.
Pe de o parte, potrivit art. 2078, forma scrisă (autentică sau sub semnătură privată) este necesară
numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Se acceptă deci ideea că, prin
lege, se pot reglementa condiţii de formă ad validitatem.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte forma contractului de agenţie, în varianta în care se
caracterizează prin existenţa puterii de reprezentare la încheierea de acte juridice, sunt incidente
prevederile art. 2013 alin. (2) C. civ. Potrivit acestui text de lege, inclus în secţiunea destinată
contractului de mandat cu reprezentare, în măsura în care actul juridic pentru a cărui încheiere este dat
mandatul trebuie să respecte o anumită formă scrisă ad validitatem, acea formă trebuie respectată şi
de contractul de mandat, tot ca o condiţie ad validitatem. Raţiunea prevederii legale, identificată în
doctrină, a fost aceea că prin contractul de mandat se exprimă şi „o parte din consimţământul
mandantului la actul pentru care se dă mandatul, creând totodată cadrul în care mandatarul va exprima
cealaltă parte a acestui consimţământ94”. Faţă de această observaţie, textul de lege îşi justifică aplicarea
şi cu privire la contractul de agenţie, atunci când este caracterizat de puterea de reprezentare pentru
comitent.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de agenţie
pentru dovada contractului. Aşa cum rezultă din cele anterior menţionate, prin lege, forma scrisă poate
dobândi şi alte valenţe, respectiv pe aceea de condiţie ad validitatem.
92 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de agenţie, supra Capitolul VII,
Secţiunea 3.
94 A se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 231.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de agenţie
366. În capitolul Codului civil referitor la contractul de agenţie nu sunt incluse prevederi referitoare la
condiţiile de opozabilitate faţă de terţi.
367. Sub aspectul opozabilităţii trebuie avute în vedere însă dispoziţiile art. 2013 alin. (2) teza finală
C. civ. Acesta este inclus în secţiunea reglementând contractul de mandat cu reprezentare, incidentă,
în conformitate cu art. 2095 C. civ., şi în materia contractului de agenţie în care agentul are puterea de
a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor. Potrivit prevederilor sale, ca regulă 95, condiţiile de
opozabilitate specifice actului ce urmează a fi încheiat cu terţul nu trebuie respectate şi cu privire la
contractul de mandat. A fortiori, regula este pe deplin incidentă şi cu privire la contractul de agenţie.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de agenţie
368. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv art. 1171 şi urm. C. civ., contractul de agenţie este
369. Referitor la caracterul numit, contractul de agenţie îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168
reglementarea generală a contractului de agenţie.
370. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de agenţie îndeplineşte cerinţa rezultând din
Exemplificativ, obligaţiei agentului de a încheia acte juridice îi corespunde obligaţia comitentului de a-i
plăti o sumă de bani.
371. Referitor la caracterul oneros, contractul de agenţie îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, comitentul încheie contractul pentru a beneficia, din punct de vedere
economic, de efectele actelor juridice pe care le va încheia cu terţul, în timp ce agentul încheie contractul
pentru obţinerea remuneraţiei.
372. Referitor la caracterul comutativ, contractul de agenţie îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
373. Referitor la caracterul consensual, ca regulă, contractul de agenţie îndeplineşte cerinţa
rezultând din art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv pentru validitatea sa, este necesar şi suficient să
existe acordul de voinţă al părţilor. Astfel, potrivit art. 2078 C. civ., forma scrisă este o condiţie de
probă şi nicio prevedere legală nu poate fi interpretată în sensul că încheierea contractului de agenţie
ar fi condiţionată de predarea vreunui bun. Prin excepţie, contractul de agenţie poate avea caracter
solemn. Atunci când agentul are putere de reprezentare a comitentului la încheierea contractelor, ca
urmare a aplicării art. 2013 alin. (2) C. civ., contractul de agenţie poate avea caracter solemn. Potrivit
art. 2013, mandatul (deci contractul de agenţie) dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii,
unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi.
374. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de agenţie poate îndeplini
cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ.96

375. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, în abstract, contractul

de comision poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177 C. civ. şi cerinţele prevăzute de legislaţia în
scopuri din afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale97. Din
perspectivă practică este mai dificil de imaginat în ce situaţii o persoană fizică (care nu acţionează în
cadrul unei activităţi pe care o desfăşoară) ar putea da împuternicire statornică unui agent să încheie în
numele şi pe seama sa anumite acte juridice.
376. În plus, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate 98, contractul de agenţie are caracter
intuitu personae. Acest caracter poate fi fundamentat pe art. 2030 C. civ., inclus în subdiviziunea
referitoare la contractul de mandat cu reprezentare, dar aplicabil şi cu privire la contractul de agenţie, în
temeiul art. 2095 C. civ. Textul de lege menţionat include, printre cauzele de încetare a contractului de
mandat/agenţie, şi pe aceea referitoare la moartea, incapacitatea sau falimentul comitentului sau
agentului.
§ 7. Efectele contractului de agenţie
377. Efectele contractului de agenţie sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Având
în vedere specificul contractului de agenţie, respectiv faptul că încheierea acestui contract se face în
vederea încheierii unui alt act juridic, se impune o dublă analiză, respectiv:
a) efectele contractului de agenţie între părţile sale; şi
b) efectele contractului de agenţie faţă de terţi (terţul/terţii cu care se încheie actul juridic ce face
obiectul contractului de agenţie).
contractul de agenţie rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor:
A) Obligaţiile comitentului:
1) obligaţia de a acţiona cu loialitate şi bună-credinţă;
2) obligaţia de a pune la dispoziţia agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare, mostre,
cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare acestuia pentru executarea împuternicirii sale;
3) obligaţia de a furniza agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
4) obligaţia de a plăti agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau
prevăzute de lege;
5) obligaţia de a-l înştiinţa pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul
contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
6) obligaţia de a-l informa pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori
neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent;
7) obligaţia de a-i furniza agentului un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de
agenţie, inclusiv modificările acestuia;
8) obligaţia de a transmite informaţiile necesare calculării comisionului;
98 O. CRAUCIUC, Contractul de agenţie, în M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Studii şi comentarii, vol. III, Partea
a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 518; a se vedea şi L. STĂNCIULESCU, V. NEMEŞ, Dreptul contractelor
civile şi comerciale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 377-378, apud C.T.
UNGUREANU, Dreptul comerţului internaţional. Contracte de comerţ internaţional, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p.
76.
9) obligaţia de a plăti o indemnizaţie la sfârşitul contractului.

B) Obligaţiile agentului:
1) obligaţia de a acţiona cu loialitate şi bună-credinţă;
2) obligaţia de a-i procura şi comunica celeilalte părţi – comitentului – informaţiile care l-ar putea
interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi toate celelalte informaţii
necesare de care dispune;
3) obligaţia de a depune diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea
contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;
4) obligaţii derivând din exclusivitatea specifică agenţiei;
6) obligaţia de a respecta instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
7) obligaţia de a ţine în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare
comitent;
8) obligaţia de a depozita bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea
lor;
9) obligaţia de a-l informa pe comitent despre imposibilitatea de a continua executarea obligaţiilor
sale;
10) obligaţia de a-l informa pe comitent despre reclamaţiile referitoare la bunurile vândute sau
serviciile prestate de către acesta;
11) obligaţia de a-i furniza comitentului un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului
de agenţie, inclusiv modificările acestuia;
12) obligaţia de respecta clauzele de neconcurenţă.
379. Majoritatea obligaţiilor comitentului şi agentului sunt reglementate în art. 2079 şi art. 2080 C.
civ.99 Potrivit art. 2094 C. civ., de la dispoziţiile art. 2079 şi cele ale art. 2080 nu se poate deroga în
defavoarea intereselor agentului. O astfel de clauză ar fi considerată nescrisă.
Art. 2079. Obligaţiile agentului. (1) Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi, obligaţiile
99
ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună-credinţă şi loialitate.

(2) În mod special, agentul este obligat:
a) să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile
stabilite în contract, precum şi să comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune;
b) să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea contractelor pentru care
este împuternicit, în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;
c) să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;
d) să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent;
e) să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor.
(3) Substituirea agentului în tot sau în parte este supusă regulilor aplicabile în materia contractului de mandat.
(4) Agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze
de îndată pe comitent, sub sancţiunea plăţii de daune-interese.
Art. 2080. Obligaţiile comitentului. (1) În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu loialitate
şi cu bună-credinţă.
(2) În mod special, comitentul este obligat:
a) să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi
orice altă documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul contractelor va fi
semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
d) să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege.
380. În principiu, capitolul Codului civil referitor la contractul de agenţie nu cuprinde reglementări
particulare referitoare la efectele contractului de agenţie faţă de terţi. În consecinţă, este incident
regimul juridic specific contractului de comision sau mandat, după caz.
Indirect, prin art. 2077 C. civ., este reglementată posibilitatea terţilor de a depune la agent reclamaţii
privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent. În condiţiile în care agentul are
putere de reprezentare, acesta nu devine parte în contractul încheiat cu terţul.
381. Referitor la obligaţia de a plăti agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite
în contract sau prevăzute de lege, aceasta este reglementată prin mai multe texte de lege. Codul civil
reglementează, în capitolul destinat contractului de agenţie, următoarele aspecte legate de remuneraţie:
1) articolul 2072 alin. (1) C. civ. consacră existenţa remuneraţiei ca element constitutiv al obiectului
contractului. În consecinţă, pentru a fi în prezenţa unui contract de agenţie, remuneraţia trebuie să
existe;
2) articolul 2082 alin. (2) C. civ. stabileşte două forme de remuneraţie, respectiv remuneraţia în
cuantum fix sau variabil. Remuneraţia variabilă poartă denumirea de comision şi se determină prin
raportare la numărul sau valoarea contractelor încheiate de către agent sau ca urmare a activităţii
acestuia;
3) articolul 2082 C. civ. şi art. 2083 C. civ. stabilesc situaţia premisă pentru naşterea dreptului la
remuneraţie. Articolul 2082 reglementează situaţia premisă generală, iar art. 2083, situaţia premisă
aplicabilă în cazul în care remuneraţia agentului îmbracă forma comisionului (remuneraţie variabilă).
Având în vedere că excepţia este configurată pentru situaţia remuneraţiei variabile (comision), rezultă
că regula este incidentă cu privire la situaţiile de remuneraţie fixă.
În situaţia în care remuneraţia are cuantum fix, agentul are dreptul la remuneraţie pentru toate
contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale.
În situaţia în care remuneraţia are cuantum variabil – îmbracă forma comisionului –, agentul are
dreptul la remuneraţie pentru două categorii de contracte, reglementate prin art. 2083 şi art. 2084 C.
civ.:
a) articolul 2083 C. civ.: pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenţie, dacă acestea
sunt încheiate ca urmare a intervenţiei sale, dar şi în absenţa acesteia:
– dacă a fost încheiat cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ
similare;
– dacă a fost încheiat cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care
agentul a primit împuternicire exclusivă;
b) articolul 2084 C. civ.: pentru un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă:
– acesta a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie
şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie;
– comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de
agenţie, în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 2083.
În concluzie, analizând situaţia premisă pentru cele două forme de remuneraţie, trebuie observate
următoarele aspecte:
a) situaţia premisă nu variază în funcţie de obiectul contractului de agenţie – negociere sau
încheiere de contracte. Deci, în ambele situaţii, dreptul la comision se naşte dacă au fost încheiate
contracte ca urmare a contractului de agent. În considerarea acestei situaţii, în sarcina comitentului este
prevăzută obligaţia de a-l informa pe agent, într-un termen rezonabil, cu privire la acceptarea sau refuzul
(3) De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea,
refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent.
unui contract negociat sau încheiat 100 de agent. În plus, art. 2081 C. civ. prevede faptul că, în cazul în
care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu comunică în termen rezonabil
acordul său pentru încheierea contractului negociat de agent conform împuternicirii primite, se consideră
că a renunţat la încheierea acestuia;
b) în cazul remuneraţiei fixe, situaţia premisă se limitează la contractele încheiate ca efect al
intervenţiei agentului, iar pentru situaţia remuneraţiei variabile, situaţia premisă include nu numai
contracte încheiate ca efect al intervenţiei agentului, dar şi în afara intervenţiei acestuia (în cazurile
anume prevăzute de lege);
c) în cazul remuneraţiei fixe, situaţia premisă se limitează la contractele încheiate în perioada în
care contractul de agenţie este în derulare, spre deosebire de cazul remuneraţiei variabile, unde
situaţia premisă include nu numai contractele încheiate în perioada în care contractul de agenţie este
în derulare, ci şi contractele încheiate ulterior încetării contractului de agenţie;
4) articolul 2085 C. civ. reglementează naşterea dreptului la remuneraţia variabilă (comision) şi
scadenţa obligaţiei de plată a comisionului.
În ceea ce priveşte naşterea dreptului la comision, potrivit art. 2085 alin. (1) C. civ., dreptul la
comision se naşte la momentul la care contractele ce constituie situaţia premisă a naşterii dreptului au
fost executate de către una dintre părţi sau ar fi trebuit executate de către comitent 101. Referitor la ultima
ipoteză, raportarea la data la care contractul ar fi trebuit să fie executat de către comitent este urmarea
neexecutării contractului de către comitent şi de către agent. Devin incidente, în această ipoteză,
prevederile art. 2086 C. civ. Astfel, trebuie analizată cauza neexecutării, distingându-se între
următoarele situaţii:
a) neexecutarea este cauzată de convenţia părţilor contractului neexecutat, în sensul renunţării la
acesta;
b) neexecutarea este cauzată de fapta comitentului;
c) neexecutarea este cauzată de fapta agentului;
d) neexecutarea este cauzată de fapta terţului.
În primele două situaţii (convenţia părţilor şi fapta comitentului), dreptul la comision s-a născut la
data la care contractul cu terţul ar fi trebuit să fie executat de către comitent şi nu este afectat în niciun
fel de neexecutare.
În ultimele două situaţii (fapta agentului şi fapta terţului) dreptul la comision născut la data la care
contractul cu terţul ar fi trebuit să fie executat de către comitent se stinge total sau parţial (în limita
neexecutării, în caz de executare parţială). Deşi Codul civil nu precizează expres, stingerea dreptului
are loc la data la care obligaţia terţului nu se execută. Este posibil ca scadenţa obligaţiei terţului să fie
ulterioară scadenţei obligaţiei comitentului. În acest caz, dreptul agentului la comision şi obligaţia
corelativă a comitentului sunt născute înainte de clarificarea situaţiei legate de executarea contractului
de către terţ. În plus, este posibil ca obligaţia să fie executată până la acest din urmă moment. Articolul
2086 alin. (4) C. civ. reglementează problema în sensul obligaţiei de rambursare a comisioanelor
devenite parţial sau total nedatorate.
100 Acceptarea unui contract încheiat de agent are relevanţă în cazul în care agentul a acţionat cu depăşirea
puterilor primite, caz în care contractul produce efecte între terţ şi comitent doar în măsura ratificării de către acesta
din urmă [art. 1309 alin. (1) C. civ.]. A se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 243-244.
101 Potrivit art. 2085 alin. (1) C. civ.: Dacă părţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care
este îndeplinită una dintre condiţiile următoare:

a) comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;
b) comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul;
c) terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.
În considerarea modului de naştere a dreptului la comision, potrivit art. 2080 C. civ., comitentul are
obligaţia de a îl informa pe agent în legătură cu neexecutarea unui contract negociat sau încheiat
de către agent.
În ceea ce priveşte scadenţa obligaţiei de plată a comisionului, potrivit art. 2085 alin. (2) C. civ.,
comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se
datorează;
5) articolul 2087 C. civ. reglementează aspecte ţinând de calculul valorii comisionului. Astfel, se
instituie obligaţia comitentului de a-i comunica de îndată agentului toate informaţiile necesare calculului
valorii comisionului. Se menţionează exemplificativ obligaţia comitentului de a-i comunica agentului copii
de pe facturile expediate terţilor pe parcursul unui trimestru, precum şi extrase relevante din registrele
sale contabile. Referitor la această obligaţie, se interzice derogarea în defavoarea intereselor agentului.
O astfel de clauză ar fi considerată nescrisă.
382. Referitor la obligaţia de a plăti o indemnizaţie la sfârşitul contractului, aceasta este
consacrată în art. 2091 şi art. 2092 C. civ. Aceste articole trebuie corelate cu art. 2094 C. civ., potrivit
căruia derogarea de la normele din art. 2091 şi art. 2092 nu este permisă, dacă se face în defavoarea
intereselor agentului. Sancţiunea pentru nesocotirea interdicţiei reglementate de art. 2091 şi art. 2092
C. civ. este considerarea clauzei ca fiind nescrisă.
În privinţa obligaţiei menţionate, Codul civil reglementează următoarele aspecte:
a) condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a avea dreptul la indemnizaţie;
b) rolul dreptului la indemnizaţie;
c) cuantumul indemnizaţiei;
d) stingerea dreptului la indemnizaţie.
Cu privire la primul aspect, potrivit art. 2091 C. civ., la încetarea contractului de agenţie, ca regulă,
agentul are dreptul să primească o indemnizaţie de la comitent, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) agentul a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii
existenţi, iar comitentul obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi
b) plata acestei indemnizaţii este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special
comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent
cu clienţii prevăzuţi la lit. a), precum şi posibila restrângere a activităţii profesionale a agentului din cauza
existenţei în contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţă.
Prin excepţie, agentul nu are dreptul la indemnizaţia reglementată prin art. 2091 C. civ.
(indemnizaţia de la încetarea contractului de agenţie) dacă este îndeplinită cel puţin una dintre
a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale;
b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care această denunţare este motivată
de circumstanţe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora, în mod
rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activităţilor;
c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ;
d) dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în cazul novaţiei acestui contract
prin înlocuirea agentului cu un terţ.
O analiză a celor patru condiţii arată faptul că pierderea dreptului la indemnizaţie are caracter
sancţionator pentru agent sau s-ar justifica prin aceea că fie contractul de agenţie nu încetează (situaţia
cesiunii), fie se continuă din punct de vedere economic (situaţia novaţiei)102.
Cu privire la al doilea aspect, indemnizaţia are un dublu rol. Pe de o parte, indemnizaţia are rol de
recompensă pentru creşterea valorii afacerii comitentului, acesta beneficiind de o creştere a numărului
de clienţi sau a volumului operaţiunilor cu clienţii existenţi. Pe de altă parte, indemnizaţia are rol de
compensaţie pentru pierderea suferită de către agent. Urmare a încetării contractului de agenţie,
agentul nu va mai putea să încaseze comisioane în legătură cu clienţii pe care i-a procurat comitentului.
Exemplificativ, dacă un client pe care agentul i l-a procurat comitentului în perioada contractului de
agenţie încheie, după încetarea contractului de agenţie şi fără intervenţia agentului, un nou contract
pentru operaţiuni similare, cu privire la acest din urmă contract agentul nu are drept la comision. Dacă
nu ar fi încetat contractul de agenţie, dreptul la comision al agentului ar fi existat în temeiul art. 2083 C.
civ.
Din această ultimă perspectivă – indemnizaţia/compensaţia –, se observă faptul că art. 2091 C. civ.
menţionează expres posibilitatea agentului de a obţine şi despăgubiri.
Cu privire la al treilea aspect, valoarea indemnizaţiei nu poate depăşi o sumă echivalentă
cuantumului unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a remuneraţiilor încasate de
agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remuneraţia
anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor încasate în cursul perioadei respective. Potrivit art.
2091 C. civ., dreptul la indemnizaţie se stinge dacă agentul ori, după caz, moştenitorul acestuia nu îl
pune în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţiile sale, într-un termen de un an de la data încetării
contractului de agenţie.
383. Referitor la obligaţia de a nu vinde pe credit, aceasta este consacrată direct prin art. 2076 C.
civ. Potrivit textului de lege menţionat, agentul nu poate vinde pe credit. În strânsă legătură se
menţionează şi interdicţia de a acorda reduceri sau amânări de plată pentru creanţele comitentului103.
Textul de lege permite derogarea expresă prin contractul de agenţie.
384. Referitor la obligaţia de a-l informa pe comitent despre reclamaţiile referitoare la bunurile
vândute sau serviciile prestate de către acesta, ea este consacrată prin art. 2077 C. civ. Potrivit
textului de lege menţionat, deşi nu este parte în contractul încheiat cu terţul, agentul poate primi
reclamaţii privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent. În strânsă legătură cu
acest drept conferit terţilor este reglementată şi obligaţia agentului de a-l încunoştinţa pe comitent în
legătură cu reclamaţiile primite.
385. Referitor la obligaţia de a respecta clauzele de neconcurenţă, aceasta este reglementată
prin art. 2075 C. civ. Textul de lege menţionat defineşte clauza de neconcurenţă drept acea stipulaţie
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada
contractului de agenţie sau ulterior încetării sale. Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru
regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă contractul
de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze
şi să încheie contracte.
Referitor la clauza de neconcurenţă sunt reglementate aspecte privind:
a) sancţiunea lipsei de identitate între clauza de neconcurenţă şi obiectul contractului;
102 Pentru dezvoltări, a se vedea A.-T. STĂNESCU, Ş.-AL. STĂNESCU, Comentariu la contractul de agenţie, în FL.-A.
BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentarii pe articole, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 2236-2237.
103 Vânzarea pe credit presupune acordarea termenului de plată încă de la momentul încheierii contractului în
care este inclusă obligaţia de plată. Acordarea unei amânări de plată este un eveniment ulterior încheierii
contractului.
b) condiţii de formă ad validitatem;

c) perioada de timp în care poate produce efecte juridice;
d) ineficacitatea clauzei.
Referitor la primul aspect, potrivit art. 2075 alin. (3) C. civ., în cazul în care clauza de neconcurenţă
vizează şi alte regiuni geografice/grupuri de persoane/bunuri sau servicii prin raportare la cele
care formează obiectul contractului de agenţie, clauza este considerată nescrisă.
Referitor la cel de-al doilea aspect, potrivit art. 2075 alin. (2) C. civ., forma scrisă este o condiţie ad
validitatem pentru clauza de neconcurenţă. Astfel, textul de lege indicat precizează sancţiunea nulităţii
absolute pentru nerespectarea formei menţionate.
Referitor la cel de-al treilea aspect, potrivit art. 2075 alin. (4) C. civ., restrângerea activităţii prin clauza
de neconcurenţă nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 2 ani de la data încetării
contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de 2 ani, acesta se va reduce de drept
la termenul maxim de 2 ani.
Referitor la cel de-al patrulea aspect, art. 2093 C. civ. prevede faptul că nu se poate prevala de
clauza de neconcurenţă comitentul atunci când:
a) comitentul denunţă unilateral contractul de agenţie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal
sau convenţional, şi fără a exista un motiv grav pentru care nu respectă preavizul, pe care comitentul
să îl fi comunicat de îndată agentului;
b) contractul de agenţie este reziliat ca urmare a culpei comitentului;
c) instanţa a înlăturat sau limitat efectele clauzei de neconcurenţă 104.
386. Referitor la obligaţii derivând din exclusivitatea specifică agenţiei, acestea sunt
reglementate prin art. 2074 C. civ. Potrivit textului de lege menţionat, exclusivitatea se caracterizează
prin următoarele trăsături:
a) ca regulă, agentul poate să reprezinte mai mulţi comitenţi în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip
de contracte;
b) prin excepţie, agentul nu poate să reprezinte mai mulţi comitenţi concurenţi, în aceeaşi regiune şi
pentru acelaşi tip de contracte;
c) prin excepţie, agentul nu poate să încheie în numele şi pe seama sa aceleaşi tipuri de contracte,
în aceeaşi regiune;
d) ca regulă, comitenţii pot să apeleze la mai mulţi agenţi în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de
contracte.
Potrivit textului de lege menţionat, atât de la reguli, cât şi de la excepţii este permisă derogarea.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de agenţie
387. În ceea ce priveşte răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de agenţie,

capitolul Codului civil referitor la acest contract face referire la consecinţele neexecutării unora dintre
obligaţiile derivând din acest contract. Aceste consecinţe au fost deja menţionate în cadrul analizei
efectelor contractului de agenţie.
104 Potrivit art. 2093 alin. (2) C. civ.: La cererea agentului instanţa poate, ţinând seama şi de interesele legitime
ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurenţă, atunci când consecinţele
prejudiciabile ale acesteia pentru agent sunt grave şi vădit inechitabile.
§ 9. Încetarea contractului de agenţie
388. Capitolul Codului civil referitor la contractul de agenţie reglementează denunţarea unilaterală,
ca o cauză de încetare a contractului 105. Aceasta este incidentă atât în cazul contractelor încheiate pe
durată nedeterminată, cât şi al celor pe durată determinată. În legătură cu ultima categorie se impun
două precizări:
a) contractul poate fi denunţat unilateral doar dacă există o clauză expresă în acest sens, în contract;
b) la calculul termenului de preaviz se ţine cont de întreaga perioadă a contractului, dacă a intervenit
prelungirea pe durată nedeterminată a contractului.
389. Denunţarea unilaterală implică, în mod necesar, acordarea unui preaviz. Durata preavizului
este în legătură directă cu durata contractului. În primul an de contract, termenul de preaviz trebuie să
aibă o durată de cel puţin o lună. În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul
minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata
termenului de preaviz să depăşească 6 luni106. Calculul termenului de preaviz se face după reguli
speciale, respectiv dacă părţile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la sfârşitul unei luni
calendaristice.
105 În legătură cu încetarea contractului de agenţie, a se vedea Ş. DIACONESCU, Încetarea contractelor de

agenţie, în S.I.U.B.B. nr. 1/2015, http://studia.law.ubbcluj.ro.
106 Potrivit art. 2089 alin. (5) C. civ.: Dacă părţile convin termene de preaviz mai lungi decât cele prevăzute la
alin. (3) şi (4), prin contractul de agenţie nu se pot stabili în sarcina agentului termene de preaviz mai lungi decât
cele stabilite în sarcina comitentului.
Capitolul al VIII-lea.
Contractul de intermediere
390. Contractul de intermediere107 este reglementat prin art. 2096-2102 C. civ.

În completarea textelor de lege care reglementează expres contractul de intermediere, în temeiul
art. 1167 C. civ., se aplică dispoziţiile formând teoria generală a obligaţiilor108.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de intermediere
391. Contractul de intermediere nu a cunoscut o reglementare anterior noului Cod civil. Pe plan
internaţional, prin intermediul Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, au fost sistematizate uzanţele
dezvoltate de profesionişti în această materie. Astfel, a fost elaborat un model de contract de
intermediere ocazională109 – ICC Model Occasional Intermediary Contract – Publicaţia ICC nr. 619/1999
(înnlocuit de Publicaţia ICC nr. 769 E – 2015). În prezent, contractul a devenit un contract
reglementat legal. Denumirea „contract de intermediere” corespunde tendinţei actuale a practicii 110.
Contractul a fost desemnat, în literatura de specialitate, şi prin sintagma „contract de curtaj”111.
392. Cu privire la contractele de intermediere încheiate anterior intrării în vigoare a Codului
civil112, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, acestea sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare
contractelor. În consecinţă, contractele de intermediere/curtaj încheiate anterior intrării în vigoare a
Codului civil sunt guvernate de normele juridice formând teoria generală a obligaţiilor.
107 Cu privire la contractul de intermediere, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed.
a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 590-592; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a revizuită
şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 326-331; FL.A. MOŢIU, Contractul de intermediere în noul Cod civil,
în C.J. nr. 10/2011, p. 526-528; L. SĂULEANU, Contractul de intermediere în Codul civil (Legea nr. 287/2009), în
Dreptul nr. 6/2012, p. 39-48; A.-T. STĂNESCU, Contracte profesionale speciale în reglementarea noului Cod civil,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 178-188.
obligaţiilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

109 A se vedea D.-AL. SITARU, Ş.-AL. STĂNESCU, Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 279 şi urm.

110 Literatura de specialitate a sesizat faptul că denumirea „contract de intermediere” poate să creeze confuzii,
„intermedierea” fiind un termen generic folosit deopotrivă pentru mandatul cu şi fără reprezentare şi varietăţile
acestuia. A fost propusă denumirea „contract de mijlocire” – a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial
român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 590.
111 A se vedea O. CĂPĂŢÎNĂ, B. ŞTEFĂNESCU, Tratat de dreptul comerţului internaţional. Partea specială, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978, p. 145 şi urm.; L. SĂULEANU, A. CALOTĂ, Contractul de curtaj, în R.D.C. nr.
7-8/1999, p. 210-216.
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de intermediere
3.1. Definiţia contractului de intermediere
393. Potrivit art. 2096 C. civ., intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de
client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract. Intermediarul nu este prepusul
părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale.
3.2. Obiectul contractului de intermediere
394. Privind definiţia contractului de intermediere prin prisma art. 1225 C. civ. 113, obiectul acestui
contract este operaţiunea juridică de intermediere. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de
intermediere, trebuie să fie îndeplinite două categorii de condiţii. O primă categorie vizează obiectul
acordului de voinţă (asupra a ceea ce convin părţile), iar a doua categorie vizează persoanele a căror
voinţă este exprimată (caracteristici ale acestora).
În ceea ce priveşte prima categorie, părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă cu privire la
asumarea de către una dintre ele a obligaţiei de identificare a unor terţe persoane şi punerea lor în
legătură cu cealaltă parte a contractului de intermediere în vederea încheierii unui contract determinat.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, demersurile ce fac obiectul contractului de intermediere
sunt acte materiale114.
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii, potrivit art. 2096 C. civ., partea care se obligă
să identifice terţe persoane şi să le pună în legătură cu cocontractantul său trebuie să fie independentă
prin raportare la părţile intermediate. Aceasta se traduce prin absenţa relaţiilor de subordonare faţă
de părţile intermediate (cocontractantul său din contractul de intermediere, denumit client, şi terţul
interesat de încheierea de contracte cu clientul).
În concluzie, în măsura în care un acord de voinţă întruneşte cumulativ caracteristicile operaţiunii
juridice a contractului de intermediere, atunci a fost încheiat un astfel de contract.
§ 4. Părţile contractului de intermediere
395. Potrivit art. 2096 C. civ., părţile contractului de intermediere sunt denumite client şi intermediar.
396. Clientul este persoana care este interesată de identificarea unor potenţiali parteneri de afaceri,
dar nu doreşte să realizeze acest lucru personal.
Codul civil nu impune nicio condiţie specială pentru client, situaţie care conduce spre concluzia că
acesta poate fi un profesionist sau nu. Privind totuşi din perspectiva aplicării practice a contractului de
intermediere, ca regulă, clientul este un profesionist 115.
397. Intermediarul este persoana care îşi asumă obligaţia de a identifica terţi interesaţi de
încheierea anumitor contracte şi de a-i pune în legătură cu clientul interesat, la rândul său, de încheierea
aceloraşi contracte. Codul civil nu impune, în mod direct, o condiţie specială pentru intermediar, în
sensul că trebuie să acţioneze cu titlu profesional. În concluzie, acesta poate fi un profesionist sau nu.
114 Această trăsătură constituie o deosebire prin raportare la celelalte contracte alcătuind noţiunea generică de
„intermediere” (contractele de mandat cu sau fără reprezentare şi varietăţile lor). Acestea din urmă presupun o
interpunere în formarea raportului juridic. A se vedea, în acest sens, ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial
român, ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 591; A.M. MATEESCU, Comentariu cu privire
la contractul de intermediere, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu,
115 A.M. MATEESCU, Comentariu cu privire la contractul de intermediere, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină
şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 471.

Privind totuşi din perspectiva aplicării practice a contractului de intermediere, ca regulă, intermediarul
este un profesionist116.
§ 5. Încheierea contractului de intermediere
398. Încheierea contractului de intermediere presupune realizarea unui acord de voinţă între două
părţi care doresc să dea naştere între ele drepturilor şi obligaţiilor care configurează operaţiunea juridică
de intermediere.
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de intermediere
de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza. În anumite situaţii117, la aceste condiţii
se adaugă şi condiţii de formă.
Codului civil destinată contractului de intermediere.
402. Cu privire la consimţământ, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de
intermediere rezultă faptul că oferta şi acceptarea trebuie să vizeze118 operaţiunea de intermediere119.
403. Cu privire la obiect120, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de intermediere
rezultă faptul că acesta este reprezentat de operaţiunea juridică de intermediere 121.
404. Cu privire la cauză122, din subdiviziunea Codului civil destinată contractului de intermediere
rezultă faptul că aceasta este reprezentată, pentru client, de dorinţa de a găsi persoane interesate de
116 A.M. MATEESCU, Comentariu cu privire la contractul de intermediere, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină
şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 471.
117 Potrivit art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune
o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

439-441.
119 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de intermediere, supra Capitolul
VIII, Secţiunea 3.
121 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de intermediere, supra Capitolul
VIII, Secţiunea 3.
122 Cu privire la cauză (teoria generală a obligaţiilor), C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1235 C. civ., în
FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a
încheierea unui/unor act(e) juridic(e), fără a participa însă personal la acest proces, iar pentru
intermediar, de dorinţa de a câştiga o sumă de bani.
405. Cu privire la condiţiile de formă, subdiviziunea Codului civil destinată contractului de
intermediere nu reglementează regula existenţei unor condiţii de formă ad validitatem.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de intermediere
406. Subdiviziunea Codului civil destinată contractului de intermediere nu reglementează existenţa

unor condiţii de formă ad probationem.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de intermediere
407. În subdiviziunea Codului civil referitoare la contractul de intermediere nu sunt incluse prevederi
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de intermediere
408. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv art. 1171 şi urm. C. civ., contractul de intermediere
409. Referitor la caracterul numit, contractul de intermediere îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
reglementarea generală a contractului de intermediere.
410. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de intermediere îndeplineşte cerinţa rezultând
din art. 1171 C. civ., respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente.
Exemplificativ, obligaţiei intermediarului de a pune în legătură cu clientul terţi interesaţi de încheierea
unui/unor act(e) juridic(e) îi corespunde obligaţia clientului de a-i plăti o sumă de bani.
411. Referitor la caracterul oneros, contractul de intermediere îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1172 C. civ., respectiv fiecare dintre părţile contractului urmăreşte să îşi procure un avantaj în
schimbul obligaţiilor asumate. Caracterul oneros reprezintă regula în materie. Astfel, analizând
prevederile art. 2097 alin. (2) C. civ. 123, se poate observa că textul de lege permite interpretarea în
sensul că, prin convenţia părţilor sau prin dispoziţii legale speciale, se poate ajunge la absenţa
remuneraţiei intermediarului. Pe cale de excepţie124, contractul de intermediere ar putea avea deci
caracter gratuit.
412. Referitor la caracterul comutativ, contractul de intermediere îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1173 C. civ., respectiv încă de la momentul încheierii contractului, pentru fiecare dintre părţile
acestuia este certă existenţa drepturilor şi obligaţiilor, iar întinderea lor este determinată sau
determinabilă.
413. Referitor la caracterul consensual, contractul de intermediere îndeplineşte cerinţa rezultând
din art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv pentru validitatea sa este necesar şi suficient să existe acordul
de voinţă al părţilor. Astfel, prevederile Codului civil destinate a reglementa acest contract nu
123 Potrivit art. 2097 alin. (2) C. civ., în lipsa convenţiei părţilor sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul
are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părţi sau cu uzanţele existente
între profesionişti pentru astfel de contracte.
124 A se vedea A.-T. STĂNESCU, Ş.-AL. STĂNESCU, Comentariu cu privire la contractul de intermediere, în FL.-A.
Bucureşti, 2014, p. 2241: art. 2097 C. civ. reglementează o prezumţie în sensul existenţei caracterului oneros al
contractului de intermediere.
reglementează condiţii de formă. De asemenea, nicio prevedere nu poate fi interpretată în sensul că

încheierea contractului de intermediere ar fi condiţionată de predarea vreunui bun.
414. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, contractul de intermediere poate
îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ.125.
415. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, contractul de
intermediere poate îndeplini cerinţa rezultând din art. 1177 C. civ. şi cerinţele prevăzute de legislaţia în
scopuri din afara activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale 126.
§ 7. Efectele contractului de intermediere
416. Efectele contractului de intermediere sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor,

respectiv drepturile şi obligaţiile clientului şi ale intermediarului.
417. Având în vedere specificul contractului de intermediere, respectiv faptul că încheierea acestuia
se face în vederea identificării de persoane interesate să încheie un anumit act juridic în viitor, se impune
o dublă analiză, respectiv:
a) efectele contractului de intermediere între părţile sale; şi
b) efectele contractului de intermediere faţă de terţi (terţul/terţii interesaţi să încheie contracte cu
clientul).
contractul de intermediere rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor:
A) Obligaţiile clientului:
a) obligaţia de a plăti intermediarului remuneraţia;
b) obligaţia de a restitui intermediarului cheltuielile făcute pentru intermediere;
c) obligaţia de a-i comunica intermediarului încheierea contractului cu terţul şi eventualele alte
informaţii necesare în vederea calculării remuneraţiei sale.
B) Obligaţiile intermediarului:
a) obligaţia de a pune clientul în legătură cu un terţ în vederea încheierii unui contract;
b) obligaţia de a reprezenta părţile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte
de executare a acestuia.
419. Din perspectiva efectelor faţă de terţi, din analiza prevederilor subdiviziunii referitoare la
contractul de intermediere rezultă consacrarea unei obligaţii, respectiv:
– obligaţia intermediarului de a comunica terţului toate informaţiile cu privire la avantajele şi
oportunitatea încheierii contractului intermediat127.
420. Referitor la obligaţia intermediarului de a pune clientul în legătură cu un terţ în vederea
încheierii unui contract, aceasta este consacrată în art. 2096 C. civ. Astfel, obligaţia intermediarului
127 Potrivit art. 2100 C. civ., intermediarul este obligat să comunice terţului toate informaţiile cu privire la
avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia să nu prejudicieze în mod culpabil

interesele clientului.
constă, în principiu, în identificarea unor potenţiali clienţi şi punerea acestora în legătură cu

cocontractantul său. Trebuie deci observat faptul că obligaţia intermediarului nu include, ca regulă, şi
încheierea de contracte cu terţul. Din aceasta nu trebuie dedus faptul că intermediarul nu ar putea
asigura reprezentarea părţilor intermediate la încheierea contractului intermediat. Potrivit art. 2102 C.
civ., prin excepţie, respectiv prin împuternicire expresă, intermediarul poate reprezenta părţile
intermediate la încheierea contractului intermediat 128.
În plus, se observă faptul că reglementarea Codului civil privind contractul de intermediere nu impune
vreo limitare cu privire la categoriile de contracte ce pot fi avute în vedere de către client şi intermediar.
421. Referitor la obligaţia de a reprezenta părţile intermediate la încheierea contractului
intermediat sau a altor acte de executare a acestuia, ea este consacrată de art. 2102 C. civ. Ca
regulă, o astfel de obligaţie nu caracterizează contractul de intermediere. Prin excepţie însă, în cazul în
care există o împuternicire expresă în acest sens, intermediarul va avea o astfel de obligaţie.
422. Referitor la obligaţia de a plăti intermediarului remuneraţia, aceasta este consacrată de art.
2097 C. civ. Textul de lege indicat trebuie analizat coroborat cu art. 143 1 din Legea nr. 71/2011. Astfel,
art. 2097 C. civ. instituie o prezumţie, respectiv prezumţia caracterului oneros al contractului de
intermediere. În consecinţă, ca regulă, în ceea ce priveşte contractul de intermediere, remuneraţia
există. În măsura în care remuneraţia există, dar cuantumul său nu este menţionat în contract, pentru
determinarea acestuia trebuie aplicat art. 2097 alin. (2) C. civ. 129 În temeiul textului de lege menţionat,
intermediarul are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părţi
sau cu uzanţele existente între profesionişti pentru astfel de contracte. În strânsă legătură cu existenţa
remuneraţiei, trebuie observat faptul că obligaţia de a plăti remuneraţie există dacă se întruneşte
situaţia premisă, respectiv „contractul intermediat s-a încheiat” ca urmare a intermedierii. Acesta este,
de altfel, şi momentul la care obligaţia este scadentă130.
Prin excepţie, aşa cum rezultă din art. 2097 alin. (2) C. civ., în măsura în care se prevede expres,
contractul se încheie cu titlu gratuit.
423. Referitor la obligaţia de a restitui intermediarului cheltuielile făcute pentru intermediere,
aceasta este consacrată prin art. 2098 C. civ. Spre deosebire de obligaţia de a plăti remuneraţia
intermediarului (care constituie regula), în cazul cheltuielilor, regula este în sensul absenţei acestei
obligaţii. Astfel, potrivit textului de lege menţionat, intermediarul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor
efectuate pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract.
424. Referitor la obligaţia de a-i comunica intermediarului încheierea contractului cu terţul şi
eventuale alte informaţii necesare în vederea calculării remuneraţiei sale, aceasta este consacrată
prin art. 2101 C. civ. Potrivit textului de lege menţionat, clientul are obligaţia să comunice intermediarului
dacă s-a încheiat contractul intermediat, în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia.
Raţiunea existenţei acestei obligaţii se regăseşte în art. 2097 C. civ. Potrivit alin. (1) al acestui articol,
intermediarul are dreptul la remuneraţie numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca
128 Din această perspectivă, textul de lege trebuie corelat cu art. 2013 alin. (2) C. civ. (Mandatul dat pentru
încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea
aplicabilă actului însuşi) şi art. 1304. C. civ. (Contractul încheiat de reprezentant în cazul dublei reprezentări este
anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod
expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea
unui conflict de interese).
129 Art. 2099 C. civ. reglementează remuneraţia în caz de pluralitate de intermediari. Astfel, indiferent dacă
pluralitatea de mandatari ar fi rezultatul unui singur contract de intermediere sau al mai multor contracte, regula
este aceea că fiecare intermediar are dreptul la o cotă egală din remuneraţia stabilită global. Se admite expres
posibilitatea de a se conveni altfel, prin contract.
130 A se vedea A.-T. STĂNESCU, Ş.-AL. STĂNESCU, Comentariu cu privire la contractul de intermediere, în FL.-A.
urmare a intermedierii sale. Obligaţia de comunicare se extinde prin alin. (2) al art. 2101 C. civ. şi la alte
informaţii care ar avea relevanţă în privinţa stabilirii cuantumului remuneraţiei.
În plus, art. 2101 C. civ. reglementează şi sancţiunea neexecutării obligaţiei reglementate prin
acelaşi articol, respectiv dublarea remuneraţiei. Se prevede şi posibilitatea derogării de la această
sancţiune, prin convenţia părţilor.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de intermediere
425. În ceea ce priveşte răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de intermediere,

subdiviziunea Codului civil referitoare la acest contract face referire la consecinţele neexecutării
obligaţiilor derivând din contractul de intermediere. Aceste consecinţe au fost deja menţionate în
cadrul analizei efectelor contractului.
§ 9. Încetarea contractului de intermediere
426. În ceea ce priveşte încetarea contractului de intermediere, subdiviziunea Codului civil referitoare
la acest contract nu cuprinde reglementări speciale.
Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Operatiunea de Leasing
Capitolul al XIV-lea.
Operaţiunea de leasing
în reglementarea O.G. nr. 51/1997
553. Regimul juridic al operaţiunii de leasing1 este reglementat prin O.G. nr. 51/19972.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la operaţiunea de leasing
554. Întrucât O.G. nr. 51/1997 nu a mai fost modificată din anul 2009, ca principiu, problemele de
drept tranzitoriu nu au caracter actual.
§ 3. Calificarea unui contract drept operaţiune de leasing
3.1. Definiţia şi natura juridică a operaţiunii de leasing
555. Definiţia operaţiunii de leasing se regăseşte în art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997. Potrivit
acestuia, operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită
rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul
de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a
schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale.
556. Privind definiţia actuală prin comparaţie cu definiţiile anterioare, se observă faptul că nu se mai
face referire expresă la cumpărarea bunului de către locator/finanţator de la furnizor3. Situaţia nu poate
fi interpretată în sensul excluderii din operaţiunea de leasing a cumpărării bunului de către
locator/finanţator de la furnizor4. Noua configuraţie a definiţiei poate fi explicată, mai curând, prin intenţia
1 Cu privire la operaţiunea şi contractul de leasing, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român,
ed. a 5-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 592-613; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. II, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 111-119; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 366-383;
I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 506-517; D.A.P. FLORESCU, M. ROTARU, M. OLTEANU, G.
SPĂTARU, A. DERSCANU, Contractul de leasing, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; S. POPOVICI, Contractul de
leasing, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; E. TURCU, Contractul de leasing, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008; G.
TIŢA-NICOLESCU, Leasing, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006; V. GODÎNCĂ-HERLEA, Contractele de leasing conform Legii
nr. 85/2014 – probleme teoretice şi practice, în R.R.D.A. nr. 7/2015, p. 79-94; V. PĂTULEA, Garanţia pentru viciile lucrului
în cadrul operaţiunii de leasing, în Dreptul nr. 10/2005, p. 28-45.
2 O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie
2000, cu ultima modificare adusă prin Legea nr. 383/2009 pentru modificarea art. 6 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009).
3 A se vedea, cu titlu de exemplu, definiţia din forma iniţială a actului normativ: „Art. 1. Prezenta ordonanţă se
aplică operaţiunilor de leasing în care o parte, denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi, denumită
utilizator, să cumpere de la un terţ şi să confere folosinţa şi posesia unui bun mobil sau imobil, în scopul exploatării
sale comerciale sau pentru consumul final.
Art. 3. În scopul finalizării unei operaţiuni de leasing, utilizatorul are dreptul de a-şi alege furnizorul, cu excepţia
cazului în care societatea de leasing are şi calitatea de furnizor, precum şi societatea care va asigura bunul, cu
acordul societăţii de leasing”.
4 Trebuie observate, din această perspectivă, prevederile art. 22 din O.G. nr. 51/1997. Textul actului normativ
supune prevederilor sale o operaţiune incluzând o cumpărare a bunului ce face obiectul operaţiunii de leasing de
de a include în categoria operaţiunilor de leasing şi a celor în care cumpărarea bunului de către

locator/finanţator de la furnizor lipseşte, locatorul/finanţatorul fiind deja proprietar al bunului la data la
care se demarează operaţiunea de leasing. Astfel, pot fi imaginate două situaţii:
a) ipoteza în care locatorul/finanţatorul este proprietar al bunului la momentul la care se formulează
cererea fermă pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing, caz în care operaţiunea de leasing nu va
include şi un contract (de vânzare) încheiat între furnizor şi locator/finanţator;
b) ipoteza în care locatorul/finanţatorul nu este proprietar al bunului la momentul la care se
formulează cererea fermă pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing, caz în care operaţiunea de
leasing va include şi un contract (de vânzare) încheiat între furnizor şi locator/finanţator.
557. În vederea stabilirii naturii juridice a operaţiunii de leasing, trebuie observate următoarele:
a) operaţiunea de leasing se caracterizează prin efecte juridice specifice. Capitolul III al O.G. nr.
51/1997 este consacrat reglementării obligaţiilor părţilor operaţiunii de leasing, respectiv ale
locatorului/finanţatorului şi locatarului/utilizatorului;
b) operaţiunea de leasing presupune un acord de voinţă între locator/finanţator şi
locatar/utilizator. Potrivit art. 4 din O.G. nr. 51/1997, pentru efectuarea unei operaţiuni de leasing,
persoana care are interes să devină locatar/utilizator adresează o cerere scrisă societăţii de leasing,
precizând bunul care va constitui obiectul contractului de leasing şi dovedind situaţia sa financiară. Deşi
O.G. nr. 51/1997 nu precizează expres, pentru a se ajunge de la cererea locatarului/utilizatorului la
efectele juridice atribuite de lege operaţiunii de leasing este necesară şi exprimarea voinţei societăţii de
leasing (locatorul/finanţatorul) în sensul acceptării cererii de efectuare a unei operaţiuni de leasing.
Privind cele două observaţii prin prisma art. 1166 şi art. 1164 C. civ., se observă faptul că
operaţiunea de leasing îndeplineşte condiţiile pentru a fi calificată drept contract5, fiind un acord de
voinţe ce a intervenit cu scopul de a da naştere la efecte juridice. Un argument în plus este reprezentat
de art. 11 din O.G. nr. 51/1997. Potrivit acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor, în cadrul operaţiunii de
leasing, vor fi stipulate în contract.
Executarea obligaţiilor reglementate de O.G. nr. 51/1997 în sarcina locatorului/finanţatorului
presupune încheierea mai multor acte juridice, respectiv:
a) un contract (de vânzare), încheiat între locator/finanţator şi furnizor, acesta din urmă fiind
persoana ce va transmite locatorului/finanţatorului proprietatea asupra bunului ce face obiectul
operaţiunii de leasing (în ipoteza în care locatorul/finanţatorul este proprietarul bunului la data încheierii
operaţiunii de leasing, încheierea acestui contract nu mai constituie o obligaţie a
locatorului/finanţatorului);
b) un contract de leasing, încheiat între locator/finanţator şi locatar/utilizator;
c) un contract de asigurare, încheiat între locator/finanţator şi un asigurător.
către locator/finanţator. Operaţiunea a fost denumită, la nivel doctrinar, operaţiune de lease-back. În acest sens, a
se vedea E. TURCU, Contractul de leasing, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 125-128; V. NEMEŞ, Drept comercial,
ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 371.
Potrivit art. 22 din O.G. nr. 51/1997: „(1) Dispoziţiile prezentei ordonanţe se aplică şi în situaţia în care o
persoană fizică sau juridică vinde un bun unei societăţi de leasing, pentru a-l utiliza în sistem de leasing, cu dreptul
sau obligaţia de răscumpărare la sfârşitul contractului de leasing”.
5 Cu privire la definiţia contractului, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 596; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015, p. 366-367; E. TURCU, Contractul de leasing, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 91-92.
Pentru o definiţie a contractului de leasing dată de jurisprudenţă, a se vedea Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă C.C.I.R., sentinţa nr. 79 din 28 aprilie 2000, în C. CUCU, M. GAVRIŞ, Contracte comerciale.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, p. 136, apud V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2015, p. 367: „(…) contractul de leasing constă în finanţarea unei investiţii productive, garantată prin
dreptul de proprietate al locatorului finanţator asupra bunului, utilizatorul având opţiunea de cumpărare a bunului la
preţul stabilit cu ocazia închirierii bunului, ţinându-se seama de sumele plătite cu titlu de chirie (rată de leasing)”.
Între contractele încheiate în executarea obligaţiilor reglementate de O.G. nr. 51/1997 în sarcina
locatorului/finanţatorului se creează o serie de legături. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate
următoarele:
a) cumpărătorul din contractul (de vânzare) (locator/finanţator în operaţiunea de leasing) nu
beneficiază de libertate contractuală sub aspectul alegerii persoanei cocontractantului-vânzător
(furnizor în operaţiunea de leasing) sau sub aspectul clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 9 lit. a)
şi b) din O.G. nr. 51/1997, locatorul/finanţatorul se obligă să contracteze bunul cu furnizorul desemnat
de locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta;
b) operaţiunea de leasing şi contractul de leasing au efecte juridice comune. Cu titlu de exemplu,
potrivit art. 9 lit. c) şi d) din O.G. nr. 51/1997, se remarcă obligaţia de a transmite locatarului/utilizatorului
drepturile ce derivă din contractul (de vânzare) încheiat, cu excepţia dreptului de dispoziţie, respectiv
obligaţia de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing;
c) locatarul/utilizatorul din operaţiunea de leasing are acţiune directă împotriva furnizorului, cu
exonerarea locatorului/finanţatorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea şi asistenţa tehnică,
service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie.
Ca urmare a legăturilor create între contractele încheiate în executarea obligaţiilor derivând
dintr-o operaţiune de leasing, la nivel doctrinar, acestea au fost calificate drept un grup de contracte6.
3.2. Obiectul operaţiunii de leasing
558. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii de leasing, părţile trebuie să îşi fi exprimat voinţa în sensul
încheierii unui contract de leasing, cu privire la anumite categorii de bunuri, pe o perioadă determinată,
la finalul căreia locatarul/utilizatorul să aibă un drept de opţiune în sensul de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
Operaţiunea de leasing include, în mod necesar, asumarea obligaţiei de a încheia un contract de
leasing şi a obligaţiei de a respecta dreptul de opţiune. Operaţiunea de leasing presupune şi
încheierea altor contracte, unele cu caracter opţional, altele obligatorii. Acestea nu sunt determinante
pentru calificarea acordului de voinţă ca fiind o operaţiune de leasing, ci sunt necesare pentru a se putea
realiza operaţiunea de leasing ori contribuie la creşterea siguranţei economice a operaţiunii de leasing.
Cu titlu de exemplu, astfel de contracte pot fi: un contract (de vânzare) prin care locatorul/finanţatorul
dobândeşte bunul vizat de către utilizator de la furnizor 7, un contract de asigurare, prin care
locatorul/finanţatorul asigură bunul, un contract de garanţie prin care este garantată
locatorului/finanţatorului plata ratelor de leasing de către locatar/utilizator.
559. Contractul de leasing este încheiat între persoana care are calitatea de locator/finanţator în
cadrul operaţiunii de leasing şi persoana care are calitatea de locatar/utilizator în cadrul aceleiaşi
operaţiuni. Obiectul contractului este transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui anumit bun,
respectiv plata unei sume de bani denumite rată de leasing.
560. Referitor la „transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui anumit bun” trebuie observate
prevederile art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997. Potrivit acestora, în temeiul contractului de leasing se
transmit, pe perioada contractului de leasing (perioadă determinată)8, drepturile ce derivă din contractul
(de vânzare), mai puţin dreptul de dispoziţie. Rezultă deci că, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate
dobândit prin intermediul contractului (de vânzare), se operează o scindare a atributelor sale. Astfel,
posesia şi folosinţa vor fi transmise către locatar/utilizator, iar dispoziţia va rămâne la locator/finanţator.
Textul art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997 este însă general, vizând şi alte drepturi ce au derivat din
6 GH. PIPEREA, Grupul de contracte. O teorie a haosului, publicat pe

https://www.juridice.ro/268408/grupul-de-contracte-o-teorie-a-haosului.html (consultat la data de 20.02.2017).
7 Dacă nu este deja titular al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv.
8 Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, perioada de leasing trebuie să fie de cel puţin 12 luni.
contractul de vânzare, nu numai dreptul de proprietate. Definitorie pentru contractul de leasing este însă
transmiterea folosinţei, acesta fiind elementul comun atât pentru situaţia în care locatorul/finanţatorul
dobândeşte bunul de la un furnizor, cât şi pentru situaţia în care a devenit proprietarul bunului într-un
alt mod.
561. Referitor la „rata de leasing”, aceasta se determină diferit, în funcţie de tipul de contract de
leasing. Astfel, există două tipuri de contracte de leasing, definite prin Codul fiscal 9, respectiv:
a) contractul de leasing financiar;
b) contractul de leasing operaţional.
Potrivit art. 7 pct. 7 C. fisc., contractul de leasing financiar este orice contract de leasing care
îndeplineşte cel puţin una dintre următoarele condiţii:
a) riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt
transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte;
b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face
obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
c) utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea
reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre durata normală de
funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcţionare
maximă, exprimată în procente;
d) perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a bunului care
face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include orice perioadă pentru
care contractul de leasing poate fi prelungit;
e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu
valoarea de intrare a bunului10.
Rata de leasing, aferentă unui contract de leasing financiar, reprezintă, potrivit art. 2 lit. d) din
O.G. nr. 51/1997, cota-parte din valoarea de intrare a bunului11 şi dobânda de leasing12. Analizând
definiţia ratei de leasing se observă faptul că, în schimbul dreptului de folosinţă temporară,
locatarul/utilizatorul nu plăteşte folosinţa bunului, ci o cotă-parte din valoarea bunului (cota-parte din
valoarea de intrare) şi folosinţa banilor (dobânda). Situaţia constituie un argument pentru a detaşa
contractul de leasing de contractul de locaţiune, unde locatarul plăteşte preţul folosinţei bunului (art.
1777 C. civ.)13.
9 Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în M. Of. nr. 688 din 10 septembrie 2015, cu ultima
modificare adusă prin O.U.G. nr. 25/2018 privind modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru
aprobarea unor măsuri fiscal-bugetare, publicată în M. Of. nr. 291 din 30 martie 2018.
10 Potrivit art. 29 alin. (1) C. fisc., în cazul leasingului financiar, locatarul/utilizatorul este tratat, din punct de
vedere fiscal, drept proprietar al bunului.

11 Valoarea de intrare a bunului este definită prin art. 2 lit. a) din O.G. nr. 51/1997. Potrivit acestuia, valoarea de
intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către finanţator, respectiv costul de achiziţie.
Potrivit art. 29 alin. (2) C. fisc., în cazul leasingului financiar, amortizarea bunului ce face obiectul contractului
de leasing se face de către utilizator.
12 Potrivit art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, dobânda de leasing se stabileşte pe baza ratei dobânzii convenite
prin acordul părţilor.

Potrivit art. 29 alin. (3) C. fisc., în cazul leasingului financiar, utilizatorul deduce dobânda.
13 Cu privire la contractul de locaţiune, a se vedea R. DINCĂ, Contracte civile speciale în noul Cod civil, Ed.
Dreptul contractelor civile, ed. a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 336-363; C. TOADER,
Drept civil. Contracte speciale, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Potrivit art. 7 pct. 8 C. fisc., contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat
între locator şi locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin
riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală 14, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la pct. 7 lit. b)-e)15.
Rata de leasing, aferentă unui contract de leasing operaţional, reprezintă, potrivit art. 2 lit. d) din
O.G. nr. 51/1997, chiria stabilită prin acordul părţilor 16.
562. Potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, operaţiunile de leasing au ca obiect anumite
categorii de bunuri, respectiv bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinaţie,
precum şi bunuri mobile, aflate în circuitul civil, ca regulă, corporale.
Prin excepţie, poate face obiectul operaţiunilor de leasing dreptul de utilizare a programelor pentru
calculator.
În privinţa bunurilor ce pot face obiectul operaţiunilor de leasing, în afară de regula şi excepţia
menţionate, O. G. nr. 51/1997 reglementează situaţia particulară a anumitor categorii de bunuri:
1) potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, nu pot face obiectul operaţiunilor de leasing
înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru, manuscrisele, brevetele, drepturile de autor;
2) potrivit art. 24 din O.G. nr. 51/1997, societăţile de leasing pot încheia contracte de leasing având
ca obiect:
a) realizarea unei construcţii pe terenul proprietate a locatarului/utilizatorului, caz în care părţile pot
conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepţionarea construcţiei
şi conferă locatorului/finanţatorului un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de folosinţă
asupra terenului, dacă părţile nu au convenit altfel;
b) dobândirea dreptului de edificare a unei construcţii pe terenul locatorului/finanţatorului, caz în care
părţile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă de la recepţionarea
construcţiei şi conferă locatarului/utilizatorului un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de
folosinţă asupra terenului, dacă părţile nu au convenit altfel;
c) construcţiile existente, proprietate a locatorului/finanţatorului sau care urmează să fie achiziţionate
de acesta, construite pe terenul proprietate a locatorului/finanţatorului ori care urmează să fie
achiziţionat de acesta sau pe un teren asupra căruia locatorul/finanţatorul are un drept de superficie. În
acest caz, locatorul/finanţatorul va transfera în sistem de leasing construcţiile şi, dacă este cazul, va
finanţa costul terenului ce urmează a fi achiziţionat şi va avea un drept de proprietate asupra
construcţiilor şi un drept de proprietate sau de superficie asupra terenului, după caz, în timp ce
locatarul/utilizatorul va avea un drept de folosinţă atât asupra construcţiilor, cât şi asupra terenului;
d) construcţiile existente, proprietate a locatorului/finanţatorului, construite pe terenul proprietate a
locatorului/finanţatorului sau pe un teren proprietate a unui terţ, asupra căruia locatorul/finanţatorul are
un drept de folosinţă; părţile pot conveni că perioada de rambursare a ratelor de leasing începe să curgă
de la recepţionarea construcţiei de către locatar/utilizator. În această situaţie, locatorul/finanţatorul va
avea un drept de proprietate asupra construcţiei şi un drept de proprietate sau, după caz, un drept de
folosinţă asupra terenului, dacă părţile nu au convenit altfel.
14 Potrivit art. 7 pct. 8 C. fisc.: riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea
de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea
bunului la momentul expirării contractului.
15 Potrivit art. 29 alin. (1) C. fisc., în cazul leasingului operaţional, locatorul/finanţatorul este tratat, din punct de
vedere fiscal, drept proprietar al bunului.

Potrivit art. 29 alin. (2) C. fisc., în cazul leasingului operaţional, amortizarea bunului ce face obiectul contractului
de leasing se face de către locator/finanţator.
16 Potrivit art. 29 alin. (3) C. fisc., în cazul leasingului operaţional, locatarul deduce chiria (rata de leasing).
563. Dreptul de opţiune constă în posibilitatea de a cumpăra bunul ce face obiectul contractului de
leasing, de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, sau de a înceta raporturile
contractuale. Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 9 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, titularul dreptului de opţiune este
locatarul/utilizatorul, iar obligaţia de a-l respecta incumbă locatorului/finanţatorului. Izvorul acestuia îl
constituie operaţiunea de leasing, caracterizând această operaţiune indiferent dacă include un contract
de leasing financiar sau operaţional.
În privinţa exercitării dreptului de opţiune sub forma cumpărării bunului, potrivit art. 2 lit. c) din
O.G. nr. 51/1997, transferul dreptului de proprietate se face la valoarea reziduală. Aceasta este definită
ca fiind valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în
contract, precum şi a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului
de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator. Valoarea reziduală se stabileşte, potrivit textului
de lege menţionat, prin convenţia părţilor.
În privinţa exercitării dreptului de opţiune sub forma prelungirii contractului de leasing, potrivit
art. 1 alin. (1) şi art. 9 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, prelungirea este obligatorie pentru locator/finanţator
doar dacă nu se schimbă natura leasingului.
§ 4. Părţile operaţiunii de leasing
564. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 51/1997, părţile operaţiunii de leasing sunt denumite locator/finanţator
şi locatar/utilizator.
565. Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, calitatea de locator/finanţator o poate avea o
societate de leasing, deci o persoană juridică (română sau străină).
566. Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, calitatea de locatar/utilizator o poate avea orice
persoană fizică sau juridică (română ori străină).
§ 5. Încheierea operaţiunii de leasing
567. Deşi nu se precizează expres, operaţiunea de leasing are natura juridică a unui contract.
Astfel, aceasta este iniţiată printr-o cerere fermă formulată de către locatar/utilizator şi adresată
locatorului/finanţatorului. Având în vedere faptul că operaţiunea de leasing dă naştere la obligaţii
care îi vizează atât pe locatar/utilizator, cât şi pe locator/finanţator, pentru a se produce aceste
efecte juridice, chiar dacă nu se menţionează expres în O.G . nr. 51/1997, este de presupus că
este necesară şi aprobarea locatorului/finanţatorului. Un argument în plus este reprezentat de art.
11 din O.G. nr. 51/1997. Potrivit acestuia, drepturile şi obligaţiile părţilor, în cadrul operaţiunii de leasing,
vor fi stipulate în contract. În consecinţă, fiind un contract, operaţiunea de leasing se încheie la
momentul la care locatorul/finanţatorul şi locatarul/utilizatorul şi-au exprimat voinţa de a fi legate
de o operaţiune de leasing.
Referitor la cererea fermă, art. 4 din O.G. nr. 51/1997 prevede faptul că locatarul/utilizatorul trebuie
să precizeze bunul de care este interesat. De asemenea, se reglementează obligaţia
locatarului/utilizatorului de a transmite, odată cu cererea fermă, actele din care să rezulte situaţia sa
financiară.
568. Încheierea operaţiunii de leasing dă naştere, în sarcina locatorului/finanţatorului, la
obligaţia de a încheia anumite acte juridice. Potrivit art. 9 din O.G. nr. 51/1997, locatorul-finanţator
are obligaţia de a încheia:
a) un contract (de vânzare), prin care să dobândească bunul solicitat de locatar/utilizator .
Contractul trebuie încheiat cu furnizorul ales de către locatar/utilizator, în condiţiile expres
formulate de către acesta;
b) un contract de leasing, prin care locatorul/finanţatorul să transmită locatarului/utilizatorului

drepturile ce derivă din contractul (de vânzare), cu excepţia dreptului de di spoziţie (să transmită
dreptul de folosinţă asupra bunului);
c) un contract de asigurare, prin care locatorul/finanţatorul să asigure bunul ce face obiectul
operaţiunii de leasing.
569. În plus, încheierea operaţiunii de leasing dă naştere dreptului de opţiune – posibilitatea
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing sau de a înceta
raporturile contractuale. La nivel doctrinar 17, dreptul de opţiune a fost interpretat ca fiind o
promisiune de vânzare a bunului.
de terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia operaţiunii de leasing
572. Cu privire la capacitate, O.G. nr. 51/1997 reglementează în materia capacităţii de folosinţă.
Referitor la locator/finanţator, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, acesta poate fi exclusiv o
persoană juridică având calitatea de societate de leasing. Referitor la locatar/utilizator, potrivit art. 3
alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică.
573. Cu privire la consimţământ, din O.G. nr. 51/1997 rezultă faptul că acesta trebuie să vizeze
obiectul operaţiunii de leasing19.
574. Cu privire la obiect20, din O.G. nr. 51/1997 rezultă faptul că acesta este reprezentat de
încheierea unui contract de leasing, cu privire la anumite categorii de bunuri, pe o perioadă determinată,
la finalul căreia locatarul/utilizatorul să aibă un drept de opţiune în sensul de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing sau de a înceta raporturile contractuale.
575. Cu privire la cauză21, din O.G. nr. 51/1997 rezultă faptul că aceasta este reprezentată, pentru
locator/finanţator, de intenţia de a obţine sume de bani sub forma dobânzilor, iar pentru locatar/ utilizator,
de intenţia de a obţine o sursă de finanţare pe baza căreia să achiziţioneze un bun pentru folosinţă pe
17 A se vedea E. TURCU, Contractul de leasing, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 75.

18 Potrivit art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o
19 Cu privire la ofertă şi acceptare, a se vedea A.A. MOISE, Comentariu cu privire la art. 1196 C. civ., în FL.-A.
revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1328-1329. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu
2012, p. 439-441.
perioadă determinată, cu posibilitatea de a cumpăra bunul, de a prelungi folosinţa sau de a înceta

contractul.
576. Cu privire la condiţiile de formă, O.G. nr. 51/1997 nu le reglementează explicit cu referire la
operaţiunea de leasing. Articolul 11 din actul normativ menţionat precizează faptul că în cadrul
operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract. Textul de lege face,
astfel, referire indirectă la forma scrisă a operaţiunii de leasing, dar nu poate fi considerat a introduce,
în mod neîndoielnic, forma scrisă ca o condiţie ad validitatem22.
5.2. Condiţiile referitoare la proba operaţiunii de leasing
577. O.G. nr. 51/1997 nu le reglementează explicit cu referire la operaţiunea de leasing. Articolul 11
din actul normativ menţionat precizează faptul că în cadrul operaţiunilor de leasing drepturile şi obligaţiile
părţilor vor fi stipulate în contract. Textul de lege face, astfel, referire indirectă la forma scrisă a
operaţiunii de leasing. Întrucât nu este neîndoielnic că art. 11 reglementează o condiţie ad validitatem,
forma scrisă rezultând din interpretarea acestui articol urmează a fi plasată în sfera condiţiilor ad
probationem.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a operaţiunii de leasing
578. O.G. nr. 51/1997 nu cuprinde dispoziţii referitoare la condiţii de opozabilitate faţă de terţi, care
să vizeze operaţiunea de leasing. Astfel de condiţii sunt reglementate pentru contractul de leasing 23.
§ 6. Caracterele juridice ale operaţiunii de leasing
579. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv art. 1171 şi urm. C. civ., operaţiunea de leasing
580. Referitor la caracterul numit, operaţiunea de leasing îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1168 C. civ., respectiv este un contract reglementat legal. Astfel, O.G. nr. 51/1997 constituie
reglementarea generală a operaţiunii de leasing.
581. Referitor la caracterul sinalagmatic, operaţiunea de leasing îndeplineşte cerinţa rezultând din
Exemplificativ, obligaţiei locatorului/finanţatorului de a încheia contractul de leasing cu
locatarul/utilizatorul şi de a-i transmite acestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă
din contractul pe care locatorul/finanţatorul l-a încheiat pentru a dobândi bunul, îi corespunde obligaţia
locatarului/utilizatorului de a îl informa pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului
de proprietate venită din partea unui terţ [art. 9 lit. c) şi art. 10 lit. h) din O. G. nr. 51/1997].
582. Referitor la caracterul oneros, operaţiunea de leasing îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, locatarul/utilizatorul încheie contractul pentru a obţine finanţare, din
22 Potrivit art. 1179 alin. (2) C. civ.: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta
trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile”.
Potrivit art. 1242 C. civ.: „Sancţiune. (1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care,
în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. (2) Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie
încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost
respectată”.
23 A se vedea art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997. Potrivit acestui text de lege, contractele de leasing având ca
obiect utilizarea bunurilor imobile vor fi înscrise în cartea funciară.

partea locatorului/finanţatorului, pentru procurarea unui anumit bun; locatorul/utilizatorul încheie

contractul pentru a obţine dobânda convenită.
583. Referitor la caracterul comutativ, operaţiunea de leasing îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
584. Referitor la caracterul consensual, operaţiunea de leasing îndeplineşte cerinţa rezultând din
art. 1174 alin. (2) C. civ., respectiv, pentru validitatea sa, este necesar şi suficient să existe acordul
de voinţă al părţilor. Astfel, delimitând operaţiunea de leasing de contractul de leasing, se observă
faptul că, potrivit art. 11 din O.G. nr. 51/1997, drepturile şi obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract.
Nu se precizează dacă forma scrisă este o condiţie ad validitatem sau ad probationem. În absenţa unei
certitudini în sensul că respectiva condiţie constituie o cerinţă ad validitatem, contractul urmează a fi
considerat un contract consensual24. Totuşi, trebuie observat faptul că, potrivit art. 7 teza I din O.G. nr.
51/1997, contractul de leasing „se încheie” în scris, aspect care îndreptăţeşte calificarea formei scrise
drept o condiţie ad validitatem pentru contractul de leasing25.
585. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, operaţiunea de leasing poate
586. Referitor la posibilitatea de a fi un contract încheiat cu consumatorii, operaţiunea de leasing
§ 7. Efectele operaţiunii de leasing
587. Efectele operaţiunii de leasing sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor. Art. 9
şi art. 10 din O.G. nr. 51/1997 enumeră efecte ale operaţiunii de leasing.
588. Din analiza prevederilor legale menţionate rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor:
A) Obligaţiile locatorului/finanţatorului:
1) obligaţia de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit
intereselor sale;
2) obligaţia de a contracta bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres
formulate de către acesta sau, după caz, de a dobândi dreptul definitiv de utilizare asupra programului
pentru calculator;
3) obligaţia de a încheia un contract de leasing cu locatarul/utilizatorul şi de a transmite acestuia, în
temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar
în cazul programelor pentru calculator, de a transmite dreptul de utilizare asupra programelor pentru
24 Predarea bunului este un moment ulterior încheierii operaţiunii de leasing. Un argument în acest sens îl
constituie faptul că încheierea contractului prin care este dobândit bunul constituie un efect al operaţiunii de leasing,
aspect ce presupune deci faptul că operaţiunea de leasing este încheiată anterior predării bunului (art. 9 din O.G.
nr. 51/1997).
25 Potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/1997, contractele de leasing constituie titluri executorii.
calculator către locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept pe perioada derulării
contractului de leasing;
4) obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a
prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura leasingului, ori de a înceta raporturile contractuale;
5) obligaţia de a-i garanta locatarului/utilizatorului liniştita folosinţă a bunului, în condiţiile în care
acesta a respectat toate clauzele contractuale;
6) obligaţia de a asigura, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing, dacă prin
contractul de leasing părţile nu au convenit altfel.
B) Obligaţiile locatarului/utilizatorului:
1) obligaţia de a efectua recepţia şi de a primi bunul la termenul şi în condiţiile de livrare agreate cu
furnizorul;
2) obligaţia de a exploata bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura
instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
3) obligaţia de a nu greva de sarcini bunurile care fac obiectul contractului de leasing decât cu acordul
finanţatorului;
4) obligaţia de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing – rate de leasing,
asigurări, impozite, taxe –, în cuantumul şi la termenele menţionate în contract;
5) obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului sau
din contractul de leasing;
6) obligaţia de a-şi asuma, pentru întreaga perioadă a contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
totalitatea obligaţiilor ce decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi, inclusiv riscul pieirii,
distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi continuarea plăţilor cu titlu de rată de leasing
până la achitarea integrală a valorii contractului de leasing;
7) obligaţia de-i a permite locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de
exploatare a bunului care face obiectului contractului de leasing;
8) obligaţia de a-l informa pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate venită din parte unui terţ;
9) obligaţia de a nu aduce modificări bunului şi de a nu schimba locul declarat în contract fără acordul
locatorului/finanţatorului;
10) obligaţia de a restitui bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
589. Referitor la obligaţia locatorului/finanţatorului de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului
de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale şi de a contracta bunul cu furnizorul desemnat
de locatarul/utilizator, în condiţiile expres formulate de către acesta sau, după caz, de a dobândi dreptul
definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator, trebuie făcute mai multe observaţii:
a) în primul rând, se observă faptul că, în prezent 28, O.G. nr. 51/1997 nu face referire expresă la
încheierea unui contract de vânzare între locator/finanţator şi furnizor. Actul normativ face referire la
„achiziţionarea bunului” [art. 2 lit. a)], dar consacră şi posibilitatea ca un locatar/utilizator dintr-un contract
de leasing să încheie, în perioada în care contractul este în derulare, în calitate de locator/finanţator, un
alt contract de leasing, având ca obiect acelaşi bun [art. 1 alin. (11)]29. Având în vedere cele menţionate,
28 În forma anterioară, o astfel de referire era făcută chiar în definiţia operaţiunii de leasing. Astfel, potrivit art. 1
din O.G. nr. 51/1997, în forma iniţială: „Prezenta ordonanţă se aplică operaţiunilor de leasing în care o parte,
denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi, denumită utilizator, să cumpere de la un terţ şi să confere
folosinţa şi posesia unui bun mobil sau imobil, în scopul exploatării sale comerciale sau pentru consumul final”.
29 Potrivit art. 1 alin. (1 1) din O.G. nr. 51/1997: „Prezenta ordonanţă se aplică şi în situaţia în care
locatarul/utilizatorul unui bun care face obiectul unui contract de leasing încheie cu un alt locatar/utilizator, denumit
locatar/utilizator final, un contract de leasing având ca obiect acelaşi bun. Contractul de leasing încheiat cu
se impune concluzia că dobândirea bunului de către locator/finanţator poate fi rezultatul şi al altor acte
juridice, nu numai al unui contract de vânzare. Privind din perspectiva dreptului de opţiune al
locatarului/utilizatorului, drept în al cărui conţinut intră inclusiv transferul proprietăţii de la
locator/finanţator la locatar/utilizator, în absenţa unei convenţii speciale a părţilor în sensul renunţării la
posibilitatea de a dobândi proprietatea bunului de către locatar/utilizator, actul juridic încheiat între
locator/finanţator şi furnizor trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate. Cel mai adesea
acesta va fi un contract de vânzare;
b) în al doilea rând, dacă obligaţia de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul
de bunuri, potrivit intereselor sale, este prezentă în legătură cu orice operaţiune de leasing, obligaţia de
a contracta bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în condiţiile expres formulate de către
acesta sau, după caz, de a dobândi dreptul definitiv de utilizare asupra programului pentru calculator
poate să lipsească. O astfel de situaţie poate interveni atunci când, la momentul încheierii operaţiunii
de leasing, locatorul/finanţatorul este deja proprietarul bunului cu privire la care locatarul/utilizatorul îşi
manifestă interesul.
În strânsă legătură cu obligaţia de a contracta bunul cu furnizorul desemnat de locatar/utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta, este reglementă în sarcina locatarului/utilizatorului obligaţia
de a efectua recepţia şi de a primi bunul la termenul şi în condiţiile de livrare agreate cu furnizorul. Deşi
nu se precizează explicit, această obligaţie există şi în situaţia în care bunul este predat de către
locator/finanţator, nefiind încheiat un contract cu un furnizor de bunuri. Corelativ acestei obligaţii, O.G.
nr. 51/1997 reglementează şi sancţiunea refuzului de a primi bunul la termenul agreat cu furnizorul
şi/sau în contractul de leasing. Astfel, dacă locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul
agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia
contractul de leasing cu daune-interese.
În calitate de persoană ce stăpâneşte bunul, în favoarea locatarului/utilizatorului este reglementată
posibilitatea de a exercita acţiunile posesorii. Articolul 12 din O.G. nr. 51/1997 oferă posibilitatea
generală a locatarului/utilizatorului de a introduce acţiunile posesorii, independent de perioada în care
acesta a stăpânit bunul. Este consacrată, astfel, o derogare de la prevederile art. 949 C. civ.30.
590. Referitor la obligaţia locatorului/finanţatorului de a încheia un contract de leasing cu
locatarul/utilizatorul şi de a transmite acestuia, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă
din contractul încheiat cu furnizorul, cu excepţia dreptului de dispoziţie, iar în cazul programelor de
calculator, de a transmite dreptul de utilizare asupra programelor pentru calculator către
locatar/utilizator, fără a-şi mai putea exercita acest drept pe perioada derulării contractului de leasing,
aceasta se află în strânsă legătură cu alte obligaţii ale locatorului/finanţatorului sau ale
locatarului/utilizatorului ori cu drepturi ale acestuia din urmă.
În primul rând, trebuie observat că, prin contractul de leasing, locatorul/finanţatorul trebuie să
realizeze o transmitere a drepturilor dobândite din contractul (de vânzare) încheiat cu furnizorul.
Analizând transmiterea de drepturi din perspectiva teoriei generale a obligaţiilor, aceasta apare ca
locatarul/utilizatorul final se va încheia după obţinerea acordului prealabil scris al locatorului/finanţatorului iniţial şi
îndeplinirea de către locatar/utilizator a condiţiilor cerute societăţilor de leasing. În aceste cazuri, desfiinţarea titlului
locatarului/utilizatorului iniţial din orice motive va conduce la încetarea de drept a contractului de leasing încheiat
între acesta din urmă şi locatarul/utilizatorul final”.
30 Cu privire la acţiunile posesorii, a se vedea art. 949 şi urm. C. civ. A se vedea şi I.O. CĂLINESCU, Comentariu
cu privire la art. 949 şi urm. C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1060-1065; E.
ROŞIORU, Comentariu cu privire la art. 949 şi urm. C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 1374-1383; G. BOROI, M. STANCU, Drept procesual civil, ed. a 4-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 935-943; C. DRĂGUŞIN, Comentariile Codului civil. Posesia. Uzucapiunea (art.
916-952), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 358-424.
având natura juridică a unei cesiuni de creanţă31, furnizorul fiind debitorul cedat, locatorul/finanţatorul
fiind cedentul, iar locatarul/utilizatorul fiind cesionar. Din această perspectivă, O.G. nr. 51/1997 cuprinde
o serie de reglementări speciale:
a) în privinţa relaţiei debitor cedat – cesionar, se observă faptul că în favoarea
locatarului/utilizatorului este reglementată o acţiune directă. Potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997,
locatarul/utilizatorul are o acţiune directă asupra furnizorului, în privinţa reclamaţiilor privind livrarea,
calitatea, asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie;
b) în privinţa relaţiei cedent – cesionar, acelaşi text de lege consacră exonerarea de răspundere a
locatorului/finanţatorului pentru situaţiile în care este reglementată acţiunea directă asupra furnizorului
[art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997]. De asemenea, art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 prevede expres
faptul că locatorul/finanţatorul nu răspunde dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing nu este
livrat sau este livrat necorespunzător locatarului/utilizatorului de către furnizor.
În al doilea rând, trebuie observat că, prin contractul de leasing, locatorul/finanţatorul nu transmite
dreptul de dispoziţie, ci doar posesia şi folosinţa bunului, rămânând astfel proprietarul bunului pe
întreaga perioadă a contractului de leasing. Din aceste considerente:
a) în sarcina locatorului/finanţatorului este reglementată obligaţia de a-i garanta
locatarului/utilizatorului liniştita folosinţă a bunului [art. 9 lit. e) din O.G. nr. 51/1997]; iar
b) în sarcina locatarului/utilizatorului sunt reglementate obligaţii precum:
– obligaţia de a exploata bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi de a asigura
instruirea personalului desemnat să îl exploateze [art. 10 lit. b) din O.G. nr. 51/1997];
– obligaţia de a permite locatorului/finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de
exploatare a bunului care face obiectului contractului de leasing [art. 10 lit. g) din O.G. nr. 51/1997];
– obligaţia de a nu aduce modificări bunului [art. 10 lit. i) din O.G. nr. 51/1997];
– obligaţia de a nu greva de sarcini bunurile care fac obiectul contractului de leasing decât cu acordul
finanţatorului [art. 10 lit. c) din O.G. nr. 51/1997];
– obligaţia de a-l informa pe locator/finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de
proprietate venită din partea unui terţ [art. 10 lit. h) din O.G. nr. 51/1997];
– obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere, precum şi orice alte cheltuieli aferente bunului sau
din contractul de leasing [art. 10 lit. e) din O.G. nr. 51/1997].
În strânsă legătură cu păstrarea dreptului de dispoziţie cu privire la bunul ce face obiectul contractului
de leasing, O.G. nr. 51/1997 se îndepărtează de la regulile generale 32 în materie de suportare a
31 Cu privire la cesiunea de creanţă, a se vedea art. 1566 şi urm. C. civ. A se vedea şi C. R OŞIANU, Comentariu
cu privire la art. 1566 şi urm. C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod
civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1774-1796; AL.
BLEOANCĂ, Comentariu cu privire la art. 1566 şi urm. C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă,
vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 958-959.
32 Potrivit art. 558 C. civ., „Riscul pieirii bunului. Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost
asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel”.

Potrivit art. 1274 C. civ.: „Riscul în contractul translativ de proprietate. (1) În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp
bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea
a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie. (2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia
riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de
predare ar fi fost executată la timp”.
A se vedea şi E. CHELARU, Comentariu cu privire la art. 558 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 673; C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1274 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU,
R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1414-1415; G.-A. ILIE, Riscurile în contracte. De la vechiul la noul Cod civil, Ed.
riscurilor. Referitor la suportarea riscului, O.G. nr. 51/1997 include reglementări speciale cu privire la
suportarea riscului pieirii sau avarierii fortuite a bunului33. Potrivit art. 10 lit. f) din O.G. nr. 51/1997,
locatarul/utilizatorul (deci o persoană care nu are calitatea de proprietar) îşi asumă inclusiv riscul
pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite. Suportarea riscului îmbracă forma
continuării, de către locatar/utilizator, a plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a
valorii contractului de leasing. Se observă deci că locatarul/utilizatorul va avea de achitat ratele de
leasing ca şi cum contractul ar fi în derulare, până la data la care ar fi trebuit să fie exercitat dreptul de
opţiune. Locatarul/utilizatorul, ca urmare a pierii bunului, nu va mai beneficia de folosinţa acestuia.
De asemenea, ca urmare a netransmiterii dispoziţiei asupra bunului, în caz de insolvenţă a
locatarului/utilizatorului sau în cazul în care se află în procedura de dizolvare şi/sau lichidare
reglementată de Legea nr. 31/1990, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing
cu daune-interese (art. 13 şi art. 14 din O.G. nr. 51/1997). Astfel, bunul nu poate fi valorificat în calitate
de parte a averii debitorului. Corelativ, în caz de insolvenţă a locatorului/finanţatorului sau în cazul în
care acesta se află în procedura de dizolvare şi/sau lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990, bunul
poate fi valorificat în calitate de parte a averii debitorului. Drepturile locatarului/utilizatorului sunt însă
opozabile oricărui dobânditor (art. 13 din O.G. nr. 51/1997).
În plus, ca urmare a păstrării dreptului de dispoziţie, locatorul/finanţatorul poate să înstrăineze bunul.
Această posibilitate este reglementată expres prin art. 17 din O. G. nr. 51/1997. Dobânditorul bunului
va fi ţinut de aceleaşi obligaţii contractuale ca şi locatorul/finanţatorul iniţial.
591. Referitor la obligaţia locatorului/finanţatorului de a respecta dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, fără a schimba natura
leasingului, ori de a înceta raporturile contractuale, trebuie observat că acesta există indiferent de tipul
de leasing (financiar sau operaţional).
Referitor la exercitarea dreptului de opţiune sub forma cumpărării bunului, art. 2 lit. c) din O.G. nr.
51/1997 reglementează valoarea reziduală, concept ce desemnează valoarea la care, după achitarea
de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum şi a tuturor celorlalte sume
datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate. Valoarea reziduală este
stabilită de părţile contractante.
În strânsă legătură cu obligaţia locatorului/finanţatorului, art. 16 din O.G. nr. 51/1997 reglementează
sancţiunea nerespectării acestui drept. Astfel, dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune
al locatarului/utilizatorului, locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului
produs prin încălcarea acestei obligaţii. Instanţa judecătorească învestită cu stabilirea daunelor-interese
va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare.
Corelativ obligaţiei locatorului/finanţatorului de a respecta dreptul de opţiune al
locatarului/utilizatorului este reglementată obligaţia locatarului/utilizatorului de a restitui bunul. Deşi nu
se prevede expres, această obligaţie există în situaţia în care exercitarea dreptului de opţiune a îmbrăcat
forma încetării contractului.
592. Referitor la obligaţia locatarului/utilizatorului de a achita toate sumele datorate conform
contractului de leasing – rate de leasing, asigurări, impozite, taxe –, în cuantumul şi la termenele
menţionate în contract, aceasta trebuie corelată cu alte prevederi ale O.G. nr. 51/1997.
În primul rând, art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997 defineşte conceptul de „rată de leasing”. Astfel, în
cazul leasingului financiar, rata de leasing reprezintă cota-parte din valoarea de intrare a bunului şi
Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 257-354; F. MOROZAN, Comentariu cu privire la art. 558 C. civ., în Noul Cod
civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 836-838; T.V. RĂDULESCU,
33 Cu privire la riscurile în contractul de leasing, a se vedea G.-A. ILIE, Riscurile în contracte. De la vechiul la
noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 233-256.

dobânda de leasing. Valoarea de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziţionat bunul de către
finanţator (costul de achiziţie). Dobânda de leasing este suma stabilită pe baza ratei dobânzii convenite
prin acordul părţilor. În cazul leasingului operaţional, rata de leasing este denumită chirie şi se stabileşte
prin acordul părţilor.
În al doilea rând, art. 9 lit. f) din O.G. nr. 51/1997 prevede obligaţia de a asigura bunurile ce fac
obiectul contractului de leasing. Dacă obligaţia de a asigura bunurile este o obligaţie a
locatorului/finanţatorului, suportarea costurilor asigurării constituie o obligaţie a locatarului/utilizatorului.
În al treilea rând, art. 15 din O.G. nr. 51/1997 prevede răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei
de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută
în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing. În această
situaţie, locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele datorate, până
la data restituirii în temeiul contractului de leasing. Locatarul/utilizatorul va avea deci obligaţia de a achita
ratele de leasing ca şi cum contractul de leasing s-ar derula în continuare, până la data la care ar fi
trebuit să fie exercitat dreptul de opţiune, fără a mai avea însă posibilitatea de a folosi bunul.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea operaţiunii de leasing
593. În ceea ce priveşte răspunderea fundamentată pe nerespectarea operaţiunii de leasing,

O.G. nr. 51/1997 face referire la consecinţele neexecutării obligaţiilor derivând din acest contract. Aceste
consecinţe au fost deja menţionate în cadrul analizei efectelor operaţiunii de leasing.
O.G. nr. 51/1997 cuprinde un capitol referitor la răspunderea părţilor. Având în vedere prevederile
acestui capitol, dar şi alte prevederi ale actului normativ menţionat rezultă următoarele principii:
a) cu privire la răspunderea locatorului/finanţatorului
– locatorul/finanţatorul este exonerat de răspundere în ceea ce priveşte livrarea, calitatea, asistenţa
tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie [art. 12 lit. a) şi art. 14 din O.G. nr.
51/1997];
– dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului,
locatorul/finanţatorul datorează daune-interese egale cu totalul prejudiciului produs prin încălcarea
acestei obligaţii, instanţa învestită cu stabilirea daunelor-interese putând pronunţa o hotărâre care să
ţină loc de act de vânzare (art. 16 din O.G. nr. 51/1997);
b) cu privire la răspunderea locatarului/utilizatorului
– dacă locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în
contractul de leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing.
Locatarul/utilizatorul poate fi obligat la plata de daune-interese (art. 14 din O.G. nr. 51/1997);
– dacă locatarul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni
consecutive, calculate de la scadenţa prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanţatorul poate
cere rezilierea contractului de leasing (art. 15 din O.G. nr. 51/1997). Locatarul/utilizatorul poate fi obligat,
în afară de a restitui bunul, să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul
contractului de leasing (art. 15 din O.G. nr. 51/1997).
În plus, din perspectiva atragerii răspunderii, trebuie menţionat faptul că O.G. nr. 51/1997
reglementează şi situaţia în care locatorul/finanţatorul înstrăinează bunul în timpul derulării contractului
de leasing. Astfel, potrivit art. 17 din O.G. nr. 51/1997, dobânditorul este legat de aceleaşi obligaţii
contractuale ca şi locatorul/finanţatorul care a înstrăinat bunul.
§ 9. Încetarea operaţiunii de leasing
594. Din perspectiva încetării operaţiunii de leasing, principalele reglementări ale O.G. nr. 51/1997
vizează încetarea operaţiunii de leasing ca efect al exercitării dreptului de opţiune, ca rezultat al rezilierii
sau ca efect al desfiinţării titlului locatarului/utilizatorului iniţial.
Cu privire la încetarea operaţiunii de leasing ca efect al exercitării dreptului de opţiune, O.G. nr.
51/1997 face referire la următoarele situaţii:
a) exercitarea dreptului de opţiune în sensul încetării raporturilor contractuale sau în sensul
cumpărării34 bunului conduc la încetarea operaţiunii de leasing (art. 1 din O.G. nr. 51/1997);
b) dacă locatorul/finanţatorul nu respectă dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului, instanţa
judecătorească poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare (art. 16 din O.G. nr.
51/1997).
Cu privire la încetarea operaţiunii de leasing ca efect al rezilierii35, O.G. nr. 51/1997 face referire la
următoarele situaţii:
a) rezilierea poate fi cerută de către locator/finanţator în cazul în care locatarul/utilizatorul refuză să
primească bunul la termenul agreat cu furnizorul şi/sau în contractul de leasing (art. 14 din O.G. nr.
51/1997);
b) rezilierea poate fi cerută de către locator/finanţator în cazul în care locatarul/utilizatorul se află în
stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment (art. 14 din O.G. nr. 51/1997);
c) rezilierea poate fi cerută de către locator/finanţator în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută
obligaţia de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadenţa
prevăzută în contractul de leasing (art. 15 din O.G. nr. 51/1997).
Cu privire la încetarea operaţiunii de leasing ca efect al încetării titlului locatarului/utilizatorului
iniţial, O.G. nr. 51/1997 face referire la situaţia în care locatarul/utilizatorul dintr-un contract de leasing
(denumit locatar/utilizator iniţial) încheie, la rândul său, un contract de leasing, în calitate de
locator/finanţator, cu un alt locatar/utilizator nou (denumit locatar/utilizator final). Potrivit art. 1 alin. (11)
din O.G. nr. 51/1997, în această situaţie, desfiinţarea titlului locatarului/utilizatorului iniţial din orice
motive va conduce la încetarea de drept a contractului de leasing încheiat între acesta din urmă şi
locatarul/utilizatorul final.
34 Potrivit art. 2 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra
bunului este denumită valoare reziduală şi este stabilită de părţile contractante.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte
de sfârşitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate
obligaţiile asumate prin contract.
35 Cu privire la reziliere, a se vedea C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1549 şi urm. C. civ., în FL.-A. BAIAS,
E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută şi
adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1751-1760; I. NINU, Comentariu cu privire la art. 1549 şi urm. C. civ.,
în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 903-913; C.E.
ZAMŞA, Efectele obligaţiilor civile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 182-196.
Conf univ dr. Andreea -Teodora Stanescu – Contractul de franciza
Capitolul al XV-lea.
Contractul de franciză
în reglementarea O.G. nr. 52/1997
595. Regimul juridic al contractului de franciză1 este reglementat prin O.G. nr. 52/19972.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la contractul de franciză
596. Întrucât O.G. nr. 52/1997 nu a mai fost modificată din anul 1998, ca principiu, problemele de
§ 3. Calificarea unui contract drept contract de franciză
3.1. Definiţia contractului de franciză
597. Pornind de la art. 1 alin. (1) şi art. 6 din O.G. nr. 52/19973, contractul de franciză poate fi definit
drept contractul prin care o parte, denumită francizor, acordă unei alte persoane, independentă din punct
1 Cu privire la contractul de franciză, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 5-a
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 614-625; GH. PIPEREA, Drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 120-125; D.-AL. SITARU, Contractul de franciză în dreptul intern şi comparat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 385-
396; I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 518-524; M. MOCANU, Franciza. Francizarea. Ghid
practic, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013; M. MOCANU, Contractul de franciză, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
M.C. COSTIN, Contractul de franchising, în R.D.C. nr. 11/1998, p. 132 şi urm.; D.-AL. SITARU, Ş.-AL. STĂNESCU,
Contractele de intermediere în comerţul internaţional (II), în R.D.C. nr. 12/2005, p. 49-61; C. ROŞU, A. SPERIUSI-VLAD,
Efectele contractului de franciză, în R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 237 şi urm.
2 O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al francizei, republicată în M. Of. nr. 180 din 14 mai 1998, cu ultima
modificare adusă prin Legea nr. 179/2019 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 52/1997
privind regimul juridic al francizei, precum şi pentru modificarea art. 7 pct. 15 din Legea nr. 227/2015 privind Codul
fiscal, publicată în M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019.
3 Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997: Franciza reprezintă un sistem de comercializare a produselor şi/sau
al serviciilor şi/sau al tehnologiilor, bazat pe o colaborare continuă între persoanele fizice sau juridice independente
din punct de vedere juridic şi financiar, prin care o persoană, denumită francizor, acordă altei persoane, denumită
francizat, dreptul şi impune obligaţia de a exploata o afacere, în conformitate cu conceptul francizorului. Acest drept
autorizează şi obligă pe francizat, în schimbul unei contribuţii financiare directe sau indirecte, să utilizeze mărcile de
produse şi/sau de servicii, alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială protejate, know-how-ul, drepturile
de autor, precum şi însemne ale comercianţilor, beneficiind de un aport continuu de asistentă comercială şi/sau
tehnică din partea francizorului, în cadrul şi pe durata contractului de franciză încheiat între părţi în acest scop.
Aceleaşi dispoziţii sunt prevăzute şi de art. 7 pct. 15 C. fisc.
Potrivit art. 6 din O.G. nr. 52/1997: (1) Contractul de franciză va respecta următoarele principii:
– termenul va fi fixat astfel încât să permită francizatului amortizarea investiţiilor specifice francizei;
– francizorul va înştiinţa pe francizat cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la
data expirării sau de a nu semna un nou contract;
– în cadrul clauzelor de reziliere, se vor stabili în mod clar circumstanţele care pot să determine o reziliere fără
preaviz;
de vedere juridic şi financiar de francizor, denumită francizat, dreptul şi impune obligaţia de a exploata o
afacere, în conformitate cu conceptul francizorului, prin care francizatul este autorizat şi obligat, în
schimbul unei contribuţii financiare directe sau indirecte, să utilizeze mărcile de produse şi/sau de servicii,
alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială protejate, know-how-ul, drepturile de autor, precum
şi însemne ale comercianţilor, beneficiind de un aport continuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică din
partea francizorului, în cadrul şi pe durata contractului încheiat între părţi în acest scop.
de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, contra plăţii unei
redevenţe, în vederea integrării într-un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între
persoanele implicate în acest sistem.
3.2. Obiectul contractului de franciză
598. Privind definiţia contractului de franciză prin prisma art. 1225 C. civ. 4, obiectul acestui contract
este operaţiunea juridică de franciză. Pentru a fi în prezenţa operaţiunii juridice de franciză, trebuie să fie
îndeplinite două categorii de condiţii. O primă categorie vizează obiectul acordului de voinţă (asupra a
ceea ce convin părţile), iar a doua categorie vizează persoanele a căror voinţă este exprimată
599. În ceea ce priveşte prima categorie de condiţii (obiectul acordului de voinţă – asupra a ceea ce
se convine), părţile trebuie să ajungă la un acord de voinţă cu privire la următoarele elemente principale:
a) acordarea şi, respectiv, primirea dreptului şi impunerea obligaţiei de a exploata sau de a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu în vederea integrării într-un sistem de comercializare
bazat pe o colaborare continuă între persoanele implicate;
b) stabilirea unei contribuţii financiare directe sau indirecte plata unei remuneraţii (redevenţă).
Privind obiectul acordului de voinţă dintr-o altă perspectivă, se observă faptul că acesta este
construit pe doi piloni, respectiv:
1) un pilon care configurează prestaţiile principale ale părţilor, şi anume, pe de o parte, acordarea
şi, respectiv, primirea dreptului şi impunerea obligaţiei de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu, iar, pe de altă parte, stabilirea unei contribuţii financiare directe sau
– condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract vor fi cu claritate precizate, în
special condiţiile de desemnare a unui succesor;
– dreptul de preempţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză necesită
recunoaşterea acestui drept;
– clauzele de nonconcurenţă vor fi cuprinse în contract, pentru protejarea know-how-ului;
– obligaţiile financiare ale francizatului vor fi cu claritate precizate şi vor fi determinate astfel încât să favorizeze
atingerea obiectivelor comune.
(2) Prin contractul de franciză, francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii
mărcii.
Marca francizorului, simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de franciză, constituie garanţia calităţii
produsului/serviciului/tehnologiei furnizate consumatorului. Această garanţie este asigurată prin transmiterea şi prin
controlul respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii.
Francizorul se asigură că francizatul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o persoană
independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
(3) Dreptul care se transferă obligă francizatul la plata unei redevenţe şi îl autorizează să utilizeze marca
produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă deosebită de franciză, precum şi
orice alte drepturi de proprietate intelectuală sau industrială, după caz, susţinut permanent de asistenţa comercială
şi/sau tehnică a francizorului, pe toată durata de valabilitate a contractului de franciză.
indirecte plata unei remuneraţii (redevenţă). Plata unei redevenţe este reglementată de art. 6 alin. (3) din
O.G. nr. 52/1997, drept obligaţie corelativă a dreptului dobândit de către francizat;
2) un pilon care configurează scopul pentru care se acordă dreptul de a exploata sau de a dezvolta o
afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, şi anume integrarea într-un sistem de comercializare
bazat pe o colaborare continuă între persoanele implicate. Din această perspectivă, trebuie observat
faptul că, potrivit art. 1 alin. (4), art. 4 alin. (3) lit. a), art. 11, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 52/1997 5, în
temeiul relaţiilor contractuale cu francizaţii săi, francizorul va întemeia o reţea de franciză din care vor
face parte francizorul şi francizaţii cu care acesta a încheiat contracte de franciză. Scopul reţelei de
franciză este promovarea unei tehnologii, a unui produs sau a unui serviciu, respectiv dezvoltarea
producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu; de asemenea, prin organizare şi dezvoltare, reţeaua de
franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei şi/sau distribuţiei de produse şi/sau de servicii.
Francizorul este, astfel, iniţiatorul reţelei de franciză şi, în acelaşi timp, este garant al exploatării ei, astfel
încât să se păstreze identitatea şi reputaţia reţelei de franciză. La rândul său, francizatul este participant
la reţeaua de franciză, având ca obligaţie să dezvolte reţeaua de franciză, respectiv să menţină
identitatea şi reputaţia acesteia.
În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de condiţii (caracteristici ale părţilor), potrivit art. 1 din
O.G. nr. 52/1997, trebuie observate următoarele caracteristici ale părţilor:
1) Francizorul:
a) trebuie să fie un profesionist, adică o persoană care exploatează o întreprindere supusă
înregistrării în registrul comerţului [art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 52/19976 coroborat cu art. 3 C. civ.7 şi art. 8
alin. (1) din Legea nr. 71/20118 art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011];
5 Potrivit art. 1 alin. (4) din O.G. nr. 52/1997: Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale
între un francizor şi mai mulţi francizaţi, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi
pentru dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu. Francizatul este susţinut de către francizor, prin
aportul continuu de asistenţă comercială şi/sau tehnică, în cadrul şi pe durata contractului de franciză încheiat între
părţi.
Potrivit art. 4 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 52/1997: Francizatul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: a) să
dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia; (...).
Potrivit art. 11 din O.G. nr. 52/1997: În temeiul relaţiilor contractuale cu francizaţii săi, francizorul va întemeia o
reţea de franciză, care trebuie exploatată astfel încât să permită păstrarea identităţii şi renumelui reţelei pentru care
francizorul este garant.
Potrivit art. 12 din O.G. nr. 52/1997: Reţeaua de franciză este formată din francizor şi francizaţi. Prin organizare şi
dezvoltare, reţeaua de franciză trebuie să contribuie la ameliorarea producţiei şi/sau distribuţiei de produse şi/sau de
servicii.
Potrivit art. 15 din O.G. nr. 52/1997: (1) Francizorul selecţionează francizatul care face dovada competenţelor
solicitate, respectiv: calităţi manageriale şi capacitate financiară pentru exploatarea afacerii.
(2) Francizorul, în calitate de iniţiator şi garant al reţelei de franciză, trebuie să vegheze la păstrarea identităţii şi a
reputaţiei reţelei de franciză.
6 Potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997: Francizorul este un profesionist care:
a) este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrate sau a oricărui alt drept de proprietate intelectuală sau
industrială; drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
b) conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
c) asigură francizatului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
d) utilizează personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi inovaţiei, asigurând
dezvoltarea şi viabilitatea produsului;
e) demonstrează aplicarea concretă a cunoştinţelor pe care le deţine, în cadrul unei unităţi-pilot; obiectivele
principale ale unităţii-pilot sunt testarea şi definitivarea formulei de afaceri.
7 Aşa cum s-a menţionat anterior, pornind de la prevederile art. 3 C. civ., pentru a fi în prezenţa exploatării unei
întreprinderi şi, pe cale de consecinţă, a unui profesionist, o persoană fizică sau juridică trebuie să îndeplinească
b) trebuie să fie o persoană independentă din punct de vedere juridic şi financiar de francizat [art. 1
alin. (1) din O.G. nr. 52/1997];
c) trebuie să fie o persoană care deţine şi a început exploatarea activităţii comerciale cu privire la care
se încheie contractul de franciză, anterior lansării reţelei de franciză, fiind titularul drepturilor de
proprietate intelectuală şi/sau industrială cu privire la care va constitui drepturi în favoarea francizaţilor
(art. 4 din O.G. nr. 52/19979).
2) Francizatul:
a) trebuie să fie un profesionist, adică o persoană care exploatează o întreprindere supusă
înregistrării în registrul comerţului [art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997 coroborat cu art. 3 C. civ. şi art. 8
10
alin. (1) din Legea nr. 71/2011 art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011];
b) trebuie să fie o persoană independentă din punct de vedere juridic şi financiar de francizor [art. 1
alin. (1) din O.G. nr. 52/1997].
§ 4. Părţile contractului de franciză
600. Potrivit art. 1 din O.G. nr. 52/1997, părţile contractului de franciză sunt denumite francizor şi
francizat.
601. Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 52/1997 coroborat cu art. 3 C. civ., art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 71/2011 art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi cu art. 4 din O.G. nr. 52/1997, calitatea de
francizor o poate avea o persoană fizică sau juridică ce are calitatea de profesionist supusă
înregistrării în registrul comerţului şi care deţine şi a început exploatarea activităţii comerciale cu privire la
care se încheie contractul de franciză, anterior lansării reţelei de franciză, fiind titularul drepturilor de
proprietate intelectuală şi/sau industrială cu privire la care va constitui drepturi în favoarea francizaţilor şi
care este independentă din punct de vedere juridic şi financiar prin raportare la potenţialii francizaţi.
activităţii;
8 Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011: Noţiunea „profesionist” prevăzută la art. 3 C. civ. include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi
economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului
civil.
9 Potrivit art. 4 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997: Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
a) să deţină şi să exploateze o activitate comercială, pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;
b) să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;
c) să asigure francizaţilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau tehnică permanentă, pe
toată durata existenţei drepturilor contractuale.
10 Potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997: Francizatul este un profesionist, persoană fizică sau juridică,
selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei de franciză, aşa cum este ea definită de către
francizori.
602. Potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 52/1997 coroborat art. 3 C. civ., art. 8 alin. (1) din Legea
nr. 71/2011 cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, calitatea de francizat o poate avea o persoană
fizică sau juridică ce are calitatea de profesionist supusă înregistrării în registrul comerţului şi care este
independentă din punct de vedere juridic şi financiar prin raportare la potenţialii francizori.
§ 5. Încheierea contractului de franciză
603. Încheierea contractului de franciză presupune realizarea unui acord de voinţă între două părţi
franciză11.
Potrivit art. 5 din O.G. nr. 52/1997, contractul de franciză trebuie să cuprindă următoarele clauze:
– obiectul contractului;
– drepturile şi obligaţiile părţilor;
– condiţiile financiare;
– durata contractului;
– condiţiile de modificare, prelungire şi reziliere.
604. La momentul încheierii contractului, trebuie respectate condiţiile de validitate (de fond şi de
formă), condiţiile referitoare la proba contractului şi cele referitoare la asigurarea opozabilităţii faţă de
terţi.
5.1. Condiţiile de validitate în materia contractului de franciză
605. Potrivit art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt: capacitatea de
a contracta, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza. În anumite situaţii12, la aceste condiţii se
606. Cu privire la capacitate, O.G. nr. 52/1997 reglementează în materia capacităţii de folosinţă:
a) referitor la francizor, acesta poate fi o persoană fizică sau juridică ce are calitatea de profesionist
supusă înregistrării în registrul comerţului şi care deţine şi a început exploatarea activităţii comerciale cu
privire la care se încheie contractul de franciză, anterior lansării reţelei de franciză, fiind titularul
11 O.G. nr. 52/1997 reglementează, în art. 2, art. 13-15, relaţiile precontractuale, publicitatea şi selecţionarea
francizaţilor.
Astfel, potrivit art. 2 din O.G. nr. 52/1997: (1) Faza precontractuală are ca scop să permită fiecărei părţi să-şi
confirme decizia de a colabora.
(2) Francizorul furnizează viitorului francizat informaţii care îi permit acestuia să participe, în deplină cunoştinţă de
cauză, la derularea contractului de franciză.
(3) Francizorul furnizează potenţialului francizat un document de dezvăluire de informaţii, care trebuie să conţină
date specifice referitoare la:
a) istoricul şi experienţa francizorului;
b) amănunte privind identitatea managementului francizei;
c) istoricul de litigii al francizorului şi al conducerii acestuia;
d) suma iniţială pe care trebuie să o investească francizatul;
e) obligaţiile reciproce ale părţilor;
f) copii ale rezultatului financiar al francizorului din ultimul an;
g) deţinerea informaţiilor cu privire la unitatea-pilot.
(4) Până la debutul reţelei sale de franciză, francizorul va opera eficient un concept de afaceri, pentru o perioadă
de cel puţin un an, în minimum o unitate-pilot.
12 Potrivit art. 1178 C. civ., contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o

drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială cu privire la care va constitui drepturi în favoarea
francizaţilor şi care este independentă din punct de vedere juridic şi financiar prin raportare la potenţialii
francizaţi;
b) referitor la francizat, acesta poate fi o persoană fizică sau juridică ce are calitatea de profesionist
supusă înregistrării în registrul comerţului şi care este independentă din punct de vedere juridic şi
financiar prin raportare la potenţialii francizori.
Se observă, astfel, faptul că trăsăturile francizorului şi ale francizatului au fost analizate atât ca
element al obiectului contractului, cât şi ca element al condiţiilor de validitate (capacitate de folosinţă). În
privinţa acestei duble calificări, trebuie observat, mai întâi, faptul că O.G. nr. 52/1997 nu realizează o
calificare explicită în niciun sens. Includerea în definiţia francizei, de la care s-a pornit în configurarea
definiţiei contractului de franciză, a trăsăturilor francizorului şi francizatului [art. 1 alin. (1) din O.G. nr.
52/1997] constituie argumentul calificării lor drept elemente alcătuind obiectul contractului. Astfel, în
măsura în care în privinţa unui acord de voinţă s-ar întruni restul elementelor ce alcătuiesc obiectul unei
operaţiuni de franciză, acordul de voinţă respectiv nu ar putea fi calificat drept un contract de franciză. S-
ar ridica astfel problema dacă ar putea fi calificat drept un contract nenumit. Art. 1178 din C. civ. ar
permite calificarea sa drept contract, ca regulă, părţile având dreptul să creeze între ele legături juridice
având orice obiect. Din această perspectivă, apare interesul dublei calificări a trăsăturilor francizorului şi
ale francizatului. Dacă acestea ar rămâne doar elemente ce configurează obiectul contractului de
franciză, atunci contractul între persoanele care nu le îndeplinesc nu ar fi contract de franciză, dar ar fi un
contract nenumit. Scopul O.G. nr. 52/1997 nu pare însă a fi acela de a permite altor persoane decât cele
care îndeplinesc trăsăturile menţionate mai sus să creeze între ele drepturile şi obligaţiile specifice unui
contract de franciză. Tocmai de aceea trăsăturile au fost considerate şi elemente ale capacităţii de
folosinţă. Astfel, au capacitatea de a avea drepturile şi obligaţiile specifice unui contract de franciză
numai persoanele care îndeplinesc trăsăturile indicate mai sus. Alte persoane, neavând capacitate
de folosinţă cu privire la aceste drepturi şi obligaţii, dacă ar încheia un contract nenumit care să dea
naştere între ele la drepturile şi obligaţiile specifice unui contract de franciză, ar încheia un contract
nenumit lovit de o cauză de nulitate absolută13.
607. Cu privire la consimţământ14, din O.G. nr. 52/1997 rezultă faptul că acesta trebuie să vizeze
obiectul operaţiunii de franciză.
608. Cu privire la obiect15, din O.G. nr. 52/1997 rezultă faptul că acesta este reprezentat de
operaţiunea juridică de franciză16.
13 Cu privire la cauzele de nulitate, C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1250-1253 C. civ., în FL.-A. BAIAS, E.
adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1388-1391. A se vedea şi G. RĂDUCAN, Comentariu cu privire la art.
1250-1253 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
528-544; P. FILIP, Nulitatea actului juridic civil prin prisma interesului ocrotit, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016; V.
PĂTULEA, Nulitatea contractului, Ed. Universitară, Bucureşti, 2015; V. PĂTULEA, Incidenţa principiului securităţii juridice
în cazurile de nulitate a contractelor în lumina Codului civil actual român, în Dreptul nr. 4/2015, p. 54-62.
adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1328-1329. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu cu privire la art.
1196 C. civ., în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 439-
441.
15 Cu privire la obiectul contractului (teoria generală a obligaţiilor), C. ZAMŞA, Comentariu cu privire la art. 1225 C.
civ., în FL.-A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a
2-a revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1364-1365. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, Comentariu
609. Cu privire la cauză17, din O.G. nr. 52/1997 rezultă faptul că aceasta este reprezentată, pentru
francizat, de intenţia de a profita de succesul deja dobândit al unei afaceri, al unui produs, al unei
tehnologii sau al unui serviciu, iar, pentru francizor, de intenţia de a obţine contribuţii financiare directe
sau indirecte sume de bani din valorificarea succesului dobândit anterior şi de a dezvolta activitatea sa
economică prin intermediul altor persoane, acţionând pe riscul lor economic (financiar).
610. Cu privire la condiţiile de formă, O.G. nr. 52/1997 nu le reglementează explicit cu referire la
contractul de franciză. În faza precontractuală, potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997, francizorul
furnizează potenţialului francizat un document de dezvăluire de informaţii, care trebuie să conţină
anumite date specifice. Articolul 5 din actul normativ menţionat precizează faptul că, în contractul de
franciză, trebuie cuprinse anumite clauze. De asemenea, art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997 prevede că
un contract de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi responsabilităţile fiecărei
părţi, precum şi orice alte clauze ale colaborării. Textele de lege fac, astfel, referire indirectă la forma
scrisă a contractului de franciză, dar nu pot fi considerate a introduce, în mod neîndoielnic, forma scrisă
ca o condiţie ad validitatem18.
5.2. Condiţiile referitoare la proba contractului de franciză
611. O.G. nr. 52/1997 nu reglementează explicit, cu referire la contractul de franciză, condiţii
referitoare la proba acestuia. Articolul 4 alin. (1) din actul normativ menţionat precizează faptul că un
contract de franciză trebuie să definească, fără ambiguitate, obligaţiile şi responsabilităţile fiecărei părţi,
precum şi orice alte clauze ale colaborării. Textul de lege face, astfel, referire indirectă la forma scrisă a
contractului de franciză. Întrucât nu este neîndoielnic că art. 4 reglementează o condiţie ad validitatem,
forma scrisă rezultând din interpretarea acestui articol, aceasta urmează a fi plasată în sfera condiţiilor ad
probationem.
5.3. Condiţiile referitoare la opozabilitatea faţă de terţi a contractului de franciză
612. O.G. nr. 52/1997 nu cuprinde prevederi referitoare la condiţii de opozabilitate faţă de terţi, care
să vizeze contractul de franciză.
2012, p. 487-488.
16 Descrisă în secţiunea referitoare la calificarea unui contract drept contract de franciză, supra Capitolul XV, § 3.
B AIAS , E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, ed. a 2-a revăzută
şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1373-1374. A se vedea şi T.V. RĂDULESCU, C.T. UNGUREANU,
18 Potrivit art. 1179 alin. (2) C. civ.: „În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta
trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale aplicabile”.

Potrivit art. 1242 C. civ.: „Sancţiune. (1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care,
în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. (2) Dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie
încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost
respectată”.
§ 6. Caracterele juridice ale contractului de franciză
613. Pornind de la prevederile art. 1168, respectiv ale art. 1171 şi urm. C. civ., contractul de franciză
este un contract numit, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual, cu executare succesivă şi
încheiat intuitu personae. De asemenea, poate fi un contract de adeziune.
614. Referitor la caracterul numit, contractul de franciză îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1168
C. civ., respectiv este un contract reglementat legal. Astfel, O.G. nr. 52/1997 constituie reglementarea
generală a contractului de franciză.
615. Referitor la caracterul sinalagmatic, contractul de franciză îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1171 C. civ., respectiv obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. Exemplificativ,
obligaţiei francizorului de a acorda dreptul de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu îi corespunde obligaţia francizatului de a plăti o sumă de bani, denumită
redevenţă [art. 1 coroborat cu art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997].
616. Referitor la caracterul oneros, contractul de franciză îndeplineşte cerinţa rezultând din art. 1172
obligaţiilor asumate. Exemplificativ, francizorul urmăreşte obţinerea redevenţei şi creşterea profiturilor prin
dezvoltarea afacerii sale pe riscul economic al altor persoane, iar francizatul urmăreşte obţinerea unor
profituri din exploatarea succesului deja dobândit al unei afaceri.
617. Referitor la caracterul comutativ, contractul de franciză îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
618. Referitor la caracterul consensual, contractul de franciză îndeplineşte cerinţa rezultând din art.
1174 alin. (2) C. civ., respectiv pentru validitatea sa, este necesar şi suficient să existe acordul de
voinţă al părţilor. Astfel, se observă faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, drepturile şi
obligaţiile părţilor vor fi stipulate în contract (contractul de franciză trebuie să definească, fără
ambiguitate, obligaţiile şi responsabilităţile fiecărei părţi). Nu se precizează dacă forma scrisă este o
condiţie ad validitatem sau ad probationem. În absenţa unei certitudini legale în sensul că respectiva
condiţie constituie o cerinţă ad validitatem, contractul urmează a fi considerat un contract consensual 19.
619. Referitor la posibilitatea de a fi un contract de adeziune, operaţiunea de franciză poate
îndeplini cerinţa rezultând din art. 1175 C. civ.20.
620. În plus, contractul de franciză a fost considerat, la nivel doctrinar 21, a avea caracter intuitu
personae. În susţinerea acestui caracter pot fi invocate prevederile art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997.
Potrivit acestuia, francizorul selecţionează francizatul care face dovada competenţelor solicitate,
19 Contractul de franciză nu este un contract real, în condiţiile în care O.G. nr. 52/1997 nu leagă în niciun fel
predarea unui bun de încheierea contractului.
redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le
accepte ca atare.
Potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, prin contractul de franciză, francizorul acordă francizatului dreptul şi
impune obligaţia de a exploata o afacere, în conformitate cu conceptul francizorului.
21 În acest sens, a se vedea D.-AL. SITARU, Contractul de franciză în dreptul intern şi comparat, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, p. 36; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 3-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p.
386; I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 520-521; M.C. COSTIN, Contractul de franchising,
în R.D.C. nr. 11/1998, p. 134.
respectiv: calităţi manageriale şi capacitate financiară pentru exploatarea afacerii. Din această
perspectivă, trebuie observat însă şi faptul că art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997 reglementează drept
principiu al contractului de franciză necesitatea precizării cu claritate a condiţiilor în care va putea să
opereze cesiunea drepturilor decurgând din contractul de franciză, în special condiţiile de desemnare a
unui succesor.
§ 7. Efectele contractului de franciză
621. Efectele contractului de franciză sunt reprezentate de drepturile şi obligaţiile părţilor.

622. Din analiza prevederilor O.G. nr. 52/1997 rezultă următoarele obligaţii principale ale părţilor22:
A) Obligaţiile francizorului:
1) obligaţia de a acorda dreptul şi de a impune obligaţia francizatului de a exploata o afacere, în
conformitate cu conceptul francizorului [art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997];
2) obligaţia de a acorda dreptul francizatului de a exploata sau de a dezvolta o afacere, un produs, o
tehnologie sau un serviciu [art. 1 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 52/1997];
3) obligaţia de a fixa o durată a contractului de franciză care să permită francizatului amortizarea
investiţiilor specifice francizei [art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997];
4) obligaţia de a permite francizatului să utilizeze marca produselor şi/sau serviciilor şi/sau
tehnologiilor, know-how-ul ori o altă experienţă de franciză, precum şi orice alte drepturi de proprietate
intelectuală sau industrială [art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997];
5) obligaţia de a asigura francizatului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate [art. 1
alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 52/1997];
6) obligaţia de a asigura francizaţilor săi o pregătire iniţială, precum şi asistenţă comercială şi/sau
tehnică permanentă, pe toată durata existenţei drepturilor contractuale [art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 1 alin.
(4) din O.G. nr. 52/1997];
22 O.G. nr. 52/1997 reglementează şi obligaţii anterioare încheierii contractului de franciză. Potrivit art. 2, art.
13, art. 14, art. 15, în faza precontractuală, francizorul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia ca publicitatea pentru selecţionarea francizaţilor să fie lipsită de ambiguitate şi de informaţii eronate;
b) obligaţia de a prezenta, în documentele publicitare, rezultate financiare previzionate ale unui francizat cu
caracter obiectiv şi verificabil;
c) obligaţia de a selecţiona francizatul care face dovada competenţelor solicitate, respectiv: calităţi manageriale şi
capacitate financiară pentru exploatarea afacerii;
d) obligaţia de a furniza francizatului un document de dezvăluire de informaţii care îi permit acestuia să participe,
în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză, document care trebuie să conţină date specifice
cu privire la:
– istoricul şi experienţa francizorului;
– amănunte privind identitatea managementului francizei;
– istoricul de litigii al francizorului şi al conducerii acestuia;
– suma iniţială pe care trebuie să o investească francizatul;
– obligaţiile reciproce ale părţilor;
– copii ale rezultatului financiar al francizorului din ultimul an;
– deţinerea informaţiilor cu privire la unitatea-pilot;
e) obligaţia ca, până la debutul reţelei sale de franciză, să opereze eficient un concept de afaceri, pentru o
perioadă de cel puţin un an, în minimum o unitate-pilot.
7) obligaţia de a controla respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii [art. 6 alin. (2)
din O.G. nr. 52/1997];
8) obligaţia de a utiliza personal şi mijloace financiare pentru promovarea mărcii sale, cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsului [art. 1 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 52/1997];
9) obligaţia de a demonstra aplicarea concretă a cunoştinţelor pe care le deţine, în cadrul unei unităţi-
pilot23, obiectivele principale ale unităţii-pilot fiind testarea şi definitivarea formulei de afaceri [art. 1 alin.
(2) lit. e) din O.G. nr. 52/1997];
10) obligaţia de a-l înştiinţa pe francizat cu un preaviz suficient de mare asupra intenţiei de a nu mai
reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract [art. 6 alin. (1) din O.G. nr.
52/1997];
11) obligaţia de a notifica în scris francizatului orice încălcare a obligaţiilor contractuale [art. 7 din O.G.
nr. 52/1997];
12) obligaţia de acorda francizatului un termen rezonabil de a remedia încălcarea obligaţiilor
contractuale [art. 7 din O.G. nr. 52/1997];
13) obligaţia de a se asigura că francizatul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o
persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane [art. 6
alin. (2) din O.G. nr. 52/1997];
14) obligaţia de a întemeia o reţea de franciză [art. 11 şi art. 15 din O.G. nr. 52/1997];
15) obligaţia de a veghea şi garanta păstrarea identităţii şi renumelui (reputaţiei) reţelei de franciză
[art. 11 şi art. 15 din O.G. nr. 52/1997].
B) Obligaţiile francizatului:
1) obligaţia de a exploata afacerea, în conformitate cu conceptul francizorului [art. 1 alin. (1) din O.G.
nr. 52/1997];
2) obligaţia de a nu divulga unor terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe toată
durata contractului de franciză, cât şi ulterior [art. 4 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 52/1997];
3) obligaţia de a plăti redevenţa [art. 6 alin. (3) din O.G. nr. 52/1997];
4) obligaţia de a dezvolta reţeaua de franciză şi de a menţine identitatea sa comună, precum şi
reputaţia acesteia [art. 4 alin. (3) lit. a) din O.G. nr. 52/1997];
5) obligaţia de a furniza francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza
performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza
[art. 4 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 52/1997];
6) obligaţia de a face cunoscut, printr-o publicitate adecvată, că este o persoană independentă din
punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane [art. 6 alin. (2) din O.G. nr.
52/1997].
23 Potrivit art. 1 alin. (5) din O.G. nr. 52/1997: Unitatea-pilot este echivalentul unui prototip, având scopul de a asigura
cea mai facilă cale de aplicare în practică a reţetei de succes a francizorului, de a testa sistemul de franciză şi
infrastructura acestuia, servind proiectării programului de franciză şi elaborării manualelor de instruire şi a
operaţiunilor zilnice.
Potrivit art. 2 alin. (4) din O.G. nr. 52/1997: Până la debutul reţelei sale de franciză, francizorul va opera eficient un
concept de afaceri, pentru o perioadă de cel puţin un an, în minimum o unitate-pilot.
§ 8. Răspunderea fundamentată pe nerespectarea contractului de franciză
623. O.G. nr. 52/1997 nu cuprinde reglementări referitoare la încălcarea obligaţiilor derivând din
contractul de franciză. Sunt incluse reglementări cu privire la obligaţia de notificare a francizatului în
caz de încălcare a obligaţiilor contractuale, precum şi aceea de acordare a unui termen rezonabil de
remediere (art. 7 din O.G. nr. 52/1997). Este acceptată, ca principiu, şi situaţia rezilierii fără preaviz, dar
numai în condiţiile precizării cu claritate, în contractul de franciză, a circumstanţelor care pot să determine
o reziliere fără preaviz [art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997].
§ 9. Încetarea contractului de franciză
624. Din perspectiva încetării contractului de franciză, O.G. nr. 52/1997 cuprinde reglementări cu
privire la:
a) încetarea contractului ca urmare a ajungerii la termen;
b) încetarea contractului ca urmare a rezilierii;
c) drepturile şi obligaţiile postcontractuale ale părţilor.
625. Referitor la încetarea contractului ca urmare a ajungerii la termen, potrivit art. 6 alin. (1) din
O.G. nr. 52/1997, francizorul are obligaţia de a-l înştiinţa pe francizat cu un preaviz suficient de mare
asupra intenţiei de a nu reînnoi contractul la data expirării sau de a nu semna un nou contract.
626. Referitor la încetarea contractului ca urmare a rezilierii, potrivit art. 7 din O.G. nr. 52/1997,
francizorul va notifica în scris francizatului orice încălcare a obligaţiilor contractuale şi îi va acorda un
termen rezonabil de remediere. În plus, potrivit art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, în cadrul clauzelor de
reziliere trebuie precizate în mod clar circumstanţele care pot să determine o reziliere fără preaviz.
627. Referitor la drepturile şi obligaţiile postcontractuale ale părţilor, art. 8 alin. (1) din O.G. nr.
52/1997 prevede faptul că acestea vor fi guvernate de regulile concurenţei loiale. În legătură cu perioada
postcontractuală, art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 52/1997 prevede posibilitatea
inserării în contract a unei clauze de neconcurenţă, prin care să impună fostului francizat obligaţii ferme
în vederea protejării caracterului confidenţial al afacerii, în special, prin neutilizarea know-how-ului de
către o reţea concurentă.
§ 10. Contracte conexe şi clauze speciale ale contractului de franciză
628. O.G. nr. 52/1997 cuprinde reglementări cu privire la următoarele clauze speciale, ce pot fi incluse
în contractul de franciză:
a) clauza referitoare la cesiunea drepturilor decurgând din contract;
b) clauze de neconcurenţă.
629. Referitor la clauza referitoare la cesiunea drepturilor decurgând din contract, potrivit art. 6
alin. (1) din O.G. nr. 52/1997, în contractul de franciză poate fi inclusă o clauză cuprinzând condiţiile în
care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract. Condiţiile trebuie precizate cu
claritate, în special condiţiile referitoare la desemnarea unui succesor.
630. Referitor la clauza de neconcurenţă, potrivit art. 6 alin. (1) şi art. 8 alin. (2) din O.G nr. 52/1997,
în contractul de franciză pot fi introduse clauze de neconcurenţă pentru protejarea caracterului
confidenţial al afacerii şi, în special, pentru a asigura neutilizarea know-how-ului de către o reţea
concurentă.
631. O.G. nr. 52/1997 cuprinde reglementări cu privire la contractul de exclusivitate, contract ce
poate fi alăturat unui contract de franciză.
632. Potrivit art. 9 din O.G nr. 52/1997, în cazul în care francizorul propune semnarea unui contract de
exclusivitate, trebuie respectate următoarele reguli:
a) dacă este încasată o taxă de intrare în reţeaua de franciză, la semnarea contractului de franciză,
suma privind drepturile de exclusivitate, prevăzută în contract, este proporţională cu taxa de intrare şi se
adaugă acesteia;
b) în lipsa unei taxe de intrare, modalităţile de rambursare a taxei de exclusivitate sunt precizate în
cazul rezilierii contractului de franciză;
c) taxa de exclusivitate poate fi destinată pentru a acoperi o parte a cheltuielilor necesare
implementării francizei şi/ sau pentru a delimita zona şi/sau pentru know-how-ul transmis;
d) contractul de exclusivitate trebuie să prevadă o clauză de reziliere convenabilă ambelor părţi;
e) durata este determinată în funcţie de caracteristicile proprii ale fiecărei francize.
În plus, potrivit art. 10 din O.G nr. 52/1997, francizorul poate să impună o clauză de neconcurenţă şi
de confidenţialitate pentru a împiedica înstrăinarea know-how-ului transmis pe durata contractului de
exclusivitate.
Conf.univ. dr. Andreea-Teodora Stănescu – extras curs – Cambia
Capitolul al XVI-lea. Titlurile de valoare. Cambia
633. Cambia1 este reglementată prin Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin 2. În
aplicarea acestei legi, în vederea conturării regimului juridic al cambiei au fost adoptate de către Banca
Naţională a României norme-cadru şi norme tehnice, cele mai importante fiind Norma nr. 6/19943 şi
Normele tehnice nr. 10/19944 şi nr. 5/20085.
§ 2. Aspecte de drept tranzitoriu referitoare la cambie
634. Întrucât Legea nr. 58/1934 nu a mai fost modificată din anul 2013, ca principiu, problemele de
§ 3. Definiţia şi natura juridică a cambiei
635. Pornind de la prevederile pct. 4 din Norma nr. 6/1994 6, putem defini cambia ca înscrisul creat
de către o persoană, numită trăgător, prin care aceasta dă dispoziţie unei alte persoane, numită tras,
să plătească, la scadenţă, o sumă de bani fixată unei a treia persoane, numită beneficiar, sau la ordinul
acesteia din urmă.
636. Din interpretarea cadrului normativ ce reglementează cambia, la nivel doctrinar 7, aceasta a fost
calificată ca având natura unui act juridic complex. Efectele sale au ca izvor manifestarea de voinţă a
trăgătorului şi legea.
1 Cu privire la instituţia cambiei, a se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 6-a
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 618-662; V. NEMEŞ, Drept comercial, ed. a 3-a revizuită şi
adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2018, p. 463-483; I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009,
p. 530-546.
2 Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, publicată în M. Of. nr. 100 din 1 mai 1934, cu ultima
modificare adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012.
3 Norma-cadru nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cambii
şi bilete la ordin, pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 11/1993, aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994, în prezent Norma nr. 6/1994 privind comerţul făcut de
instituţiile de credit cu cambii şi bilete la ordin, publicată în M. Of. nr. 119bis din 14 iunie 1995, cu ultima modificare
adusă prin Norma nr. 2/2009 privind completarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 7/2008 pentru modificarea
şi completarea Normei Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul făcut de instituţiile de credit cu
cambii şi bilete la ordin, publicată în M. Of. nr. 30 din 15 ianuarie 2009.
4 Norma tehnică nr. 10/1994 privind cambia şi biletul la ordin, publicată în M. Of. nr. 119bis din 14 iunie 1995, cu
ultima modificare adusă prin Circulara nr. 34/1995 referitoare la completarea, modificarea şi abrogarea unor reglementări în
domeniul plăţilor şi decontărilor, publicată în M. Of. nr. 243 din 24 octombrie 1995.
5 Norma tehnică nr. 5/2008 privind cambia şi biletul la ordin, publicată în M. Of. nr. 500 din 3 iulie 2008, cu ultima
modificare adusă prin Norma tehnică nr. 4/2009 pentru modificarea Normei tehnice a Băncii Naţionale a României nr.
5/2008 privind cambia şi biletul la ordin, publicată în M. Of. nr. 114 din 25 februarie 2009.
6 Potrivit pct. 4 din Norma nr. 6/1994: Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură
în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în calitate de
creditor care dă ordin debitorului său numit tras să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui
beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă.
7 A se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 6-a actualizată, Ed. Universul Juridic,
1
§ 4. Persoanele implicate în crearea cambiei
637. Aşa cum se poate observa din definiţie, crearea cambiei implică trei persoane, respectiv
trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Trăgătorul este persoana care emite titlul, dând dispoziţia de a se plăti o sumă de bani.
Trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia de a plăti o sumă de bani.
Beneficiarul este persoana căreia urmează a i se plăti suma de bani sau persoana la ordinul căreia
urmează să se plătească.
§ 5. Emiterea cambiei
5.1. Situaţia premisă şi scopul emiterii cambiei
638. Emiterea cambiei se bazează pe o situaţie premisă, respectiv existenţa unor raporturi juridice
între persoanele care au calitatea de trăgător şi tras, respectiv între trăgător şi beneficiar, denumite
raporturi juridice fundamentale. Astfel, persoana care are calitatea de trăgător în cambie este
creditor, cu privire la persoana care are calitatea de tras, şi debitor, cu privire la persoana care are
calitatea de beneficiar. Creanţa trăgătorului poartă denumirea de proviziune/acoperirea cambiei8, iar
creanţa beneficiarului, pe aceea de valoare furnizată.
Deşi mecanismul cambial este construit pe idee executării obligaţiilor din raporturile fundamentale,
trebuie observat faptul că emiterea cambiei nu are, prin ea însăşi, valoarea unei executări. Astfel, aşa
cum rezultă din interpretarea art. 64 din Legea nr. 58/1934, emiterea cambiei nu conduce la stingerea
raporturilor fundamentale.
5.2. Condiţiile de validitate specifice cambiei
639. În strânsă legătură cu momentul emiterii cambiei, reglementările speciale în materie instituie
reguli speciale referitoare la condiţiile de validitate (de formă).
640. Reglementările speciale în materie cambială reglementează condiţii de formă ad
validitatem. Astfel, pentru validitatea sa, cambia trebuie să îmbrace forma scrisă (1), să cuprindă
anumite menţiuni (2) şi să nu includă anumite menţiuni care alterează obligaţia cambială (3). Menţiunile
care trebuie să existe într-o cambie (întrucât sunt menţiuni obligatorii) şi menţiunile care trebuie să
lipsească dint-o cambie (întrucât afectează obligaţia cambială) sunt menţiuni care influenţează
validitatea cambiei.
„Acoperirea cambială (provizionul) este o noţiune care nu este consacrată legal, dar care ţine de mecanismul
intim al cambiei. În termeni doctrinari, provizionul reprezintă o creanţă exprimată în bani, de o valoare egală cu cea
a cambiei, pe care trăgătorul o are asupra trasului şi care este exigibilă la aceeaşi scadenţă cu cambia” – M. JEANTIN,
P. LE CANNU, Droit commercial. Instruments de paiement et de crédit. Entreprises en difficulté, 5e édition, Dalloz,
1999, p. 205 şi urm., apud I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 542.
„Existenţa acoperirii nu este o condiţie legală – în primul rând, pentru că cambia este un instrument de credit –
, dar convingerea beneficiarului că între trăgător şi tras există un raport de creanţă, care îi permite primului să
dispună celuilalt să facă plata unei sume de bani determinate, este suportul credibilităţii angajamentului cambial. În
absenţa acestei convingeri, cambia, sub aspect raţional, este lipsită de o existenţă reală; de aceea, acoperirea sau
provizionul reprezintă, sub raport conceptual, o garanţie pe care se întemeiază emiterea, circulaţia şi plata cambiei”
– I. SCHIAU, Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 542.
2
În afară de acestea, în cambie pot exista şi alte menţiuni care nu au niciun impact asupra
valabilităţii cambiei. Aceste din urmă menţiuni au fost clasificate, la nivel doctrinar, în două mari
categorii, respectiv menţiuni considerate de lege ca fiind nescrise (1) şi menţiuni facultative (2).
641. Cu privire la forma scrisă, potrivit pct. 4 din Norma nr. 6/1994, ca regulă, pentru validitatea
cambiei este suficient un înscris sub semnătură privată.
Prin excepţie, potrivit pct. 5 din Norma nr. 6/1994, cambia trebuie să îmbrace forma autentică în
cazul în care trăgătorul nu este ştiutor de carte9.
642. Cu privire la menţiunile obligatorii, potrivit art. 1, art. 2 şi art. 63 din Legea nr. 58/1934, ca
regulă, cambia trebuie să includă menţiunile indicate în art. 1, sub sancţiunea nulităţii cambiei:
1) denumirea de cambie – nu se permit expresii echivalente, chiar dacă acestea erau folosite în
reglementările anterioare (trată, poliţă)10;
2) ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate – formula adoptată de
standardul de conţinut obligatoriu este „plătiţi în schimbul acestei CAMBII” 11 (art. 7 din Norma-tehnică
nr. 5/2008);
3) numele trasului – numele şi prenumele, în clar, ale persoanei fizice sau denumirea persoanei
juridice/entităţii căreia i se dă dispoziţia de a plăti 12
4) codul trasului – numărul unic de identificare prevăzut în documentele de identificare sau de
înregistrare ale trasului;
5) numele beneficiarului – numele şi prenumele sau denumirea persoanei juridice/entităţii căruia
sau la ordinul căruia se va face plata;
6) semnătura trăgătorului – trebuie să cuprindă numele şi prenumele persoanei fizice sau
denumirea persoanei juridice/entităţii care emite cambia şi semnătura olografă a persoanei fizice ori a
reprezentanţilor persoanei juridice/entităţii care emite cambia (a se vedea şi art. 8 din Legea nr.
58/193413);
9 Potrivit pct. 4 şi 5 din Norma nr. 6/1994: 4. (…) Cambia trebuie să îndeplinească condiţiile de formă şi de fond
obligatorii stabilite de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin şi descrise de prezentele norme-cadru.
5. Cambia trebuie să fie un act autentic în situaţia în care trăgătorul nu ştie carte.
10 Denumirea de cambie trebuie trecută în însuşi textul titlului şi exprimată în limba întrebuinţată pentru
redactarea acestui titlu.

Potrivit pct. 11-13 din Norma nr. 6/1994: 11. Denumirea de cambie trebuie să figureze în textul ordinului de a
plăti, dat prin intermediul cambiei, utilizând formula consacrată „plătiţi în schimbul acestei cambii”.
12. Denumirea de cambie nu va putea fi trecută pe marginea, în diagonala sau în partea de jos a titlului chiar
dacă este însoţită de semnătura trăgătorului, în orice situaţie, denumirea de cambie va figura deasupra semnăturii
trăgătorului.
13. Lipsa denumirii de cambie atrage nulitatea titlului.
11 Cuvântul „CAMBII” fiind tipărit cu majuscule, îngroşat, cu caractere de minimum 3 mm înălţime.
12 Potrivit art. 1 pct. 3 din Legea nr. 58/1934, în cazul în care numele trasului depăşeşte spaţiul alocat pe titlu,
se vor înscrie pe cambie primele caractere din numele şi prenumele, respectiv din denumirea trasului, în limita
spaţiului special alocat, fără ca prin aceasta să se atragă nulitatea cambiei.
13 Potrivit art. 8 din Legea nr. 58/1934: (1) Orice semnătură cambială trebuie să cuprindă:
a) în clar, numele şi prenumele persoanei fizice sau denumirea persoanei juridice ori a entităţii care se obligă;
b) semnătura olografă a persoanei fizice, respectiv a reprezentanţilor legali sau a împuterniciţilor persoanelor
juridice care se obligă ori a reprezentanţilor sau a împuterniciţilor altor categorii de entităţi care utilizează astfel de
instrumente.
(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), prin semnătura trasului se înţelege semnătura olografă a persoanei
fizice având calitatea de tras sau, după caz, a reprezentantului legal ori a împuternicitului trasului, persoană fizică,
persoană juridică sau entitate care acceptă la plată cambii.
Potrivit pct. 34 din Norma nr. 6/1994: Semnătura trăgătorului trebuie să fie olografă şi redactată cu pixul sau
stiloul cu cerneală de culoare neagră ori albastră la sfârşitul textului cambiei, în spaţiul destinat acesteia.
3
7) scadenţa – potrivit art. 36 şi urm. din Legea nr. 58/34, scadenţa poate fi stabilită într-una dintre
următoarele variante:
a) la vedere (plata poate fi cerută imediat);
b) la un anumit timp de la vedere (plata poate fi făcută numai după trecerea perioadei de timp
stabilite, calculate după prezentarea cambiei spre plată trasului);
c) la un anumit timp de la emitere (plata poate fi făcută numai după trecerea perioadei de timp
stabilite, calculate de la emiterea cambiei);
d) la o dată fixă.
În privinţa scadenţei, trebuie observat faptul că neindicarea acesteia nu atrage nulitatea cambiei, ci
calificarea sa drept cambie plătibilă la vedere (a se vedea art. 2 din Legea nr. 58/1934). Atrage însă
nulitatea cambiei stipularea unui alt tip de scadenţă sau inserarea unor scadenţe succesive [a se vedea
şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 58/1934];
8) locul unde trebuie făcută plata – este necesară indicarea adresei14. Potrivit art. 42 din Legea
nr. 58/1934 coroborat cu pct. 27 din Norma nr. 6/1994, adresa conţine locul geografic încadrat într-o
unitate administrativ-teritorială existentă în prezent – judeţ, municipiu, oraş, comună – identificată prin
denumirea acesteia, însoţită de denumirea exactă a străzii şi a numărului, eventual al codului poştal şi
alte elemente de identificare care să permită localizarea neechivocă;
În caz de neindicare a locului unde trebuie făcută plata trebuie observate prevederile art. 2 alin.
(3) din Legea nr. 58/1934 şi ale art. 42. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, în lipsa unei arătări
speciale, locul arătat lângă numele trasului este socotit loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al
domiciliului trasului. Potrivit art. 42 din Legea nr. 58/1934, în lipsa arătării unei adrese, cambia trebuie
să fie prezentată pentru plată la domiciliul trasului sau al celorlalte persoane indicate de textul de lege
menţionat15.
9) data şi locul emiterii – este necesară indicarea următoarelor date: ziua, luna şi anul emiterii (a
se vedea pct. 30 din Norma nr. 6/1994), respectiv localitatea emiterii cambiei. Referitor la localitatea
emiterii, potrivit pct. 27 din Norma nr. 6/1994, aplicate prin analogie, în privinţa locului emiterii cambiei
trebuie precizată adresa, respectiv locul geografic încadrat într-o unitate administrativ-teritorială
existentă în prezent – judeţ, municipiu, oraş, comună – identificată prin denumirea acesteia, însoţită de
denumirea exactă a străzii şi a numărului, eventual al codului poştal şi alte elemente de identificare care
sa permită localizarea neechivocă.
În caz de neindicare a locului emiterii cambiei potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 58/1934, cambia
care nu arată locul unde a fost emisă se socoteşte semnată în locul arătat lângă numele trăgătorului.
Potrivit pct. 36-37 din Norma nr. 6/1994: 36. Pe titlurile cambiale semnătura reprezentantului autorizat al
persoanei juridice implicate în lanţul cambial respectiv, executată în condiţiile prevăzute în prezenta normă, nu va
fi însoţită de ştampila persoanei juridice. Lipsa semnăturii trăgătorului sau a reprezentantului autorizat al acestuia,
în situaţia în care trăgătorul este persoană juridică, anulează titlul.
37. Trăgătorul poate recurge la forma autentică a cambiei sau la darea unei împuterniciri prin act autentic.
Semnarea numai prin aplicarea unei parafe cuprinzând un nume de persoană fizică nu este permisă, ducând
la anularea titlului.
14 Potrivit pct. 27 din Norma nr. 6/1994, pentru scopurile prezentelor norme-cadru locul sau locurile desemnate
pe cambie ca loc unde plata trebuie făcută vor fi denumite adresă sau adrese.
15 Potrivit art. 42 din Legea nr. 58/1934: (1) Cambia trebuie să fie prezentată spre plată la locul şi adresa indicată
în cambie.
(2) În lipsa arătării unei adrese cambia trebuie să fie prezentată pentru plată:
1. La domiciliul trasului sau al persoanei desemnate în cambie să plătească pentru el.
2. La domiciliul acceptantului prin intervenţiune sau al persoanei desemnate în cambie să plătească pentru
acesta.
3. La domiciliul celui indicat la nevoie.
4
643. În strânsă legătură cu menţiunile obligatorii, trebuie menţionată şi posibilitatea emiterii de

cambii care să nu cuprindă toate aceste clauze încă de la momentul emiterii.
O astfel de cambie este denumită cambie în alb. În conformitate cu pct. 70 şi 71 din Norma nr.
6/1994, cambia în alb este o cambie care, potrivit voinţei trăgătorului, cuprinde doar semnătura acestuia
ori semnătura trăgătorului şi o parte din celelalte menţiuni obligatorii (celelalte menţiuni se vor completa
de către posesorul cambiei, conform înţelegerii avute cu semnatarul titlului 16). Pentru a rezulta voinţa
semnatarului titlului, se poate insera în cambie:
a) o clauză care să confere posesorului cambiei un drept nelimitat în a completa menţiunile cambiei
(clauza va fi redactată, potrivit pct. 72 din Norma nr. 6/1994, astfel: „înaintea plăţii, posesorul va
completa cambia”); sau
b) o clauză care să confere posesorului cambiei un drept limitat în a completa menţiunile cambiei
(clauza va fi redactată, potrivit pct. 72 din Norma nr. 6/1994, astfel: „înaintea plăţii, posesorul va
completa cambia, fără a depăşi ...”, urmând limitările drepturilor posesorului cu privire la completarea
anumitor menţiuni)17.
644. Cu privire la menţiunile care alterează obligaţia cambială, la nivel doctrinar s-a arătat faptul
că pot fi incluse în această categorie clauze precum:
a) clauza privind completarea elementelor esenţiale ale cambiei prin alte înscrisuri;
b) clauza privind plata cambiei într-o altă prestaţie decât bani.
645. Cu privire la menţiunile care sunt considerate de lege ca fiind nescrise, acestea sunt
interzise de lege, dar nu afectează obligaţia cambială, motiv pentru care nu conduc la nulitatea cambiei.
Pornind de la prevederile exprese ale Legii nr. 58/1934, cu titlu de exemplu, sunt considerate nescrise,
clauze precum:
a) clauza de descărcare a trăgătorului de obligaţia de plată a cambiei (art. 11 din Legea nr. 58/1934);
b) clauza prin care se stipulează dobânzi la suma ce face obiectul cambiei, în alte cambii decât cele
plătibile la vedere sau la un anumit timp de la vedere [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 58/1934];
c) clauza prin care se stipulează că suma ce face obiectul cambiei este purtătoare de dobânzi, fără
arătarea cifrei dobânzii [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 58/1934].
646. Cu privire la menţiunile facultative, potrivit pct. 10 din Norma nr. 6/1994, acestea sunt clauze
ce răspund unor necesităţi specifice din practica de natură comercială şi financiară. Menţiunile
facultative fac obiectul înţelegerii dintre persoanele care îşi pun semnătura pe cambie (denumiţi
semnatari). Pornind de la prevederile exprese ale Legii nr. 58/1934, cu titlu de exemplu, pot fi menţionate
următoarele menţiuni facultative:
a) clauza „nu la ordin” este o clauză ce are ca efect interzicerea transmiterii cambiei prin gir (art. 13
din Legea nr. 58/1934);
b) clauza de indicare a unui acceptant la nevoie este clauza prin care se indică o persoană care să
accepte ori să plătească în caz de refuz din partea trasului (art. 74 şi urm. din Legea nr. 58/1934);
16 Potrivit pct. 71 din Norma nr. 6/1994, menţiunile care lipsesc trebuie să fie completate de către posesor atunci
când acesta prezintă titlul la plată sau îl remite unei instituţii de credit în scopul prezentării la plată, fiind obligatoriu
ca o cambie în alb să aibă completat numele ultimului posesor în momentul plăţii.
17 Potrivit pct. 72 din Norma nr. 6/1994, limitarea dreptului posesorului cambiei în alb de a completa titlul
respectiv se va face în legătură cu una sau mai multe din cele opt menţiuni obligatorii prevăzute de art. 1 din Legea
asupra cambiei şi biletului la ordin, respectând standardele de conţinut din prezentele norme-cadru. De asemenea,
posesorul poate completa o cambie în alb destinată de el să fie o cambie la vedere sau la un anume timp de la
vedere cu menţiuni privind limitări ale clauzei de dobândă.
5
c) clauza cuprinzând ordinul de prezentare a cambiei la acceptare este clauza prin care este
instituită obligaţia de a prezenta cambia la acceptare 18 (art. 25 din Legea nr. 58/1934);
d) clauza „fără cheltuieli” sau „fără protest” sau orice menţiune echivalentă este clauza prin care se
realizează scutirea beneficiarului cambiei de a face protestul de neacceptare sau de neplată pentru a
exercita dreptul de regres (art. 51 din Legea nr. 58/1934).
§ 6. Transmiterea cambiei. Girul
6.1. Modalităţile de transmitere a cambiei
647. Legea nr. 58/1934 reglementează posibilitatea de transmitere a drepturilor conferite de cambie.
În acest sens este reglementat un mecanism special, denumit gir, fiind acceptată şi posibilitatea
transmiterii cambiei prin mecanismul ordinar al cesiunii de creanţă19.
648. Referitor la gir, având în vedere prevederile art. 13 din Legea nr. 58/1934, ca regulă, drepturile
conferite de cambie pot fi transmise prin gir.
Prin excepţie, girul nu este posibil. Această situaţie se regăseşte atunci când în cambie este inserată
clauza „nu la ordin” (sau o expresie echivalentă). În acest din urmă caz, cambia este transmisibilă numai
în forma şi cu efectele unei cesiuni ordinare.
6.2. Definiţia şi natura juridică a girului
649. Pornind de la prevederile pct. 81 din Norma nr. 6/1994, girul este actul prin care posesorul
cambiei (denumit girant), transmite unei alte persoane (denumită giratar), printr-o declaraţie scrisă şi
semnată pe cambie şi prin predarea acesteia, toate drepturile izvorând din titlul respectiv.
650. Referitor la natura juridică a girului, la nivel doctrinar, acesta a fost considerat a fi un act
juridic accesoriu20.
6.3. Persoanele implicate în girarea cambiei
651. Aşa cum se poate observa din definiţie, girarea cambiei implică două persoane, respectiv
girantul şi giratarul.
Girantul este persoana care transmite cambia, fiind beneficiarul iniţial al cambiei sau orice alt
posesor legitim al titlului/ alţi posesori legitimi ai titlului 21 (un giratar căruia girantul îi transmisese anterior
titlul şi care are capacitatea legală de a-l gira)22.
18 Ca regulă, prezentarea cambiei la acceptare este facultativă. Potrivit art. 26 din Legea nr. 58/1934, un alt caz
în care prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie este cel al cambiei plătibile la un anumit timp de la vedere.
Pentru acest caz se reglementează obligaţia prezentării spre acceptare în termen de un an de la data emisiunii.
19 Potrivit pct. 83 din Norma nr. 6/1994, spre deosebire de gir, cesiunea de creanţă ordinară devine opozabilă
numai începând din momentul notificării ei debitorului sau începând din momentul în care debitorul o acceptă prin
act autentic.

21 Potrivit pct. 91 din Norma nr. 6/1994, pe titlu pot fi arătaţi mai mulţi giratari, fie în mod cumulativ (caz în care
exercitarea drepturilor cambiale se va face de către toţi de comun acord), fie alternativ (caz în care oricare dintre
giratarii care se află în posesia titlului poate să exercite drepturile cambiale). În situaţia pluralităţii de giratari care
exercită în mod cumulativ drepturile cambiale, dacă aceştia doresc transmiterea cambiei, vor acţiona în calitate de
giranţi, fiind un caz de pluralitate de giranţi.
22 Potrivit art. 18 din Legea nr. 58/1934, deţinătorul unei cambii este socotit posesor legitim, dacă justifică dreptul
său printr-o serie neîntreruptă de giruri, chiar dacă ultimul gir este în alb. Girurile şterse se socotesc, în această
privinţă, nescrise. Dacă un gir în alb este urmat de un alt gir, semnatarul acestuia este socotit că a dobândit cambia
6
Giratarul este persoana căreia i se transmite cambia23, devenind noul beneficiar al cambiei24. Potrivit
pct. 91 din Norma nr. 6/1994, pe titlu pot fi arătaţi mai mulţi giratari:
a) fie în mod cumulativ (caz în care exercitarea drepturilor cambiale se va face de către toţi de comun
acord);
b) fie în mod alternativ (caz în care oricare dintre giratarii care se află în posesia titlului poate să
exercite drepturile cambiale)25.
6.4. Condiţiile de validitate specifice girului
652. În strânsă legătură cu momentul girării cambiei, reglementările speciale în materie instituie
reguli speciale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă).
653. Referitor la condiţiile de fond, Legea nr. 58/1934 reglementează două condiţii speciale:
a) girul să fie necondiţionat26;
b) girul să privească întreaga creanţă prevăzută în titlu27.
Ambele condiţii sunt prevăzute în art. 14 din Legea nr. 58/1934.
654. Referitor la condiţiile de formă, Legea nr. 58/1934 reglementează condiţii speciale prin art. 15.
655. Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, ca regulă, pentru validitatea sa;
a) girul trebuie să fie scris pe cambie; şi
b) girul trebuie să fie semnat de girant.
Potrivit pct. 86 din Norma nr. 6/1994, menţiunile privind circulaţia cambiei prin gir se fac pe faţa
cambiei28.
Girul-regulă poartă denumirea de gir „în plin”. Astfel, potrivit pct. 98 şi 100 din Norma nr. 6/1994,
girul „în plin” presupune declaraţia girantului semnată şi datată de el, cuprinzând ordinul adresat
debitorului principal de a plăti unei anume persoane indicate de girant. Girul „în plin” trebuie să cuprindă
următoarele elemente redactate în condiţiile Normei, respectiv:
prin efectul unui gir în alb. Dacă o persoană a pierdut, prin orice întâmplare, posesiunea unei cambii, noul posesor
care justifică dreptul său în modul arătat în alineatul precedent, nu este ţinut să predea cambia, afară numai dacă
a dobândit-o cu rea-credinţă, sau dacă a săvârşit o greşeală gravă în dobândirea ei.
23 Potrivit pct. 92 din Norma nr. 6/1994, girarea titlului către o societate bancară poartă denumirea de scontare
şi constituie o modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura prin gir bani, mai înainte de scadenţă.
24 Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, al trăgătorului sau al
oricărui alt obligat.

Potrivit pct. 88 din Norma nr. 6/1994, giratarul titlului poate fi orice persoană care se poate obliga cambial în
condiţiile legii, indiferent dacă s-a obligat sau nu anterior prin titlul respectiv. În acest caz girul este un gir de
întoarcere.
25 Potrivit pct. 91 din Norma nr. 6/1994, dacă în gir au fost indicaţi mai mulţi giratari în mod cumulativ, atunci,
pentru transmiterea titlului mai departe prin gir, trebuie ca titlul să poarte semnătura tuturor giratarilor care devin
astfel, la rândul lor, giranţi.
26 Orice condiţie la care ar fi supus se socoteşte nescrisă.
27 Girul parţial este nul.
28 Anterior modificării prin Norma B.N.R. nr. 7/2008, potrivit pct. 86 din Norma nr. 6/1994, menţiunile privind
circulaţia cambiei prin gir se făceau de regulă pe spatele (verso) titlului, ceea ce făcea ca operaţiunea de girare să
mai poate şi denumirea de „andosare”.
În forma în vigoare, potrivit pct. 86 din Norma nr. 6/1994, Banca Naţională a României şi instituţiile de credit nu
vor accepta în cadrul operaţiunilor lor decât cambii care au textul privind operaţiunea de girare redactat pe faţa
acestora. În cadrul exprimării scrise privind operaţiunile de circulaţie a cambiei prin gir se va folosi exclusiv noţiunea
de „girare”.
7
a) semnătura girantului, care este elementul esenţial al girului şi care trebuie să îndeplinească
condiţiile cerute de art. 8 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin pentru validitatea unei
semnături29;
b) numele giratarului;
c) data girării; şi
d) alte menţiuni care să deosebească girul de oricare altă operaţiune cambială (acceptare,
avalizare).
656. Potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 58/1934, prin excepţie, girul este valabil şi dacă
beneficiarul nu este menţionat sau girantul a pus numai semnătura.
Pentru situaţia girului-excepţie a fost reglementată o denumire specială, respectiv girul în alb.
Astfel, coroborând textul de lege menţionat cu pct. 102 din Norma nr. 6/1994, se observă faptul că girul
„în alb” este format din semnătura girantului înscrisă pe faţa cambiei, însoţită de menţiunea „girat”,
„girare”30. Nu este permisă înscrierea girului „în alb” pe cambie fără a fi însoţită de o asemenea
menţiune, deoarece acest gir s-ar putea confunda cu acceptarea sau avalizarea.
6.5. Efectele girului
657. Potrivit art. 81 din Norma nr. 6/1994, girul este un act translativ de drepturi. Efectul translativ
se produce odată cu predarea titlului pe care a fost înscris un gir în plin sau un gir în alb.
658. Potrivit pct. 106 din Norma nr. 6/1994, transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea
către giratar a tuturor drepturilor31 izvorând, din titlu, în mod autonom32.
659. De asemenea, aşa cum rezultă din pct. 110 al aceluiaşi act normativ, girul transmite proprietatea
titlului cu particularitatea că giranţii devin obligaţi solidar pentru plata la scadenţă. În caz de neplată la
scadenţă din partea obligatului principal, posesorul titlului se poate îndrepta pe cale de regres contra
oricăruia dintre obligaţi şi implicit contra oricăruia dintre giranţi.
§ 7. Acceptarea cambiei
7.1. Definiţia şi natura juridică a acceptării cambiei
660. Având în vedere prevederile pct. 148 din Norma nr. 6/1994 şi art. 30 din Legea nr. 58/1934,
acceptarea cambiei este actul prin care trasul îşi asumă obligaţia de a plăti, la scadenţă, suma arătată
în cambie, posesorului legitim al titlului.
instrumente.
30 Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, girul „la purtător” este echivalentul unui gir in alb.
Potrivit pct. 96 din Norma nr. 6/1994, girul „la purtător”, exprimat prin formula „plătiţi purtătorului”, echivalează
cu un gir în alb.
31 Potrivit pct. 106 din Norma nr. 6/1994, giratarul va putea prezenta cambia la acceptare şi la plată debitorului
cambial şi se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva obligaţilor cambiali.

32 Potrivit pct. 107 din Norma nr. 6/1994, transmiterea cambiei prin gir nu implică şi transmiterea raporturilor
materiale care au dat naştere raporturilor cambiale, inclusiv a raporturilor între trăgător şi tras ce decurg din raportul
cambial fundamental şi a raporturilor dintre giranţi şi ceilalţi semnatari ai cambiei, deoarece documentul care
constată obligaţiile cambiale nu cuprinde şi aceste raporturi.
8
Se observă astfel faptul că obligaţia trasului de a plăti cambia nu se naşte din ordinul dat de trăgător,
ci din manifestarea sa de voinţă, una dintre modalităţile de exprimare a voinţei trasului de a-şi asuma
obligaţia fiind acceptarea cambiei.
661. Natura juridică a acceptării rezultă din pct. 148 al Normei nr. 6/1994. Astfel, fiind o manifestare
de voinţă, acceptarea este un act juridic.
662. Ca regulă, prezentarea spre acceptare a cambiei are caracter facultativ (pct. 149 din Norma
nr. 6/1994).
663. Prin excepţie, este necesară (obligatorie) prezentarea spre acceptare a cambiei atunci când:
a) scadenţa cambiei este stabilită la un termen de la vedere (art. 26 din Legea nr. 58/1934). Termenul
în care trebuie prezentată cambia spre acceptare este cel stabilit de către trăgător, în lipsă, acesta este
de cel mult 1 an de la data emisiunii.
b) este inserată în cambie clauza prezentării titlului la acceptare (art. 25 din Legea nr. 58/1934).
Termenul în care trebuie prezentată cambia spre acceptare este cel stabilit de către trăgător, nefiind
însă reglementat expres un termen maxim33.
Sancţiunea pentru neprezentarea la acceptare, atunci când aceasta este obligatorie, este
decăderea din dreptul de a introduce acţiunile cambiale faţă de tras, trăgători şi giranţi (pct. 155 din
Norma nr. 6/199434).
664. În anumite cazuri prevăzute de art. 25 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1934, trăgătorul poate
interzice prezentarea cambiei la acceptare.
7.2. Condiţiile de validitate specifice acceptării
665. În strânsă legătură cu acceptarea cambiei, reglementările speciale în materie instituie reguli
speciale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă).
666. Referitor la condiţiile de fond, art. 29 din Legea nr. 58/1934 reglementează o condiţie specială,
respectiv acceptarea să fie necondiţionată.
Spre deosebire de gir, acceptarea poate să privească şi o parte din creanţa prevăzută în titlu.
Aceasta este însă singura modificare permisă de Legea nr. 58/1934, orice altă modificare adusă prin
acceptare fiind calificată, de art. 29, drept refuz de acceptare35.
667. Referitor la condiţiile de formă, Legea nr. 58/1934 reglementează condiţii speciale prin art. 28.
Ca regulă, acceptarea trebuie:
a) să fie făcută în scris pe cambie; şi
b) să fie semnată de către tras.
Prin excepţie, simpla semnătură a trasului pusă pe faţa cambiei e socotită acceptare.
Scrierea acceptării presupune menţionarea cuvântului „acceptat” sau a unei expresii echivalente.
Norma nr. 6/1994, prin pct. 167, face referire la expresii precum „voi plăti”, „voi onora” 36.
33 Potrivit pct. 149 din Norma nr. 6/1994, prezentarea la acceptare va putea fi făcută oricând, dacă trăgătorul nu
a fixat un termen pentru prezentare, dar nu mai târziu de data scadenţei. Prezentarea la acceptare va putea fi făcută
atât de posesorul cambiei, cât şi de un simplu deţinător al ei. De aceea, prin neprezentarea cambiei la acceptare
nu rezultă niciun fel de răspundere pentru posesor.
Prezentarea cambiei la acceptare va putea fi făcută şi în ziua scadenţei.
34 Potrivit pct. 155. din Norma nr. 6/1994, dacă posesorul nu prezintă cambia spre acceptare sau nu o prezintă
în termenul fixat, el nu se va putea îndrepta, în caz de lipsă de acceptare sau plată, atunci când clauza acceptării
a fost stabilită expres de trăgător, nici împotriva acestuia, nici împotriva giranţilor. Dacă clauza a fost pusă de un
girant, posesorul nu se va putea îndrepta împotriva acestuia.
35 Acceptantul rămâne totuşi ţinut în limitele acestei acceptări.
36 Potrivit pct. 167 din Norma nr. 6/1994, cuvântul „văzut” nu este echivalent cu „acceptat”.
9
Semnătura trasului trebuie să respecte regulile menţionate în art. 8 alin. (2) din Legea nr. 58/2014,
respectiv prin semnătura trasului se înţelege semnătura olografă a persoanei fizice având calitatea de
tras sau, după caz, a reprezentantului legal ori a împuternicitului trasului, persoană fizică, persoană
juridică sau entitate care acceptă la plată cambii37.
În cazul cambiei plătibile la un anume timp de la vedere sau al cambiei care trebuie prezentată spre
acceptare într-un termen stabilit printr-o clauză specială, potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 58/2014,
acceptarea trebuie să poarte, în plus, data zilei când este făcută sau, atunci când posesorul cere, să
poarte data zilei prezentării.
Dacă acceptarea nu este datată, posesorul, pentru a păstra dreptul de regres împotriva giranţilor şi
împotriva trăgătorului, trebuie să ceară să se constate această lipsă printr-un protest făcut în timp
util.
7.3. Efectele acceptării cambiei
668. Potrivit art. 31 din Legea nr. 58/1934, ca efect al acceptării cambiei, trasul îşi asumă obligaţia
de a plăti cambia la scadenţă.
Astfel, principalul efect juridic al acceptării cambiei este naşterea obligaţiei trasului de a plăti la
scadenţă suma de bani încorporată în titlu. Trasul acceptant devine debitor principal şi direct38.
7.4. Efectele refuzului acceptării cambiei
669. Potrivit art. 48 din Legea nr. 58/1934, în caz de neacceptare a cambiei, posesorul acesteia
poate exercita, chiar înainte de scadenţă, acţiunile cambiale de regres. Acestea sunt, potrivit art. 47
şi urm. din Legea nr. 58/1934, acţiunile împotriva celorlalţi obligaţi cambiali, în afara trasului acceptant
şi a avaliştilor acestuia, respectiv împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi.
670. Potrivit art. 49 din Legea nr. 58/1934 şi pct. 267 din Norma nr. 6/1994, în situaţia unui refuz de
acceptare a cambiei, ca regulă, posesorul cambiei are obligaţia de a constata acest refuz printr-un
protest de neacceptare (act autentic) pentru a putea exercita acţiunea cambială de regres.
Protestul de neacceptare este reglementat prin art. 66 şi urm. din Legea nr. 58/1934.
Prin excepţie39, aşa cum se menţionează în art. 73 din Legea nr. 58/1934, cu acordul posesorului
cambiei şi al trasului, protestul se poate înlocui printr-o declaraţie scrisă şi datată, consemnată pe
titlu sau pe adaos şi semnată de tras40.
§ 8. Garantarea obligaţiilor cambiale. Avalul
8.1. Definiţia şi natura juridică a avalului
671. Potrivit pct. 187 din Norma nr. 6/1994, avalul este actul juridic prin care o persoană, denumită
avalist, garantează obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, denumit avalizat.
Dacă lipseşte o asemenea indicaţie, semnătura aplicată va fi considerată ca fiind a unui obligat pe cale de
regres sau, dacă nu i se poate da nicio valoare cambială, ea va fi socotită fără valoare.
37 Potrivit pct. 168 din Norma nr. 6/1994, în ceea ce priveşte semnătura trasului se vor respecta prevederile
prezentei norme şi ale Legii nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, privind toate semnăturile cambiale
ale persoanelor fizice sau ale împuterniciţilor persoanelor juridice.
38 Trăgătorul, giranţii şi avaliştii sunt debitori de regres, care au obligaţia de a plăti numai în cazul refuzului de
plată al trasului.
A se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 6-a actualizată, Ed. Universul Juridic,
39 Potrivit art. 73, excepţia nu este incidentă atunci când trăgătorul a stipulat obligaţia de protest.
40 Această declaraţie trebuie să fie învestită cu dată certă, în termenul stabilit pentru facerea protestului.
10
672. Aşa cum s-a arătat la nivel doctrinar 41, avalul este un act juridic din care rezultă o obligaţie de
garanţie42, având natura unei obligaţii cambiale43. Punctul 207 din Norma nr. 6/1994 precizează expres
faptul că obligaţia avalistului este o obligaţie cambială autonomă. Urmare a calificării drept obligaţie
cambială, avalistul are o obligaţie identică prin raportare la obligaţia oricărui alt semnatar cambial, fiind
un garant al plăţii cambiei44. Relevanţa juridică a calificării drept obligaţie cambială constă în aceea
că obligaţia de garanţie va fi guvernată de regulile specifice obligaţiilor cambiale, şi nu de regulile
fideiusiunii45.
8.2. Persoanele implicate în aval
673. Avalul presupune două părţi, respectiv avalistul şi avalizatul.

Avalistul este persoana care garantează plata sumei prevăzute în cambie (în tot sau în parte).
Acesta poate fi un terţ sau chiar un semnatar al cambiei, cu excepţia trăgătorului sau a trasului
acceptant46.
Avalizatul este persoana garantată. Aceasta este un semnatar al cambiei, respectiv trăgătorul,
trasul acceptant sau girantul.
8.3. Condiţiile de validitate specifice avalului
674. În strânsă legătură cu momentul avalului obligaţiilor cambiale, reglementările speciale în

materie instituie reguli speciale referitoare la condiţiile de validitate (de fond şi de formă).
675. Referitor la condiţiile de fond, Legea nr. 58/1934 reglementează trei condiţii speciale,
respectiv:
a) avalul să fie necondiţionat;
b) avalul să nu aducă schimbări privind elementele fundamentale ale datoriei garantate; şi
c) avalul să nu cuprindă clauze incompatibile cu natura sa.
Acestea rezultă expres din pct. 198 din Norma nr. 6/199447.
Spre deosebire de gir, avalul poate să vizeze întreaga sumă sau o parte din ea48.
42 „Garanţie personală”, potrivit pct. 187 din Norma nr. 6/1994.
43 Aşa cum rezultă din pct. 189 al Normei nr. 6/1994, raporturile dintre avalist şi avalizat nu au caracter cambial.
De asemenea, potrivit pct. 188, între avaliştii care garantează pentru aceeaşi persoană nu există raporturi cambiale.
44 „De aceea, avalul se apropie mai mult de instituţia intervenţiei, decât de cea a fideiusiunii” – ST.D. CĂRPENARU,
Tratat de drept comercial român, ed. a 6-a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 645.

46 Deoarece aceştia s-au obligat deja cambial faţă de persoanele faţă de care s-ar mai putea obliga încă o dată
prin aval. A se vedea pct. 190 din Norma nr. 6/1994. În plus, potrivit pct. 191, girantul va putea da un aval, deoarece
el este obligat numai faţă de posesorii care dobândesc cambia ulterior semnăturii sale.
Pentru a putea da un aval, avalistul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină (pct. 194 din Norma nr. 6/1994).
47 La nivel doctrinar s-a exemplificat cu clauze precum: clauze privind urmărirea în prealabil a obligatului garantat
sau clauze privind înlăturarea solidarităţii. A se vedea ST.D. CĂRPENARU, Tratat de drept comercial român, ed. a 6-
a actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 645.
48 Potrivit pct. 192 din Norma nr. 6/1994, avalul va putea fi dat chiar pentru o obligaţie viitoare, cu condiţia, însă,
ca avalistul să intervină ulterior în obligaţia cambială.

Potrivit pct. 193 din Norma nr. 6/1994, avalul va putea fi dat şi pentru o cambie în alb, cu condiţia completării
titlului mai înainte de valorificarea drepturilor cuprinse în el.
A se vedea art. 33 din Legea nr. 58/1934 şi pct. 195 din Norma nr. 6/1994.
11
676. Referitor la condiţiile de formă, ca regulă, Legea nr. 58/1934 reglementează două condiţii
speciale prin art. 34:
a) înscrierea pe cambie; şi
b) semnătura avalistului.
Referitor la înscrierea pe cambie, avalul se înscrie pe cambie (pe faţa cambiei49) sau pe adaos50 şi
se exprimă prin cuvinte precum „pentru aval” sau orice altă formulă echivalentă. Prin pct. 196 din Norma
nr. 6/1994, astfel de expresii echivalente pot fi „aval”, „pentru garanţie”, „pentru fideiusiune”.
În plus, art. 34 menţionează şi faptul că avalul trebuie să arate şi pentru cine este dat. În lipsă, se
socoteşte că avalul este dat pentru trăgător.
Referitor la semnătură, potrivit art. 34 din Legea nr. 58/1934, avalul trebuie semnat de avalist. Aşa
cum rezultă din pct. 197 din Norma nr. 6/1994, semnătura trebuie să îndeplinească condiţiile cerute de
art. 8 din Legea asupra cambiei şi biletului la ordin 51 pentru validitatea unei semnături şi de pct. 34-37
şi 60 din Norma nr. 6/1994.
677. Prin excepţie, avalul este valabil şi fără înscrierea pe cambie a formulei „pentru aval”. Astfel,
potrivit art. 34, avalul este socotit că rezultă din simpla semnătură a avalistului pusă pe faţa cambiei 52,
afară numai dacă semnătura este a trasului sau a trăgătorului.
8.4. Efectele avalului
678. Potrivit art. 35 din Legea nr. 58/1934, avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a
garantat53. Potrivit pct. 207 din Norma nr. 6/1994, obligaţia avalistului este o obligaţie cambială
autonomă54. Posesorul cambiei poate să se îndrepte pe cale legală direct în contra avalistului
obligatului principal, pe calea acţiunii cambiale directe, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul
civil, căci obligaţia acestuia este o obligaţie autonomă şi solidară.
679. Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui
garantat, precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi către acesta din urmă, în temeiul cambiei.
49 A se vedea pct. 196 din Norma nr. 6/1994.

50 Potrivit pct. 199 din Norma nr. 6/1994, în cazul în care avalul este dat printr-un act separat, acesta va avea
numai efectele unei fideiusiuni obişnuite.
instrumente.
52 Potrivit pct. 200 din Norma nr. 6/1994, avalul poate fi redactat de mână, cu pixul sau cerneală de culoare
albastră ori neagră chiar de către avalist sau de o altă persoană, dactilografiat ori imprimat, fără a afecta alte
menţiuni aflate pe cambie. În orice situaţie este însă obligatoriu ca formula de avalizare să fie urmată de semnătura
olografă a avalistului.
Potrivit pct. 201 din Norma nr. 6/1994, semnătura avalistului nu poate să aparţină trăgătorului, trasului sau
acceptantului cambiei.
53 Obligaţia sa este valabilă, chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un
viciu de formă.
54 În sensul că avalistul se poate servi în contra posesorului de excepţiile derivând din raporturile sale personale
cu acesta, dacă ele există, dar în niciun caz nu se poate servi de excepţiile personale ale persoanei pentru care a
dat avalul faţă de posesorul cambiei.
12
§ 9. Plata cambiei
680. Pentru plata cambiei este necesară prezentarea acesteia la plată, la scadenţă. Prezentarea la
plată se poate face, în primul rând, trasului, iar în subsidiar, debitorilor de regres (trăgător, giranţii şi
avaliştii lor).
Potrivit art. 52 din Legea nr. 58/1934, trăgătorul, trasul acceptant, girantul şi avalistul cambiei
sunt ţinuţi solidar faţă de posesor. În acelaşi sens prevede şi pct. 288 din Norma nr. 6/1994, respectiv
toate persoanele care, în orice calitate, au semnat o cambie sunt responsabile solidar în ceea ce
priveşte plata titlului, cu toate că obligaţiile cambiale au fost asumate în momente diferite.
9.1. Efectele plăţii cambiei
681. Pornind de la prevederile Legii nr. 58/1934, în privinţa efectelor plăţii cambiei trebuie operată o
distincţie în funcţie de persoana care efectuează plata.
Astfel, în cazul în care plata cambiei este făcută de către tras, aceasta stinge obligaţiile cambiale.
Dacă plata cambiei este făcută de către un debitor de regres, aceasta stinge numai obligaţiile care
figurează pe titlu după debitorul care a plătit (giranţii ulteriori şi avaliştii lor).
9.2. Efectele refuzului plăţii cambiei
682. Neplata cambiei dă dreptul posesorului cambiei la utilizarea mijloacelor cambiale sau
extracambiale în vederea obţinerii sumelor de bani prevăzute în cambie.
683. În ceea ce priveşte mijloacele cambiale, acestea sunt:
a) acţiunile cambiale: acţiunea directă şi acţiunea de regres;
b) executarea cambială.
Acţiunea directă este acţiunea având ca scop valorificarea creanţei, îndreptată împotriva trasului
acceptant sau împotriva avalistului său55.
Acţiunea de regres este acţiunea având ca scop valorificarea creanţei, îndreptată împotriva
celorlalţi obligaţi cambiali, cu excepţia trasului acceptant şi a avalistului său 56.
Executarea cambială este executarea silită fundamentată direct pe cambie (titlu executoriu)57.
684. În ceea ce priveşte mijloace extracambiale pentru valorificarea creanţei, pot fi menţionate:
a) acţiunea cauzală;
b) acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Acţiunea cauzală este acţiunea având ca scop valorificarea creanţei, bazată pe raportul
fundamental, respectiv raportul care a dat naştere emiterii cambiei sau cel ce a determinat transmiterea
acesteia58.
Acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză este acţiunea având ca scop obţinerea sumei
cu care trăgătorul, trasul acceptant sau giranţii s-au îmbogăţit în dauna posesorului cambiei.
685. În vederea folosirii mijloacelor cambiale sau extracambiale 59, ca regulă, potrivit art. 49 din
Legea nr. 58/1934 şi pct. 267 din Norma nr. 6/1994, în situaţia unui refuz de plată a cambiei, posesorul
cambiei are obligaţia de constata acest refuz printr-un protest de neplată.
55 A se vedea art. 31 şi art. 47 din Legea nr. 58/1934.

56 A se vedea art. 47 din Legea nr. 58/1934.
59 Protestul de neplată este o condiţie pentru introducerea următoarelor acţiuni: acţiunea directă, acţiunea de
regres, executarea cambială şi acţiunea cauzală.
13
Protestul de neplată este reglementat prin art. 66 şi urm. din Legea nr. 58/1934.
Prin excepţie60, aşa cum se menţionează în art. 73 din Legea nr. 58/1934, cu acordul posesorului
cambiei şi al trasului, protestul se poate înlocui printr-o declaraţie scrisă şi datată, consemnată pe
titlu sau pe adaos şi semnată de tras61.
În ceea ce priveşte acţiunea bazată pe îmbogăţirea fără justă cauză, potrivit art. 65 din Legea nr. 58/1934,
aceasta poate fi exercitată când posesorul a pierdut („nu are”) acţiunea cauzală. Nu este reglementată o cauză a
pierderii acestei acţiuni, ceea ce permite inclusiv pierderea acţiunii cauzale ca efect al decăderii din dreptul de a o
exercita. Potrivit art. 58 din Legea nr. 58/1934, decăderea intervine în situaţia în care a trecut termenul pentru
facerea protestului de neplată.
60 Potrivit art. 73 din Legea nr. 58/1934, excepţia nu este incidentă atunci când trăgătorul a stipulat obligaţia de
protest.
61 Această declaraţie trebuie să fie învestită cu dată certă, în termenul stabilit pentru facerea protestului.
14

Curs Comercial Complet - Extrase Prof. Andreea Stănescu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Comercial Complet - Extrase Prof. Andreea Stănescu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andreea-Teodora Stănescu – Drept comercial.

Contracte profesionale – EXTRAS

§ 1. Conceptul de „obligaţie născută în exerciţiul activităţii unei întreprinderi”

1.1. Precizări preliminare

1. Pentru a configura sensul conceptului de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi”1

1.2. Semnificaţia termenului „obligaţie”

2. Pentru a configura semnificaţia termenului „obligaţie” trebuie avute în vedere dispoziţiile

1 Cu privire la teoria generală a obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi, cu evidenţierea

1.3. Semnificaţia sintagmei „exploatarea unei întreprinderi”

3. Pentru a configura semnificaţia sintagmei „exploatarea unei întreprinderi”11, trebuie avute în

minimul material şi legal necesar pentru a desfăşura o activitate.

1.4. Semnificaţia noţiunii de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi”

5. În ceea ce priveşte conceptul de „obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi” din

1.5. Importanţa stabilirii caracterului de obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi

8. Stabilirea caracterului de obligaţie născută în exploatarea unei întreprinderi prezintă relevanţă ca

§ 2. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi reglementate

2.1. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi în materia

2.2. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi în materia

2.3. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi în materia

să îi poată opune beneficiul de diviziune.

2.4. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi în materia

stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.

părţi nu are calitatea de profesionist.

§ 3. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi reglementate

3.1. Precizări preliminare

3.2. Particularităţi cu privire la dobânda legală penalizatoare

Bucureşti, 2012, p. 210-211.

dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii (…).

fi realizat la un moment anterior.

de administraţie al Băncii Naţionale a României. Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a

3.2.2. Obligaţiile dintre profesionişti

b) stabilirea datei scadenţei la 30 de zile calendaristice de la data finalizării procedurii de recepţie

3.3. Particularităţi cu privire la dobânda convenţională penalizatoare

3.4. Particularităţi cu privire la dobânda legală remuneratorie

3.5. Particularităţi cu privire la dobânda remuneratorie convenţională

4.1. Interdicţia de a insera clauze abuzive, reglementată de Legea nr. 193/2000

4.1.1. Domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000

4.1.2. Conceptul de „clauză abuzivă” în reglementarea Legii nr. 193/2000

d´Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa) (C-415/11), urmează a se publica în Culegerea de

65. Inserarea de clauze abuzive constituie o încălcare a obligaţiei profesioniştilor de a nu stipula

4.2. Interdicţia de a insera clauze abuzive reglementată de Legea nr. 72/2013

4.2.1. Domeniul de aplicare al Legii nr. 72/2013

4.2.2. Conceptul de „clauză abuzivă” în reglementarea Legii nr. 72/2013

profesionişti şi consumatori nu sunt incluse în sfera de aplicare a Legii nr. 72/2013.

f) stabilesc un termen pentru emiterea/primirea facturii.

§ 5. Particularităţi ale obligaţiilor născute în exploatarea unei întreprinderi reglementate

Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 495-496.

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

4 Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare comercială, în reglementarea Codului comercial, a se vedea

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

neprofesionişti12. Privit din perspectiva realităţilor practice, în principiu, antreprenorul este un

doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 244-246.

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

16 Cu privire la contractul de mandat comercial în reglementarea Codului comercial, a se vedea ST.D.

doctrină şi jurisprudenţă, vol. III, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 487-488.

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

§ 10. Contractul de rentă viageră

Conf univ. dr. Andreea-Teodora Stanescu – Contracte traditional civile. Particularitati

§ 11. Contractul de întreţinere

§ 12. Contractul de joc şi de pariu

§ 13. Contractul de tranzacţie