Dreptul Afacerilor

Dreptul afacerilor
Raportul juridic de drept al afacerilor.

Contractul
Copyright © 2013
Editura Hamangiu SRL
Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Şiinţiice

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate i copiată
fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

DUMITRU, MARIA
Dreptul afacerilor : raportul juridic de drept al
afacerilor : contractul / Maria Dumitru, Camelia Ignătescu. -
Bucureşi : Editura Hamangiu, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-678-890-8
I. Ignătescu, Camelia Maria Cezara
347.7
Editura Hamangiu: Vânzări:

Bucureşi, Str. Col. Popeia 021.336.01.25
nr. 36, sector 5 031.425.42.24
O.P. 5, C.P. 91 0741.244.032
Tel./Fax: E-mail:
021.336.04.43 redacie@hamangiu.ro
031.805.80.21 distribuie@hamangiu.ro
Conf. univ. dr. Maria Dumitru Lector univ. dr. Camelia Ignătescu
Universitatea Universitatea
„Petre Andrei” din Iaşi „Ştefan cel Mare” din Suceava
Dreptul afacerilor
Raportul juridic de drept al afacerilor.
Contractul
Listă de abrevieri
alin. – alineat(ul)
art. – articol(ul)
B.N.R. – Banca Naţională a României
C. civ. – Codul civil
C. com. – Codul comercial
C. pen. – Codul penal
C. proc. civ. – Codul de procedură civilă
C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
C.J. – revista Curierul Judiciar
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
dec. – decizia
Dreptul – revista Dreptul
Ed. – Editura
ed. – ediţia
etc. – et cetera
JO C – Jurnalul Oicial al Uniunii Europene,
seria C
Juridica – revista Juridica
L.S. – Legea societăţilor nr. 31/1990
LGDJ – editura Librairie Générale de Droit et
de Jurisprudence
lit. – litera
loc. cit. – loc citat
M. Of. – Monitorul Oicial al României, Partea I
nr. – număr(ul)
O.G. – Ordonanţa Guvernului
O.U.G. – Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
op. cit. – opera citată
p. – pagina(ile)
p.n. – precizarea noastră
P.R. – revista Pandectele Române
pct. – punctul
R.D.C. – Revista de Drept Comercial
VI Dreptul afacerilor
R.R.D. – Revista Română de Drept

R.R.D.P. – Revista Română de Drept Privat
RTDciv. – Revue Trimestrielle de Droit Civil
s. com. – secţia comercială
S.C.J. – revista Studii şi cercetări juridice
s.n. – sublinierea noastră
S.U.B.B. – revista Studia Universitatis Babeş-
Bolyai
ş.a.m.d. – şi aşa mai departe
şi. urm. – şi următoarele
vol. – volum(ul)
Cuprins
Capitolul I. Noţiuni generale despre drept _______________ 1

1.1. Accepţiunea termenului „drept” ___________________ 1
1.2. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă
de celelalte ramuri de drept ________________________ 6
1.2.1. Noţiune __________________________________ 6
1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept _______ 6
1.3. Norma juridică _________________________________ 7
1.3.1. Noţiune __________________________________ 7
1.3.2. Structura normei juridice _____________________ 8
1.3.3. Clasiicarea normelor juridice _________________ 8
1.4. Aplicarea legii ________________________________ 10
1.4.1. Aplicarea legii în timp ______________________ 10
1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu _____________________ 11
1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor ____________ 11
1.5. Interpretarea legii _____________________________ 11
1.5.1. Noţiune _________________________________ 11
1.5.2. Clasiicarea interpretării legii _________________ 12
1.6. Izvoarele dreptului afacerilor _____________________ 15
1.6.1. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor______ 15
1.6.2. Izvoarele interpretative ale dreptului afacerilor ___ 19
1.6.3. Ordinea aplicării normelor de drept ___________ 20
Capitolul II. Raportul juridic de drept al afacerilor ________ 22

2.1. Noţiune. Premise ______________________________ 22
2.1.1. Noţiune _________________________________ 22
2.1.2. Premise _________________________________ 22
2.2. Caracterele raportului juridic de drept al afacerilor ____ 24
2.3. Structura raportului juridic de drept al afacerilor ______ 25
2.3.1. Subiectele raportului juridic de drept privat.
Subiecte speciice dreptului afacerilor ____________ 25
2.3.1.1. Categorii de subiecte de drept privat ______ 25
2.3.1.2. Subiecte speciice dreptului afacerilor ______ 26
2.3.1.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea
subiectelor _______________________________ 28
2.3.1.4. Capacitatea subiectelor raportului juridic ___ 35
VIII Dreptul afacerilor
2.3.2. Conţinutul raportului juridic __________________ 38

2.3.2.1. Drepturile subiective ___________________ 38
2.3.2.2. Obligaţia civilă ________________________ 44
2.3.3. Obiectul raportului juridic ____________________ 50
2.3.3.1. Noţiunea de obiect juridic şi noţiunea
de obiect material _________________________ 50
2.3.3.2. Obiectele materiale ale raporturilor
juridice civile – bunurile şi clasiicarea lor _______ 50
Capitolul III. Profesioniştii ___________________________ 58

3.1. Comercianţii _________________________________ 59
3.1.1. Cadrul conceptual _________________________ 59
3.1.2. Comerciantul persoană izică ________________ 60
3.1.2.1. Aspecte generale privind comerciantul
persoană izică ___________________________ 60
3.1.2.2. Regimul juridic al persoanei izice
autorizate _______________________________ 63
3.1.2.3. Regimul juridic al întreprinzătorului
persoană izică titular al întreprinderii
individuale _______________________________ 65
3.1.2.4. Regimul juridic al întreprinderii
familiale _________________________________ 66
3.1.3. Societăţile reglementate de Legea
nr. 31/1990 privind societăţile __________________ 68
3.1.3.1. Sediul materiei. Noţiune şi forme _________ 68
3.1.3.2. Consecinţele personalităţii juridice
a societăţii _______________________________ 72
3.1.3.3. Constituirea societăţilor ________________ 76
3.1.3.4. Funcţionarea societăţilor ________________ 86
3.1.3.5. Modiicarea societăţilor ________________ 93
3.1.3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor _______ 102
3.1.4. Societăţile cooperative ____________________ 110
3.1.5. Grupurile de interes economic ______________ 112
3.2. Entităţi colective fără personalitate juridică
titulare ale unei întreprinderi _____________________ 113
3.2.1. Asociaţia în participaţiune _________________ 113
3.2.2. Grupul de societăţi _______________________ 114
Capitolul IV. Profesioniştii necomercianţi______________ 115

4.1. Persoana izică autorizată să desfăşoare o altă
activitate decât comerţul ________________________ 115
Cuprins IX
4.2. Societăţile civile ______________________________ 115

4.3. Asociaţiile şi fundaţiile _________________________ 116
Capitolul V. Fondul de comerţ _______________________ 118

5.1. Noţiunea de fond de comerţ ____________________ 118
5.2. Elementele fondului de comerţ __________________ 120
5.3. Patrimoniul de afectaţiune profesională ___________ 124
Capitolul VI. Teoria generală a contractului ____________ 127

6.1. Noţiunea de contract. Clasiicarea contractelor ______ 127
6.1.1. Deiniţia contractului ______________________ 127
6.1.2. Clasiicarea contractelor ___________________ 128
6.1.3. Contracte negociate. Contracte de adeziune.
Contracte forţate ___________________________ 134
6.1.4. Contracte simple. Contracte complexe.
Grupuri de contracte ________________________ 137
6.2. Încheierea contractului ________________________ 139
6.2.1. Încheierea contractului prin negociere ________ 139
6.2.2. Încheierea contractului prin ofertă urmată
de acceptare ______________________________ 140
6.2.3. Conţinutul contractului _____________________ 142
6.3. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului ___ 143
6.3.1. Capacitatea de a contracta _________________ 143
6.3.2. Consimţământul _________________________ 145
6.3.2.1. Noţiune ____________________________ 145
6.3.2.2. Viciile de consimţământ _______________ 146
6.3.3. Obiectul contractului ______________________ 152
6.3.4. Cauza în contracte _______________________ 154
6.4. Forma contractului ____________________________ 155
6.5. Nulitatea contractului __________________________ 157
6.5.1. Regimul juridic al nulităţii contractelor _________ 157
6.5.2. Salvarea contractului _____________________ 159
6.5.3. Efectele nulităţii contractului ________________ 161
Capitolul VII. Executarea obligaţiilor __________________ 164

7.1. Executarea de bunăvoie a obligaţiilor (plata) _______ 164
7.1.1. Noţiuni generale _________________________ 164
7.1.2. Subiectele plăţii __________________________ 166
7.1.2.1. Subiectul pasiv (solvens) ______________ 166
7.1.2.2. Subiectul activ (accipiens) ______________ 168
7.1.3. Condiţiile de valabilitate a plăţii ______________ 171
X Dreptul afacerilor
7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii.

Excepţii ___________________________________ 174
7.1.5. Locul plăţii ______________________________ 175
7.1.6. Data plăţii ______________________________ 177
7.1.7. Dovada plăţii ____________________________ 178
7.1.8. Imputaţia plăţii __________________________ 179
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor după
obiectul lor ___________________________________ 181
7.2.1. Executarea obligaţiei de a da _______________ 182
7.2.2. Executarea obligaţiilor de a face şi de a
nu face __________________________________ 184
Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

contractuale ___________________________________ 185
8.1. Generalităţi _________________________________ 185
8.2. Punerea în întârziere a debitorului (termenul
suplimentar de executare a obligaţiilor)_____________ 187
8.2.1. Reglementare. Noţiune. Justiicare ___________ 187
8.2.2. Punerea în întârziere la cererea creditorului ____ 188
8.2.3. Întârzierea de drept a debitorului în
executarea obligaţiei ________________________ 190
8.2.4. Punerea în întârziere în materia dobânzii
compuse __________________________________ 192
8.3. Răspunderea contractuală (executarea prin
echivalent a obligaţiilor) _________________________ 193
8.3.1. Noţiuni generale privind răspunderea
contractuală _______________________________ 193
8.3.2. Răspundere contractuală sau executare
prin echivalent? Natura juridică a
daunelor-interese ___________________________ 196
8.3.3. Condiţiile angajării răspunderii contractuale ____ 199
8.3.4. Întârzierea creditorului ____________________ 207
8.3.5. Exonerări de răspundere contractuală ________ 208
8.3.6. Convenţii asupra răspunderii _______________ 209
8.4. Evaluarea daunelor-interese ____________________ 210
8.4.1. Noţiunea de daune-interese ________________ 210
8.4.2. Evaluarea legală _________________________ 211
8.4.3. Evaluarea convenţională a daunelor-interese
(clauza penală) _____________________________ 220
8.4.3.1. Deiniţia, caracterele şi natura juridică a
clauzei penale ___________________________ 220
Cuprins XI
8.4.3.2. Reducerea clauzei penale ______________ 222

8.4.3.3. Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei
penale ________________________________ 224
8.4.4. Evaluarea judiciară a daunelor-interese _______ 225
8.5. Excepţia de neexecutare a contractului ___________ 226
8.6. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului _____________ 229
8.6.1. Sediul materiei___________________________ 229
8.6.2. Tipurile de rezoluţiune _____________________ 229
8.6.3. Efectele rezoluţiunii sau rezilierii _____________ 235
Bibliograie _______________________________________ 239

Capitolul I. Noţiuni generale
despre drept
1.1. Accepţiunea termenului „drept”
Omul, ca iinţă socială, se intersectează în viaţa cotidiană cu

norma de drept, chiar şi în situaţii în care nu conştientizează acest
fapt. Astfel, achiziţionarea unui bilet de călătorie cu un mijloc de
transport în comun, de exemplu, naşte un raport juridic de natură
contractuală între transportator şi călătorul ce urmează a beneicia
de serviciile acestuia.
Atât în sarcina transportatorului, cât şi în sarcina călătorului se
nasc obligaţii şi drepturi de natură a clariica obiectul raportului juri-
dic astfel creat. Ne referim aici la dreptul călătorului de a beneicia de
condiţii optime de transport, de a i dus la destinaţia corespunzătoa-
re traseului aişat şi de a solicita, în urma plăţii, eliberarea tichetului
de călătorie. În mod echivalent, şi irma prestatoare a serviciilor de
transport are dreptul de a încasa preţul, de a solicita călătorului o
conduită civilizată şi de a-i interzice acestuia deteriorarea logisticii
speciice. Acestor drepturi le corespund, în mod iresc, şi obligaţiile
corelative.
În egală măsură, în toate domeniile vieţii sociale, economice,
inanciare şi profesionale individul se confruntă cu dreptul, deinit
ca totalitatea normelor juridice impuse de stat, în vigoare la un mo-
ment dat. Acesta este aşa-numitul drept pozitiv, se aplică tuturor
şi mai poartă denumirea de drept obiectiv[1].
Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa recunoscută de lege

unei persoane de a avea o anumită conduită şi/sau a pretinde ce-
lorlalţi o anumită conduită[2]. Dreptul subiectiv reprezintă o perso-
nalizare a dreptului obiectiv, persoanele izice şi juridice devenind
subiecte de drept şi titulare ale drepturilor subiective, drepturi ce
urmează a i exercitate în raport cu dreptul pozitiv. De pildă, dreptul
de proprietate este consacrat atât în Constituţia României, cât şi în
normele Codului civil, aceste reguli iind parte a dreptului obiectiv.
[1]
C.T. UngUreanU, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 1.
[2]
gh. Mihai, Inevitabilul Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 215.
2 Dreptul afacerilor
Dreptul de proprietate al lui X ce are ca obiect un autoturism re-

prezintă dreptul subiectiv al acestuia, drept care-i conferă posibili-
tatea de a pretinde de la toţi ceilalţi să nu ie tulburat în niciun fel în
exercitarea prerogativelor recunoscute de lege pentru proprietarii
de autoturisme.
Norma juridică reprezintă o regulă generală şi abstractă, institu-

ită sau recunoscută de puterea publică, ce reglementează conduita
subiectelor de drept şi a cărei respectare este asigurată, la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului.
Gruparea de norme juridice cu acelaşi obiect de reglementare
(categorie omogenă de relaţii sociale omogene) se numeşte insti-
tuţie juridică. Pentru a înţelege fenomenul dreptului, este important
a se reţine că instituţiile juridice deinite de ştiinţa dreptului se referă
la grupări unitare ce reglementează aspecte legate de proprietate,
căsătorie, contract etc. În consecinţă, vom vorbi despre instituţia
proprietăţii, instituţia căsătoriei, instituţia contractului ş.a.m.d.
Ramura de drept este formată prin gruparea instituţiilor juridice

pe criterii: obiect de reglementare, metodă de reglementare (ega-
litate sau subordonare juridică), calitatea subiectelor (se solicită o
anumită calitate), caracterul normelor juridice (dispozitive sau im-
perative), caracterul sancţiunilor, principii. De exemplu: drept penal,
drept administrativ, drept civil, drept comercial, dreptul profesioniş-
tilor, dreptul procesual civil.
Disciplina juridică are o sferă mai largă decât cea a ramurii

de drept. Ea cuprinde părţi din ramurile de drept care s-au dezvol-
tat atât de mult ca importanţă economică şi/sau socială încât au
impus abordarea lor ştiinţiică, în mod distinct de ramura de drept
mamă. De exemplu: dreptul societar, dreptul asigurărilor, dreptul
transporturilor.
Aşa cum arătam, norma juridică reglementează numeroase as-

pecte, plecând de la organizarea statului, raporturile dintre autorită-
ţile publice şi alte tipuri de raporturi juridice de subordonare a per-
soanei izice şi juridice în raport cu statul. Totalitatea acestor reguli
formează dreptul public, care include dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul inanciar, dreptul penal, dreptul procesual pe-
nal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public.
I. Noţiuni generale despre drept 3
Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat îşi subsumează

toate normele juridice care sunt edictate pentru protejarea interese-
lor private, precum şi cele ce reglementează raporturile particulare
dintre persoane izice, dintre persoane juridice sau dintre persoane
izice şi persoane juridice, alate pe o poziţie de egalitate juridică.
Acesta include dreptul civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul
comercial, dreptul profesioniştilor, dreptul internaţional privat. De
menţionat că graniţa dintre dreptul public şi dreptul privat nu este
clar trasată, cele mai numeroase raporturi de drept privat privind şi
interesul public şi interesul privat.
Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice normative în

vigoare dintr-un stat, indiferent dacă este vorba de un stat naţional
unitar sau stat federativ[1].
Dreptul internaţional cuprinde totalitatea normelor înscrise în

tratate, pacte, acorduri încheiate între state suverane şi egale în
drepturi, prin care se reglementează conduita acestor state între
ele. Dreptul internaţional se divide în dreptul internaţional public şi
dreptul internaţional privat.
Dreptul Uniunii Europene este format din dreptul primar, res-

pectiv dreptul originar constituit din tratatele elaborate de Uniunea
Europeană care, odată ratiicate de un stat membru, devin parte
componentă a sistemului de drept şi dreptul derivat, constituit din
actele cu efect obligatoriu elaborate în cadrul Uniunii Europene de
instituţiile acesteia (regulamente, directive şi decizii).
Articolul 5 C. civ., cu denumirea marginală „Aplicarea prioritară a
dreptului Uniunii Europene”, prevede că, în materiile reglementate
de Codul civil, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.
Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Codul civil

şi Codul de procedură civilă prevăd explicit că în materia drepturilor
omului, tratatele internaţionale se aplică prioritar. Dispoziţiile privind
drepturile şi libertăţile persoanelor vor i interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia universală a drepturilor omu-
lui, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi dispoziţiile
[1]
gh. Mihai, Teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 39.
Codului civil, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia

cazului în care Codul civil conţine dispoziţii mai favorabile.
Principalele sisteme de drept

Sistemul romano-germanic are la bază doi piloni: sistemul juri-
dic francez şi sistemul juridic german. El îşi are originea în dreptul
roman şi dreptul cutumiar germanic, care a preluat şi adaptat la
condiţiile economice moderne şi relaţiile sociale noi instituţiile, con-
ceptele şi tehnicile romane.
Speciicitatea acestui sistem de drept constă în aceea că legea
este cel mai important izvor de drept, şi nu precedentul judiciar. În
România, potrivit art. 5 alin. (4) C. proc. civ., îi este interzis judecă-
torului ca prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele care îi sunt
deduse spre soluţionare să stabilească dispoziţii general obligatorii.
Sistemul common law (anglo-saxonic) este total diferit de siste-

mul romano-germanic, caracterizându-se prin faptul că jurispruden-
ţa (precedentul judiciar) reprezintă principalul izvor de drept, în sen-
sul că deciziile pronunţate de o instanţă se impun cu obligativitate în
soluţionarea viitoarelor speţe atât judecătorilor instanţei respective,
cât şi instanţelor inferioare. Acest sistem a apărut în Marea Britanie,
iind exportat în toate coloniile, inclusiv Statele Unite ale Americii –
cu excepţia Louisianei şi a provinciei Québec din Canada.
În ultimii 50 de ani se observă că totala separare şi intangibili-
tate a celor două sisteme s-a mai estompat, atât legea, cât şi pre-
cedentul judiciar începând să îşi facă loc în sistemul common law,
respectiv romano-germanic, datorită existenţei dreptului comunitar
şi regulilor acestuia.
Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în statele

comuniste. Caracteristic acestui sistem a fost impunerea unui drept
colectivist, în contradicţie cu viziunea individualistă a sistemelor oc-
cidentale romano-germanic sau anglo-saxonic.
Acest sistem a preluat de la sistemul romano-germanic împărţi-
rea pe ramuri, însă fost profund modiicat prin instaurarea regimu-
rilor comuniste.
Având ca sursă de inspiraţie ilosoia marxist-leninistă, sistemul
socialist a conferit dreptului funcţii şi inalităţi diferite faţă de cele
clasice. În acest sens, principalele mijloace de producţie au fost
naţionalizate, constituind proprietatea întregului popor.
Dreptul comercial era practic inexistent, în condiţiile în care eco-

nomia statului era planiicată la un înalt grad de centralizare, rapor-
turile juridice dintre întreprinderile de stat şi cele cooperatiste iind
cuprinse în dreptul economic.
Deşi sistemul de drept socialist era bazat pe norme legale, printre
care Codul civil sau Codul penal, factorul politic conducător avea
un rol primordial în aplicarea dreptului, acesta apelând frecvent la
noi legi şi legiferări. Actele normative adoptate exprimau, de fapt,
voinţa şi interesele partidului statal.
Asupra sistemelor juridice socialiste ale Europei, Asiei şi Americii
Latine o inluenţă considerabilă a avut sistemul juridic sovietic. În
prezent, s-au produs masive schimbări în ţările ex-socialiste, iecare
creându-şi dreptul naţional în conformitate cu dreptul continental.
În ceea ce priveşte ţările cu guvernare comunistă din prezent,
acestea au aplicat multiple modiicări sistemelor lor juridice, ca re-
zultat al schimbărilor orientate spre economia de piaţă şi al reforme-
lor în materia drepturilor omului. Cu toate acestea, diferenţe majore
pot i constatate, în special în materia dreptului de proprietate, de
exemplu în China proprietatea privată asupra terenurilor agricole
iind încă neaccesibilă.
Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin faptul

că normele lor nu se aplică iecărei persoane dintr-un anumit stat,
ci tuturor celor care, având o anumită religie, indiferent de statul în
care locuiesc, au un statut personal supus preceptelor acelei religii.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă dreptul islamic, al cărui
izvor principal de drept îl constituie Coranul, care într-o unitate de
norme practic inseparabilă cu religia şi cu morala mahomedană cu-
prinde reguli de drept civil, reguli de drept penal, raporturi interna-
ţionale, proceduri jurisdicţionale, dreptul public şi economico-iscal
şi regulile pe care trebuie să le respecte iecare credincios (Sha-
ria – calea de urmat).
În prezent, dreptul islamic a suferit numeroase inluenţe din par-
tea sistemului de drept romano-germanic şi a celui anglo-saxon.
De asemenea, şi dreptul hindus este un sistem de drept religios,
dar şi bazat pe cutumele tradiţionale. Acest sistem nu reprezintă
doar un set de reguli juridice, ci chiar o concepţie despre viaţă.
Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud-Est, precum
şi din Africa.
1.2. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă de celelalte

ramuri de drept
1.2.1. Noţiune
Dreptul afacerilor reprezintă o ştiinţă pluridisciplinară ce are ca
obiect de studiu normele juridice ce reglementează relaţiile socia-
le ale întreprinderii din momentul îniinţării ei şi până la momentul
desiinţării, respectiv relaţiile care se stabilesc între stat, pe de o
parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul administrativ, iscal,
penal) dar şi relaţiile de drept privat, ceea ce înseamnă aplicarea
unor dispoziţii de drept civil (regimul juridic al bunurilor, protecţia
consumatorului), de dreptul muncii (contractul de muncă, jurisdic-
ţia muncii) şi, nu în ultimul rând, de drept comercial (profesioniştii,
fondul de comerţ, contractele comerciale etc.)[1].
Dreptul afacerilor, ca ramură de drept, este constituit din tota-
litatea normelor juridice ce reglementează raporturile sociale care
apar în sfera afacerilor.
Ca disciplină de studiu, dreptul afacerilor reprezintă o pluridisci-
plină juridică care are ca obiect de studiu totalitatea normelor care
reglementează viaţa de afaceri.
1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept

Delimitări faţă de dreptul comercial. Dreptul comercial este un
ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor
juridice la care participă comercianţii, în calitatea lor de profesionişti
ai activităţii comerciale[2].
Prin urmare, dreptul comercial cuprinde doar componente de
drept privat, reglementând activităţile de producere a mărfurilor, de
circulaţie a acestora, precum şi de executare de lucrări şi prestare
de servicii, spre deosebire de dreptul afacerilor, care reglementea-
ză un domeniu mult mai larg, alat şi sub inluenţa dreptului public
(iscalitate, dreptul muncii, drept penal al afacerilor, protecţia con-
sumatorilor, drepturile de proprietate industrială).
Astfel, între dreptul comercial şi dreptul afacerilor există o relaţie
parte-întreg, primul reprezentând o componentă esenţială a celui
de-al doilea.
S.L. CîrSTea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 22.

[1]
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

[2]
2012, p. 11.
Delimitări faţă de dreptul civil. Corelaţia dintre dreptul afaceri-

lor şi dreptul civil rezultă cu claritate din art. 3 alin. (1) C. civ., care
prevede că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor din-
tre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil”. Din această dispoziţie putem deduce că
prevederile Codului civil constituie dreptul comun şi în raporturile
de dreptul afacerilor.
Este cert că dreptul afacerilor se sprijină pe pilonii dreptului ci-
vil: teoria generală a obligaţiilor şi patrimoniul, persoana juridică şi
bunurile. Totodată, cuprinde însă şi normele care reglementează
instituţii speciice: actele de comerţ, societăţile comerciale, titlurile
de credit, procedura insolvenţei, concurenţa etc., norme al căror
câmp de aplicare nu este întotdeauna identic şi a căror totalitate
este mai curând o juxtapunere decât un ansamblu.
Mai mult, dreptul afacerilor are un caracter dinamic, modiicările
legislative iind mult mai frecvente în această ramură de drept, spre
deosebire de dreptul civil.
Delimitări faţă de Dreptul internaţional al afacerilor. Raporturile

reglementate de dreptul afacerilor şi dreptul internaţional al afaceri-
lor sunt asemănătoare sub aspectul esenţei lor, însă dreptul aface-
rilor priveşte raporturile de drept intern între profesionişti români, în
timp ce dreptul internaţional al afacerilor reglementează raporturile
juridice speciice cu elemente de extraneitate.
Aceste două categorii de raporturi sunt guvernate în parte de
aceeaşi reglementare legală. În acest sens, raporturile juridice sta-
bilite de profesioniştii români cu parteneri străini pot i guvernate de
legea română, dacă, potrivit convenţiei părţilor, aceasta este legea
aplicabilă. De asemenea, raporturile din sfera dreptului internaţional
al afacerilor sunt guvernate de anumite convenţii internaţionale la
care România este parte.
1.3. Norma juridică
1.3.1. Noţiune
Norma juridică reprezintă o regulă universală de conduită, gene-
rală, impersonală şi obligatorie, care poate i adusă la îndeplinire,
la nevoie, apelând la forţa de coerciţie statală.
1.3.2. Structura normei juridice

Norma juridică cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispo-
ziţia şi sancţiunea.
Ipoteza stabileşte condiţiile în care devine incidentă respec-
tiva regulă de conduită. De exemplu, în cazul art. 1350 alin. (1)
C. civ. – „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care
le-a contractat” –, pentru ca această dispoziţie să se aplice trebu-
ie să ne alăm în cazul unei obligaţii contractuale asumate în mod
valabil.
Dispoziţia indică care este comportamentul pe care trebuie să
îl aibă destinatarii normei juridice respective. În exemplul de mai
sus, norma impune debitorului să execute obligaţia pe care şi-a
asumat-o prin contract.
Sancţiunea arată care sunt consecinţele nerespectării normei/
încălcării dispoziţiei şi sancţiunea care se aplică. De exemplu, nor-
ma cuprinsă în art. 1357 alin. (1) C. civ. – „Cel care cauzează altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat
să îl repare” – instituie pentru debitorul care a cauzat o pagubă unei
alte persoane printr-o faptă contrară legii, pe care a săvârşit-o cu vi-
novăţie, sancţiunea plăţii de despăgubiri pentru acoperirea pagubei.
1.3.3. Clasificarea normelor juridice

a) După caracterul conduitei prescrise, normele juridice se îm-
part în norme imperative şi norme dispozitive.
Normele imperative impun/interzic destinatarilor o anumită con-
duită de la care nu se pot abate. Acestea pot i onerative, când im-
pun o anumită conduită [de exemplu: toate donaţiile se fac prin act
autentic – art. 1011 alin. (1) C. civ.[1]], sau prohibitive, când interzic
o anumită conduită (de exemplu: art. 1654 C. civ., care instituie in-
capacităţi speciale în materia vânzării-cumpărării)[2].
[1]
Art. 1011 alin. (1) C. civ. prevede că: „Donaţia se încheie prin înscris autentic,
sub sancţiunea nulităţii absolute”.
[2]
Art. 1654 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Sunt incapabili de a cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică: a) mandatarii, pen-
tru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă; excepţia prevăzută la art. 1.304
alin. (1) rămâne aplicabilă; b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu,
pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă; c) funcţionarii publici, judecătorii-
sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane,
care ar putea inluenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca
obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Normele dispozitive instituie conduite de la care părţile pot să

deroge. Acestea pot i permisive, când permit ca părţile să aleagă
o anumită conduită [de exemplu: art. 1662 alin. (1) C. civ. – „Preţul
poate i determinat şi de către una sau mai multe persoane desem-
nate potrivit acordului părţilor”] sau supletive, prin care legiuitorul
vine să suplinească lipsa de diligenţă a părţilor în stabilirea preve-
derilor contractuale (de exemplu: art. 2015 C. civ. – „Dacă părţile
nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani
de la încheierea lui”).
b) După interesul protejat, normele juridice se clasiică în norme

de ordine publică şi norme de ordine privată.
Normele de ordine publică sunt norme imperative prin a căror
edictare s-a dorit protejarea interesului general.
Normele de ordine privată urmăresc protejarea unui interes par-
ticular. Spre exemplu, art. 1207 alin. (1) C. civ., care prevede că
partea care, la momentul încheierii contractului, se ala într-o eroa-
re esenţială, poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia
sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroa-
rea era esenţial pentru încheierea contractului.
c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice se

împart în norme generale şi norme speciale.
Normele generale sunt normele aplicabile în toate cazurile şi în
toate materiile, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel. În acest
sens este norma cuprinsă în art. 1232 C. civ., cu denumirea mar-
ginală „Determinarea obiectului de către un terţ”, care în alin. (1)
prevede că, atunci când preţul sau orice alt element al contractului
urmează să ie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze
în mod corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu
doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest ne-
rezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz,
preţul sau elementul nedeterminat de către părţi.
Normele speciale îşi găsesc aplicarea numai în situaţiile expres
prevăzute de lege.
Norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma
specială reprezintă excepţia. Abrogarea unei norme speciale nu se
poate face decât expres printr-o normă generală ulterioară. Spre
exemplu, potrivit art. 2523 C. civ., ca regulă, prescripţia începe să
(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nuli-

tatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută”.
curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau,

după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui. De la această
regulă există şi excepţii, instituite de art. 2532 C. civ., potrivit căruia
„prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se
suspendă (…) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul
rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai
dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie”.
1.4. Aplicarea legii
1.4.1. Aplicarea legii în timp

O lege se aplică între momentul intrării ei în vigoare şi data ieşirii
ei din vigoare. Potrivit art. 6 alin. (1) C. civ., legea civilă este aplica-
bilă cât timp este în vigoare; ea nu are putere retroactivă.
Intrarea în vigoare a legii. Potrivit dispoziţiilor constituţionale,
legea intră în vigoare la trei zile de la data publicării în Monitorul
Oicial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei
(art. 78 din Constituţia României).
Ieşirea din vigoare a legii. O normă juridică iese din vigoare prin
abrogare, care, după modul de manifestare, poate i expresă sau
tacită.
Abrogarea expresă, la rândul său, poate i directă, când într-un nou
act normativ se nominalizează actul normativ vechi care se abrogă,
sau indirectă, când actul normativ nou menţionează că dispoziţiile
anterioare, contrare dispoziţiilor lui, se abrogă, fără a nominaliza actul
normativ vechi pe care îl abrogă.
Abrogarea tacită are loc atunci când legea nouă nu abrogă în
mod expres legea veche, dar conţine dispoziţii care derogă de la
vechea reglementare.
Principii privind aplicarea legii în timp. Principiile care guvernea-
ză aplicarea în timp a legii sunt: principiul neretroactivităţii legii şi
principiul aplicării imediate a legii noi.
Potrivit principiului neretroactivităţii, o lege se aplică numai acte-
lor juridice, faptelor juridice şi situaţiilor care se ivesc după intrarea
în vigoare a acesteia. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie, „legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contraven-
ţionale mai favorabile”.
Principiul aplicării imediate a legii noi impune ca, de îndată ce
a intrat în vigoare o lege, ea se va aplica tuturor situaţiilor juridice
ce vor apărea după intrarea sa în vigoare, aplicarea legii vechi i-

ind exclusă. Potrivit art. 6 alin. ultim C. civ., dispoziţiile noului Cod
civil sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din
starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, iliaţie, adopţie şi
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor şi din raporturile de vecinătate, dacă
aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Există situaţii de excepţie când legea veche se aplică în conti-
nuare, altfel spus, când legea veche ultraactivează. Pentru aceas-
ta este necesar ca în corpul legii noi să se găsească o dispoziţie
expresă în acest sens.
1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu

Principiul care domină materia aplicării legii în spaţiu este cel al
teritorialităţii acesteia, potrivit cu care legea se aplică doar în limi-
tele teritoriale ale statului de la a cărui putere legiuitoare emană.
Nu trebuie neglijat faptul că dreptul Uniunii Europene este izvor
de drept de la data aderării României la Uniunea Europeană.
În raporturile juridice de drept internaţional privat în care apar
elemente de extraneitate se pot întâlni situaţii de aplicare extrate-
ritorială a legii. Determinarea legii civile aplicabile acestor raporturi
se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat
cuprinse în Cartea a VII-a din Codul civil.
1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor

În principiu, normele juridice se adresează tuturor persoanelor
izice şi juridice. Există, în acelaşi timp, atât norme cu vocaţie ge-
nerală, cât şi norme cu vocaţie specială, acestea din urmă având
însă o adresabilitate punctuală, interesând numai anumite categorii
de persoane.
1.5. Interpretarea legii
1.5.1. Noţiune
Interpretarea legii civile reprezintă operaţiunea logico-raţională
prin care se lămureşte conţinutul şi sensul unei norme juridice civile,
în vederea aplicării ei la un caz concret.
Interpretarea este necesară în primul rând datorită generalită-

ţii normei, dar necesitatea ei mai rezultă şi din speciicul limbajului
juridic, din dinamica inalităţii dreptului şi din contradicţiile inerente
sistemului juridic, precum şi din faptul că acest sistem prezintă în
mod necesar lacune[1].
1.5.2. Clasificarea interpretării legii

A. În funcţie de forţa juridică a interpretării
a) Interpretarea oicială este cea făcută de un organ al statului
(puterea legislativă, executivă sau judecătorească). La rândul său,
interpretarea oicială poate i:
– autentică, dacă interpretarea provine de la însuşi organul care
a edictat actul normativ şi ia forma unei norme interpretative. Aceas-
ta are un caracter obligatoriu şi aceeaşi forţă juridică ca şi actul
normativ pe care îl interpretează. Conform art. 9 alin. (1) C. civ.,
cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpre-
tarea ei oicială;
– jurisdicţională, dată de instanţa judecătorească, cu prilejul apli-
cării unei norme de drept pentru rezolvarea unui caz concret. Aceas-
ta are forţă doar pentru cauza respectivă, nu şi pentru alte litigii ase-
mănătoare. Potrivit art. 9 alin. (3) C. civ., interpretarea legii de către
instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.
b) Interpretarea neoicială (doctrinară) este cea dată de oamenii
de ştiinţă din domeniul dreptului, prin articole, studii, cursuri şi de
avocaţi în pledoariile lor în faţa instanţei de judecată. Aceasta nu
este obligatorie, reprezentând doar opiniile unor persoane.
B. În funcţie de metoda de interpretare folosită

a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei
norme juridice civile cu ajutorul regulilor gramaticale, luându-se în
considerare înţelesul cuvintelor folosite şi realizându-se analiza mor-
fologică şi sintactică a textului.
În ce priveşte înţelesul cuvintelor, se face distincţie între termenii
obişnuiţi din vorbirea curentă şi termenii din limbajul juridic. Astfel,
există cuvinte doar în limbajul juridic (de exemplu: ipotecă, gaj, dol,
prescripţie extinctivă), cuvinte cu acelaşi sens în limbajul obişnuit
şi în cel juridic (de exemplu: „părinţii” sunt „tatăl şi mama minoru-
lui”) şi cuvinte cu sens diferit în drept decât în limbajul obişnuit (de
D.C. Dănişor, i. Dogaru, gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H.
[1]
Beck, Bucureşti, 2006, p. 380.

exemplu: termenul „solidar” înseamnă în limbajul obişnuit „unit”, iar

în limbaj juridic se referă la „caliicarea unui raport de obligaţie”).
b) Interpretarea logică constă în folosirea legilor logicii formale
şi a argumentelor pentru stabilirea înţelesului unei norme juridice şi
se bazează pe raţionamente inductive şi deductive.
În procesul interpretării logice s-au stabilit câteva reguli tradiţio-
nale a căror constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub forma
unor adagii (dictoane):
– excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est
strictissimae interpretationis et aplicationis). De exemplu, potrivit
art. 1653 alin. (1) C. civ., sub sancţiunea nulităţii absolute, judecă-
torii, procurorii, greierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii
juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa in-
stanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activita-
tea. Prin urmare, interdicţia nu se aplică şi unui absolvent de drept;
– unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex
non distinguit, nec nos distinguere debemus). De exemplu, art. 92
alin. (1) C. civ. prevede că domiciliul minorului este la părinţii săi
sau la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic, fără a
face distincţie între minorul cu vârsta sub 14 ani sau cu vârsta cu-
prinsă între 14 şi 18 ani;
– legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel
al neaplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut
pereat), adică în sensul în care ar putea produce efecte. Astfel, po-
trivit art. 1268 alin. (3) C. civ., clauzele contractului se interpretează
în sensul ce pot avea un efect, nu în acela ce n-ar putea produce
niciunul.
Folosirea legilor logicii formale în interpretarea normelor juridice
civile a dus la formularea unor argumente de interpretare:
– argumentul per a contrario: ori de câte ori un text prevede un
anumit lucru, este de presupus că neagă contrariul. De exemplu,
art. 11 C. civ. prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau
acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică
sau de la bunele moravuri”. Per a contrario, se poate deroga prin
contracte sau acte juridice unilaterale de la celelalte legi;
– argumentul a fortiori (cu atât mai mult): aplicarea unei norme
de drept, care este edictată pentru o anumită situaţie, se poate ex-
tinde şi la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile avute în
vedere la adoptarea normei se regăsesc şi mai evident în cazul dat;
– argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): se de-

monstrează că o anumită soluţie, care se desprinde prin interpreta-
re, este singura posibilă şi că adoptarea alteia ar duce la consecinţe
absurde şi inadmisibile. Acest argument este folosit în rezolvarea
unor probleme controversate din literatura juridică, pentru a combate
argumentele invocate în sprijinul opiniilor contrare.
c) Interpretarea sistematică constă în lămurirea înţelesului unei
norme juridice civile determinând locul pe care aceasta îl ocupă în
întregul sistem de drept, în cadrul ramurii de drept şi în cadrul ac-
tului normativ din care face parte.
Această interpretare presupune determinarea faptului că norma
juridică civilă face parte dintr-o lege generală sau dintr-una speci-
ală, apoi analiza titlului, capitolului şi a secţiunii legii din care face
parte norma juridică civilă.
În materia interpretării contractelor, clauzele se interpretează
unele prin altele, dând iecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul
contractului, potrivit art. 1267 C. civ.
d) Interpretarea istorică presupune descoperirea adevăratului
sens al normei juridice civile stabilind împrejurările sociale sau po-
litice care au determinat elaborarea normei.
În acest scop se folosesc materialele premergătoare ale orga-
nului legislativ, expunerea de motive a legii şi dezbaterile purtate
asupra proiectului de lege.
e) Interpretarea teleologică constă în stabilirea înţelesului unei
norme juridice civile având în vedere scopul urmărit de legiuitor în
momentul elaborării normei.
C. În funcţie de rezultatul interpretării legii civile

a) Interpretarea literală (declarativă): conţinutul real al normei
juridice civile coincide întru totul cu textul în care este formulată.
În acest caz, interpretarea nu aduce nimic nou, ci doar întăreşte
textul legii. Interpretarea literală o exclude pe cea extensivă şi pe
cea restrictivă.
b) Interpretarea extensivă: conţinutul real al normei juridice civi-
le este mai larg decât formularea ei textuală. Această interpretare
este inadmisibilă când legea cuprinde o enumerare limitativă a îm-
prejurărilor în care se poate aplica. De exemplu, în Codul civil se
reglementează răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat
de prepuşii săi în funcţiile care le-au fost încredinţate. Printr-o in-
terpretare extensivă a textului de lege, instanţele au considerat că
răspunderea comitentului este angajată şi în cazul exercitării abu-

zive a funcţiei de către prepus.
c) Interpretarea restrictivă: formularea normei juridice civile este
mai largă decât conţinutul său real şi se aplică unui număr mai
restrâns de cazuri.
1.6. Izvoarele dreptului afacerilor
În sens larg, izvoarele dreptului reprezintă condiţii socio-econo-

mice care au determinat apariţia unor anumite norme juridice, în
funcţie de tipul de societate existent într-o perioadă istorică dată.
Acest termen ne răspunde la întrebările de ce, unde, când, cum şi
pentru ce raţiuni a apărut acea normă juridică. Aceste izvoare se
numesc izvoare normative.
Potrivit art. 1 alin. (1) C. civ., sunt izvoare ale dreptului civil legea,
uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Pentru prima dată se
nominalizează expres prin legea civilă calitatea de izvor de drept
a uzanţelor şi a principiilor generale ale dreptului (civil). Cum cea
mai mare parte a normelor speciice dreptului afacerilor provin din
dreptul privat, guvernat ca drept comun de dreptul civil, apreciem
că enumerarea de mai sus este aplicabilă şi în materia noastră.
Pe lângă izvoare normative sunt recunoscute şi anumite izvoare
interpretative ale dreptului, cu rol important în interpretarea actelor
cu caracter normativ. Acestea sunt doctrina şi practica judiciară.
În sens restrâns, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă forme
de exprimare a normelor speciice acestei ramuri.
1.6.1. Izvoarele normative ale dreptului afacerilor

A. Legea
Emanând de la Parlament, are o forţă juridică superioară faţă
de celelalte izvoare de drept care îi sunt subordonate şi trebuie să
nu contravină acesteia. Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi speciale.
a) Constituţia României, ca lege fundamentală a ţării, reglemen-
tează principiile de organizare a activităţii economice.
Potrivit art. 135 din Constituţie, economia României este o eco-
nomie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă. Statul tre-
buie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi
crearea cadrului favorabil pentru valoriicarea tuturor factorilor de
producţie.
b) Legile organice reglementează o serie limitată şi expresă de

domenii şi se adoptă cu votul majorităţii membrilor de pe listele ie-
cărei camere a Parlamentului. Uneori, legile organice se prezintă
ca un ansamblu de norme juridice, organizate sistematic, purtând
denumirea de coduri (exemple de legi organice – izvoare de drept
civil: Codul civil, Codul de procedură civilă – referitor la probele din
procesul civil).
Legea organică ce prezintă un interes special pentru dreptul afa-
cerilor este Codul civil, ce reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
Aşa cum prevede art. 3 C. civ., dispoziţiile acestuia se aplică şi
raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia
şi orice alte subiecte de drept civil.
Potrivit art. 5 C. civ., în materiile reglementate, normele dreptului
Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea
sau statutul părţilor.
c) Legile speciale sunt legi organice care au în vedere anumite
aspecte ale activităţii comerciale. Cu titlu de exemplu, menţionăm
Legea nr. 31/1990 privind societăţile, cu modiicările şi completările
ulterioare, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modi-
icările şi completările ulterioare, Legea nr. 82/1991 privind conta-
bilitatea, Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa, Legea nr. 58/1934
privind cambia şi biletul la ordin, Legea nr. 59/1934 privind cecul.
d) Hotărârile de Guvern, Ordonanţele de Guvern şi Ordonanţele
de Urgenţă ale Guvernului. Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, iar ordo-
nanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare din partea
Parlamentului, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Legea
de abilitare stabileşte domeniul (numai domenii care nu fac obiec-
tul legilor organice) şi data până la care se pot emite ordonanţele.
e) Acte normative emise de administraţia publică centrală şi lo-
cală (ordinele miniştrilor, hotărârile Consiliului Local, dispoziţiile pri-
marului, ordinele prefectului) sunt izvoare de dreptul afacerilor în
măsura în care conţin dispoziţii de dreptul afacerilor.
f) Reglementările internaţionale (convenţiile şi tratatele internaţi-
onale la care România este parte) constituie izvoare de dreptul afa-
cerilor în măsura în care conţin dispoziţii de dreptul afacerilor şi se
aplică în ţara noastră în baza legii de ratiicare emise de Parlament.
g) Actele normative ale Uniunii Europene: regulamente, direc-
tive, decizii.
Regulamentul produce efecte direct pe teritoriul statelor mem-

bre ale UE, fără să ie nevoie să ie transpuse în legislaţia internă
a statului respectiv.
Directiva nu produce efecte în mod direct, ci trebuie transpusă
în legislaţia internă a statelor membre, în termenul indicat în cor-
pul său.
Deciziile se aplică direct şi integral, similar regulamentelor, pu-
tând viza un anume stat membru sau chiar o anumită persoană
izică sau juridică.
Ca o noutate faţă de vechea reglementare, în art. 4 şi art. 5
C. civ. se consacră expres aplicarea prioritară a dreptului Uniunii
Europene şi a tratatelor internaţionale privind drepturile omului.
Astfel, în materiile reglementate de noul Cod civil, normele drep-
tului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calita-
tea sau statutul părţilor, iar dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile
persoanelor vor i interpretate şi aplicate în concordanţă cu Consti-
tuţia, Declaraţia universală a drepturilor omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi noul Cod civil, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care noul Cod
civil conţine dispoziţii mai favorabile.
B. Uzanţele
Uzanţa reprezintă o practică îndelungată care are un anumit
grad de vechime, repetabilitate sau stabilitate aplicată unui număr
nedeinit de comercianţi.
Prin uzanţă, în sensul Codului civil, se înţelege obiceiul şi uzurile
profesionale [art. 1 alin. (6) C. civ.].
Obiceiul (cutuma) este o regulă de conduită născută din prac-
tica socială, folosită timp îndelungat şi însuşită ca normă juridică
obligatorie.
Uzurile profesionale sunt reguli de conduită statornicite în exer-
citarea unei anumite profesii, care sunt aplicate ca şi când ar i
norme legale.
În sistemul românesc de drept până la intrarea în vigoare a ac-
tualului Cod civil uzanţele nu constituiau izvoare formale de drept,
nu aveau caracter normativ, de reglementare. Situaţia s-a schim-
bat, art. 1 C. civ. enumerând expres printre izvoarele dreptului civil
uzanţa.
De altminteri, în relaţiile de afaceri sunt din ce în ce mai prezen-

te uzurile (uzanţele) comerciale[1], ie sub forma unor contracte sau
clauze standardizate de genul „condiţiilor generale de afaceri”, ie
sub forma unor reguli „de bună practică”.
Incidenţa uzanţelor ca izvoare de drept este limitată însă. Apli-
carea uzanţelor este supusă unor restricţii. Astfel, în materiile re-
glementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care
legea trimite în mod expres la acestea. Doar dacă legea nu prevede
se va aplica uzanţa.
Aşa cum este iresc, doar uzanţele conforme ordinii publice şi
bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.
Sarcina probei existenţei, dar şi a conţinutului uzanţelor, incum-
bă părţii interesate, care a invocat uzanţa. Pentru a facilita sarcina
probei se instituie o prezumţie legală referitoare la existenţa uzan-
ţelor publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organis-
mele autorizate. Prezumţia este relativă, putând i răsturnată prin
proba contrară.
C. Principiile generale ale dreptului

Principiile dreptului sunt consacrate ca izvor distinct de drept prin
dispoziţiile art. 1 C. civ. În cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii
asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile
generale ale dreptului civil.
Pentru prima dată se nominalizează expres prin legea civilă ca-
litatea de izvor de drept a uzanţelor şi a principiilor generale ale
dreptului (civil).
Pentru raporturile juridice ce se stabilesc în materia dreptului
afacerilor, prezintă o mare importanţă şi principiile rezultate din nor-
mele aplicabile raporturilor la care participă profesioniştii activităţii
comerciale.
Principiile dreptului afacerilor provin din doctrina ce abordează
principiile dreptului comercial, şi sunt următoarele:
– în afaceri, actele juridice sunt acte cu titlu oneros;
– în comerţ, totdeauna banii sunt frugiferi;
– în actele juridice de afaceri, în caz de dubiu, se aplică regula
care favorizează circulaţia mărfurilor;
– contractarea în favoarea celui de-al treilea este ceva obişnuit.
[1]
gh. piperea, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 75.
1.6.2. Izvoarele interpretative ale dreptului afacerilor

A. Doctrina
Doctrina nu este, în general, admisă ca izvor de drept, însă con-
stituie un instrument important de interpretare şi aplicare a actelor
normative privind activitatea în afaceri.
Noua legislaţie a fost fundamentată şi prin preluarea de către
legiuitor a unora din soluţiile doctrinare.
B. Jurisprudenţa
Precedentul judiciar (jurisprudenţa) poate să ie şi el, uneori,
un izvor de drept în privinţa anumitor raporturi juridice[1]. Hotărârile
anumitor instanţe, în anumite condiţii, pot avea valoarea unui izvor
de drept, dar mai degrabă a unui izvor interpretativ, asemănător
uzurilor, decât a unuia normativ.
Este cazul hotărârilor pronunţate de instanţele europene în solu-
ţionarea chestiunilor prejudiciale. În cazul în care în aplicarea pre-
vederilor dreptului european – inclusiv cele din materia societăţilor
comerciale – instanţele naţionale au nelămuriri cu privire la aplica-
bilitatea sau înţelesul unor prevederi din actele normative europene,
judecătorul naţional are obligaţia de a sesiza instanţa europeană
pe calea unei chestiuni prejudiciale pentru a interpreta norma eu-
ropeană respectivă. Soluţia dată de judecătorul european în solu-
ţionarea chestiunii prejudiciale are valoare obligatorie atât pentru
instanţele naţionale ale statului care a sesizat instanţa europeană,
cât şi pentru ale celorlalte state membre, chiar şi în situaţia în care
ar i contrară dreptului naţional.
Obligatorii sunt şi hotărârile Curţii Europene de Justiţie care nu
privesc chestiuni prejudiciale.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) sunt şi
ele obligatorii. În măsura în care se referă la chestiuni ce constituie
obiect al dreptului afacerilor, şi C.E.D.O. poate pronunţa hotărâri în
acest domeniu, ele iind izvoare de drept.
Dintre hotărârile pronunţate de instanţele naţionale, valoarea
de izvor de drept le este recunoscută doar deciziilor Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie date în judecarea recursurilor în interesul legii şi
în soluţionarea chestiunilor de drept prealabile, precum şi deciziilor
Curţii Constituţionale date în soluţionarea excepţiilor de neconsti-
tuţionalitate privind dispoziţii ale legilor şi ordonanţelor.
[1]
gh. piperea, op. cit., p. 76.
Astfel, soluţiile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

în recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe de
la data publicării acestora în Monitorul Oicial al României. Pentru
asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţe-
le judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se va pronunţa
asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de in-
stanţele judecătoreşti, prin decizii, printr-o procedură reglementată
de dispoziţiile art. 514-518 C. proc. civ.
De asemenea, atunci când în cursul judecăţii, un complet de ju-
decată învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând
că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs
în interesul legii în curs de soluţionare, el va putea solicita Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se
dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesi-
zată. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru
instanţa care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei,
iar pentru celelalte instanţe, de la data publicării deciziei în Moni-
torul Oicial al României. Aceasta procedură este reglementată de
dispoziţiile art. 519-521 C. proc. civ.
Curtea Constituţională, atunci când admite o excepţie de necon-
stituţionalitate, pronunţă o hotărâre care are efecte erga omnes,
dispoziţia legală declarată ca iind neconstituţională nemaiiind apli-
cabilă nici în procesul în care a fost invocată şi nici în alte situaţii
identice sau similare.
1.6.3. Ordinea aplicării normelor de drept

Codul civil instituie o anumită ordine a aplicării normelor ce con-
stituie izvoare de drept, ordine de la care nu se poate deroga.
Cu întâietate se va aplica legea, în sens larg. În interiorul cate-
goriei legi, în caz de conlict între normele dreptului intern şi dreptul
Uniunii Europene, normele dreptului Uniunii Europene se vor aplica
în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor (TFUE[1],
directivele, regulamentele etc.). De asemenea se vor aplica cu pri-
oritate tratatele internaţionale privind drepturile omului, mai puţin
întâlnite în materia dreptului afacerilor.
Versiunea consolidată a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene,

[1]
publicat în JO C nr. 326 din 26 octombrie 2012, p. 47-201.

Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng

exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se apli-
că numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dacă legea nu prevede se vor aplica uzanţele, iar în lipsa acesto-
ra, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu
există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Dacă
o anumită materie este reglementată de lege, uzanţele nu sunt în
principiu aplicabile direct în măsura în care există o dispoziţie ex-
presă a legii care reglementează materia. Dacă trimiterea la uzanţe
se face printr-o dispoziţie expresă a contractului, atunci dispoziţia
se aplică chiar dacă există şi o dispoziţie legală, dar supletivă. Dacă
materia este nereglementată de lege, atunci uzanţele devin aplica-
bile, iind izvor subsidiar.
Capitolul II. Raportul juridic
de drept al afacerilor
2.1. Noţiune. Premise
2.1.1. Noţiune
Raportul juridic este o relaţie socială stabilită între două sau mai
multe persoane, izice sau juridice, reglementată de o normă juridică
speciică (de exemplu: vânzarea-cumpărarea, schimbul de bunuri,
prestarea de servicii, executarea de lucrări etc.).
Având în vedere particularităţile dreptului afacerilor, considerăm
că, dintre deiniţiile raportului juridic întâlnite în literatura de speci-
alitate, o foarte mare adaptabilitate pentru deinirea şi a raportului
juridic de drept al afacerilor este cea conform căreia raportul juridic
este o relaţie socială prin care se urmăreşte satisfacerea unor inte-
rese materiale sau de altă natură, reglementată de norma juridică,
în care părţile apar ca titulare de drepturi, şi corelativ, de obligaţii
reciproce, realizate, la nevoie, cu sprijinul forţei publice[1].
Profesioniştii conferă particularitate raporturilor juridice, acestea
devenind raporturi juridice de drept al afacerilor.
2.1.2. Premise
Formarea oricărui raport juridic este condiţionată de existenţa
concomitentă a următoarelor premise: norma juridică, subiectele de
drept şi faptele juridice[2]. Primele două sunt considerate premise
generale sau abstracte, iar cea de-a treia, respectiv existenţa faptu-
lui juridic, este considerată premisă specială, concretă sau minoră.
Normele juridice reglementează conduita subiectelor, ie cu ti-
tlu de conferire a unui drept, ie cu titlu de instituire a unei obligaţii.
Astfel, norma juridică are o contribuţie majoră la formarea raportului
juridic de drept al afacerilor, determinând capacitatea subiectelor de
drept participante, drepturile şi obligaţiile acestora şi împrejurările
în care raportul juridic se declanşează.
[1]
r.p. VoniCa, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000,
p. 473.
[2]
D. MaziLU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 277.
II. Raportul juridic de drept al afacerilor 23
Raportul juridic presupune realizarea unei conexiuni între planul

general şi impersonal al normei juridice şi planul concret al realităţii,
în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii,
bine individualizate[1].
Subiectele de drept sunt reprezentate de persoanele izice şi ju-
ridice care participă la raportul juridic, titulare de drepturi şi obliga-
ţii şi având capacitate juridică. Pentru formarea unui raport juridic,
este necesară participarea a cel puţin două persoane care devin
astfel titulare de drepturi şi obligaţii în cadrul raportului respectiv.
În general, în dreptul privat, titularul drepturilor este denumit credi-
tor, în timp ce titularul obligaţiilor poartă denumirea de debitor. Pot
exista şi raporturi juridice caracterizate prin aceea că unul dintre
subiecte este titularul exclusiv al drepturilor, iar celalalt devine titu-
larul exclusiv al obligaţiilor. De menţionat aici raporturile de dreptul
afacerilor formate în domeniul iscalităţii, în care întotdeauna cre-
ditor este organul iscal, care are dreptul de a percepe impozite şi
taxe, iar debitor este contribuabilul, care este obligat să plătească
impozitele şi taxele.
Un raport juridic de drept al afacerilor nu se poate naşte doar
prin existenţa subiectelor de drept între care acesta se formează şi
a normelor juridice care îl reglementează. Formarea unui aseme-
nea raport juridic depinde şi de un fapt juridic, respectiv de existenţa
unei împrejurări care să îl declanşeze.
O astfel de împrejurare poate să depindă de voinţa subiectelor
raportului juridic (acţiuni umane) sau să ie independente de aceas-
ta (evenimente).
Acţiunile umane se clasiică în acţiuni săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice, adică de a crea, modiica sau a stinge un
raport juridic (acte juridice – încheierea unui contract, înregistra-
rea unei societăţi etc.) şi acţiuni săvârşite fără intenţia de a produ-
ce efecte juridice, dar de care legea leagă totuşi producerea unor
asemenea efecte. Faptele juridice pot i la rândul lor fapte juridice
licite (de exemplu crearea unei opere ştiinţiice care dă naştere unui
drept de autor) sau fapte juridice ilicite.
Evenimentele reprezintă faptele produse în absenţa oricărei vo-
inţe umane, dar cărora legea le conferă semniicaţie juridică, de pro-
ducerea lor legându-se naşterea unor raporturi juridice. În doctrină,
evenimentele sunt subclasiicate în fapte biologice (naşterea, de-
i. CeterChi, i. CraioVan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All,

[1]

cesul, împlinirea unei vârste de către persoana izică) şi fapte izice

(inundaţii, cutremure, trăsnete, deplasări de pământ)[1].
2.2. Caracterele raportului juridic de drept al afacerilor
Raportul juridic are caracter social, în sensul că acesta poate i

stabilit doar între persoane izice, între persoane juridice sau între
persoane izice şi persoane juridice.
Nu toate relaţiile sociale sunt raporturi juridice, întrucât nu toate
sunt reglementate de norme juridice. Cu titlu de exemplu, menţio-
năm că relaţiile religioase, politice, de prietenie sau colegialitate nu
se înscriu în această categorie.
Chiar dacă este supus normei juridice, raportul juridic îşi păstrea-
ză caracterul social, având în vedere că norma juridică are tocmai
rolul de a orienta conduita umană.
Raportul juridic are caracter dublu voliţional, întrucât, pe de o
parte, acesta este reglementat de o normă edictată în baza voinţei
statului exprimată de organul legiuitor, iar, pe de altă parte, rapor-
tul juridic se naşte din voinţa uneia sau a tuturor părţilor, în măsura
în care aceştia îşi manifestă voinţa de a da naştere, modiica sau
stinge acest raport.
Spre exemplu, un raport juridic având ca premisă un contract de
vânzare-cumpărare se va naşte ca urmare a manifestării exprese,
atât a voinţei concordante a cumpărătorului şi a vânzătorului, cât şi
a voinţei statului, exprimată în normele juridice incidente în materie.
Voinţa părţilor trebuie să ie, însă, pe deplin concordantă cu voinţa
statului exprimată în norma de drept.
Raportul juridic de dreptul afacerilor se caracterizează prin ace-
ea că părţile pot avea o poziţie de egalitate juridică, atunci când ne
referim la relaţii guvernate de normele dreptului privat, în situaţiile în
care se încheie, se modiică sau se desiinţează raporturi de afaceri
(spre exemplu, contracte).
Totodată, într-un raport juridic de dreptul afacerilor putem vorbi
despre o poziţie de subordonare juridică a părţilor, atunci când ne
referim la relaţiile guvernate de dreptul public, respectiv în cadrul
raporturilor juridice în care una dintre părţi este statul sau organele
reprezentative ale acestuia (Oiciul Registrului Comerţului, Admi-
nistraţia Fiscală etc.).
S. neCULaeSCU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,

[1]

Spre exemplu, profesionistul comerciant persoană izică sau per-

soană juridică nu poate să exploateze legal o întreprindere sau să-şi
înceapă activitatea fără a se înscrie în registrul comerţului, fără să
se înregistreze iscal şi să achite taxele şi impozitele generate de
activitatea sa de afaceri.
Tot astfel, raporturi juridice de subordonare se stabilesc între
anumite societăţi comerciale cu statut special şi autorităţi publice,
administrative, de reglementare, supraveghere şi control, îniinţate
în domeniile de specialitate, precum Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor, care are ca atribuţii autorizarea şi supravegherea so-
cietăţilor de asigurări, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care
este o autoritate competentă în domeniul pieţei de capital sau Banca
Naţională a României.
2.3. Structura raportului juridic de drept al afacerilor
Raportul juridic de drept al afacerilor cuprinde următoarele ele-

mente:
Subiectele raporturilor juridice sunt reprezentate de persoanele
titulare de drepturi şi obligaţii între care se stabilesc aceste rapor-
turi. Subiectele pot i persoane izice (iecare individ) sau persoane
juridice (colective de indivizi, care au o organizare de sine stătătoa-
re, un patrimoniu propriu şi un scop în acord cu interesele generale
ale societăţii).
Conţinutul raportului juridic este format din ansamblul dreptu-
rilor subiective şi al obligaţiilor pe care le au subiectele raportului
juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic constă în conduita părţilor, adică în
acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau sunt obligate
părţile.
2.3.1. Subiectele raportului juridic de drept privat. Subiecte

specifice dreptului afacerilor
2.3.1.1. Categorii de subiecte de drept privat
În cadrul unui raport juridic pot participa două categorii de su-
biecte de drept: persoanele izice şi persoanele juridice.
Calitatea de persoană izică o are omul, privit individual, ca titu-
lar de drepturi şi obligaţii.
Pe lângă acestea, subiecte ale raportului juridic pot i şi colectivi-

tăţile de indivizi, adică persoanele juridice. De exemplu, societăţile
(foste comerciale) constituite în baza Legii nr. 31/1990 privind soci-
etăţile, instituţiile de stat din domeniul învăţământului sau al culturii,
partidele politice, sindicatele.
Pentru ca o colectivitate de oameni să aibă calitatea de persoa-
nă juridică, trebuie să îndeplinească în mod cumulativ următoarele
trei condiţii:
a) să aibă o organizare de sine stătătoare, adică să i se precize-
ze structura internă, modul de alcătuire a organelor de conducere,
de administrare şi de control, precum şi atribuţiile acestora, modul
în care ia iinţă şi în care poate i desiinţată ca subiect de drept;
b) să aibă un patrimoniu propriu, distinct de al persoanelor izice
ce compun persoana juridică;
c) să aibă un scop determinat, licit şi moral, în acord cu intere-
sul general, care corespunde obiectului de activitate al persoanei
juridice.
2.3.1.2. Subiecte specifice dreptului afacerilor

Până la data de 1 octombrie 2011, data intrării în vigoare a ac-
tualului Cod civil, principalele subiecte de drept al afacerilor erau
comercianţii, aşa cum erau deiniţi de art. 7 C. com.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Cod civil, legiuitorul ex-
tinde sfera subiectelor de dreptul afacerilor, principala categorie de
participanţi la viaţa de afaceri iind în prezent profesioniştii.
În accepţiunea art. 3 alin. (2) C. civ., sunt consideraţi profesio-
nişti „toţi cei care exploatează o întreprindere”, iar potrivit alin. (3),
„constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce
constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau
în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
Prin afacere înţelegem orice activitate economică organizată sau
întâmplătoare, exercitată în scopul obţinerii de proit.
În noţiunea de afacere lato sensu intră atât afacerile organizate
propriu-zise („întreprinderile de afaceri”), inclusiv anumite întreprin-
deri ale unor profesionişti necomercianţi (liber-profesionişti), dar şi
afaceri ocazionale care nu se desfăşoară în formă organizată şi cu
caracter de continuitate.
Stricto sensu, prin afacere înţelegem numai acele întreprinderi
economice făcute cu scopul obţinerii de proit. Ca urmare, exclu-
dem de aici activitatea organizaţiilor neguvernamentale (asociaţii
şi fundaţii), afacerile ocazionale şi, discutabil, întreprinderile liber-

profesioniştilor.
Având în vedere diicultatea utilizării criteriului legal de determi-
nare a sferei profesioniştilor, legiuitorul, prin Legea nr. 71/2011 de
aplicare a Codului civil, indică principalele categorii de profesionişti.
Categorii de profesionişti
Având în vedere importanţa identiicării exacte a profesioniştilor,
în art. 8 alin. (1) Legea nr. 71/2011 de aplicare a Codului civil sunt
enumerate exempliicativ categoriile subsumate noţiunii de „pro-
fesionist” prevăzută de art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzătorii,
operatorii economici, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste
noţiuni sunt prevăzute de lege.
După cum se observă, legiuitorul român indică o gamă foarte
variată de categorii de profesionişti, sfera profesioniştilor având un
conţinut mult mai larg decât cea a comercianţilor.
Cea mai importantă categorie a profesioniştilor este cea a co-
mercianţilor, a căror tipologie este indicată de art. 6 din Legea
nr. 71/2011 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comer-
ţului. Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că sunt consi-
deraţi comercianţi cei care au obligaţia de înscriere în registrul co-
merţului, şi anume: persoanele izice care exercită comerţul cu titlu
de profesiune, individual sau în cadrul unei întreprinderi individuale
ori familiale, societăţile (foste comerciale), regiile autonome, socie-
tăţile cooperatiste, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de
interes economic cu caracter economic.
Dar profesioniştii nu se rezumă doar la categoria comercianţi-
lor. Un exemplu este dat de profesiile liberale (sau reglementate)
rezervate prin lege persoanelor autorizate să practice asemenea
profesii (avocaţi, notari, practicieni în insolvenţă, mediatori, medici,
consultanţi iscali, experţi contabili, arhitecţi etc.). Aceste profesii şi
ocupaţii sunt întreprinderi, iar titularii lor sunt profesionişti, în sen-
sul Codului civil.
În categoria profesioniştilor sunt incluse şi „orice alte persoane
autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale”, in-
clusiv cele care nu au caracter lucrativ. Ca urmare, se regăsesc în
categoria profesioniştilor şi întreprinderile care nu au scop lucrativ:
O.N.G.-urile (asociaţiile şi fundaţiile), cluburile sportive, cultele reli-
gioase, societăţile profesionale cu personalitate juridică, entităţi cu
sau fără personalitate juridică ce exercită profesii liberale. Aceste
entităţi pot i angajatori, pot i supuse (majoritatea) procedurii in-

solvenţei, pot i subiecte ale dreptului concurenţei şi ale dreptului
consumatorilor, asemenea unui comerciant.
În categoria profesioniştilor sunt incluse nu numai persoanele
izice sau juridice, ci şi anumite entităţi fără personalitate juridică,
precum asociaţiile în participaţie sau grupurile de interes economic,
societăţile civile fără personalitate juridică.
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprin-
dere, pot i:
a) persoane izice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent, respectiv comercianţii – persoane izice autorizate,
întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii
din cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită
profesii liberale sau reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale),
societăţi cooperative, regii autonome, societăţi civile cu personali-
tate juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără per-
sonalitate juridică (fonduri de pensii, fonduri de investiţii, societăţi
de avocaţi, notari, executori judecătoreşti), grupurile de societăţi[1].
2.3.1.3. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor

A. Determinarea subiectelor raportului juridic
Individualizarea subiectelor raportului juridic presupune cunoaş-
terea sau determinarea părţilor participante la un raport juridic.
Majoritatea covârşitoare a raporturilor juridice care apar în mediul
de afaceri sunt raporturi juridice patrimoniale, adică raporturi care
au un conţinut evaluabil în bani, raporturile juridice nepatrimoniale
(al căror conţinut nu este evaluabil în bani) iind mai rar întâlnite.
Raporturile juridice patrimoniale se clasiică în raporturi juridice
reale şi raporturi juridice obligaţionale.
Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ, iar cel ti-
tular de obligaţii se numeşte subiect pasiv. Subiectul activ în cadrul
unui raport de obligaţii mai poartă denumirea de creditor, iar subiec-
tul pasiv, cea de debitor sau datornic.
În majoritatea raporturilor juridice, părţile sunt determinate, cu-
noscute chiar din momentul stabilirii raportului juridic. Există însă şi
raporturi juridice civile în cadrul cărora este individualizată o singură
M. DUMiTrU, Drept civil. Teoria generală a contractului profesional, Ed. Institutul

[1]
European, Iaşi, 2011, p. 49.

parte, şi anume subiectul activ. Individualizarea subiectelor rapor-

tului juridic de drept al afacerilor va diferi după cum raportul juridic
se încadrează în una din categoriile anterior amintite.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi ab-
solute – un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct,
dreptul de servitute, dreptul de supericie etc.) sau un drept nepa-
trimonial (dreptul la viaţă, dreptul la intimitate, dreptul la demnitate
etc.) – este determinat doar subiectul activ al raportului juridic, titu-
larul dreptului subiectiv. Subiectul pasiv (debitorul) în cadrul acestor
raporturi este nedeterminat, iind format din toate celelalte persoane
(terţii), care îşi asumă obligaţia generală şi negativă de a nu aduce
cu nimic atingere dreptului subiectului activ. Astfel, în cazul unui ra-
port juridic de proprietate este cunoscut doar proprietarul (subiectul
activ), subiectul pasiv, neindividualizat, iind format din toate cele-
lalte persoane, care au obligaţia de a nu-l stânjeni pe proprietar în
exercitarea dreptului său.
În cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi re-
lative (drepturi de creanţă), şi care se numesc raporturi obligaţiona-
le, atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul)
sunt determinate. Creditorul poate pretinde debitorului o anumită
conduită concretă, adică îi poate pretinde să dea, să facă sau să
nu facă ceva, creditorul iind îndreptăţit să obţină din partea debi-
torului acel comportament apelând, în ultimă instanţă, la forţa de
constrângere statală.
De exemplu, dacă o persoană a împrumutat alteia un lucru, la
termenul stabilit ea are dreptul să pretindă persoanei împrumutate
restituirea bunului, împrumutătorul având în cadrul acestui raport
juridic civil calitatea de subiect activ (creditor), iar împrumutatul ca-
litatea de subiect pasiv (debitor).
În numeroase raporturi juridice ambele părţi sunt titulare atât
de drepturi, cât şi de obligaţii, având în acelaşi timp şi calitatea de
creditor şi pe aceea de debitor. Astfel, în cazul contractului de vân-
zare-cumpărare, creditor este atât vânzătorul, care are dreptul de
a solicita de la cumpărător plata preţului, dar şi cumpărătorul, care
are dreptul de a solicita vânzătorului predarea bunului. De aseme-
nea, ambele părţi au calitatea de debitor, vânzătorul pentru preda-
rea bunului, iar cumpărătorul pentru plata preţului.
B. Pluralitatea subiectelor raportului juridic

Raportul juridic de drept al afacerilor se stabileşte în mod obişnuit
între două persoane, un creditor şi un debitor. Acest raport juridic
poartă denumirea de raport juridic simplu.
Raporturile juridice se pot stabili şi între mai multe persoane,
numindu-se în acest caz raporturi juridice complexe.
Astfel, sunt raporturi juridice în care există mai mulţi creditori şi
un debitor, situaţie în care ne alăm în faţa unei pluralităţi active.
De exemplu, mai multe persoane împrumută o sumă de bani unei
alte persoane. În cadrul altor raporturi juridice civile există mai mulţi
debitori şi un singur creditor, situaţie numită pluralitate pasivă. De
exemplu, proprietarul unui imobil îl închiriază către două persoane.
În sfârşit, există raporturi juridice civile în care sunt şi mai mulţi cre-
ditori şi mai mulţi debitori, caz în care intervine o pluralitate mixtă.
a) Pluralitatea subiectelor în cadrul raporturilor juridice reale. În

ceea ce priveşte raporturile juridice reale, în conţinutul cărora este
inclus dreptul de proprietate sau celelalte drepturi reale, există în-
totdeauna o pluralitate pasivă formată din toate celelalte persoane
care îşi asumă obligaţia generală de a nu aduce cu nimic atingere
drepturilor subiectului activ.
Creditor în cadrul acestor raporturi poate i o singură persoană
sau mai multe, existând aşadar şi posibilitatea unei pluralităţi active.
În cazul existenţei unui singur titular al dreptului de proprietate,
proprietatea este exclusivă, iar dacă sunt mai mulţi titulari, propri-
etatea este comună.
Există trei forme de proprietate comună:
– coproprietatea (proprietatea comună pe cote-părţi) (art. 634-
666 C. civ.) – situaţia în care mai multe persoane (numite copropri-
etari) deţin în proprietate unul sau mai multe bunuri, iecare dintre
ei având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate,
care nu este determinată însă şi în substanţa materială a bunului.
Astfel, A şi B sunt cumpărătorii unei suprafeţe de teren, iecare
dintre ei iind titularul unei cote-părţi de 1/2 din dreptul de propri-
etate asupra terenului. Ei nu cunosc efectiv pe care anume parte
din teren o au efectiv în proprietate, aspect ce va i determinat cu
ocazia efectuării partajului.
– indiviziunea (art. 1146 C. civ.) este situaţia în care există mai
mulţi proprietari ai unei mase de bunuri, ai unei universalităţi, iecare
dintre ei având o parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate
asupra universalităţii, fără însă ca această cotă sa ie determinată

în materialitatea ei.
Deosebirea dintre coproprietate şi indiviziune constă în faptul că
starea de indiviziune priveşte o masă de bunuri, o universalitate, în
timp ce coproprietatea se poate referi şi la un bun determinat. De
exemplu, situaţia în care A şi B sunt moştenitorii legali ai lui C până
la efectuarea partajului succesoral.
– devălmăşia (proprietatea în devălmăşie) (art. 667, art. 668
C. civ.) este o formă a proprietăţii comune în care codevălmaşii
nu cunosc nici măcar cota-parte ideală şi abstractă din dreptul de
proprietate ce le aparţine şi nici bunul sau bunurile ce le revin. Cele
două elemente (cota-parte din dreptul de proprietate şi bunurile
ce le revin corespunzător acesteia) vor i individualizate cu ocazia
efectuării partajului, în raport cu contribuţia iecăruia la dobândirea
bunurilor comune.
Este cazul proprietăţii soţilor asupra bunurilor comune dobân-
dite în timpul căsătoriei în cadrul regimului matrimonial al comuni-
tăţii legale de bunuri. În prezent, în România soţii pot alege să ie
supuşi, în ceea ce priveşte bunurile dobândite în timpul căsătoriei,
regimului separaţiei de bunuri, regimului comunităţii convenţionale
sau regimului comunităţii legale. Opţiunea se realizează apelând la
convenţia matrimonială, reglementată în premieră în România prin
dispoziţiile art. 329-338 C. civ.
b) Pluralitatea subiectelor în cadrul raporturilor juridice de obli-

gaţii. Raporturile juridice de obligaţii cu pluralitate de subiecte pot
i de trei feluri:
1. Raporturile de obligaţii conjuncte (divizibile)[1] sunt cele care
se stabilesc între mai mulţi creditori (pluralitate activă) sau mai mulţi
debitori (pluralitate pasivă) şi în cadrul cărora creanţa sau datoria
se divide între creditori, respectiv între debitori. Astfel, dacă sunt
mai mulţi creditori, iecare dintre ei nu poate solicita decât partea
care i se cuvine din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi debitori, iecare
dintre aceştia nu poate i obligat decât pentru partea sa de datorie.
De exemplu, dacă A şi B împrumută lui C suma de 200 lei, ieca-
re dintre creditori nu poate solicita şi obţine de debitor la scadenţă
[1]
Potrivit art. 1422 C. civ., obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci
când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar iecare dintre ei
nu poate i constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din
datorie, respectiv obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când iecare
dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale
din creanţă.
decât suma de 100 lei, în lipsa unei prevederi exprese contrare.

În ipoteza în care A împrumută lui B şi C suma de 400 lei, iecare
dintre debitori nu poate i obligat, în lipsa unei prevederi exprese
contrare, să restituie creditorului la scadenţă decât suma de 200 lei.
Prin art. 1423 C. civ. se instituie prezumţia de egalitate: dacă
prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii
divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale; această regulă se
aplică, în mod similar, şi în privinţa creditorilor.
Divizibilitatea reprezintă regula în cadrul raporturilor de obligaţii
cu pluralitate de subiecte, iind prezumată prin dispoziţiile art. 1424
C. civ. Ea se va aplica în toate situaţiile, cu excepţia cazurilor în care
se prevede în mod expres că obligaţia este solidară sau indivizibilă.
2. Raporturile de obligaţii solidare reprezintă o altă categorie de

raporturi juridice obligaţionale cu pluralitate de subiecte. În cadrul
acestora, dacă sunt mai mulţi creditori, iecare dintre ei poate soli-
cita debitorului întreaga datorie (solidaritate activă), iar plata făcută
unuia dintre creditori, îl liberează pe debitor faţă de toţi ceilalţi cre-
ditori solidari. Creditorul care a primit întreaga creanţă are obligaţia
de a o împărţi cu ceilalţi creditori solidari[1]. Solidaritatea activă se
poate naşte numai dintr-un act juridic civil[2].
Spre exemplu, A şi B – creditori şi C – debitor au prevăzut solida-
ritatea activă în contractul de împrumut al sumei de 400 lei. Aceasta
presupune că oricare dintre creditori, ie A, ie B poate solicita debi-
torului C, la scadenţă, întreaga sumă, de 400 lei. Dacă C restituie
întreaga sumă către A, el este liberat şi faţă de B. La rândul său, A
este obligat să împartă cu B suma primită.
În situaţia în care în cadrul raporturilor de obligaţii solidare sunt
mai mulţi debitori, creditorul poate solicita oricăruia dintre ei plata
întregii datorii, situaţie în care ne alăm în prezenţa solidarităţii pa-
sive[3]. Plata efectuată de către unul dintre debitori îi liberează şi pe
ceilalţi debitori solidari faţă de creditor. Cel care a făcut plata are
drept de regres faţă de ceilalţi codebitori, adică are dreptul de a so-
[1]
Conform art. 1434 C. civ., „(1) Obligaţia solidară conferă iecărui creditor
dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru
tot. (2) Executarea obligaţiei în beneiciul unuia dintre creditorii solidari îl liberează
pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari”.
[2]
Potrivit art. 1435 C. civ., „Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă
este stipulată în mod expres”.
[3]
Art. 1443 C. civ. prevede că „Obligaţia este solidară între debitori atunci când
toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât iecare poate să ie ţinut separat
pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi
liberează pe ceilalţi faţă de creditor”.
licita celorlalţi debitori solidari (codebitori) partea datorată de iecare

dintre ei. Obligaţia celorlalţi debitori faţă de debitorul care a plătit
integral datoria este divizibilă, şi nu solidară. Altfel spus, debitorul
care a efectuat plata nu se bucură de solidaritate în raport cu ceilalţi
codebitori. Solidaritatea există numai în raporturile dintre creditor şi
codebitorii solidari. Odată efectuată plata, solidaritatea se „sparge”,
între creditori obligaţia devenind divizibilă. Spre deosebire de soli-
daritatea activă, care poate lua naştere numai dintr-un act juridic,
solidaritatea pasivă poate izvorî ie dintr-un act juridic (caz în care
trebuie prevăzută în mod expres), ie din lege[1].
Astfel, dacă A împrumută lui B, C, D suma de 600 lei, A poate
solicita oricăruia dintre debitori restituirea întregii sume de 600 lei.
Dacă B restituie întreaga sumă de bani, îi liberează faţă de A şi pe
C şi pe D. Însă B, care a restituit integral suma împrumutată, poate
solicita şi obţine de la C, respectiv D, doar câte 200 lei de la iecare.
El nu poate obţine de la C sau de la D întreaga sumă de 400 de lei
pe care a plătit-o în plus faţă de ceea ce datora el. Cu alte cuvinte,
el nu se mai bucură de solidaritate în raport cu C şi D. Altfel spus,
B are drept de regres împotriva lui C, respectiv lui D, doar pentru
200 de lei de la iecare.
3. Raporturile de obligaţii indivizibile sunt raporturile în cadrul

cărora nici creanţele şi nici datoriile nu pot i împărţite între credi-
tori (indivizibilitate activă) sau între debitori (indivizibilitate pasivă),
având în vedere ie natura obiectului obligaţiei, ie voinţa părţilor.
Indivizibilitatea poate i:
– naturală – când imposibilitatea de împărţire derivă din natura
obiectului. În această situaţie, oricare ar i numărul de creditori sau
de debitori, iecare creditor poate solicita oricăruia dintre debitori
doar plata integrală a datoriei[2]. Executarea integrală a prestaţiei de
către unul dintre debitori îi eliberează pe toţi ceilalţi debitori.
De exemplu, B şi C se obligă faţă de A să-i predea un automo-
bil. Natura bunului îi împiedică pe debitori să predea, iecare dintre
[1]
Art. 1445 C. civ. stabileşte că „Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă;
ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de
lege”.
[2]
Potrivit art. 1425 C. civ., „(1) Obligaţia indivizibilă nu se divide între debitori,
între creditori şi nici între moştenitorii acestora. (2) Fiecare dintre debitori sau dintre
moştenitorii acestora poate i constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi,
respectiv, iecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora poate cere exe-
cutarea integrală”.
ei, câte 1/2 din automobil, ceea ce înseamnă că A poate solicita

predarea automobilului de la oricare dintre B şi C.
– convenţională – în cazul în care, deşi obiectul obligaţiei este
divizibil prin natura lui, părţile convin ca obligaţia să ie executată
ca una indivizibilă. Astfel, dacă A şi B se obligă faţă de C să predea
o suprafaţă de teren, deşi bunul este divizibil, părţile pot stabili prin
convenţie ca C să poată solicita oricăruia dintre A şi B predarea în-
tregii suprafeţe de teren.
C. Schimbarea subiectelor raportului juridic

În ceea ce priveşte raporturile nepatrimoniale, schimbarea su-
biectelor nu este posibilă, pe de o parte, deoarece subiectul activ
nu poate înstrăina drepturile sale personale nepatrimoniale (ele i-
ind inalienabile), iar pe de altă parte, în cadrul acestor raporturi,
subiectul pasiv este format din toate celelalte persoane, adică nu
este determinat.
În privinţa raporturilor patrimoniale care au în conţinutul lor drep-
turi reale, poate i schimbat doar subiectul activ, subiectul pasiv i-
ind nedeterminat. În cadrul acestor raporturi, subiectul activ poate
i schimbat prin diferite moduri de transmitere a drepturilor reale:
succesiunea, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia achi-
zitivă (uzucapiunea), legea şi ocupaţiune, precum şi prin hotărâre
judecătorească, atunci când ea este translativă de proprietate prin
ea însăşi.
În ceea ce priveşte raporturile patrimoniale care au în conţinutul
lor drepturi de creanţă, poate i schimbat atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv.
În cazul subiectelor persoane izice, subiectul activ (creditorul)
poate i schimbat prin următoarele operaţiuni juridice, prevăzute
de Codul civil:
a) cesiunea de creanţă (art. 1566-1592 C. civ.) reprezintă con-
venţia prin care creditorul cedent transmite, cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, cesionarului o creanţă împotriva unui terţ. În urma ce-
siunii, locul creditorului iniţial, cedentul, este luat de cesionar. Ce-
sionarul dobândeşte creanţa aşa cum aceasta era anterior cesiunii:
creanţa transmisă îşi păstrează natura, valoarea, garanţiile şi toate
celelalte accesorii;
b) subrogaţia (art. 1593-1598 C. civ.). Persoana care plăteşte
în locul debitorului poate i subrogat în drepturile creditorului plătit.
Persoana care a efectuat plata înlocuieşte creditorul iniţial, fără însă
a putea dobândi mai multe drepturi decât avea acesta;
c) novaţia prin schimbarea de creditor [art. 1609 alin. (3) C. civ.].

Novaţia are loc atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt
creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat,
stingându-se astfel obligaţia veche;
d) moştenirea.
Subiectul pasiv (debitorul) poate i schimbat prin următoarele
operaţiuni juridice:
a) novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un debi-
tor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stin-
gându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera
fără consimţământul debitorului iniţial [art. 1609 alin. (2) C. civ.];
b) preluarea datoriei;
c) moştenirea.
În cazul subiectelor persoane juridice, atât subiectul activ, cât
şi subiectul pasiv pot i schimbate prin reorganizare, adică prin co-
masare, divizare sau transformare.
2.3.1.4. Capacitatea subiectelor raportului juridic

Pentru a putea participa la raporturile juridice, persoanele izice
şi persoanele juridice trebuie să posede capacitate, care exprimă
calitatea persoanelor izice şi a persoanelor juridice de a i subiecte
ale raporturilor juridice.
Potrivit art. 28 alin. (1) C. civ., capacitatea civilă este recunos-
cută tuturor persoanelor. Astfel, se conferă iinţei umane calitatea
de a i subiect de drept.
A. Capacitatea persoanei izice

Capacitatea este formată din capacitatea de folosinţă şi capa-
citatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei izice este deinită ca iind
aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii. Este o ca-
litate a tuturor persoanelor.
Durata capacităţii de folosinţă este stabilită în art. 35 C. civ., po-
trivit căruia capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei
şi încetează odată cu moartea acesteia.
De la regula dobândirii capacităţii de folosinţă din momentul naş-
terii există o excepţie prevăzută de dispoziţiile art. 36 C. civ., potrivit
căruia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă
numai dacă el se naşte viu.
Ca urmare, copilul conceput, dar nenăscut, este chemat la moş-
tenirea tatălui său, dacă acesta a încetat din viaţă înaintea naşterii
copilului. Timpul legal al concepţiunii este intervalul de timp cuprins

între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului.
Copilul conceput poate dobândi capacitate de folosinţă antici-
pată numai dacă sunt întrunite în mod cumulativ următoarele două
condiţii:
– copilul să se nască viu;
– să ie vorba de drepturi, nu şi de obligaţii.
Capacitatea de folosinţă a persoanei izice încetează în momen-
tul decesului sau în momentul rămânerii deinitive a hotărârii de de-
clarare judecătorească a morţii (în situaţia în care moartea biologică
a persoanei nu poate i constatată).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei izice este aptitudinea aces-

teia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, personal şi
singur, încheind acte juridice civile.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte în momentul în
care persoana izică devine majoră, adică la împlinirea vârstei de
18 ani.
Pentru motive temeinice, minorul (de sex masculin sau feminin,
fără distincţie) care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători
în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei
circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Astfel, prin căsătoria la
vârsta de 16 ani, minorii dobândesc anticipat capacitate deplină
de exerciţiu.
Actualul Cod civil reglementează şi capacitatea de exerciţiu an-
ticipată prin emanciparea persoanei. Pentru motive temeinice, in-
stanţa de judecată (de tutelă) poate recunoaşte minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu.
Minorii cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani au capacitate de exerci-
ţiu restrânsă. Ei pot participa personal la încheierea actelor juridice,
însă nu le pot încheia decât cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor,
sau, după caz, a tutorelui sau a curatorului special, iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conser-
vare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută
la data încheierii lor.
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu: minorii care nu au împlinit
vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti. Deoarece aceste persoa-
ne au capacitate de folosinţă, dar nu îşi pot exercita drepturile şi
nu îşi pot asuma obligaţiile, actele juridice sunt încheiate în numele

lor de reprezentanţii lor legali (părinţi, tutore sau curator special).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei izice încetează în urmă-
toarele situaţii:
– deces sau declarare judecătorească a morţii (moment în care
încetează şi capacitatea de folosinţă);
– punerea sub interdicţie judecătorească;
– anularea căsătoriei încheiate înainte de împlinirea vârstei de 18
ani, nu şi pentru minorul de bună-credinţă, conform art. 39 alin. (2)
C. civ.
Capacitatea delictuală a persoanei izice. Capacitatea delictuală

reprezintă aptitudinea persoanei izice de a răspunde pentru faptele
sale ilicite, prin care cauzează altora prejudicii.
Aşa cum prevede Codul civil, orice persoană are îndatorirea să
respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire, răs-
punde de toate prejudiciile cauzate, iind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată
să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
alate sub paza sa, precum şi de ruina ediiciului.
Potrivit art. 1366 C. civ., minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde
de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la
data săvârşirii faptei. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răs-
punde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că
a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.
B. Capacitatea persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice reprezintă aptitu-
dinea acesteia de a avea drepturi şi obligaţii.
În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoa-
nei juridice, potrivit art. 205 C. civ., persoanele juridice supuse în-
registrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data la care sunt
înregistrate. Celelalte persoane juridice (nesupuse înregistrării) do-
bândesc capacitate de folosinţă din momente diferite, în funcţie de
modul lor de îniinţare: de la data actului de îniinţare, de la data
autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte ce-
rinţe prevăzute de lege.
Pentru persoana juridică capacitatea anticipată de folosinţă se

dobândeşte, înainte de data înregistrării sau de data îndeplinirii altor
cerinţe ale legii, şi anume chiar de la data actului de îniinţare, însă
numai pentru drepturile şi obligaţiile necesare pentru a lua iinţă în
mod valabil.
Ca o excepţie, dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoa-
nă juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de
la data actului de îniinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare,
din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în
care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să
ia iinţă în mod legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudi-
nea acesteia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
încheind acte juridice prin organele sale de administrare.
Referitor la începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice,
art. 209 C. civ. prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile
şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de
la data constituirii lor.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează în mo-
mentul încetării existenţei acestui subiect de drept, prin constata-
rea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transforma-
re, dizolvare sau desiinţare ori printr-un alt mod prevăzut de actul
constitutiv sau de lege.
2.3.2. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor su-
biective şi al obligaţiilor care aparţin subiectelor participante la ra-
portul juridic.
Drepturile subiective formează latura activă a conţinutului rapor-
tului juridic, iar obligaţiile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.
Orice persoană izică sau persoană juridică este titulară a unui
patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot i evaluate
în bani şi aparţin acesteia.
2.3.2.1. Drepturile subiective

Dreptul subiectiv civil este prerogativa recunoscută de lege su-
biectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde su-
biectului pasiv o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă
ceva) şi de a apela, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a

statului[1].
Dreptul subiectiv constituie conceptul-cheie prin care se rea-
lizează „trecerea de la identic, la similar” pentru alcătuirea unui
„ansamblu juridic, coerent şi eicient”[2]. Totodată, dreptul subiectiv
reprezintă mijlocul tehnic prin care starea de fapt este convertită în
stare de drept[3].
Drepturile subiective se clasiică în:
A. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective

civile relative
Această clasiicare este întemeiată pe criteriul gradului de opo-
zabilitate şi după cum titularul unui drept şi-l poate realiza sau nu
singur.
Dreptul subiectiv civil absolut este dreptul în virtutea căruia
titularul poate avea o anumită conduită fără a avea nevoie de con-
cursul unei alte persoane pentru a-l exercita (de exemplu: dreptul
la viaţă, dreptul de proprietate, dreptul la nume) şi are următoarele
caractere:
– subiectul activ poate i o persoană sau mai multe persoane
determinate, în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat în mo-
mentul stabilirii raportului juridic (iind vorba despre toate celelalte
persoane), el individualizându-se în momentul în care dreptul ab-
solut este încălcat;
– dreptul absolut poate i invocat faţă de toate celelalte persoa-
ne, opozabilitate numită erga omnes;
– obligaţia corelativă a subiectului pasiv, constituit din toate ce-
lelalte persoane, este o obligaţie generală de abţinere, respectiv de
a nu face nimic care să-l împiedice pe titular în exercitarea drep-
tului său.
Dreptul subiectiv civil relativ este dreptul în virtutea căruia ti-
tularul – subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv o conduită
determinată – să dea, să facă sau să nu facă ceva, conduită fără
[1]
A se vedea S. popeSCu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucu-
reşti, 2000, p. 234; L. BaraC, Teoria generală a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994,
p. 71; gh. BoBoş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogi-
că, Bucureşti, 1983, p. 223; i. humă, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 93.
[2]
Fr. geny, Science et technique en droit privé positif, tom I, Paris, 1922, p. 157.
[3]
t. ionaşCu, e.a. BaraSCh, Despre relativa independenţă a unor aspecte ale
formei în drept, S.C.J. 1964, nr. 2, p. 180.
de care dreptul său nu se poate realiza (de exemplu: drepturile care

izvorăsc din contractele civile) şi are următoarele caractere:
– subiectul pasiv este determinat;
– este opozabil doar părţilor participante şi succesorilor lor, opo-
zabilitate numită inter partes;
– obligaţia corelativă a subiectului pasiv diferă de la un raport
juridic la altul şi poate consta, după caz, într-o acţiune (a da sau a
face) sau într-o inacţiune (a nu face ceva).
B. Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiec-

tive civile nepatrimoniale
Această clasiicare foloseşte drept criteriu natura conţinutului
drepturilor.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acel drept care are un
conţinut economic, evaluabil în bani (de exemplu: dreptul de propri-
etate, drepturile care izvorăsc din contractele civile sau din faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii).
Dintre aceste drepturi, unele sunt absolute şi sunt opozabile erga
omnes (de exemplu, dreptul de proprietate), iar altele sunt relative şi
sunt opozabile inter partes (drepturile izvorâte din contractele civile).
Folosind drept criteriu natura obligaţiei şi efectele drepturilor pa-
trimoniale, acestea se împart în:
– drepturi reale (jus in re) – drepturi în virtutea cărora titularul îşi
poate exercita în mod direct prerogativele asupra unui lucru deter-
minat, fără intervenţia unei alte persoane. Drepturile reale fac parte
din categoria drepturilor absolute;
– drepturi de creanţă (jus ad personam) – drepturi în virtutea
cărora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv
(debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Drepturile reale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, în
timp ce drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. Astfel, în
art. 551 C. civ. sunt enumerate drepturile reale: dreptul de proprie-
tate, dreptul de supericie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul
de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie şi alte
drepturi cărora legea le recunoaşte acest caracter.
Dacă dreptul real este un drept absolut, opozabil erga omnes,
dreptul de creanţă este un drept relativ, opozabil inter partes. În
cazul drepturilor reale, titularul îşi poate exercita dreptul asupra
bunului în mod direct, fără concursul unei alte persoane, iar în ca-
zul drepturilor de creanţă, titularul nu îşi poate realiza dreptul fără

intervenţia unei alte persoane.
În cazul drepturilor reale, doar subiectul activ este determinat,
cel pasiv iind format din toate celelalte persoane, în timp ce în cazul
drepturilor de creanţă atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiec-
tul pasiv (debitorul) sunt determinate chiar din momentul naşterii
raportului juridic.
Drepturilor reale le corespunde o obligaţie generală a tuturor ce-
lorlalte persoane de a nu le aduce vreo atingere, iar drepturilor de
creanţă le corespund obligaţii mai complexe, de a da, a face sau
a nu face ceva.
Dreptul subiectiv civil nepatrimonial este dreptul strâns legat
de existenţa şi individualitatea persoanei, fără un conţinut economic
şi neevaluabil în bani. În această categorie intră:
– drepturi care privesc existenţa şi integritatea izică sau morală
a persoanei (dreptul la viaţă, sănătate, onoare, reputaţie, familie,
demnitate etc.);
– drepturi privind individualizarea persoanei izice şi juridice (de
exemplu: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, la stare civilă, dreptul
la denumire, dreptul la sediu);
– drepturi privind creaţia intelectuală (de exemplu: drepturile
de autor şi drepturile conexe, dreptul de inventator, dreptul asupra
programelor de calculator, dreptul asupra desenelor şi modelelor
industriale).
Toate drepturile numite „nepatrimoniale” au şi o latură patrimoni-
ală, mai mult sau mai puţin pregnantă, în funcţie de natura dreptului
respectiv. Astfel, valoriicarea unei opere literare sau ştiinţiice, prin
publicarea acesteia, dă naştere unei remuneraţii. Obţinerea unui
brevet de invenţie sau inovaţie dă naştere unui drept la recompen-
să. Din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale ale unei
persoane izvorăsc nu numai prejudicii morale, dar şi patrimoniale.
De exemplu, încălcarea dreptului la libertate sau integritate izică
al unei persoane dă naştere la dreptul de a solicita încetarea încăl-
cării acestui drept pentru viitor, dar şi la un drept la despăgubire.
C. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiecti-

ve civile accesorii
Această clasiicare a drepturilor subiective civile se face după
criteriul dependenţei dintre drepturi în exercitarea lor.
Dreptul subiectiv civil principal este dreptul care are o exis-
tenţă de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este dreptul care nu are o

existenţă de sine stătătoare, soarta sa iind dependentă de soarta
dreptului principal pe lângă care există.
Această clasiicare are la bază principiul potrivit căruia acceso-
riul urmează principalul (accesorium sequitur principale) şi se re-
feră doar la drepturile patrimoniale şi în principal, dar nu numai, la
drepturile reale.
Dreptul real principal este acel drept care are o existenţă de

sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi reale sau
de creanţă.
Sunt drepturi reale principale:
a) Dreptul de proprietate sub ambele sale forme – dreptul de
proprietate publică (având ca titulari statul şi unităţile administrativ-
teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (având ca titulari persoa-
nele izice, persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale).
Titularul unui drept de proprietate are trei prerogative: jus uten-
di (usus) – dreptul de a se folosi de bunul alat în proprietatea sa,
jus fruendi (fructus) – dreptul de a-i culege fructele şi jus abutendi
(abusus) – dreptul de a dispune de bunul respectiv.
b) Dezmembrămintele dreptului de proprietate, care sunt:
– dreptul de uzufruct – dreptul real ce conferă titularului prero-
gativa folosinţei şi a culegerii fructelor unor bunuri alate în proprie-
tatea altei persoane, întocmai ca proprietarul, cu obligaţia de a le
conserva substanţa;
– dreptul de uz – dreptul real ce conferă titularului prerogativa
folosinţei şi a culegerii fructelor naturale şi industriale unui bun alat
în proprietatea altei persoane, doar pentru necesităţile sale şi ale
familiei;
– dreptul de abitaţie – dreptul real ce conferă titularului prerogati-
va folosinţei unei locuinţe alate în proprietatea altei persoane. Drep-
tul de abitaţie este practic un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă;
– dreptul de servitute – dreptul real ce conferă titularului unui
drept de proprietate asupra unui bun imobil (numit fond dominant)
prerogativa folosinţei unui alt imobil (numit fond aservit) alat în pro-
prietatea altei persoane (de exemplu: servitutea de trecere). Servitu-
tea este deinită de Codul civil ca o sarcină care grevează un imobil,
pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar;
– dreptul de supericie – dreptul real ce constă în dreptul de a
avea sau de a ediica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori
în subsolul acelui teren, asupra căruia supericiarul dobândeşte un

drept de folosinţă.
c) Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice, care sunt
următoarele:
– dreptul de administrare, care aparţine regiilor autonome sau,
după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi
altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.
– dreptul de concesiune prin care concesionarul are dreptul şi,
în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului, în schimbul unei
redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi a contractului de concesiune;
– dreptul de folosinţă cu titlu gratuit care se acordă, cu titlu gra-
tuit, pe termen limitat, în favoarea instituţiilor de utilitate publică;
– dreptul de preempţiune în virtutea căruia titularul dreptului de
preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un
bun. Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de pre-
empţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai
sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune
de către preemptor.
Dreptul real accesoriu este dreptul ce are ca scop garantarea

unui drept de creanţă, existenţa sa depinzând de existenţa dreptului
pe care îl garantează.
Sunt drepturi reale accesorii următoarele:
a) Dreptul de ipotecă – drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligaţii, prin care se garantează
obligaţia debitorului faţă de creditor şi nu presupune deposedarea
debitorului. Ipotecile pot i legale sau convenţionale.
Contractul de ipotecă imobiliară se încheie în formă autentică de
către notarul public, sub sancţiunea nulităţii absolute. Ipoteca asu-
pra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se înche-
ie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
b) Dreptul de gaj – drept de garanţie reală mobiliară, prin care se
garantează obligaţia debitorului faţă de creditor şi presupune remi-
terea bunului mobil al debitorului către creditor. Gajul poate avea ca
obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată şi se constituie prin remiterea bunului sau titlului către
creditor sau, după caz, prin păstrarea acestuia de către creditor, cu
consimţământul debitorului, în scopul garantării creanţei.
Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează ie

prin deposedarea debitorului, ie prin înscrierea gajului la Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
c) Privilegiul – drept conferit unui creditor, decurgând din cali-
tatea creanţei sale, de a i preferat celorlalţi creditori ai debitorului,
chiar dacă aceştia sunt ipotecari.
Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în con-
siderarea creanţei sale, opozabilă terţilor fără să ie necesară în-
scrierea lor în registrele de publicitate, dacă prin lege nu se preve-
de altfel. Creditorul privilegiat este preferat celorlalţi creditori, chiar
dacă drepturile acestora s-au născut ori au fost înscrise mai înainte.
d) Dreptul de retenţie – drept în virtutea căruia deţinătorul unui
bun mobil sau imobil – proprietatea altei persoane – are posibilita-
tea de a nu-l restitui proprietarului, până când acesta nu-i satisface
creanţa în legătură cu bunul respectiv.
Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să
îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din
acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl
despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut
pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exer-
cita un drept de retenţie.
Clasiicarea drepturilor subiective civile în principale şi accesorii

se poate aplica şi drepturilor de creanţă.
Sunt drepturi de creanţă accesorii acele drepturi care nu au o
existenţă de sine stătătoare, precum:
a) dreptul creditorului de a pretinde debitorului dobânda aferentă
(dreptul accesoriu) unei creanţe (dreptul principal);
b) dreptul de a pretinde penalităţile care are au ca izvor clauza
penală;
c) dreptul de a pretinde arvună;
d) dreptul subiectiv care are ca izvor ideiusiunea.
2.3.2.2. Obligaţia civilă

A. Noţiune
La fel ca unele coduri civile moderne, vechiul Cod civil nu de-
inea obligaţia civilă. Actualul Cod civil deineşte obligaţia în textul
art. 1164: „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia de-
bitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are
dreptul să obţină prestaţia datorată”.
Reprezentând opusul dreptului subiectiv, obligaţia juridică poate

i deinită ca iind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic
de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv
corelativ constând în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate
i impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului[1].
O obligaţie poate i înţeleasă ca o legătură juridică, o realitate
relaţională, un raport juridic între doi subiecţi distincţi de drept. Cel
care este ţinut de obligaţie, respectiv persoana care datorează un
anumit comportament juridic, se numeşte debitor. Cel care bene-
iciază de obligaţie, având dreptul corelativ de a cere debitorului
comportamentul la care s-a îndatorat, se numeşte creditor. Acesta
acordă credit debitorului, are încredere în persoana debitorului că
va executa ceea ce a promis.
Din punctul de vedere al creditorului, obligaţia se prezintă ca un
drept subiectiv numit creanţă. Din perspectiva debitorului obligaţia,
relaţia dintre ei, apare ca o datorie. Deci, din perspectiva exclusivă
a iecăruia din cele două subiecte, obligaţia apare simultan ca un
drept, respectiv ca o datorie. Unul dintre subiectele obligaţiei, debi-
torul, este ţinut, dator sau obligat la o anumită prestaţie concretă al
cărei beneiciar este celălalt subiect al obligaţiei, creditorul.
Comportamentul datorat este unul concret, în sensul că debitorul
trebuie să facă ceva anume, determinat pentru creditor: să dea, să
facă sau să nu facă ceva precis determinat.
Creanţa face parte din activul patrimonial al creditorului, iar da-
toria debitorului îi creşte pasivul patrimonial. Deci raportul obligaţi-
onal este o legătură juridică între două patrimonii. Orice obligaţie,
indiferent de prestaţia care constituie obiectul ei concret, poate i
evaluată în bani.
Sensurile cuvântului „obligaţie”

În prezent, termenul de „obligaţie” are mai multe sensuri.
Astfel, prin obligaţie se înţelege raportul juridic civil (obligaţional)
în temeiul căruia una dintre părţi, numită creditor, pretinde celeilalte
părţi, numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, şi care
este îndatorat să execute prestaţia datorată sub sancţiunea con-
strângerii de către stat. Deci, din perspectiva creditorului, raportul
obligaţional este un drept subiectiv patrimonial, respectiv o creanţă.
[1]
A se vedea S. popeSCu, op. cit., p. 242; L. BaraC, op. cit., p. 72, gh. BeLeiU,
Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2001, p. 87.
Obligaţia mai poate desemna datoria pe care o are debitorul, în

cadrul unui raport juridic de obligaţii, de a săvârşi faţă de creditor o
prestaţie determinată (a da, a face, a nu face), prestaţie care con-
stituie obiectul dreptului de creanţă al creditorului. Din acest unghi
ea reprezintă o datorie, un debit şi relectă latura pasivă a obligaţiei.
Prin obligaţie mai înţelegem înscrisul constatator al existenţei
conţinutului unui raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mij-
loc de dovadă a acestuia. Termenul consacrat şi încetăţenit este
cel vechi, de „obligaţiune”, care este forma arhaică pentru obligaţie.
Dar în jargonul juridic de astăzi obligaţiunea desemnează un titlu
de valoare emis de anumite societăţi comerciale, în schimbul unor
sume de bani de la terţi împrumutaţi. Deci, obligaţiunea reprezin-
tă o creanţă specială, rezultată din împrumutul luat de o societate
comercială.
Cuvântul obligaţie mai desemnează însă şi alte obligaţii decât
cele de natură civilă (obligaţii morale, obligaţia de a satisface ser-
viciul militar etc.).
B. Clasiicarea obligaţiilor
1. După obiectul lor, obligaţiile se subdivid în:
– Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului de a trans-
fera sau de a constitui, în folosul creditorului, un drept real asupra
unui bun (proprietar, uzufructuar etc.);
– Obligaţia de a face este îndatorirea debitorului de a săvârşi
anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Este o conduită pozitivă
care nu este o prestaţie de a da. Această obligaţie poate i instan-
tanee, când se execută dintr-o dată (de exemplu: restituirea bunului
împrumutat) sau succesivă, adică se execută în timp (de exemplu:
întreţinerea unei persoane);
– Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului de a se
abţine de la săvârşirea unuia sau mai multor acte sau fapte deter-
minate, la care ar i fost îndreptăţit în lipsa angajamentului asumat
(de exemplu: vânzătorul este obligat să nu tulbure posesia cumpă-
rătorului, obligaţia de a nu face publică opera o anumită perioadă
de timp, obligaţia vânzătorului unui fond de comerţ de a nu deschi-
de o nouă afacere identică cu cea înstrăinată în aceeaşi localitate
sau în acelaşi cartier).
2. După obiectul prestaţiei, obligaţiile se subdivid în:

– Obligaţii de rezultat (determinate) sunt acele obligaţii în care
debitorul este ţinut să procure creditorului un anumit rezultat, să
realizeze un scop determinat. Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., „în
cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure credito-
rului rezultatul promis”. De exemplu, sunt considerate obligaţii de
rezultat: obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la destinaţie sau
de a transporta o persoană sănătoasă şi nevătămată într-un anu-
mit loc; obligaţia de a restitui bunul împrumutat la termen; obligaţia
constructorului de a ediica o anumită construcţie; obligaţia antre-
prenorului de a preda o lucrare contractată;
– Obligaţii de mijloace (de diligenţă). Potrivit art. 1482 alin. (2)
C. civ., „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să fo-
losească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului
promis”. Obligaţia de mijloace sau diligenţă este obligaţia în care
debitorul este ţinut să depună diligenţele şi să manifeste strădania
pe care o reclamă urmărirea unui anumit scop sau obţinerea unui
rezultat, fără ca însuşi rezultatul urmărit să constituie obiectivul obli-
gaţiei sale (de exemplu, obligaţia medicului de a trata un bolnav în
scopul însănătoşirii; obligaţia profesorului de a pregăti un elev în ve-
derea unui examen, obligaţia avocatului de a pune în valoare toate
diligenţele şi cunoştinţele pentru a câştiga procesul etc.). Debitorul
nu garantează creditorului că rezultatul urmărit va i obţinut, aşa
cum se întâmplă în cazul obligaţiilor de rezultat, ci că în caz con-
trar îi va repara prejudiciul cauzat. Pentru ca debitorul să răspundă
contractual, creditorul trebuie să facă dovada că debitorul este în
culpa de a nu i depus diligenţele necesare şi de a nu i folosit mij-
loacele adecvate care ar i putut duce la obţinerea acelui rezultat.
3. După izvorul lor. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral,

gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.
Izvorul obligaţiilor îl constituie faptele de care legea leagă naş-
terea, modiicarea sau stingerea unui raport juridic civil. În sens
larg, fapta juridică are în vedere atât faptele (în sens restrâns), cât
şi actele juridice.
– Obligaţiile născute din acte juridice (contracte, acte juridice
unilaterale)
Contractul este un act juridic şi constă în acordul de voinţă înche-
iat între două sau mai multe persoane în scopul de a crea, modiica
sau stinge raporturi juridice.
Actul juridic unilateral este acel act juridic ce constă în manifes-
tarea de voinţă a unei singure persoane (de exemplu: testamentul;
declaraţia de acceptare sau de renunţare la succesiune; revocarea

mandatului de către mandant; rezilierea unilaterală de către locatar
a contractului de închiriere a unei locuinţe etc.).
– Obligaţii născute din fapte juridice stricto sensu – sunt raporturi
juridice de obligaţii care se nasc din conduitele oamenilor (acţiuni
sau inacţiuni), care pot i licite (îmbogăţirea fără just temei, gestiu-
nea de afaceri, plata nedatorată) sau ilicite (fapte juridice cauza-
toare de prejudicii).
– Obligaţiile născute din fapte care nu sunt conduite umane, în
acele situaţii în care legea le acordă o asemenea semniicaţie juri-
dică, cum sunt: unele fenomene ale naturii, defectele produselor,
sperietura unui animal, ruina ediiciului, explozia unui cazan sau a
unui cauciuc.
Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu constă într-un act de condu-
ită prin săvârşirea căruia se încalcă regulile de comportament în so-
cietate. Fapta ilicită se poate manifesta printr-o acţiune pozitivă sau
printr-o omisiune (de exemplu: distrugerea unui bun; neefectuarea
reparaţiilor de întreţinere la un ediiciu iar ruina acestuia prejudiciază
o altă persoană etc.). Fapta ilicită mai poartă denumirea de delict.
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic prin care o persoană
(gerant) săvârşeşte din proprie iniţiativă (fără împuternicire) acte
juridice sau fapte materiale, în folosul sau interesul altei persoane
(numit gerat). De exemplu, gerantul repară instalaţia de apă a ve-
cinului plecat din localitate, pentru a împiedica pătrunderea apei şi
în celelalte apartamente.
Plata nedatorată este o aplicaţie a principiului general al îm-
bogăţirii fără just temei, în baza căruia persoana care, din eroare,
crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă.
Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345
C. civ., potrivit căruia cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit
fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în mă-
sura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a
i ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
4. Deşi orice obligaţie are o natură patrimonială, după forma lor

de expresie, care poate diferi, se poate deosebi între obligaţii bă-
neşti sau pecuniare şi obligaţii în natură.
– Obligaţiile în natură se concretizează în orice prestaţie, mai
puţin în una de a da o sumă de bani (de exemplu, a ediica o con-
strucţie).
– Obligaţiile pecuniare sunt acele obligaţii care au întotdeauna

ca obiect prestaţia de a remite sau de a plăti o sumă de bani cre-
ditorului.
Între cele două categorii există importante deosebiri de regim
juridic, obligaţiilor pecuniare aplicându-li-se anumite reguli speciale.
5. O altă clasiicare a obligaţiilor are loc după sancţiunea juridică

care le este proprie. Astfel, deosebim între obligaţiile civile propriu-
zise sau perfecte şi obligaţiile civile imperfecte.
– Obligaţiile civile propriu-zise sau perfecte sunt cele care be-
neiciază de sancţiune, deci pot i aduse la îndeplinire cu ajutorul
forţei de coerciţie statală;
– Obligaţiile civile imperfecte (naturale) sunt cele care nu au
sancţiuni juridice. Ele sunt raporturi juridice obligaţionale pentru exe-
cutarea cărora creditorul nu poate apela la sprijinul organelor de
constrângere ale statului, neavând drept la acţiune în justiţie – în
sens material – care să le asigure executarea forţată, îndeplinirea
lor iind lăsată exclusiv la voinţa debitorului. În acest sens, odată ce
obligaţia naturală a fost executată, debitorul nu mai poate solicita ul-
terior restituirea. Obligaţiile naturale sunt limitate numeric. De exem-
plu, obligaţiile care şi-au pierdut, prin prescripţie extinctivă, dreptul
la acţiune. În cazul obligaţiilor naturale, atât timp cât plata a fost
făcută de către debitor de bunăvoie, el nu mai poate cere restituire
ei. Practic, o obligaţie naturală nu poate i executată decât voluntar.
6. După opozabilitatea lor, obligaţiile se clasiică în:

– Obligaţii obişnuite – sunt acele obligaţii civile care incumbă
debitorului faţă de care s-au născut. Obligaţia obişnuită este o obli-
gaţie opozabilă „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă;
– Obligaţii reale (propter rem) – sunt îndatoriri ce corespund unor
drepturi de creanţă care, iind strâns legate de anumite drepturi reale
sau de posesia unor lucruri, au opozabilitate mai largă, caracterizân-
du-se prin absenţa unei legături stricte cu persoana debitorului iniţial
determinat (de exemplu, obligaţia stabilită prin lege deţinătorilor de
pământ să execute anumite lucrări de îmbunătăţiri funciare sau să
ia măsuri pentru conservarea calităţii solului). Ele apar ca sarcini
(reale) impuse celor ce stăpânesc un bun, în special proprietarilor,
care sunt ţinuţi de o anumită conduită tocmai pentru că stăpânesc
un bun (obligaţia de a cultiva terenul). La aceste obligaţii nu se poa-
te determina un creditor propriu-zis, sancţiunea lor iind de cele mai
multe ori de drept administrativ (amenda contravenţională), aplicată,

dar nu în beneiciul unui creditor, ci al unei autorităţi publice;
– Obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem) – sunt acele
obligaţii strâns legate de posesia bunului, creditorul neputându-şi
satisface dreptul său decât doar dacă posesorul actual va respecta
dreptul. Este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi
care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobân-
deşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv. Speciic este
faptul că executarea lor poate i cerută şi unei alte persoane decât
debitorul iniţial. Fiind legate de lucru, obligaţiile scriptae in rem înso-
ţesc bunul, care, trecând dintr-o mână în alta, îşi schimbă stăpânul,
care va i ţinut să execute aceeaşi prestaţie la care era ţinut antece-
sorul său (de exemplu, în cazul înstrăinării imobilului ce constituie
obiectul locaţiunii, noul proprietar este obligat, în anumite condiţii,
să respecte contractul de locaţiune încheiat de vechiul proprietar).
2.3.3. Obiectul raportului juridic
2.3.3.1. Noţiunea de obiect juridic şi noţiunea de obiect material

Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile
pe care subiectul activ le poate pretinde de la subiectul pasiv, re-
spectiv pe care acesta din urmă trebuie să le îndeplinească, adică
conduita sau prestaţiile părţilor[1].
Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport, iar
bunul (lucrul) la care se referă conduita părţilor este obiectul ma-
terial (derivat).
Deşi în mod frecvent prestaţiile părţilor în cadrul unui raport ju-
ridic civil se referă la bunuri, nu orice raport juridic are şi un obiect
material, un bun.
2.3.3.2. Obiectele materiale ale raporturilor juridice civile –

bunurile şi clasificarea lor
Bunul reprezintă tot ceea ce se ală în natură şi este perceptibil
prin simţurile omului, adică are o existenţă materială. Bunurile sunt
lucrurile utile omului pentru satisfacerea nevoilor materiale şi cultu-
rale, susceptibile de apropriere sub forma drepturilor patrimoniale[2].
[1]
i. CeterChi, m. LuBuriCi, Teoria generală a dreptului, Universitatea Bucureşti,
1989, p. 327.
[2]
gh. BeLeiU, op. cit., p. 94.
Bunurile sunt deinite în art. 535 C. civ. ca iind lucrurile, corpo-

rale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
cu caracter patrimonial ce aparţin unei persoane.
Bunurile au fost clasiicate în funcţie de diferite criterii:

a) După modul de percepere, acestea se împart în bunuri cor-
porale şi bunuri incorporale:
– bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială,
iind uşor perceptibile prin simţurile umane;
– bunurile incorporale sunt valori economice care au o existen-
ţă ideală, abstractă (acţiuni, obligaţiuni, titluri de valoare, drepturi
de creanţă).
b) După regimul de circulaţie a bunurilor, acestea se împart în

bunuri alate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil:
– bunurile alate în circuitul civil sunt acele bunuri care pot i do-
bândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
Această categorie de bunuri poate i subclasiicată în:
– bunurile care pot circula în mod liber, putând i dobândite sau
înstrăinate de orice persoană (de exemplu: bunurile de uz casnic,
bunurile de consum). Această categorie reprezintă regula în materie;
– bunurile supuse unui regim special de circulaţie, restricţiile
în circulaţie privind persoanele care le pot dobândi sau înstrăina
ori condiţiile în care se pot încheia actele juridice (de exemplu:
armele, muniţiile şi materiile explozive; deşeurile toxice; produsele şi
substanţele stupeiante; metalele, pietrele preţioase şi semipreţioase;
obiectele de cult; documentele din fondul arhivistic naţional; bunurile
din patrimoniul cultural-naţional);
– bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot
face obiectul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi
reale.
Din această categorie fac parte bunurile aparţinând proprietă-
ţii publice, enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituţie: bogăţiile
de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian,
apele cu potenţial energetic valoriicabil şi cele ce pot i folosite în
interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite
de lege. Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, acestea pot i date
în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot i
concesionate ori închiriate. Sunt, de asemenea, scoase din circui-
tul civil terenurile care fac parte din domeniul public, conform art. 5
alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.
Se consideră că nu sunt în circuitul civil nici bunurile care, prin
natura lor, nu pot face obiectul unei aproprieri, precum aerul sau
lumina soarelui.
Importanţa acestei clasiicări priveşte consecinţele nerespectării
prevederilor legale referitoare la aceste bunuri, sub forma nulităţii
absolute a actelor încheiate şi, uneori, a răspunderii administrative
sau penale.
c) După posibilitatea de individualizare, de determinare a bunu-

rilor, acestea se împart în bunuri individual determinate şi bunuri
generic determinate:
– bunurile individual determinate (bunurile certe) sunt acele bu-
nuri care se deosebesc prin însuşirile lor speciice, proprii, de alte
bunuri din aceeaşi categorie (de exemplu: unicatele, dar şi bunurile
care au anumite caractere speciice, cum ar i o casă situată pe o
anumită stradă, la un anumit număr, alată într-o anumită localitate,
o suprafaţă de teren situată într-o anumită zonă);
– bunurile generic determinate (bunurile de gen) sunt acele bu-
nuri care se caracterizează prin însuşiri comune genului, categoriei
din care fac parte (de exemplu: banii, alimentele, combustibilii) şi se
individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.
Clasiicarea prezintă interes din punctul de vedere al momentului
transmiterii dreptului real, care, în cazul bunurilor individual deter-
minate, coincide cu momentul realizării acordului de voinţă, chiar
dacă bunul nu s-a predat, iar în cazul bunurilor generic determina-
te, coincide cu momentul individualizării bunurilor prin măsurare,
cântărire sau numărare [1678 C. civ.].
d) După posibilitatea de înlocuire a bunurilor, unele cu altele,

în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt fungibile sau ne-
fungibile:
– bunurile fungibile sunt bunurile care pot i înlocuite unele cu
altele în executarea unei obligaţii civile;
– bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot i înlocuite unele
cu altele în executarea unei obligaţii, debitorul neiind liberat prin
predarea altui bun decât cel datorat.
De regulă, bunurile individual determinate sunt bunuri nefun-
gibile, iar bunurile generic determinate sunt bunuri fungibile. Însă
caracterul de fungibil sau nefungibil depinde nu numai de însuşirile
naturale ale bunului, ci şi de voinţa părţilor, prin act juridic un bun

fungibil prin natura sa putând i considerat ca nefungibil.
Exemplul clasic în materie îl constituie împrumutul unei cărţi.
Fiind un bun generic determinat şi fungibil, cartea poate i înlocuită
în momentul restituirii ei cu o alta, de acelaşi autor, cu acelaşi titlu
şi din aceeaşi ediţie. Însă, prin convenţia părţilor, împrumutătorul
poate pretinde să i se restituie exact aceeaşi carte, deoarece poartă
o dedicaţie a autorului, caz în care bunul respectiv devine un bun
individual determinat şi deci, nefungibil.
Importanţa acestei clasiicări se manifestă pe planul executării
obligaţiilor civile. Dacă bunul este fungibil, debitorul este liberat dacă
predă creditorului un alt bun de acelaşi fel, iar dacă bunul este ne-
fungibil, debitorul nu se poate libera decât dacă predă exact bunul
respectiv.
e) După criteriul consumării substanţei bunurilor la prima între-

buinţare, bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile:
– bunurile consumptibile sunt bunurile care la prima lor între-
buinţare îşi consumă substanţa sau sunt înstrăinate (de exemplu:
alimentele, combustibilii, banii);
– bunurile neconsumptibile sunt bunurile care pot i folosite în
mod repetat, fără a-şi consuma substanţa sau a i înstrăinate, chiar
dacă folosirea lor îndelungată presupune un anumit grad de uzură
(de exemplu: clădirile, terenurile, maşinile, obiectele de îmbrăcă-
minte).
f) După criteriul producerii de fructe de către bunuri, acestea se

împart în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere:
– bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic dau
naştere altor produse, numite fructe, fără să-şi consume substanţa.
Conform art. 548 alin. (1) C. civ., fructele reprezintă acele pro-
duse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa
acestuia. În art. 548 C. civ. sunt enumerate trei categorii de fructe:
naturale, industriale şi civile.
Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale unui
bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar i acelea pe care pă-
mântul le produce de la sine (de exemplu: fructele de pădure) pro-
ducţia şi sporul animalelor;
Fructele industriale sunt produsele directe şi periodice ale unui
bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar i recoltele de
orice fel (de exemplu: fructele şi legumele de cultură);
Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de

către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile,
arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele.
Fructele nu trebuie confundate cu productele, care sunt produse-
le obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele
asemenea.
– bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot da naştere
altor produse în mod periodic, fără ca prin aceasta să nu-şi consu-
me substanţa.
g) După posibilitatea împărţirii bunurilor fără ca acestea să-şi

schimbe destinaţia, bunurile sunt divizibile sau indivizibile:
– bunurile divizibile sunt bunurile care pot i supuse divizării, fără
ca prin aceasta să-şi schimbe destinaţia lor economică. În principiu,
orice bun este divizibil, însă ceea ce interesează este dacă diviza-
rea lui are sau nu consecinţe cu privire la destinaţia sa economi-
că. De regulă, bunurile generic determinate sunt bunuri divizibile.
Astfel, o cantitate de cereale poate i împărţită, fără să-şi schimbe
destinaţia economică;
– bunurile indivizibile sunt bunurile care prin divizare îşi schimbă
destinaţia economică.
Bunurile individual determinate sunt, de regulă, indivizibile. Un
tablou, un automobil sau un obiect de vestimentaţie nu poate i
comod împărţit în natură, fără ca destinaţia lui economică să ie
afectată.
Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate i conside-
rat indivizibil.
h) După legătura dintre bunuri, acestea se împart în bunuri prin-

cipale şi bunuri accesorii:
– bunurile principale sunt acele bunuri care pot i folosite în mod
independent, neiind destinate a servi la întrebuinţarea altor bunuri;
– bunurile accesorii sunt acele bunuri care servesc la întrebu-
inţarea unor bunuri principale (de exemplu: cureaua pentru ceas,
cheile pentru lacăt, beţele pentru schi, caloriferele pentru un imobil).
Bunurile pot i principale sau accesorii prin natura lor, dar şi prin
voinţa părţilor participante la un raport juridic civil.
Această clasiicare prezintă importanţă în ceea ce priveşte regi-
mul juridic al bunurilor accesorii, care îl urmează pe cel al bunurilor
principale, în sensul că bunul accesoriu urmează soarta bunului
principal (accesorium sequitur principale), inclusiv în caz de înstrăi-

nare sau de grevare a bunului principal, dacă legea sau părţile nu au
prevăzut altfel. Aşadar, atunci când se datorează un bun, debitorul
va i obligat să predea atât bunul principal, cât şi bunul accesoriu.
i) După natura lor, bunurile sunt mobile şi imobile:

– bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare ixă şi
stabilă (de exemplu: terenurile, construcţiile, plantaţiile).
Sunt imobile terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări ixate în pământ
cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a
resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artiicial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent;
– bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot deplasa dintr-un
loc în altul, ie prin ele însele, ie cu ajutorul unei forţe străine (de
exemplu: animalele şi toate lucrurile care nu sunt ixate de sol).
Ca o noutate, se precizează expres în actualul Cod civil că sunt
bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în con-
diţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de
natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
j) După criteriul tipului de proprietate, bunurile aparţin domeniului

public şi domeniului privat.
Această clasiicare priveşte numai statul şi unităţile administrativ-
teritoriale, care pot i titulari ai dreptului de proprietate publică sau ai
dreptului de proprietate privată, după cum bunurile care le aparţin
sunt incluse în domeniul public de interes naţional, domeniul public
de interes local sau în domeniul privat al acestora.
Domeniul public include bunurile care sunt destinate să serveas-
că folosinţei tuturor persoanelor.
Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale (comune, oraşe, municipii şi judeţe). Articolul 136 alin. (3)
din Constituţie enumeră bunurile care formează obiectul exclusiv
al proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului,
căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic
valoriicabil şi cele ce pot i folosite în interes public, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege. În acest sens,
Legea nr. 18/1991 prevede că aparţin domeniului public terenurile
afectate unei utilităţi publice şi cele pe care sunt amplasate construcţii

de interes public, pieţe, căi de comunicaţii, reţele stradale şi parcuri
publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră,
albiile râurilor şi luviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul
apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, ţărmurile Mării
Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri
naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi isto-
rice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pen-
tru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care,
prin natura lor, sunt de uz sau interes public.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi
insesizabile
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale
include bunuri pe care acestea le folosesc şi care produc venituri şi
pot i înstrăinate prin acte juridice.
Deosebirea faţă de bunurile din patrimoniul persoanelor izice
şi juridice priveşte titularul dreptului de proprietate, care este statul
sau unităţile administrativ-teritoriale.
k) După posibilitatea bunurilor de i urmărite şi executate silit

pentru plata datoriilor vom deosebi între bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile:
– bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot face obiectul
executării silite a debitorului. Majoritatea bunurilor fac parte din
această categorie (de exemplu: bunurile mobile şi cele imobile ale
debitorului);
– bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot face obiec-
tul executării silite pentru plata unei datorii a debitorului. Codul de
procedură civilă prevede în art. 726 bunurile ce nu pot i urmărite
şi vândute pentru datorii
l) După destinaţia economică, bunurile se împart în bunuri mij-

loace de producţie şi bunuri mijloace de consum:
– bunurile mijloace de producţie sunt bunurile care servesc la
producerea altor bunuri.
Acestea se împart, la rândul lor, în:
– bunurile mijloace ixe – bunuri folosite un timp îndelungat în
procesul de producţie, transmiţându-şi valoarea în mod treptat asu-
pra produselor (de exemplu: uneltele, utilajele, maşinile, clădirile);
– bunurile mijloace circulante – bunuri ce se consumă integral

într-un singur proces de producţie şi îşi transmit în întregime valoa-
rea asupra produselor (de exemplu: materiile prime, combustibilii).
Produsele sunt bunurile care rezultă din procesul de producţie,
având ca destinaţie circuitul civil.
– bunurile de consum sunt bunurile destinate să servească ne-
cesităţilor materiale şi spirituale ale oamenilor.
m) După criteriul valorii intrinseci, distingem între bani şi titluri

de valoare:
– banii reprezintă un echivalent general al tuturor bunurilor şi, în
acelaşi timp, o categorie specială de bunuri. Ei sunt folosiţi la exe-
cutarea obligaţiilor ce au ca obiect o sumă de bani sau ca echiva-
lent al executării unei obligaţii în natură, imposibil de executat din
vina debitorului.
Caracteristic banilor este faptul că nu au o valoare prin ei înşişi,
ci valoarea înscrisă pe monedă sau pe bancnotă;
– titlurile de valoare (titlurile de credit) atestă existenţa unei da-
torii şi îmbracă forma înscrisurilor întocmite într-o anumită formă,
pe o hârtie iligranată, similară biletelor de bancă (de exemplu: obli-
gaţiunile, cecul nominal, cambia, acţiunile).
Acestea nu au o valoare prin ele însele, ci valoarea care este pre-
văzută în titlu şi poartă denumirea de titluri de valoare deoarece nu
numai că probează existenţa unor drepturi evaluabile în bani, dar şi
pentru că drepturile nu pot i realizate decât prin prezentarea titlului.
Având în vedere criteriul circulaţiei lor, titlurile de valoare pot i
împărţite în:
– titluri la purtător – în care sunt încorporate anumite drepturi de
creanţă, fără determinarea titularului acestor drepturi (de exemplu:
obligaţiunile, cecul la purtător, acţiunile). Persoana care prezintă un
titlu la purtător are dreptul de a încasa de la emitent suma de bani
prevăzută în titlu;
– titluri la ordin – în care se menţionează că sunt emise la ordinul
unei anumite persoane (de exemplu: biletul la ordin, cambia, cecul).
Ele pot i transmise de titularul din ordinul căruia au fost emise unei
alte persoane, prin gir.
Capitolul III. Profesionişii
Având în vedere importanţa identiicării exacte a profesionişti-

lor, în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de aplicare a Codului
civil sunt enumerate exempliicativ categoriile subsumate noţiunii de
„profesionist” prevăzute de art. 3 C. civ.: comercianţii, întreprinzăto-
rii, operatorii economici, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste
noţiuni sunt prevăzute de lege.
Cea mai importantă categorie a profesioniştilor este cea a co-
mercianţilor, a căror tipologie este indicată de art. 6 din Legea
nr. 71/2011 şi art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comer-
ţului. Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că sunt con-
sideraţi comercianţi cei care au obligaţia de înscriere în registrul
comerţului, şi anume: persoanele izice care exercită comerţul cu
titlu de profesiune, individual sau în cadrul unei întreprinderi indivi-
duale ori familiale, societăţile (foste comerciale), regiile autonome,
societăţile cooperatiste, societăţile şi companiile naţionale, grupurile
de interes economic cu caracter economic. Dar profesioniştii nu se
rezumă doar la categoria comercianţilor. Un exemplu este dat de
profesiile liberale (sau reglementate) rezervate prin lege persoanelor
autorizate să practice asemenea profesii (avocaţi, notari, practicieni
în insolvenţă, mediatori, medici, consultanţi iscali, experţi contabili,
arhitecţi etc.).
În categoria profesioniştilor sunt incluse şi „orice alte persoa-
ne autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesiona-
le”, inclusiv cele care nu au caracter lucrativ. Ca urmare, se regă-
sesc în categoria profesioniştilor şi întreprinderile care nu au scop
lucrativ: organizaţiile neguvernamentale – O.N.G.-urile (asociaţiile
şi fundaţiile), cluburile sportive, cultele religioase, societăţile profe-
sionale cu personalitate juridică, entităţi cu sau fără personalitate
juridică ce exercită profesii liberale. Aceste entităţi pot i angajatori,
pot i supuse (majoritatea) procedurii insolvenţei, pot i subiecte ale
dreptului concurenţei şi ale dreptului consumatorilor asemeni unui
comerciant.
În categoria profesioniştilor sunt incluse nu numai persoanele
izice sau juridice, ci şi anumite entităţi fără personalitate juridică,
precum asociaţiile în participaţiune sau grupurile de interes econo-
mic, societăţile civile fără personalitate juridică.
III. Profesioniştii 59
Sistematizând cele expuse, profesioniştii, titulari de întreprin-

dere, pot i:
a) persoane izice care desfăşoară activităţi economice în mod
independent, respectiv comercianţii – persoane izice autorizate,
întreprinzătorii din cadrul întreprinderii individuale şi întreprinzătorii
din cadrul întreprinderii familiile, precum şi persoanele care exercită
profesii liberale sau reglementate;
b) persoane juridice de drept privat: societăţi (foste comerciale),
societăţi cooperative, regii autonome, societăţi civile cu personali-
tate juridică;
c) entităţi fără personalitate juridică: societăţile civile fără per-
sonalitate juridică (fonduri de pensii, fonduri de investiţii, societăţi
de avocaţi, notari, executori judecătoreşti), grupurile de societăţi[1].
3.1. Comercianţii
3.1.1. Cadrul conceptual

Anterior intrării în vigoare a Codului civil, comerciantul era deinit
de art. 7 C. com. Potrivit acestui text de lege, comercianţi erau toţi
cei care exercitau comerţul ca o profesie şi societăţile comerciale.
De asemenea, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului deinea drept comercianţi persoanele izice şi asociaţiile
familiale care efectuează în mod obişnuit acte de comerţ, societăţi-
le (foste comerciale), companiile naţionale şi societăţile naţionale,
regiile autonome, grupurile de interes economic cu caracter comer-
cial, grupurile europene de interes economic cu caracter comercial
şi organizaţiile cooperatiste.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, art. 7 C. com.
a fost abrogat, iar în privinţa noţiunii de comerciant art. 6 alin. (1)
din Legea de aplicare arată că în cuprinsul actelor normative apli-
cabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comer-
cianţi se consideră a i făcute la persoanele izice sau, după caz,
la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului,
potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului. Simultan a fost modiicat şi conţinutul art. 1 alin. (2) din
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, astfel încât, în pre-
zent, acesta are următorul conţinut: „Înainte de începerea activităţii
economice, au obligaţia să ceară înmatricularea sau, după caz, în-
[1]
M. DUMiTrU, op. cit., p. 49.
registrarea în registrul comerţului următoarele persoane izice sau

juridice: persoanele izice autorizate, întreprinderile individuale şi
întreprinderile familiale, societăţile, companiile naţionale şi socie-
tăţile naţionale, societăţile europene, regiile autonome, grupurile de
interes economic, grupurile europene de interes economic cu sediul
principal în România, societăţile cooperative, organizaţiile coope-
ratiste, societăţile cooperative europene, precum şi alte persoane
izice şi juridice prevăzute de lege”. Prin legea de aplicare sunt
enumerate exempliicativ categoriile de comercianţi fără a se da o
deiniţie comerciantului. De asemenea, textele de lege nu lămuresc
prin ceea ce se diferenţiază comerciantul faţă de alţi profesionişti.
3.1.2. Comerciantul persoană fizică

3.1.2.1. Aspecte generale privind comerciantul persoană fizică
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, O.U.G. nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele izice au-
torizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, Le-
gea nr. 359/2004 privind simpliicarea formalităţilor la înregistrarea
în registrul comerţului a persoanelor izice, asociaţiilor familiale şi
persoanelor juridice, înregistrarea iscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi
acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi
reglementată prin legi speciale.
Persoanele izice pot desfăşura activităţile economice:
a) individual şi independent, ca persoane izice autorizate (PFA);
b) ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale;
c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.
Activitatea economică este activitatea industrială, comercială,
desfăşurată pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror va-
loare poate i exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori
schimbului pe pieţele organizate sau unor beneiciari determinaţi
ori determinabili, în scopul obţinerii unui proit.
A. Condiţii necesare pentru ca persona izică să poată des-

făşura activităţi economice
Pentru ca o persoană să poată accede la calitatea de persoană
izică autorizată, întreprinzător titular al unei întreprinderi individua-
le, membru sau reprezentant al unei întreprinderi familiale, aceasta

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii.
a) Condiţii care vizează persoana izică:
– să ie cetăţean roman, cetăţean străin sau apatrid;
– să nu i fost sancţionată printr-o hotărâre deinitivă pentru să-
vârşirea unei fapte prevăzute de legea inanciară, vamală şi discipli-
na inanciar-iscală de natura celor care se înscriu în cazierul iscal;
– să aibă pregătirea sau experienţa profesională necesară
pentru activitatea avută în vedere;
– să aibă cel puţin 18 ani împliniţi, respectiv cel puţin 16 ani
împliniţi în cazul membrilor întreprinderii familiale care nu au cali-
tatea de reprezentant.
b) Condiţii referitoare la activitatea economică:
– să opteze pentru desfăşurarea unei activităţi cuprinse în Co-
dul CAEN[1] care nu face obiectul unei regim special de exercitare
sau al unor restricţii;
– să îndeplinească toate condiţiile de funcţionare prevăzute de
legislaţia speciică în domeniul sanitar, sanitar-veterinar, al protec-
ţiei mediului şi protecţiei muncii.
B. Etapele privind modul de dobândire a calităţii de persoa-

nă izică autorizată, întreprinzător titular al unei întreprinderi
individuale, membru sau reprezentant al unei întreprinderi, în-
treprinzător[2]
a) Procedura de înregistrare în registrul comerţului şi cea de
autorizare a funcţionării presupune completarea modelului cerere
de înregistrare în registrul comerţului şi de autorizare a funcţionării
şi depunerii acestuia, însoţit de un set de documente doveditoare,
la Oiciul registrului comerţului (ORC) în a cărui rază teritorială ur-
mează să aibă sediul profesional.
Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei izice autoriza-
te, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii familiale se face în
baza rezoluţiei motivate a directorului oiciului registrului comerţului
de pe lângă tribunal.
Dacă socoteşte îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, direc-
torul oiciului registrului comerţului de pe lângă tribunal va dispune
înregistrarea în registrul comerţului şi autorizarea funcţionării per-
[1]
Clasiicarea Activităţilor din Economia Naţională.
[2]
Pe larg despre aceste condiţii, a se vedea a.-t. StăneSCu, Desfăşurarea de
activităţi în mod independent, în C.J. nr. 1/2011, p. 15 şi urm.
soanei izice autorizate, a întreprinderii individuale şi a întreprinderii

familiale.
Rezoluţiile directorului oiciului registrului comerţului de pe lângă
tribunal cu privire la înmatriculare şi orice alte înregistrări în registrul
comerţului, se execută de îndată, în baza lor efectuându-se înregis-
trările dispuse prin acestea, fără nicio altă formalitate.
Împotriva rezoluţiei directorului Oiciului registrului comerţului de
pe lângă tribunal se poate formula plângere în termen de 15 zile de
la pronunţare sau de la comunicare, după caz. Plângerea se depune
la judecătoria în a cărei rază teritorială se ală sediul profesional al
solicitantului şi se judecă în condiţiile dreptului comun.
b) Înregistrarea iscală presupune o primă etapă ce se desfăşoa-
ră concomitent cu înregistrarea în registrul comerţului şi autoriza-
rea funcţionării. Din motive de protecţie a terţilor şi în principal, de
protecţie a consumatorilor, prin diferite acte normative se impune
obţinerea de autorizaţii administrative de exercitare a comerţului,
pe lângă înregistrarea în registrul comerţului înainte de începerea
oricărui comerţ. Legea nr. 359/2004 reuneşte într-o procedură uni-
că înmatricularea şi autorizarea funcţionării societăţilor comercia-
le, ea aplicându-se, în temeiul O.U.G. nr. 44/2008, şi persoanelor
izice. Prin rezoluţia directorului registrului comerţului se dispune şi
înregistrarea în registrul comerţului a declaraţiei-tip pe propria răs-
pundere date conform prevederilor Legii nr. 359/2004 referitoare la
autorizarea funcţionării.
Oiciul registrului comerţului de pe lângă tribunal va elibera cer-
tiicatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare, certi-
icatul constatator emis în baza declaraţiei pe propria răspundere,
precum şi alte acte prevăzute de lege.
Certiicatul de înregistrare, conţinând codul unic de înregistrare,
este documentul care atestă înregistrarea în registrul comerţului,
autorizarea funcţionării, precum şi luarea în evidenţă de către au-
toritatea iscală competentă.
Schimbarea sediului profesional, a obiectului principal de activi-
tate sau deschiderea punctelor de lucru se înregistrează în registrul
comerţului, cu aplicarea corespunzătoare a procedurii de mai sus.
Persoana izică autorizată, titularul întreprinderii individuale şi
reprezentantul întreprinderii familiale vor ţine contabilitatea în par-
tidă simplă, potrivit reglementărilor privind organizarea şi conduce-
rea evidenţei contabile în partidă simplă de către persoanele izice
care au calitatea de contribuabil, în conformitate cu prevederile Le-
gii nr. 571/2003 privind Codul iscal, cu modiicările şi completările

ulterioare.
3.1.2.2. Regimul juridic al persoanei fizice autorizate

Persoană izică autorizată (PFA) este persoana izică autorizată
să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege,
folosind în principal forţa sa de muncă.
Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, PFA intră în
categoria entităţilor care înainte de începerea activităţii are obligaţia
de a se înregistra în registrul comerţului.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, PFA
poate colabora cu alte persoane izice autorizate ca PFA, întreprin-
zători persoane izice titulari ai unor întreprinderi individuale sau re-
prezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane izice
sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice. În această
situaţie, PFA nu va i considerată un angajat al unor terţe persoane
cu care colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.
PFA poate angaja, în calitate de angajator, terţe persoane cu
contract individual de muncă. La rândul ei, o persoană poate cu-
mula calitatea de persoană izică autorizată cu cea de salariat al
unei terţe persoane.
Pentru desfăşurarea activităţii sale PFA poate să îşi constituie
un patrimoniu de afectaţiune profesională. Patrimoniul profesional
este alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor per-
soanei izice autorizate afectate scopului exercitării unei activităţi
economice, constituit ca o fracţiune distinctă a patrimoniului per-
soanei izice autorizate, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
Constituirea patrimoniului de afectaţiune este o facultate pentru
PFA, şi nu o obligaţie. Patrimoniul de afectaţiune se realizează, în
prezent, potrivit dispoziţiilor Codului civil, la care se adaugă, acolo
unde este cazul, dispoziţii din legi speciale[1]. Constituirea masei
patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii
autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respecta-
rea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege. În mod
similar se va proceda şi în cazul şi în cazul măririi sau micşorării
patrimoniului profesional individual.
[1]
În cazul patrimoniului de afectaţiune reglementat de Statutul profesiei de
avocat.
Articolul 2324 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căru-

ia cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale
mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Ele servesc drept garanţie
comună a creditorilor săi.
În cazul PFA, legiuitorul instituie un regim special în privinţa pa-
trimoniului de afectaţiune, a limitelor răspunderii PFA şi a ordinii de
urmărire a bunurilor acesteia.
Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercitarea
profesiei sale sunt bunuri care nu pot i urmărite de creditorii per-
sonali ai comerciantului[1].
Articolul 2324 alin. (4) C. civ. pare că, în opoziţie cu prevederile
legii speciale, limitează răspunderea PFA pentru obligaţiile asu-
mate în cadrul exercitării profesiei (comerţului). Textul din Codul
civil invocat arată clar că bunurile care fac obiectul unei diviziuni a
patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege
pot i urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în
legătură cu profesia respectivă.
În schimb, nici aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri
ale debitorului în cazul în care din valoriicarea bunurilor şi drepturi-
lor alate în patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi vor putea
realiza creanţa. Cu alte cuvinte, răspunderea PFA pentru obligaţiile
sale profesionale este în limita patrimoniului profesional. Creditorii
vizaţi de art. 2324 alin. (4) C. civ. includ şi statul, şi organele iscale.
În consecinţă, obligaţiile asumate de PFA în cursul exercitării
activităţii profesionale sunt garantate doar cu patrimoniul afectat
exercitării profesiei dacă un asemenea patrimoniu a fost constituit;
patrimoniul de afectaţiune reprezintă limita răspunderii PFA pentru
obligaţiile sociale.
În caz de insolvenţă, PFA va i supusă procedurii simpliicate a
insolvenţei prevăzute de Codul insolvenţei, dacă are calitatea de
comerciant. Creditorii îşi vor executa creanţele potrivit dreptului co-
mun, în cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant.
PFA îşi încetează activitatea şi este radiată din registrul comer-
ţului în următoarele cazuri:
a) prin deces;
b) prin voinţa acesteia;
[1]
În cazul comerciantului căsătorit, bunurile care fac obiectul profesiei acestuia
sau servesc exerciţiului profesiei sale nu sunt bunuri comune ale soţilor şi nici
supuse împărţelii de după divorţ, ci sunt bunuri proprii ale comerciantului căsătorit.
c) în temeiul unei hotărâri judecătoreşti deinitive, în condiţiile

art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului[1].
3.1.2.3. Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică

titular al întreprinderii individuale
Întreprinderea individuală este o întreprindere economică, fără
personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană i-
zică. Întreprinzătorul este o persoană izică care organizează o în-
treprindere economică.
Prin înregistrarea în registrul comerţului întreprinderea indivi-
duală nu dobândeşte personalitate juridică. În schimb, din acest
moment, întreprinzătorul persoană izică titular al întreprinderii in-
dividuale este considerat comerciant.
Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale, întreprinză-
torul persoană izică, în calitate de angajator persoană izică, poate
angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate co-
labora cu persoane izice autorizate, cu alţi întreprinzători persoa-
ne izice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi
ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru
efectuarea unei activităţi economice. În acest caz, întreprinzătorul
persoană izică titular al unei întreprinderi individuale nu va i consi-
derat un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează, chiar
dacă colaborarea este exclusivă.
Întreprinzătorul persoană izică titular al unei întreprinderi indi-
viduale poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane
[1]
Art. 25 din Legea nr. 26/1990 prevede că „(1) Orice persoană izică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului
are dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la
anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile
au fost desiinţate în tot sau în parte sau modiicate actele care au stat la baza în-
registrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească
nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului. (2) Cererea se depune şi se
menţionează în registrul comerţului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. În
termen de 3 zile de la data depunerii oiciul registrului comerţului înaintează cererea
tribunalului în a cărui rază teritorială se ală sediul comerciantului, iar în cazul su-
cursalelor îniinţate în alt judeţ, tribunalului din acel judeţ. (3) Tribunalul se pronunţă
asupra cererii cu citarea oiciului registrului comerţului şi a comerciantului. (4) Hotărâ-
rea judecătorească de soluţionare a cererii poate i atacată numai cu recurs, iar ter-
menul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare,
pentru părţile lipsă. (5) Oiciul registrului comerţului va efectua radierea şi va publica
hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oicial al României, Partea a IV-a,
pe cheltuiala părţii care a introdus cererea. În acest scop, instanţa va comunica oiciu-
lui registrului comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu menţiunea
rămânerii irevocabile” (deinitivă, conform art. 8 din Legea nr. 76/2012, n.n.).
care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într-un alt domeniu

de activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprin-
derea individuală.
În privinţa răspunderii persoanei izice titulară a întreprinderii
individuale, pentru obligaţiile asumate în cursul exercitării profesiei
sunt valabile cele menţionate la răspunderea PFA.
Întreprinzătorul persoană izică titular al unei întreprinderi indivi-
duale îşi încetează activitatea şi este radiat din registrul comerţului
în următoarele cazuri:
a) prin deces; în acest caz moştenitorii pot continua întreprinde-
rea, dacă îşi manifestă voinţa, printr-o declaraţie autentică, în ter-
men de 6 luni de la data dezbaterii succesiunii; în acelaşi termen
îşi vor desemna un reprezentant, în vederea continuării activităţii
economice ca întreprindere familială;
b) prin voinţa acestuia;
art. 25 din Legea nr. 26/1990.
3.1.2.4. Regimul juridic al întreprinderii familiale

Întreprinderea familială este o întreprindere economică, fără per-
sonalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană izică
împreună cu familia sa.
Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi
membri ai unei familii. Membrii unei întreprinderi familiale pot i si-
multan PFA sau titulari ai unor întreprinderi individuale. De aseme-
nea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe per-
soane. În schimb, întreprinderea familială nu poate angaja terţe
persoane cu contract de muncă.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu dobân-
deşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul comerţului.
Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane izice de
la data înregistrării acesteia în registrul comerţului.
În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată, în-
treprinderea familială poate colabora cu persoane izice autorizate,
întreprinzători persoane izice titulari ai unor întreprinderi individuale
sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte persoa-
ne izice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi economice.
În cazul întreprinderii familiale este necesară încheierea unui
acord de constituire ce trebuie să respecte condiţiile de validitate,
de fond şi de formă, prevăzute de O.U.G. nr. 44/2008. Întreprinde-
rea familială se constituie printr-un acord de constituire, încheiat de
membrii familiei în formă scrisă, ca o condiţie de validitate. Acordul

de constituire va stipula numele şi prenumele membrilor, reprezen-
tantul, data întocmirii, participarea iecărui membru la întreprindere,
condiţiile participării, cotele procentuale în care vor împărţi venitu-
rile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii întreprinderii
familiale şi condiţiile de retragere, sub sancţiunea nulităţii absolu-
te. Împuternicirea reprezentantului întreprinderii familiale pentru a
gestiona interesele întreprinderii familiale implică, de asemenea,
respectarea condiţiilor de valabilitate la momentul emiterii procurii
speciale, condiţii prevăzute de Codul civil sau O.U.G. nr. 44/2008.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona
interesele întreprinderii familiale în temeiul unei procuri speciale,
sub forma unui înscris sub semnătură privată.
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii
acesteia pot stipula constituirea unui patrimoniu de afectaţiune. În
acest caz, prin acordul de constituire sau printr-un act adiţional la
acesta se vor stabili cotele de participare a membrilor la constituirea
patrimoniului de afectaţiune. Dacă membrii întreprinderii convin în
unanimitate, cotele de participare pot i diferite de cele prevăzute
pentru participarea la veniturile nete sau pierderile întreprinderii.
Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se
iau de către reprezentantul întreprinderii familiale.
Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii întreprin-
derii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a membrilor
întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi acordul
proprietarului bunului care va face obiectul actului.
Actele prin care se dobândesc bunuri pentru activitatea întreprin-
derii familiale se încheie de reprezentant fără autorizarea prealabilă
a membrilor, dacă valoarea bunului cu privire la care se încheie ac-
tul nu depăşeşte 50% din valoarea bunurilor care au fost afectate
întreprinderii şi a sumelor de bani alate la dispoziţia întreprinderii
la data actului. Bunurile dobândite sunt coproprietatea membrilor
în cotele prevăzute în acordul de constituire.
Potrivit prevederilor O.U.G. nr. 44/2008, membrii întreprinderii
familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de
reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afecta-
ţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg pa-
trimoniul, corespunzător cotelor de participare.
Având în vedere dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C. civ. şi cele
expuse în privinţa răspunderii PFA pentru obligaţiile asumate în
exercitarea profesiei (comerţului), considerăm că în prezent mem-
brii întreprinderii familiale răspund limitat. Ei vor răspunde solidar

şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploa-
tarea întreprinderii doar cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta
a fost constituit.
Întreprinderea familială îşi încetează activitatea şi este radiată
din registrul comerţului în următoarele cazuri:
a) mai mult de jumătate dintre membrii acesteia au decedat;
b) mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii cer înceta-
rea acesteia sau se retrag din întreprindere;
art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului.
3.1.3. Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 privind

societăţile
3.1.3.1. Sediul materiei. Noţiune şi forme

Sediul materiei. Legea nr. 31/1990 privind societăţile (L.S.),
care reglementează cu caracter general constituirea, organizarea,
funcţionarea, modiicarea şi încetarea societăţilor ce beneiciază de
personalitate juridică[1], numite în continuare societate (societăţi). În
afara acesteia mai există reglementări speciale pentru anumite tipuri
de societăţi, cum sunt cele din domeniul asigurărilor, din domeniul
inanciar bancar sau cel al pieţei de capital etc.
Noţiune. În literatura de specialitate societatea a fost deinită
ca reprezentând o grupare de persoane constituită în baza unui
contract de societate şi beneiciind de personalitate juridică, în care
asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite bunuri, pentru des-
făşurarea de activităţi economice, în scopul realizării şi împărţirii
proitului realizat[2].
Forme. Legea restricţionează formele sub care se pot asocia
persoanele izice sau juridice indicând limitativ şi imperativ, în art. 2
din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, cele cinci forme juridice
pe care le poate îmbrăca o societate, şi anume: societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă, societatea în comandită pe
acţiuni, societatea pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.
[1]
M. DUMiTrU, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Institutului European, Iaşi,
2011, p. 17.
[2]
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007, p. 156; r. motiCa, L. BerCea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005, p. 90; n. ŢănDăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind deiniţia
şi caracteristicile societăţii comerciale, în R.D.C. nr. 4/2003, p. 75 şi urm.
1. Societatea în nume colectiv. Societăţile în nume colectiv sunt

societăţi intuitu personae, constituite dintr-un număr mic de persoa-
ne între care există relaţii de încredere.
Legea nu prevede un minimum de capital social, dar se pot apor-
ta bunuri de orice fel: numerar, natură sau creanţe. Capitalul social
al acestor societăţi este divizat în părţi sociale, numite în doctrină
„părţi de interes”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin
titluri negociabile şi în principiu sunt netransmisibile.
Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces
al unui asociat operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii
s-a prevăzut în mod expres această posibilitate.
Asociaţii din aceste societăţi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile sociale, astfel încât acestea sunt garantate cu patrimoniul
social, dar şi cu patrimoniul asociaţilor. Răspunderea lor este soli-
dară, în sensul că, dacă patrimoniul social nu este suicient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot solicita şi obţine de la oricare
dintre asociaţi plata întregii creanţe, urmând ca cel care a făcut plata
să aibă drept de regres împotriva celorlalţi asociaţi corespunzător
participării lor la beneicii şi pierderi. Răspunderea asociaţilor este
şi nelimitată, în sensul că iecare asociat răspunde pentru datoriile
sociale inclusiv cu bunurile proprii.
În aceste tipuri de societate conducerea revine adunării genera-
le, care adoptă hotărârile cu unanimitate de voturi. Administrarea şi
reprezentarea societăţii în relaţiile cu terţii se face de către unul sau
mai mulţi administratori, asociaţi sau terţi, iar controlul activităţii eco-
nomico-inanciare, de regulă, se realizează de către asociaţi, aceş-
tia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea societăţii în nume colectiv poate i determinată atât
de cauze generale, dar şi de cauze speciice, precum moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat.
2. Societatea în comandită simplă. Speciică societăţii în coman-

dită simplă este existenţa a două categorii de asociaţi:
– asociaţii comanditaţi, care au aceeaşi răspundere ca şi aso-
ciaţii din societatea în nume colectiv, adică răspund solidar şi ne-
limitat pentru obligaţiile sociale, inclusiv cu patrimoniul propriu; ei
lucrează sub comanda comanditarilor şi sunt cei ce administrează
efectiv societatea şi o reprezintă în relaţiile cu terţii;
– asociaţii comanditari, care răspund numai în limita aportului la
capitalul social; ei inanţează societatea, au puterea de comandă
în societate, fără a participa în mod direct la coordonarea şi admi-

nistrarea patrimoniului acesteia.
Celelalte caracteristici prezentate pentru societatea în nume co-
lectiv sunt valabile şi pentru această formă de societate.
3. Societatea pe acţiuni. Societatea pe acţiuni este o societate

de capitaluri, elementul esenţial neiind calitatea persoanei asocia-
te, ci capitalul aportat de aceasta.
Pentru constituirea societăţii este necesar un număr de minim 2
acţionari, iar capitalul social nu poate i mai mic de 90.000 lei şi se
poate constitui numai în bani şi natură. Guvernul va putea modiica,
cel mult o dată la 2 ani, valoarea minimă a capitalului social, ţinând
seama de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte
echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni este împărţit în acţiuni re-
prezentate prin titluri negociabile, transmisibile atât pe pieţele inan-
ciare organizate – bursele de valori – cât şi pe pieţe neorganizate.
Acţiunile se transmit prin acte între vii şi prin acte mortis causa, fără
să ie necesar acordul celorlalţi acţionari.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată
la valoarea acţiunilor pe care le deţine iecare, obligaţiile sociale i-
ind garantate numai cu patrimoniul societăţii.
Conducerea societăţii se realizează de către adunarea generală
şi se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor.
Administrarea societăţii se realizează în funcţie de sistemul de
administrare ales – unitar sau dualist – de către un consiliu de ad-
ministraţie sau administratorul unic, respectiv de Directorat sub con-
trolul Comitetului de Supraveghere.
Controlul activităţii se realizează în mod obligatoriu, de o comisie
de cenzori sau de către auditori.
Dizolvarea societăţii poate avea loc atât din cauze generale, cât
şi din cauze speciale (scăderea numărului de asociaţi sau a capita-
lului sub minimul prevăzut de lege).
4. Societăţile în comandită pe acţiuni. La fel ca la societatea în

comandită simplă, asociaţii sunt împărţiţi în două categorii – coman-
ditaţii şi comanditarii. Pentru datoriile sociale ei au o răspundere
similară asociaţilor din societatea în comandită simplă.
În schimb, capitalul social al societăţii în comandită pe acţiuni
este împărţit în acţiuni, ceea ce conferă societăţii în comandită pe
acţiuni puncte comune cu societatea pe acţiuni.
5. Societatea cu răspundere limitată. Societatea cu răspundere

limitată este o formă intermediară, mixtă, între societăţile de per-
soane şi cele de capitaluri, împrumutând trăsături de la ambele.
La baza constituirii acestei societăţi stă încrederea între asociaţi
şi de aceea părţile sociale nu sunt liber transmisibile, ci supuse
agrementului celorlalţi asociaţi. Societatea cu răspundere limitată se
poate constitui şi sub forma unei societăţi unipersonale, cu asociat
unic.
Capitalul social al acesteia este de minim 200 lei şi se divide în
părţi sociale, de valoare egală, de minimum 10 lei şi care nu sunt
titluri negociabile. Răspunderea asociaţilor este limitată numai la
aportul la capitalul social, plata datoriilor sociale iind garantate nu-
mai cu patrimoniul social.
Conducerea societăţii cu răspundere limitată este asigurată de
adunarea generală a asociaţilor, iar hotărârile acesteia se adoptă
cu o dublă majoritate: majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor
sociale, afară de cazul în care ar exista o prevedere specială dife-
rită în actul constitutiv.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau
a mai multor administratori, iar controlul este asigurat ie direct de
către asociaţii care nu au calitatea de administratori, ie de către
cenzori când numărul asociaţilor este mai mare de 15.
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât din cauze ge-
nerale, cât şi din cauze speciice.
Societăţile comerciale trebuie diferenţiate de alte forme asocia-
tive cu care prezintă elemente comune, cum ar i societatea civilă,
asocierea în participaţiune ori asociaţiile şi fundaţiile.
Conform art. 41 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, soci-
etatea dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării ei
în registrul comerţului.
Momentul naşterii personalităţii juridice este identic cu cel al do-
bândirii calităţii de comerciant, indiferent dacă societatea exercită
sau nu activităţile comerciale pe care şi le-a propus. Calitatea de
comerciant a societăţii încetează la momentul radierii ei din regis-
trul comerţului, dată la care încetează şi personalitatea juridică a
acesteia.
Dobândirea personalităţii conferă societăţii calitatea de subiect
de drept distinct, de sine stătător, adică de a i titulară de drepturi şi
obligaţii. În această calitate ea beneiciază de atribute de identiicare
proprii (sediu, denumire, naţionalitate); o voinţă proprie pe care o
exercită prin organele proprii; un patrimoniu propriu şi o răspunde-
re proprie; capacitate juridică proprie distinctă de cea a asociaţilor.

Datorită personalităţii juridice, participă în nume propriu la raportu-
rile juridice şi răspunde pentru obligaţiile asumate.
3.1.3.2. Consecinţele personalităţii juridice a societăţii

A. Elementele de identiicare a societăţii
Elementele de individualizare a societăţii ca subiect de drept
sunt:
a) Firma – reprezintă numele sau, după caz, denumirea sub
care un comerciant îşi exercită activitatea şi sub care semnează.
Regimul juridic al irmei, ca şi al celorlalte elemente de identi-
icare a unei societăţi, este conturat de Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului;
b) Sediul – numit şi sediul social – este indicat în actul constitutiv
al societăţii. El se raportează la locul unde se exercită administra-
rea societăţii, şi nu la locul unde se desfăşoară conţinutul principal
al activităţii comerciale;
c) Naţionalitatea – determină legea aplicabilă persoanei juridice.
Orice societate care şi-a stabilit sediul pe teritoriul României
are naţionalitate română şi este supusă Legii nr. 31/1990 privind
societăţile.
B. Voinţa socială (voinţa proprie a societăţii)

Societatea are propria sa voinţă, care se exprimă prin adminis-
tratorii săi. Deşi este purtătorul acestei „voinţe colective”, adminis-
tratorul o manifestă imprimându-i o notă personală.
Fiind o persoană juridică, societatea are o voinţă proprie, diferită
de cele individuale, ale asociaţilor, acestea din urmă stând totuşi la
baza voinţei colective, prin manifestarea lor în cadrul adunării gene-
rale. La baza formării voinţei sociale stă principiul majorităţii. Voinţa
majorităţii iind voinţa societăţii, ea este obligatorie şi hotărâtoare
pentru viaţa socială. Ea este obligatorie chiar pentru asociaţii care
nu au luat parte la adunarea generală sau au votat contra.
Cât priveşte formarea voinţei sociale, Legea nr. 31/1990 cuprin-
de dispoziţii diferite în funcţie de forma societăţii:
– la societăţile de persoane asociaţii pot lua hotărâri valabile
cu majoritatea absolută a capitalului social, cu excepţia cazurilor
de modiicare a actului constitutiv în care este necesar acordul tu-
turor asociaţilor;
– la societăţile de capitaluri condiţiile de cvorum şi de majoritate

diferă în funcţie de tipul de adunare, majoritatea iind raportată de
iecare dată la capitalul social, şi nu la numărul de asociaţi;
– la societatea cu răspundere limitată se cere o dublă majori-
tate: a părţilor sociale şi a asociaţilor, afară de cazul în care în actul
constitutiv se prevede altfel, iar pentru modiicarea societăţii comer-
ciale este impus votul tuturor asociaţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 132 din L.S., hotărârile adunărilor gene-
rale ale asociaţilor pot i atacate în justiţie, solicitându-se anularea
lor, dacă acestea sunt contrare actului constitutiv sau legii, atât sub
aspectul conţinutului, cât şi al procedurii de adoptare.
Pentru societăţile în comandită simplă şi societăţile în nume co-
lectiv, neiind consacrată legislativ existenţa adunării generale, nu
este prevăzută nici calea de atac împotriva hotărârilor pe care le
adoptă asociaţii. Se consideră însă că dispoziţiile articolului mai sus
amintit sunt incidente şi în cazul acestor societăţi.
Acţiunea este de competenţa tribunalului în a cărui rază teritori-
ală îşi are sediul societatea şi se judecă potrivit dispoziţiilor art. 132
şi art. 133 din L.S., completate cu dispoziţiile Codului de procedură
civilă, dreptul comun în materia soluţionării litigiilor.
C. Capacitatea juridică a societăţii

Societatea reglementată de Legea nr. 31/1990 are capacitate
juridică proprie, distinctă de cea a asociaţilor, putând i purtătoare
de drepturi şi obligaţii proprii.
Societatea participă la raporturi juridice în nume propriu, prin
reprezentanţii săi legali, putând i parte în proces pentru recunoaş-
terea drepturilor şi obligaţiilor sale.
Este reglementată în absenţa unor dispoziţii speciale de preve-
derile art. 205-211 C. civ., avându-se în vedere şi speciicul socie-
tăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile.
Capacitatea de folosinţă. În vechea reglementare realizată prin
Decretul 31/1954 privind persoanele izice şi persoanele juridice –
abrogat la 1 octombrie 2011 – persoanele juridice, inclusiv societă-
ţile comerciale, aveau o capacitate de folosinţă limitată: ele puteau
avea doar acele drepturi şi îşi puteau asuma doar acele obligaţii
necesare atingerii scopului lor statutar. Încălcarea acestui princi-
piu, cunoscut drept principiul capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice, atrăgea sancţiunea nulităţii absolute[1]. În prezent, art. 206
[1]
Cu privire la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă şi la limitele capa-
cităţii de folosinţă a societăţilor comerciale, a se vedea M. DUMiTrU, Discuţii pri-
alin. (1) C. civ. prevede că o persoană juridică poate avea orice

drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei izice, sub sancţiunea
nulităţii absolute[1].
Societăţile pot avea toate drepturile şi îşi pot asuma toate obli-
gaţiile necesare atingerii scopului lor şi desfăşurării activităţii lor.
Spre deosebire de situaţia persoanei izice, capacitatea de exerci-
ţiu „deplină” se dobândeşte simultan cu dobândirea capacităţii de
folosinţă, adică de la data înmatriculării societăţii şi durează până
la încetarea persoanei juridice, adică până la radierea ei.
Capacitatea de exerciţiu. Exercitarea drepturilor şi asumarea
obligaţiilor societăţii se realizează prin organele sale. Ca urmare,
actele juridice efectuate de organele persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt considerate ca acte ale însăşi
persoanei juridice. De asemenea, faptele licite sau ilicite săvârşite
de organele sale dau naştere unor obligaţii în sarcina persoanei juri-
dice dacă aceste fapte au fost comise cu prilejul exercitării funcţiilor.
Faptele ilicite săvârşite în condiţiile de mai sus atrag şi răspunderea
personală a celui care le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică,
cât şi faţă de terţi.
Cel prejudiciat în orice mod de o societate poate solicita de la
aceasta daune-interese pe temeiul dispoziţiilor răspunderii delictuale
sau a răspunderii contractuale. În ceea ce priveşte răspunderea
penală a societăţii, ea este reglementată în aceleaşi condiţii care
sunt prevăzute în cazul săvârşirii de către orice persoană juridică
a uneia dintre infracţiunile incriminate de Codul penal sau prin legi
speciale. Articolul 59 C. pen. prevede următoarele pedepse aplicabile
persoanei juridice: amenda, ca pedeapsă principală; dizolvarea, ca
pedeapsă complementară, alternativ cu suspendarea activităţii sau
închiderea unor puncte de lucru ori interzicerea participării la achiziţii
publice ori interzicerea accesului la unele resurse inanciare sau
aişarea hotărârii de condamnare sau difuzarea ei în Monitorul Oicial
al României, prin presă ori mijloace de comunicare audiovizuală.
vind legalitatea operaţiunilor de creditare între societăţile comerciale, în Dreptul

nr. 8/2011, p. 45-57.
[1]
Alin. (2) al art. 206 C. civ. prevede că „Persoanele juridice fără scop lucrativ
pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut”.
D. Patrimoniul societăţii
Fiind un subiect distinct de drept, o persoană autonomă, socie-
tatea comercială are patrimoniu propriu, distinct de cel al asociaţilor
şi diferit de capitalul social.
Capitalul societăţii este constituit din totalitatea aporturilor aso-
ciaţilor. El poate i majorat sau redus pe parcursul funcţionării so-
cietăţii, cu respectarea procedurilor legale.
Patrimoniul include totalitatea drepturilor şi obligaţiilor societăţii.
El coincide cu capitalul social doar la momentul înmatriculării socie-
tăţii, pe parcursul desfăşurări activităţii comerciale iind luctuant în
funcţie de operaţiunile juridice pe care le desfăşoară comerciantul.
Existenţa a două instituţii diferite – capital social şi patrimoniu –
generează o serie de consecinţe:
a) bunurile aportate de asociat ies din patrimoniul lui şi intră în
patrimoniul societăţii, asociatul pierzând orice drept asupra bunu-
lui[1];
b) bunurile aduse ca aport de către asociaţi formează obiectul
garanţiei generale a creditorilor sociali, creditorii personali ai asocia-
tului neputând urmări bunurile societăţii pentru realizarea creanţelor
lor. Ei pot să îşi exercite drepturile doar asupra părţii din beneicii
care se cuvin asociaţilor după bilanţul contabil pe durata societăţii,
iar la dizolvarea societăţii, asupra părţii care s-ar cuveni asociaţilor
prin lichidare. De la această regulă sunt exceptaţi creditorii personali
ai acţionarilor care pot sechestra şi vinde acţiunile debitorului, în-
trucât acţiunile sunt bunuri mobile proprietatea acţionarului debitor;
c) creanţele societăţii faţă de o terţă persoană nu se pot com-
pensa cu obligaţiile aceleiaşi persoane faţă de asociat;
d) aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte nu-
mai patrimoniul societăţii;
e) moştenitorii unui asociat nu pot pretinde niciun drept asupra
bunurilor din patrimoniul societăţii, acestea neiind incluse în masa
succesorală[2].
E. Răspunderea pentru datoriile sociale

Societatea răspunde pentru toate obligaţiile sale patrimoniale
cu propriul patrimoniu, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea societăţilor.
[1]
Această consecinţă este mai puţin percepută de către asociatul unic al unei
societăţi, care adeseori consideră patrimoniul societăţii ca iind tot al lui, utilizând
bunurile societăţii în interesul lui propriu şi inanţând operaţiunile societăţii cu banii
lui.
[2]
i. TUrCU, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II, Ed. C.H. Beck,
Ca regulă generală, creditorii sociali nu pot pretinde plata datoriilor

societăţii de către asociaţi şi nu pot urmări silit bunurile acestora, ei
neputând intra în concurs cu creditorii personali ai asociatului. De
la această regulă există mai multe excepţii[1]:
a) în societăţile de persoane, asociaţii cu răspundere nelimitată
sunt solidar şi nelimitat răspunzători pentru datoriile societăţii, dacă
societatea pusă în întârziere nu le-a achitat în termen de 15 zile de
la această dată;
b) dacă societatea este declarată nulă, asociaţii societăţi nule
răspund solidar şi nelimitat faţă de creditorii sociali;
c) în situaţia societăţilor ictive, societatea neexistând în realitate,
creditorii sociali sunt în realitate creditori personali ai „asociaţilor”;
d) în cazul în care este incident art. 2371 din L.S., în condiţiile
prevăzute de acest articol asociaţii pot răspunde solidar şi nelimitat
pentru datoriile sociale. În situaţia în care un asociat care răspunde
limitat pentru datoriile societăţii a abuzat de limitarea răspunderii şi a
cauzat confuzie de patrimonii între sine şi societate, poate în cazul
lichidării societăţii să răspundă nelimitat faţă de creditorii societăţii;
e) în condiţiile Codului de procedură iscală se admite, potrivit
art. 27, că răspunderea pentru obligaţiile iscale depăşeşte limite-
le răspunderii plafonate la valoarea contribuţiei la capitalul social.
Asociaţii sau administratorii acestora, în anumite condiţii, răspund
solidar pentru plata datoriilor iscale.
Răspunderea pentru datoriile sociale subzistă până la achita-
rea lor sau până la radierea societăţii, indiferent care ar i motivul
acestei radieri. Prin efectul încetării personalităţii juridice a societă-
ţii, inclusiv în cazul închiderii procedurii insolvenţei, asociaţii socie-
tăţii radiate pot deveni proprietari ai bunurilor din patrimoniul fostei
societăţi dacă toate datoriile sociale au fost acoperite, iar bunurile
respective nu au fost lichidate la data radierii.
3.1.3.3. Constituirea societăţilor

Constituirea unei societăţi presupune parcurgerea a două etape.
O primă etapă constă în încheierea actelor constitutive ale societă-
ţii, contract de societate şi/sau statut. A doua etapă constă în par-
curgerea unei proceduri legale de autorizare a constituirii de către
judecătorul-delegat la registrul comerţului.
Procedura înmatriculării societăţilor în registrul comerţului, înre-
gistrarea iscală a acestora şi autorizarea funcţionării acestora sunt
[1]
reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile, de Legea

nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi de Legea nr. 359/2004
privind simpliicarea formalităţilor de înregistrare în registrul comer-
ţului a persoanelor izice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea iscală a acestora precum şi autorizarea funcţionării
acestor persoane juridice.
După aceeaşi procedură are loc orice înregistrare în registrul
comerţului: înmatricularea, înscrierea de menţiuni, precum şi înre-
gistrarea oricăror alte operaţiuni care potrivit legii se menţionează
A. Actele constitutive ale societăţii. Elementele esenţiale ale

contractului de societate
Contractul de societate prezintă trei elemente speciice, esen-
ţiale, care îl particularizează faţă de alte contracte sinalagmatice:
existenţa unui fond/capital social constituit prin aporturile asociaţilor,
intenţia de a desfăşura în comun o activitate comercială – affectio
societatis – şi participarea la beneicii şi pierderi.
A.1. Aportul asociaţilor

Deiniţie
Aportul este bunul pe care iecare asociat se obligă să-l transmi-
tă societăţii comerciale, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, în
vederea formării sau majorării capitalului social şi în schimbul unor
acţiuni sau părţi sociale[1].
Prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul
celui care aportează în patrimoniul societăţii sau chiar prestarea
unui serviciu[2]. În contraprestaţie, asociatul va primi acţiuni sau părţi
sociale.
Momentul asumării obligaţiei de aport se numeşte subscriere şi
este momentul semnării contractului de societate (actului constitu-
tiv), iar momentul executării se numeşte vărsarea capitalului (efec-
tuarea vărsământului).
[1]
A se vedea şi i. BăCanu, Aporturile în creanţe, în R.D.C. nr. 2/1999, p. 42 şi
urm.
S. angheni, m. VoLonCiu, C. StoiCa, Drept comercial, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
[2]

Obiectul aportului
Aportul în numerar reprezintă o sumă de bani pe care asociatul
se obligă să o transmită societăţii. Este obligatoriu pentru toate for-
mele de societate şi nu este purtător de dobânzi.
Aportul în natură poate consta în bunuri imobile şi mobile, cor-
porale şi incorporale şi este permis la toate tipurile de societăţi.
Aportul în natură se realizează prin transferarea drepturilor co-
respunzătoare şi prin predarea efectivă a bunurilor în stare de utili-
zare, conform art. 16 alin. (2) din L.S. Se poate transmite ie dreptul
de proprietate, ie dreptul de folosinţă.
Dacă aportul are ca obiect un bun imobil sau un bun mobil corpo-
ral şi se transmite dreptul de proprietate, raporturile dintre societate
şi asociatul transmiţător sunt guvernate de reguli asemănătoare cu
cele de la vânzare-cumpărare.
Proprietatea nu se transmite nici în momentul încheierii con-
tractului de societate, nici în momentul transferării dreptului către
societate, nici în momentul predării efective a bunului ci, aşa cum
precizează art. 65 din L.S., bunurile devin proprietatea societăţii din
momentul înmatriculării ei în registrul comerţului, înmatriculare care
se face în baza unei încheieri a judecătorului delegat după efectu-
area controlului de legalitate a constituirii societăţii.
În cazul în care bunul care a constituit obiectul aportului a fost
adus în folosinţă, raporturile dintre societate şi asociat sunt guver-
nate de regulile de la locaţiune.
Aportul în creanţe nu este permis la societăţile cu răspundere
limitată, societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie pu-
blică şi societăţile în comandită pe acţiuni. Este admis la societăţile
în nume colectiv sau în comandită simplă, precum şi la societăţile
pe acţiuni care se constituie prin subscrierea simultană şi integrală
a capitalului social.
Regulile care guvernează raporturile dintre societatea cesionară
şi asociatul cedent sunt cele din materia cesiunii de creanţă regle-
mentate de Codul civil cu unele derogări, obligaţiile asociatului iind
mai întinse decât cele din dreptul civil.
Aporturile în creanţe se consideră vărsate numai în momentul
încasării efective a sumei de către societate, potrivit art. 84 din L.S.
Aportul în muncă (industrie) constă în munca sau activitatea pe
care asociatul promite să o efectueze în societate, având în vedere
competenţa şi caliicarea sa, deci de a desfăşura o muncă în contul
societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele sau demer-
surile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii.
Acest tip de aport este permis numai în societatea în nume colec-

tiv şi asociaţilor comanditaţi din societăţile în comandită. Prestaţiile
în muncă nu pot constitui aport la formarea şi majorarea capitalului
social; ele reprezintă un aport social pentru care asociatul care îl
prestează va participa, conform actului constitutiv, la împărţirea be-
neiciilor şi a activului social, în temeiul art. 14 din L.S.
Capitalul social
Prin reunirea aporturilor asociaţilor se formează capitalul social
al societăţii.
Capitalul social subscris reprezintă totalitatea aporturilor la care
s-au obligat asociaţii la constituirea societăţii şi coincide cu capitalul
social. Capitalul social vărsat este constituit din aporturile efectuate
şi care au intrat în patrimoniul societăţii.
Capitalul social se divide în fracţiuni egale denumite în funcţie
de tipul de societate: părţi de interes, părţi sociale, acţiuni.
Întrucât capitalul social este ix pe durata societăţii, în cazul în
care activul social se diminuează sub o anumită limită, datorită fo-
losirii sale în desfăşurarea activităţii, legea prevede obligaţia reîn-
tregirii activului sau reducerii capitalului social, mai înainte de a se
face vreo distribuire sau repartizare de beneicii.
A.2. Exercitarea în comun a activităţii comerciale – affectio

societatis
În principiu[1], prin affectio societatis se înţelege acea voinţă co-
mună a asociaţilor de a participa la realizarea obiectului de activitate
şi de a obţine beneicii în urma acesteia[2].
Aceasta nu presupune obligatoriu un grad egal de implicare pen-
tru toţi asociaţii, deoarece în toate formele de societate este posibil
ca numai unii dintre asociaţi să ie învestiţi cu dreptul de reprezen-
tare şi administrare, dar şi ceilalţi au, în principiu, dreptul de a par-
ticipa la luarea deciziilor privind activitatea societăţii.
[1]
C. SaSSu, S. goLuB, Affectio societatis, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 74 şi urm.;
m. Cozian, D. DeBoiSSy, a. VianDier, Droit des sociétés, ed. a 23-a, Litec, 2010, p. 64
şi urm.
[2]
St.D. Cărpenaru, S. DaViD, C. preDoiu, gh. piperea, Legea societăţilor co-
merciale. Comentariu pe articole, ed. a IV-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 23.
A.3. Participarea la realizarea şi împărţirea beneiciilor şi

pierderilor
Un alt element deinitoriu, speciic societăţii comerciale, îl re-
prezintă dreptul asociaţilor de a participa la beneiciile şi pierderile
societăţii.
Cota-parte din proit ce se plăteşte iecărui asociat constituie
dividend. Dividendul este orice distribuire în bani sau în natură, în
favoarea asociaţilor, din proitul stabilit pe baza bilanţului contabil
şi a contului de proit şi pierderi. Societatea este obligată să achite
aceste sume în termenul prevăzut de hotărârea adunării generale
a asociaţilor, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţi-
ilor inanciare ale societăţii, sub sancţiunea plăţii de daune-interese
egale cu dobânda legală[1] la suma datorată, potrivit art. 67 alin. (2)
din L.S.
a) Condiţii de repartizare a proitului. Pentru a se distribui divi-

dende, proitul trebuie să ie real, însemnând ca societatea să i în-
registrat un excedent, adică o sumă mai mare decât capitalul social,
deoarece nu se pot distribui dividende din capitalul social. De ase-
menea trebuie să ie util, adică să ie rămas după întregirea capita-
lului social dacă a fost cazul (când activul patrimonial s-a micşorat în
cursul exerciţiului inanciar) şi după constituirea fondului de rezervă.
Dacă potrivit situaţiei inanciare nu există proit, nu se pot distribui
dividende asociaţilor; ele ar avea un caracter ictiv şi distribuirea lor
ar atrage răspunderea penală şi civilă a administratorilor.
În cazul în care dividendele au fost distribuite cu încălcarea aces-
tor reguli, societatea are o acţiune în restituire împotriva asociaţilor
care au cunoscut sau în împrejurările date ar i trebuit să cunoască
[1]
Art. 3 din O.G. nr. 13/2011 prevede că „(1) Rata dobânzii legale remuneratorii
se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României,
care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de
administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare
se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (21) În
raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda
legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte
procentuale. (3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprin-
deri cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind Codul
civil, republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1),
respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României va i publicat în Monitorul Oicial al României, Partea I, prin
grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică
monetară se va modiica”.
neregularitatea distribuirii. Acţiunea este prescriptibilă în termen de

3 ani de la data distribuirii.
b) Criterii de împărţire a proitului. Repartizarea beneiciilor se

face proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat,
aşa cum a fost stabilită prin actul constitutiv. Părţile pot deroga de
la această regulă şi stabili alte proporţii.
Stabilirea dividendelor este de competenţa exclusivă a adunării
generale a asociaţilor.
În cazul prestaţilor în muncă cu titlu de aport social, unii aso-
ciaţi nu au dreptul la un dividend suplimentar, ci vor avea dreptul la
o cotă din proit sau pierderi egală cu a asociatului care a adus în
societate cota de capital cea mai mică, dacă în actul constitutiv nu
s-a prevăzut altceva.
c) Plata dividendelor. Dacă din situaţia inanciară anuală rezultă

că societatea a realizat proit, acesta va i repartizat de către adu-
narea asociaţilor pe destinaţii legale: reîntregirea capitalului social,
formarea fondului de rezervă, reinvestirea prin majorarea capitalului
social, distribuirea de dividende etc.
Obligaţia de plată a dividendelor[1] devine exigibilă ie la data
stabilită de adunarea generală pentru plata acestora, ie la data
expirării termenului de 6 luni de la data aprobării situaţiei inanciare
anuale aferente exerciţiului inanciar încheiat.
Dacă societatea nu îşi execută obligaţia de plată a dividendelor
la scadenţă, ea va plăti o penalitate egală cu dobânda penalizatoare
calculată conform art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda lega-
lă remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum
şi pentru reglementarea unor măsuri inanciar-iscale în domeniul
bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, dacă prin actul constitutiv
sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat
situaţia inanciară aferentă exerciţiului inanciar încheiat nu s-a sta-
bilit o dobândă mai mare sau daune-interese în cuantum mai mare.
Dividendele pot i solicitate de asociatul creditor de la societate,
pe calea acţiunii în justiţie, în termenul general de prescripţie de
3 ani de la data scadenţei[2].
[1]
Cu privire la natura juridică a obligaţiei de plată a dividendelor, a se ve-
dea F. gârBaCi, Natura juridică a obligaţiei de plată a dividendelor, în Juridica
nr. 7-8/2001, p. 308 şi urm.
[2]
V. timofte, În legătură cu prescripţia dreptului la cauţiune pentru plata divi-
dendelor, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 209 şi urm.
A.4. Actul constitutiv

Potrivit art. 5 din L.S., societatea în nume colectiv şi societatea
în comandită simplă se constituie numai prin contract, iar societa-
tea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu
răspundere limitată se constituie prin contract şi statut. Acestea pot
i întocmite ie sub forma a două înscrisuri distincte, ie sub forma
unui singur înscris numit act constitutiv.
În cazul societăţii cu răspundere limitată constituită prin mani-
festarea de voinţă a unei singure persoane se întocmeşte numai
statutul, acesta purtând denumirea tot de act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut,
acestea pot i denumite, de asemenea, act constitutiv. În cuprinsul
L.S. dar şi al prezentei lucrări, denumirea act constitutiv desemnea-
ză atât înscrisul unic, cât şi contractul de societate şi/sau statutul
societăţii.
În cazurile în care contractul de societate şi statutul constituie
acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identiicare
a asociaţilor şi clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi
desfăşurarea activităţii societăţii.
Cuprinsul contractului de societate

Legiuitorul stabileşte în art. 7 din L.S. – pentru societăţile în nume
colectiv, societăţile în comandită simplă şi societăţile cu răspundere
limitată[1] – respectiv în art. 8 – pentru societăţile pe acţiuni şi so-
[1]
Art. 7 din L.S. are următorul conţinut: „Actul constitutiv al societăţii în nume
colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde: a) datele de
identiicare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta şi asociaţii
comanditaţi; b) forma, denumirea şi sediul social; c) obiectul de activitate al societă-
ţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale; d) capitalul social, cu menţio-
narea aportului iecărui asociat, în numerar sau în natură, valoarea aportului în na-
tură şi modul evaluării. La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul
şi valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite
iecărui asociat pentru aportul său; e) asociaţii care reprezintă şi administrează so-
cietatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identiicare, puterile ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat; e1) în cazul socie-
tăţilor cu răspundere limitată, dacă sunt numiţi cenzori sau auditor inanciar, datele
de identiicare ale primilor cenzori, respectiv ale primului auditor inanciar; f) partea
iecărui asociat la beneicii şi la pierderi; g) sediile secundare - sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se
îniinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru îniinţarea lor ulterioară, dacă
se are în vedere o atare îniinţare; h) durata societăţii; i) modul de dizolvare şi de
lichidare a societăţii”.
cietatea în comandită pe acţiuni – care sunt clauzele contractului

de societate[1].
Contractul de societate trebuie să cuprindă:
a) clauze referitoare la elementele de identiicare a părţilor –
persoane izice sau juridice;
b) clauze privind elementele de identiicare a viitoarei societă-
ţii (denumirea sau irma societăţii, forma juridică a acesteia, sediul
societăţii şi emblema acesteia – dacă este cazul);
c) clauze privind caracteristicile societăţii (durata societăţii,
obiectul de activitate, capitalul social, participarea iecărui asociat
la capitalul social);
d) clauze privind funcţionarea societăţii;
[1]
Art. 8. din L.S. prevede că „Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în co-
mandită pe acţiuni va cuprinde: a) datele de identiicare a fondatorilor; la societatea
în comandită pe acţiuni vor i menţionaţi şi asociaţii comanditaţi; b) forma, denumi-
rea şi sediul social; c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi
a activităţii principale; d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care so-
cietatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia; e) natura şi valoarea bunurilor
constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele
sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport; f) numărul şi valoarea
nominală a acţiunilor, cu speciicarea dacă sunt nominative sau la purtător; f1) dacă
sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile confe-
rite iecărei categorii de acţiuni; f2) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
g) datele de identiicare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a
primilor membri ai consiliului de supraveghere; g1) puterile conferite administratori-
lor şi, după caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei urmează
să le exercite împreună sau separat; h) datele de identiicare a primilor cenzori sau
a primului auditor inanciar; i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţiona-
rea şi controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul membrilor
consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui număr; j) durata so-
cietăţii; k) modul de distribuire a beneiciilor şi de suportare a pierderilor; l) sediile
secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără per-
sonalitate juridică -, atunci când se îniinţează o dată cu societatea, sau condiţiile
pentru îniinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare îniinţare; m) orice
avantaj special acordat, în momentul îniinţării societăţii sau până în momentul în
care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autoriza-
ţiei în cauză, precum şi identitatea beneiciarilor unor astfel de avantaje; n) numărul
acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni; o) cuantumul total
sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire; p) modul de dizolva-
re şi de lichidare a societăţii”.
Pentru toate tipurile de societăţi, art. 81 din L.S. prevede că „Datele de iden-
tiicare prevăzute la art. 7 lit. a), e) şi e1), respectiv la art. 8 lit. a), g) şi h), includ:
a) pentru persoanele izice: numele, prenumele, codul numeric personal şi, dacă
este cazul, echivalentul acestuia, potrivit legislaţiei naţionale aplicabile, locul şi data
naşterii, domiciliul şi cetăţenia; b) pentru persoanele juridice: denumirea, sediul,
naţionalitatea, numărul de înregistrare în registrul comerţului sau codul unic de în-
registrare, potrivit legii naţionale aplicabile”.
e) clauze privind drepturile şi obligaţiile asociaţilor;

f) clauze privind sediile secundare ale societăţii;
g) clauze privind dizolvarea şi lichidarea societăţii;
h) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
B. Procedura constituirii societăţilor reglementate de Legea

nr. 31/1990
Procedura înmatriculării societăţilor în registrul comerţului, înre-
gistrarea iscală şi autorizarea funcţionării acestora sunt reglemen-
tate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile, de Legea nr. 26/1990
privind registrul comerţului şi de Legea nr. 359/2004 privind sim-
pliicarea formalităţilor de înregistrare în registrul comerţului a per-
soanelor izice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregis-
trarea iscală a acestora precum şi autorizarea funcţionării acestor
persoane juridice.
După aceeaşi procedură are loc orice înregistrare în registrul
comerţului: înmatricularea, înscrierea de menţiuni precum şi înre-
gistrarea oricăror alte operaţiuni care potrivit legii se menţionează
B.1. Autorizarea constituirii societăţii (controlul de legali-

tate)
Solicitarea efectuării înregistrării în registrul comerţului se face
la biroul unic din cadrul Oiciului registrului comerţului de pe lân-
gă tribunal de către fondatori, administratori sau de reprezentanţii
acestora, precum şi de orice persoană interesată, în condiţiile legii,
prin întocmirea cererii de înregistrare.
În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, sub
sancţiunea acţiunii în regularizare, fondatorii, primii administratori
sau, dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului
de supraveghere ori un împuternicit al acestora vor cere înmatricu-
larea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază teritorială îşi
va avea sediul societatea.
Cererea va i însoţită de actul constitutiv al societăţii, întocmit
cu respectarea condiţiile mai sus amintite şi de dovada efectuării
vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv.
Este necesară dovada sediului declarat şi a disponibilităţii irmei
şi emblemei, dacă este cazul. Dovada rezervării şi a disponibilităţii
irmei, în prealabil obţinute de la Oiciul registrului comerţului, vor i
prezentate la autentiicarea actului constitutiv sau, după caz, la da-
rea de dată certă a acestuia şi vor i ataşate cererii de înmatricula-
re. Şi declaraţia pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de

asociat unic într-o societate cu răspundere limitată este necesară
pentru admiterea cererii de înmatriculare.
În privinţa sediului, art. 17 alin. (3) din L.S. prevede că la înmatri-
cularea societăţii şi la schimbarea sediului social se va prezenta la
sediul Oiciului registrului comerţului o serie de documente. În cazul
în care constată că sunt îndeplinite cerinţele legii, judecătorul-de-
legat, prin încheiere, va dispune autorizarea constituirii societăţii şi
înmatricularea acesteia în registrul comerţului.
În cazul în care actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute
de lege ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperati-
vă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constitu-
irea societăţii, judecătorul-delegat, din oiciu sau la cererea oricăror
persoane interesate, va respinge cererea prin încheiere, motivat,
în afară de cazul în care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi.
Încheierea judecătorului-delegat privitoare la înmatriculare sau
la orice alte înregistrări în registrul comerţului este executorie de
drept şi este supusă numai apelului.
Societatea dobândeşte personalitate juridică la data înregistră-
rii în registrul comerţului a încheierii judecătorului-delegat prin care
s-a dispus autorizarea constituirii şi înmatricularea, dacă legea nu
dispune altfel.
B.2. Publicitatea constituirii societăţii

Prin efectuarea înregistrărilor în registrul comerţului se asigură
opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, afară de cazul în care
legea prevede condiţia cumulativă a publicării în Monitorul Oicial.
Este şi cazul înmatriculării societăţii, odată cu efectuarea înmatri-
culării un extras al încheierii judecătorului-delegat iind comunicat
din oiciu Monitorului Oicial.
Constituirea societăţii este adusă la cunoştinţa terţilor prin în-
deplinirea unor formalităţi de publicitate: înmatricularea în registrul
comerţului (care are şi efect constitutiv) şi publicarea încheierii jude-
cătorului-delegat, în extras, în Monitorul Oicial, ea putând i publi-
cată şi în întregime la solicitarea societăţii şi pe cheltuiala acesteia.
B.3. Autorizarea funcţionării societăţii

După înmatricularea ei în registrul comerţului, societatea are
obligaţia să ceară autorizarea funcţionării.
Demersul este necesar dacă doreşte să înceapă desfăşurarea
activităţii. În caz contrar, reprezentantul societăţii va da o declaraţie
pe proprie răspundere că societatea nu desfăşoară activitate, obli-

gându-se totodată să solicite autorizarea funcţionării la momentul
la care societatea va desfăşura activitatea comercială.
3.1.3.4. Funcţionarea societăţilor

Regulile care reglementează funcţionarea societăţilor sunt cu-
prinse în art. 65-203 din Titlul III din Legea nr. 31/1990 privind so-
cietăţile, atât sub forma unor dispoziţii comune tuturor formelor de
societate, cât şi sub forma unor reglementări speciice iecărei for-
me de societate.
Elementul decizional al unei societăţi este adunarea generală
a asociaţilor[1], cel executiv (de gestiune) este reprezentat de ad-
ministratori (organizaţi sau nu în organe colegiale), iar cenzorii sau
auditorii interni sau asociaţii neadministratori sunt cei care se ocupă
cu controlul societăţii.
A. Adunarea generală
Adunarea generală este organul suprem de conducere al so-
cietăţii, iind depozitara voinţei sociale, este organul de deliberare
şi decizie. Ea este cea care numeşte celelalte organe, stabileşte
limitele în care ele urmează să-şi desfăşoare activitatea şi exercită
controlul asupra acestora.
Adunarea generală este compusă din totalitatea asociaţilor care
participă la formarea voinţei, în proporţie cu valoarea aportului la
constituirea capitalului social.
Voinţa socială ia naştere în cadrul adunărilor generale ale aso-
ciaţilor ie în temeiul principiului unanimităţii, ie în conformitate cu
principiul majorităţii în cazul societăţilor de capitaluri.
Diferenţiindu-se prin atribuţii, cvorum şi periodicitatea întâlnirilor,
adunările generale pot i adunări generale ordinare, adunări gene-
rale extraordinare şi adunări constitutive[2].
[1]
În literatura de specialitate, adunarea generală a asociaţilor este considerată
parlamentul societăţii comerciale, care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul a
două structuri de conducere societare: adunarea generală ordinară şi extraordinară.
A se vedea M. haCMan, Dreptul comercial comparat. Dreptul societăţilor comerciale.
Dreptul titlurilor de valoare, vol. II, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1932, p. 253-
256.
[2]
Aceasta este consacrată în materia societăţilor pe acţiuni constituite prin
subscripţie publică şi nu constituie o veritabilă adunare a asociaţilor. A se vedea
i.n. finŢeSCu, Curs de drept comercial, vol. I, Ed. Al.Th. Doicescu, Bucureşti, 1929,
p. 256.
A.1. Adunarea ordinară

Adunarea ordinară se întruneşte cel puţin o dată pe an, în cel
mult 5 luni de la încheierea exerciţiului inanciar şi ori de câte ori se
iveşte o problemă în care este necesară decizia ei[1].
Locul ţinerii adunării generale este reglementat de o normă dis-
pozitivă. În acest sens art. 110 alin. (2) din L.S. arată că, dacă în
actul constitutiv nu se prevede altfel, ele se vor ţine la sediul socie-
tăţii şi în localul ce se va indica în convocare.
Competenţele stabilite prin lege în favoarea adunării generale
ordinare, respectiv extraordinare sunt, în principiu, imperative.
În afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea de zi,
adunarea generală este obligată:
– să discute, să aprobe sau să modiice situaţiile inanciare anu-
ale (bilanţul, contul de proit şi pierderi, politici contabile şi note expli-
cative), pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie,
respectiv de directorat şi de consiliul de supraveghere, de cenzori
sau, după caz, de auditorul inanciar, şi să ixeze dividendul;
– să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, şi cenzorii;
– în cazul societăţilor ale căror situaţii inanciare sunt auditate,
să numească sau să demită auditorul inanciar şi să ixeze durata
minimă a contractului de audit inanciar;
– să ixeze remuneraţia cuvenită membrilor consiliului de admi-
nistraţie pentru exerciţiul în curs, respectiv membrilor consiliului de
supraveghere şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul consti-
tutiv. Dacă adunarea generală nu decide în acest sens, remuneraţia
va i stabilită de către instanţă;
– să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie,
respectiv directoratului; este singura în drept să dea descărcare de
gestiune membrilor consiliului de supraveghere, respectiv ai direc-
toratului;
– să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi, după caz,
programul de activitate, pe exerciţiul inanciar următor;
– să hotărască gajarea, închirierea sau desiinţarea uneia sau
a mai multor unităţi ale societăţii şi, cu atât mai mult, înstrăinarea.
Această enumerare are caracter enunţiativ, în competenţa ei
putând i date şi alte probleme, cu excepţia celor care intră în com-
petenţa exclusivă a adunării generale extraordinare şi a celor de
[1]
Termenul de 5 luni a fost caliicat ca un termen sui generis, el neputând i
caliicat nici ca termen de prescripţie nici ca unul de decădere. A se vedea, în acest
sens, St.D. Cărpenaru, S. DaViD, C. preDoiu, gh. piperea, op. cit., p. 393.
ordine publică, în sensul că atribuţiile prevăzute mai sus nu pot i

date prin clauză statutară în competenţa altui organ[1].
Articolul 70 din L.S. arată că se pot institui anumite restricţii: „ad-
ministratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la
îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile
arătate în actul constitutiv”.
A.2. Adunarea generală extraordinară

Potrivit art. 113 din L.S., adunarea generală extraordinară se
întruneşte ori de câte ori este necesar a se lua o hotărâre pentru:
– schimbarea formei juridice a societăţii. Este necesară înde-
plinirea condiţiilor de fond şi de formă a convocării corespunzătoare
ambelor forme ale societăţii: a celei iniţiale dar şi condiţiile convocă-
rii corespunzătoare viitoarei forme ale societăţii comerciale. În caz
contrar, operaţiunea de schimbare a formei societăţii comerciale
este lovită de nulitate[2];
– schimbarea sediului societăţii;
– schimbarea obiectului de activitate al societăţii;
– îniinţarea sau desiinţarea unor sedii secundare: sucursale,
agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel;
– prelungirea duratei societăţii;
– majorarea capitalului social;
– reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune
de noi acţiuni;
– fuziunea cu alte societăţi sau divizarea societăţii;
– dizolvarea anticipată a societăţii;
– conversia acţiunilor nominative în acţiuni la purtător sau a
acţiunilor la purtător în acţiuni nominative;
– conversia acţiunilor dintr-o categorie în cealaltă;
– conversia unei categorii de obligaţiuni în altă categorie sau
în acţiuni;
– emisiunea de obligaţiuni;
– oricare altă modiicare a actului constitutiv sau oricare altă
hotărâre pentru care este cerută aprobarea adunării generale ex-
traordinare.
Legea poate stabili şi alte competenţe în sarcina adunării gene-
rale extraordinare.
[1]
Pentru detalii, a se vedea e. CârCei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All
[2]
C.S.J., s. com., dec. nr. 157/1996, în R.D.C. nr. 9/1996, p. 155.
Pe de altă parte, potrivit art. 114 din L.S., exercitarea unora dintre
competenţele adunării generale extraordinare poate i delegată con-
siliului de administraţie, respectiv directoratului, prin actul constitutiv
sau prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor.
A.3. Adunarea specială

Aceste adunări privesc societatea pe acţiuni şi societatea în co-
mandită pe acţiuni. Legea se referă la mai multe tipuri de adunări
speciale. Astfel, potrivit art. 96 din L.S., titularii iecărei categorii de
acţiuni se reunesc în adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul
constitutiv al societăţii. Orice titular al unor asemenea acţiuni poate
participa la aceste adunări.
O astfel de adunare este cea a titularilor de acţiuni preferenţiale
cu dividend prioritar fără drept de vot.
Conform art. 95 din L.S., se pot emite acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar fără drept de vot, ce conferă titularului:
a) dreptul la un dividend prioritar prelevat asupra beneiciului
distribuibil al exerciţiului inanciar, înaintea oricărei alte prelevări;
b) drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, inclu-
siv dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia drep-
tului de vot.
Potrivit art. 94 alin. (1) din L.S., acţiunile trebuie să ie de valoare
egală şi acordă posesorilor drepturi egale. De la această regulă, prin
următorul alineat al aceluiaşi articol, se instituie şi excepţii, arătân-
du-se că se pot emite totuşi în condiţiile actului constitutiv categorii
de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite.
A.4. Hotărârile adunării generale

Potrivit art. 132 din L.S., hotărârile luate de adunarea generală
în limitele legii şi ale actului constitutiv sunt obligatorii chiar şi pen-
tru acţionarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra,
hotărârea impunându-se cu forţa unei legi[1].
Hotărârea adunării generale poate i supusă controlului de le-
galitate, instanţa neiind îndreptăţită să se pronunţe asupra oportu-
nităţii celor decise de acţionari deoarece, procedând în acest mod,
instanţa s-ar subroga organelor societăţii.
Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv
pot i atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în
Monitorul Oicial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte
[1]
i.n. finŢeSCu, op. cit., p. 213.
la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se in-

sereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei.
Această dispoziţie de principiu se aplică pentru toate formele de
societăţi[1]. Cererea se va soluţiona în contradictoriu cu societatea,
reprezentată prin consiliul de administraţie, respectiv prin directorat.
Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societa-
tea va i reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere.
Acţiunea se va introduce la tribunalul în a cărui rază teritorială îşi
are sediul societatea.
B. Administrarea societăţii
O societate, indiferent de forma acesteia – societate de persoa-
ne, societate de capitaluri, societate intermediară – poate i admi-
nistrată de unul sau mai mulţi administratori, persoane izice sau
juridice, asociaţi sau neasociaţi.
În cazul unei pluralităţi de administratori, legea face distincţie
între:
– societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă
şi societatea cu răspundere limitată – în care pluralitatea de admi-
nistratori nu este organizată, nu formează un organ colegial care
să lucreze împreună şi să ia decizii împreună;
– societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni – în
care pluralitatea este organizată sub forma unor organe colegiale
de administraţie.
Administratorii societăţilor pe acţiuni sunt organizaţi sub forma
a două sisteme de administrare europene:
– sistemul unitar sau tradiţional, care cuprinde consiliul de ad-
ministraţie şi directorii;
– sistemul dualist sau modern, care este alcătuit din consiliul
de supraveghere şi directorat[2].
Poate i administrator al unei societăţi o persoană izică, dar
poate i numită sau aleasă şi o persoană juridică.
Ca regulă generală, primii administratori, asociaţi sau neasoci-
aţi, sunt numiţi prin actul constitutiv al societăţii comerciale şi poartă
denumirea de administratori statutari. Administratorii ulteriori sunt
aleşi prin votul asociaţilor în cadrul adunării generale.
[1]
o. CăpăŢână, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 321;
i. TUrCU, op. cit., p. 563.
[2]
n. Dominte, Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale, Ed. C.H.
Potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, în cererea

de înmatriculare trebuie să se arate administratorii societăţii şi pu-
terile acestora, cu precizarea celor care au puterea de a reprezenta
societatea.
După înmatricularea societăţii, administratorii împuterniciţi cu
reprezentarea societăţii au obligaţia să depună, la registrul comer-
ţului, semnăturile lor.
Principalele atribuţii ale administratorilor sunt atribuţia de gesti-
une internă a afacerilor societăţii şi atribuţia de reprezentare legală
a societăţii în relaţiile cu terţii[1]. Cele două atribuţii sunt distincte
prin voinţa asociaţilor, administratorului putându-i i conferite una
sau ambele prerogative.
Gestiunea internă a societăţii constă în îndeplinirea tuturor acte-
lor juridice, operaţiuni, pe care le presupune desfăşurarea activităţii
societăţii şi realizarea obiectului de activitate.
Administratorul are putere de decizie deplină în privinţa acestor
operaţiuni, afară de cazul în care prin actul constitutiv există o se-
rie de restricţii. Limitele puterilor administratorului sunt stabilite prin
actul constitutiv, lege şi hotărârile adunării generale a asociaţilor. În
aceste limite, el este îndreptăţit să încheie actele de conservare, de
administrare şi de dispoziţie pe care le impune gestiunea societăţii.
În afara acestor puteri referitoare la administrarea internă a so-
cietăţii şi care relectă raporturile existente între administratori şi
asociaţi, administratorii mai au atribuţia de a reprezenta societatea
comercială în raporturile cu terţii.
Potrivit art. 73 din L.S., administratorii răspund faţă de societa-
te pentru:
a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi, adică pentru
depunerea diligenţelor în vederea executării obligaţiei de aport;
b) existenţa reală a dividendelor plătite. Potrivit art. 67 din L.S.,
nu se vor putea distribui dividende decât din proituri determinate
potrivit legii, încălcarea acestei interdicţii atrăgând răspunderea so-
lidară a administratorilor;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. Este
vorba atât de registrele consacrate de Legea societăţilor, dar şi de
Legea contabilităţii.
d) exacta îndeplinire a obligaţiilor care le incumbă potrivit hotă-
rârilor adunărilor generale, legii sau actului constitutiv.
[1]
De asemenea, administratorii mai au şi următoarele obligaţii:

– de a îndeplini formalităţile necesare pentru constituirea so-
cietăţii;
– de a depune semnăturile la registrul comerţului, în cazul în
care au fost desemnaţi ca reprezentanţi ai societăţii;
– de a prelua şi de a păstra documentele privind constituirea
societăţii;
– de a administra societatea, adică de a face toate operaţiunile
cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al
societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.
– să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de admi-
nistraţie şi la organele de conducere similare acestora.
Tragerea la răspundere a administratorului pentru prejudiciile
cauzate societăţii se realizează după o procedură specială ce poate
i declanşată ie pe baza hotărârii adunării generale – art. 155 din
L.S. – ie de acţionarii minoritari – art. 1551 din L.S.
Acţiunea în răspundere contra administratorilor, directorilor sau
a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere pentru da-
une cauzate societăţii prin încălcarea îndatoririlor faţă de societate
aparţine adunării generale ordinare. Adunarea generală desem-
nează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite ac-
ţiunea în justiţie.
Acţiunea aparţine în principal adunării generale, dar dacă adu-
narea generală refuză să-l acţioneze în răspundere pe administra-
tor datorită inluenţei pe care acesta o are asupra adunării, legea
pune la dispoziţie şi acţionarilor minoritari acţiunea în răspundere
contra administratorului.
Răspunderea penală. În titlul VIII al L.S. sunt incriminate ca in-
fracţiuni o serie de fapte ale administratorilor.
Acţiunea penală este o acţiune a procurorului, şi nu a societă-
ţii. Însă, acţiunea civilă care se alătură acţiunii penale în procesul
penal, respectiv constituirea ca parte civilă în procesul penal, se
face în condiţiile mai sus arătate pentru exercitarea acţiunii în răs-
pundere civilă.
C. Controlul gestiunii societăţii

În cazul societăţilor de persoane controlul se exercită de toţi aso-
ciaţii, cu excepţia celor care au calitatea de administrator.
În societăţile de capitaluri şi cu răspundere limitată controlul se
exercită de persoane specializate: auditorii şi cenzorii.
Auditul constă în colectarea şi evaluarea unor probe privind in-

formaţiile în scopul determinării şi raportării gradului de conformitate
a informaţiilor respective cu o serie de criterii prestabilite[1].
Cenzorii, pe de altă parte, veriică modul în care este adminis-
trat patrimoniul societăţii, întocmesc rapoarte şi le prezintă adunării
generale (o dată pe an), primesc lunar de la administraţia societăţii
situaţii privind mersul operaţiunilor societăţii şi îndeplinesc orice alte
atribuţii stabilite prin actul constitutiv.
Cenzorii sunt obligaţi să supravegheze gestiunea societăţii, să
veriice dacă situaţiile inanciare sunt legal întocmite şi în concor-
danţă cu registrele, dacă acestea din urmă sunt ţinute regulat şi
dacă evaluarea elementelor patrimoniale s-a făcut conform regu-
lilor stabilite pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor inanciare.
Adunarea generală poate aproba situaţiile inanciare anuale numai
dacă acestea sunt însoţite de raportul cenzorilor sau, după caz, al
auditorilor inanciari.
Societăţile pe acţiuni care optează pentru sistemul dualist de
administrare sunt supuse auditului inanciar.
La societăţile ale căror situaţii inanciare anuale nu sunt supu-
se, potrivit legii, auditului inanciar, adunarea generală ordinară a
acţionarilor va hotărî contractarea auditului inanciar sau numirea
cenzorilor, după caz.
Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi,
dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. În
toate cazurile, numărul cenzorilor trebuie să ie impar.
În actul constitutiv al societăţii cu răspundere limitată se poate
stipula alegerea unuia sau mai multor cenzori. Dacă numărul aso-
ciaţilor este mai mare de 15, numirea cenzorilor este obligatorie.
3.1.3.5. Modificarea societăţilor

Sediul materiei privind modiicarea societăţii comerciale se ală
în Titlul IV al L.S. (art. 204-221) intitulat „Modiicarea actului consti-
tutiv” şi în Titlul V (art. 222-226) intitulat „Excluderea şi retragerea
asociaţilor”.
Condiţiile de fond ale iecărei modiicări sunt distinct reglemen-
tate în L.S. pentru iecare tip de societate, iar condiţiile de formă
sunt reglementate prin dispoziţiile art. 204 din L.S.
[1]
gh. piperea, op. cit., vol. II, p. 265.
A. Căile modiicării actului constitutiv

Actul constitutiv poate i modiicat prin:
1. Hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii;
2. Decizia consiliului de administraţie, respectiv a directoratului;
3. Hotărârea judecătorească, în condiţiile excluderii sau retra-
gerii unui asociat.
Ca regulă, actul modiicator trebuie să îmbrace formă scrisă, ca
şi actul constitutiv.
Actul modiicator – înscrisul sub semnătură privată – dobândeşte
dată certă şi prin depunere la Oiciul registrului comerţului. Prin ex-
cepţie, forma autentică a actului modiicator adoptat de asociaţi este
obligatorie atunci când are ca obiect:
1. Majorarea capitalului social prin subscrierea ca aport în na-
tură a unui imobil;
2. Modiicarea formei juridice a societăţii într-o societate în
nume colectiv sau în comandită simplă;
3. Majorarea capitalului social prin subscripţie publică.
În cazul în care anumite modiicări ale societăţii afectează inte-
resele asociaţilor, legea prevede dreptul acestora de a se retrage
din societate.
B. Procedura înregistrării actului modiicator

După iecare modiicare a actului constitutiv, administratorii, re-
spectiv directoratul, vor depune la registrul comerţului actul modi-
icator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate
modiicările, care vor i înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului
delegat. Excepţie fac situaţiile în care modiicarea societăţii se refe-
ră la excluderea sau retragerea asociatului, caz în care înregistra-
rea va i efectuată pe baza hotărârii de excludere sau de retragere.
Actul modiicator al actului constitutiv este supus, întocmai ca
şi actul constitutiv, unui control de legalitate efectuat de judecăto-
rul delegat de la registrul comerţului. Procedura de înscriere în re-
gistrul comerţului a menţiunii privind modiicarea actului constitutiv
este aceeaşi ca procedura de înregistrare a constituirii societăţii, ca
procedura înmatriculării societăţii comerciale.
În acest scop, actul modiicator se depune la registrul comer-
ţului, este supus controlului de legalitate iar, dacă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege, judecătorul delegat va pronunţa o ho-
tărâre judecătorească – o încheiere – prin care va admite cererea
de înscriere a menţiunii de modiicare a actului constitutiv.
După înregistrarea în registrul comerţului, actul modiicator se

trimite, din oiciu, către Monitorul Oicial, spre publicare, de către
registrul comerţului.
Dacă asociaţii, atunci când sunt nemulţumiţi de hotărârile adu-
nării generale luate cu încălcarea dispoziţiilor legale sau ale actului
constitutiv, au la îndemână acţiunea în anulare, creditorii nemulţu-
miţi de modiicarea societăţii, când modiicarea le cauzează un pre-
judiciu, au ca mijloc juridic pentru apărarea drepturilor lor opoziţia
la modiicarea societăţii.
Opoziţia este reglementată de dispoziţiile art. 61 şi art. 62 din
L.S. Pentru modiicarea constând în prelungirea duratei unei socie-
tăţi în comandită simplă, în comandită pe acţiuni sau cu răspun-
dere limitată, este consacrată o formă particulară de opoziţie re-
glementată de art. 206 din L.S. Aspecte particulare ale opoziţiei
sunt consacrate şi în cazul reducerii capitalului social prin dispozi-
ţiile art. 208 din L.S.
De asemenea, creditorii sociali şi orice parte interesată au drep-
tul de a face opoziţie la hotărârea de revenire asupra unei hotărâri
iniţiale de dizolvare. Un alt caz special de opoziţie este întâlnit şi în
materia fuziunii şi divizării.
De curând, a fost consacrată expres o altă situaţie în care cre-
ditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate pot formula opozi-
ţie. Este cazul hotărârii asociaţilor dintr-o societate cu răspundere
limitată privitoare la transmiterea părţilor sociale.
În cazul cererii de opoziţie formulată împotriva hotărârii de cesi-
onare a părţilor sociale se poate solicita instanţei judecătoreşti să
oblige, după caz, societatea sau asociaţii, la repararea prejudiciului
cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a
asociatului care intenţionează să îşi cedeze părţile sociale.
Odată cu introducerea opoziţiei, reclamantul poate cere preşe-
dintelui instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea
executării actului modiicator împotriva căruia s-a exercitat opoziţia.
Preşedintele, admiţând cererea, poate obliga la darea unei cauţiuni.
Împotriva ordonanţei de suspendare se poate exercita recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare, potrivit art. 996-999 C. proc. civ.
C. Majorarea capitalului social

În situaţia în care o societate are nevoie de fonduri, pe lângă
posibilitatea de a recurge la credite, inclusiv prin emiterea de obli-
gaţiuni, ea le poate obţine şi prin majorarea capitalului social, cale
care este totuşi mai puţin oneroasă decât celelalte.
C.1. Metodele prin care se majorează capitalul social:

a) Majorarea capitalului social prin noi aporturi. Capitalul social
se poate mări ie prin emisiunea de acţiuni noi, ie prin majorarea
valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi
în numerar şi/sau în natură. Acţiunile emise de societate pentru mă-
rirea capitalului social vor i oferite spre subscriere în primul rând
acţionarilor existenţi, proporţional cu numărul acţiunilor pe care le
posedă.
Exercitarea dreptului de preferinţă se va putea realiza numai în
interiorul termenului hotărât de adunarea generală sau de consiliul
de administraţie, respectiv directorat, în cazul capitalului autorizat,
dacă actul constitutiv nu prevede alt termen. În toate situaţiile, ter-
menul acordat pentru exercitarea drepturilor de preferinţă nu poate
i mai mic de o lună de la data publicării hotărârii adunării generale,
respectiv a deciziei consiliului de administraţie/directoratului, în Mo-
nitorul Oicial. După expirarea acestui termen, acţiunile vor putea i
oferite spre subscriere publicului.
Acţionarii au un drept de preferinţă şi atunci când societatea
emite obligaţiuni convertibile în acţiuni.
b) Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, cu excepţia

rezervelor legale. Rezervele sunt sume de bani prelevate din bene-
iciul societăţii care au destinaţii prevăzute de lege.
Rezervele legale se constituie în mod obligatoriu în cazul so-
cietăţilor pe acţiuni şi a societăţii cu răspundere limitată prin prele-
varea din proitul societăţii în iecare an a cel puţin 5% până ce fon-
dul atinge minim a cincea parte din capitalul social, aşa cum prevede
art. 183 din L.S.; ele sunt destinate acoperirii pierderilor din capital
în perioadele deicitare.
Rezervele statutare se constituie în condiţiile şi cu destinaţia
stabilite prin actul constitutiv. Ele pot constitui sursa acordării de
dividende în anii în care nu se realizează proit.
Rezervele facultative se constituie şi au destinaţia dată de adu-
narea generală a asociaţilor.
Acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu ex-
cepţia rezervelor legale. Fiind liberate contra unor sume de bani ce
aparţineau societăţii – rezervele –, noile acţiuni vor i oferite vechilor
acţionari, proporţional cu participarea lor la capitalul social.
Majorarea capitalului social pe această cale se realizează efec-
tiv printr-o operaţiune contabilă de transfer a sumei de bani cores-
punzătoare din contul „rezerve” în contul „capital”.
c) Majorarea capitalului social prin încorporarea proitului sau a

primelor de emisiune. În locul sumelor care li s-ar i cuvenit cu titlu
de dividende, acţionarii vor primi acţiuni noi emise de societate.
Altfel spus, dividendele li se plătesc prin acţiuni, şi nu prin numerar.
Prima de emisiune reprezintă diferenţa dintre valoarea de emi-
siune şi valoarea nominală a acţiunilor pe care trebuie să o suporte
noii acţionari şi este destinată acoperirii cheltuielilor emisiunii, pre-
cum şi a diminuării valorii intrinseci a acţiunilor vechi.
d) Majorarea capitalului social prin compensarea creanţelor asu-

pra societăţii cu acţiuni ale acesteia. Conversiunea obligaţiunilor în
acţiuni. Pentru sumele de bani cuvenite, în baza creanţelor lichide
şi exigibile pe care le au faţă de societate, creditorii primesc acţiuni
ale societăţii[1]. Astfel, ei se transformă din creditori ai societăţii în
acţionari. O formă a conversiei datoriilor în acţiuni este şi conver-
sia obligaţiunilor.
Ultimele modalităţi de majorare a capitalului se realizează printr-o
operaţiune contabilă de virare a unor sume de bani între conturi de
pasiv, fără ca acesta să se modiice.
D. Reducerea capitalului social

În funcţie de cauza care determină reducerea capitalului, în
art. 207 din L.S. sunt stabilite mijloacele prin care se poate realiza
reducerea capitalului.
1. Dacă reducerea este cauzată de pierderi, capitalul social poa-

te i micşorat prin:
a) micşorarea numărului de acţiuni sau părţi sociale, cu păs-
trarea valorii nominale, micşorându-se în mod proporţional numărul
de acţiuni sau de părţi sociale deţinute de iecare asociat;
b) reducerea valorii nominale a acţiunilor sau a părţilor sociale;
noua valoare se va inscripţiona cu o ştampilă aplicată pe vechile
acţiuni sau părţi sociale;
c) dobândirea propriilor acţiuni, urmată de anularea lor. În mod
excepţional, este permisă dobândirea de către societate a unui nu-
măr determinat de acţiuni proprii, integral liberate, când se face cu
scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de
acţiuni proprii de o valoare corespunzătoare reducerii.
f. ŢuCa, Creanţe contra acţiuni sau utopia unui proiect, în R.D.C. nr. 9/1999,
[1]
p. 71-73.
2. Când reducerea nu este motivată de pierderi, reducerea ca-

pitalului social se poate face prin:
a) scutirea totală sau parţială a asociaţilor de vărsămintele da-
torate, subscrise, dar nevărsate. În această situaţie, reducerea
capitalului social se poate face numai după ce au fost îndeplinite
formalităţile prevăzute lege: somaţia colectivă, urmărirea, anularea
acţiunilor nominative. În societatea cu răspundere limitată, socie-
tatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se poate
realiza excluderea asociatului care nu a efectuat obligaţia de aport,
după care se poate realiza, eventual, o reducere a capitalului social;
b) restituirea către acţionari a unei cote-părţi din aporturi, pro-
porţională cu reducerea capitalului social şi calculată egal pentru
iecare acţiune sau parte socială;
c) alte procedee prevăzute de lege. De exemplu, retragerea sau
excluderea asociatului poate motiva reducerea capitalului social. Nu
trebuie să se procedeze la reducere atunci când acţiunile sau păr-
ţile sociale deţinute de asociatul retras sau exclus sunt preluate de
o altă persoană, situaţie care credem că trebuie să aibă întâietate
în scopul protejării creditorilor sociali şi societăţii.
Procedura reducerii capitalului social. Pentru reducerea capita-

lului social este necesar să existe o hotărâre a adunării asociaţilor
constatată printr-un înscris care să îmbrace forma prevăzută de
lege.
Hotărârea de reducere a capitalului social se depune la regis-
trul comerţului, aceasta este veriicată de judecătorul-delegat care
încuviinţează publicarea în Monitorul Oicial, iind menţionate în re-
gistrul comerţului depunerea acesteia şi publicarea.
Hotărârea va trebui să respecte minimul de capital social, atunci
când legea îl ixează, să arate motivele pentru care se face redu-
cerea şi procedeul ce va i utilizat pentru efectuarea ei. Este nece-
sar un raport al administratorilor privind motivele care au determinat
reducerea capitalului, deşi legea nu cere expres acest lucru.
După ce a fost publicată în Monitorul Oicial, împotriva hotărârii
de reducere a capitalului social se poate face opoziţie de către orice
creditor al societăţii, a cărui creanţă este anterioară publicării hotă-
rârii. Opoziţia se efectuează în condiţiile art. 62 din L.S. Pentru ca
opoziţia să ie admisă, creditorul va trebui să dovedească faptul că
este lezat prin reducerea capitalului social, în sensul că în capitalul
astfel redus creanţa sa nu mai are o acoperire suicientă.
La cererea creditorilor societăţii, ale căror creanţe sunt anteri-

oare publicării hotărârii, instanţa poate obliga societatea la acorda-
rea de garanţii adecvate dacă, în mod rezonabil, se poate aprecia
că reducerea capitalului social afectează şansele de acoperire a
creanţelor iar societatea nu a acordat garanţii creditorilor la solici-
tarea acestora.
E. Prelungirea duratei societăţii

Este posibil ca o societate să se constituie pe o perioadă deter-
minată, posibilitate care rezultă din dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din L.S.
care prevăd că în actul constitutiv se va arăta durata pentru care se
constituie societatea. La împlinirea duratei, societatea se dizolvă de
drept, fără îndeplinirea unei formalităţii şi intră în lichidare. Pentru a
evita această situaţie, legea impune administratorilor obligaţia de a
consulta pe asociaţi, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei
societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la
cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin
încheiere, efectuarea consultării, conform art. 119 din L.S.
Hotărârea adunării generale, în forma impusă de lege, se de-
pune şi se menţionează în registrul comerţului şi se publică în Mo-
nitorul Oicial, aceste demersuri trebuind să se realizeze în între-
gime înainte de împlinirea termenului pentru care a fost constituită
societatea.
Deoarece această prelungire poate afecta drepturile creditorilor
personali ai asociaţilor, care îşi văd astfel amânată posibilitatea re-
alizării creanţei lor, legea le recunoaşte dreptul de a exercita opo-
ziţie. Astfel, potrivit art. 206 din L.S., creditorii particulari ai asocia-
ţilor dintr-o societate în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată pot face opoziţie, în condiţiile dreptului comun
în materia opoziţiei, adică ale art. 62 din L.S. Ei pot exercita opoziţie
împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei socie-
tăţii peste termenul ixat iniţial, dacă au drepturi stabilite printr-un
titlu executoriu anterior hotărârii.
F. Schimbarea formei societăţii

Schimbarea formei juridice se poate realiza prin modiicarea ac-
tului constitutiv în condiţiile art. 204 din L.S. Totodată, pentru re-
alizarea operaţiunii trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de lege
pentru forma în care se va transforma societatea. Prin schimbarea
formei nu este afectată personalitatea juridică, societatea iniţială
continuându-şi existenţa, dar într-un cadru juridic nou.
G. Excluderea asociatului din societate

În cazul în care un asociat nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate
faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor
societăţii, L.S. reglementează posibilitatea excluderii din societate
a asociatului.
G.1. Cazurile de excludere

Un asociat poate i exclus din societatea în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată pentru următoarele
motive:
a) neefectuarea aportului. Poate i exclus asociatul care, pus în
întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;
b) supunerea asociatului procedurii falimentului sau incapa-
citatea asociatului cu răspundere nelimitată;
c) imixtiunea în administrarea societăţii, folosirea bunurilor so-
cietăţii şi săvârşirea unor acte de concurenţă de către asociatul cu
răspundere nelimitată cu încălcarea dispoziţiile art. 80 şi art. 82 din
L.S. pot conduce la excluderea asociatului culpabil[1].
d) săvârşirea de către asociatul administrator a unor fapte pă-
gubitoare pentru societate. Poate i exclus asociatul administrator
care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.
Excluderea unui asociat din societatea în nume colectiv se pro-
nunţă prin hotărâre judecătorească, supusă apelului şi recursului.
Excluderea se face la cererea societăţii sau a oricărui asociat.
Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la
data excluderii, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.
Asociatul exclus va avea dreptul la proit şi va suporta pierderile,
până în ziua excluderii sale. El nu va putea cere însă lichidarea lor
[1]
Art. 80 din L.S. prevede că „Asociatul care, fără consimţământul scris al ce-
lorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul
său sau în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii beneiciile
ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate”, iar art. 82 din
L.S. are următorul conţinut; „(1) Asociaţii nu pot lua parte, ca asociaţi cu răspundere
nelimitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să
facă operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul ase-
mănător, fără consimţământul celorlalţi asociaţi. (2) Consimţământul se socoteşte
dat dacă participarea sau operaţiunile iind anterioare actului constitutiv au fost cu-
noscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea lor. (3) În caz de
încălcare a prevederilor alin. (1) şi (2), societatea, în afară de dreptul de a exclude
pe asociat, poate să decidă că acesta a lucrat în contul ei sau să ceară despăgu-
biri. (4) Acest drept se stinge după trecerea a 3 luni din ziua când societatea a avut
cunoştinţă, fără să i luat vreo hotărâre”.
până când acestea nu vor i repartizate potrivit prevederilor con-

tractului de societate.
Asociatul exclus are dreptul la contravaloarea părţii sale de in-
teres. Legea prevede că asociatul exclus nu are dreptul la o parte
proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care
să reprezinte valoarea acesteia.
H. Retragerea asociatului din societate

Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din
societate, având consecinţa încetării calităţii de asociat a acestuia.
Ca urmare a retragerii, asociatul are dreptul la partea sa de interes,
iar capitalul social al societăţii se reduce în mod corespunzător, prin
modiicarea actului constitutiv.
Potrivit art. 226 din L.S., un asociat se poate retrage:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) în cazurile prevăzute la art. 134 din L.S.[1];
c) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
d) prin hotărârea tribunalului. În lipsa unor prevederi în actul
constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim, asociatul se
poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tri-
bunalului, supusă numai recursului.
Ca urmare a retragerii din societate, asociatul pierde calitatea
de asociat.
Drepturile asociatului retras, cuvenite prin părţile sale sociale,
se stabilesc prin acordul asociaţilor. Legea permite şi desemnarea
de către asociaţi a unui expert, care să stabilească aceste drepturi.
[1]
Art. 134 din L.S. are următorul conţinut: „(1) Acţionarii care nu au votat în
favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate
şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva
hotărâre a adunării generale are ca obiect: a) schimbarea obiectului principal de
activitate; b) mutarea sediului societăţii în străinătate; c) schimbarea formei socie-
tăţii; d) fuziunea sau divizarea societăţii. (2) Dreptul de retragere poate i exercitat
în termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii adunării generale în Monitorul
Oicial al României, Partea a IV-a, în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a)c), şi de la
data adoptării hotărârii adunării generale, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. d). (3) Ac-
ţionarii vor depune la sediul societăţii, alături de declaraţia scrisă de retragere,
acţiunile pe care le posedă sau, după caz, certiicatele de acţionar emise potrivit
art. 97. (4) Preţul plătit de societate pentru acţiunile celui care exercită dreptul de
retragere va i stabilit de un expert autorizat independent, ca valoare medie ce re-
zultă din aplicarea a cel puţin două metode de evaluare recunoscute de legislaţia în
vigoare la data evaluării. Expertul este numit de judecătorul-delegat în conformitate
cu dispoziţiile art. 38 şi 39, la cererea consiliului de administraţie, respectiv a direc-
toratului. (5) Costurile de evaluare vor i suportate de societate”.
În caz de neînţelegere, tribunalul va i cel care va stabili care sunt

drepturile asociatului retras.
În cazul retragerii pronunţate de instanţă, instanţa judecătoreas-
că va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la structura par-
ticipării la capitalul social a celorlalţi asociaţi.
3.1.3.6. Dizolvarea şi lichidarea societăţilor

Încetarea existenţei societăţii impune, de regulă, parcurgerea a
două faze: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
Etapa dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi
pregătesc încetarea existenţei societăţii. În această fază, persona-
litatea juridică a societăţii nu este afectată, însă dizolvarea pune
capăt activităţii normale a societăţii.
Dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii li-
chidării.
Faza lichidării societăţii cuprinde operaţiile de lichidare a patrimo-
niului societăţii, plata creditorilor şi împărţirea soldului între asociaţi.
În această fază, societatea continuă să îşi păstreze personalitatea
juridică, dar este subordonată cerinţelor lichidării.
De la regula parcurgerii celor două faze pentru încetarea per-
sonalităţii unei societăţi există şi excepţii. Este cazul societăţilor
care încetează fără lichidare (cum este cazul societăţii absorbite în
cazul procesului de fuziune) sau când cele două faze se contopesc.
O asemenea situaţie este reglementată de art. 235 din L.S. pentru
societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere
limitată, când asociaţii pot hotărî, odată cu dizolvarea, şi modul de
lichidare a societăţii[1].
[1]
Art. 235 din L.S. are următorul conţinut: „(1) În societăţile în nume colectiv,
în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, o dată cu
dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modiicarea actului con-
stitutiv, şi modul de lichidare a societăţii, atunci când sunt de acord cu privire la
repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului
sau regularizarea lui în acord cu creditorii. (2) Prin votul unanim al asociaţilor se
poate hotărî şi asupra modului în care activele rămase după plata creditorilor vor i
împărţite între asociaţi. În lipsa acordului unanim privind împărţirea bunurilor, va i
urmată procedura lichidării prevăzută de prezenta lege. (3) Transmiterea dreptului
de proprietate asupra bunurilor rămase după plata creditorilor are loc la data radierii
societăţii din registrul comerţului. (4) Registrul va elibera iecărui asociat un certii-
cat constatator al dreptului de proprietate asupra activelor distribuite, în baza căruia
asociatul poate proceda la înscrierea bunurilor imobile în cartea funciară”.
A. Dizolvarea societăţilor
A.1. Cauzele generale de dizolvare a societăţilor

Cauzele de dizolvare a societăţilor sunt cele reglementate de
lege sau stabilite în actul constitutiv.
Potrivit art. 227 din L.S., societatea se dizolvă prin:
a) Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii. În acest caz,
dizolvarea societăţii operează în temeiul legii, fără a i necesară
vreo formalitate, ca o expresie a voinţei părţilor exprimată încă de
la constituirea societăţii.
b) Imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea
acestuia. Obiectul de activitate al unei societăţi este afacerea obiş-
nuită stabilită de asociaţi în actul constitutiv. O societate îşi rea-
lizează obiectul de activitate atunci când se constituie cu un singur
obiectiv, cum ar i, de exemplu, construirea unui pod.
c) Declararea nulităţii societăţii. Aşa cum prevede art. 58 din
L.S., la data la care hotărârea judecătorească de declarare a nuli-
tăţii a devenit deinitivă, societatea încetează fără efect retroactiv şi,
ca urmare a dizolvării, intră în lichidare. Dizolvarea societăţii poate
i evitată dacă, până se pun concluzii în fondul cauzei referitoare
la nulitatea societăţii, cauza de nulitate este înlăturată, posibilitate
expres consacrată de legiuitor.
d) Hotărârea adunării asociaţilor. Aşa cum au avut libertatea de
a decide constituirea societăţii, asociaţii pot hotărî încetarea aces-
teia, iind necesară îndeplinirea unor formalităţi similare cu cele de
la constituirea societăţii.
e) Hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru mo-
tive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care îm-
piedică funcţionarea societăţii.
f) Falimentul societăţii. Deschiderea procedurii insolvenţei – for-
ma generală – nu duce la dizolvarea societăţii debitoare, aceasta
continuându-şi activitatea. Doar deschiderea (sau trecerea la) pro-
cedurii insolvenţei în forma simpliicată a falimentului atrage dizolva-
rea societăţii, dizolvare dispusă de judecătorul sindic prin încheierea
prin care a decis trecerea la faliment.
g) Alte cauze prevăzute de lege sau actul constitutiv al societăţii.
Articolul 237 din L.S. reglementează anumite cazuri de dizolva-
re – sancţiune. Potrivit acestui articol, o societate se dizolvă de către
tribunal la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oiciului
Naţional al Registrului Comerţului în cazurile în care:
a) Societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se
mai pot întruni.
b) Societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cu-

noscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social sau
asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută.
c) Societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile le-
gii[1].
[1]
Art. 237 din L.S. are următorul conţinut: „(1) La cererea oricărei persoane in-
teresate, precum şi a Oiciului Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea
pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care: a) societatea nu mai are organe
statutare sau acestea nu se mai pot întruni;b) abrogată; c) societatea şi-a încetat
activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la
sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută; c1) societatea s-a alat mai mult de 3 ani în inactivitate temporară, anun-
ţată organelor iscale şi înscrisă în registrul comerţului; termenul de 3 ani curge
de la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind starea de inactivitate
temporară a societăţii; d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile
legii. (2) Dispoziţiile alin. (1) lit. c) nu sunt aplicabile în cazul în care societatea
a fost în inactivitate temporară, anunţată organelor iscale şi înscrisă în registrul
comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi 3 ani. (3) Hotărârea tribunalului prin
care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se comunică
direcţiei generale a inanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti,
şi se publică în Monitorul Oicial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului
cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii. (4) În cazul
mai multor hotărâri judecătoreşti de dizolvare, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1),
publicitatea se va putea efectua în Monitorul Oicial al României, Partea a IV-a, în
forma unui tabel cuprinzând: codul unic de înregistrare, denumirea, forma juridică
şi sediul societăţii dizolvate, instanţa care a dispus dizolvarea, numărul dosarului,
numărul şi data hotărârii de dizolvare. În aceste cazuri, tarifele de publicare în Mo-
nitorul Oicial al României, Partea a IV-a, se reduc cu 50 %. (5) Orice persoană
interesată poate face numai apel împotriva hotărârii de dizolvare, în termen de 30
de zile de la efectuarea publicităţii potrivit prevederilor alin. (3) şi (4). Apelantul va
depune o copie a apelului la oiciul registrului comerţului la care este înregistrată
societatea a cărei dizolvare a fost pronunţată. (6) La data la care hotărârea judecă-
torească de dizolvare rămâne deinitivă, persoana juridică intră în lichidare, potrivit
prevederilor prezentei legi. (7) Dacă în termen de 3 luni de la data la care hotărârea
judecătorească de dizolvare a rămas deinitivă nu se procedează la numirea lichi-
datorului, judecătorul delegat, la cererea oricărei persoane interesate, numeşte un
lichidator de pe Lista practicienilor în reorganizare şi lichidare, remunerarea aces-
tuia urmând a i făcută din averea persoanei juridice dizolvate sau, în cazul lipsei
acesteia, din fondul de lichidare constituit în temeiul prevederilor art. 4 alin. (6) din
Legea nr. 85/2006, cu modiicările şi completările ulterioare. (71) Hotărârile judecă-
toreşti pronunţate în condiţiile alin. (7) se comunică lichidatorului numit, se publică
pe pagina de internet a Oiciului Naţional al Registrului Comerţului şi se aişează la
sediul oiciului registrului comerţului în care este înmatriculată societatea comercia-
lă dizolvată. (8) Dacă judecătorul delegat nu a fost sesizat, în condiţiile alin. (7), cu
nicio cerere de numire a lichidatorului în termen de 3 luni de la expirarea termenului
prevăzut la alin. (7), persoana juridică se radiază din oiciu din registrul comerţului,
prin încheiere a judecătorului delegat, pronunţată la cererea Oiciului Naţional al
Registrului Comerţului, cu citarea părţilor, conform dreptului comun. (9) Încheierea
A.2. Cauzele speciale de dizolvare a societăţilor

1. Pentru societatea pe acţiuni, art. 228 din L.S. prevede şi alte
cazuri de dizolvare:
a) Societatea pe acţiuni se poate dizolva prin hotărârea adunării
generale extraordinare atunci când, în urma unor pierderi, stabilite
prin situaţiile inanciare anuale aprobate conform legii, activul net
al societăţii, determinat ca diferenţă între totalul activelor şi totalul
datoriilor acesteia, s-a diminuat la mai puţin de jumătate din va-
loarea capitalului social subscris, sau chiar în cazul unei diminuări
mai puţin semniicative, dacă s-a stabilit astfel în actul constitutiv[1].
Aceeaşi cauză specială de dizolvare îşi găseşte aplicabilitatea
şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată.
b) Societatea pe acţiuni se poate dizolva şi în cazul reducerii
numărului acţionarilor sub minimul legal. Potrivit art. 10 alin. (3) din
L.S., numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate i mai
mic de 2. În cazul în care societatea are mai puţin de 2 acţionari
pe o perioadă mai lungă de 9 luni, orice persoană interesată poate
solicita instanţei dizolvarea societăţii.
c) Dizolvarea societăţii pe acţiuni intervine şi în cazul reducerii
capitalului social sub minimul legal. Potrivit art. 10 alin. (1) din L.S.
capitalul social al societăţii pe acţiuni sau al societăţii în comandită
pe acţiuni nu poate i mai mic de 90.000 lei.
În cazul încălcării acestor dispoziţii, orice persoană interesată se
poate adresa instanţei pentru a cere dizolvarea societăţii. Societa-
tea nu va i dizolvată dacă, până la rămânerea deinitivă a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare, capitalul social este adus la valoarea
minimului legal prevăzut de lege.
de radiere se înregistrează în registrul comerţului, se comunică persoanei juridice

la sediul social, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale
inanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti, pe cale electronică, şi se ai-
şează pe pagina de Internet a Oiciului Naţional al Registrului Comerţului şi la sediul
oiciului registrului comerţului de pe lângă tribunal, în raza căruia societatea îşi are
înregistrat sediul. (10) Bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate
din registrul comerţului, în condiţiile alin. (8) şi (9), revin acţionarilor”.
[1]
Potrivit art. 15324 alin. (4) din L.S., „Dacă adunarea generală extraordinară nu
hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel târziu până la
încheierea exerciţiului inanciar ulterior celui în care au fost constatate pierderile şi
sub rezerva dispoziţiilor art. 10, să procedeze la reducerea capitalului social cu un
cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut i acoperite din rezerve,
dacă în acest interval activul net al societăţii nu a fost reconstituit până la nivelul
unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul social”.
2. Cauze speciale de dizolvare pentru societăţile în nume colectiv

şi societăţile cu răspundere limitată. În principiu aceste cauze sunt
reglementate de art. 229 din L.S. Societăţile în nume colectiv sau
cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, ex-
cluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, dato-
rită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur. De
la regula anterioară se exceptează cazul când în actul constitutiv
există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul ră-
mas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii
cu răspundere limitată cu asociat unic.
Din aceleaşi motive are loc şi dizolvarea societăţii în comandită
pe acţiuni şi a societăţii în comandită simplă, dacă cauzele privesc
singurul asociat comanditat sau comanditar.
În societăţile în nume colectiv, dacă un asociat decedează şi
dacă nu există convenţie contrară, societatea trebuie să plătească
partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ contabil apro-
bat, în termen de 3 luni de la notiicarea decesului asociatului, dacă
asociaţii rămaşi nu preferă să continue societatea cu moştenitorii
care consimt la aceasta.
În acelaşi mod se procedează şi în cazul societăţilor în co-
mandită simplă la decesul unuia dintre asociaţii comanditaţi, în afară
de cazul când moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în
această calitate.
A.3. Căile dizolvării societăţii

Hotărârea privind dizolvarea societăţii este luată, după caz, de
adunarea asociaţilor ori de instanţa judecătorească. Excepţional,
dizolvarea societăţii se produce în temeiul legii.
a) Dizolvarea de drept a societăţii. În cazul dizolvării de drept
a societăţii, dizolvarea se produce de plin drept la împlinirea unei
anumite condiţii. Întrucât dizolvarea se produce de drept, nu este
necesară nicio manifestare de voinţă a asociaţilor şi nicio formalitate
de publicitate. L.S. reglementează dizolvarea de drept a societăţii în
cazul expirării duratei societăţii sau în cazul falimentului societăţii,
ambele cazuri iind consacrate de art. 227 din L.S.
b) Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor. Dizolvarea unei
societăţi poate i decisă prin hotărârea adunării generale, posibili-
tate prevăzută de art. 227 alin. (1) lit. d) din L.S. Hotărârea adunării
generale privind dizolvarea, în forma cerută de lege, se depune la
Oiciul registrului comerţului pentru a se menţiona în registru, după
care se transmite, din oiciu, Monitorului Oicial, spre publicare.
c) Dizolvarea societăţii pe cale judecătorească. Societatea poa-

te i dizolvată prin hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat,
pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre aso-
ciaţi, care împiedică funcţionarea societăţii, posibilitate consacrată
de art. 227 alin. (1) lit. e) din L.S.
A.4. Efectele dizolvării societăţii

Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichi-
dării.
Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv direc-
toratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia
sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse.
Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile
lichidării, până la terminarea acesteia, când va i radiată din Regis-
trul comerţului.
B. Lichidarea societăţilor
B.1. Aspecte generale privind lichidarea societăţilor
Ca efect al dizolvării, în principiu societatea intră în lichidare.
Lichidarea societăţii constă într-un ansamblu de operaţiuni care
au ca scop terminarea operaţiunilor comerciale alate în curs la data
dizolvării societăţii, încasarea creanţelor societăţii, transformarea
bunurilor societăţii în bani, plata datoriilor societăţii şi împărţirea
activului net între asociaţi[1].
Operaţiunile care fac obiectul fazei lichidării societăţii sunt rea-
lizate de persoane anume învestite – lichidatori – care sunt practi-
cieni în insolvenţă.
Intrarea în faza de lichidare generează o serie de consecinţe
importante:
Societatea nu îşi va mai continua activitatea sa obişnuită. Obiec-
tul activităţii societăţii se restrânge; activitatea societăţii se limitează
la realizarea operaţiunilor comerciale alate în derulare în momentul
dizolvării societăţii şi la desfăşurarea doar acelor operaţiuni necesa-
re desiinţării societăţii, adică lichidării sale. Toate actele emanând
de la societate trebuie să arate că aceasta este în lichidare.
Administratorii societăţii sunt înlocuiţi cu lichidatori. Până la pre-
luarea funcţiei de către lichidatori, administratorii şi directorii, res-
pectiv membrii directoratului, continuă să îşi exercite atribuţiile, iar
adunarea generală a asociaţilor îşi încetează existenţa. Operaţiuni-
[1]
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2001, p. 255.
le de lichidare a societăţii şi, în general, administrarea societăţii în

lichidare, nu se realizează de administratori, ci de către lichidatori.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună
cu directorii şi administratorii, respectiv cu membrii directoratului so-
cietăţii, să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate
situaţia exactă a activului şi pasivului societăţii, şi să le semneze. În
cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, legea prevede
o obligaţie specială a administratorilor. Aceştia trebuie să prezinte
lichidatorilor o dare de seamă asupra gestiunii pentru perioada cu-
prinsă între data ultimului bilanţ aprobat şi data începerii lichidării.
Actul de numire a lichidatorilor, menţionând puterile conferite
acestora sau sentinţa care îi ţine locul, precum şi orice act ulterior
care ar aduce schimbări cu privire la persoana lor sau la puterile
conferite trebuie depuse la Oiciul registrului comerţului, pentru a i
înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oicial. Lichidatorii intră
în funcţie numai după îndeplinirea formalităţilor de publicitate pre-
văzute de lege şi depunerea specimenului de semnătură în regis-
trul comerţului.
În art. 255 din L.S. sunt prevăzute pentru lichidatori următoarele
competenţe:
a) să reprezinte societatea în faţa instanţei de judecată[1];
b) să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare
la lichidare;
c) să vândă, prin licitaţie publică, imobilele şi orice avere mo-
biliară a societăţii;
d) să facă tranzacţii;
e) să lichideze (să stabilească cuantumul) şi să încaseze cre-
anţele societăţii;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi ne-
ipotecare şi să îndeplinească orice alte acte necesare.
În afară de puterile conferite de lege lichidatorilor, asociaţii, cu
aceeaşi majoritate cerută pentru numirea lor, vor putea să le confere
atribuţii. Uneori, pentru anumite operaţiuni, lichidatorul are nevoie
de autorizarea instanţei de judecată. De exemplu, în lipsa unor dis-
poziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, lichi-
datorii nu pot să constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă
nu sunt autorizaţi de instanţă.
e. CârCei, op. cit.; a. SaVin, r. LeSe, o. CăpăŢână, Probleme referitoare la

[1]
dizolvarea unor societăţi comerciale, în R.D.C. nr. 3/1998, p. 126.

B.2. Lichidarea activului şi pasivului societăţii

În termen de 60 de zile de la numire, lichidatorul trebuie să de-
pună la Oiciul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul
comerţului, un raport privind situaţia economică a societăţii. Dacă,
potrivit raportului, debitorul îndeplineşte condiţiile pentru deschide-
rea procedurii simpliicate de insolvenţă, lichidatorul are obligaţia
de a solicita deschiderea acestei proceduri.
Procedura lichidării presupune stabilirea şi realizarea activului

social, stabilirea şi plata pasivului social şi împărţirea între asociaţi
a activului net astfel determinat.
O primă etapă se referă la transformarea bunurilor mobile şi
imobile ale societăţii în bani. Ca măsură de protecţie, legea inter-
zice vânzarea în bloc a bunurilor societăţii, adică vânzarea bunuri-
lor societăţii pe un preţ forfetar (global), bunurile putând i vândute
doar individual.
Lichidatorii trebuie să încaseze creanţele de la debitorii societăţii,
iind obligaţi să îi acţioneze în instanţă în caz de refuz de plată din
partea acestora.
Acţiunile lichidatorilor. Articolul 257 din L.S. prevede ca li-

chidatorii care probează, prin prezentarea situaţiei inanciare anu-
ale, că fondurile de care dispune societatea nu sunt suiciente să
acopere pasivul exigibil trebuie să ceară sumele necesare asoci-
aţilor care răspund nelimitat sau celor care nu au efectuat integral
vărsămintele, dacă aceştia sunt obligaţi, potrivit formei societăţii,
să le procure sau, dacă sunt debitori faţă de societate, pentru văr-
sămintele neefectuate, la care erau obligaţi în calitate de asociaţi.
Prin lichidarea pasivului societăţii se înţelege plata datoriilor so-
cietăţii către creditorii săi.
Drepturile asociaţilor cuvenite din lichidarea societăţii comerci-

ale. Lichidatorii nu pot plăti asociaţilor nicio sumă în contul părţilor
ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării creditorilor socie-
tăţii. Împotriva deciziei lichidatorilor privind repartizarea sumelor de
bani pentru satisfacerea drepturilor asociaţilor, creditorii societăţii
pot face opoziţie la instanţa judecătorească, în condiţiile dreptului
comun, adică ale art. 62 din L.S.
După terminarea operaţiunilor de lichidare a activului şi pasivului
societăţii, lichidatorii sunt obligaţi să întocmească situaţia inanciară
inală pentru a constata rezultatele lichidării, precum şi proiectul de

repartizare a activului net între asociaţi.
Lichidatorii trebuie să propună repartizarea activului între aso-
ciaţi, în cazul societăţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi
cu răspundere limitată, respectiv partea ce se cuvine iecărei acţiuni
din repartizarea activului societăţii, în cazul societăţii pe acţiuni sau
în comandită pe acţiuni.
Asociaţii nemulţumiţi pot face opoziţie împotriva situaţiei inan-
ciare inale de lichidare şi a proiectului de repartizare. Opoziţia se
face la tribunal în termen de 15 zile de la data notiicării, respectiv
în termen de 30 de zile de la data publicării, a situaţiei inanciare
inale şi a proiectului de repartizare.
La terminarea lichidării, lichidatorii vor depune la registrul comer-
ţului cererea de radiere a societăţii din registrul comerţului.
De la data radierii încetează personalitatea juridică a societăţii.
3.1.4. Societăţile cooperative

Cadrul general de organizare şi funcţionare a cooperaţiei este
stabilit prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei[1].
Cooperaţia reprezintă un sector speciic al economiei, care func-
ţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a aces-
tora la nivel teritorial şi naţional.
Societatea cooperativă este o asociaţie autonomă de persoane
izice şi/sau juridice, după caz, constituită pe baza consimţământului
liber exprimat de acestea, în scopul promovării intereselor econo-
mice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, iind deţinută
în comun şi controlată democratic de către membrii săi, în confor-
mitate cu principiile cooperatiste.
Societăţile cooperative sunt organizaţii voluntare care se consti-
tuie pe baza liberului consimţământ şi sunt deschise tuturor persoa-
nelor capabile să utilizeze serviciile lor şi care sunt de acord să îşi
asume responsabilităţile calităţii de membru cooperator. Societatea
cooperativă ia iinţă în scopul promovării intereselor economice şi
culturale ale membrilor cooperatori.
Societăţile cooperative sunt organizaţii democratice care sunt
controlate de către membrii cooperatori care participă la stabilirea
politicilor şi adoptarea deciziilor. Persoanele care activează ca re-
Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, publicată în

[1]
M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.

prezentanţi aleşi sunt răspunzătoare în faţa membrilor cooperatori.

În societăţile cooperative constituite de către persoane izice şi în-
registrate în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2005, membrii
au drepturi egale de vot, iecare având un singur vot, indiferent de
numărul părţilor sociale deţinute.
Membrii contribuie în mod echitabil la constituirea proprietăţii
societăţii cooperative, exercitând asupra acesteia un control demo-
cratic. Cel puţin o parte a acestei proprietăţi este indivizibilă.
Patrimoniul societăţii cooperative are o parte divizibilă – par-
tea patrimoniului care cuprinde valoarea părţilor sociale emise în
schimbul aportului membrilor cooperatori la capitalul social precum
şi dividendele cuvenite membrilor cooperatori.
Partea indivizibilă a patrimoniului societăţii cooperative este par-
tea acumulată de aceasta în decursul activităţii, mai puţin partea
divizibilă, care nu poate face obiectul distribuirii sau dobândirii între
membrii cooperatori.
Capitalul social al societăţii cooperatiste este împărţit în părţi
sociale. Părţile sociale, în cazul societăţilor cooperative, sunt divi-
ziuni ale capitalului social, nominative, emise în formă materială,
de valoare egală, indivizibile, nenegociabile şi care nu sunt purtă-
toare de dobânzi.
Membrii cooperatori primesc, de regulă, o compensaţie limitată
în bani sau în natură, din proitul stabilit pe baza situaţiei inancia-
re anuale şi a contului de proit şi pierdere, proporţional cu cota de
participare la capitalul social. Membrii cooperatori alocă din proitul
net al societăţii cooperative sumele necesare realizării următoarelor
scopuri: dezvoltarea societăţii cooperative, recompensarea mem-
brilor cooperatori în raport cu participarea la activitatea societăţii
cooperative sau sprijinirea altor activităţi aprobate de către mem-
brii cooperatori.
Între societatea cooperativă şi membrul cooperator pot exista
următoarele categorii de raporturi:
a) patrimoniale, concretizate prin obligaţia membrului coopera-
tor de a depune părţile sociale şi/sau aporturi în natură;
b) de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi
capital, în temeiul contractului individual de muncă sau al convenţiei
individuale de muncă, după caz, încheiat/încheiată cu societatea
cooperativă al cărei membru este;
c) comerciale cooperatiste pentru livrările de produse şi prestă-
rile de servicii efectuate de membrul cooperator pentru societatea
cooperativă în calitate de agent economic independent.
În numeroase rânduri, în cuprinsul Legii nr. 1/2005 găsim reluate

prevederi ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile sau găsim trimiteri
la acest act normativ. Aspectele relevante de practica judiciară şi de
doctrina sunt aceleaşi, mai cu seamă că litigiile privitoare la socie-
tăţile cooperative erau în competenţa materială şi teritorială a fos-
telor secţii comerciale organizate în cadrul instanţelor judecătoreşti.
3.1.5. Grupurile de interes economic

Sediul materiei în privinţa grupurilor de interes economic (GIE)
este constituit de Titlul V din Legea nr. 161/2003 privind unele mă-
suri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor pu-
blice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sanc-
ţionarea corupţiei, şi are la bază instituţia similară din sistemul de
drept francez.
Grupul de interes economic reprezintă o asociere între două sau
mai multe persoane izice sau juridice, constituită pe o perioadă
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economi-
ce a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.
Potrivit Legii nr. 161/2003, GIE este persoană juridică cu scop
patrimonial, dobândind personalitate juridică de la data înmatriculării
sale în registrul comerţului, indiferent de obiectul său de activitate,
comercial sau necomercial.
Scopul GIE este de a înlesni sau dezvolta activităţile economice
ale membrilor săi, precum şi de a îmbunătăţi rezultatele activităţii
respective, iind interzisă distribuirea de dividende între membrii GIE.
Activitatea GIE trebuie să se raporteze la activitatea economică a
membrilor săi şi să aibă doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
Grupul de interes economic se poate constitui cu sau fără capital.
În cazul în care se hotărăşte dotarea cu un capital social, aporturile
membrilor nu trebuie să aibă o valoare minimă şi pot avea orice na-
tură: bani, bunuri, clientelă, prestaţii profesionale, acţiuni, drepturi
de proprietate intelectuală.
Membrii grupului de interes economic răspund nelimitat pentru
obligaţiile grupului şi solidar, în lipsa unei stipulaţii contrare cu terţii
co-contractanţi. Prin derogare de la această regulă, atunci când ac-
tul constitutiv o permite, un membru nou al grupului poate i exonerat
de obligaţiile acestuia, născute anterior aderării sale. Hotărârea de
exonerare este opozabilă terţilor de la data menţionării în registrul
comerţului şi a publicării în Monitorul Oicial.
Organizarea şi funcţionarea GIE sunt similare cu cele referitoare

la societăţile în nume colectiv.
3.2. Entităţi colective fără personalitate juridică titulare ale

unei întreprinderi
3.2.1. Asociaţia în participaţiune

Asociaţia în participaţiune este consacrată prin dispoziţiile
art. 1949-1954 C. civ., dispoziţii care se completează cu dreptul
comun al societăţii civile.
Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care
o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la
beneiciile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le
întreprinde.
Asocierea în participaţiune este un contract intuitu personae şi
nu constituie o persoană juridică de sine stătătoare. Nu are patri-
moniu propriu, dar poate i considerată o întreprindere. Terţul nu are
niciun drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul
cu care a contractat.
Asocierea în participaţie se poate proba doar prin înscris. Con-
venţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile
asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.
Asociaţii sunt reprezentantul, adică asociatul care intră în ra-
porturi contractuale cu terţii, faţă de care se obligă personal şi neli-
mitat şi asociaţii sau participanţii, care rămân de obicei oculţi, iind
ignoraţi de terţi.
Proitul şi eventualele pierderi rezultate din derularea afacerii vor
i partajate între cei doi asociaţi. Orice clauză care stabileşte un ni-
vel minim garantat de beneicii pentru unul sau unii dintre asociaţi
este considerată nescrisă.
În privinţa bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei, asociaţii rămân
proprietarii bunurilor, afară de o stipulaţie contrară care ar transfor-
ma aceste bunuri în proprietate comună a asociaţilor.
De asemenea, bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece, în
tot sau în parte, în proprietatea unuia dintre asociaţi pentru reali-
zarea obiectului asocierii, în condiţiile convenite prin contract şi cu
respectarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Cu pri-
vire la aceste bunuri, asociaţii pot stipula redobândirea lor în natură
la încetarea asocierii.
Asocierea în participaţie este o asociere, în genere ocultă, dar

poate i şi ostensibilă. Asociaţia în participaţie nu are personalitate
juridică şi nici nu poate i supusă procedurii insolvenţei.
Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi
se angajează în nume propriu faţă de terţi. Cu toate acestea, dacă
asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi, sunt ţinuţi soli-
dar de actele încheiate de oricare dintre ei.
Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele în-
cheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de aso-
ciatul cu care a contractat, afară de cazul în care acesta din urmă
a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.
3.2.2. Grupul de societăţi

Grupul de societăţi este format din două sau mai multe societăţi
teoretic autonome, dar supuse, în fapt, unei singure direcţii eco-
nomice şi inanciare. Ceea ce dă unei colectivităţi de societăţi ca-
racteristica de grup este controlul care poate i unic sau comun şi
riscul unic determinat de desfăşurarea complexului de întreprinderi
pe care le controlează societatea dominantă a grupului[1]. Controlul
se poate exercita prin aceeaşi administraţie (control directorial sau
prin aceiaşi acţionari majoritari).
Problema clasică a grupului de societăţi este de a concilia inte-
resele grupului de societăţi în ansamblul lui şi interesele proprii ale
ilialei. Administratorii ilialei trebuie să apere iliala împotriva ori-
cărui abuz de majoritate sau contract lezionar încheiat în favoare
societăţii dominante.
Legislaţia germană a deinit expres şi a reglementat grupul de
societăţi (societăţi legate). În cadrul grupului societatea dominantă
determină politica economică a grupului. Legislaţia românească a
neglijat problematica grupului de societăţi, mărginindu-se la regle-
mentarea participaţiilor, a fuziunilor şi divizărilor. Un răspuns origi-
nal la această problematică l-a constituit reglementarea GIE, dar
fără succesul scontat.
Grupul de societăţi nu are personalitate juridică[2]. Cu toate aces-
tea, Codul civil permite interpretarea că grupul, ca entitate colectivă,
poate i titularul unei întreprinderi complex constituite din totalitatea
întreprinderilor exploatate de societăţile din grup[3].
[1]
Idem, p. 56.
[2]
[3]
gh. piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, Ed. C.H. Beck,
Capitolul IV. Profesionişii
necomercianţi
4.1. Persoana fizică autorizată să desfăşoare o altă activitate

decât comerţul
Persoana izică ce exercită o altă profesie decât comerţul este

un profesionist (avocat, notar, expert contabil, practician în insol-
venţă, mediator, medic, evaluator, arhitect, consultant iscal etc.).
Toate profesiile liberale sau reglementate pot i exercitate doar de
persoanele care sunt autorizate sau licenţiate de un organism profe-
sional să exercite o astfel de ocupaţie sau profesie[1]. Este vorba de
profesiile reglementate sau liberale, rezervate prin lege persoanelor
autorizate (notari, avocaţi, medici, contabili). Nu intră în această ca-
tegorie comercianţii pentru care legea nu impune nicio restricţie de
autorizare a funcţionării, cu excepţia celor general valabile pentru
comercianţi rezidenţi în România.
Profesioniştii, alţii decât comercianţii, nu pot avea calitatea de
comercianţi, mai ales datorită faptului că legile speciale care le re-
glementează activitatea impun în mod expres separarea calităţii
de avocat, notar – liber-profesionist – de calitatea de comerciant.
4.2. Societăţile civile
În România există unele societăţi civile cu cifre de afaceri uriaşi:

fondurile de investiţii, fondurile de pensii, marile societăţi de avocaţi.
Ele sunt prezente şi totodată foarte greu de ignorat în lumea aface-
rilor, iar soluţia lipsirii de personalitate juridică alături de excluderea
de la procedura insolvenţei este anacronică.
În concepţia Codului civil, considerăm că societatea constituită
pe baza contractului de societate poate i considerată un profesi-
onist, ca şi o entitate colectivă care exploatează o întreprindere.
[1]
gh. piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, p. 29.
4.3. Asociaţiile şi fundaţiile
În marea categorie a persoanelor juridice fără scop lucrativ sau

non-proit, care pot i atât de drept public, cât şi de drept privat, sunt
incluse asociaţiile şi fundaţiile, reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii.
Amintim că persoanele juridice se clasiică, după modul de în-
iinţare, în persoane juridice de drept public, îniinţate de stat, şi
persoane juridice de drept privat, îniinţate de particulari, iar după
scopul lor, în persoane juridice cu scop lucrativ şi persoane juridi-
ce fără scop lucrativ sau non-proit. Categoria care ne interesează
aici, a persoanelor juridice fără scop lucrativ, se împarte, aşa cum
rezultă chiar din titulatura O.G. nr. 26/2000, în asociaţii şi fundaţii.
Asociaţia este subiectul de drept constituit de trei sau mai mul-
te persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără
drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul
lor în muncă, pentru realizarea unor activităţi în interes general, în
interesul unor colectivităţi sau, după caz, în interesul lor personal
nepatrimonial.
Fundaţia este subiectul de drept îniinţat de una sau mai multe
persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză
de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi
irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al
unor colectivităţi.
Deosebirea dintre cele două categorii o găsim în natura actului
constitutiv şi în anumite elemente de funcţionare:
– în timp ce asociaţia se constituie printr-un act de natura con-
tractului de societate, revocabil, şi este condusă, ca for suprem,
de adunarea generală a membrilor societari, fundaţia se constituie
printr-un act de fundaţie, irevocabil, asemănător actului de dona-
ţie, şi este condusă de un comitet sau consiliu numit de fondatori;
– fundaţia nu are adunare generală, deoarece nu are membri,
fondatorii având alt statut juridic decât acela al membrilor, datorită,
în esenţă, caracterului irevocabil al actului de fundaţie.
Amintim, de asemenea, criteriul de diferenţiere între persoanele
cu scop lucrativ şi cele fără scop lucrativ. În cazul persoanelor juridi-
ce cu scop lucrativ, proitul net realizat se împarte membrilor socie-
tari în principal sub formă de dividende, constituind o sursă de venit
al acestora, iar în cazul dizolvării şi lichidării activul net se împarte
aceloraşi membri, proporţional cu aportul constituit la îniinţare. În
cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, proitul net are în mod
IV. Profesioniştii necomercianţi 117
obligatoriu destinaţia reinvestirii pentru dezvoltarea persoanei juri-

dice, pentru realizarea scopului caritabil etc., neputând să constituie
o sursă de venit al membrilor asociaţi sau al celor care lucrează în
fundaţie, iar în caz de dizolvare şi lichidare activul net se atribuie
altei persoane juridice de acelaşi tip, iar în ultimă instanţă se face
venit la bugetul de stat.
Persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea calitatea de
comerciant, deoarece se constituie cu acest scop sau obiect de
activitate: desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în in-
teresul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal ne-
patrimonial.
Aceasta nu înseamnă că persoanele juridice de drept public şi
cele fără scop lucrativ nu pot încheia sau participa la acte de comerţ
sau nu pot desfăşura activităţi economice sau profesionale organi-
zate sub formă de întreprindere. Potrivit O.G. nr. 26/2000, asociaţiile
şi fundaţiile pot îniinţa societăţi ce desfăşoară activitate economică,
iind interzisă repartizarea de dividende între membrii asociaţiei sau
fundaţiei. Dividendele obţinute din activităţile acestor societăţi, dacă
nu se reinvestesc în aceleaşi societăţi, se folosesc în mod obliga-
toriu pentru realizarea scopului asociaţiei, fundaţiei sau federaţiei.
Asociaţiile şi fundaţiile pot desfăşura orice alte activităţi econo-
mice directe, dacă acestea au caracter accesoriu şi sunt în strân-
să legătură cu scopul principal al persoanei juridice. Desfăşurarea
acestor activităţi economice este organizată sub formă de întreprin-
dere al căror titular nu este altcineva decât asociaţia sau fundaţia,
putând i considerată un profesionist.
Capitolul V. Fondul de comerţ
5.1. Noţiunea de fond de comerţ
A. Deiniţie
Incidenţa normelor dreptului afacerilor este indisolubil legată de
conceptul de „fond de comerţ”.
Deşi este o creaţie a dreptului comercial, existenţa şi importanţa
sa practică, ca realitate, iind de necontestat, totuşi expresia „fond de
comerţ” este foarte rar utilizată de legiuitor şi există puţine dispoziţii
legale care să reglementeze fondul de comerţ. Mai mult, el nu a avut
o deiniţie legală până la apariţia Legii nr. 298/2001 care modiică
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Potri-
vit acesteia, fondul de comerţ este ansamblul bunurilor mobile şi
imobile, corporale şi necorporale ( mărci, irme, embleme, brevete
de invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale.
În prezent, art. 541 C. civ., cu denumirea marginală, „Universali-
tatea de fapt” prevede posibilitatea constituirii unei universalităţi de
fapt dintr-un ansamblu de bunuri care aparţin aceleiaşi persoane şi
au o destinaţie comună prin voinţa acesteia sau prin lege. Bunurile
care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat,
să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt, constituită de
comerciant prin afectarea unei mase de bunuri pentru exercitarea
comerţului.
Intră în componenţa fondului de comerţ: clădiri, utilaje, maşini,
materii prime, materiale, mărfuri rezultate din activitatea, drepturi
care privesc irma, emblema, vadul comercial, brevetele de inven-
ţie sau mărci. Însă fondul de comerţ este mai mult decât o alătura-
re întâmplătoare a mijloacelor economice ale comerciantului. Prin
această reunire se creează o valoare nouă, mai mare decât totali-
tatea valorilor bunurilor componente. Este ceea ce se numeşte po-
tenţialul de afacere al unei întreprinderi, adică aptitudinea fondului
de comerţ de a atrage clientela.
Unitatea organică a complexului de bunuri este dată de voinţa
comerciantului care le pune în serviciul comerţului său în vederea
obţinerii unui proit.
V. Fondul de comerţ 119
Pentru a contura regimul juridic al fondului de comerţ este ne-

cesară delimitarea de alte noţiuni cu care se aseamănă şi cu care
ar putea i confundat.
B. Deosebiri între fondul de comerţ şi patrimoniul de afec-

taţiune
Fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul de afectaţiu-
ne. Atunci când este constituit un patrimoniu de afectaţiune, fondul
de comerţ preexistent acestuia devine o parte din patrimoniul de
afectaţiune[1]. Chiar afectate exercitării aceluiaşi comerţ, aceleiaşi
profesii, fondul de comerţ este o parte a patrimoniului de afectaţiu-
ne. În acesta din urmă se vor găsi pe lângă fondul de comerţ şi da-
toriile şi creanţele născute în legătură cu exercitarea acelui comerţ.
Fondul de comerţ este o parte a patrimoniului comerciantului şi
se diferenţiază de patrimoniul de afectaţiune.
Fondul de comerţ există numai în cazul în care profesionistul
care a reunit bunurile ce constituie fondul de comerţ are calitatea
de comerciant.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt[2].
Izvorul fondului de comerţ este voinţa comerciantului care, în ca-
litate de întreprinzător, afectează o multitudine de bunuri activităţii
lucrative pe care o iniţiază.
Fondul de comerţ, iind un ansamblu de bunuri, nu conţine nici
creanţele, nici datoriile comerciantului; sau fondul de comerţ înglo-
bează numai activul, deşi face parte din patrimoniul comerciantului.
Când se vinde afacerea, în evaluarea acesteia se ţine seama şi de
creanţe şi datorii, deoarece se evaluează şi se înstrăinează o parte
a patrimoniului. Când se înstrăinează fondul de comerţ acestea nu
sunt cuantiicate, chiar dacă acele creanţe şi datorii se regăsesc în
patrimoniul comerciantului şi au legătură cu fondul de comerţ res-
pectiv, în sensul că sunt generate de acesta. Excepţia o constituie
cazul în care părţile au prevăzut expres cesionarea creanţelor şi a
datoriilor.
Fondul de comerţ poate să constituie, ca şi întreg, obiectul unor
acte între vii – vânzare, cesiune, gajare, locaţiune; patrimoniul per-
soanelor izice şi juridice, iind indisolubil legate de acestea, nu
poate i înstrăinat global.
[1]
L.V. heroVanu, Fondul de comerţ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
p. 26; L.e. SMaranDaChe, Aspecte privind fondul de comerţ al comerciantului
persoană izică, în P.R. nr. 1/2011, p. 66.
[2]
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 78.
Din punct de vedere contabil bilanţul unei societăţi nu compor-

tă o rubrică „fond de comerţ”; elementele corporale apar în diferite
elementele de activ (stocuri, materiale), în timp ce elementele in-
corporale ale fondului (emblema, clientela) nu apar decât în mod
excepţional[1].
O societate poate avea mai multe fonduri de comerţ, în funcţie
de activităţile sale, dar întotdeauna are un singur patrimoniu.
Fondul de comerţ este o universalitate de fapt creată prin voinţa
titularului său şi în limitele acestei voinţe. Calitatea de a i o univer-
salitate de fapt dă naştere la diicultăţi în ceea ce priveşte stabilirea
locului său în cadrul celorlalte bunuri deoarece Codul civil, sediul
materiei, nu cunoaşte decât categorii de bunuri: toate bunurile sunt
mobile şi imobile. Universalităţile nu sunt recunoscute ca bunuri
distincte şi, pentru aplicarea a numeroase dispoziţii de drept, este
necesar să se stabilească dacă fondul de comerţ aparţine unei ca-
tegorii sau alteia. S-a considerat că între bunurile mobile şi imobile
prevalente sunt cele dintâi, iar între cele corporale şi incorporale,
prevalează cele din urmă, cu o vocaţie de statornicie mai pronunţată
(dreptul asupra irmei) şi, în consecinţă, fondul de comerţ este un
bun mobil incorporal. La momentul actual se consideră că fondul de
comerţ este un drept de proprietate incorporală[2]. Acest caracter se
menţine şi dacă există bunuri imobile incluse în fondul de comerţ,
numai că acestea rămân supuse unor reguli speciale cu privire la
transmiterea, publicitatea acestora, constituirea garanţiilor, gradul
de prioritate al acestora, executarea silită.
5.2. Elementele fondului de comerţ

Elementele fondului de comerţ sunt grupate în elemente corpo-
rale şi elemente incorporale.
[1]
i.L. georgeSCu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002, p. 516-521; o. CăpăŢână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 411-427.
[2]
Potrivit altor opinii, fondul de comerţ ca natură juridică este un drept de creaţie
industrială, întrucât organizarea factorilor de producţie, de către întreprinzător pe
riscul său este o muncă de creaţie deoarece organizarea elementelor fondului de
comerţ pentru atragerea clientelei constituie o creaţie intelectuală asemănătoarei
celei ştiinţiice, literale.
A. Elementele corporale
Acestea pot i:
– imobile: prin natura lor (clădirea în care se desfăşoară activi-
tatea) sau prin destinaţie (maşini, utilaje);
– mobile: materii prime, materiale destinate a i prelucrate şi pro-
dusele (mărfurile) rezultate din activitatea comercială.
B. Elementele incorporale
Elementele incorporale sunt acele drepturile care privesc: irma,
emblema, vadul comercial (clientela), brevetele de invenţii, mărcile
de fabrică, de comerţ, de serviciu, indicaţiile geograice sau drep-
turile de proprietate industrială, dreptul de autor, know-how (savoir
faire) etc. Sunt numite şi drepturi privative, conferind comerciantu-
lui dreptul exclusiv de a le exploata exclusiv în folosul său, având
o valoare economică. Ele sunt protejate de lege.
a) Firma. Regimul juridic al irmei şi emblemei comerciale este

stabilit de dispoziţiile art. 30-43 din Legea nr. 26/1990 privind re-
gistrul comerţului.
Firma este un atribut de identiicare a comerciantului în cadrul
activităţii comerciale. Firma este numele sau, după caz, denumirea
sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează,
cu acesta iind înscris în registrul comerţului. Emblema este sem-
nul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de
acelaşi gen. Emblema, întocmai ca şi irma, constituie un element
de identiicare a comerciantului, numai că, spre deosebire de irmă,
care individualizează persoana izică sau juridică în calitate de co-
merciant, emblemele individualizează comercianţii care desfăşoară
activitate comercială de acelaşi fel.
b) Vadul comercial şi clientela. Vadul comercial reprezintă apti-

tudinea fondului de comerţ de a atrage publicul. Clientela este re-
zultatul mai multor factori: amplasare, conduita personalului comer-
ciantului în relaţiile cu terţii, politica de preţuri, calitatea mărfurilor şi
a serviciilor, reclama comercială etc.
Clientela este deinită ca totalitatea persoanelor izice şi juridice
care apelează în mod obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul
de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Clientela, deşi reprezintă o masă neorganizată şi luctuantă de
oameni, are valoare economică, astfel încât clientela ataşată unui
fond de comerţ are valoare economică pentru titularul fondului de

comerţ.
Clientela reprezintă un drept de proprietate intelectuală al co-
merciantului, putând i luată în calcul la evaluarea fondului de co-
merţ atunci când acesta este vândut sau dat în garanţie. Clientela
şi vadul comercial, iind strâns legate de fondul de comerţ, nu pot i
transmise separat, ci numai împreună cu fondul de comerţ.
c) Drepturile de proprietate industrială. Obiectele dreptului de

proprietate industrială se împart în două categorii:
– creaţii noi: invenţiile, know-how, desenele şi modelele indus-
triale;
– semne noi: mărcile de fabrică, de comerţ, de serviciu, denu-
mirile de origine şi indicaţiile de provenienţă.
Marca este un semn susceptibil de reprezentare graică, servind
la deosebirea produselor sau serviciilor unui comerciant de cele
identice sau similare aparţinând altui comerciant.
Brevetul de invenţie reprezintă titlul de protecţie a invenţiei şi
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe durata de
valabilitate a acestuia.
Desenele şi modelele industriale sunt situate la limita dintre drep-
tul de autor şi dreptul de proprietate industrială.
d) Drepturile de autor. Decurg din creaţia ştiinţiică, literară, şi

artistică. Sunt reglementate de Legea nr. 8/1996. Titularul fondu-
lui de comerţ ca dobânditor al drepturilor patrimoniale decurgând
din drepturile de autor are dreptul de a reproduce şi difuza opera,
de reprezentare şi folosire şi implicit la foloasele patrimoniale care
decurg din aceste activităţi. Exploatarea acestor drepturi se face
cu respectarea prevederilor speciale ale legii drepturilor de autor.
e) Creanţele şi datoriile. Dacă în cazul patrimoniului – iind o uni-

versalitatea juridică – creanţele şi datoriile sunt incluse în acesta şi
se transmit după anumite reguli în funcţie de tipul de transmisiune
(cu titlu particular, cu titlu universal sau transmisiune universală în
cazul fondului de comerţ – care nu este decât un ansamblu de bu-
nuri, o universalitate faptică), creanţele şi datoriile comerciantului nu
sunt incluse în cadrul fondului de comerţ. În consecinţă, în caz de
înstrăinare a fondului de comerţ, ele nu se transmit dobânditorului,
cu excepţia unor drepturi şi obligaţii decurgând din contracte strâns
legate de fondul de comerţ: contractele de muncă, contractele de

furnizarea a energiei electrice, a apei, contractele de telefonie etc.
Se poate stipula expres că se transmit şi datoriile şi creanţele,
însă în această situaţie nu ne alăm în faţa unei transmisiuni uni-
versale, ca elemente ale fondului de comerţ, ci ele vor i operaţiuni
distincte: cesiune de creanţă, respectiv cesiunea (preluarea) de
datorie, operaţiuni reglementate de Codul civil.
Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ ca bun unitar, precum şi componentele sale
pot constitui obiectul unor acte juridice: vânzare-cumpărare, dona-
ţie, locaţiune, garanţie reală, aport, succesiune legală sau testa-
mentară, operaţiuni ce vor i realizate în conformitate cu dispoziţiile
generale ale Codului civil.
Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ trebuie să în-
deplinească formalităţile de publicitate cerute pentru a asigura opo-
zabilitatea actului juridic faţă de terţele persoane şi în mod special
protejarea drepturilor creditorilor cedentului fondului de comerţ[1].
[1]
Potrivit art. 21 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului „În registrul
comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la: a) donaţia, vânzarea, locaţiu-
nea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de comerţ, precum şi
orice alt act prin care se aduc modiicări înregistrărilor în registrul comerţului sau
care face să înceteze irma ori fondul de comerţ; b) numele şi prenumele, cetăţe-
nia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi numărul paşaportului,
pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a reprezentantu-
lui iscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită
sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala,
semnătura împuternicitului/reprezentantului iscal va i dată în forma prevăzută la
art. 18 alin. (2) şi (3); c) brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de
serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, irma, emblema şi alte
semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia autonomă, organi-
zaţia cooperatistă sau comerciantul persoană izică sau asociaţie familială are un
drept; d) convenţia matrimonială, încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei, inclu-
siv modiicarea acesteia, hotărârea judecătorească privind modiicarea judiciară a
regimului matrimonial, acţiunea sau hotărârea în constatarea ori declararea nulităţii
căsătoriei, acţiunea sau hotărârea de constatare ori declarare a nulităţii convenţiei
matrimoniale, precum şi acţiunea sau hotărârea de divorţ pronunţate în cursul exer-
citării activităţii economice; e) hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului
sau de instituire a curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică aceste
măsuri; f) deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după
caz, precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare; g) hotărârea de condam-
nare a comerciantului, administratorului sau cenzorului pentru fapte penale care
îl fac nedemn sau incompatibil să exercite această activitate; h) orice modiicare
privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate”.
5.3. Patrimoniul de afectaţiune profesională
Orice persoană izică sau persoană juridică este titulară a unui

patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot i evaluate
în bani şi aparţin acesteia. Cel care este obligat personal răspunde
cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.
Patrimoniul este considerat o universalitate juridică sau de drept,
deoarece este reglementat de lege. Este o entitate juridică distinctă
de elementele care îl compun, astfel încât drepturile şi obligaţiile
care îl alcătuiesc, privite în individualitatea lor, pot suferi modiicări
fără a afecta existenţa autonomă, de sine stătătoare a patrimoniului.
Orice persoană are un patrimoniu, iar un patrimoniu nu poate
i conceput fără un titular. Patrimoniul este unic, dar nu neapărat
unitar sau indivizibil.
În prezent, prin mai multe legi speciale, dar şi dispoziţiile art. 31
C. civ., cu denumirea marginală „Patrimoniul. Mase patrimoniale şi
patrimonii de afectaţiune”, se consacră expres posibilitatea consti-
tuirii patrimoniilor de afectaţiune sau divizării patrimoniului. Patrimo-
niul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Legiuitorul exempliică tipuri de patrimonii de afectaţiune: masele
patrimoniale iduciare, cele afectate exercitării unei profesii autori-
zate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit legii.
Transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în
alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se face cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra
iecărei mase patrimoniale. Transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Pentru desfăşurarea activităţii sale, un profesionist (comerciant
sau necomerciant) poate să îşi constituie un patrimoniu de afectaţi-
une. Patrimoniul de afectaţiune este alcătuit din totalitatea bunurilor,
drepturilor şi obligaţiilor persoanei izice autorizate, titularului între-
prinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate
scopului exercitării unei activităţi economice, constituite ca o frac-
ţiune distinctă a patrimoniului persoanei izice autorizate, titularului
întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, se-
parată de gajul general al creditorilor personali ai acestora.
Articolul 2324 C. civ., prin alin. (4), consacră o limitare a răspun-
derii persoanei izice pentru obligaţiile asumate în cadrul exercitării
profesiei (comerţului). Astfel, bunurile care fac obiectul unei diviziuni
a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege
pot i urmărite numai de creditorii ale căror creanţe s-au născut în

legătură cu profesia respectivă. Aceşti creditori nu vor putea urmări
celelalte bunuri ale debitorului.
Bunurile care sunt utilizate de un comerciant pentru exercita-
rea profesiei sale sunt bunuri care nu pot i urmărite de creditorii
personali ai comerciantului. Textul din Codul civil invocat arată clar
că bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate
exerciţiului unei profesii autorizate de lege pot i urmărite numai de
creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia res-
pectivă. Ca urmare, oricare alt creditor al titularului patrimoniului,
altul decât cei ale căror creanţe au legătură cu activitatea profesio-
nală, nu va putea urmări niciodată bunurile din patrimoniul profesio-
nal. Aceste bunuri sunt scoase astfel în afara dreptului de urmărire
a celorlalţi creditori. Totodată, nu servesc garantării comune a cre-
ditorilor unei persoane, nu constituie obiectul dreptului de garanţie
comună al creditorului şi nu pot face obiectul dreptului de urmărire.
În schimb, nici aceşti creditori nu vor putea urmări celelalte bu-
nuri ale debitorului în cazul în care din valoriicarea bunurilor şi
drepturilor alate în patrimoniul afectat exercitării profesiei nu îşi
vor putea realiza creanţa. Cu alte cuvinte, răspunderea persoanei
izice pentru obligaţiile sale profesionale este în limita patrimoniu-
lui profesional. Creditorii vizaţi de art. 2324 alin. (4) C. civ. includ şi
statul şi organele iscale.
Datorită acestei separaţii de patrimonii, creditorii personali ai
comerciantului nu pot să sechestreze bunurile din patrimoniul per-
sonal de afectaţiune.
Din perspectiva creditorilor, legiuitorul le acordă o favoare, în
sensul că niciun alt creditor al persoanei izice autorizate nu poate
urmări această parte a patrimoniului debitorului lor. În contraparti-
dă, pentru beneiciul acordat le impune şi o restricţie: ei pot urmări
doar această parte.
Din punctul de vedere al debitorului, limitarea impusă dreptu-
lui de urmărire al creditorului constituie o măsură de protecţie, o
limitare a răspunderii persoanei izice autorizate, pentru obligaţiile
asumate în cursul exercitării comerţului, doar la o anumită parte a
patrimoniului său.
Obligaţiile asumate în cursul exercitării activităţii profesionale
sunt garantate doar cu patrimoniul afectat exercitării profesiei dacă
un asemenea patrimoniu a fost constituit; patrimoniul de afectaţiu-
ne reprezintă limita răspunderii persoanei pentru obligaţiile sociale.
În cazul în care desfăşurarea profesiei nu este autorizată de

lege, în sensul că profesia sau comerţul este desfăşurat clandestin,
ilegal, profesionistul nu se va bucura de această măsură de protec-
ţie, respectiv de limitarea răspunderii sale doar la bunurile afectate
exercitării profesiei.
Potrivit art. 151 din Legea de aplicare a Codului civil, dispoziţi-
ile art. 2324 alin. (4) C. civ. se vor aplica în toate cazurile în care
profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului, dar numai cu
privire la drepturile şi obligaţiile născute după intrarea în vigoare a
Codului civil.
Capitolul VI. Teoria generală
a contractului
6.1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor
6.1.1. Definiţia contractului

Potrivit art. 1166 C. civ. „Contractul este acordul de voinţe dintre
două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modiica
sau stinge un raport juridic”. Observăm că această deiniţie nu este
decât o reiterare a art. 942 din vechiul Cod civil. Contractul este si-
nonim cu convenţia, deoarece ambele au aceeaşi semniicaţie. De
altfel, practica judiciară foloseşte termenii de „contract” şi „conven-
ţie” cu acelaşi înţeles.
Contractul unilateral şi actul juridic unilateral

Contractul unilateral generează obligaţii doar în sarcina uneia
din părţi. El este un act juridic bilateral, deoarece este încheiat prin
acordul de voinţă a cel puţin două persoane. Marea majoritate a
contractelor gratuite sunt unilaterale: donaţia, idejusiunea, como-
datul, depozitul, gajul.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei
singure persoane (de exemplu: testamentul, gestiunea de afaceri,
renunţarea la un drept sau la o garanţie, declaraţia de acceptare
sau renunţare la succesiune etc.). S-a considerat însă că şi alte obli-
gaţii pot izvorî dintr-un act juridic unilateral: obligaţia ofertantului de
a menţine oferta un anumit timp, stabilit expres sau tacit; obligaţia
cuprinsă într-un titlu la purtător; obligaţia promitentului faţă de terţul
beneiciar într-o stipulaţie pentru altul. Aceste din urmă obligaţii au
fost considerate aplicaţiuni ale angajamentului unilateral de voinţă.
Ceea ce trebuie însă reţinut: a nu se confunda contractul unila-
teral cu actul juridic unilateral. Aşa cum am văzut, contractul unila-
teral este un act bilateral care dă naştere obligaţiei numai în sarcina
uneia din părţi, iar contractul bilateral sau sinalagmatic este un act
bilateral, care dă naştere la obligaţii interdependente şi reciproce
în sarcina ambelor părţi. Actul unilateral este manifestarea de vo-
inţă a unei singure părţi, iar un asemenea act nu este niciodată un
contract.
Consacrat în alte sisteme de drept ca izvor de obligaţii, actul ju-

ridic unilateral nu avea o asemenea calitate sub vechiul Cod civil.
Contestat de unii doctrinari, susţinut de alţii, legiuitorul a optat pentru
consacrarea expresă a actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii.
Astfel, art. 1324 C. civ. prevede că „este unilateral actul juridic care
presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său”.
Regimul juridic al actului juridic unilateral este conturat de dispo-
ziţiile aplicabile în materia contractului, afară de cazul în care prin
lege nu se prevede altfel.
Efectele pe care le produc actele juridice unilaterale. Deşi a luat
naştere în mod valabil, producerea efectelor de către actul juridic
unilateral poate i condiţionată sau nu de comunicarea acestuia. În
mod uzual, pentru a produce efecte actul juridic unilateral nu este
supus comunicării. El leagă pe autorul manifestării de voinţă doar
prin simpla manifestare de voinţă. În schimb, nu generează drepturi
şi obligaţii în sarcina altor persoane, precum destinatarul ofertei.
Cu toate acestea, potrivit art. 1326 C. civ., actul unilateral este
supus comunicării:
– atunci când constituie, modiică sau stinge un drept al des-
tinatarului;
– ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit
naturii actului.
Modalitatea efectuării actului juridic este lăsată la aprecierea
emitentului, care, în funcţie de împrejurări, va comunica actul juridic
unilateral într-o modalitate adecvată. Astfel, comunicarea se poa-
te face prin scrisoare recomandată cu conirmare de primire, fax,
mijloace electronice (e-mail), prin înmânare sub semnătură sau în
orice altă manieră care să asigure comunicarea textului şi să per-
mită dovedirea comunicării.
În anumite situaţii legea poate supune această comunicare unor
condiţii suplimentare, unei maniere particulare de realizare.
Actele juridice unilaterale supuse comunicării vor produce efec-
te din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar
dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi
sunt imputabile.
6.1.2. Clasificarea contractelor

Există o varietate de specii de contracte, iar delimitarea iecărei
specii prezintă importanţă nu numai teoretică, însă şi practică. De
exemplu, ştiind că un contract se încadrează în categoria contracte-
VI. Teoria generală a contractului 129
lor sinalagmatice, înseamnă că i se vor aplica toate regulile comune

contractelor sinalagmatice.
Autorii au prezentat variate criterii de clasiicare generală a con-
tractelor. Ierarhizarea criteriilor a fost făcută după cele mai diver-
se considerente (politice, economice sau sociale). Unele categorii
de contracte rezultă în mod expres din Codul civil (art. 1171-1177
C. civ.), altele rezultă implicit din Cod, iar autorii au propus şi alte
criterii de clasiicare, având în vedere evoluţia vieţii, evoluţie care
este indispensabilă şi dreptului.
A. Contractele sinalagmatice (bilaterale) şi contracte uni-

laterale
Potrivit art. 1171 C. civ., contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependente. În
caz contrar, contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Contractul este întotdeauna un act bilateral, însă din punctul de
vedere al obligaţiilor pe care le generează, el poate i şi unilateral.
Deci clasiicarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale are în
vedere efectele lor, adică obligaţiile pe care le nasc. Codul de-
semnează contractele bilaterale şi prin termenul de sinalagmatice.
Speciicul contractului sinalagmatic constă în caracterul reciproc şi
interdependent al obligaţiilor părţilor. Contractul bilateral generea-
ză drepturi şi obligaţii pentru ambele părţi contractante, iecare din
acestea având o dublă calitate, de creditor şi debitor (de exemplu:
contractele de vânzare-cumpărare; contractele de închiriere; con-
tractele de societate etc.).
În cazul contractelor unilaterale se nasc obligaţii numai pentru
una din părţile contractante (de exemplu: donaţia, depozitul sau
mandatul gratuit, împrumutul, ideiusiunea etc.). Fiecare dintre părţi
are doar calitate de creditor sau debitor. Am văzut cum nu trebuie
să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral.
B. Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit

Clasiicarea are în vedere scopul vizat de părţi la încheierea unor
asemenea contracte.
Articolul 1172 C. civ. prevede: „Contractul prin care iecare parte
urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate
este cu titlu oneros. Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte
să procure celeilalte părţi un beneiciu, fără a obţine în schimb vreun
avantaj, este cu titlu gratuit” (s.n.).
Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care iecare par-
te urmăreşte să obţină un folos, un echivalent, o contraprestaţie, în
schimbul obligaţiei ce-şi asumă. Cauza juridică a obligaţiei iecărei
părţi include, ca element esenţial, reprezentarea contraprestaţiei la
care se obligă cealaltă parte. Prin esenţa lor, unele contracte sunt
oneroase: vânzare-cumpărare, locaţiune etc., pe când altele nu pot
i oneroase (de exemplu, comodatul). Dacă la un împrumut de fo-
losinţă s-ar stipula un preţ pentru folosinţa bunului, ne-am găsi în
prezenţa unui contract de locaţiune.
Prin acordul lor de voinţe, părţile pot da caracter oneros sau
gratuit unui contract. Un mandat sau un depozit poate i oneros sau
gratuit, conform înţelegerii părţilor.
Contractul gratuit este acel contract prin care una din părţi se
obligă să procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic
în schimb. Există unele contracte care prin esenţa lor sunt gratuite:
donaţia, comodatul, ideiusiunea etc., iar altele nu pot avea nicio-
dată caracter gratuit (contractele de vânzare-cumpărare, schimb,
locaţiune).
Contractele cu titlu gratuit se împart în liberalităţi şi contracte dez-
interesate. Liberalitatea este acel contract gratuit prin care debitorul
îşi asumă obligaţia de a da creditorului un bun, fără a primi în schimb
niciun echivalent. Prin astfel de contracte, patrimoniul debitorului se
diminuează. Cel mai concludent exemplu de libertate este donaţia.
Contractul dezinteresat este acel contract gratuit prin care debi-
torul îşi asumă obligaţia de a face creditorului un serviciu neremune-
rat, fără a-şi diminua prin aceasta patrimoniul său. Sunt asemenea
contracte: mandatul, comodatul, depozitul etc.
Este important să nu se confunde contractele unilaterale şi sina-
lagmatice cu contractele cu titlu oneros şi cu titlu gratuit.
C. Contracte comutative şi contracte aleatorii

Potrivit art. 1173 C. civ., este comutativ contractul în care, la
momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determina-
bilă. Contractul comutativ este acel contract oneros, la încheierea
căruia părţile cunosc întinderea prestaţiilor la care se obligă şi pot
aprecia valoarea acestora ca iind echivalentă. Marea majoritate a
contractelor oneroase sunt comutative.
Alineatul (2) al art. 1173 C. civ. arată că este aleatoriu con-
tractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. Contractul

aleatoriu este acel contract oneros, la încheierea căruia părţile nu
cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale
ce vor rezulta pentru ele din contract, iindcă au înţeles să se oblige
în funcţie de un eveniment viitor şi incert, denumit alea, care com-
portă, pentru iecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de
pierdere. Sunt considerate contracte aleatorii: contractele de ren-
tă viageră şi de întreţinere (elementul aleatoriu constituindu-l data
decesului beneiciarului rentei sau întreţinerii), contractele de asi-
gurare, de loterie, pariul etc.
D. Contracte numite şi contracte nenumite

După cum sunt sau nu reglementate de legea civilă şi caliicate
prin denumiri speciale, contractele se împart în contracte numite
şi contracte nenumite. Existenţa acestei clasiicări se deduce, la
nivelul textelor legale, din prevederile art. 1168 C. civ., care stabi-
leşte ce drept comun este aplicabil contractelor „nereglementate”,
adică nenumite.
Contractele numite sunt acele contracte al căror conţinut esen-
ţial este expres reglementat prin norme de drept, imperative sau
supletive, şi a căror denumire corespunde operaţiei economice la
care se referă. Sunt contracte numite: contractul de vânzare-cum-
părare, contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul
de depozit, mandatul, contractul de societate, ipoteca, contractul
de gaj, întreţinere etc.
Contractele nenumite sunt acele contracte care sunt lipsite de
o denumire legală şi al căror conţinut nu este expres reglementat
prin norme de drept, ci este stabilit de către părţi, ie prin combi-
narea unor elemente speciice diferitelor contracte numite, ie prin
stabilirea unor elemente noi, independent de orice contract numit.
Contractele nenumite sunt o consecinţă a libertăţii de voinţă a păr-
ţilor, care pot recurge la diferite forme de contracte. Un asemenea
contract este o creaţie a părţilor şi putem exempliica: contract de
asistenţă, de hotelărie etc.
E. Contracte consensuale, solemne şi reale

După modul de formare valabilă, contractele se împart în con-
tracte consensuale, solemne şi reale.
Contractul consensual este contractul care se încheie valabil prin
simplul acord de voinţă al părţilor – solo consensu – fără îndeplinirea
vreunei formalităţi. Marea majoritate a contractelor sunt consensu-
ale. De exemplu, dacă o parte a acceptat să vândă, iar cealaltă să

plătească preţul, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat.
În dreptul nostru acţionează principiul consensualismului, adică
încheierea contractelor are loc prin simplul acord de voinţă al părţi-
lor. El este consacrat de art. 1178 C. civ.: „Contractul se încheie prin
simplul acord de voinţe al părţilor, dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă”. Acelaşi consensualism îl
regăsim reluat în materia vânzării, în art. 1674 C. civ.: „Cu excep-
ţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezul-
tă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din
momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat
ori preţul nu a fost plătit încă”.
Dacă, în dreptul civil, consensualismul este principiul, contractele
solemne şi reale sunt excepţia.
Contractul solemn este acel contract care se încheie valabil nu-
mai prin exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită formă
solemnă sau trebuie să ie însoţit de anumite solemnităţi prevăzute
de lege. Dacă părţile s-au învoit ca un contract să ie încheiat într-
o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte
valabil, chiar dacă forma nu a fost respectată.
Forma solemnă este cerută pentru însăşi valabilitatea contrac-
tului. Formei solemne i se mai spune forma ad validitatem sau ad
solemnitatem. Încălcarea formei solemne atrage nulitatea absolu-
tă a contractului. Este, astfel, lovit de nulitate absolută contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere
pentru încheierea sa valabilă. Exemple: donaţia, contractul de ipo-
tecă imobiliară, vânzarea imobilelor, contractele prin care se stră-
mută sau se transferă drepturi reale care urmează să ie înscrise în
cartea funciară. Toate donaţiile trebuie încheiate în formă autentică,
cu excepţia donaţiei de bunuri mobile – solemnitatea care trebuie
îndeplinită în acest caz iind remiterea bunurilor de la donator la do-
nator –, precum şi donaţiile indirecte şi donaţiile deghizate.
Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este ne-
cesară remiterea bunului. Contractul real este acel contract pen-
tru a cărui încheiere valabilă consimţământul părţilor trebuie să ie
materializat în predarea lucrului la care se referă. Vom include în
categoria contractelor reale contractele de împrumut (de folosinţă
şi de consumaţie), depozit, gaj, precum şi contractele de transport
de mărfuri. Particularitatea acestor contracte este că unele dintre
obligaţiile care alcătuiesc conţinutul contractului nu iau naştere sau
nu devin exigibile decât în momentul predării lucrului.
F. Contracte cu executare imediată şi contracte cu execu-

tare succesivă
O asemenea clasiicare se face în funcţie de modul de execu-
tare a contractelor.
Contractul cu executare imediată este acel contract care are
ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută instantaneu,
dintr-o dată.
Contractul cu executare succesivă este acel contract în care
obligaţiile părţilor (sau cel puţin ale uneia din ele) se execută în
timp, printr-o serie de prestaţii repetate la anumite intervale. O pre-
staţie continuă vom avea, de exemplu, în cazul asigurării folosinţei
lucrului, în contractul de locaţiune, iar prestaţii repetate, la intervale
de timp, vom avea în cazul plăţii lunare a chiriei. Sunt contracte cu
executare succesivă: contractul de muncă, contractul de societate,
contractul de asigurare etc.
Suspendarea executării obligaţiilor este posibilă doar la contrac-
tul cu executare succesivă. De asemenea, în cazul celor două for-
me de contracte, în mod diferit se va pune şi problema riscurilor
contractuale.
G. Contracte principale şi contracte accesorii

Contractul principal este acel contract care are o valoare juridică
de sine stătătoare şi nu depinde de niciun alt contract.
Contractul accesoriu este acel contract care nu are o existenţă
şi o valoare juridică de sine stătătoare, ci depinde de existenţa unui
alt contract principal.
Un contract accesoriu poate i încheiat concomitent cu contrac-
tul principal sau ulterior. El poate i cuprins într-o clauză specială în
chiar cuprinsul contractului principal, dar poate i încheiat şi printr-
un act distinct. Întotdeauna soarta contractului accesoriu depinde
de soarta contractului principal (accesorium sequitur principale). În
mod obişnuit, contractele accesorii sunt încheiate pentru garantarea
executării contractului principal (contractul de ipotecă, gaj, ideiusi-
une, clauza penală, clauza de arvună etc.).
H. Concepţia clasică liberală a impus contractul ca iind opera a

două părţi egale, care decid asupra naturii şi conţinutului acestuia.
Se airmă însă că, practic, acordul ar i doar opera exclusivă a uneia
dintre părţi, cealaltă parte având doar libertatea să adere sau nu la
acel contract. Această situaţie este întâlnită foarte frecvent în cazul
contractelor profesioniştilor, adică a acelor contracte prin care pro-
fesionistul îşi realizează obiectul de activitate, realizează activitatea

speciică întreprinderii sale. De exemplu, în cazul în care comercian-
tul are drept obiect de activitate furnizarea de bunuri, contractul său
principal este contractul de furnizare de bunuri. Contractul prin care
un arhitect îşi realizează activitatea sa este contractul de proiectare.
Celelalte contracte ale sale sunt auxiliare; ca inalitate ele servesc
atingerii scopului profesionistului, dar pe lângă contractul principal.
Ca urmare, în sfera activităţii profesioniştilor, rolul voinţei păr-
ţilor în formarea contractelor este diferit, criteriu potrivit căruia
contractele pot i clasiicate în:
– contracte negociate, contracte forţate, contracte de adeziune;
– contracte în formă simpliicată (ofertă urmată de acceptare;
comandă urmată de executare), contracte complexe sau grupuri de
contracte, în cazul cărora existenţa sau executarea unui contract
determină existenţa sau derularea unuia sau altora, toate contrac-
tele din grup conlucrând la realizarea scopului general al părţilor în
cadrului grupului de contracte[1].
6.1.3. Contracte negociate. Contracte de adeziune. Contracte

forţate
A. Contractele negociate
Contractul negociat este tipul tradiţional de contract, el iind re-
zultatul discuţiilor dintre părţile contractante care se poartă în aşa
numita perioadă precontractuală. Părţile care negociază au liberta-
tea să pună capăt discuţiilor pe care le-au început în vederea ajun-
gerii la realizarea acordului de voinţă; această libertate aparţinând
iecărui participant la negociere. Libertatea contractuală presupune
posibilitatea participanţilor la circuitului contractual de a purta discu-
ţii paralele şi de a compara diversele propuneri sau oferte, optând
pentru cea mai avantajoasă.
Actualul Cod civil, spre deosebire de cel anterior, reglementea-
ză expres regulile referitoare la negocierea contractelor, instituind
şi sancţiuni pentru nerespectarea lor[2].
gh. piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale, op. cit., p. 70.

[1]
Pentru o analiză referitoare la contractual de negociere, sub denumirea

[2]
de „acord de principiu”, a se vedea J. goiCoViCi, Acordul de principiu, în Dreptul

nr. 4/2002, p. 47 şi urm.
B. Contractele de adeziune
Deşi oamenii sunt egali în drepturi, ei nu sunt egali în fapt. Ca
urmare, cei puternici sau bogaţi au libertatea de a impune celor
slabi sau săraci condiţiile contractuale. Unele mărfuri şi servicii pot
i procurate doar de la anumiţi profesionişti care impun clienţilor lor
contracte tip (contracte tipizate) sau contracte de adeziune – aşa
cum au fost ele intitulate în actualul Cod civil. În legislaţia anterioa-
ră datei de 1 octombrie 2011 nu exista reglementat un contract cu
o asemenea denumire, deşi în practică era foarte des întâlnit. In-
clus în prevederile legale, acest tip de contract s-a transformat din
contract nenumit în contract numit, având denumire consacrată şi
reglementare de sine stătătoare.
Contractul de adeziune este deinit în art. 1175 C. civ. ca iind
acel contract ale cărui clauze esenţiale sunt impuse ori sunt redac-
tate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiu-
nilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare[1]. În
acest tip de contract, ale cărui clauze sunt stabilite numai de una
dintre părţi, cealaltă parte nu are posibilitatea de a le discuta sau
negocia, ci doar facultatea de a adera la contract, acceptându-l ca
atare, sau de a nu contracta.
De exemplu, într-un contract de furnizare de energie electrică
consumatorul trebuie să încheie contractul, având interesul de a
beneicia de energie electrică; similar, producătorul are interes de
a comercializa energia pe care o produce, încheind contractele co-
respunzătoare. Mai mult, în contractele de furnizare de utilităţi, de
cele mai multe ori consumatorul nu are nici posibilitatea de a-şi ale-
ge partenerul contractual, deoarece există un singur furnizor pentru
serviciul respectiv.
Multe din contractele profesionale sunt contracte de adeziune.
Ele sunt foarte frecvente în prezent: contractele de asigurare, con-
tractele de furnizarea a utilităţilor (apă, gaz, electricitate), contractele
de telefonie ixă sau mobilă, contractele de transport, contractele
de servicii de televiziune prin cablu, contractele bancare (care cu-
prind o parte nenegociabilă impusă clientului sub forma unor clau-
ze standard denumite „condiţii generale”), contractele încheiate pe
[1]
În Codul civil din Québec, acest contract este prevăzut în articolul 1379 şi este
numit „le contrat d’adhésion”. Dispoziţiile legale au aceeaşi esenţă: „les stipulations
essentielles qu’il comporte ont été imposées par l’une des parties ou rédigées par
elle, pour son compte ou suivant ses instructions, et qu’elles ne pouvaient être
librement discutées”; a se vedea i. BoŢi, Codul civil din Quebec: sursă de inspiraţie
în procesul de recodiicare a dreptului civil român, în S.U.B.B. nr. 1/2011, p. 5 şi
urm.
baza caietelor de sarcini (care sunt parte componentă din contractul

încheiat), contracte de leasing, contracte de franciză.
Speciicul acestor contracte constă în faptul că ele nu se încheie
în urma discuţiilor sau negocierilor libere, la fel ca în dreptul privat
clasic, ci prin adeziune a părţii contractante mai slabe din punct de
vedere economic la proiectul de contract al cărui conţinut este pre-
stabilit de către partea contractantă mai puternică. Ele derivă din
inegalitatea economică care există între părţile contractante.
Într-o mare parte din contractele încheiate de profesionişti una
din părţile contractante este consumatorul, iar contractele încheia-
te între profesionişti şi consumatori sunt de multe ori contracte de
adeziune. Valabilitatea acestora este supusă prevederilor legislaţiei
referitoare la protecţia consumatorului. Pentru protecţia consuma-
torilor, a părţii căreia i s-au impus condiţiile contractuale fără posi-
bilitatea de negociere, art. 1177 C. civ. arată expres că acest tip de
contract rămâne supus legilor speciale şi doar în completare se vor
aplica dispoziţiile Codului civil.
Contractele de adeziune au o parte predeterminată, nenegocia-
bilă, care se impune uneia din părţi sub forma condiţiilor generale,
preţuri sau tarife minimale ori clauze standard.
Clauzele standard sunt stipulaţiile stabilite în prealabil de una
dintre părţi pentru a i utilizate în mod general şi repetat şi care sunt
incluse în contract fără să i fost negociate cu cealaltă parte.
În ideea de a proteja partea slabă, anumite clauze standard, im-
puse părţii slabe sunt valabile şi produc efecte doar dacă respectă
prevederile art. 1203 C. civ. referitoare la clauzele neuzuale.
Pentru ca aceste clauze să producă efecte este necesar să ie
acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte.
C. Contractele forţate sau impuse

Libertatea de contracta se concretizează şi în alegerea partene-
rului contractual şi în dreptul de a nu contracta. Cu toate acestea,
de foarte multe ori încheierea sau executarea unor contract este
impusă de lege.
Este cazul contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru
accidente de circulaţie necesare pentru a putea circula pe drumuri-
le publice cu autoturismul, contractul de asigurare a locuinţei pen-
tru unele riscuri (inundaţie, cutremur etc.). Pentru exercitarea unor
profesii reglementate sau autorizate este necesar să se încheie un
contract de asigurare de răspundere profesională (avocat, practician
în insolvenţă, medic). Contractul de muncă este un contract pe care
trebuie să îl închei dacă doreşti să desfăşori activitate în calitate de

salariat[1]. Intră în această categorie şi contractele pe care trebuie să
le încheie medicii de familie cu casele de sănătate pentru a li plăti
serviciile medicale prestate.
Neîndeplinirea obligaţiei legale de a încheia aceste contracte
atrage sancţionarea celui care nu s-a conformat. De obicei sancţi-
unea este administrativă (amendă, suspendarea permisului de con-
ducere) dar poate i şi civilă (amenzi cominatorii, daune cominatorii).
6.1.4. Contracte simple. Contracte complexe. Grupuri de

contracte
După structura lor, contractele se clasiică în contracte simple,
contracte complexe şi grupuri de contracte.
A. Contractele simple
Majoritatea contractelor sunt contracte simple, adică realizează
o singură operaţiune juridică. De exemplu, prin intermediul con-
tractului de vânzare-cumpărare se realizează transferul dreptului
de proprietate de la vânzător la cumpărător.
B. Contractele complexe
Contractele complexe sunt acelea prin intermediul cărora se re-
alizează două sau mai multe operaţiuni juridice. Ele au o structură
complexă şi rezultă din combinarea a două sau mai multe contrac-
te simple.
Contractul complex poate i privit ca o alăturare a contractelor
componente, iecare supus regimului său juridic propriu, care va i
aplicabil în continuare în mod distinct iecărui contract component.
De asemenea, poate i considerat ca un unic contract original prin
care se realizează o operaţiune juridică originală; contractul origi-
nal împrumută trăsături de la componentele din a căror îmbinarea a
rezultat, fără să i se aplice însă regimul juridic al acestora, regimul
juridic propriu iind şi el unul original.
Un exemplu de acest gen este contractul de leasing, în prezent
un contract numit, reglementat de O.G. nr. 51/1997 privind opera-
ţiunile de leasing.
[1]
Contractul de muncă este şi un contract de adeziune, deoarece o mare parte
din clauze sunt prestabilite de angajator, iar o parte este reglementată prin lege.
C. Grupuri de contracte
Prin grup de contracte înţelegem două sau mai multe contracte
strâns legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea rea-
lizării aceluiaşi obiect inal, contracte care însă îşi conservă propria
individualitate[1].
Deosebirea esenţială faţă de contractele complexe este aceea
că în grupul de contracte, contractele componente nu se contopesc,
nu îşi pierd individualitatea şi nu generează o operaţiune juridică
originală, un hibrid.
În principiu, toate aceste tipuri de contracte pot i încheiate de
profesionişti ie în realizarea activităţii întreprinderii lor, ie în mod
similar de un neprofesionist. De exemplu, încheierea unui contract
de vânzare-cumpărare în care un profesionist persoană izică achi-
ziţionează produse de papetărie pentru el şi familia sa.
Grupul de contracte cu structură lineară constă într-o înlănţuire
de contracte de aceeaşi natură care are acelaşi obiect material. De
exemplu, seria de vânzări succesive, toate având acelaşi obiect:
producătorul vinde angrosistului care, la rândul său, vinde detailis-
tului, care, la rândul său, vinde acelaşi bun consumatorului.
Grupul de contracte cu structură radiantă constă în aceea că
două sau mai multe subcontracte se grefează pe un contract prin-
cipal al cărui obiect se urmăreşte a i realizat prin executarea tuturor
contractelor[2] (contractul de proiectare a unui ediiciu în care pro-
iectantul general subcontractează proiectarea părţilor de arhitectu-
ră, a părţii de structură de rezistenţă, partea de instalaţii electrice,
instalaţii termice şi de ventilaţie etc.). Toate contractele au aceeaşi
natură, numai că unul este principal, iar celelalte îi sunt subordonate
şi sunt dependente de cel principal.
În sfera grupului de contracte s-a dezvoltat teoria răspunderii
contractuale pentru fapta altuia ca răspundere autonomă distinctă
faţă de răspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat con-
tractual în mod direct de creditor. Debitorul va răspunde contrac-
tual faţă de creditorul său pentru faptele terţelor persoane pe care
[1]
g. Viney, p. JourDain, Traité de droit civil. Les effets de la responsabilité, ed.
a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 1033 şi urm.; g. Viney, Introduction à la responsabilité,
ed. a 3-a, LGDJ, Paris, 2008, p. 490-527, p. 563-611 şi urm.; L. pop, Tratat de drept
civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 133,
134; i. DeLeanU, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice,
Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 43 şi urm.; L. pop, Răspunderea civilă contractuală
pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 11/2003, p. 66 şi urm.; i. DeLeanU, Grupurile de
contracte şi principiul relativităţii efectelor contractului – răspunderea contractuală
pentru fapta altuia, în Dreptul nr. 3/2002, p. 15 şi urm.
[2]
L. pop, op. cit., p. 133.
el le-a introdus sau antrenat în executarea contractului, cum ar i:

proprii prepuşi, subcontractanţii, partenerii din contractele acceso-
rii etc. Astfel, antreprenorul va i răspunzător faţă de clientul său
pentru faptele subantreprenorilor cărora le-a încredinţat executarea
unei părţi din contract. Acest tip de răspundere nu era consacrată
în legislaţia din România în vigoare înainte de 1 octombrie 2011. În
prezent, art. 1519 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea
pentru fapta terţilor”, arată că, în lipsă de stipulaţie contrară, debito-
rul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care
se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale[1].
6.2. Încheierea contractului
Legiuitorul român, în Secţiunea a 3-a intitulată „Încheierea con-

tractului” din Titlul II – „Izvoarele obligaţiilor”– al Cărţii a V-a – „Des-
pre obligaţii” – a Codului civil, a inclus în conceptul de „încheierea
contractului” atât elemente de fond legate de validitatea contractu-
lui, cât şi elemente formale, legate de mecanismul propriu-zis de
formare a acordului de voinţă, adică de ofertă şi acceptare.
În cele ce urmează, mai întâi vom analiza care este mecanismul
de formare a acordului de voinţă, adică modalitatea prin care oferta
şi acceptarea sunt în consens, pentru ca mai apoi să prezentăm
care sunt condiţiile pe care voinţa părţilor trebuie să le respecte
pentru a i valabilă.
Contractul este acordul între două sau mai multe persoane
(art. 1166 C. civ.). Nu este posibilă încheierea unui contract în ab-
senţa acordului de voinţe. Acordul de voinţă al părţilor se realizează
prin ofertă şi acceptare.
Potrivit art. 1182 alin. (1) C. civ., contractul se încheie prin ne-
gocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei
oferte de a contracta.
6.2.1. Încheierea contractului prin negociere

Contractul se poate încheia prin negocierea lui de către părţi.
Este suicient ca părţile să se pună de acord asupra elementelor
esenţiale ale acestuia, chiar dacă lasă unele elemente secundare
spre a i convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora
unei alte persoane.
[1]
M. DUMiTrU, Drept civil. Teoria generală a contractului profesional, op. cit.,
p. 123.
Totuşi, atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se

ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei
anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un
acord cu privire la acestea, potrivit art. 1185 C. civ.
Dacă părţile sunt de acord asupra elementelor esenţiale ale con-
tractului, dar nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori
persoana căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie,
instanţa va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea
contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi
de intenţia părţilor.
Purtarea unor tratative îndelungi în vederea încheierii unui con-
tract este frecvent întâlnită în materia raporturilor juridice la care
participă profesioniştii. Până la actuala reglementare negocierea
încheierii contractului şi regulile după care se purtau negocierile nu
erau normate. Doctrina a discutat însă de multe ori pe marginea
acestor proceduri prealabile încheierii contractului care totuşi ge-
nerau efecte pentru părţile participante la discuţii.
În mod expres legiuitorul, preluând opinia doctrinară unanimă,
a consacrat libertatea deplină a părţilor în iniţierea, desfăşurarea şi
ruperea negocierilor. Iar pentru a nu exista vreo îndoială, a prevăzut
expres că nicio răspundere nu poate i reţinută în sarcina părţilor
pentru eşecul negocierilor.
În sarcina părţilor nu se naşte obligaţia de a contracta, ci de a
negocia. Deşi părţile care negociază nu sunt răspunzătoare de eşe-
cul negocierilor, totuşi iniţierea, continuarea sau ruperea negocierile
contrar bunei-credinţe sau încălcarea obligaţiei de conidenţialitate
atrage răspunderea părţii în culpă.
Răspunderea este una delictuală, şi nu contractuală. Repararea
prejudiciului va i supusă principiului reparării integrale, legiuitorul
indicând expres o serie de elemente de care se va ţine seama la
stabilirea acestui prejudiciu: cheltuielile angajate în vederea nego-
cierilor, renunţarea de către cealaltă parte la alte oferte şi orice îm-
prejurări asemănătoare[1].
6.2.2. Încheierea contractului prin ofertă urmată de acceptare

O altă modalitate de realizare a acordului de voinţe şi de înche-
iere a contractului este oferta urmată de acceptarea fără rezerve
a ofertei.
L. pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. II. Contractul, op. cit., p. 111; g.
[1]
Viney, op. cit., p. 545-557.

A. Oferta
Vom deini oferta ca iind propunerea pe care o face o persoană
altei persoane sau publicului în general, de a încheia un anumit con-
tract în condiţii determinate. Ea a mai fost denumită şi policitaţiune.
Înainte de intrarea în vigoarea a actualului Cod civil, principiul
libertăţii contractuale a determinat pe autorii Codului civil să nu im-
pună nicio condiţie specială de formă pentru valabilitatea ofertei,
soluţie care ni se părea a i optimă. În prezent, dacă pentru înche-
ierea valabilă a contractului este cerută o anumită formă, potrivit
art. 1187 C. civ., oferta şi acceptarea trebuie emise în forma cerută
de lege pentru încheiere valabilă a contractului. Ni se pare o condi-
ţie greoaie, gândindu-ne la încheierea unui contract solemn sau a
unui contract real. În însăşi deiniţia ofertei se precizează că aceasta
trebuie să conţină suiciente elemente pentru formarea contractului,
urmând ca aspectele referitoare la formă să ie ulterior îndeplinite.
Oferta poate i făcută cu termen sau fără termen. Importanţa
termenului apare în ceea ce priveşte efectele obligatorii ale ofertei.
Oferta fără termen de acceptare adresată unei persoane absente
trebuie menţinută un termen rezonabil[1], după împrejurări, pentru
ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze ac-
ceptarea, potrivit art. 1193 C. civ.
Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane pre-
zente rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată, afară
de cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mij-
loace de comunicare la distanţă.
Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o
menţină un anumit termen. Declaraţia de revocare a unei oferte
irevocabile nu produce niciun efect.
Oferta trebuie să întrunească următoarele condiţii pentru a pro-
duce efecte juridice[2]:
– să ie neechivocă, certă şi deinitivă, adică să ie făcută fără
rezerve;
[1]
Cu privire la noţiunea de „rezonabil” din Codul civil, a se vedea B. ViuLeŢ,
Despre rezonabilitate în noul Cod civil, în C.J. nr. 11/2010, care relativ la acest
subiect airmă că „Nevoia de modernizare a noului Cod civil a supralicitat gradul de
maturizare a societăţii româneşti, instituind în mod prematur un sistem de evaluare
a unor situaţii juridice bazat pe un grad ridicat de subiectivism şi relativitate, pe care
practicienii nu îl vor putea gestiona în mod just, generând astfel premisele unor
soluţii injuste şi inacceptabile”.
[2]
p. 144.
– să ie fermă, cu intenţia clară a ofertantului de a se angaja

juridic;
– să ie precisă şi completă, în sensul de a conţine suiciente
elemente ale contractului precum şi clauzele acestuia pentru a per-
mite prin simpla ei acceptare încheierea contractului.
B. Acceptarea ofertei
Vom deini acceptarea ca iind o manifestare a voinţei juridice
a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile prevăzute în
oferta ce i-a fost adresată. În acest scop, Codul civil, în art. 1196,
formulează în termeni generali că orice act sau fapt al destinatarului
constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său
cu privire la ofertă astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în
termen la autorul ofertei.
Acceptarea poate i expresă (scris sau verbal, inclusiv printr-un
semn speciic, în cazul licitaţiilor publice) şi tacită (când rezultă din
acţiuni sau atitudini care pot i interpretate ca acceptare). Tăcerea
destinatarului sau inacţiunea nu valorează acceptare decât atunci
când aceasta rezultă din lege (de exemplu, în cazul ofertelor de
purgă), din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea,
din uzanţe sau din alte împrejurări.
Acceptarea se va adresa numai ofertantului şi va i pură şi sim-
plă, în sensul că va trebui să nu conţină propuneri de modiicare a
clauzelor, rezerve etc.
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajun-
ge la destinatar. Este necesar ca acceptarea să ajungă la ofertant
în termenul de acceptare. Dacă acceptarea ajunge la ofertant după
împlinirea termenului – deci este o acceptarea tardivă – ea va pro-
duce efecte doar dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului.
Dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau
dacă destinatarul o refuză, oferta rămâne fără efecte.
6.2.3. Conţinutul contractului

Părţile sunt libere să stabilească conţinutul contractului, putând
stabili orice clauze pe care le consideră potrivite. Condiţia este ca
acestea să nu contravină normelor de ordine publică şi bunelor
moravuri.
Părţile pot cuprinde în conţinutul contractului şi clauze standard,
omniprezente în cazul contractelor de adeziune, sau a contracte-
lor forţate. Clauzele standard sunt stipulaţii stabilite în prealabil de

una dintre părţi pentru a i utilizate în mod general şi repetat şi care
sunt incluse în contract fără să i fost negociate cu cealaltă parte.
În contracte, mai ales în contractele de adeziune, se pot regăsi
anumite clauze pe care legiuitorul le caliică drept clauze neuzuale.
Este vorba de clauzele standard care prevăd în folosul celui care
le propune: limitarea răspunderii, dreptul de a denunţa unilateral
contractul, de a suspenda executarea obligaţiilor sau care prevăd
în detrimentul celeilalte părţi: decăderea din drepturi ori din bene-
iciul termenului, limitarea dreptului de a opune excepţii, restrân-
gerea libertăţii de a contracta cu alte persoane, reînnoirea tacită a
contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care
se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor jude-
cătoreşti. Sunt clauze omniprezente în contractele de credit bancar,
de furnizare de utilităţi, de leasing în general, în contractele înche-
iate între profesionişti şi profani şi care sunt propuse şi impuse de
profesionist.
Clauzele neuzuale nu produc efecte decât dacă sunt acceptate
în mod expres, în scris, de cealaltă parte. Ca urmare, pentru în-
cheierea contractelor ce includ clauze din categoriile amintite este
necesară, pe lângă exprimarea consimţământului în general, şi ex-
primarea unui consimţământ special, suplimentar, pentru iecare
clauză neuzuală. Mai mult, pentru clauzele neuzuale se impune şi
o condiţie de formă pentru exprimarea consimţământului, şi anume
forma scrisă.
6.3. Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului
Potrivit dispoziţiilor art. 1179 C. civ., condiţiile esenţiale pentru

validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consim-
ţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, precum şi o cauză
licită şi morală.
În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului,
aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispozi-
ţiile legale aplicabile.
6.3.1. Capacitatea de a contracta

Conform art. 1180 C. civ., poate contracta orice persoană care
nu a fost declarată incapabilă de către lege şi nici oprită să în-
cheie anumite contracte. Capacitatea este regula, iar incapacita-
tea este excepţia. Regula prevăzută de art. 1180 C. civ. se aplică

atât persoanelor izice, cât şi persoanelor juridice. Textele de lege
care reglementează incapacitatea de a contracta sunt de strictă
interpretare.
Există incapacităţi generale şi incapacităţi speciale de a con-
tracta.
A. Incapacităţi generale
Incapabilul nu poate încheia niciun contract, atunci când inca-
pacitatea de exerciţiu este generală.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu au capacitate
de exerciţiu, orice contract iind posibil a i încheiat numai prin re-
prezentantul lor legal. Minorul poate încheia singur doar contracte
cu o valoare patrimonială foarte redusă. Un minor care a împlinit
vârsta de 14 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă, va putea
încheia singur anumite acte juridice, dar numai în măsura în care
nu-i produc o leziune.
Interzisul judecătoresc este persoana pusă sub interdicţie dato-
rită alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale. Pe durata punerii sub
interdicţie, lipsind capacitatea de exerciţiu, persoana respectivă nu
poate încheia niciun fel de contract. dacă s-ar încheia un aseme-
nea contract, el este lovit de nulitate relativă. O persoana alienată
mintal sau debilă mintal, dar nepusă sub interdicţie, are capacitate
de exerciţiu şi poate încheia contracte. Dacă se va cere anularea
contractului pe motiv de alienaţie sau debilitate mintala, va trebui
să se facă dovada unei asemenea incapacităţi de fapt.
B. Incapacităţi speciale
Există unele incapacităţi care constau în faptul că anumite per-
soane nu pot încheia unele contracte. Articolul 950 pct. 4 din vechiul
Cod civil prevedea ca sunt incapabili de a contracta „în genere toţi
acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”, concluzie care
poate i dedusă şi din conţinutul art. 1180 C. civ.
Prin noul Cod civil a fost eliminată interdicţia vânzării între soţi,
consacrată de art. 1307 din vechiul Cod civil, care prevedea că so-
ţii sunt incapabili de a vinde unul altuia. Mai mult, în prezent, potri-
vit Codului civil, soţii pot să îşi separe bunurile în timpul căsătoriei
şi să îşi stabilească anual regimul juridic al bunurilor dobândite în
timpul căsătoriei: comunitate legală, comunitate convenţională sau
separaţie de bunuri.
Incapacităţile speciale sunt următoarele:

1) Judecătorii, procurorii, greierii, executorii, avocaţii, notarii
publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cum-
păra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care
sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie
îşi desfăşoară activitatea, sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit
art. 1653 C. civ.
2) Potrivit art. 1654 C. civ., sunt incapabili de a cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vân-
dă;
b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru
bunurile persoanelor pe care le reprezintă;
c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolven-
ţă, executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea
inluenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are
ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare
o supraveghează.
Aceste persoane nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii
pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vân-
zarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl adminis-
trează ori a cărui administrare o supraveghează.
Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit. a) şi b) se sancţionea-
ză cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea
absolută.
6.3.2. Consimţământul
6.3.2.1. Noţiune
Prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă a părţilor
la formarea unui contract. Articolul 1179 C. civ. se referă la „con-
simţământul părţilor”, înlăturându-se astfel formularea nefericită a
fostului art. 948 pct. 2, care avea în vedere „consimţământul valabil
al parţii ce se obligă”.
Nu este posibilă încheierea unui contract în absenta consimţă-
mântul. Potrivit art. 1204 C. civ., consimţământul părţilor trebuie să
ie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Vom face însă distincţie între absenţa consimţământului şi viciile
acestuia. Lipsa consimţământului împiedică formarea convenţiei. De
aceea consimţământul este considerat un element esenţial pentru
validitatea contractului. Absenţa totală a consimţământului atrage
nulitatea absolută a contractului. În cazul viciilor de consimţământ,

consimţământul există, dar nu respectă anumite cerinţe impuse pen-
tru a i valabil, sancţiunea care intervine iind, în principiu, nulitatea
relativă (anularea).
Potrivit art. 1240 C. civ. consimţământul, voinţa de a contracta,
poate i exprimată verbal sau în scris. Voinţa poate i manifestată şi
printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor, prac-
ticilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoia-
lă asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
6.3.2.2. Viciile de consimţământ

Nu este suicient ca consimţământul să existe, se impune ca el
să ie şi valabil, adică neviciat. Potrivit art. 1204 C. civ., consimţă-
mântul părţilor trebuie să ie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă
de cauză.
Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
A. Eroarea
Eroarea este reprezentarea falsă, inexactă, a realităţii cu ocazia
încheierii unui contract.
Potrivit art. 1207 C. civ., partea care, la momentul încheierii con-
tractului, se ala într-o eroare esenţială poate cere anularea aces-
tuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că fap-
tul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului.
Nu orice eroare însă constituie viciul de consimţământ, ci, potrivit
art. 1207 C. civ., eroarea este considerată viciu al voinţei doar dacă
este esenţială. Eroarea este esenţială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra
unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu s-ar i în-
cheiat;
3. când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei cali-
tăţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar i încheiat.
Raportat la elementul real asupra căruia poartă reprezentarea
falsă, eroare poate i de fapt (se înfăţişează ca o reprezentare in-
exactă a realităţii) şi de drept (când ea se refera la existenţa sau
conţinutul unui act normativ). Eroarea de drept este esenţială atunci
când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor,
pentru încheierea contractului.
Raportat la inluenţa pe care o eroarea o exercită asupra con-

simţământului parţii, ea poate i: eroare obstacol; eroare viciu de
consimţământ; eroare indiferentă.
Eroarea obstacol este acea eroare distructivă de voinţă, deoare-
ce împiedică formarea acordului de voinţă şi, în consecinţă, a con-
tractului. Astfel, o parte are credinţa că vinde un bun, iar cealaltă
parte că i se donează. Eroarea constituie deci un obstacol la forma-
rea consimţământului. Eroarea-obstacol poate viza natura juridică a
contractului (error in negotio) sau identitatea obiectului contractului
(error in corpore). De exemplu, una dintre părţi crede că vinde un
lucru, iar cealaltă parte că cumpăra alt lucru.
Eroarea viciu de consimţământ nu împiedică formarea consim-
ţământului, dar alterarea sa duce la nulitatea relativă a contractului.
Eroarea poate exista asupra identităţii obiectului prestaţiei sau
asupra unei calităţi a acestuia ori asupra unei alte împrejurări con-
siderate esenţiale de către părţi, în absenţa căreia contractul nu
s-ar i încheiat.
Eroarea asupra persoanei. La contractele cu titlu oneros sunt
indiferente identitatea şi calitatea persoanei cu care s-a încheiat
contractul. Fac excepţie contractele încheiate intuitu personae, adi-
că acele convenţii încheiate în consideraţia persoanei (de exemplu:
contractele de societate, depozit, împrumut, mandat, contractul cu
un avocat, medic, arhitect, muzician, pictor etc.). Eroarea poate
purta asupra identităţii (izice sau civile) persoanei cocontractantu-
lui sau asupra însuşirilor substanţiale ale persoanei, determinante
la încheierea contractului.
Eroarea indiferentă nu inluenţează în niciun fel consimţământul
şi contractul încheiat.
Există câteva situaţii în care eroarea nu poate i invocată:
– eroare este nescuzabilă şi contractul nu poate i anulat dacă
faptul asupra căruia a purtat eroarea putea i, după împrejurări, cu-
noscut cu diligenţe rezonabile;
– eroarea de drept. Codul civil consacră eroarea de drept ca vi-
ciu de consimţământ doar dacă priveşte o normă juridică conside-
rată determinantă de părţi la încheierea contractului, ceea ce este o
chestiune subiectivă şi greu de probat. Însă nu întotdeauna eroarea
de drept poate i invocată. Este cazul dispoziţiilor legale accesibile
şi previzibile, care sunt prezumate a i cunoscute;
– eroarea asumată. Nu atrage anularea contractului eroarea
care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare
a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia

să ie asumat de acesta;
– eroarea de calcul. Simpla eroare de calcul nu atrage anularea
contractului, ci numai rectiicarea, afară de cazul în care, concreti-
zându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru în-
cheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea
oricăreia dintre părţi.
Sancţionarea erorii. Pe ideea salvării contractului anulabil legiu-
itorul a găsit o soluţie remediu, care să înlocuiască soluţia anulării
contractului şi să îl menţină, sub denumirea marginală „Adaptarea
contractului”, în cuprinsul art. 1213 C. civ. Este o adaptare a contrac-
tului realizată de părţile contractante, şi nu de instanţă, mai precis de
către partea care nu a fost în eroare şi care adaptează contractul la
cerinţele eronate ale părţii alate în eroare. Aceasta este moneda de
schimb pentru ca cel care s-a alat în eroare să renunţe la acţiunea
în anularea contractului. Eroarea este transformată în realitate prin
manifestarea de voinţă a contractantului care nu s-a alat în eroare
şi care execută sau este pe punctul de executa contractul.
Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contrac-
tului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execu-
te ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea
îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a
fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. Condiţia
este ca cocontractantul să dorească să execute sau să execute
contractul aşa cum l-a înţeles partea alată în eroare.
Proba erorii se poate face prin orice mijloc de probă şi cade în
sarcina celui care o invocă.
B. Dolul
Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a alat
într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte
părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl in-
formeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea
să i le dezvăluie.
Este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în
eroare a unei persoane prin folosirea de mijloace viclene în sco-
pul de a o determina să încheie contractul. Dolul a mai fost denu-
mit eroare provocată sau o circumstanţă agravantă a erorii. Dolul
conţine un element intenţionat (voinţa de a induce în eroare) şi un
element material (folosirea de mijloace viclene pentru realizarea
intenţiei de inducere în eroare). Simpla exagerare în scop de recla-
mă a calităţii mărfurilor oferite spre vânzare, precum şi trecerea sub

tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul le-ar descoperi singur,
nu constituie dol (dolus bonus).
Dolul va i principal atunci când el a fost determinant la încheie-
rea contractului şi incidental, când eroarea provocată nu a fost de-
terminantă.
Tăcerea nu constituie prin ea însăşi un dol, dar poate i constitu-
tivă de dol numai când reticenţa se referă la unele elemente asupra
cărora partea, dată iind pregătirea sa tehnică şi profesională, era
obligata să informeze pe cocontractant.
Orice activitate dolosivă presupune existenţa următoarelor con-
diţii: eroarea să i fost determinantă la încheierea contractului; să
provină de la cealaltă parte; să ie anterioară încheierii contractului;
dolul să ie dovedit, căci nu se prezumă niciodată.
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere
anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a alat nu a fost
esenţială.
Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la repre-
zentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi. Anularea
contractului este posibilă şi atunci când dolul provine de la un terţ,
dar în anumite situaţii.
În caz de dol, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de
a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă prefe-
ră menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei
sale cu valoarea daunelor-interese la care ar i îndreptăţit.
C. Violenţa
Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub
imperiul unei temeri justiicate induse, fără drept, de cealaltă parte
sau de un terţ.
Există violenţă când temerea insulată este de aşa natură încât
partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa
consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea sau bunurile sale
ar i expuse unui pericol grav şi iminent.
Acest viciu de consimţământ constă în constrângerea sau ame-
ninţarea unei persoane cu un rău injust, de natură a-i insula o te-
mere care o determină să încheie un act juridic pe care, altfel, nu
l-ar i încheiat. Practic, în cazul violenţei nu ne alăm în prezenta
unei vicieri a consimţământului, ci, pur şi simplu, în absenţa sa. Li-
bertatea de decizie a persoanei este afectată. Dacă n-ar i existat
constrângerea izică sau morală, partea nu ar i încheiat contractul.
Violenţa presupune existenţa a două elemente: ameninţarea cu

un rău injust şi insularea unei temeri de natură a determina victima
să încheie contractul. Răul cu care victima este ameninţată poate
prezenta forma constrângerii izice (omor, lovituri, privare de liber-
tate etc.), morală (atingeri aduse onoarei, reputaţiei etc.) sau patri-
monială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plaţi etc.). Răul cu
care se ameninţă partea trebuie să ie iminent şi să aibă o anumită
gravitate.
Actele de violenţă pot proveni de la o parte contractantă, dar
şi de la un terţ. Atrage anularea însă numai dacă partea al cărei
consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau, după caz, ar i trebuit
să cunoască violenţa săvârşită de către terţ. Independent de anu-
larea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce
ar rezulta.
Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este
îndreptată împotriva unei persoane apropiate, precum soţul, soţia,
ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei consimţământ a fost viciat.
În toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama
de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra că-
ruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a
putut inluenţa starea acestuia la momentul încheierii contractului.
Contractul încheiat de o parte alată în stare de necesitate nu poate
i anulat decât dacă cealaltă parte a proitat de această împrejura-
re. Deci aprecierea violenţei va i făcută de judecător după criterii
subiective.
Constituie violenţă şi temerea insulată prin ameninţarea cu exer-
ciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să i fost violenţă, nu
atrage anularea contractului.
Violenţa ca viciu de consimţământ va putea i dovedită prin orice
mijloc de probă, iar sarcina probei este a celui care invocă violen-
ţa la încheierea contractului. Sancţiunea contractului încheiat sub
violenţă este nulitatea relativă. Dacă prin exercitarea violenţei s-a
produs părţii şi un prejudiciu, autorul va i obligat şi la plata daunelor.
În caz de violenţă cel al cărui consimţământ este viciat are drep-
tul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă
preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea pre-
staţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar i îndreptăţit.
D. Leziunea
Sub imperiul actualului Cod civil, leziunea este un viciu de con-
simţământ cu un domeniu de incidenţă general. Ea implică, în mod
cumulativ, un dezechilibru lagrant între prestaţii şi exploatarea unu-
ia dintre partenerii contractuali.
Articolul 1206 alin. (2) C. civ. prevede că „de asemenea, consim-
ţământul este viciat în caz de leziune”. Pare vădit că, în concepţia
redactorilor actualului Cod civil, leziunea se prezintă ca un viciu de
consimţământ. Mai mult, faptul că leziunii i s-a dat o astfel de ca-
liicare juridică se desprinde şi din art. 1221 alin. (1) C. civ., potri-
vit căruia „există leziune atunci când una dintre părţi, proitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe
a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane
o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii
contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Leziunea constă într-o pagubă materială pe care o suportă una
dintre părţile contractante, din cauza disproporţiei vădite de valoa-
re între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care urma să o
primească în schimbul ei. Existenţa leziunii se apreciază şi în func-
ţie de natura şi scopul contractului. Leziunea poate exista şi atunci
când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea
sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la
ansamblul circumstanţelor.
Chiar dacă, în contextul actualului Cod civil, leziunea este de
aplicaţie generală, nu înseamnă că ea este compatibilă cu absolut
toate contractele. Potrivit art. 1224 C. civ., cu denumirea marginală
„Inadmisibilitatea leziunii”, nu pot i atacate pentru leziune contrac-
tele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute
de lege.
Sancţionarea leziunii. Articolul 1222 C. civ. evidenţiază sancţi-
unile pe care le atrage instituţia investigată: în cazul unui contract
lezionar, partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poa-
te cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obli-
gaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar i îndreptăţită.
Înţelegem de aici că victima leziunii nu este ţinută să distrugă con-
tractul, ci poate opta pentru menţinerea sa, având loc micşorarea
propriei obligaţii.
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cea-
laltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a creanţei sau, după
caz, o majorare a propriei obligaţii. În această situaţie se vor aplica
regulile referitoare la adaptarea contractului.
Cu excepţia leziunii asupra minorului, acţiunea în anulare este

admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea
pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promi-
să sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste
până la data cererii de anulare.
6.3.3. Obiectul contractului

Obiectul este unul dintre elementele esenţiale pentru validitatea
contractului. Potrivit art. 1225 C. civ., obiectul contractului îl repre-
zintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul
şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese
din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
Obiectul contractului trebuie să ie determinat şi licit, sub sancţi-
unea nulităţii absolute. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit
de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul
(a da, a face sau a nu face). Sub sancţiunea nulităţii absolute, el
trebuie să ie determinat sau cel puţin determinabil şi licit.
Dacă obiectul ar lipsi, contractul ar i inexistent.
Referindu-se la obiectul convenţiilor, Codul civil mai prevede că
doar lucrurile care se ală în circuitul civil pot i obiectul unui con-
tract, că obligaţia trebuie să aibă ca obiect un lucru determinat, cel
puţin în specia sa, precum şi faptul că pot forma obiectul obligaţiei
şi lucrurile viitoare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul con-

tractului:
1. Bunul să existe în momentul încheierii contractului sau să
existe în viitor. Este posibil ca lucrul să nu existe în prezent, dar el
să existe în viitor. Bunurile viitoare pot forma obiectul contractelor
şi cel mai frecvent este întâlnită vânzarea unor astfel de bunuri în
raporturile comerciale.
2. Bunul să ie determinat sau determinabil la încheierea con-
tractului. Un asemenea bun poate i cert (când este determinat în
individualitatea sa) sau de gen (când este determinat în specia sa).
Bunurile de gen trebuie să ie determinate în contract prin cantita-
tea şi calitatea lor.
3. Bunul să ie posibil din punct de vedere material şi juridic, de-
oarece nimeni nu se poate obliga la imposibil. O asemenea impo-
sibilitate trebuie să ie absolută. Contractul este valabil chiar dacă,
la momentul încheierii sale, una dintre părţi se ală în imposibilitate

de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se pre-
vede altfel.
4. Bunul să ie în circuitul civil.
5. Obiectul contractului este obligatoriu să ie un fapt personal
al celui care se obligă, deoarece nimeni nu poate i obligat prin vo-
inţa altuia. Spre deosebire de situaţia vechii reglementări, se recu-
noaşte însă valabilitatea vânzării bunului altuia. Dacă prin lege nu
se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii.
Debitorul este obligat să le procure şi să le transmită creditorului
sau, după caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obli-
gaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate[1].
Atunci când preţul sau orice alt element al contractului urmea-
ză să ie determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod
corect, diligent şi echidistant. Dacă terţul nu poate sau nu doreşte
să acţioneze ori aprecierea sa este în mod manifest nerezonabilă,
instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul sau
elementul nedeterminat de către părţi.
Dacă un contract încheiat între profesionişti nu stabileşte preţul
şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că
părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul
respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
[1]
Potrivit art. 1683, cu denumirea marginală „Vânzarea bunului altuia”: „(1) Dacă,
la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se ală
în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure
transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător. (2) Obliga-
ţia vânzătorului se consideră ca iind executată ie prin dobândirea de către acesta a
bunului, ie prin ratiicarea vânzării de către proprietar, ie prin orice alt mijloc, direct
ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului. (3) Dacă din
lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratiicării
contractului de vânzare de către proprietar. (4) În cazul în care vânzătorul nu asigură
transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere
rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-in-
terese. (5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior
nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă
poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, ie reducerea preţului proporţi-
onal cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, ie rezoluţiunea contractului în cazul în
care nu ar i cumpărat dacă ar i ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.
(6) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileş-
te, în mod corespunzător, potrivit art. 1.702 şi 1.703. (referitoare la garanţia pentru
evicţiune, n.n.). Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului
cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite ram-
bursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare”.
Atunci când nu poate i stabilită potrivit contractului, calitatea

prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să ie rezonabilă sau,
după împrejurări, cel puţin de nivel mediu[1].
6.3.4. Cauza în contracte

Potrivit art. 1235 C. civ., cauza este motivul care determină i-
ecare parte să încheie contractul. Cauza trebuie să existe, să ie
licită şi morală.
Cauza constituie unul din elementele esenţiale pentru validitatea
contractului. Ea constituie motivul psihologic determinant al acestu-
ia şi constă în reprezentarea scopului concret în vederea realizării
căruia se consimte la asumarea obligaţiei. Nu se poate asuma o
obligaţie în absenţa unui scop. Într-un contract de vânzare, cauza
obligaţiei cumpărătorului este dobândirea bunului, iar cauza obli-
gaţiei vânzătorului este obţinerea preţului. Cauza este distinctă de
consimţământ şi de obiectul obligaţiei.
Condiţiile de validitate a cauzei sunt următoarele:

1. Cauza să existe. În caz contrar obligaţia nu mai este valabi-
lă. Înseamnă că debitorul s-a obligat în credinţa greşită a existenţei
cauzei (de exemplu, cumpărătorul achită preţul, fără să ştie însă
că bunul cert pe care voia să-l cumpere a pierit anterior încheierii
contractului). Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu ex-
cepţia cazului în care contractul a fost greşit caliicat şi poate pro-
duce alte efecte juridice.
2. Cauza obligaţiei să ie licită. Ea este ilicită când este contrară
legii şi ordinii publice. Cauza este ilicită şi atunci când contractul este
doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative,
adică atunci când actul juridic este încheiat în scopul fraudării legii.
Este nulă vânzarea care ascunde o donaţie întemeiată nu pe inten-
Dezacordul asupra calităţii este reglementat de dispoziţiile art. 1691 C. civ.,

[1]
potrivit căruia „(1) În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bu-
nului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul
prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi,
va desemna de îndată un expert în vederea constatării. (2) Prin aceeaşi hotărâre
se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului. (3) Dacă păstrarea bunu-
lui ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea
dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.
(4) Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executa-
re celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se ală într-o
localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz
contrar, hotărârea va i comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei”.
ţia de a gratiica, ci pe o contraprestaţie cu caracter ilicit. Dovada

caracterului ilicit al cauzei se poate face prin orice mijloc de probă.
3. Cauza să ie morală, adică să nu ie contrară bunelor mora-
vuri.
Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului
dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunos-
cut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Chiar dacă nu a fost exprimată cauza în contract, în mod expres,
convenţia rămâne valabilă. Existenţa unei cauze valabile se prezu-
mă până la proba contrară. Înscrisul care ar constata obligaţia este
valid, deşi din conţinutul său nu rezultă cauza (de exemplu, mă oblig
să plătesc o sumă de bani, fără să menţionez în act dacă plata se
face cu titlu de împrumut sau cu altă destinaţie).
6.4. Forma contractului
Conform principiului consensualismului, manifestarea de voinţă

nu este supusă, în principiu, unor formalităţi. Aceasta înseamnă ca
părţile sunt libere să-şi manifeste consimţământul în orice formă
ar dori ele.
Deşi marea majoritate a contractelor sunt consensuale, legea
poate prevedea expres o anumită formă solemnă, ca o condiţie
pentru însăşi validitatea contractului. Principiul formalismului, ca o
excepţie de la cel al consensualismului, condiţionează validitatea
contractelor de exprimarea consimţământului părţilor într-o formă
solemnă.
Înscrisul care constată încheierea contractului poate i sub sem-
nătură privată sau autentic. Prin excepţie, convenţiile care strămu-
tă sau constituie drepturi reale care urmează a i înscrise în cartea
funciară trebuie să ie încheiate prin înscris autentic, în afara altor
cazuri prevăzute de lege.
Sancţiunea care intervine este cea a nulităţii absolute. Contractul
încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere
pentru încheierea sa valabilă, este lovit de nulitate absolută.
Dacă părţile s-au învoit ca un contract să ie încheiat într-o anu-
mită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte vala-
bil chiar dacă forma nu a fost respectată, potrivit art. 1242 C. civ.
Modiicarea contractului este supusă condiţiilor de formă cerute
de lege pentru încheierea sa, dacă prin lege nu se prevede altfel.
1. Cazurile în care forma solemnă este cerută de lege ca o

condiţie de validitate a contractului. Asemenea contracte mai sunt
denumite şi solemne. Contractul solemn se încheie valabil numai
prin exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită formă so-
lemnă, prevăzută ad validitatem printr-o dispoziţie expresă a legii.
Forma solemnă este un element constitutiv al acestui contract şi o
condiţie esenţială a validităţii sale. Forma pe care o îmbracă con-
tractul solemn este cea a unui înscris autentic. Atât Codul civil, cât
şi unele legi speciale prevăd în mod expres contractele care tre-
buie să îndeplinească forma solemnă, ca o condiţie ad validitatem:
contractul de donaţie (fac excepţie darurile manuale şi donaţiile in-
directe); ipoteca imobiliară convenţională; subrogarea în drepturile
creditorului, consimţită de debitor etc.
2. Cazuri în care formalitatea este cerută de lege ca o condiţie

de probaţiune a contractului. Uneori, legea cere forma scrisă a con-
tractului, dar nu ca o condiţie ad validitatem, ci pentru proba lui (ad
probationem). Forma cerută ad probationem se materializează în
scris. Legea cere forma scrisă ad probationem în cazul tranzacţiei,
contractului de locaţiune, contractului de asigurare, contractului de
depozit voluntar. De asemenea, în cazul contractului de adeziune
în care se folosesc formulare tipizate forma scrisă este cerută ad
probationem.
3. Cazuri în care legea impune anumite forme de publicitate.

Sunt situaţii în care legea impune anumite tehnici juridice de natură
a asigura dobândirea, constituirea, certitudinea, evidenţa şi opoza-
bilitatea faţă de terţi a contractelor prin care se constituie, transmit
sau se sting drepturi reale imobiliare. Prin publicitatea imobiliara
se aduce la cunoştinţa terţilor situaţia juridică a bunurilor imobile
alate în circuitul civil; permite statului să exercite un control eicient
asupra schimbărilor ce se produc în situaţia materială a imobilelor
(prin partaj, schimbarea destinaţiei sau categoriei de folosinţă etc.)
şi în situaţia juridică a acestora (de exemplu: înstrăinare, grevare
cu sarcini etc.).
4. Cazul contractelor reale – în care, neiind suicient acordul de

voinţe al părţilor la încheierea contractului, legea impune necesita-
tea tradiţiunii lucrului.
6.5. Nulitatea contractului
6.5.1. Regimul juridic al nulităţii contractelor

Nulitatea este o sancţiune civilă constând în desiinţarea cu efect
retroactiv (de la data încheierii sale) a contractului încheiat cu în-
călcarea dispoziţiilor legale (de fond şi de formă). Un asemenea
contract, încheiat în dispreţul legii, nu poate produce efecte juridice.
Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege
pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu
se prevede o altă sancţiune. Nulitatea se aplică oricărui contract.
Dacă sub vechea reglementare nulitatea putea i doar judiciară,
adică putea i constată sau declarată doar de o instanţă judecăto-
rească, în prezent se consacră şi nulitatea amiabilă. Astfel, potrivit
art. 1246 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea con-
tractului poate i constatată sau declarată prin acordul părţilor. Nu-
litatea amiabilă poate i însă şi un mijloc de a frauda legea, având
în vedere efectele retroactive ale nulităţii.
Prin acordul părţilor nu pot i instituite şi nici suprimate cauze de
nulitate absolută sau relativă. Orice convenţie sau clauză contrară
este considerată nescrisă.
A. Nulitatea absolută
Aceasta intervine atunci când la încheierea contractului s-a în-
călcat o dispoziţie legală instituită pentru ocrotirea unui interes ge-
neral. Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din
lege că interesul ocrotit este unul general.
Cazurile când operează nulitatea absolută sunt următoarele:
a) când contractului îi lipseşte unul dintre elementele esenţiale,
structurale (consimţământul, obiectul, cauza) sau atunci când obiec-
tul ori cauza sunt ilicite sau imorale, în anumite situaţii. În ceea ce
priveşte consimţământul, va opera nulitatea absolută numai prin
intervenţia unei erori-obstacol sau dacă, pur şi simplu, consimţă-
mântul ar lipsi cu desăvârşire;
b) contractul a fost încheiat de o persoană lipsită de capacitate
de folosinţă sau încalcă o prohibiţie legală de a contracta instituită
din raţiuni sau interese publice;
c) contractul s-a încheiat fără respectarea formei solemne pre-
văzuta de lege pentru însăşi validitatea lui (ad validitatem);
d) în cazul în care contractul a fost încheiat prin fraudarea le-
gii. Frauda constă în încălcarea intenţionată de către părţi, prin fo-
losirea unor mijloace viclene, a dispoziţiilor imperative ale legii cu

ocazia încheierii contractului. Astfel se poate recurge la eludarea
legii (care constă în ocolirea sau evitarea intenţionată a respectării
sau aplicării întocmai a unor dispoziţii normative cu ocazia încheierii
contractului) sau simulaţia ilicită (când se urmăreşte un scop ilicit
pentru fraudarea legii sau interesele statului).
Nulitatea absolută poate i invocată de orice persoană care are
un interes juridiceşte ocrotit. Pe lângă părţile contractante, succe-
sorii acestora şi creditorii chirografari mai pot invoca nulitatea ab-
solută, precum şi instanţa din oiciu.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate i
invocată oricând, ie pe cale de acţiune, ie pe cale de excepţie.
Un contract lovit de nulitate absolută nu poate i conirmat decât
în cazurile prevăzute de lege. Părţile nu pot, de comun acord, să
valideze un asemenea contract.
B. Nulitatea relativă
Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale institui-
te pentru ocrotirea unui interes particular este anulabil. Contractul
este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la
capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a
fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.
Exemple de cauze de nulitate relativă sunt următoarele:
a) consimţământul exprimat la încheierea contractului a fost vi-
ciat prin eroare, dol, violenţă ori leziune;
b) contractul a fost încheiat de persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care
au acţionat fără a respecta prevederile legale referitoare la supli-
nirea sau întregirea capacităţii lor. Contractul încheiat de minorul
sub 14 ani, de alienatul mintal ori debilul mintal pus sub interdicţie
judecătorească, precum şi de reprezentantul lor legal atunci când
nu a existat încuviinţarea instanţei de tutelă când aceasta era ce-
rută de lege, este lovit de nulitate relativă. Aceeaşi sancţiune se va
aplica şi contractelor încheiate de minorul care a împlinit 14 ani,
fără încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, când aceasta era
impusă de lege;
c) contractul încalcă o prohibiţie legală de a contracta instituită
în scopul ocrotirii unor interese personale;
d) lipsa cauzei, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
caliicat şi poate produce alte efecte juridice.
Nulitatea relativă nu poate i invocată decât de partea ori de

persoana ocrotită prin dispoziţia legală încălcată la încheierea ac-
tului. Nulitatea relativă nu poate i invocată din oiciu de instanţa
judecătorească.
Acţiunea în anulare este supusă prescripţiei extinctive. Nulita-
tea relativă poate i invocată pe cale de acţiune numai în termenul
de prescripţie stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se
cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă
a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a
dreptului la acţiunea în anulare.
Nulitatea relativă poate i acoperită prin conirmare (expresă sau
tacită) de persoana care avea dreptul să o invoce. Între părţi, efectul
conirmării este acela că nulitatea dispare cu efect retroactiv. Atunci
când conirmarea putea i făcută de mai multe persoane şi numai
una dintre ele conirmă contractul anulabil, conirmarea efectuată de
aceasta nu operează şi în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, care rămân
în drept să invoce nulitatea relativă. Faţă de terţi, nulitatea relativă
va produce efecte pentru viitor.
În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu re-
iese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil.
6.5.2. Salvarea contractului

Nulitatea parţială. În ideea salvării contractului, Codul civil pre-
vede: clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în
întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă,
în lipsa acestora, contractul nu s-ar i încheiat. În cazul în care con-
tractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept
cu dispoziţiile legale aplicabile. Aceste dispoziţii se aplică în mod
corespunzător şi clauzelor care contravin unor dispoziţii legale im-
perative şi sunt considerate de lege nescrise.
Nulitatea contractului plurilateral. În cazul contractelor cu mai

multe părţi – cum este cazul contractului de societate – în care pre-
staţia iecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun,
nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desiin-
ţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea
acesteia este esenţială pentru existenţa contractului.
Refacerea contractului nul. Contractul nul poate i refăcut, în tot

sau în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la
data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce
efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Conversiunea contractului. Un contract lovit de nulitate absolu-

tă va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplini-
te condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Aceste dispoziţii
nu se aplică dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este
stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese în chip neîndoielnic
din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.
Validarea contractului nul. Contractul afectat de o cauză de

nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită. Nulitatea
poate i acoperită prin conirmare sau prin alte moduri anume prevă-
zute de lege. Conirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa,
expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.
Voinţa de a renunţa trebuie să ie certă. Conirmarea îşi produce
efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la
mijloacele şi excepţiile ce puteau i opuse, sub rezerva însă a drep-
turilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă.
Adaptarea contractului. Dacă o parte este îndreptăţită să invo-

ce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte de-
clară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta
fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, con-
tractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din
urmă parte. În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în
care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul
şi înainte ca aceasta să i obţinut anularea, cealaltă parte trebuie,
în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notiicată ori de
la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să
declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întâr-
ziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea alată în eroare.
Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii alate în eroare
în termenul anterior sau contractul a fost executat, dreptul de a ob-
ţine anularea este stins şi notiicarea de mai sus este considerată
lipsită de efecte[1].

[1]
p. 165.
6.5.3. Efectele nulităţii contractului

Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat
a nu i fost niciodată încheiat.
Efectul principal al nulităţii absolute şi relative este acela că des-
iinţarea contractului se face retroactiv.
Desiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desiinţarea
actelor subsecvente încheiate în baza lui.
Dacă între momentul încheierii contractului şi până la anulare
nu a fost pus în executare, situaţia este simplă, deoarece părţile se
ală în situaţia în care nu ar i contractat vreodată.
În cazul în care contractul este desiinţat, iecare parte trebuie să
restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite,
potrivit prevederilor art. 1639-1647 C. civ., chiar dacă acestea au
fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Prestaţiile care au fost efectuate în baza actului lovit de nulitate
vor i restituite, părţile iind repuse în situaţia anterioară încheierii
contractului (restitutio în integrum), cu unele excepţii.
Faţă de terţi, nulitatea contractului produce acelaşi efect retroac-
tiv, deoarece se consideră că părţile nu puteau transmite mai multe
drepturi decât aveau ele (nemo plus juris ad alium transferre potest
quam ipse habet). Desiinţându-se drepturile părţii contractante, în
egală măsură se desiinţează şi drepturile dobânditorilor (resoluto
jure dantis resolvitur jus accipientis). Şi de la această regulă există
o serie de excepţii.
A. Daune-interese în cazul nulităţii contractului

În caz de violenţă sau dol, cel al cărui consimţământ este viciat
are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau,
dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar i îndreptăţit.
În cazul unui contract lezionar, partea al cărei consimţământ a
fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contrac-
tului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la
care ar i îndreptăţită. Înţelegem de aici că victima leziunii nu este
ţinută să distrugă contractul, ci poate opta pentru menţinerea sa,
având loc micşorarea propriei obligaţii.
În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cea-
laltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau,
după caz, o majorare a propriei obligaţii. În această situaţie se vor
aplica regulile de la adaptarea contractului.
Cu excepţia leziunii asupra minorului, acţiunea în anulare este

admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea
pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promi-
să sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste
până la data cererii de anulare.
În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în
formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă
din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obliga-
rea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
B. Interpretarea contractelor
Articolul 1266 C. civ. referitor la interpretarea contractului pre-
vede că aceasta se realizează după voinţa concordantă a părţilor,
iar nu după sensul literal al termenilor. La stabilirea voinţei concor-
dante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de ne-
gocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi
de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Cât priveşte clauzele îndoielnice, în art. 1268 C. civ. se arată că
acele clauze susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în
sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
Ele se interpretează ţinând seama, între altele, de împrejurările în
care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul
atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au
propus a contracta, oricât de generali ar i termenii folosiţi. Clau-
zele destinate să exempliice sau să înlăture orice îndoială asupra
aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în
alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
În art. 1269 C. civ. sunt stabilite reguli subsidiare de interpreta-
re: dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâ-
ne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă;
stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează îm-
potriva celui care le-a propus.
C. Efectele contractului
Contractul este cel mai important izvor de obligaţii. Principalul
efect al unui contract valabil încheiat este acela de a genera, modi-
ica sau stinge raporturi obligaţionale al căror conţinut este constituit
din drepturi şi obligaţii contractuale.
Când se vorbeşte de efectele contractului se are în vedere în

primul rând obligativitatea acestuia în raport cu părţile contractante,
dar şi în raport cu instanţă sau cu terţi oarecare.
Unul dintre principiile care guvernează efectele contractului este
principiul forţei obligatorii, consacrat în art. 1270 C. civ.: „Contrac-
tul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
Altfel spus, contractul este legea părţilor. Articolul reia într-o formă
destul de asemănătoare articolul 969 din vechiul Cod civil, a cărui
formă era: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.
O consecinţă a puterii obligatorii a contractului o reprezintă ire-
vocabilitatea contractului. Puterea obligatorie a contractului face
ca nici una din părţi să nu-l poată modiica unilateral. Revocarea
contractului va i posibilă numai prin acordul de voinţă al ambelor
părţi. Principiul cunoaşte însă şi unele excepţii. Astfel, este posibilă
denunţarea unilaterala a unui contract, dar numai în cazurile prevă-
zute de lege. Este ceea ce airmă şi art. 1270 alin. (2) C. civ., care
prevede: „contractul se modiică sau încetează numai prin acordul
părţilor şi din cauze autorizate de lege”.
Determinarea sferei persoanelor între care există legătură obli-
gaţională, precum şi problema extinderii acestei legături asupra al-
tor persoane va i abordată în cadrul principiului relativităţii efectelor
contractului. Potrivit acestui principiu, consacrat în art. 1280 C. civ.,
contractul produce efecte doar între părţile contractante, dacă prin
lege nu se prevede altfel. El nici nu proită nici nu dăunează celor
care nu au participat la încheierea contractului.
Noul Cod civil consacră în art. 1281 principiul opozabilităţii efec-
telor contractului. Potrivit textului de lege, contractul este opozabil
terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute
din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără
a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor pre-
văzute de lege. Cu alte cuvinte, deşi un contract nu generează pen-
tru terţi drepturi şi obligaţii (aşa cum consacră principiul relativităţii),
totuşi terţii nu pot face abstracţie de realitatea pe care încheierea
unui contract o generează şi pe care sunt ţinuţi să o respecte. Mai
mult, dacă doresc, ei pot să invoce în sprijinul drepturilor lor situaţia
nou-creată ca urmare a convenţiei încheiate.
Capitolul VII. Executarea
obligaţiilor
Orice raport juridic este încheiat cu convingerea că obligaţiile vor
i executate voluntar, fără a se apela la constrângere.
O reluare a principiului forţei obligatorii este făcută de art. 1516
alin. (1) C. civ. conform căruia creditorul are dreptul la îndeplinirea
integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. În cazul în care, fără justii-
care, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se ală în întârziere, credi-
torul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese,
dacă i se cuvin:
– să ceară sau, după caz, să se treacă la executarea silită a
obligaţiei;
– să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii co-
relative;
– să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut
de lege pentru realizarea dreptului său.
7.1. Executarea de bunăvoie a obligaţiilor (plata)
7.1.1. Noţiuni generale

Plata este tratată de Codul civil în Titlul V, intitulat „Executarea
obligaţiilor” (art. 1469-art. 1515).
În limbajul juridic, plata are un înţeles mult mai larg decât în
vorbirea curentă, unde este considerată doar ca o predare a unei
sume de bani. Deşi termenii în care a fost deinită plata diferă, nu
au existat deosebiri esenţiale în ce priveşte conţinutul ei.
Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al
obligaţiei.
Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiilor, indiferent de
obiectul lor (de exemplu: predarea unui bun mobil sau imobil, exe-
cutarea unei lucrări etc.).
Plata cuprinde un element material (de exemplu: prestarea unui
serviciu, remiterea lucrului datorat etc.) şi unul psihologic (convenţia
dintre solvens şi accipiens de stingere a obligaţiei). Legea cere con-
diţii de capacitate atât în cazul debitorului, cât şi în cel al creditorului.
VII. Executarea obligaţiilor 165
Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este

executată de bunăvoie.
Plata are ca efect stingerea atât a obligaţiei principale, cât şi a
obligaţiilor accesorii, cum ar i idejusiunea etc. Mai multe obligaţii
pot i stinse prin plată, chiar dacă ar exista mai mulţi debitori sau
creditori, în cazul în care acele obligaţii au acelaşi obiect.
Orice plată presupune existenţa unei datorii, astfel că, ceea ce
se plăteşte fără a i datorat este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu
este admisă în cazul obligaţiilor naturale care au fost voluntar exe-
cutate. Considerată ca o obligaţie civilă în germene, obligaţia na-
turală nu produce efecte decât dacă a fost executată de bunăvoie.
Neiind exigibile, obligaţiile naturale nu permit compensarea. Totuşi,
repetiţiunea va i posibilă şi în cazul obligaţiilor naturale, atunci când
debitorul va face dovada că în momentul plăţii a fost în eroare. Dacă
debitorul plăteşte o datorie naturală crezând că este o obligaţie ci-
vilă, repetiţiunea este admisibilă, deoarece nu se poate recunoaşte
existenţa unei obligaţii naturale crezând că este o obligaţie civilă.
O obligaţie se stinge pentru că ea a fost executată. O obligaţie
poate i stinsă şi fără a i executată, atunci când operează unul din
modurile de stingere propriu-zise ale obligaţiei (de exemplu: com-
pensarea, prescripţia etc.). Plata, ca modalitate a executării volun-
tare a obligaţiilor, trebuie tratată distinct de modurile de stingere.
Evident, plata are ca efect stingerea obligaţiei, dar stingerea nu
este decât consecinţa executării. Dacă nu ar i executată, obligaţia
nu s-ar putea stinge.
Dacă debitorul nu execută voluntar obligaţia, creditorul va proce-
da la executarea silită. Pentru aceasta, în vederea dobândirii titlului
executoriu, creditorul trebuie să se adreseze organului jurisdicţional.
În contractele sinalagmatice, în cazul refuzului uneia din părţi de a
executa benevol obligaţia, rezoluţiunea contractului pentru neexe-
cutare, întemeiată pe ideea de culpă, se pronunţă de către instanţă
şi nu operează de drept.
În principiu deci, dacă o parte contractantă nu-şi execută de
bunăvoie obligaţiile, cealaltă parte va proceda la executarea silită,
obţinând prin intermediul organului jurisdicţional competent o hotă-
râre în acest sens. În temeiul unei asemenea hotărâri sau al unui
alt titlu executoriu, organele de stat competente îl vor putea con-
strânge pe debitor să predea lucrul sau să procedeze la vânzarea
ori ridicarea lui, pentru a se plăti suma de bani creditorului. Dar şi
după obţinerea hotărârii judecătoreşti, debitorul are posibilitatea să
execute de bunăvoie obligaţia. Dacă şi în acest moment el refuză
efectuarea plăţii, creditorul va putea cere declanşarea procedurii

executării silite. Rigorile procedurii executării silite au menirea de a-l
determina pe debitor să renunţe la opoziţie. Executarea voluntară
poate interveni pe tot parcursul executării silite a obligaţiilor, punând
capăt activităţii de constrângere. În cadrul acestei proceduri, însuşi
legiuitorul a prevăzut mai multe momente când se dă posibilitatea
debitorului să execute voluntar obligaţiile. În principiu, în orice mo-
ment al procedurii executării silite debitorul poate executa benevol
obligaţia sa; dar, independent de voinţa sa, legea a prevăzut expres
anumite termene în care debitorul este invitat să-şi execute voluntar
obligaţia. Şi după împlinirea termenului de prescripţie, dacă debito-
rul face plata, el nu va putea cere restituirea plăţii, indiferent dacă
ştia sau nu că se împlinise termenul de prescripţie.
7.1.2. Subiectele plăţii

7.1.2.1. Subiectul pasiv (solvens)
Potrivit art. 1472 C. civ., „Plata poate să ie făcută de orice per-
soană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie”. Plata va
putea i efectuată de următoarele persoane: debitorul, mandatarul
debitorului, moştenitorii debitorului, codebitorul solidar sau ideju-
sor, terţii.
A. Plata făcută de debitor

În principiu, plata se face de către debitor, aceasta iind regula
irească. Plata făcută de debitor stinge obligaţia principală şi obli-
gaţiile accesorii (ipoteca, privilegii, idejusiune etc.) care garantează
datoria. În cazul obligaţiilor intuitu personae, creditorul iind interesat
să primească plata numai de la debitor, el va putea refuza execu-
tarea obligaţiei de către un terţ. Deci, în cazul obligaţiilor de a face
care au caracter intuitu personae, obligaţia nu va putea i executată
decât de debitor. Chiar dacă obligaţia poate i executată de o altă
persoană, dar în convenţie s-a stabilit ca ea să ie executată numai
de debitor, plata nu va putea i făcută de altă persoană.
Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere resti-
tuirea invocând incapacitatea sa la data executării.
B. Plata făcută de mandatarul debitorului

Debitorul poate face plata prin intermediul mandatarului său.
Mandatarul este obligat faţă de al treilea numai în limitele manda-
tului, personal el nedatorând nimic. Când face plata în numele man-
dantului, mandatarul este obligat să încunoştinţeze pe terţ despre

acest fapt. El trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile fără a substitui
o altă persoană, deoarece, în cazul substituirii, el va răspunde de
faptele substituitului, tot aşa cum ar răspunde de faptele sale proprii.
C. Plata făcută de moştenitorii debitorului

O persoană poate dobândi calitatea de debitor ca urmare a des-
chiderii succesiunii, ea substituindu-se persoanei defunctului pe
care se consideră că o continuă, devenind debitor personal şi obli-
gat astfel cum era defunctul şi nu va putea cere predarea legatului
decât după achitarea în prealabil a datoriilor. În cazul mai multor
comoştenitori obligaţi să execute o obligaţie succesorală, iecare va
plăti doar partea sa. Când obligaţia succesorală este indivizibilă, i-
ecare succesor cu titlu universal va i ţinut la plata totalului datoriilor
indivizibile, deoarece asemenea obligaţii nu pot i divizate între părţi.
D. Plata făcută de un codebitor solidar sau de un idejusor

Codebitorul solidar sau indivizibil şi idejusorul sunt obligaţi a
plăti datoria. Uneori ei fac plata voluntar, pentru a evita cheltuielile
de urmărire şi pentru a exercita un recurs util împotriva debitorului,
care ar putea deveni insolvabil. Plata făcută de asemenea persoane
nu liberează pe debitor de datoria sa; obligaţia pasivă nu se stinge,
ci, după caz, ori va avea loc o transferare (subrogaţie în drepturi-
le creditorului), sau o transformare a ei (novaţie prin schimbare de
creditor).
Obiectul plăţii făcute de terţul interesat trebuie să ie similar cu
cel datorat de debitor. Codebitorul şi idejusorul sunt obligaţi să facă
o plată integrală, iindcă nu pot constrânge pe creditor să primească
o plată parţială. Interesat să facă plata creditorului ipotecar poate
i şi cumpărătorul unui imobil ipotecat. Obligaţi solidar sunt, potrivit
art. 1382 C. civ., şi autorii unei fapte ilicite.
E. Plata făcută de un terţ neinteresat

În principiu, orice persoană poate face plata. Este posibil ca un
terţ să facă plata fără mandat; creditorul nu o poate refuza, deoare-
ce se presupune ca aceasta îi este folositoare şi nu ar putea invoca
nici faptul că nu ar avea niciun interes pentru debitor, pentru că le-
gea nu permite creditorului să invoce la plată interesul debitorului.
Când terţul acţionează în numele debitorului, dar fără mandat,
ne vom găsi în prezenţa unei gestiuni de afaceri (evident, dacă sunt
întrunite condiţiile acestui cvasicontract). Este posibil ca terţul să
facă plata împotriva voinţei debitorului şi fără intenţia de a face o

liberalitate. În cazul refuzului primirii plăţii, terţul va putea recurge
la oferta reală urmată de consemnaţiune.
Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama
debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile credito-
rului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Este posibil ca terţul să facă plata în numele său propriu. În acest
caz, el îl poate sili pe creditor să primească plata, dar nu-l va putea
obliga să-l subroge în drepturile sale. Subrogaţia îi va putea i acor-
dată însă de debitor. Creditorul este dator să refuze plata oferită
de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la
aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar preju-
dicia pe creditor.
În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un
terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca
obligaţia să ie executată numai de debitor.
Plata făcută de un terţ neinteresat poate avea uneori caracterul
unei liberalităţi.
Atunci când terţul plăteşte din eroare, crezându-se debitor, va
face o plată nedatorată şi va putea cere restituirea ei.
7.1.2.2. Subiectul activ (accipiens)

Potrivit art. 1475 C. civ., plata trebuie făcută creditorului, repre-
zentantului său legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta
ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.
În principiu, plata trebuie făcută creditorului, deoarece acesta
este persoana faţă de care debitorul este obligat. Există însă şi
alte persoane cărora solvens-ul le poate face o plată valabilă: re-
prezentantului creditorului, succesorului creditorului, cesionarului
creanţei etc.
Plata se mai poate face valabil unui terţ abilitat să primească
pentru creditor, abilitare care rezultă dintr-un mandat tacit sau ex-
pres. Terţul poate i abilitat să primească plata ie prin justiţie, ie
prin lege. Părinţii (iar în absenţa lor, tutorele) vor primi plata pentru
minorii sub vârsta de 14 ani. Tutorele va primi plata şi pentru persoa-
nele puse sub interdicţie din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale.
Creditorul poate da mandat unei persoane să primească plata.
Mandatarul poate substitui o altă persoană pentru a primi plata, dar
este necesar ca părţile, prin contract, să i stipulat această posibi-
litate. Când substituirea a avut loc cu acordul creditorului, acesta
va putea cere plata direct de la substituit. Asemenea creditorului,

mandatarul poate primi plata şi înainte de termen.
Terţul poate i împuternicit ie de creditor să primească plata, ie
poate i desemnat atât de creditor, cât şi de debitor prin convenţie.
Plata care a fost făcută unui terţ care nu a fost împuternicit să o
primească va i totuşi valabilă, dacă debitorul va face dovada că a
proitat creditorului.
Plata făcută moştenitorilor creditorului liberează pe debitor.
În contractul de rentă viageră, debirentierul are obligaţia de a
plăti ratele de rentă la termenele stipulate: când renta s-a constituit
în favoarea mai multor credirentieri, moartea unuia are drept urmare
plata integrală a rentei, până când încetează din viaţă ultimul supra-
vieţuitor.
Un legat cu sarcini poate i stipulat în interesul unui terţ, care de-
vine creditorul celui gratiicat, având dreptul de a primi de la acesta
din urmă plata.
Când o faptă ilicită are drept urmare moartea victimei, dreptul
la despăgubire revine persoanelor care se alau în întreţinerea vic-
timei.
În cazul stipulaţiei pentru altul, terţul dobândeşte calitatea de
creditor şi, în consecinţă, dreptul de a primi plata.
La transmiterea obligaţiei, o altă persoană – căreia i s-a transmis
obligaţia şi calitatea de creditor – va primi plata.
În unele situaţii, plata va i valabilă, chiar dacă nu a fost făcută
creditorului, împuternicitului sau persoanei indicate de acesta ori
persoanei autorizate de instanţă să o primească, în condiţiile pre-
văzute de art. 1477 C. civ., şi anume dacă:
– creditorul ratiică plata făcută unei persoane fără calitate, re-
nunţând la dreptul de a invoca nulitatea plăţii;
– cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
– a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe
liberatorii semnate de creditor.
Plata făcută în alte condiţii decât cele de mai sus stinge obliga-
ţia numai în măsura în care proită creditorului, adică dacă stinge
obligaţia principală. Dacă plata foloseşte în parte creditorului, ea
va i valabilă numai pentru această parte. Raţiunea valabilităţii plăţii
rezidă în faptul că, dacă s-ar permite creditorului să ceară o a doua
plată, s-ar îmbogăţi nejustiicat în dauna debitorului său.
Pentru a primi plata, creditorul trebuie să aibă capacitatea de a
înstrăina, deoarece plata are ca urmare stingerea creanţei. Plata
făcută unui incapabil este lovită de nulitate relativă. Totuşi, plata fă-
cută unui asemenea creditor va i valabilă, dacă ea a proitat incapa-

bilului, iar plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi
nu liberează pe debitor decât în măsura în care proită creditorului.
Creditorul, pentru a putea primi plata, trebuie să aibă capacita-
te de exerciţiu. Condiţia capacităţii de a înstrăina este necesară şi
moştenitorilor creditorului, deoarece plata făcută unui moştenitor
incapabil va i lovită de nulitate relativă.
Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă,
chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul credi-
tor. Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor
plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.
A. Oferta de plată şi consemnaţiunea

Creditorul poate refuza uneori primirea plăţii. Debitorul are in-
teresul de a se libera (de exemplu: pentru a împiedica curgerea
dobânzilor, pentru a libera un idejusor, pentru a degreva un imobil
de privilegii sau ipoteci etc.), poate înfrânge rezistenţa creditorului
care refuză primirea plăţii (de exemplu: din capriciu pretinde o plată
parţială; refuză să elibereze debitorului o chitanţă etc.).
Debitorul are la îndemână mai multe mijloace juridice pentru
a se elibera de obligaţia sa ori pentru a limita efectele juridice ne-
faste pe care le generează pentru el refuzul creditorului de a primi
plata. Astfel:
– debitorul îl poate pune în întârziere pe creditor atunci când
refuză, în mod nejustiicat, plata oferită în mod corespunzător sau
când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debi-
torul nu îşi poate executa obligaţia. Creditorul pus în întârziere preia
riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este
ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere. Credi-
torul este ţinut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere şi la
acoperirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
– debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile cre-
ditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa, folosindu-se de pro-
cedura ofertei reale şi a consemnaţiunii reglementată de Codul de
procedură civilă.
Oferta reală constă în prezentarea efectivă şi materială a lucrului
datorat. Prezentarea efectivă se face printr-o somaţie prin care se
arată ziua, ora şi locul predării lucrului. Nu este suicientă o simplă
somaţie de primire sau o somaţie verbală. Pentru ca oferta reală să
ie valabilă, este necesar ca creditorul să nu aibă un motiv legitim
de a refuza plata.
Simpla consemnaţiune nu constituie o plată, astfel că, până în

momentul acceptării ei de către creditor, lucrul nu trece în proprie-
tatea acestuia. Plata presupune deposedarea debitorului şi intrarea
lucrului în posesia creditorului.
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp credi-
torul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost
validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate garanţiile şi toate ce-
lelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
– dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul
este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere
ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică
a bunului şi poate consemna preţul. Este necesar în prealabil însă
să îl notiice pe creditor, iar vânzarea să ie încuviinţată de instanţa
judecătorească anterior demarării vânzării.
B. Plata prin subrogaţie

Prin subrogaţie se înlocuieşte o persoană prin alta, motiv pentru
care mai este denumită şi personală; drepturile şi garanţiile credi-
torului trec asupra terţului solvens, acesta devenind creditorul de-
bitorului.
Articolul 1593 C. civ., când clasiică subrogaţia, are în vedere
„subrogarea în drepturile creditorului”, iar art. 1594 C. civ., care re-
glementează subrogaţia convenţională, prevede că „atunci când
creditorul primeşte plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la mo-
mentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului”;
când debitorul împrumută o sumă de bani pentru a-şi plăti datoria,
în temeiul art. 1595 C. civ., „subrogă pe împrumutător în drepturile
creditorului”. În consecinţă, aceleaşi garanţii care protejau creanţa
la creditor o vor proteja şi la terţul solvens.
7.1.3. Condiţiile de valabilitate a plăţii

Clasiicarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat (determinate) şi
obligaţii de mijloace (sau de diligenţă) a generat şi necesitatea sta-
bilirii unui criteriu în ceea ce priveşte diligenţa pe care trebuie să
o depună debitorul în executarea obligaţiilor sale. Astfel, potrivit
alin. (1) art. 1480 C. civ., debitorul este ţinut să îşi execute obliga-
ţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administra-
rea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract
s-ar dispune altfel.
În cazul în care este vorba despre obligaţii care au legătură/sunt

asumate în legătură cu activitatea profesională, diligenţa pe care
trebuia să o depună debitorul pentru executarea obligaţiei se va
aprecia diferenţiat în funcţie de natura şi speciicul activităţii profe-
sionale desfăşurate.
În cazul obligaţiilor de a da – prin care se transferă sau se con-
stituie un drept real – dacă la data executării debitorul nu este titu-
larul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate
dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge,
el iind obligat să procure bunul şi să îl transmită creditorului sau,
după caz, să obţină acordul terţului.
Se observă că optica actualului legiuitor diferă de cea a antece-
sorului său de la 1864. Astfel, sub vechiul Cod civil, una dintre con-
diţiile de valabilitate a plăţii era ca aceasta să provină de la propri-
etarul lucrului. Pentru a putea i valabilă, potrivit vechiului art. 1095,
plata trebuia făcută de „proprietarul capabil de a înstrăina lucrul dat
în plată”. Deci, pentru ca plata să ie valabilă, era necesar să ie
îndeplinite următoarele două condiţii: să ie făcută de proprietarul
lucrului dat în plată şi autorul plăţii să ie capabil de a înstrăina.
În prezent, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ
pot face obiectul unei prestaţii. În cazul neexecutării obligaţiei, de-
bitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţiile de a
preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.
Obligaţiile de a da nu trebuie confundate cu obligaţiile de a face,
aşa cum este şi cazul obligaţiei de a preda bunul.
În cazul executării unei obligaţii de preda un bun individual de-
terminat, debitorul este liberat prin predarea acestuia în starea în
care se ala la momentul naşterii obligaţiei. Obligaţia de a preda un
bun individual determinat o cuprinde şi pe aceea de a-l conserva
până la predare.
Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un
bun care nu îi aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate
cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează
să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate
dispune.
Creditorul de bună-credinţă poate însă restitui bunul primit şi
solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudi-
ciului suferit.
Obligaţia de a da poate i individuală sau poate avea ca accesorii
obligaţii de a face. Suntem şi noi de părere că asemenea obligaţii,
având în vedere natura lor şi indiferent de caracterul lor accesoriu,

continuă să ie obligaţii de a face. De exemplu, în ceea ce priveşte
imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta pro-
prietatea o cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare
pentru efectuarea înscrierii.
Odată cu lucrul, debitorul are obligaţia să predea creditorului şi
fructele care nu au fost percepute în momentul încheierii contrac-
tului.
Uneori, obligaţia de a da este precedată de executarea unei obli-
gaţii de a face. În situaţia în care debitorului îi incumbă obligaţia de
a constitui o garanţie, pentru ca modalitatea şi forma acesteia să
ie determinate, el poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau
personală ori o altă garanţie suicientă.
Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în
locul unde aceasta trebuie efectuată.
Obligaţia de a da o sumă de bani

Potrivit art. 1488 C. civ., debitorul unei sume de bani este liberat
prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.
Dispoziţia consacră principiul nominalismului monetar existent
şi controversat şi în legislaţia anterioară datei de 1 octombrie 2011.
Potrivit acestui principiu, indiferent de luctuaţiile monetare, se va
considera că debitorul şi-a executat obligaţia dacă va remite credi-
torului doar suma datorată.
Sumele de bani produc dobânzi remuneratorii, moratorii, resti-
tutorii etc., având o rată a dobânzii stabilită de părţi sau, în lipsă,
de lege.
Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi, însă în anumite
condiţii restrictive. Este ceea ce se numeşte anatocism sau capi-
talizarea dobânzilor[1]. Capitalizarea dobânzilor este posibilă numai
atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o
prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest
din urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare
în judecată.
Dispoziţiile art. 1488 şi ale art. 1489 C. civ. trebuie completate
cu prevederile O.G nr. 13/2011 privind nivelul dobânzii remunera-
torii şi penalizatoare în obligaţiile băneşti şi unele măsuri inanciar-
contabile.
[1]
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul Juridic, Bucu-
reşti, 2010, p. 269.
În cadrul aceluiaşi articol, în ultimul alineat este reglementată

situaţia în care pentru plata unei sume de bani este acceptat un in-
strument de plată. Este cunoscut că emiterea/remiterea unui titlu de
credit nu reprezintă o plata, acest aspect iind surprins de legile spe-
ciale referitoare la cambie, bilet la ordin şi cec (Legea nr. 58/1934
privind cambia şi biletul la ordin şi Legea nr. 59/1954 privind cecul).
Pentru a evita eventualele controverse în ceea ce priveşte consi-
derarea unei plăţi ca efectuată, se prevede expres că atunci când
creditorul acceptă un cec sau un alt instrument de plată se prezumă
că o face numai sub condiţia suspensivă ca acesta să ie onorat.
7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii. Excepţii

Obiectul plăţii îl constituie prestaţia pe care debitorul o datorea-
ză creditorului. Debitorul nu-l poate constrânge pe creditor să pri-
mească un alt lucru decât cel care face obiectul convenţiei şi nici
creditorul nu poate obliga pe debitor să predea un alt lucru. Credito-
rul nu poate i silit să primească un alt lucru, în schimbul celui care
formează obiectul convenţiei, chiar dacă bunul oferit are o valoare
egală sau mai mare decât cel care este datorat. Atât timp cât părţile
au stabilit prin convenţia lor obiectul plăţii, creditorul sau debitorul
nu poate, în mod unilateral, modiica acest obiect. Este consecinţa
irească a caracterului puterii obligatorii a contractului.
Dacă creditorul consimte să primească altceva decât i se cuve-
nea, ne alăm în prezenţa unei dări în plată. Obligaţia se va stinge
atunci când noua prestaţie este efectuată. Prin excepţie, atunci când
în locul prestaţiei iniţiale este cedată o creanţă, obligaţia se stinge
în momentul satisfacerii creanţei cedate.
Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii
sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţi-
unii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile
în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să
ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri,
garanţiile oferite de terţi nu renasc.
Creditorul nu poate i constrâns să primească doar o parte din
obiectul plăţii, deoarece s-ar încălca principiul indivizibilităţii plăţii.
Având în vedere regula potrivit căreia debitorul trebuie să facă
plata lucrului datorat, dacă din eroare creditorul primeşte un alt lu-
cru, el îl va putea restitui şi cere efectuarea plăţii lucrului datorat.
Când obiectul plăţii îl constituie un lucru cert, iar acesta piere
fără culpa debitorului, obligaţia se stinge. Dacă bunul se degradea-
ză din culpa debitorului sau chiar din caz fortuit, creditorul va putea
cere remiterea bunului în starea în care se ală şi daune-interese
ca urmare a degradărilor. Atunci când obiectul plăţii îl constituie un
bun de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunul ce va i predat.
El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate
cel puţin medie; debitorul nu poate preda lucruri de proastă calitate,
dar nici nu poate i obligat să le predea de cea mai bună calitate. În
consecinţă, bunul trebuie predat în calitatea şi cantitatea convenită.
Principiul indivizibilităţii plăţii are câteva excepţii:
a) Părţile prin voinţa lor pot conveni să se facă o plată parţială.
b) Când debitorul moare şi lasă mai mulţi moştenitori, datoria
se împarte de drept între aceştia. Această excepţie nu-şi găseşte
aplicarea când datoria este indivizibilă.
c) Plata parţială este posibilă şi ca urmare a imputaţiei plăţilor.
Un debitor poate avea mai multe datorii faţă de acelaşi creditor, da-
torii care au ca obiect lucruri de aceeaşi natură; plata făcută poate
să nu acopere integral datoriile.
d) Dacă intervine compensaţia a două datorii inegale, datoria
cea mai mare se stinge până la concurenţa celei mai mici, astfel
că, creditorul obligaţiei mai mari va i obligat să primească o plată
parţială. În urma acestei duble plăţi, rămâne ca debitorul să facă în
continuare plata diferenţei.
e) Când sunt mai mulţi coidejusori, prin efectul beneiciului de
diviziune se poate ajunge la o plată parţială. Datoria neachitată de
debitor se divide între idejusori, deoarece iecare dintre aceştia nu
poate i obligat să plătească decât partea sa. Invocarea beneiciu-
lui de diviziune constituie o facultate pentru idejusor şi nu se poate
invoca din oiciu.
f) Cel ce posedă un cec sau un bilet la ordin, nu poate refuza o
plată parţială, deoarece atunci întreaga creanţă rămâne neplătită şi
eventuala insolvabilitate a debitorului va i suportată de semnatarii
titlului, împotriva cărora posesorul va avea recurs pentru întreaga
sumă, inclusiv cea pe care ar i putut s-o primească.
7.1.5. Locul plăţii

De regulă, părţile stabilesc în convenţie locul unde se va face
plata. Convenţia va putea i expresă (când se stabileşte locul unde
se va face plata) sau tacită (când rezultă din împrejurările cauzei). În
cazul în care s-a convenit expres sau tacit asupra locului plăţii, cre-
ditorul nu-l poate obliga pe debitor să facă plata în alt loc şi nici de-
bitorul nu-l va putea sili pe creditor să primească plata în altă parte.
În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate
stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practi-
cilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, ne putem ala în urmă-
toarele cazuri:
În absenţa convenţiei, plata va trebui făcută la domiciliul debito-
rului, caz în care plata va i cherabilă. Părţile pot conveni ca plata
să se facă la domiciliul creditorului, caz în care ea va i portabilă.
Dar, ceea ce trebuie reţinut este că, în principiu, datoriile sunt che-
rabile, şi nu portabile.
Dacă s-a convenit ca plata să se facă la domiciliul creditorului,
debitorul va trebui să depună toate diligenţele ca bunul să ajungă la
creditor, deoarece numai în acest moment el va i liberat. Alegerea
locului va aparţine ie debitorului, ie creditorului, după cum părţile
au stabilit ca opţiunea să aparţină ie unuia, ie altuia.
Potrivit art. 1494 alin. (1) lit. b) C. civ., dacă obiectul plăţii îl con-
stituie un bun cert şi locul plăţii nu a fost stabilit de părţi în convenţie,
plata se va face la locul unde se ală bunul în momentul încheierii
contractului. Plata se va face în acest loc chiar dacă convenţia s-a
încheiat în altă parte. Dispoziţia se referă numai la plata bunurilor
mobile, deoarece se prevede ca plata să se facă la locul unde se
găsea bunul la data încheierii contractului, de unde concluzia că
bunul se putea găsi şi într-alt loc. Când obiectul plăţii îl constituie
bunuri de gen, locul plăţii va i domiciliul debitorului.
Când s-a stipulat în convenţie ca plata să ie portabilă, fără să
se indice domiciliul creditorului, plata se va face la domiciliul actu-
al al acestuia, deoarece eventuala greutate a plăţii va i suportată
de debitor, care a acceptat să nu se indice în convenţie domiciliul
creditorului.
Uneori legea stabileşte locul unde urmează să ie executat con-
tractul (de exemplu, contractele pentru prestarea serviciilor medicale
etc.). Obligaţia de întreţinere se execută la domiciliul creditorului.
O altă excepţie de la regula că plata se face la domiciliul debito-
rului se întâlneşte la obligaţiile băneşti ce trebuie executate la do-
miciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.
În materia contractului de depozit, dacă nu s-a determinat locul
unde va i restituit lucrul, restituirea se va face la locul unde se ală
depozitat bunul în momentul restituirii. Este necesar ca transportul
bunului de către depozitar în alt loc decât cel unde se găsea în mo-
mentul încheierii contractului să se facă cu bună-credinţă.
În cazul contractului de vânzare-cumpărare cu termen, plata pre-

ţului se va face, în lipsa unei convenţii contrare, la domiciliul cum-
părătorului. Dacă însă vânzarea este fără termen, plata efectuându-se
în momentul predării lucrului, aceasta se va face de către cumpărător
la locul unde se face predarea lucrului.
7.1.6. Data plăţii

A. Plata la termen
Stabilirea momentului când debitorul poate face plata ridică pro-
blema exigibilităţii plăţii. În cazul obligaţiei cu executare imediată,
momentul exigibilităţii coincide cu cel al naşterii obligaţiei.
Cu titlu general, art. 1495 C. civ. prevede că în lipsa unui termen
stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie execu-
tată de îndată. Totuşi instanţa poate stabili un termen atunci când
natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.
De regulă, obligaţiile sunt cu executare imediată. Dacă părţile
au stipulat un termen în vederea executării, oricând plata va putea
i cerută de către creditor (face excepţie situaţia în care natura con-
tractului impune un termen pentru executarea obligaţiei).
În cazul obligaţiei de a da şi al obligaţiei de a face, simpla ajun-
gere la termen nu-l pune pe debitor în întârziere, iind necesară
notiicarea debitorului prin intermediul executorului judecătoresc.
Uneori, prin simpla ajungere la termen, debitorul este pus în întâr-
ziere (art. 1523 C. civ.).
La obligaţiile cu termen plata devine exigibilă la data stabilită de
părţi. Până la ajungerea la termen debitorul nu poate face plata. El
va datora daune-interese atunci când la termenul convenit nu mai
poate executa obligaţia în natură.
Termenul poate i stipulat în favoarea creditorului (de exemplu,
la contractul de depozit), în favoarea debitorului (de exemplu, la
contractul de împrumut gratuit) sau în favoarea ambelor părţi (de
exemplu, la contractul de împrumut cu dobândă). Codul civil preve-
de că: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoa-
rea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe
că este primit şi în favoarea creditorului”.
Plata prin virament bancar este omniprezentă în raporturile dintre
profesionişti. Pentru a înlătura controversele existente cu privire la
momentul plăţii, legiuitorul a îmbrăţişat opinia doctrinară şi jurispru-
denţială majoritară şi a consacrat ca moment al plăţii data la care
suma de bani virată a ajuns în contul creditorului (dacă a ajuns), in-

diferent care a fost data la care debitorul a dispus efectuarea plăţii.
În cazul răspunderii civile delictuale, dacă prin aceeaşi faptă ili-
cită s-au produs succesiv prejudicii, creanţa se naşte în momentul
producerii iecărei pagube în parte, moment în care creditorul poate
cere efectuarea plăţii.
B. Plata anticipată
În cazul obligaţiilor pure şi simple, executarea având loc imediat,
nu se pune problema plăţii anticipate. Dacă însă părţile au stabi-
lit în convenţie un termen pentru executare, este necesar de a se
şti dacă debitorul poate face plata şi înaintea împlinirii termenului.
Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei
dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă aceasta nu rezultă
din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.
Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată
dacă are un interes legitim ca plata să ie făcută la scadenţă.
C. Plata cu întârziere
Debitorul va putea face plata şi după împlinirea termenului, în
cadrul procedurii executării silite, şi chiar după împlinirea termenului
de prescripţie. Principiul este însă că plata trebuie făcută la termen,
şi nu ulterior; neexecutarea la timp a obligaţiilor îl poate prejudicia
pe creditor, motiv pentru care debitorul va datora daune moratorii.
Prin efectul prescripţiei extinctive, titularul dreptului subiectiv nu mai
poate obţine executarea obligaţiei pe calea constrângerii.
7.1.7. Dovada plăţii

Dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă, afară de cazul în
care prin lege se prevede altfel.
În privinţa dovezii plăţii, regula este că cel care plăteşte are
dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la re-
miterea înscrisului original al creanţei. În cazul în care creditorul
refuză în mod nejustiicat eliberarea chitanţei, debitorul are dreptul
să suspende plata.
Pentru a facilita proba plăţii, legiuitorul instituie o serie de pre-
zumţii:
– Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei princi-
pale face să se prezume executarea prestaţiilor accesorii.
– Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile perio-

dice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume executarea
prestaţiilor devenite scadente anterior.
Prezumţiile sunt relative, ele putând i înlăturate de creditor.
– Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al cre-
anţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau ide-
jusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Dacă înscrisul
original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul
are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv
decât stingerea obligaţiei. Se prezumă, până la proba contrară, că
debitorul, idejusorul sau codebitorul au intrat în posesia înscrisului
original al creanţei printr-o remitere voluntară din partea creditorului.
– În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, legiuitorul institu-
ie o prezumţie simplă că ordinul de plată semnat de debitor şi vizat
de instituţia plătitoare face dovada plăţii, până la proba contrarie.
Dovada deplină a plăţii prin virament bancar se face cu conirma-
rea scrisă din partea băncii (instituţiei de credit) la care are deschis
creditorul cont că suma de bani virată a ajuns în contul creditorului.
7.1.8. Imputaţia plăţii

Este posibil ca debitorul să aibă mai multe datorii faţă de acelaşi
creditor, iar plata să nu stingă toate aceste datorii. Există deci, mai
multe datorii care au ca obiect lucruri de aceeaşi natură şi debitorul
face o plată parţială, fără să precizeze ce datorie achită. Este nece-
sar ca datoriile să aibă ca obiect sume de bani sau bunuri fungibile
de acelaşi gen pentru a putea i înlocuite unele prin altele. Imputaţia
plăţii nu este posibilă în cazul obligaţiilor care au ca obiect bunuri
certe şi determinate.
De regulă, imputaţia plăţii are loc prin acordul părţilor. Dacă lip-
seşte convenţia părţilor, imputaţia va i făcută ie pe cale convenţi-
onală (de debitor sau creditor), ie pe cale legală.
A. Imputaţia convenţională
Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi
fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţe-
lege să o execute. Dreptul de opţiune al debitorului nu este absolut;
el nu trebuie să-l prejudicieze pe creditor.
Astfel, dacă o datorie este exigibilă şi una neexigibilă, în absenţa
consimţământului creditorului nu va putea imputa plata asupra dato-
riei neexigibile, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul
poate plăti anticipat. Totodată, este necesar ca plata să acopere

integral datoria, în caz contrar ar însemna să se încalce principiul
indivizibilităţii plăţii. Dacă o datorie este sub condiţie, debitorul nu
poate imputa plata asupra acesteia, deoarece, pendente conditio-
ne, obligaţia neproducând efecte, creditorul nu poate i obligat să
primească plata înaintea îndeplinirii condiţiei. Având în vedere că
o datorie este garantată, iar celelalte datorii nu, debitorul este liber
să facă imputaţia asupra oricărei datorii.
Atunci când creanţa produce dobânzi iar debitorul datorează
atât suma imputată, cât şi dobânzile, imputaţia se va face mai în-
tâi asupra dobânzilor şi apoi asupra capitalului. Dacă s-au efectuat
şi cheltuieli, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi
asupra dobânzilor şi, la inal, asupra capitalului.
În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face im-
putaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe or-
dinul de plată.
În lipsa unei indicaţii din partea debitorului care să arate cum se
impută suma plătită, creditorul poate, într-un termen rezonabil după
ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta
se va imputa. Aşa cum imputaţia plăţii decisă de debitor nu trebuie
să-l prejudicieze pe creditor, nici debitorul nu trebuie să ie prejudici-
at prin imputaţia creditorului. Ca urmare, creditorul nu poate imputa
plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el
este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.
B. Imputaţia legală
Este posibil ca niciuna din părţi să nu i făcut imputaţia. În acest
caz se va proceda conform regulilor prevăzute de art. 1509 C. civ.,
respectiv:
– Când o datorie este scadentă şi alta nu este scadentă, im-
putaţia va opera asupra celei scadente, chiar şi în situaţia în care
debitorul ar avea interes să o stingă pe cea nescadentă.
– Se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate
sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii.
– Când toate datoriile sunt scadente, imputaţia plăţii se face în
primul rând asupra datoriei mai oneroase pentru debitor (de exem-
plu, datoria garantată de o ipotecă etc.).
– Când toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de garantate
şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi.
– Dacă toate datoriile sunt scadente, deopotrivă de garantate,

oneroase şi au aceeaşi vechime, imputaţia se va face proporţional
cu valoarea datoriilor.
În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor
de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalită-
ţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în inal, asupra
capitalului, dacă părţile nu convin altfel.
7.2. Executarea silită în natură a obligaţiilor după obiectul

lor
În orice raport obligaţional, iresc este ca debitorul să-şi exe-

cute voluntar obligaţia. În condiţiile în care debitorul refuză să
facă plata, creditorul va putea solicita executarea silită. Aceasta
constă într-un ansamblu de proceduri reglementate de lege, prin
intermediul cărora se asigură, cu sprijinul forţei coercitive a statu-
lui, realizarea dreptului creditorului, atunci când debitorul ar refuză
să facă plata. Alineatul (2) al art. 1516 C. civ. prevede că atunci
când, fără justiicare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se ală
în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde drep-
tul la daune-interese dacă i se cuvin, să ceară sau, după caz, să
treacă la executarea silită a obligaţiei.
Executarea silită se va face însă tot în natură, debitorul iind
obligat să execute în mod efectiv şi real prestaţia însăşi la care
s-a obligat. Prin intermediul executării silite se realizează practic o
„plată silită”. Doar când executarea în natură nu va i posibilă, se
va proceda la executarea prin echivalent.
Preeminenţa executării în natură este consacrată expres în
art. 1527 C. civ. Astfel, creditorul poate cere întotdeauna ca debi-
torul să ie constrâns să execute obligaţia în natură, afară de situaţia
în care o asemenea executare este imposibilă.
Potrivit principiului executării în natură, obligaţiile trebuie îndepli-
nite în natura speciică a obiectului lor, cu respectarea tuturor ele-
mentelor avute în vedere de părţi în momentul asumării acestora[1].
[1]
Şi despre vechiul Cod civil s-a airmat că prin dispoziţiile art. 1073 C. civ.
se stabileşte „principiul executării reale a obligaţiei, formulare din care rezultă clar
caracterul subsidiar al executării indirecte” – D.m. fruth-oprişan, Executarea în
natură a obligaţiei de a face, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 9. Art. 1073 din vechiul C. civ.
statua: „creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar,
are dreptul la dezdăunări”.
Prioritatea executării în natură a obligaţiilor este recunoscută în

întreg sistemul civil law, întrucât acesta este ancorat solid în prin-
cipiul forţei obligatorii a contractului. Bineînţeles că şi în common
law contractul trebuie respectat, însă prin opoziţie cu civil law, re-
gula semniică doar că în caz de neexecutare voluntară în natură,
debitorul va i ţinut să plătească creditorului daune-interese şi nu
va i obligat la executarea în natură. În common law se consideră
că executarea în natură (speciic performance) reprezintă o măsură
de excepţie, în vreme ce drepturile romaniste stabilesc valoarea de
principiu şi preeminenţa executării în natură[1]. Principiile Dreptului
European al contractelor recunosc creditorului dreptul de a obţine
executarea[2], cu o serie de excepţii.
Din punctul de vedere al obiectului obligaţiei, executarea în natu-
ră prezintă aspecte diferite. Astfel, nu pot i executate silit în natură
obligaţiile care impun o participare personală din partea debitoru-
lui. În această categorie intră obligaţiile intuitu personae, la care se
aplică principiul potrivit căruia nimeni nu poate i silit să execute un
fapt personal.
7.2.1. Executarea obligaţiei de a da

Vom distinge după cum executarea silită are în vedere o sumă
de bani, un bun determinat sau un bun de gen.
Cvasimajoritatea raporturilor contractuale, inclusiv cele la care
participă profesioniştii, includ obligaţia de a da o sumă de bani.
Obligaţiile pecuniare au ca obiect prestaţia de a preda credito-
rului o sumă de bani. Chestiunea de a şti dacă ele sunt obligaţii de
a da sau de a face, controversată sub vechea reglementare, a fost
tranşată de actualul Cod civil, care intitulează art. 1488 „obligaţia
de a da o sumă de bani”. Indiferent de caliicarea lor, din punct de
vedere al executării, obligaţiile băneşti ocupă un loc aparte.
[1]
ph. DeLeBeCque, f.-J. panSier, Droit des obligations. Responsabilité civile –
Contrat, Ed. Litec, Paris, 1998, p. 159; J. fLour, J-L. auBert, Droit civil. Les obligations.
Le rapport d’obligation, Librairie Armand Colin, Paris, 1998, p. 160; fr. terré,
ph. SimLer, y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999, p. 1110.
[2]
Principiile Dreptului European al contractelor utilizează termenul de „neexe-
cutare” ca un concept unitar, pentru a desemna comportamentul debitorului de a
nu respecta, într-un oarecare mod, obligaţia care decurge din contract, ie că este
vorba despre o neexecutare totală sau o executare tardivă sau defectuoasă. În
dreptul englez, breach of contract desemnează încălcarea oricărei obligaţii, situaţie
similară, în prezent şi în dreptul german şi în cel francez. Principiile anterior amintite
pot i vizualizate la adresa: http://europa.eu.int/eur-lex.
Executarea silită în natură este întotdeauna posibilă. Şi, mai

mult, se poate spune clar că este singura posibilă, întrucât nu poate
exista alt echivalent al banilor decât banii[1].
Executarea silită în natură a sumei de bani este posibilă şi fără
participarea debitorului. În virtutea dreptului de gaj general asupra
patrimoniului debitorului, creditorul va putea scoate la vânzare bu-
nurile debitorului şi să-şi satisfacă creanţa din preţul obţinut.
Executarea silită în natură a obligaţiei de a da cu privire la un bun
individual determinat este posibilă, doar dacă bunul respectiv se mai
găseşte la debitor. Referitor la un asemenea bun, cele două obligaţii
principale ale debitorului sunt: transferarea dreptului de proprietate
sau alt drept real asupra bunului; predarea bunului creditorului. Dacă
este vorba de un bun imobil este necesară şi predarea înscrisurilor
care fac posibilă înscrierea în cartea funciară a dreptului tabular.
Transferarea dreptului de proprietate, realizându-se prin acordul
de voinţă al părţilor, la data împlinirii acordului, presupune o execu-
tare în natură, prin efectul legii. Acest caracter înlătură, în genere,
problema executării silite.
Predarea lucrului impune participarea debitorului şi constă într-o
obligaţie de a face, care include şi păstrarea bunului până în mo-
mentul predării. Cât timp bunul se ală la debitor, executarea silită în
natură este posibilă. Dacă bunul va i distrus, ascuns etc., va trebui
să se procedeze la executarea silită prin echivalent.
Când bunul urmărit constituie un imobil care a fost înstrăinat de
debitor, creditorul are acţiune în revendicare împotriva terţului. Dacă
bunul înstrăinat este mobil şi terţul l-a dobândit cu bună-credinţă,
dobândind proprietatea în temeiul art. 935 C. civ.[2], creditorul va
trebui să recurgă la executarea prin echivalent.
Atunci când obiectul obligaţiei îl constituie un bun de gen, drep-
tul de proprietate se va transmite în momentul individualizării bu-
nurilor. Creditorul va putea opta: să procedeze la executare silită
când este posibil; să achiziţioneze bunuri de acelaşi fel, pe cheltu-
iala debitorului (executare coactivă); să recurgă la executarea silită
prin echivalent.
fr. terré, ph. SimLer,y. Lequette, op. cit., p. 819.

[1]
Art. 935 C. civ. prevede că: „Oricine se ală la un moment dat în posesia unui
[2]
bun mobil este prezumat că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate

asupra bunului”.
7.2.2. Executarea obligaţiilor de a face şi de a nu face

Posibilitatea obţinerii executării în natură, pe cale silită, este pre-
văzută şi pentru obligaţiile nepecuniare: creditorul poate cere întot-
deauna ca debitorul să ie constrâns să execute obligaţia în natură,
cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul
la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru
a remedia o executare defectuoasă.
În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe
cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să ie execu-
tată obligaţia, potrivit art. 1528 C. civ.[1]
Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere,
creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează
pe debitor ie odată cu punerea în întârziere, ie ulterior acesteia[2].
În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere
instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a
făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita sta-
bilită prin hotărâre judecătorească[3].
[1]
O asemenea posibilitate era consacrată şi de art. 1075 din vechiul Cod
civil, care prevedea că „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în
dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”. Această dispoziţie legală
lasă să se înţeleagă că executarea în natură, pe cale silită nu este posibilă în cazul
obligaţiilor de a face şi de a nu face. În realitate, regula cuprinsă în art. 1075 se
referea numai la obligaţiile de a face intuitu personae, care nu pot i executate decât
de bunăvoie.
[2]
Faptul că celelalte obligaţii de a face pot i executate în natură rezulta din
art. 1077 din vechiul Cod civil, care prevedea că, în cazul în care asemenea obligaţii
nu se execută, instanţa poate autoriza pe creditor să aducă el la îndeplinire obligaţia,
în contul debitorului (executare coactivă). Executare coactivă era prevăzută şi de
Codul comercial în materia contractului de vânzare-cumpărare.
[3]
Condiţiile de exercitare a acestei prerogative sub vechea reglementare erau
prevăzute de art. 1076, care permitea creditorului să ceară instanţei să-l oblige
pe debitor să distrugă ceea ce a făcut prin încălcarea obligaţiei; instanţa îl putea
însă autoriza chiar pe creditor, ca pe cheltuiala debitorului, să distrugă ceea ce s-a
realizat prin încălcarea obligaţiei de a nu face.
Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării
obligaţiilor contractuale
8.1. Generalităţi
Raţiunile de a executa un contract sunt numeroase, fără a se

limita la existenţa sancţiunilor juridice. Ele pot i de ordin intrinsec,
precum morala, cinstea şi onoarea sau nevoia de a nu înşela în-
crederea altuia. Contractul poate i executat pur şi simplu pentru
că partea are un interes, materializat în ideea juridică de cauză.
Uneori poate interveni şi constrângerea externă amicală, familială
sau socială.
Încheierea unui contract presupune dorinţa şi voinţa părţilor de a
dobândi întocmai ceea ce li se cuvine şi de a-şi îndeplini cu exactita-
te obligaţiile pe care şi le-au asumat. Atunci când acest deziderat nu
se realizează, creditorul contractual are la îndemână o multitudine
de mijloace juridice[1] la care poate apela pentru a obţine ceea ce
[1]
Majoritatea autorilor utilizează termenul de „sancţiune” pentru desemnarea
acestor mijloace juridice. Un alt termen propus de doctrină a i utilizat în acelaşi
scop, înlocuind expresia „sancţiunea neexecutării”, este acela de „remediu”, cu mo-
tivarea că sancţiunea este orientată împotriva debitorului pe când remediul este
destinat să protejeze interesele creditorului. În acest sens, a se vedea f. roşioru,
Consideraţii privind executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale, în Revista
de drept internaţional privat şi drept privat comparat 2006, Ed. Sfera, Cluj-Napo-
ca, 2007, p. 704; D. taLLon, L’inexécution du contrat: pour une autre présentation,
în RTDciv. 1994, p. 223. Sunt prezentate ca intrând în categoria acestor remedii:
executarea silită, rezoluţiunea, suspendarea contractului şi reamenajarea contrac-
tului – a se vedea p. groSSer, Les remèdes a l’inexécution du contrat. Essai de
classiication, thèse, Universitatea Paris I, 2000, p. 18 şi urm. Dacă noţiunea de
sancţiune nu este limitată doar la pedeapsă ci este circumscrisă tuturor posibilităţi-
lor juridice de constrângere, dacă se consideră că sancţiunea poate avea ca obiec-
tiv ie incitarea debitorului la executare ie protecţia intereselor creditorului, atunci
se poate considera că instrumentele juridice la care poate apela creditorul pentru
realizarea drepturilor sale sunt sancţiuni. În ceea ce ne priveşte considerăm că, mai
degrabă, este vorba despre instrumente oferite creditorului obligaţiei neexecutate,
pentru a soluţiona situaţia creată, care poate i conlictuală sau nu şi că utilizarea
termenului de „sancţiune” serveşte unui interes didactic şi de comoditate a limbaju-
lui. Relevantă sub acest aspect apare situaţia executării forţate a obligaţiei, situaţie
în care nu are loc nici îmbogăţirea creditorului nici pedepsirea debitorului, acesta
iind obligat să plătească ceea ce datora în temeiul contractului încălcat. Rezoluţi-
unea apare mai degrabă ca o măsură menită să restabilească echilibrul patrimo-
nial încălcat, şi nu ca o pedeapsă aplicată debitorului. Pentru o analiză detaliată a
conceptului de sancţiune, a se vedea J. KoCSiS, Sancţiunea neexecutării obligaţi-
i se cuvine, diversitate explicabilă prin varietatea situaţiilor juridice

întâlnite[1], fără însă a exista o prezentare de ansamblu sau o siste-
matizare a acestora în Codul civil sau în literatura de specialitate.
Dacă debitorul nu îşi execută obligaţiile, cocontractantul său poa-
te să pună în practică diverse mijloace de acţiune. El îl poate pune
în întârziere în mod formal pe debitor, uneori iind chiar obligat să
parcurgă această procedură[2]. Dacă preferă menţinerea contractu-
lui, creditorul poate solicita ca acesta să ie silit să execute în natură
obligaţia, ori poate cere să ie autorizat el sau un terţ să execute
obligaţia care incumbă debitorului. În aceeaşi ipoteză, a menţinerii
contractului, creditorul poate dori ca debitorul să execute silit obli-
gaţia prin echivalent (sau să ie antrenată răspunderea contractuală
a debitorului), poate invoca excepţia de neexecutare a contractului
sinalagmatic ori poate solicita instanţei să pronunţe o hotărâre care
să înlocuiască executarea obligaţiei de către debitor[3].
În prezent, art. 1516 C. civ. enumeră o mare parte dintre mijloa-
cele juridice puse la îndemâna creditorului contractual în situaţia în
care acesta nu dobândeşte întocmai, la timp şi integral prestaţia la
care este îndreptăţit. În acest sens, alin. (2) al art. 1516 C. civ. pre-
vede că atunci când, fără justiicare, debitorul nu îşi execută obli-
gaţia şi se ală în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără
a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: să ceară sau,
după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei; să obţină, dacă
obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului
ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative; să foloseas-
că, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru
realizarea dreptului său.
ilor contractuale, teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993;

m. mureşan, D. ChiriCă, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (I), în
S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 2/1988, p. 64 şi urm.; m. mureşan, D. ChiriCă, Contribuţii
la studiul conceptului de sancţiune civilă (II), în S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 1/1989,
p. 31 şi urm.; f. roşioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligaţiilor
pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006, p. 700-705; V. StoiCa, Rezoluţiunea şi rezilierea
contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997.
[1]
Cu privire la varietatea reacţiilor posibile la neexecutarea contractului, a se
vedea G. Viney, op. cit., nr. 171-173, p. 447-463; g. Viney, p. JourDain, op. cit.,
nr. 14-54, p. 25-107.
[2]
Cu privire la punerea în întârziere în materia obligaţiilor civile şi comerciale,
a se vedea: M. DUMiTrU, Punerea în întârziere în materia obligaţiilor comerciale, în
Dreptul nr. 2/2008, p. 70-89; M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu
de daune (I), în R.D.C. nr. 1/2007, p. 56-74.
[3]
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, op. cit., p. 315.
VIII. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor contractuale 187
8.2. Punerea în întârziere a debitorului (termenul supli-

mentar de executare a obligaţiilor)
8.2.1. Reglementare. Noţiune. Justificare

Punerea în întârziere a debitorului nu se găseşte nominalizată
printre mijloacele juridice[1] la care poate apela creditorul enumerate
de art. 1516 C. civ. – Drepturile creditorului – decât drept condiţie
prealabilă a invocării celorlalte remedii. „Creditorul are dreptul la în-
deplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci când, fără
justiicare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se ală în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-
interese, dacă i se cuvin: (…)”.
În schimb, din formularea textului de lege rezultă că înainte de
a apela la orice alt mijloc juridic pentru a-şi dobândi prestaţia ce i
se cuvine sau pentru sancţionarea debitorului, este necesar ca de-
bitorul să ie pus în întârziere.
Potrivit dreptului comun, simpla ajungere la scadenţă a obligaţiei
nu este suicientă pentru ca debitorul să se ale în întârziere în sens
juridic. Pentru ca faptul întârzierii să genereze consecinţe juridice
este necesar ca el să ie pus în întârziere în mod formal, adică să
ie încunoştinţat de către creditor că datoria sa este exigibilă şi că
trebuie să-şi execute obligaţia.
Atât timp cât creditorul nu a solicitat expres debitorului execu-
tarea obligaţiei, se presupune că această întârziere nu îl afectea-
ză. Prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul îşi manifes-
tă expres voinţa de a i se realiza creanţa. În momentul în care a
solicitat executarea, în forma cerută de lege, adică în momentul
în care l-a pus în întârziere pe debitor cu respectarea condiţiilor
legale sau convenţionale, se produc toate efectele pe care legea
le leagă de îndeplinirea acestei formalităţi: se constată oicial ne-
executarea obligaţiei contractuale, pregătindu-se astfel condiţiile
pentru angajarea răspunderii debitorului; în contractele translative
de proprietate are loc transferul riscului pieirii fortuite a bunului de
la înstrăinător la dobânditor şi a suportării riscului imposibilităţii de
executare a obligaţiei etc.
Punerea în întârziere a debitorului este reglementată de dispo-
ziţiile art. 1521-1526 C. civ. Potrivit Legii nr. 71/2011 de aplicare,
[1]
În literatura de specialitate o parte din aceste mijloace juridice au fost caliicate
ca iind remedii, astfel cum am menţionat anterior. În acest sens, a se vedea L. pop,
i.fL. popa, S. ViDu, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p. 240.
dispoziţiile art. 1521-1526 sunt aplicabile în cazul obligaţiilor năs-

cute după data intrării sale în vigoare. Debitorul poate i de drept în
întârziere în executarea obligaţiei sau poate i pus în întârziere la
cererea creditorului.
8.2.2. Punerea în întârziere la cererea creditorului

Formal, punerea în întârziere este o înştiinţare pe care creditorul
o face debitorului prin care îi aduce aminte acestuia despre existen-
ţa unei obligaţii exigibile cu invitaţia de a plăti obligaţia scadentă.
Substanţial, punerea în întârziere este un act juridic prin care cre-
ditorul îşi manifestă voinţa în sensul că doreşte executarea creanţei
sale de către debitor şi că întârzierea acestuia îi provoacă pagube
pe care debitorul va trebui să le repare.
Punerea în întârziere se poate realiza ie printr-o notiicare scri-
să, ie prin cererea de chemare în judecată.
Notiicarea se poate comunica debitorului prin executor jude-
cătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării,
afară de situaţia în care prin lege sau prin contract se prevede o
manieră specială de comunicare a notiicării.
Prin notiicare trebuie să se acorde debitorului un termen de
executare (termenul suplimentar de executare), ţinând seama de
natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notiicare nu se acordă
un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un
termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notiicării.
Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca
anterior debitorul să i fost pus în întârziere, conferă debitorului
dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de
la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este exe-
cutată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina
creditorului.
Efectele punerii în întârziere

De la data punerii în întârziere:
– debitorul datorează creditorului daune-interese, moratorii sau
compensatorii;
– se strămută riscul neexecutării fortuite a obligaţiei, cu excep-
ţia situaţiei în care cazul fortuit îl eliberează pe debitor de însăşi
executarea obligaţiei[1];
[1]
Art. 1525 C. civ. prevede că „Debitorul răspunde, de la data la care se ală
în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în
care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei”.
– se creează dovada neexecutării obligaţiei până la acea dată

şi condiţiile premisă pentru a solicita rezoluţiunea contractului: ju-
diciară, unilaterală şi pact comisoriu;
– creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, in-
vocând excepţia de neexecutare a contractului, până la expirarea
termenului de executare, însă nu poate exercita celelalte drepturi –
dreptul la rezoluţiune – dacă prin lege nu se prevede altfel. Credi-
torul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că
nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea
termenului, obligaţia nu a fost executată;
– punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescrip-
ţia extinctivă poate valora întreruperea cursului prescripţiei, dacă
acesta este chemat în judecată în termen de 6 luni de la data pu-
nerii sale în întârziere, potrivit art. 2540 C. civ.;
– potrivit art. 1526 C. civ., în cazul obligaţiilor solidare, notiica-
rea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii
solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi. Notiicarea făcută de
unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa
celorlalţi creditori.
Debitorul nu este în întârziere, adică scapă de toate aceste con-
secinţe nefaste pentru el dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia
datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute 1510-1515
C. civ. – referitoare la punerea în întârziere a creditorului[1] sau cele
ce ţin de oferta reală urmată de consemnaţiune – însă creditorul a
refuzat, fără temei legitim, să o primească.
Efectele punerii în întârziere încetează atunci când:
– obligaţia a fost executată;
– debitorul recurge la procedura ofertei reale şi a consemnării;
– creditorul refuză în mod evident primirea plăţii;
– creditorul a renunţat, expres sau tacit, la invocarea efectelor
punerii în întârziere;
– la acţiunea adresată instanţei, creditorul s-a desistat, ori a in-
tervenit perimarea;
[1]
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă un mecanism în cadrul plăţii prin
care debitorul îl somează pe creditor să accepte executarea pe care i-o oferă. Dacă
nu este respectată această procedură, nu se produc efectele speciice ale punerii în
întârziere a creditorului (în special, preluarea de către creditor a riscului imposibilităţii
fortuite de executare a contractului şi obligarea acestuia la repararea prejudiciului
cauzat debitorului respectiv, acoperirea cheltuielilor efectuate pentru conservarea
bunului). Cu toate acestea, în sfera remediilor pentru neexecutare, voinţa debitorului
de a oferi, când se cuvenea, prestaţia datorată chiar dacă nu respecta procedura,
atrage imposibilitatea invocării de către creditor a celorlalte remedii.
– a avut loc o novaţie a obligaţiei;

– s-a acordat de creditor debitorului un nou termen pentru exe-
cutare.
Executarea parţială a obligaţiei nu constituie o renunţare la pu-
nerea în întârziere.
8.2.3. Întârzierea de drept a debitorului în executarea

obligaţiei
În ceea ce priveşte punerea în întârziere a debitorului, art. 1521
C. civ., având denumirea marginală „Moduri”, prevede expres for-
mele în care poate i îndeplinită această formalitate: punerea în
întârziere poate opera ie de drept, ie la cererea creditorului. Altfel
spus, debitorul poate i de drept în întârziere sau poate i pus în în-
târziere. Legiuitorul se dovedeşte neinspirat atunci când arată că
„punerea în întârziere” poate opera de drept. Verbul „a pune” arată
o acţiune ce trebuie efectuată, o atitudine activă în opoziţie cu ope-
rarea de drept care sugerează pasivitate şi nu implică realizarea
vreunui demers. Deci, debitorul poate i de drept în întârziere sau
poate i pus formal în această stare.
În anumite situaţii, nu este necesară îndeplinirea unor formali-
tăţi pentru punerea debitorului în întârziere, debitorul alându-se de
drept în întârziere.
Debitorul se ală de drept în întârziere atunci când în contract
s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect ori în anumite cazuri prevăzute de lege.
Debitorul se ală de drept în întârziere şi în situaţiile prevăzute
expres de art. 1523 C. civ., şi anume atunci când:
a) obligaţia nu putea i executată în mod util decât într-un anu-
mit timp, ce debitorul a lăsat să treacă (livrarea brazilor de Crăciun
până la data de 25 decembrie), sau când nu a executat-o imediat,
deşi exista urgenţă;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură
a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face (obligaţia
de neconcurenţă);
c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor
intenţia de a nu executa obligaţia sau când, iind vorba de o obli-
gaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute
obligaţia în mod repetat;
d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asu-

mată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Dispoziţia reia preve-
derile fostului art. 44 C. com.[1]
Se observă că debitorul este de drept în întârziere doar atunci
când este vorba de neexecutarea unei obligaţii pecuniare, rămâ-
nând ca pentru obligaţiile nepecuniare să ie pus în întârziere po-
trivit dreptului comun, prin procedura obişnuită. Această situaţie
va continua controversele existente şi în vechea reglementare cu
privire la oportunitatea unei asemenea reglementări în cadrul acti-
vităţii profesioniştilor[2].
O altă condiţie care se solicită este ca obligaţia de a plăti suma
de bani să ie asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi. Per
a contrario, dacă obligaţia pecuniară este asumată de profesionist
fără legătură cu activitatea întreprinderii sale, debitorul profesionist
va trebui pus în întârziere.
Codul civil mai are o altă prevedere aplicabilă în cazul neexe-
cutării unei obligaţii băneşti contractuale – art. 1535 –, care arată
că, „În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă,
creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în
momentul plăţii”.
Deci debitorul unei sume de bani, indiferent că este un profesi-
onist sau non-profesionist şi şi-a asumat obligaţia de plată în exer-
ciţiul unei întreprinderi sau nu, va datora de drept de la scadenţă
daune moratorii, indiferent că ele vor i sub forma dobânzii sau sub
forma penalităţilor.
Cazurile în care debitorul se ală de drept în întârziere trebu-
ie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se
consideră nescrisă.
e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracon-
tractuale (răspunderea delictuală).
Observăm că textul reia în mare parte situaţiile de întârziere de
drept din vechea reglementare, cărora le mai adaugă pe cele con-
sacrate de doctrină şi practică.
[1]
Cu privire la particularităţile obligaţiilor comerciale şi a daunelor-interese cu-
venite creditorului contractual în cazul neexecutării acestora în legislaţia anterioară
datei de 1 octombrie 2011, a se vedea M. DUMiTrU, Daunele-interese în materia
obligaţiilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 58.
[2]
Pentru aceste controverse, a se vedea M. DUMiTrU, Punerea în întârziere în
materia obligaţiilor comerciale, în Dreptul nr. 2/2008, p. 45.
8.2.4. Punerea în întârziere în materia dobânzii compuse

Codul civil, în art. 1489 alin. (2) din Titlul V „Executarea obligaţii-
lor”, în Capitolul I „Plata” , Secţiunea a 3-a „Condiţiile plăţii” consacră
posibilitatea capitalizării dobânzii. Astfel, sub denumirea marginală
„Dobânzile sumelor de bani”, se prevede că „dobânzile scadente
produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul,
în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt
cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile curg numai de
la data cererii de chemare în judecată”[1].
Posibilitatea capitalizării dobânzilor, indiferent de natura lor, este
recunoscută şi în noul act normativ. Capitalizarea dobânzilor poa-
te i rezultatul acordului de voinţă al părţilor sau poate să derive
dintr-o dispoziţie expresă a legii. Caracterul general al capitalizării
dobânzilor este conirmat prin aceea că, în absenţa celor două si-
tuaţii, dobânzile se pot capitaliza apelând la instanţa de judecată.
De observat că se renunţă la condiţia anuităţii dobânzii exigibile,
conferind posibilitatea capitalizării de îndată a dobânzii scadente.
Aceasta nu înseamnă că părţile nu pot stabili condiţii mai restricti-
ve pentru capitalizarea dobânzii, cu privire la vechimea acesteia, la
modalitatea de punere în practică a acestei tehnici etc. Legiuitorul
se îngrijeşte doar de situaţia în care părţile nu au fost diligente să
prevadă posibilitatea capitalizării şi condiţiile acesteia.
În afara dispoziţiilor derogatorii stipulate în convenţia părţilor
sau a situaţiilor speciale consacrate de acte normative, dobânda
se capitalizează „când sunt cerute în instanţă”, „de la data cere-
rii de chemare în judecată”. În consecinţă, va i posibil de obţinut
dobânda compusă prin formularea unei cererii în instanţă în acest
sens. Dobânda compusă va curge de la data sesizării organului de
jurisdicţie cu cererea privind obligarea debitorului la capitalizarea
dobânzii. Deci, în tăcerea legii sau a părţilor, dobânda va produce
dobândă moratorie prin cererea de chemare în judecată privind do-
bânda compusă, de la data învestirii instanţei.
În legătură cu anatocismul în temeiul convenţiei părţilor, din for-
mularea textului s-ar deduce că încă de la data încheierii contrac-
tului poate i prevăzută capitalizarea dobânzilor, fără să ie nevoie
să se aştepte scadenţa dobânzii. Deşi existentă de la data înche-
ierii convenţiei, totuşi ea va produce efecte doar după ce dobânda
datorată va i scadentă.
Art. 1489 alin. (1) C. civ. are următorul conţinut: „Dobânda este cea convenită
[1]
de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege”.

8.3. Răspunderea contractuală (executarea prin echivalent

a obligaţiilor)
8.3.1. Noţiuni generale privind răspunderea contractuală

Există situaţii când debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia şi
nici nu se realizează executarea silită în natură a obligaţiei.
Potrivit art. 1516 C. civ. – Drepturile creditorului – creditorul are
dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei. Atunci
când, fără justiicare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se ală în
întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul
la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obli-
gaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau
rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii co-
relative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut
de lege pentru realizarea dreptului său.
În cazul în care creditorul nu a dobândit întocmai prestaţia care
i se cuvenea, el este îndreptăţit să obţină daune-interese care să
acopere prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării, lato
sensu, a obligaţiei contractuale. Altfel spus, se va antrena răspun-
derea contractuală a debitorului care nu a îndeplinit potrivit preve-
derilor contractuale obligaţia asumată.
Sediul materiei: Cartea a V-a – Despre obligaţii – a Codului civil

cuprinde referiri la răspunderea civilă în două titluri:
Titlul II – Izvoarele obligaţiilor – în capitolul intitulat „Răspunde-
rea civilă” (art. 1350-1356) se consacră răspunderea contractuală,
cauzele exoneratoare de răspundere (aplicabile oricărui tip de răs-
pundere) şi reguli speciale referitoare la răspunderea contractuală.
Titlul V – Executarea obligaţiilor – în capitolul intitulat „Executa-
rea silită a obligaţiilor”, art. 1518 (care consacră răspunderea per-
sonală a debitorului pentru fapta proprie), art. 1519 (care regle-
mentează răspunderea contractuală a debitorului pentru fapta altei
persoane), art. 1530-1548 (în care se conturează regimul juridic al
răspunderii contractuale, asimilată executării prin echivalent).
Răspunderea civilă poate i delictuală şi contractuală.

Distincţia între răspunderea contractuală şi răspunderea delictu-
ală este catalogată ca summa divisio a dreptului răspunderii, altfel
spus ca o clasiicare aptă să cuprindă ansamblul ipotezelor care ar

putea genera o obligaţie de răspundere.
Răspunderea delictuală este prevăzută de art. 1349 C. civ. –
Răspunderea delictuală – conform căruia „(1) Orice persoană are
îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obice-
iul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţi-
unile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2)
Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde
de toate prejudiciile cauzate, iind obligat să le repare integral. (3)
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să
repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele
alate sub paza sa, precum şi de ruina ediiciului. (4) Răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte
prin lege specială”.
Răspunderea contractuală este prevăzută în art. 1350 alin. (1) şi
(2) C. civ. – Răspunderea contractuală – conform căruia: „(1) Orice
persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2)
Atunci când, fără justiicare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire,
ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este
obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii”.
Răspunderea civilă este în esenţa sa unică, adică alcătuieşte o
singură instituţie juridică şi este neunitară sub aspectul regimului
său juridic, în sensul ca se manifestă sub două forme: una delictuală
de drept comun, şi alta contractuală, specială şi derogatorie. Dacă
delictul constă în neîndeplinirea unei obligaţii contractuale, regulile
speciale ale răspunderii contractuale se vor aplica, iar niciuna din
părţi „nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale
pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar i mai favorabile”[1].
A. Regula non-cumulului. Imposibilitatea opţiunii

Articolul 1350 alin. (3) C. civ. consacră regula non-cumulului
răspunderilor. Potrivit acesteia, atunci când prin lege nu se preve-
de altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care
i-ar i mai favorabile. Cu alte cuvinte, în situaţia în care creditorul
ar dori să invoce, pentru avantajele pe care i le oferă, răspunderea
delictuală dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii contractuale, el
nu are un drept de opţiune, ci este obligat să solicite acoperirea
prejudiciului care i-a fost cauzat potrivit regulilor din materia răs-
punderii contractuale.
[1]
Art. 1350 alin. (3) C. civ.
Norma este de ordine publică, părţile neputând deroga de la ea.

Nu se poate crea nici o a treia formă de răspundere.
Dacă încălcarea contractului este şi un delict civil (de exemplu,
neexecutarea obligaţiei contractuale referitoare la siguranţa perso-
nală care vizează în acelaşi timp şi asigurarea vieţii, sănătăţii şi in-
tegrităţi persoanei), va avea câştig de cauză răspunderea delictuală.
În materia răspunderii contractuale: regulile generale ale răs-
punderii contractuale se vor aplica de plano la contractele nenu-
mite, iar la cele numite şi reglementate distinct, doar în măsura în
care norma specială lipseşte sau nu derogă de la dreptul comun
al răspunderii contractuale (există un drept comun al răspunderii
contractuale, care ne interesează aici, dar şi reguli legale specia-
le ale acestui tip de răspundere prevăzute distinct pentru anumite
specii de contracte: contractul de transport – răspunderea specială
a transportatorului de bunuri şi persoane, contractul de asigurare,
contractul individual de muncă).
B. Tipuri de răspundere contractuală

Articolul 1518 C. civ. reglementează răspunderea debitorului
pentru neexecutarea obligaţiilor, prevăzând că debitorul răspunde
personal de îndeplinirea obligaţiilor sale, afară de situaţia în care
prin lege s-ar institui răspunderea în sarcina altei persoane decât
a debitorului.
Debitorul trebuie să îşi îndeplinească personal obligaţiile pe care
şi le-a asumat, el angajându-şi răspunderea doar dacă s-a făcut vi-
novat de cauzarea unui prejudiciu creditorului său.
În materie contractuală, Codul civil prevede în art. 1519 răs-
punderea pentru „fapta terţilor”, care ar putea i considerată o răs-
pundere contractuală indirectă sau pentru fapta altuia (similar celei
care există în materie delictuală)[1]. Acest tip de răspundere poate
i angajată doar dacă debitorul nu execută el personal obligaţiile, ci
„se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale de o altă
persoană”. Când există raport de prepuşenie şi dauna se cauzează
unui terţ, străin de acest raport, se poate angaja doar răspunderea
delictuală a comitentului pentru fapta prepusului.
În sfera grupului de contracte s-a dezvoltat teoria răspunderii
contractuale pentru fapta altuia ca răspundere autonomă distinctă
[1]
Art. 1519 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea contractuală pentru
fapta terţilor”, are următorul conţinut: „Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răs-
punde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru
executarea obligaţiilor contractuale”.
faţă de răspunderea pentru fapta proprie a debitorului legat con-

tractual în mod direct de creditor. Debitorul va răspunde contrac-
tual faţă de creditorul său pentru faptele terţelor persoane pe care
el le-a introdus sau antrenat în executarea contractului, cum ar i:
proprii prepuşi, subcontractanţii, partenerii din contractele acceso-
rii etc. Astfel, antreprenorul va i răspunzător faţă de clientul său
pentru faptele subantreprenorilor cărora le-a încredinţat executarea
unei părţi din contract. Acest tip de răspundere nu era consacrată
în legislaţia din România în vigoare înainte de 1 octombrie 2011.
Răspunderea contractuală indirectă presupune ca debitorul să
îşi substituie o altă persoană în îndeplinirea obligaţiilor pe care cel
dintâi şi le-a sumat faţă de creditor, ceea ce presupune existenţa
a două convenţii. Una încheiată între creditor şi debitor (de exem-
plu, contractul de antrepriză), cealaltă iind chiar contractul al cărui
scop este executarea primei convenţii (în exemplul dat, contractul
de subantrepriză) contract care a fost încheiat între debitor şi o altă
persoană denumită terţ.
Norma cuprinsă în art. 1519 C. civ. este de strictă interpretare,
aplicarea ei neputând i extinsă la alte situaţii. Pentru a se antrena
răspunderea debitorului pentru fapta persoanelor de care s-a folosit
în executarea propriilor obligaţii contractuale, este necesar să existe
un contract valabil încheiat între debitor şi terţ, prin care cel dintâi să
îşi substituie un terţ în executarea unei obligaţii ce decurge din con-
tractul iniţial (primar). În plus, este necesar ca în persoana terţului să
ie întrunite condiţiile răspunderii contractuale pentru fapta proprie.
În prezent, în legislaţia română nu este reglementată şi o răs-
pundere contractuală pentru fapta lucrului, ci doar răspunderea con-
tractuală pentru fapta altei persoane.
8.3.2. Răspundere contractuală sau executare prin echivalent?

Natura juridică a daunelor-interese
Noţiunea de răspundere contractuală este utilizată ca sinonim al
executării prin echivalent, în mod incorect am spune noi, deoarece
debitorul nu execută prestaţia la care s-a obligat, obligaţia iniţială,
ci el acoperă paguba pe care a suferit-o creditorul tocmai prin fap-
tul că nu a dobândit integral, la timp şi întocmai prestaţia la care
era îndreptăţit. Însuşi actualul legiuitor utilizează în Codul civil cele
două expresii ca iind echivalente.
Natura juridică a dreptului la daune al creditorului în cazul nee-
xecutării unei obligaţii a generat controverse doctrinare, punându-
se problema de a şti dacă ne alăm în prezenţa unei executări prin

echivalent a obligaţiei contractuale neexecutate în natură (iniţiale)
sau este vorba de repararea prejudiciului cauzat prin faptul neexecu-
tării, adică dacă daunele-interese ce se cuvin creditorului reprezintă
o modalitate de executare a obligaţiei sau o formă de răspundere.
Deşi la începutul Titlului II – Răspunderea civilă – legiuitorul ro-
mân arată expres că răspunderea civilă este contractuală şi delic-
tuală, totuşi consacră şi reglementează expres doar răspunderea
delictuală (pe care o tratează şi ca izvor distinct de obligaţii). În
schimb, în cadrul titlului intitulat „Executarea obligaţiilor”, consacră
o secţiune executării prin echivalent a obligaţiei, chiar cu această
denumire. În concluzie, nici actualul Cod civil nu lămureşte aceas-
tă problemă, ceea ce se constituie într-un minus al proaspetei re-
glementări.
O parte a doctrinei neagă existenţa răspunderii contractuale,
susţinând că daunele-interese nu reprezintă o formă de răspundere,
ci dimpotrivă, o executare prin echivalent. Aceasta conduce frecvent
la confuzia între creanţa de plată şi creanţa de daune. De aceea, ni
se pare iresc să încercăm să demonstrăm că există o creanţă de
daune distinctă de creanţa principală, creanţă care are un caracter
reparatoriu, neiind o formă de executare[1].
Pentru a putea decela însăşi existenţa, natura şi funcţiile răs-
punderii contractuale, va trebui să răspundem la întrebarea dacă
daunele-interese urmăresc să asigure repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sau, dimpotrivă, urmăresc
să asigure creditorului un echivalent al prestaţiei promise.
În cazul obligaţiilor băneşti, caracterul reparatoriu al daunelor-
interese este mai evident în detrimentul caliicării lor ca executare
prin echivalent, comparativ cu situaţia neexecutării altor obligaţii.
Regimul neexecutării obligaţiilor monetare conirmă pe deplin exis-
tenţa răspunderii contractuale. El pune în evidenţă existenţa unei
datorii de reparaţie distinctă de obligaţia originală pentru care cre-
ditorul poate obţine executarea forţată.
În cazul întârzierii în executare, în temeiul art. 1535 C. civ., cre-
ditorului i se cuvin automat daune-interese egale cu dobânda lega-
lă sau convenţională, pe lângă suma datorată cu titlu de principal.
Cum ar putea i explicată acordarea acestei sume dacă creditorul
nu ar putea i îndreptăţit decât la executarea prin echivalent a obli-
gaţiei principale? Ar putea i vorba de executarea prin echivalent a
[1]
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, op. cit., p. 289.
obligaţiei de dezdăunare? În această situaţie oricum suma cuvenită,

daunele-interese ar avea natura juridică a unei indemnităţi.
Dacă s-ar asimila daunele-interese datorate ca urmare a nee-
xecutării obligaţiei unei funcţii unice, de executare prin echivalent,
aceasta ar exclude orice altă indemnizare a creditorului unui capital,
cum este cazul indexării.
Plata daunelor-interese nu poate semniica executarea obligaţiei
nici măcar prin echivalent, căci executare însemnă a procura credi-
torului ceea ce s-a convenit, a îndeplini în mod satisfăcător pentru
creditor prestaţia promisă, şi nu altceva, un echivalent; prin plata de
daune-interese nu se face altceva decât să se acopere prejudiciul
suferit de creditorul contractual.
S-a airmat şi s-a argumentat seducător că daunele-interese
reprezintă o simplă modalitate de executare prin echivalent. Se
susţine că mai puţin decât neexecutarea obligaţiei sale, întârzierea
debitorului ar constitui o prorogare a contractului, o prelungire for-
ţată a fazei executării contractului, pentru care debitorul ar trebui să
verse o remuneraţie ixată prin lege sau de către părţi. Ni se pare că
în această susţinere se face o confuzie regretabilă între remunera-
rea şi indemnizarea creditorului, melanj care se întâlneşte frecvent
atât în legislaţie, cât şi în doctrină şi jurisprudenţă. Confuzia are la
origini prelungirea contestabilă a executării contractului acolo unde
de fapt nu este nimic altceva decât neexecutarea acestuia.
Obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin neexecutare se
detaşează de obligaţia contractuală iniţială, asumată, a cărei ne-
executare antrenează răspunderea civilă a debitorului, constituind
o obligaţie nouă.
În cazul neexecutării, lato sensu, a unei obligaţii, dreptul la daune
reprezintă o formă de răspundere civilă a debitorului, şi nu o moda-
litate de executare a obligaţiei iniţiale; acestuia îi incumbă o nouă
obligaţie, de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat, creditorul iind
titularul unei creanţe noi, care reprezintă echivalentul bănesc al pre-
judiciului pe care l-a suferit. Nu este vorba de executarea obligaţiei
iniţiale, ci a unei alte obligaţii al cărei obiect este tocmai acela de a
da o sumă de bani indiferent care a fost obiectul obligaţiei primare,
întrucât tocmai obligaţia iniţială nu se execută şi generează în pa-
trimoniul creditorului o pagubă ce trebuie acoperită. Suma de bani
nu reprezintă un echivalent al prestaţiei iniţiale a debitorului, ci este
menită să acopere prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutare.
Acesta poate i mai mare, mai mic sau egal cu valoarea prestaţiei
iniţiale şi poate i evaluat judiciar, legal sau convenţional.
Distincţia între obligaţia primitivă, iniţială şi obligaţia de reparaţie

este mai bine evidenţiată în cazul neexecutării obligaţiilor băneşti:
ele nu se exclud una pe cealaltă, ci dimpotrivă, se cumulează. Dacă
în dreptul comun al răspunderii contractuale, obligaţia de repara-
ţie înlocuieşte obligaţia contractuală care rămâne neexecutată, aici
situaţia este diferită. În situaţia întârzierii în executarea obligaţiilor
monetare, debitorul va executa şi obligaţia iniţială şi va datora şi
daune pentru prejudiciul cauzat prin întârziere.
Analiza naturii şi obiectului răspunderii contractuale a permis
operarea unei distincţii clare între reparaţie şi executare, între răs-
punderea contractuală şi executare. Dacă executarea permite cre-
ditorului să obţină chiar obiectul prestaţiei care i-a fost promis, răs-
punderea contractuală are ca obiect repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutare, neputând procura creditorului decât o compen-
saţie, un echivalent[1].
8.3.3. Condiţiile angajării răspunderii contractuale

Orice discuţie despre răspunderea contractuală porneşte de la
premisa existenţei unui contract valid încheiat, care însă nu este
executat din vina debitorului. În caz contrar, răspunderea pentru
neexecutarea obligaţiei va i de natură delictuală.
Dacă în speţă este un act juridic unilateral sau o igură juridică
ce nu poate i subsumată categoriei de contract, singura răspundere
care se poate angaja este cea delictuala[2]. Răspunderea contrac-
tuală se angajează doar între părţile unui contract.
Articolul 1530 C. civ., care consacră dreptul la daune-interese
al creditorului, conturează şi condiţiile în care creditorului i se cuvin
daunele-interese: creditorul are dreptul la daune-interese pentru
repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justiicare sau,
după caz, culpabile a obligaţiei. Altfel spus, pentru a i angajată
răspunderea contractuală, este necesar să ie întrunite următoarele
condiţii: existenţa unui prejudiciu patrimonial; o faptă ilicită constând
[1]
M. DUMiTrU, Dreptul de opţiune al creditorului în cazul neexecutării obligaţiilor
contractuale, în Dreptul nr. 12/2008, p. 18.
[2]
Reparaţiile şi restituirile sunt ghidate de reguli proprii care sunt diferite de cele
ale răspunderii contractuale sau delictuale. Cu privire la aceste aspecte, a se ve-
dea M. DUMiTrU, Dobânda restitutorie – Dobânda moratorie, în Dreptul nr. 12/2010,
p. 124-142; M. DUMiTrU, Taxonomia dobânzilor, în volumul Studii şi Cercetări Juridi-
ce Europene, vol. I, al Conferinţei internaţionale a doctoranzilor în drept, organizată
de Centrul European de Studii şi Cercetări juridice şi Facultatea de Drept a Uni-
versităţii de Vest din Timişoara, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p. 348-352.
în încălcarea unei obligaţii contractuale; raportul de cauzalitate între

faptă şi prejudiciu; existenţa culpei debitorului.
Pentru a opera răspunderea contractuală mai sunt necesare
respectarea a două cerinţe speciale: debitorul să se ale în întârzi-
ere şi să nu i fost stipulată o clauză de nerăspundere în favoarea
debitorului.
A. Fapta ilicită
Pentru antrenarea răspunderii contractuale este necesar ca fap-
ta cauzatoare de prejudicii să consiste în neexecutarea unei obliga-
ţii contractuale. Neexecutarea poate să ie de orice fel: totală sau
parţială, poate să privească o obligaţie principală ori una accesorie,
poate să ie o obligaţie esenţială sau secundară. Poate i vorba de
neexecutare totală ori executare defectuoasă, necorespunzătoare,
ori o executare cu întârziere. Nu este exclusă nici executarea neco-
respunzătoare cantitativ sau calitativ ori o altă executare decât cea
stabilită de către părţi etc. Toate aceste variante se subsumează
noţiunii de „neexecutare” a obligaţiei contractuale, deoarece, potri-
vit art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
exactă şi la timp a obligaţiei.
Potrivit art. 1551 C. civ., daunele-interese pot i acordate chiar
şi pentru „neexecutări de mică însemnătate”.
În cadrul acţiunii în răspundere contractuală, creditorul-recla-
mant trebuie să facă dovada săvârşirii faptei ilicite, cu alte cuvinte
a neexecutării obligaţiei contractuale. Concret, activitatea sa pro-
batorie va diferi, după cum obiectul obligaţiei neexecutate constă
în a da, a face sau a nu face.
Dacă debitorul îşi asumase o obligaţie de a face, se va face
diferenţă după cum obligaţia era de rezultat (determinată) sau de
diligenţe (de mijloace). În cazul obligaţiilor de rezultat creditorul tre-
buie să facă dovada că debitorul nu i-a procurat rezultatul promis.
În schimb, dacă obligaţia era de mijloace, creditorul trebuie să facă
dovada că debitorul nu s-a străduit suicient ca să ajungă la re-
zultatul promis. Diligenţa pe care debitorul trebuie să o depună în
executarea obligaţiilor sale, şi în raport de care se va aprecia înde-
plinirea sau neîndeplinirea obligaţiei sale, este cea pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Este posibil ca
prin lege sau prin contract să se prevadă alte criterii de referinţă în
privinţa diligenţei ce trebuia depusă de debitorul obligaţiei de mijloa-
ce. De exemplu, în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi pro-
fesionale, diligenţa se va aprecia ţinând seama de natura activităţii

exercitate de debitor.
În cazul obligaţiilor de a nu face, creditorul este ţinut să dove-
dească rezultatele acţiunii debitorului de la care acesta trebuia să
se abţină, iind imposibil de dovedit în sine abstenţiunea, ci doar
consecinţele acesteia.
În privinţa neexecutării unei obligaţii de a da se va ţine seama de
natura bunului. Dacă este vorba de un bun imobil şi supus înscri-
erii în cartea funciară, creditorul obligaţiei va i ţinut să probeze că
debitorul nu a consimţit la actul constitutiv sau translativ de drepturi
tabulare, pe care l-a convenit anterior cu debitorul. În cazul unui bun
mobil şi nesupus la vreo formalitate (de publicitate sau administra-
tivă), creditorul va putea reclama doar punerea în posesie, întrucât
obligaţia de dare s-a înfăptuit solo consensu, potrivit art. 1273 C. civ.
B. Vinovăţia (culpa) debitorului

Neîndeplinirea voluntară a obligaţiei trebuie să ie culpabilă, adi-
că să poată i reproşată debitorului, acesta neavând nicio justiicare
a neexecutării sale.
Vinovăţia este atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi preju-
diciabile faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acesteia.
Codul civil caliică intenţia de a păgubi ca iind dol (care poate i
direct sau indirect), iar greşeala neintenţionată, culpă (sub forma im-
prudenţei şi neglijenţei). Caracterizându-se prin intenţia de a provo-
ca consecinţe păgubitoare, dolul este mai grav în raport de culpă[1].
Fapta este săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă) atunci
când autorul doreşte şi acceptă să se producă consecinţele faptei
sale.
Culpa prin imprudenţă va exista atunci când autorul prevede po-
sibilitatea producerii rezultatului păgubitor al faptei ilicite, dar consi-
deră în mod nejustiicat că el nu se va produce.
[1]
Potrivit art. 16 C. civ., „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răs-
punde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă. (2) Fapta este
săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi ie urmăreşte
producerea lui prin intermediul faptei, ie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat. (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul ie preve-
de rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce,
ie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci
când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea
mai lipsită de dibăcie nu ar i manifestat-o faţă de propriile interese. (4) Atunci când
legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, con-
diţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie”.
Culpa prin neglijenţă există atunci când autorul faptei nu preve-

de rezultatul conduitei sale, deşi avea obligaţia şi posibilitatea să-l
prevadă.
Gravitatea culpei nu are, în dreptul nostru, nicio inluenţă asu-
pra răspunderii civile. Obligaţia de reparaţiune va exista indiferent
dacă la temelia faptei ilicite se va ala dolul sau culpa, cu toate gra-
dele ei. Culpa poate i gravă (lata), uşoară (levis) şi foarte uşoară
(levissima). Pentru antrenarea răspunderii debitorului nu prezintă
importanţă forma vinovăţiei. Răspunderea civilă se angajează pen-
tru cea mai uşoară culpă.
Conceptul de vinovăţie include două elemente: intelectiv şi vo-
litiv.
Sub aspect intelectiv, omul nu poate i răspunzător decât dacă
este conştient de consecinţele faptei sale păgubitoare. Este cul-
pabil pentru a i optat pentru o conduită neadecvată, care intră în
conlict cu norma de drept. Chiar dacă autorul n-a avut conştiinţa
caracterului ilicit al conduitei sale, dar în împrejurările date ar i pu-
tut-o avea, el răspunde civil. Culpa presupune reprezentarea con-
secinţelor conduitei.
Procesul volitiv înseamnă o deliberare şi luarea deciziei din par-
tea autorului. Voinţa acestuia trebuie să ie liberă, nealterată.
Răspunderea contractuală rămâne una subiectivă, care se înte-
meiază pe vinovăţia debitorului, chiar dacă aceasta este prezumată
legal. Acest fapt rezultă din dispoziţiile art. 1547 C. civ.: „Debitorul
este ţinut să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă” .
De asemenea, art. 1530 C. civ. prevede dreptul la daune-interese
al creditorului în cazul neexecutării „fără justiicare sau, după caz,
culpabile a obligaţiei”. Ipoteza „neexecutării fără justiicare” a obli-
gaţiilor ne trimite la toate cazurile de neexecutare justiicată regle-
mentate de art. 1556-1557 C. civ.[1] Neexecutarea fără justiicare
[1]
Art. 1556 C. civ. prevede că „(1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un con-
tract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă exe-
cutarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze
executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau
din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi. (2) Exe-
cutarea nu poate i refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica
însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar i contrar bunei-credinţe”, iar
art. 1557 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Atunci când imposibilitatea de executa-
re este totală şi deinitivă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul
este desiinţat de plin drept şi fără vreo notiicare, chiar din momentul producerii
evenimentului fortuit. Dispoziţiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespun-
zător. (2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul
poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate obţine desiinţarea contrac-
este tot o executare culpabilă. Includem aici şi situaţiile în care, fără

să avem o culpă propriu-zisă, avem o atribuire a consecinţelor ne-
executării în sarcina debitorului de către legiuitor – imputabilitatea
legală. Cazurile tipice sunt reprezentate de garanţia pentru viciile
ascunse ale bunului vândut sau garanţia pentru evicţiune. Există şi
situaţii în care condiţia culpei nu este necesară, cum se întâmplă
în situaţia neconformităţii lucrului vândut[1].
Proba vinovăţiei nu este necesară în materie contractuală, legiu-
itorul instituind nişte prezumţii în acest sens. Astfel, potrivit art. 1548
C. civ., „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă
prin simplul fapt al neexecutării”. Însă aplicarea acestei prezumţii
depinde după cum obligaţia neexecutată este o obligaţie de rezultat
sau una de diligenţă.
Elementul vinovăţie sau culpă nu se regăseşte în ipotezele de
caz fortuit sau de forţă majoră, astfel cum sunt deinite acestea de
art. 1351 C. civ.[2] Tocmai de aceea daunele-interese sunt un re-
mediu inaplicabil în cazul neexecutării fortuite a contractului. Dacă
fapta terţului sau a victimei îndeplineşte condiţiile forţei majore sau,
uneori, ale cazului fortuit, poate înlătura răspunderea contractuală,
potrivit art. 1352 C. civ.[3]
Sarcina creditorului este doar de a face dovada că există o obli-
gaţie contractuală, care este conţinutul ei, urmând ca debitorul să
probeze dacă şi-a executat sau nu obligaţia. El va putea dovedi, de
exemplu, că neexecutarea se datorează unor cauze străine care
nu îi sunt imputabile. Asemenea cauze străine sunt: forţa majoră,
cazul fortuit sau chiar culpa creditorului.
tului. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod
corespunzător”.
[1]
L. pop, i.fL. popa, S. ViDu, op. cit., p. 149.
[2]
Art. 1351 C. civ. arată că: „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu
convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat
de forţă majoră sau de caz fortuit. (2) Forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil. (3 )Cazul fortuit este un eveniment care
nu poate i prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar i fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar i produs. (4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat
de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat
şi în caz de forţă majoră”.
[3]
Art. 1352 C. civ. consacră: „Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură
răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale
cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor,
cazul fortuit este exonerator de răspundere”.
C. Prejudiciul
Conform prevederilor art. 1530 C. civ., „Creditorul are dreptul la
daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a
cauzat (...)”. În absenţa prejudiciului, cererea pentru plata despă-
gubirilor este nejustiicată.
Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură pa-
trimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drep-
turilor şi intereselor legitime ale unei persoane.
Prejudiciul trebuie să existe, deoarece în absenţa acestuia este
exclusă orice răspundere civilă delictuală. Legislaţia, doctrina şi
practica judiciară folosesc noţiunile de prejudiciu, pagubă sau dau-
nă, termeni care sunt sinonimi. Prejudiciul trebuie să ie consecinţa
directă şi necesară a neexecutării.
a) Caracterul direct al prejudiciului rezultă din conţinutul art. 1533

C. civ., potrivit căruia daunele-interese nu cuprind decât ceea ce
este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.
Pentru a i direct, prejudiciul presupune existenţa raportului de
cauzalitate între fapta ilicită şi acel prejudiciu injust cauzat victimei[1].
Admiterea prejudiciilor indirecte ar permite existenţa unor răs-
punderi nelimitate. Jurisprudenţa a dispus întotdeauna ca prejudi-
ciul să ie consecinţa directă a faptei ilicite, în speţă a neexecutării
obligaţiei contractuale.
b) Prejudiciul trebuie să ie cert. Este o condiţie prevăzută de

art. 1532 C. civ. Acest caracter are în vedere atât existenţa în sine
a prejudiciului, cât şi posibilitatea de a se stabili întinderea lui. Pen-
tru a putea i supus reparării, prejudiciul trebuie să ie sigur, adică
cert, ceea ce se întâmplă întotdeauna cu prejudiciul actual. Preju-
diciul viitor este de asemenea supus reparării dacă există siguranţa
producerii sale, precum şi elemente îndestulătoare pentru a-i de-
termina întinderea.
La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile vi-
itoare, atunci când acestea sunt certe. Prejudiciul viitor nu trebuie
[1]
A nu se confunda noţiunea de „prejudiciu direct” cu cea de „prejudiciu cauzat
în mod direct”. Prejudiciul direct este cel cauzat atât printr-o legătură cauzală directă
şi nemijlocită, cât şi printr-o legătură cauzală indirectă. În primul caz se numeşte
victimă directă şi imediată, iar în cel de-al doilea se numeşte victimă indirectă sau
prin ricoşeu ori relectare, iar prejudiciul prin ricoşeu sau relectare. De exemplu,
prejudiciile patrimoniale sau morale injust cauzate soţului şi copiilor victimei care a
încetat din viaţă ca urmare a vătămării integrităţii corporale, în materia răspunderii
delictuale.
confundat cu prejudiciul eventual, deoarece acesta din urmă este

lipsit de certitudine.
Prejudiciul ce ar i cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine
un avantaj poate i reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii
avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a credi-
torului. Prejudiciul al cărui cuantum nu poate i stabilit cu certitudine
se determină de instanţa de judecată.
c) Prejudiciul să ie previzibil. Debitorul răspunde numai pentru

prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă
ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară
de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează
culpei grave a acestuia.
Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât
ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţi-
ei. În aceasta situaţie se apreciază că, în materia răspunderii civile,
se trece de pe tărâm contractual pe tărâm delictual.
d) Caracterul personal al prejudiciului. Este consecinţa princi-

piului că fără interes nu poate să se nască dreptul la acţiune. Doar
persoana izică sau juridică ce a suferit o pagubă poate cere repa-
rarea ei. Nu trebuie însă să înţelegem că dreptul la acţiune pentru
daune ar i legat de persoană.
Dreptul la acţiune poate i exercitat, în condiţiile legii, de creditorii
chirografari pe calea acţiunii oblice; dreptul poate i exercitat şi de
moştenitorii victimei, când are conţinut patrimonial.
Pe de altă parte, o pagubă poate leza nu numai victima princi-
pală, dar şi alte persoane (de exemplu, cei cărora victima le acordă
întreţinere).
e) Caracterul material sau moral al prejudiciului. Prejudiciile ma-

teriale sunt consecinţa atingerii unui interes patrimonial, iar preju-
diciul moral este urmarea lezării unui drept nepatrimonial. Prejudi-
ciul material este, de exemplu, distrugerea unui bun, uciderea unui
animal etc. Prejudiciul moral poate consta, de exemplu, în atingeri
aduse atributelor personalităţii, în vătămarea corporală sau a sănă-
tăţii ori în prejudicii corporale generate de executarea defectuoasă
a unui contract medical etc.
Prejudiciul material se compune, din pierderea patrimonială (o
diminuare a valorilor active ale patrimoniului) şi beneiciul nerealizat
(împiedicarea activului patrimonial de o îmbogăţire care ar i avut

loc în cazul în care nu se săvârşea fapta ilicită).
Potrivit art. 1531 alin. (3) C. civ., creditorul are dreptul şi la repa-
rarea prejudiciului nepatrimonial, iar potrivit art. 257 C. civ., dreptu-
rile nepatrimoniale ale persoanei juridice sunt apărate în mod egal
cu cele ale persoanei izice, inclusiv prin acordarea de daune.
Daunele-interese iind expresia răspunderii debitorului pentru
neexecutarea unei obligaţiei, este iresc ca, atunci când întârzierea
nu îi este imputabilă, daunele-interese să ie reduse sau înlăturate.
Articolul 1534 C. civ., cu denumirea marginală „Prejudiciul im-
putabil creditorului”, consacră expres fapta culpabilă a creditorului
drept cauză de reducere (sau înlăturare) a răspunderii, fără însă
ca fapta creditorului să prezinte caracteristicile forţei majore: „Dacă,
prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la
producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor di-
minua în mod corespunzător”. Această dispoziţie se aplică şi atunci
când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc
a fost asumat de creditor.
Pe lângă această consacrare expresă a faptei culpabile a cre-
ditorului, ca şi cauză exoneratoare de răspundere, Cod civil român
mai cuprinde o dispoziţie care are drept scop diminuarea întinderii
răspunderii debitorului. Este vorba de instituirea în sarcina credito-
rului a unei obligaţii cu caracter general, de a lua măsuri pentru limi-
tarea întinderii propriului său prejudiciu. Astfel, alin. (2) al art. 1534
C. civ., arată că „debitorul nu datorează despăgubiri pentru preju-
diciile pe care creditorul le-ar i putut evita cu o minimă diligenţă”.
În măsura în care creditorul nu îşi îndeplineşte această obligaţie,
daunele-interese ce i se vor cuveni vor i diminuate. Un asemenea
principiu, aplicabil în cazul întârzierii în îndeplinirea altor obligaţii
decât cele băneşti, nu va avea incidenţă în cazul întârzierii în execu-
tarea unei obligaţii monetare. În cazul întârzierii în executarea unui
obligaţii băneşti, dispoziţiile art. 1534 C. civ. ar putea i invocate de
debitor în apărarea sa doar atunci când s-ar solicita obligarea sa la
acoperirea integrală a prejudiciului, pentru diminuarea valorii dau-
nelor-interese corespunzătoare acoperii acestui prejudiciu.
Proba prejudiciului. Creditorul este obligat să facă dovada exis-

tenţei prejudiciului. Codul civil consacră legislativ necesitatea înde-
plinirii acestei cerinţe în art. 1537: „Dovada neexecutării obligaţiei nu
îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în
care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel”. Una din
situaţiile în care se derogă de la această regulă este aceea a întâr-

zierii în executarea obligaţiilor băneşti, art. 1535 alin. (1) C. civ. con-
ferind expres creditorului acest beneiciu: „creditorul are dreptul la
daune moratorii, (...), fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.
D. Raportul de cauzalitate
Este legătura care trebuie să existe între neexecutarea obligaţiei
contractuale şi prejudiciul reclamat de creditor ca reparabil. Pentru
stabilirea existenţei raportului de cauzalitate se vor aplica criteriile
consacrate de legiuitor în materia răspunderii delictuale, întrucât în
materie contractuală nu există nicio referire la elementele în raport
de care să se întreprindă un asemenea demers.
Existenţa acestei condiţii este subliniată chiar de art. 1530
C. civ., care arată că prejudiciul, pentru a i reparat, trebuie să ie
consecinţa directă şi necesară a neexecutării.
Actualul Cod civil nu conţine o prevedere similară celei din
art. 1082 din vechiul Cod civil, care consacra o prezumţie legală
de cauzalitate între pagubă şi neexecutarea obligaţiei contractuale.
Ca urmare, creditorul va trebui să probeze efectiv legătura dintre
dauna pe care a suferit-o şi neexecutarea contractului, altfel cere-
rea de reparaţie i se va respinge.
8.3.4. Întârzierea creditorului

Instituţia întârzierii creditorului permite debitorului, care rămâne
ţinut de executarea obligaţiei principale, de a se elibera de curgerea
daunelor-interese moratorii prin probarea simplului fapt al întârzierii
creditorului, care împiedică astfel executarea obligaţiei chiar dacă
nu este o faptă culpabilă, fără să ie necesară probarea unei fapte
ce întruneşte caracteristicile forţei majore.
Actualul Cod civil, spre deosebire de vechiul Cod civil, dar în con-
cordanţă cu reglementările existente la nivel internaţional, abordea-
ză o poziţie echilibrată asupra neexecutării contractului, acordând
atenţie şi reglementând atât neexecutarea imputabilă debitorului,
dar şi consecinţele neexecutării imputabile creditorului.
Astfel, cu titlu general, în cadrul Titlului V „Executarea obliga-
ţiilor”, în Capitolul al II-lea intitulat „Executarea silită a obligaţiilor”,
Secţiunea 1 „Dispoziţii generale” consacră în art. 1517, cu denumi-
rea marginală „Neexecutarea imputabilă creditorului”, că „o parte
nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura
în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omi-

siune”.
Totodată, în Capitolul I „Plata” al aceluiaşi titlu, în cuprinsul Sec-
ţiunii a 6-a „Punerea în întârziere a creditorului”, art. 1510 prevede
posibilitatea ca şi creditorul să poată i pus în întârziere, indicân-
du-se situaţiile când poate i îndeplinită această formalitate. Astfel,
„creditorul poate i pus în întârziere atunci când refuză, în mod ne-
justiicat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să în-
deplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate
executa obligaţia”. Referitor la efectele punerii în întârziere, în privin-
ţa daunelor-interese, art. 1511 alin. (2) C. civ. precizează obligaţia
creditorului de a „repara prejudiciile cauzate prin întârziere şi la aco-
perirea cheltuielilor de conservare a bunului datorat”. Se recunoaşte
deci posibilitatea punerii în întârziere a creditorului contractual al
unui capital care credem că, în materia obligaţiilor băneşti, ar tre-
bui să aibă drept efect oprirea curgerii dobânzii moratorii în sarcina
debitorului, chiar dacă textul nu prevede expres acest efect. Firesc
ar i ca debitorul să nu mai ie obligat la plata dobânzii moratorii de
la data punerii în întârziere a creditorului.
8.3.5. Exonerări de răspundere contractuală

Creditorul care susţine că neexecutarea obligaţiilor convenţiona-
le la care era ţinut debitorul i-a produs o pagubă, va trebui să facă
dovada elementelor constitutive ale răspunderii contractuale. Dacă
unul dintre acestea lipseşte sau nu poate i dovedit, debitorul este
scutit de răspundere.
Cauzele exoneratorii de răspundere contractuală se analizează
în principiu ca şi în materia răspunderii delictuale, dar cu unele nu-
anţe. Oricum, au efect exonerator cauzele străine – care înlătură
raportul de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiei şi prejudiciu –
dar şi cazurile justiicative – ce anihilează efectul ilicit al neexecu-
tării contractului.
Cauzele străine cu efect exonerator sunt forţa majoră[1] şi cazul
fortuit[2], fapta victimei şi fapta unui terţ.
[1]
Potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., forţa majoră este orice eveniment extern,
imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil.
[2]
Art. 1351 alin. (3) C. civ. deineşte cazul fortuit ca iind un eveniment care nu
poate i prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar i fost chemat să răspundă
dacă evenimentul nu s-ar i produs.
În materie contractuală, distincţia dintre forţa majoră şi cazul

fortuit nu îşi are rostul, întrucât debitorul este apărat de răspundere
în ambele situaţii.
Fapta victimei este fapta creditorului, care poate duce la dimi-
nuarea sau înlăturarea răspunderii debitorului, cazurile iind regle-
mentate de art. 1534 şi art. 1517 C. civ.[1]
Cauzele justiicative de la răspunderea delictuală, aplicabile şi
răspunderii contractuale, sunt starea de necesitate şi autorizarea
sau ordinul de natură legală, legitima apărare putând i cu greu
adaptată la raporturile contractuale dintre creditor şi debitor. Starea
de necesitate trebuie deosebită de impreviziune, care poate duce
chiar la încetarea contractului, în lipsa oricărei vinovăţii a debitorului.
8.3.6. Convenţii asupra răspunderii

Normele legale referitoare la consecinţele neexecutării obligaţiei
de către debitor au caracter supletiv, de unde şi concluzia că ele
vor putea i modiicate prin convenţia părţilor.
Convenţia asupra răspunderii este o denumire generică şi sui-
cient de laxă, sub care se pot ascunde o varietate de clauze prin
care contractanţii urmăresc scopuri diferite, dar toate legate de con-
diţiile şi efectele răspunderii contractuale.
O asemenea convenţie trebuie să intervină anterior producerii
pagubei pentru creditor. De asemenea, prin convenţie răspunderea
debitorului poate i restrânsă, agravată sau înlăturată. Dacă o ase-
menea convenţie ar avea loc după producerea pagubei, ea ar putea
i interpretată ca o iertare de datorie[2]. Nu trebuie să se confunde
convenţiile asupra răspunderii cu clauza penală (convenţiile prin
care se determină anticipat întinderea obligaţiei de despăgubire).
Convenţia de nerăspundere înlătură integral răspunderea de-
bitorului. Încheierea unor astfel de convenţii este posibilă, situaţie
în care creditorul nu va mai putea pretinde debitorului plata des-
păgubirilor. Convenţiile nu produc efecte când vinovăţia debitorului
va îmbrăca forma intenţiei sau a culpei grave. Clauzele de nerăs-
pundere operează doar raportat la daunele materiale: răspunderea
pentru prejudiciul cauzat integrităţii izice sau psihice sau sănătăţii
nu poate i diminuată sau înlăturată decât în condiţiile legii; ea nu
poate i niciodată obiect al unui act juridic.
[1]
Art. 1517 C. civ. are următorul conţinut: „O parte nu poate invoca neexecutarea
obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria
sa acţiune sau omisiune”.
[2]
Prin convenţiile prin care se limitează răspunderea se restrânge

întinderea daunelor-interese, aşa cum se întâmplă în cazul cuantu-
mului despăgubirilor în contractele de transport şi de expediţie. Dar,
pentru ca acestea să producă efecte, vinovăţia debitorului trebuie să
ie sub formă de imprudenţă sau neglijenţă. Pentru unele contracte,
părţile prevăd limite maxime ale prejudiciului reparabil, dar şi limite
minime, sub care reparaţia este în sarcina victimei neexecutării. De
exemplu, valoarea declarată a bunurilor transportate sau expediate
indică limita sumei pe care debitorul serviciului de transport o dato-
rează în caz de distrugere a bunurilor.
Există şi clauze prin care se agravează răspunderea. Prin astfel
de convenţii, debitorul se obligă să plătească despăgubirea, chiar
dacă potrivit legii el ar i exonerat de răspundere, deci de obligaţia
de a plăti despăgubiri, cum este cazul în care neexecutarea este
consecinţa forţei majore sau a cazului fortuit. Astfel, ideiusorul se
poate obliga să rămână îndatorat şi în situaţia în care creditorul prin
fapta sa nu i-ar mai asigura ideiusorului o subrogaţie integrală în
drepturile acestuia şi astfel garantul nu ar mai i îndreptăţit decât la
o recuperare parţială a ceea ce a plătit.
Anunţurile relative la răspunderea delictuală sunt declaraţii uni-
laterale de voinţă prin care se avertizează asupra existenţei unui
pericol potenţial, de care victima trebuie să ţină seama, altfel va i
considerată vinovată de producerea prejudiciului, cu efect cel puţin
parţial de exonerare[1]. „Atenţie, câine rău!” poate i un exemplu al
unui asemenea avertisment. Dacă îl ignoră, victima ignoră de ase-
menea riscul să ie muşcată.
Anunţurile legate de răspunderea contractuală sunt expresia
unor clauze contractuale, prin care se face publică existenţa unei
situaţii care limitează răspunderea debitorului. „Nu răspundem de
obiectele lăsate la vedere în autovehicule” este un exemplu de aiş
plasat în parcările private, prin care se atenţionează şoferul că de-
pozitarul nu răspunde de respectivele lucruri.
8.4. Evaluarea daunelor-interese
8.4.1. Noţiunea de daune-interese

Articolul 1530 C. civ. consacră expres dreptul la daune-interese
al creditorului. Astfel, creditorul are dreptul la daune-interese pen-
tru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este
[1]
Idem, p. 182.
consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justiicare sau,

după caz, culpabile a obligaţiei.
Daunele-interese pot i acordate sub forma unei sume globale în
bani sau a unor sume prestate periodic, ca şi în cazul răspunderii
civile delictuale.
Prin daune-interese înţelegem despăgubirile în bani pe care de-
bitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării integrale a
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile
a obligaţiilor contractuale.
Întotdeauna daunele-interese se stabilesc în bani, instanţele ne-
iind competente să îl oblige pe debitor la executarea unei alte pre-
staţii decât cea stabilită între părţi în contract.
Daunele-interese au vocaţia de a se cumula cu celelalte remedii/
sancţiuni ale neexecutării contractului, cu excepţia situaţiei în care
ar i incompatibile, aceasta tocmai datorită naturii lor pecuniare şi
funcţiei lor reparatorii[1].
Daunele-interese sunt de două feluri:
– compensatorii – datorate de debitor pentru paguba cauzată
ca urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei;
– moratorii – cuvenite creditorului pentru pagubele produse prin
întârzierea în executarea obligaţiei.
Daunele moratorii, spre deosebire de daunele compensatorii, se
pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei.
Există trei modalităţi de stabilire a daunelor-interese ce se cuvin
creditorului pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin
neexecutarea culpabilă a obligaţiei contractuale: evaluarea legală,
evaluarea convenţională şi evaluarea judiciară.
8.4.2. Evaluarea legală

În acest caz, stabilirea daunelor-interese se realizează de către
legiuitor. Legiuitorul evaluează daunele-interese apelând la tehni-
ca dobânzii.
Evaluarea legală are în vedere doar stabilirea daunelor-interese
pentru întârzierea în executarea obligaţiilor, deci doar daunele-inte-
rese moratorii, întrucât obligaţiile băneşti pot i executate întotdeau-
na în natură.
În vechiul Cod civil evaluarea legală a prejudiciului suferit de
creditorul contractual se întâlnea doar în cazul neexecutării obligaţiilor
băneşti. Cuantiicarea acestui prejudiciu se făcea de către legiuitor
[1]
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii legale, op. cit., p. 29.
apelând la tehnica dobânzii. Astfel, potrivit art. 1088 din vechiul Cod
civil, „La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-
interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală,
afară de regulile speciale în materie de comerţ, de idejusiune şi
societate”. Aceste daune-interese se cuveneau creditorului fără ca
acesta să ie ţinut a justiica despre vreo pagubă. Daunele-interese
erau datorate doar din ziua cererii de chemare în judecată, afară de
cazurile în care, după lege, dobânda curgea de drept.
În prezent, evaluarea daunelor-interese contractuale se poa-
te face de către legiuitor atât în cazul neexecutării obligaţiilor pe-
cuniare, cât şi a celor nepecuniare, prin intermediul dispoziţiilor
art. 1535 şi art. 1536 C. civ. La acestea se adaugă şi prevederile
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penaliza-
toare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri inanciar-iscale în domeniul bancar şi ale Legii nr. 72/2013
privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obliga-
ţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate
între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante.
În concluzie, daunele-interese cuvenite creditorului contractual
în cazul întârzierii în executarea obligaţiilor băneşti sunt egale cu
dobânda moratorie.
O precizare se impune a i făcută pentru cazul obligaţiilor băneşti.
Creditorul contractual poate apela şi la evaluarea judiciară a pre-
judiciului suferit pentru a obţine repararea integrală a prejudiciului.
În cazul în care va opta pentru stabilirea judiciară a întinderii dau-
nelor-interese, el va trebui să probeze îndeplinirea tuturor condiţii-
lor răspunderii contractuale, prezumţiile aplicabile în cazul în care
alege evaluarea legală şi care sunt menite a-i facilita sarcina probei
nemaiiind incidente[1].
A. Evaluarea legală a daunelor-interese în cazul obligaţiilor

băneşti (dobânda moratorie)
Obligaţiile pecuniare pot i executate întotdeauna în natură. Este
motivul pentru care neexecutarea obligaţiei pecuniare este de fapt
o întârziere în executarea obligaţiei, creditorul iind îndreptăţit să
obţină doar daune-interese moratorii.
[1]
Cu privire la evaluarea judiciară a daunelor-interese în cazul neexecutării
obligaţiilor băneşti, a se vedea M. DUMiTrU, Evaluarea judiciară a prejudiciului în
cazul întârzierii în executarea obligaţiilor băneşti – posibilitate consacrată de noul
Cod civil, în Jurnalul Studii Juridice, Supliment la nr. 1/2011, p. 134-142.
Legiuitorul evaluează daunele-interese moratorii apelând la teh-

nica dobânzii.
Articolul 1535 C. civ., cu denumirea marginală „Daunele mora-
torii în cazul obligaţiilor băneşti”, are următorul conţinut: „În cazul
în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii,
în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege,
fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul
nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca
urmare a întârzierii plăţii ar i mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă,
debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele
moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3)
Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda
legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-in-
terese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit”.
Actul normativ care reglementează dobânda este O.G. nr. 13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obli-
gaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri inanciar-
iscale în domeniul bancar, cu ultimele modiicări aduse prin Legea
nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executa-
rea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte
încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante,
care a intrat în vigoare la data de 5 aprilie 2013.
A.1. Deiniţia dobânzii. Clasiicarea dobânzilor

De o manieră generală, dobânda reprezintă suma de bani cuve-
nită creditorului pentru privarea de folosirea unui capital, calculată
ca o cotă procentuală aplicată capitalului datorat. În consecinţă, în-
tinderea creanţei de dobândă, oricare i-ar i cauza, depinde de trei
parametri variabili: mărimea sumei datorate, durata aşteptării şi va-
loarea ratei dobânzii, care poate i stabilită de lege sau de către părţi.
Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu
acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub orice titlu sau denumire, la care
debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului, aşa cum
consacră art. 1 alin. (5) O.G. nr. 13/2011.
Prin O.G. nr. 13/2011 legiuitorul încearcă, fără a reuşi, o clasii-
care a dobânzilor[1]. Astfel, potrivit actului normativ, dobânda poate
i dobândă remuneratorie şi dobândă penalizatoare.
[1]
Cu privire la clasiicarea dobânzilor, a se vedea M. DUMiTrU, Taxonomia do-
bânzilor, loc. cit., p. 15; M. DUMiTrU, Delimitarea dobânzii moratorii de instituţiile adi-
acente: dobânda compensatorie, în R.R.D.P. nr. 4/2010, p. 18; M. DUMiTrU, Com-
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani

la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii
termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remune-
ratorie.
Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neînde-
plinirea obligaţiei respective la scadenţă (adică pentru întârzierea
în executare) este denumită dobândă penalizatoare, adică tocmai
ceea ce Codul civil numeşte dobândă moratorie.
A.2. Repararea prejudiciului moratoriu

Dispoziţiile art. 1088 din Codul civil din 1864 dezvoltau o so-
luţie originală de reparare a prejudiciului cauzat prin întârzierea
în executarea obligaţiilor băneşti având drept trăsătură principală
caracterul forfetar şi automat al daunelor-interese. Astfel, daune-
le-interese ce se cuveneau creditorului erau invariabile, uniforme,
indiferent de valoarea prejudiciului real suferit de creditor, cuantii-
cate de legiuitor, în absenţa stipulaţiei părţilor, întotdeauna la nivelul
ratei dobânzii legale[1].
În majoritatea sistemelor de drept regula reparării forfetare a fost
înlăturată, soluţie care a fost adoptată şi în România prin dispoziţi-
ile Codului civil din 2011. Astfel, potrivit art. 1535 C. civ., „în cazul
în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are
dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii,
în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege,
fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul
nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca
urmare a întârzierii plăţii ar i mai mic. Dacă nu sunt datorate dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în
afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală
a prejudiciului suferit”.
Se admite un prag minim al daunelor-interese moratorii, echi-
valentul ratei dobânzii stabilite de părţi (convenţionale) sau, în sub-
sidiar, de lege, valoare prestabilită şi ixă care se cuvine automat
creditorului. El reprezintă valoarea prejudiciului moratoriu abstract,
patibilitatea dobânzii moratorii cu mecanismele destinate a neutraliza eroziunea

monetară: valorismul, în Dreptul 9/2010.
[1]
M. DUMiTrU, Reparaţia forfetară a prejudiciului moratoriu – un sistem ataşat
răspunderii contractuale, în volumul Sesiunii ştiinţiice a Academiei Române –
Centrul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”, Ed. Universul Juridic,
„preţul timpului”[1], pe care legiuitorul prezumă că îl suferă creditorul

contractual atunci când suma de bani care îi era datorată nu îi este
remisă la scadenţă. În afara acestei sume, dacă dobânda moratorie
datorată este mai mică sau egală cu dobânda legală (dobânda sta-
bilită de lege), creditorul are dreptul la daune-interese suplimentare,
în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale şi în limitele
stabilite de principiile de drept comun, corespunzător valorii concrete
a prejudiciului, aşa cum va i el stabilit în cadrul procedurilor judicia-
re, dându-se eicienţă principiului reparării integrale a prejudiciului.
În acest fel, în această situaţie vor coabita sistemul reparării au-
tomate şi forfetare cu o evaluare judiciară a prejudiciului dovedit,
altfel spus, se vor cumula dobânzile moratorii automate şi forfetare
cu daunele-interese suplimentare, dacă prejudiciul suplimentar va
i dovedit[2].
Posibilitatea acordării daunelor-interese suplimentare până la
repararea integrală a prejudiciului nu va i acordată dacă dobânda
moratorie datorată – indiferent de modul în care a fost stabilită (pro-
babil convenţional) – va i mai mare decât dobânda legală.
În schimb, debitorul nu poate să probeze că prejudiciul suferit de
creditor este mai mic decât valoarea dobânzii legale.
A.3. Condiţiile acordării daunelor moratorii

În privinţa probării prejudiciului, legiuitorul, prin dispoziţiile
art. 1535 alin. (1) C. civ., îl scuteşte pe creditor de a face dovada
acestuia: „creditorul are dreptul la daune moratorii, (...), fără a trebui
să dovedească vreun prejudiciu”.
În legătură cu necesitatea de a face o apreciere asupra atitudinii
subiective a debitorului contractual al unei sume de bani care nu a
executat cu punctualitate obligaţia sa, Codul civil instituie o prezum-
ţie de culpă în sarcina debitorului contractual, dedusă din simplul
fapt al neexecutării, prin dispoziţiile art. 1548 C. civ.
Codul civil prevede că pentru întârzierea în executarea obligaţi-
ilor băneşti, indiferent de izvorul lor, debitorul datorează daune-in-
terese de drept de la scadenţă, dacă nu plăteşte suma de bani pe
care o datorează. Deci, debitorul unei sume de bani, profesionist sau
nonprofesionist, va datora de drept de la scadenţă daune moratorii,
indiferent că ele vor i sub forma dobânzii sau sub forma penalităţi-
[1]
M. DUMiTrU, Obiectul creanţei de dobândă moratorie, în S.U.B.B. Iurisprudentia
nr. 2/2010, p. 105 şi urm.
[2]
M. DUMiTrU, Repararea prejudiciului moratoriu – actualitate şi perspective, în
P.R. nr. 8/2010, p. 28 şi urm.
lor. De la această regulă nu este nicio excepţie, nici măcar în cazul

întârzierilor la plata unor sume izvorând din acte cu titlu gratuit, so-
luţie care ni se pare a i inechitabilă din perspectiva gratiicantului.
A.4. Tehnica dobânzii moratorii

Dobânda, oricare ar i funcţia ei, este ixată sub forma unui pro-
centaj anual asupra unei sume principale, datorate, altfel spus sub
forma unei rate determinate uneori de lege (rată legală), alteori sta-
bilită prin convenţia părţilor (rată convenţională).
În prezent, părţile au posibilitatea de a stabili convenţional rata
dobânzii, prerogativă conferită expres prin dispoziţii legale. Potri-
vit art. 1 alin. (1) din O.G. nr 13/2011 şi art. 1535 alin. (1) C. civ.,
„Părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât
pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru
întârzierea la plata unei obligaţii băneşti”.
Rata dobânzii moratorii penalizatoare poate i stabilită conven-
ţional, de părţi, sau de către legiuitor. Cum rata legală nu este de-
cât un procent supletiv, cocontractanţii pot ixa cuantumul dobânzii
simple sau compuse la o rată inferioară sau superioară ratei legale.
În acelaşi timp, libertatea de a ixa convenţional rata dobânzii nu
este nelimitată. În scopul asigurării unei minime protecţii debitorului,
stipularea ratei convenţionale este supusă la două tipuri de exigen-
ţe: unele referitoare la formă, celelalte vizând cuantumul dobânzii.
Potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, rata dobânzii legale
penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus
4 puncte procentuale.
În prezent (din 6 noiembrie 2013) rata dobânzii de politică mone-
tară a B.N.R. a fost stabilită la 4% pe an[1]. Rata dobânzii de referinţă
a Băncii Naţionale a României se publică în Monitorul Oicial ori de
câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modiica.
În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile
contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul
ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.
În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei între-
prinderi cu scop lucrativ, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit
prevederilor art. 3 alin. (2), diminuat cu 20%.
Consiliul de Administraţie al B.N.R. a decis la data de 6 noiembrie 2013

[1]
reducerea ratei dobânzii de referinţă de la 4,25% pe an la 4% pe an.

B. Dobânda moratorie în cazul contractului de împrumut cu

titlu oneros
Referitor la contractele de împrumut cu dobândă s-a pus între-
barea de a şti dacă şi ce datorează debitorul pentru perioada ulte-
rioară expirării termenului din contractul de împrumut, iind unanim
acceptat că pe perioada de derulare a contractului de împrumut
debitorul datorează dobânda ca fruct civil (în limitele prevăzute de
art. 5 din O.G. nr. 13/2011).
Actualul Cod civil soluţionează această problemă printr-o pre-
vedere expresă în cuprinsul art. 1535 alin. (2): care are următorul
conţinut: „dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai
mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nive-
lul aplicabil înainte de scadenţă”. Se reglementează astfel situaţia
în care înainte de scadenţă creanţa era producătoare de dobândă
remuneratorie, intenţia legiuitorului iind de a stabili prin art. 1535
alin. (2) C. civ. care vor i natura şi valoarea sumelor de bani dato-
rate de debitor ulterior scadenţei.
În ceea ce priveşte momentul de la care va curge dobânda mo-
ratorie, se vor aplica dispoziţiile art. 1535 alin. (1) C. civ., care con-
sacră momentul curgerii daunelor moratorii, în general, pentru ne-
executarea oricărei obligaţii băneşti: de la scadenţă până la mo-
mentul plăţii efective.
Noul act normativ stabileşte şi valoarea dobânzii moratorii da-
torate pentru creanţele monetare care înainte de scadenţă erau
producătoare de dobândă remuneratorie: dobânda moratorie va i
la nivelul dobânzii remuneratorii, dacă aceasta era mai mare. Dacă
dobânda remuneratorie era inferioară valorii dobânzii legale se vor
datora daune-interese la nivelul dobânzii, legale sau convenţionale,
după caz. În acest mod nu se încalcă dispoziţiile alin. (1) al art. 1535
C. civ., teza inală, care instituie o prezumţie irefragabilă de preju-
diciu la nivelul minim corespunzător ratei dobânzii, legale sau con-
venţionale: „debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul
suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar i mai mic”.
În concluzie, în cazul împrumutului cu dobândă, de la data la care
ar i trebuit restituit împrumutul, se va datora dobânda la aceeaşi
valoare ca şi în perioada derulării contractului, afară de situaţia în
care aceasta ar i fost mai mică decât dobânda, legală sau conven-
ţională, cu titlul de daune.
C. Evaluarea legală a daunelor-interese în cazul obligaţiilor

de a face
Potrivit art. 1536 C. civ., „în cazul altor obligaţii decât cele având
ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă în-
totdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, cal-
culată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echiva-
lentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat
o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare
cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.
Sfera de aplicarea a art. 1536 C. civ. are ca obiect modalitatea
de calcul a daunelor-interese moratorii în cazul altei categorii de obli-
gaţii decât cele care au ca obiect plata unei sume de bani. Pentru
acestea din urmă Codul civil reglementează modalitatea de calcul
a dobânzii moratorii în articolul precedent.
Textul de lege nu modiică dreptul creditorului la executarea sili-
tă în natură a creanţei sale, după caz, în natură sau prin echivalent
(daune-compensatorii).
Astfel, articolul analizat instituie pentru creditor posibilitatea de a
i despăgubit cu titlu de daune moratorii cu o sumă de bani minimă
pentru care este scutit de a mai dovedi existenţa unui prejudiciu.
Practic, legiuitorul prezumă faptul că simpla întârziere în executa-
rea unei obligaţii cauzează creditorului un prejudiciu egal valoric cu
dobânda legală calculată asupra echivalentului în bani al obligaţiei
neexecutate de către debitor. Potrivit textului de lege, dobânda se
va calcula de la data la care debitorul este în întârziere cu privire
la executarea obligaţiei sale. La acel moment se impune a se esti-
ma, pe bază de probe, doar echivalentul bănesc al însăşi obligaţiei
asumate şi neexecutate de debitor.
Cu toate acestea, evaluarea daunelor-interese moratorii, potrivit
art. 1536 teza I C. civ., nu înlătură dreptul creditorului de a dovedi în
mod efectiv existenţa unui eventual prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligaţiei. În acest caz el, va avea drep-
tul la acoperirea reală a întregului prejudiciu suferit. De asemenea,
dispoziţiile legale în discuţie nu îşi mai găsesc aplicare în ipoteza
în care contractul cuprinde o clauză penală care evaluează daune-
le-interese (moratorii, adăugăm noi), indiferent dacă suma stabilită
prin clauza penală ar i mai mare ori mai mică decât întinderea des-
păgubirilor moratorii determinate potrivit evaluării legale.
Referitor la soluţia legislativă propusă, manifestăm rezerve în
legătură cu punerea ei efectivă în aplicare, deoarece în practică
instanţele vor întâmpina serioase diicultăţi de probaţiune pentru
stabilirea echivalentului în bani al unei obligaţii în general, indife-

rent de natura şi obiectul acesteia. Mai mult, legea nu se referă la
evaluarea obiectului material al obligaţiei, ci la evaluarea obligaţiei.
Având în vedere că se referă la obligaţii de a face şi a nu face[1],
impedimentele de evaluare a obligaţiei (care diferă de cuantiica-
rea obiectului obligaţiei) ni se par a i aproape insurmontabile[2]. Ca
să nu mai vorbim de cazul obligaţiilor indivizibile, al obligaţiilor cu
pluralitate de subiecte etc.
Prin acest text de lege s-a dorit să se confere un avantaj, un be-
neiciu creditorului unei obligaţii nepecuniare. Textul este în spiritul
art. 1535 C. civ., dorind să asigure un prag minium acestui creditor.
Teoretic, el este avantajat atunci când nu ar exista un prejudiciu sau
acesta ar i sub valoarea dobânzii legale. În mod real, însă, diicul-
tăţile de evaluare fac aproape inaplicabil acest articol. Dacă tot este
necesară o evaluare judiciară, este mai util să se evalueze întregul
prejudiciu şi să se determine astfel valoarea daunelor-interese care
repară integral prejudiciul suferit de către creditorul contractual, de-
cât să se cuantiice valoarea obligaţiei pentru a obţine doar daune-
interese corespunzătoare dobânzii legale.
Nu înţelegem care este motivul pentru care totuşi s-a dorit, în
cazul întârzierii în executarea unei obligaţii nepecuniare să se con-
fere, chiar în absenţa unui prejudiciu, o sumă de bani creditorului
contractual.
[1]
Deşi denumirea marginală a art. 1536 C. civ. este „Daunele moratorii în cazul
obligaţiilor de a face”, totuşi, pe motiv că în conţinutul articolului propriu-zis nu se
face nicio distincţie, ci se vorbeşte doar de întârzierea în executarea „altor obligaţii
decât cele având ca obiect plata unei sume de bani”, considerăm că textul se aplică
atât obligaţiilor de a face, cât şi obligaţiilor de a nu face.
[2]
În situaţia în care s-ar dori să se dea eicienţă dispoziţiilor art. 1536 C. civ. şi
s-ar iniţia o evaluare judiciară a (obiectului) obligaţiei, atât instanţa, cât şi expertul
desemnat de instanţă, dacă este necesară părerea unui specialist, se lovesc de
evidente diicultăţi practice. Nu putem să nu ne întrebăm cum se va evalua obli-
gaţia de a nu face sau obligaţia de a preda un bun sau de repara un lucru ori de a
ediica o construcţie (într-un contract de antrepriză), în condiţiile în care, repetăm,
nu trebuie confundat obiectul obligaţiei cu obiectul material ce constituie obiectul
prestaţiei promise. Absenţa criteriilor orientative pentru realizarea unei asemenea
evaluări pentru instanţă îngreunează, dacă nu fac aproape imposibilă, realizarea
unui asemenea demers.
8.4.3. Evaluarea convenţională a daunelor-interese (clauza

penală)
8.4.3.1. Definiţia, caracterele şi natura juridică a clauzei penale
Prejudiciul pe care îl suferă creditorul contractual ca urmare a
neexecutării lato sensu a obligaţiei poate i cuantiicat de părţi prin
intermediul clauzei penale.
Evaluarea convenţională se întâlneşte în cazul neexecutării ori-
cărui tip de obligaţii: obligaţii pecuniare şi obligaţii nepecuniare,
obligaţii de a da, obligaţii de a face, obligaţii de a nu face. Poate
i folosită atât pentru evaluarea daunelor-interese cuvenite pentru
întârzierea în executarea obligaţiilor (daune-interese moratorii), cât
şi pentru neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obliga-
ţiilor (daune-interese compensatorii).
A. Deiniţie
Clauza penală este o convenţie prin care se stabilesc anticipat
cuantumul daunelor-interese compensatorii sau moratorii care vor
i datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligaţiei
contractuale.
Dându-i o nouă expresie, legiuitorul deineşte în art. 1538 C. civ.
clauza penală ca iind acea clauză prin care părţile stipulează că de-
bitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei
principale. Rezultă că evaluarea anticipată nu trebuie să priveas-
că neapărat o prestaţie monetară, ci poate i vorba de o obligaţie
de a da (un alt bun cert decât cel datorat, o cantitate de bunuri de
gen altele decât banii) sau o obligaţie de a face ceva (executarea
unui anumit serviciu cu titlu echivalent). Tot clauză penală este şi
prevederea contractuală prin care se prevede dreptul creditorului
ca în cazul neexecutării să ie îndreptăţit să reţină sumele încasate
până în acel moment.
Deşi din deiniţia oferită de Codul civil s-ar deduce că orice pre-
staţie ar putea constitui obiectul clauzei penale, practic conţinutul
ei este pecuniar.
B. Caractere juridice
Chiar în cuprinsul contractului sau printr-o convenţie separată,
anterior producerii pagubei, părţile pot stabili prestaţia pe care o va
datora debitorul în cazul neexecutării, executării necorespunzătoare
sau executării cu întârziere a obligaţiei.
Caracterele juridice ale clauzei penale sunt următoarele:

– Este o convenţie accesorie. Validitatea obligaţiei principale
constituie o condiţie esenţială şi pentru existenţa clauzei penale.
Nulitatea obligaţiei principale se răsfrânge şi asupra clauzei penale,
pe când nulitatea clauzei penale nu inluenţează obligaţia principală.
– Fixând anticipat valoarea daunelor-interese, clauza penală
are valoare practică, deoarece dispensează pe creditor de sarcina
de a dovedi existenţa şi cuantumul prejudiciului suferit în caz de
neexecutare totală sau parţială a obligaţiei. În acest sens, art. 1538
alin. (4) C. civ. prevede că se poate cere executarea clauzei penale
fără să ie necesar să dovedească vreun prejudiciu.
– Obligaţia însoţită de clauza penală nu devine, prin aceasta,
alternativă, creditorul sau debitorul neavând posibilitatea să opte-
ze între executarea obligaţiei principale şi clauza penală. Debitorul
nu se poate libera oferind clauza penală, iar creditorul nu-l poate
obliga pe debitor să execute clauza penală în locul obligaţiei princi-
pale. Doar în caz de neexecutare a obligaţiei, art. 1538 C. civ. alin.
(2) permite creditorului de a cere debitorului „ie executarea silită în
natură a obligaţiei principale, ie clauza penală”. Această posibilitate
va exista doar atunci când obligaţia principală, deşi exigibilă, nu a
fost executată şi neexecutarea este culpabilă.
Articolul 1539 C. civ. reglementează cumulul penalităţii cu execu-
tarea în natură. Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a
obligaţiei principale, cât şi plata penalităţii. Cu toate acestea, atunci
când penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la
timp sau în locul stabilit, creditorul poate cere atât executarea obli-
gaţiei principale, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept
sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.
Clauza penală se va datora doar atunci când sunt îndeplinite
toate condiţiile acordării de daune-interese. Creditorul poate cere
executarea clauzei penale fără a i ţinut să dovedească vreun preju-
diciu. El trebuie să dovedească doar faptul neexecutării sau execu-
tarea cu întârziere ori necorespunzătoare a obligaţiei, iar acest fapt
trebuie să ie culpabil. El nu trebuie să ceară mai întâi rezoluţiunea
contractului[1]. Dovada cauzei străine la neexecutare va exonera
pe debitor de plata clauzei penale. Penalitatea nu poate i cerută
atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze
neimputabile debitorului.
[1]
p. VaSiLeSCu, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 541.
C. Natura juridică a clauzei penale

Potrivit unei opinii, clauza penală are natură reparatorie, adică
reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin ne-
executarea obligaţiei, o simplă evaluare convenţională anticipată a
daunelor-interese datorate de debitor.
Conform unui alt punct de vedere, clauza penală are o natură
exclusiv sancţionatorie: este o pedeapsă privată care nu are nicio
legătură cu reparaţia de drept comun. Argumentul este acela că
executarea clauzei penale se face independent de existenţa şi în-
tinderea prejudiciului cauzat creditorului şi chiar în absenţa oricărui
prejudiciu.
Într-o altă opinie, clauzei penale îi este atribuită o natură mixtă:
reparatorie şi sancţionatorie, punct de vedere fundamentat pe du-
alitatea efectelor care îi sunt tradiţional recunoscute acesteia. Prin
obligarea la plata clauzei penale se pedepseşte comportamentul
culpabil al debitorului şi faptul neexecutării, dar se acoperă şi pre-
judiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiei principale[1].
8.4.3.2. Reducerea clauzei penale

În literatura de specialitate şi în actele normative, intervenţia or-
ganelor de jurisdicţie asupra clauzei penale a primit denominaţiuni
diferite: revizuire, reductibilitate, mutabilitate, modiicare, adaptare,
reevaluare[2].
Anterior intrării în vigoare a actualului Cod civil nu exista un text
de lege cu caracter general care să permită judecătorului ca, la ce-
rere sau din oiciu, în anumite condiţii, să intervină asupra clauzei
penale şi să o modiice. Dimpotrivă, existau dispoziţii cu aplicare
generală care păreau a interzice expres posibilitatea reevaluării ju-
diciare a clauzei penale, iar prin acte normative relativ recente, dar
anterioare datei de 1 octombrie 2011, a fost recunoscută instanţei
Clauza penală a fost caliicată şi ca o garanţie a executării obligaţiilor con-

[1]
tractuale. Nu se poate nega faptul că indirect, prin ameninţarea pe care o reprezintă

pentru debitor în caz de neexecutare, clauza penală contribuie la executarea obli-
gaţiei. Când vorbim însă de garanţii avem în vedere acele mijloace juridice speciice
puse la îndemâna creditorului pentru realizarea creanţei sale. Clauza penală nu
este un asemenea mijloc, întrucât creditorul nu dobândeşte prin clauza penală nici
un drept special asupra patrimoniului debitorului. Ea determină la executarea obli-
gaţiei principale numai în măsura în care cuantumul penalităţii este stabilit în mod
corespunzător, adică într-o sumă care să ie cel puţin egală cu despăgubirile pe
care debitorul ar i obligat să le plătească în lipsa clauzei penale.
[2]
M. DUMiTrU, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în Dreptul nr. 4/2008,
p. 128.
o asemenea putere numai pentru anumite raporturi contractuale

strict determinate.
În lipsa unei dispoziţii legale care să clariice această problemă,
în conturarea unui punct de vedere cu privire la chestiunea în discu-
ţie, un rol important l-a avut natura juridică atribuită clauzei penale.
Subliniem că majoritatea argumentelor exprimate în favoarea ree-
valuării clauzei penale au avut ca premisă natura juridică exclusiv
sau preponderent reparatorie a clauzei penale. Recunoaşterea unei
naturi sancţionatorii sau prevalent sancţionatorie înclină balanţa în
favoarea imutabilităţii clauzei penale.
Ca orice convenţie, clauza penală este obligatorie între părţi.
Aceasta înseamnă că judecătorul nu îi poate majora sau diminua
cuantumul. Clauza penală se impune părţilor şi mai ales judecăto-
rului care nu poate, în momentul obligării debitorului, să ia în con-
siderare prejudiciul suferit de creditor.
Cu titlu de excepţie, conform art. 1541 C. civ., se recunoaşte in-
stanţei dreptul de a reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligaţia principală a fost executată în parte şi această exe-
cutare a proitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea i
prevăzut de părţi la încheierea contractului. În acest caz, penalitatea
astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligaţiei principa-
le. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Noul Cod civil în art. 1541, sub denumirea marginală „Reducerea
cuantumului penalităţii” conferă instanţei posibilitatea de micşora
clauza penală atunci când aceasta este vădit excesivă faţă de preju-
diciul ce putea i prevăzut la data încheierii contractului. Se observă
că singurul element de comparaţie este prejudiciul previzibil la data
încheierii contractului; raportat doar la mărimea acestuia se cere ca
valoarea clauzei penale să ie evident disproporţionată. Interdicţia
impusă de legiuitor instanţei, „ca în nici un caz” să nu reducă clauza
penală la valoarea obligaţiei principale relevă componenta sancţi-
onatorie a acesteia.
Tribunalele arbitrale au considerat că o valoare de 1% pe zi
întârziere înfrânge lagrant nivelul clauzelor penale obişnuite şi re-
zonabile prevăzute de diverse dispoziţii legale, care pot i conside-
rate ca etalon în materie. În practica recentă a instanţei supreme
s-a considerat că o clauză penală de 6% pe zi întârziere în materie
comercială nu constituie o clauză penală excesivă.
În literatura de specialitate s-a airmat că depăşirea prejudiciu-
lui nu trebuie să ie mai mare de 25-30% în contractele civile şi de
30-40% în cele comerciale în care caracterul lucrativ este mai preg-

nant. Potrivit altei opinii, reducerea clauzei penale se va face la o
limită rezonabilă – eventual dublul valorii prejudiciului produs.
A. Limitele reevaluării judiciare a clauzei penale

Articolul 1541 C. civ. prevede că în cadrul operaţiunii de redu-
cere a clauzei penale instanţa nu poate, în nici un caz, să ajungă
la nivelul obligaţiei principale.
Mecanismul de adaptare a clauzei penale trebuie să ţină seama
şi de caracterul punitiv al acesteia. Clauza penală trebuie menţinu-
tă într-o manieră care să-i înlăture caracterul excesiv, dar care să
ducă la dezdăunarea integrală a creditorului şi, totodată, să asigure
şi sancţionarea rezonabilă a debitorului. Judecătorul va aduce cla-
uza penală în limite situate între valoarea prejudiciului previzibil şi
pragul de la care ea îmbracă un caracter excesiv, caracter dedus
din compararea cu prejudiciul previzibil la data încheierii contrac-
tului. Limita inferioară a reducerii clauzei penale este dată de va-
loarea obligaţiei principale. Se asigură astfel un minim garantat al
daunelor-interese cuvenite creditorului contractual, egal cu valoarea
obligaţiei principale.
Termenul de comparaţie utilizat este prejudiciul previzibil, însă
pentru a ixa cuantumul clauzei penale reduse trebuie să se ţină
seamă şi de condiţiile şi gravitatea neexecutării ilicite, precum şi de
voinţa părţilor de a sancţiona comportamentul debitorului, acesta
iind determinant pentru a stabili măsura reevaluării. Concret, ju-
decătorul ar putea, în cazul unui comportament reprobabil al debi-
torului, să reducă doar puţin clauza penală şi să lase să subziste
o distanţă importantă între clauza penală reevaluată şi mărimea
obligaţiei principale. Invers, atunci când în cadrul neexecutării care
îi este imputabilă, debitorul va face dovada bunei sale credinţe, în
sensul că neexecutarea se datorează, de exemplu, imprudenţei
în angajamentele sale contractuale sau unei neşanse motivată de
circumstanţe economice etc., judecătorul va reduce clauza penală
înlăturând excesul, dar lăsând să subziste între valoarea reevaluată
a clauzei şi valoarea obligaţiei principale o diferenţă mai mică decât
în ipoteza anterioară. La stabilirea acestei marje nu este lipsit de im-
portanţă nici tipul contractului principal – sursa obligaţiei garantate.
8.4.3.3. Ipoteze speciale de funcţionare a clauzei penale

Potrivit art. 1542 C. civ., atunci când obligaţia principală este
indivizibilă, fără a i solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din
fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate i cerută ie în totali-

tate celui care nu a executat, ie celorlalţi codebitori, iecăruia pentru
partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care
a provocat neexecutarea.
În cazul obligaţiei principale divizibile, potrivit art. 1543 C. civ., şi
penalitatea este divizibilă. Ea va i suportată numai de codebitorul
care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care
acesta este ţinut.
Prin excepţie, regula divizibilităţii clauzei penale în cazul obli-
gaţiei principale divizibile nu se aplică atunci când funcţia clauzei
penale a fost tocmai aceea de a împiedica o plată parţială, iar unul
dintre debitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest
caz, întreaga penalitate poate i cerută de la debitorul culpabil. De
la ceilalţi debitori se poate cere numai o plată parţială a penalităţii,
proporţional cu partea iecăruia din datorie (evitându-se bineînţeles
o plată dublă, atât din partea debitorului vinovat în întregime, cât şi
din partea celorlalţi debitori).
8.4.4. Evaluarea judiciară a daunelor-interese

Modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţă este regle-
mentată de art. 1531-1534 C. civ. De regulă, în cazul neexecutării
obligaţiilor, stabilirea daunelor-interese ce se cuvin creditorului se
face de către instanţele judecătoreşti.
Atunci când va determina prejudiciul suferit de creditor, instanţa
va ţine seama de două componente. Astfel, prejudiciul cuprinde pier-
derea efectiv suferită de creditor (damnum emergens) şi beneiciul
nerealizat, beneiciul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).
Pierderea efectiv suferită poate avea în vedere micşorarea activului
patrimoniului sau creşterea pasivului.
La stabilirea întinderii prejudiciului, instanţa va ţine seama şi
de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă,
pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
Se vor acoperi doar prejudiciile certe (actuale şi viitoare) precum
şi pierderea unei şanse în limitele stabilite de art. 1532 C. civ., adică
proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând seama de
împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.
Debitorul nu va i răspunzător decât de prejudiciul previzibil în
momentul încheierii contractului.
Nu vor i supuse reparării decât prejudiciile directe, adică cele
care se găsesc într-o legătură cauzală cu faptul care a determi-
nat neexecutarea obligaţiilor contractuale. În acest sens, art. 1533

C. civ. prevede că, chiar în cazul când neexecutarea obligaţiei re-
zultă din dolul debitorului, daunele-interese nu trebuie să cuprindă
decât ceea ce este o consecinţă directă şi necesară a neexecutării
obligaţiei. Sarcina probei prejudiciului direct va reveni creditorului.
În cazul evaluării judiciare a daunelor-interese, creditorul trebuie
să facă dovada prejudiciului.
Excepţiile menţionate ar putea părea că ar contribui la neexe-
cutarea contractului, venind în contradicţie cu principiul obligativi-
tăţii contractului. Este doar o aparenţă, excepţia de neexecutare şi
rezoluţiunea având în vedere tocmai caracterul obligatoriu al con-
tractului, întemeindu-se pe necesitatea îndeplinirii tuturor obligaţiilor
corelative născute din contractul sinalagmatic, reprezentând o formă
speciică de sancţiune a încălcării obligativităţii contractului. Acestea
mai sunt cunoscute ca: mijloacele juridice puse la îndemână cre-
ditorului pentru realizarea drepturilor sale; sancţiunea neexecutării
contractului; remediile neexecutării contractului.
8.5. Excepţia de neexecutare a contractului
În afara punerii în întârziere şi a solicitării de daune-interese, cre-

ditorul mai poate apela şi la alte mijloace juridice atunci când debi-
torul contractual nu şi-a executat obligaţia contractuală. Unul dintre
acestea este constituit de excepţia de neexecutare a contractului.
Contractul sinalagmatic este contractul care generează, de la
data încheierii lui, obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina
ambelor părţi, obligaţia iecărei părţi avându-şi cauza juridică în
obligaţia celeilalte. Tocmai această reciprocitate şi interdependen-
ţă a obligaţiilor asumate de părţi dau naştere unor efecte speciice
contractelor sinalagmatice, unul dintre acestea iind excepţia de
neexecutare a contractului.
În principiu, prestaţiile promise reciproc de părţi trebuie executate
simultan: cumpărătorul este obligat să plătească preţul în momentul
în care i se predă bunul.
Regula simultaneităţii executării prestaţiilor, regulă de bază sau
efect special al contractului sinalagmatic, este prevăzută expres de
art. 1555 C. civ., care, sub denumirea marginală „Ordinea execută-
rii obligaţiilor”, consacră principiul că părţile sunt ţinute să execute
obligaţiile simultan, în măsura în care obligaţiile pot i executate si-
multan, afară de cazul în care din convenţia părţilor sau din împre-
jurări nu rezultă contrariul. Astfel se explică faptul că una din părţi
are dreptul să refuze executarea obligaţiilor sale până în momentul

în care cealaltă parte îşi execută propriile obligaţii. Această posibili-
tate se numeşte excepţia de neexecutare a contractului – exceptio
non adimpleti contractus.
Legiuitorul ne oferă el însuşi o deiniţie a excepţiei de neexe-
cutare, în art. 1556 C. civ., conturând totodată şi condiţiile în care
creditorul contractual o poate invoca: „atunci când obligaţiile născu-
te dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi
nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poa-
te, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei
obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din
uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi”.
Excepţia de neexecutare constă în îndreptăţirea oricărei dintre
părţile contractului sinalagmatic de a refuza să-şi execute obliga-
ţia asumată, atâta vreme cât cealaltă parte nu-şi execută obligaţia
corelativă. Această excepţie constituie un mijloc de apărare alat la
dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în
care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea
cealaltă să-şi execute propriile obligaţii. Este totodată o consecinţă
a reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor în cadrul contractelor
sinalagmatice. Practic, o parte amână executarea propriei obligaţii,
până ce partea cealaltă îşi va executa obligaţia sa. Dacă legea per-
mite părţilor, ca în caz de neexecutare, să recurgă la rezoluţiune, a
fortiori, partea care nu se ală în culpă poate suspenda executarea
obligaţiei sale până în momentul în care partea adversă îşi va exe-
cuta obligaţia sa. De exemplu, este cazul vânzătorului care refuză
darea unui bun până la plata acestuia.
Condiţiile de invocare a excepţiei sunt următoarele:
– obligaţiile reciproce trebuie să aibă temeiul în acelaşi contract
sinalagmatic; nu este suicient ca cele două persoane să ie în ace-
laşi timp creditor şi debitor una faţă de cealaltă. Cumpărătorul nu
poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează
o sumă de bani pe care i-a împrumutat-o; în schimb, poate refuza
plata preţului până la predarea bunului;
– din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar
parţială, dar suicient de importantă. Cauza neexecutării nu intere-
sează: ea poate i culpa debitorului sau chiar forţa majoră, care îl
împiedică momentan pe debitor să îşi execute obligaţia; dacă îm-
piedicarea este deinitivă, vom i în prezenţa încetării contractului
pentru imposibilitate fortuită de executare. Pe de altă parte, Codul
civil consideră această condiţie îndeplinită dacă cel care invocă ex-
cepţia înţelege să facă o ofertă de executare a obligaţiei – ceea ce

semniică tocmai faptul că este pregătit să execute obligaţia. Exe-
cutarea nu poate i refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând
seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz
ar i contrar bunei-credinţe;
– neexecutarea să nu se datoreze faptei celui ce invocă excep-
ţia: „O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi,
în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune
sau omisiune” (art. 1517 C. civ.);
– ambele obligaţii să ie exigibile. Lipsa de simultaneitate a obli-
gaţiei poate proveni din convenţia părţilor, din natura obligaţiei ori
dintr-o prevedere a legii.
Raportul contractual, prin natura lui, trebuie să presupună regula
executării simultane a obligaţiilor celor două părţi (de exemplu, la
restaurant plata se face după consumaţie). În măsura în care exe-
cutarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte
este ţinută să execute prima contractul, dacă din convenţia părţilor
sau din împrejurări nu rezultă altfel.
Invocarea excepţiei are loc direct între părţi, fără să ie necesa-
ră intervenţia instanţei de judecată şi nu este necesar ca debitorul,
cel faţă de care se invocă excepţia, să i fost pus în întârziere. Nu
trebuie îndeplinită nicio condiţie de formă. Excepţia de neexecutare
nu trebuie pronunţată de instanţa judecătorească. Cu toate aces-
tea, nimic nu împiedică partea să o invoce şi în faţa instanţei. Este
situaţia când o parte ar acţiona în judecată cealaltă parte pentru a
i obligată la executarea contractului, dar aceasta din urmă invocă
excepţia de neexecutare.
Efectele excepţiei de neexecutare nu sunt de neglijat. Fără să
anihileze forţa obligatorie a contractului, ea suspendă executarea
obligaţiei şi împiedică cealaltă parte să procedeze la executarea
contractului. Invocând această excepţie, creditorul este apărat de
eventualul concurs al celorlalţi creditori ai contractantului.
Prin invocarea excepţiei se obţine o suspendare a executării
propriilor obligaţii, până la momentul în care cealaltă parte îşi va
îndeplini obligaţiile ce-i revin. Partea care invocă excepţia nu poate
i urmărită silit în justiţie pentru executarea obligaţiilor sale.
Partea care o invocă o face pe riscul său. Instanţa ar putea, în
cadrul unui control a posteriori, să constate că nu erau îndeplinite
condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare şi să oblige
partea care a invocat-o la plata de daune-interese.
8.6. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
8.6.1. Sediul materiei

Sediul materiei este reprezentat de art. 1549-1554 C. civ., care
se completează cu diferite texte din domeniul contractelor regle-
mentate.
Aşa cum am menţionat, potrivit art. 1516 C. civ., creditorul obliga-
ţiei neexecutate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-inte-
rese dacă i se cuvin, are un drept de opţiune între mai multe mijloace
juridice, respectiv: să ceară sau, după caz, să treacă la executarea
silită a obligaţiei; să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezo-
luţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei
obligaţii corelative; să folosească, atunci când este cazul, orice alt
mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Conform art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea si-
lită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea
sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese,
dacă i se cuvin.
În actualul Cod civil modul de operare a rezoluţiunii este diferit
de cel al Codului de la 1864, după cum este schimbat şi înţelesul
noţiunii de pact comisoriu.
Rezoluţiunea este o sancţiune a neexecutării contractului sina-
lagmatic, constând în desiinţarea retroactivă a acestuia şi repu-
nerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului. Prin
efectele sale rezoluţiunea se aseamănă cu nulitatea, însă se deo-
sebeşte prin cauzele sale.
Rezilierea este o formă de rezoluţiune a contractului care produ-
ce efecte doar pentru viitor, fără efecte retroactive. Rezilierea este
speciică acelor contracte în care executarea este succesivă, spre
deosebire de rezoluţiune, care se aplică în general contractelor cu
executare uno ictu.
8.6.2. Tipurile de rezoluţiune

O inovaţie a actualului Cod civil este aceea că, dacă creditorul
a ales rezoluţiunea, o nouă posibilitate de opţiune se deschide[1]. El
poate să aleagă între două tipuri de rezoluţiune: rezoluţiunea judicia-
[1]
Cu privire la rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, a se vedea şi n. Daghie,
Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p. 209 şi urm.; i.fL. popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod civil.
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 91 şi urm.
ră şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară. Posibilitatea creditorului

de a alege este evidenţiată de art. 1550 alin. (1) C. civ.: „Rezoluţiu-
nea poate i dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate i
declarată unilateral de către partea îndreptăţită”. Dacă dreptul de
opţiune al creditorului în privinţa rezoluţiunii poate i cenzurat de
către instanţă, alegerea între cele două tipuri de rezoluţiune este
discreţionară, pur potestativă. El poate i limitat doar printr-o clauză
contractuală sau printr-o dispoziţie legală.
Alături de cele două tipuri mai există o rezoluţiune legală, „de
drept”, prevăzută de art. 1550 alin. (2) C. civ.: „De asemenea, în ca-
zurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel,
rezoluţiunea poate opera de plin drept”.
Textul citat reglementează de fapt[1]:
– Rezoluţiunea de drept legală – atunci când legea prevede
expres că neexecutarea obligaţiilor la termen atrage rezoluţiunea.
Ipotezele de desiinţare a contractului sunt prin deiniţie limitate. În
puţine cazuri legiuitorul a prevăzut expres că rezoluţiunea operea-
ză de drept, fără ca în realitate creditorului să-i ie luat dreptul de a
opta pentru alt mijloc juridic.
– Rezoluţiunea de drept convenţională – este cea care operea-
ză în temeiul pactelor comisorii şi ale cărei condiţii sunt prevăzute
de art. 1553 C. civ., care operează în condiţiile stabilite contractual
de către părţi.
Aceluiaşi creditor îi este deschisă în mod suplimentar şi o opţiune
limitată între rezoluţiunea totală şi rezoluţiunea parţială a contrac-
tului, aşa cum se deduce din art. 1549 alin. (2) C. civ.: rezoluţiunea
poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când
executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului
plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu
atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia
cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe,
să ie considerată esenţială.
Contractul trebuie sa ie divizibil, adică obligaţia să ie divizibilă.
În art. 1422 C. civ. se instituie prezumţia de divizibilitate a obligaţi-
ei, ceea ce înseamnă că întotdeauna creditorul ar putea să ceară
o rezoluţiune parţială.
Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul po-
zitiv românesc. În esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibi-
litatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a
invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare fără a apela la
[1]
i.fL. popa, op. cit., p. 230 şi urm.
forurile judiciare, în manieră unilaterală şi extrajudiciară[1]. Această

posibilitate presupune însă respectarea unor condiţii speciice în
vederea invocării, cerinţe conturate în art. 1550-1552 C. civ., dar
este independentă de apelul la instanţă. Rolul instanţei ar putea i
în cadrul unui control a posteriori.
Însă creditorul, invocând acest tip de rezoluţiune, îşi asumă o
răspundere semniicativă. Instanţa poate aprecia că rezoluţiunea a
fost invocată abuziv. Actul unilateral de invocare a rezoluţiunii va
i considerat nul şi părţile repuse în situaţia anterioară – adică în
contractul în curs, dacă aceasta mai este posibilă şi mai prezintă
interes. Ca urmare, rezoluţiunea unilaterală va i utilizată de credi-
tor doar când este sigur de dreptatea sa. Dacă nu, este mai bine
să apeleze la rezoluţiunea judiciară.
În vechea reglementare, pentru rezoluţiunea contractului, pe
lângă îndeplinirea altor condiţii, se cerea ca neexecutarea obligaţiei
să i fost culpabilă. În actualul context legislativ, condiţia culpei se
pare că nu ar mai i cerută pentru rezoluţiune, aceasta rămânând o
condiţie doar pentru acordarea de daune-interese.
Condiţia de fond unică a rezoluţiunii este să existe o neexecutare
„însemnată”. Conform art. 1551 C. civ., creditorul nu are dreptul la
rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.
Adică atunci când îl lipseşte pe creditor de ceea ce ar i îndreptăţit
să primească, să ie o neexecutare determinantă, esenţială. În cazul
contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la rezilie-
re chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.
A. Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea este aplicabilă tuturor contractelor sinalagmatice –
cu unele excepţii în cazul contractelor de rentă viageră –, părţile
iind libere să stipuleze rezoluţiunea convenţională, chiar şi în ca-
zul contractelor sinalagmatice în care rezoluţiunea este inoperantă.
Se impune a i delimitată sfera persoanelor care pot exercita
acţiunea în rezoluţiune. O asemenea acţiune va putea i exercitată
numai de partea care şi-a executat obligaţiile contractuale. În doc-
trină s-a exprimat opinia că acţiunea în rezoluţiune poate i cerută
nu numai dacă partea şi-a executat obligaţiile, dar şi dacă ea este
gata să le execute. Opţiunea creditorului între executare şi rezolu-
ţiune se poate manifesta până în momentul pronunţării instanţei.
[1]
L. pop, i.fL. popa, S. Vidu, op. cit., p. 255 şi urm.
La rezoluţiunea judiciară vor putea recurge şi moştenitorii cre-

ditorului.
În cazul în care creditorul decide să utilizeze calea rezoluţiunii
judiciare, chiar şi în condiţiile în care ar putea invoca rezoluţiunea
unilaterală şi chiar şi atunci când este stipulat un pact comisoriu,
el poate să o facă.
Pentru ca instanţa să pronunţe rezoluţiunea contractului, este
necesar ca neexecutarea să privească o obligaţie contractuală şi
să existe o neexecutare însemnată. Totodată, este necesar ca, în
prealabil, debitorului să i se i acordat un termen suplimentar de
executare, adică debitorul să i fost pus în întârziere.
Rezoluţiunea poate i cerută nu numai în cazul neexecutării obli-
gaţiei, dar şi în cazul executării tardive (cu consecinţa prejudicierii
intereselor creditorului) sau necorespunzătoare a obligaţiei.
Spre deosebire de celelalte acţiuni civile, rezoluţiunea judiciară
prezintă anumite particularităţi.
Judecătorul este liber să aprecieze dacă se impune sau nu rezo-
luţiunea contractului. Concret, la o asemenea apreciere, el va avea
în vedere o serie de considerente:
– dacă, în fapt, contractul a fost neexecutat integral sau parţial;
– dacă neexecutarea se referă la o obligaţie principală sau ac-
cesorie;
– împrejurările care au determinat întârzierea în executare;
– dacă acestea sunt mai mult sau mai puţin imputabile debito-
rului;
– dacă neexecutarea, chiar parţială, face imposibilă realizarea
scopului contractului etc.
În tot timpul desfăşurării judecăţii, contractul iind permanent în
iinţă, debitorul este liber să-şi execute obligaţia.
Instanţa poate pronunţa rezoluţiunea totală sau chiar parţială a
contractului.
B. Rezoluţiunea unilaterală
Este acea rezoluţiune care operează în puterea creditorului, fără
apelul la instanţă (repunerea în situaţia anterioară operează însă
pe cale judiciară dacă debitorul nu este de acord să restituie ce s-a
prestat).
Condiţiile pentru a opera rezoluţiunea unilaterală sunt:
– debitorul să ie pus în întârziere;
– să existe o neexecutare însemnată, debitorul neexecutân-
du-şi obligaţia nici în intervalul pentru care a fost pus în întârziere;
– părţile să i prevăzut în contract posibilitatea rezoluţiunii uni-

laterale a contractului;
– notiicarea rezoluţiunii – comunicarea declaraţiei de rezolu-
ţiune. Notiicarea aferentă, care trebuie „scrisă”, potrivit art. 1552
alin. (1) C. civ., poate să însoţească declaraţia de rezoluţiune sau
să ie inclusă în aceasta. Esenţială este comunicarea către debitor
şi trebuie net distinsă de punerea în întârziere.
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune este un act unilateral supus
comunicării, prin care creditorul îşi manifestă voinţa de a desiinţa
unilateral contractul pentru neexecutare.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în terme-
nul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare
acestora. Dacă priveşte contracte supuse publicităţii, declaraţia de
rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după
caz, în alte registre publice, pentru a i opozabilă terţilor.
C. Rezoluţiunea convenţională întemeiată pe pactele comi-

sorii
Este acea rezoluţiune care poate opera în virtutea unei clauze
rezolutorii (numite de însuşi legiuitorul pact comisoriu), prin care
părţile stabilesc în prealabil care anume neexecutare contractuală
poate să atragă rezoluţiunea. Avantajul pactelor comisorii este acela
că arbitrariul aprecierii neexecutării ca iind însemnată sau nu este
înlăturat prin clauză rezolutorie.
Condiţii pentru a se produce efectul rezolutoriu al pactului co-
misoriu:
– pactul comisoriu trebuie să prevadă, în mod expres, obligaţi-
ile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept
a contractului;
– pactul comisoriu trebuie invocat cu bună-credinţă;
– neexecutarea deinită în pactul comisoriu trebuie să se i pro-
dus şi să aibă gravitate suicientă.
– să ie efectuată notiicarea specializată solicitată de art. 1553
alin. (2) C. civ. Punerea prealabilă în întârziere (adică acordarea
termenului suplimentar de executare) este necesară numai dacă
pactul comisoriu prevede acest lucru. De regulă însă, rolul pactului
comisoriu este acela de a înlătura exigenţa unei puneri în întârziere.
Dacă se prevede lipsa acestei condiţii în pact, punerea în întârziere
nu mai este necesară. Cu toate acestea, pentru efectivitatea rezo-
luţiunii convenţionale, adică pentru ca aceasta, odată invocată, să
opereze, este necesară notiicarea specializată a debitorului – ceea
ce semniică obligaţia creditorului de a duce la cunoştinţă debitoru-

lui, prin intermediul unei notiicări, faptul că a invocat rezoluţiunea
contractului şi condiţiile în care aceasta operează. „Punerea în întâr-
ziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile
în care pactul comisoriu operează”[1].
Aceasta înseamnă că, în ciuda faptului că este prevăzut un pact
comisoriu, o notiicare prin care doar se solicită executarea obliga-
ţiei nu determină producerea efectelor pactului comisoriu. Pentru
a produce efectul rezoluţiunii prin pactul comisoriu, notiicarea de
punere în întârziere trebuie să facă referire la pactul comisoriu, să
descrie condiţiile în care acesta operează şi intenţia creditorului de
a da efect pactului comisoriu în cazul în care debitorul nu execută
obligaţia.
Pactul comisoriu expres, atunci când sunt întrunite condiţiile pen-
tru ca el să opereze, produce aceleaşi efecte juridice ca şi rezolu-
ţiunea judiciară.
D. Reducerea prestaţiilor
Dacă neexecutarea este de mică însemnătate şi nu se poate
invoca rezoluţiunea totală a contractului, creditorul are însă dreptul
la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări,
aceasta este posibilă. Dacă nici reducerea prestaţiilor nu poate avea
loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.
Pentru a putea solicita reducerea propriilor obligaţii, creditorul
trebuie să probeze îndeplinirea următoarelor condiţii:
– să existe o neexecutare, indiferent cât de neînsemnată este
aceasta;
– prestaţia a cărei reducere se solicită să nu ie indivizibilă, prin
natura sa sau prin convenţia părţilor;
– debitorul să i fost pus în întârziere (cu excepţia situaţiei în care
punerea în întârziere operează de drept).
Reducerea prestaţiilor poate opera prin voinţa creditorului, ie
unilateral, ie judiciar. Toate condiţiile formale ale rezoluţiunii uni-
laterale respectiv judiciare trebuie respectate şi de creditorul care
invocă reducerea prestaţiilor[2]. De exemplu, dacă creditorul înţelege
să invoce unilateral reducerea prestaţiei, va i necesară declaraţia
[1]
Art. 1553 alin. (3) C. civ.
[2]
unilaterală de reducere a prestaţiilor, după cum, pentru efectivita-

tea reducerii, va i necesară comunicarea acesteia către debitor[1].
8.6.3. Efectele rezoluţiunii sau rezilierii

Efectele rezoluţiunii şi ale nulităţii sunt guvernate de aceleaşi
reguli generale.
Contractul desiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost
niciodată încheiat. Ca urmare, iecare parte este ţinută, în acest caz,
să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite, cu excepţia situaţiei în
care prin lege se prevede altfel.
Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
A. Efectele rezoluţiunii între părţi

a) Desiinţarea contractului din momentul încheierii lui, datorită
caracterului retroactiv al rezoluţiunii;
b) Repunerea părţilor în situaţia anterioară. Pronunţarea rezolu-
ţiunii de către instanţă sau declararea unilaterală a acesteia are ca
efect desiinţarea temeiului juridic care leagă părţile contractului. O
asemenea desiinţare va avea ca efect naşterea obligaţiilor recipro-
ce de restituire a prestaţiilor executate. Spre deosebire de vechiul
Cod civil, actualul Cod civil conturează regimul juridic al restituirii
prestaţiilor. El consacră că părţile sunt obligate să îşi restituie pre-
staţiile ori de câte ori sunt ţinute să înapoieze bunurile primite în
temeiul unui act juridic desiinţat ulterior cu efect retroactiv.
c) Se pot acorda daune-interese sau despăgubiri, pentru acope-
rirea prejudiciilor cauzate prin neexecutare, dreptul la daune-inte-
rese iind recunoscut de dispoziţiile art. 1516 alin. (1) C. civ. Dacă
prin neexecutarea obligaţiilor creditorul a suferit şi un prejudiciu, pe
lângă rezoluţiunea contractului el va putea solicita şi obligarea cre-
ditorului la plata daunelor-interese. În această situaţie, restituirea
prestaţiilor în natură sau prin echivalent poate i dublată de o cerere
de despăgubiri (daune-interese).
[1]
În alte legislaţii este reglementată şi rezoluţiunea anticipată. Este vorba de
situaţiile în care evidenţa neexecutării esenţiale din partea debitorului există deja
anterior scadenţei obligaţiilor sale astfel încât este neeconomic şi injust pentru cre-
ditor să aştepte scadenţa obligaţiilor pentru a putea invoca rezoluţiunea. Din păca-
te, legiuitorul român nu a acordat atenţia cuvenită acestui remediu, nefăcând nicio
menţiune în legătură cu o posibilă rezoluţiune anticipată a contractului. Se poate
ajunge pe calea ocolită a decăderii din beneiciul termenului suspensiv (art. 1417
C. civ.). Drept consecinţă a decăderii, obligaţia a devenit exigibilă, şi se poate so-
licita rezoluţiunea.
Rezoluţiunea poate genera şi unele obligaţii extracontractuale,

cum ar i, de exemplu, obligarea cumpărătorului la plata despăgu-
birilor reprezentând contravaloarea degradărilor produse din culpa
sa bunului. Deoarece prin rezoluţiune se consideră că contractul nu
a existat niciodată, partea va trebui să restituie şi fructele culese.
B. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi

Conform principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis,
desiinţarea drepturilor transmiţătorului se va răsfrânge şi asupra
drepturilor subdobânditorului.
Altfel spus, actele de înstrăinare sau prin care s-au constituit
drepturi reale cu privire la bunul supus restituirii vor i şi ele desi-
inţate. De la această regulă există excepţii instituite în materie de
carte funciară[1], a dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile[2],
precum şi în cazul aplicării regulilor privitoare la uzucapiune[3].
[1]
Art. 909 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Sub rezerva prescripţiei dreptului
la acţiunea în fond, acţiunea în rectiicare este imprescriptibilă faţă de dobânditorul
nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în
folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost admisă, acţi-
unea în rectiicare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au
fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după
ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară. (2) Faţă de terţele persoane
care au dobândit cu bună-credinţă un drept real prin donaţie sau legat cu titlu parti-
cular, acţiunea în rectiicare, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea de fond,
nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiţi de la înregistrarea cererii
lor de înscriere. (3) De asemenea, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea
în fond, acţiunea în rectiicare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1)
pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vre-
un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau,
după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii fun-
ciare. În aceste cazuri, termenul va i de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii
de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectiicare
se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care
face obiectul acţiunii în rectiicare, a fost comunicată celui îndreptăţit, caz în care
termenul va i de un an de la comunicarea acesteia. (4) Termenele prevăzute la
alin. (2) şi (3) sunt termene de decădere”.
[2]
Art. 937 alin. (1) C. civ. prevede că: „Persoana care, cu bună-credinţă, încheie
cu un neproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un
bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.
[3]
Art. 939 C. civ. are următorul conţinut: „Acela care posedă bunul altuia timp
de 10 ani, în alte condiţii decât cele prevăzute în prezenta secţiune, poate dobândi
dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispoziţiile art. 932 alin. (2), art. 933
şi 934 se aplică în mod corespunzător”.
Celelalte acte juridice vor i menţinute, conform art. 1649 C. civ.,

dacă au fost făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă[1]. Con-
tractele cu executare succesivă vor putea i menţinute cel mult un
an de la data desiinţării titlului constituitorului, dacă au fost supuse
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege şi dacă au fost înche-
iate în favoarea unui terţ de bună-credinţă.
[1]
Art. 1649 C. civ. arată că: „În afara actelor de dispoziţie prevăzute la
art. 1.648, toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă
sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire. Con-
tractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate
prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar
nu mai mult de un an de la data desiinţării titlului constituitorului”.
Bibliograie
I. Tratate, cursuri, monografii
S. angheni, m. VoLonCiu, C. StoiCa, Drept comercial, ed. a 3-a,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
L. BaraC, Teoria generală a dreptului, Ed. Maria, Reşiţa, 1994
gh. BeLeiU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiec-
tele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001
gh. BoBoş, Teoria generală a statului şi dreptului, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
o. CăpăŢână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
o. CăpăŢână, Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996
St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 3-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juri-
dic, Bucureşti, 2012
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juri-
dic, Bucureşti, 2009
St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007
St.D. Cărpenaru, S. DaViD, C. preDoiu, gh. piperea, Legea so-
cietăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ed. a IV-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009
e. CârCei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, Bucu-
reşti, 1999
i. CeterChi, i. CraioVan, Introducere în teoria generală a dreptu-
lui, Ed. All, Bucureşti, 1998
i. CeterChi, m. LuBuriCi, Teoria generală a dreptului, Universita-
tea Bucureşti, 1989
S.L. CîrSTea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012
m. Cozian, D. DeBoiSSy, a. VianDier, Droit des sociétés, ed.
a 23-a, Litec, 2010
n. Daghie, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012
D.C. Dănişor, i. Dogaru, gh. Dănişor, Teoria generală a dreptu-

lui, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006
i. DeLeanU, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelor
juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002
ph. DeLeBeCque, f.-J. panSier, Droit des obligations. Responsa-
bilité civile – Contrat, Ed. Litec, Paris, 1998
n. Dominte, Organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
M. DUMiTrU, Daunele-interese în materia obligaţiilor comerciale,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008
M. DUMiTrU, Drept civil. Teoria generală a contractului profesio-
nal, Ed. Institutul European, Iaşi, 2011
M. DUMiTrU, Dreptul societăţilor comerciale, Ed. Institutului
European, Iaşi, 2011
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii moratorii, Ed. Universul
i.n. finŢeSCu, Curs de drept comercial, vol. I, Ed. Al.Th. Doices-
cu, Bucureşti, 1929
J. fLour, J-L. auBert, Droit civil. Les obligations. Le rapport
d’obligation, Librairie Armand Colin, Paris, 1998
Fr. geny, Science et technique en droit privé positif, tom I, Paris,
1922
i.L. georgeSCu, Drept comercial român, vol. I, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2002
p. groSSer, Les remèdes a l’inexécution du contrat. Essai de
classiication, thèse, Universitatea Paris I, 2000
M. haCMan, Dreptul comercial comparat; Dreptul societăţilor co-
merciale; Dreptul titlurilor de valoare, vol. II, Ed. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1932
L.V. heroVanu, Fondul de comerţ, Ed. Universul Juridic, Bucu-
reşti, 2011
i. humă, Introducere în studiul dreptului, Ed. Fundaţiei „Chema-
rea”, Iaşi, 1993
J. KoCSiS, Sancţiunea neexecutării obligaţiilor contractuale, teză
de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1993
D. MaziLU, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999
gh. Mihai, Inevitabilul Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
gh. Mihai, Teoria dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004
r. motiCa, L. BerCea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005
Bibliograie 241
S. neCULaeSCU, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lu-

mina Lex, Bucureşti, 2001
gh. piperea, Drept comercial, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008
gh. piperea, Introducere în dreptul contractelor profesionale,
L. pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009
L. pop, i.fL. popa, S. ViDu, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul
i.fL. popa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor în noul Cod
civil. Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012
S. popeSCu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
V. StoiCa, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All,
Bucureşti, 1997
fr. terré, ph. SimLer, y. Lequette, Droit civil. Les obligations,
Dalloz, Paris, 1999
i. TUrCU, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, vol. II,
C.T. UngUreanU, Drept civil. Partea generală. Persoanele,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012
p. VaSiLeSCu, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012
g. Viney, Introduction à la responsabilité, ed. a 3-a, LGDJ, Paris,
2008
g. Viney, p. JourDain, Traité de droit civil. Les effets de la
responsabilité, ed. a 2-a, LGDJ, Paris, 2001
r.p. VoniCa, Introducere generală în drept, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
II. Articole. Studii
i. BăCanu, Aporturile în creanţe, în R.D.C. nr. 2/1999

i. BoŢi, Codul civil din Quebec: sursă de inspiraţie în procesul de
recodiicare a dreptului civil român, în S.U.B.B. nr. 1/2011
i. DeLeanU, Grupurile de contracte şi principiul relativităţii efec-
telor contractului –răspunderea contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 3/2002
M. DUMiTrU, Compatibilitatea dobânzii moratorii cu mecanismele

destinate a neutraliza eroziunea monetară: valorismul, în Dreptul
nr. 9/2010
M. DUMiTrU, Delimitarea dobânzii moratorii de instituţiile adiacen-
te: dobânda compensatorie, în R.R.D.P. nr. 4/2010
M. DUMiTrU, Discuţii privind legalitatea operaţiunilor de creditare
între societăţile comerciale, în Dreptul nr. 8/2011
M. DUMiTrU, Dobânda restitutorie – Dobânda moratorie, în Drep-
tul nr. 12/2010
M. DUMiTrU, Dreptul de opţiune al creditorului în cazul neexecu-
tării obligaţiilor contractuale, în Dreptul nr. 12/2008
M. DUMiTrU, Evaluarea judiciară a prejudiciului în cazul întârzierii
în executarea obligaţiilor băneşti – posibilitate consacrată de noul
Cod civil, în Jurnalul Studii Juridice, Supliment la nr. 1/2011
M. DUMiTrU, Obiectul creanţei de dobândă moratorie, în S.U.B.B.
Iurisprudentia nr. 2/2010
M. DUMiTrU, Punerea în întârziere în materia obligaţiilor comer-
ciale, în Dreptul nr. 2/2008
M. DUMiTrU, Reevaluarea judiciară a clauzei penale, în Dreptul
nr. 4/2008
M. DUMiTrU, Regimul juridic al dobânzii legale cu titlu de daune
(I), în R.D.C. nr. 1/2007
M. DUMiTrU, Repararea prejudiciului moratoriu – actualitate şi
perspective, în P.R. nr. 8/2010
M. DUMiTrU, Reparaţia forfetară a prejudiciului moratoriu – un
sistem ataşat răspunderii contractuale, în volumul Sesiunii ştiinţiice
a Academiei Române – Centrul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
M. DUMiTrU, Taxonomia dobânzilor, în volumul Studii şi Cercetări
Juridice Europene, vol. I, al Conferinţei internaţionale a doctoranzi-
lor în drept, organizată de Centrul European de Studii şi Cercetări
juridice şi Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara,
Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010
D.m. fruth-oprişan, Executarea în natură a obligaţiei de a face,
în R.R.D. nr. 8/1986
F. gârBaCi, Natura juridică a obligaţiei de plată a dividendelor,
în Juridica nr. 7-8/2001
J. goiCoViCi, Acordul de principiu, în Dreptul nr. 4/2002
t. ionaşCu, e.a. BaraSCh, Despre relativa independenţă a unor
aspecte ale formei în drept, S.C.J. 1964, nr. 2
Bibliograie 243
m. mureşan, D. ChiriCă, Contribuţii la studiul conceptului de sanc-

ţiune civilă (I), în S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 2/1988
m. mureşan, D. ChiriCă, Contribuţii la studiul conceptului de sanc-
ţiune civilă (II), în S.U.B.B. Iurisprudentia nr. 1/1989
L. pop, Răspunderea civilă contractuală pentru fapta altuia, în
Dreptul nr. 11/2003
f. roşioru, Consideraţii privind executarea silită în natură a obli-
gaţiilor contractuale, în Revista de drept internaţional privat şi drept
privat comparat 2006, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007
f. roşioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligaţi-
ilor pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006
C. SaSSu, S. goLuB, Affectio societatis, în R.D.C. nr. 10/2001
a. SaVin, r. LeSe, o. CăpăŢână, Probleme referitoare la dizolvarea
unor societăţi comerciale, în R.D.C. nr. 3/1998
L.e. SMaranDaChe, Aspecte privind fondul de comerţ al comerci-
antului persoană izică, în P.R. nr. 1/2011
a-t. StăneSCu, Desfăşurarea de activităţi în mod independent,
în C.J. nr. 1/2011
D. taLLon, L’inexécution du contrat: pour une autre présentation,
în RTDciv. 1994
V. timofte, În legătură cu prescripţia dreptului la cauţiune pentru
plata dividendelor, în R.D.C. nr. 10/2001
n. ŢănDăreanu, Aspecte teoretice şi practice privind deiniţia şi
caracteristicile societăţii comerciale, în R.D.C. nr. 4/2003
f. ŢuCa, Creanţe contra acţiuni sau utopia unui proiect, în R.D.C.
nr. 9/1999
B. ViuLeŢ, Despre rezonabilitate în noul Cod civil, în C.J.
nr. 11/2010
Procedura uzucapiunii
Reglementatã de noul Cod civil
ºi noul Cod de procedurã civilã,
Codul civil din 1864 ºi Decretul-lege nr. 115/1938
Claudia Viºoiu
Lucrarea de faþã trateazã tema uzucapiunii

dintr-un unghi uºor diferit de cele din care este
abordatã în general. S-a urmãrit prezentarea
dreptului substanþial din perspectivã proce-
sualã, plecând de la premisa cã invocarea uzu-
capiunii presupune întotdeauna o procedurã
judiciarã; astfel, sunt punctate aspectele refe-
978-606-678-772-7 ritoare la modalitãþile de invocare a uzucapiu-
39 lei, 384 p.
nii, cererea de chemare în judecatã, compe-
tenþa de soluþionare, probele în procesul de uzucapiune etc.
Ediþia a 2-a, revizuitã, integreazã ºi trateazã prevederile noului
Cod de procedurã civilã, precum ºi modificãrile care au intervenit
în legislaþia relevantã în perioada 2011-2013. Sunt analizate
uzucapiunea lungã ºi cea prescurtatã, precum ºi uzucapiunea
tabularã ºi cea extratabularã. Printre aspectele abordate se numãrã
teme controversate în doctrinã ºi în practica judiciarã, cum ar fi
calitatea procesualã pasivã sau efectele uzucapiunii, respectiv
opozabilitatea hotãrârii judecãtoreºti de constatare a dobândirii
dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, dar ºi probleme
relativ noi, utile practicienilor, cum ar fi corelarea regulilor de
carte funciarã cu materia uzucapiunii ºi aplicarea reglementãrilor
în spaþiu ºi în timp. Este prezentatã procedura specialã privitoare
la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii,
reglementatã de art. 1049-1052 NCPC, ce dezvoltã, modernizeazã
ºi modificã unele particularitãþi ale fostei proceduri din cuprinsul
art. 130 al Decretului-lege nr. 115/1938.

Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Afacerilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul afacerilor

Raportul juridic de drept al afacerilor.

Editură acreditată CNCS - Consiliul Naţional al Cercetării Şiinţiice

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Hamangiu: Vânzări:

R.R.D. – Revista Română de Drept

Capitolul I. Noţiuni generale despre drept _______________ 1

Capitolul II. Raportul juridic de drept al afacerilor ________ 22

2.3.2. Conţinutul raportului juridic __________________ 38

Capitolul III. Profesioniştii ___________________________ 58

Capitolul IV. Profesioniştii necomercianţi______________ 115

4.2. Societăţile civile ______________________________ 115

Capitolul V. Fondul de comerţ _______________________ 118

Capitolul VI. Teoria generală a contractului ____________ 127

Capitolul VII. Executarea obligaţiilor __________________ 164

7.1.4. Obiectul plăţii. Principiul indivizibilităţii plăţii.

Capitolul VIII. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor

8.4.3.2. Reducerea clauzei penale ______________ 222

Bibliograie _______________________________________ 239

1.1. Accepţiunea termenului „drept”

Omul, ca iinţă socială, se intersectează în viaţa cotidiană cu

Dreptul subiectiv reprezintă prerogativa recunoscută de lege

Dreptul de proprietate al lui X ce are ca obiect un autoturism re-

Norma juridică reprezintă o regulă generală şi abstractă, institu-

Ramura de drept este formată prin gruparea instituţiilor juridice

Disciplina juridică are o sferă mai largă decât cea a ramurii

Aşa cum arătam, norma juridică reglementează numeroase as-

Spre deosebire de dreptul public, dreptul privat îşi subsumează

Dreptul intern cuprinde totalitatea normelor juridice normative în

Dreptul internaţional cuprinde totalitatea normelor înscrise în

Dreptul Uniunii Europene este format din dreptul primar, res-

Tratatele internaţionale privind drepturile omului. Codul civil

Codului civil, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia

Principalele sisteme de drept

Sistemul common law (anglo-saxonic) este total diferit de siste-

Sistemul de drept socialist este un sistem juridic utilizat în statele

Dreptul comercial era practic inexistent, în condiţiile în care eco-

Sistemele religioase şi tradiţionale se caracterizează prin faptul

1.2. Dreptul afacerilor. Noţiune. Delimitări faţă de celelalte

1.2.2. Delimitări faţă de celelalte ramuri de drept

S.L. CîrSTea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012, p. 22.

St.D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,

Delimitări faţă de dreptul civil. Corelaţia dintre dreptul afaceri-

Delimitări faţă de Dreptul internaţional al afacerilor. Raporturile

1.3. Norma juridică

1.3.2. Structura normei juridice

1.3.3. Clasificarea normelor juridice

Normele dispozitive instituie conduite de la care părţile pot să

b) După interesul protejat, normele juridice se clasiică în norme

c) După întinderea câmpului de aplicare, normele juridice se

(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se sancţionează cu nuli-

curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau,

1.4. Aplicarea legii

1.4.1. Aplicarea legii în timp

ce vor apărea după intrarea sa în vigoare, aplicarea legii vechi i-

1.4.2. Aplicarea legii în spaţiu

1.4.3. Aplicarea legii asupra persoanelor

1.5. Interpretarea legii

Interpretarea este necesară în primul rând datorită generalită-

1.5.2. Clasificarea interpretării legii

B. În funcţie de metoda de interpretare folosită

Beck, Bucureşti, 2006, p. 380.

exemplu: termenul „solidar” înseamnă în limbajul obişnuit „unit”, iar