Sunteți pe pagina 1din 290

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

CONSTANŢA
Facultatea de Stiinte Economice

DREPT CIVIL ŞI
COMERCIAL

NOTE DE CURS

lect. univ.drd. Stela Mihailescu

CONSTANŢA
-2008-
1
CUPRINS

PARTEA I – INSTITUŢII DE DREPT CIVIL

CAPITOLUL I. NOTIUNEA SI IZVOARELE DREPTULUI


CIVIL...............................................................................................4

1. Noţiunea de drept în general………………………………….……….....4


2. Definiţia dreptului civil……………………………………………….........4
3. Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei……………………............4
4. Izvoarele dreptului civil……………………………………………….........5
5. Scurtă privire asupra izvoarelor dreptului civil în general...............6
6. Norma juridica...............................................................................7
7. Actiunea normei juridice................................................................8

CAPITOLUL II : RAPORTUL JURIDIC CIVIL……….............................14

1. Noţiune, caractere şi structură…………………………………………….14


2. Elementele raportului juridic civil……………………..………………….14
3. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic
civil……………….15
4. Capacitatea civilă………………………………………………..
…………….16
5. Conţinutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil. Obligaţia
civilă…………………………………………………………………………………..1
7
6. Obiectul raportului juridic civil……………………………………………..23

CAPITOLUL III : IZVOARELE SI PROBA RAPORTURILOR JURIDICE


CIVILE CONCRETE………………………….............................................28

1. Definiţie………………………………………………………………………….28
2.Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete……………
28
3. Proba raportului juridic civil concret………………………………………29
4. Mijloace de probă………………………………..
……………………………..30

CAPITOLUL IV : ACTUL JURIDIC CIVIL…..…………………………………33

1. Definiţia actului juridic civil………………………..………………………..33


2. Condiţiile actului juridic civil…………………….………………………….33
3. Clasificarea condiţiilor actului juridic……………………….…………….33

CAPITOLUL V : Nulitatea actului juridic civil………………………………


48

2
1.
Definiţie…………………………………………………………………............48
2. Funcţiile nulităţii…………………………………………….……................49
3. Delimitarea nulităţii……………………………………………………………
49
4. Clasificarea nulitatii……………………………………………………………
52
5. Cauzele de nulitate………………………………………….
…………..........54
6. Regimul juridic al nulităţii……………………………………………………55
7. Efectele nulităţii……………………………………..…………………………57
8. Principiile efectelor nulităţii si excepţiile
lor……………………………..57

CAPITOLUL.VI.CONTRACTUL DE VINZARE CUMPARARE.................61

1.Notiunea caracterele juridice si conditiile de validitate ale


contractului de vânzare-cumpărare………………………..
……….................................61
2.Condiţii de validitate a contractului de vânzare-
cumpărare…………………………………………………………………............6
3
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare…………..
……...............70
4. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul
litigios………..................76

PARTEA A II-A – INSTITUTII DE DREPT COMERCIAL

CAPITOLUL I : DEFINITIA, OBIECTUL, IZVOARELE SI SUBIECTELE


DREPTULUI COMERCIAL……………....................................................78

1. Definiţia dreptului
comercial……………………………………...............78
2. Obiectul dreptului comercial……………………………….
……..............78
3. Izvoarele dreptului comercial………………..
…………………................79
4. Subiectele Dreptului Comercial………….
……………………................80

CAPITOLUL II : SOCIETĂŢILE COMERCIALE……….........................104

1. Noţiune si clasificare…………………………………………….…...........104
2. Formele societăţii comerciale…………………………..
………..............112
3. Contractul de societate……………………………………….
……...........124

3
4. Constituirea societăţilor
comerciale…………………………...............135
5. Funcţionarea societăţilor
comerciale…………………………..............168
6. Modificarea societăţilor comerciale………….
…………………............227
7. Dizolvarea societăţilor
comerciale……………………………...............235

CAPITOLUL III : TITLURILE DE CREDIT…….……….........................255


1. Cambia…………………………………………………………………….......256
2. Biletul la ordin………………………………………………………….........259
3. Cecul…………………………………………………………….
………..........260

CAPITOLUL.IV:CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE....................265

1. Contractul de vânzare-cumpărare
comerciala………………............265
2. Contractul de mandat comercial……………………….
………............268
4. Contractul de leasing………………………………………………...........274
5. Contractul de franciza..................................................................279
Bibliografie…………………………………………………………………....283

CAPITOLUL I
NOTIUNEA SI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL ROMAN
1.Noţiunea de drept în general
Dreptul ar putea fi definit ca ansamblu de norme sau reguli de
conduită instituite sau sancţionate de către stat în cadrul funcţiei
legislative şi a căror aplicare şi respectare este asigurată prin
exercitarea funcţiilor sale : administrativă şi judecătorească1.
2. Definiţia dreptului civil
Definiţia dreptului civil trebuie să releve trăsăturile sale proprii
ca ramură de sine stătătoare a dreptului raţional privat român.

1
Vlad Barbu – Institutii de drept civil, Editura pentru Stiinte Nationale, Bucuresti, 2003, p.8
4
Astfel, putem defini dreptul civil ca fiind ramura dreptului unitar
român care reglementează raporturile patrimoniale si personal-
nepatrimoniale dintre subiectele de drept, persoane fizice sau
persoane juridice, pe baza egalităţii lor în drepturi2.
3. Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei
Din definiţia dată dreptului civil, putem desprinde şi analiza
elementele esenţiale ale reglementării sale. Astfel, urmează a se
retine:
a) că este format din grupări de norme care reglementează aspecte
comune sau apropiate unele de altele. Este de reţinut că grupările de
norme juridice civile se numesc instituţii juridice. Aşa, de exemplu, se
poate vorbi de instituţia juridică a dreptului de proprietate, a
răspunderii civile delictuale sau de instituţia contractelor;
b) că dreptul civil se încadrează şi aparţine dreptului unitar al ţării
noastre. Aşa fiind, putem conchide că dreptul civil prezintă aceleaşi
trăsături esenţiale pe care le are dreptul naţional român, din care face
parte;
c) în ceea ce priveşte obiectul reglementării propriu-zise, este format
din două mari categorii de raporturi juridice : patrimoniale şi
nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale au în vedere drepturile
subiective şi obligaţiile lor corelative, care pot fi exprimate şi evaluate
în bani. în concret, este vorba de drepturi de creanţă şi drepturi reale;
d) sub aspectul caracterului obligaţiilor lor, normele juridice civile se
împart în imperative şi dispozitive. Se consideră că ponderea
semnificativă în cadrul dreptului civil o au normele dispozitive, în timp
ce normele imperative sunt specifice pentru celelalte ramuri ale
dreptului;
e) în ceea ce priveşte calitatea subiectelor care participă la
raporturile juridice civile, specificul dreptului civil constă în faptul că
acestea sunt persoane fizice şi juridice. Cât priveşte poziţia în cadrul
raporturilor juridice civile este de reţinut egalitatea lor juridică,
neexistand subordonare una alteia.

2
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 120
5
4.Scurtă privire asupra izvoarelor dreptului civil în general
Noţiunea de lege are o accepţiune generală. Prin urmare, în
sens larg, noţiunea de lege are menirea să acopere toate actele nor-
mative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a
statului.
In sens strict, noţiunea de lege desemnează numai actele
normative emise de puterea legislativă a ţării: Parlamentul (Senatul si
Camera deputaţilor). Luând în considerare acest sens, va trebui să
observăm că, la rândul lor, legile sunt organice şi ordinare.
Atribuim calificativul de lege fundamentală Constituţiei, care
deţine rolul suprem în ierarhia izvoarelor dreptului în general şi,
implicit, a dreptului civil. Principalele izvoare de drept civil sunt
următoarele:
♦ Constituţia3 - reprezintă legea fundamentală a ţării şi stă la baza
tuturor celorlalte legi. Dintre instituţiile de bază ale dreptului civil
care sunt consacrate în Constituţie reţinem proprietatea, cu cele
două forme ale sale, publică şi privată, şi libera iniţiativă a tuturor
participanţilor la viaţa economică. In legătură cu cele două forme
ale dreptului de proprietate reţinem şi trăsăturile lor caracteristice
reglementate prin Constituţie. Astfel, proprietatea publică este
inalienabilă, iar proprietatea privată este garantata si ocrotita in
mod egal, indiferent de titular4.
♦ Codul civil5 - este cel mai important izvor de drept civil, deoarece
grupează în cuprinsul său majoritatea normelor acestei ramuri de
drept. Codul civil român datează din anul 1864 şi a fost pus în

3
Republicată ÎN MONITORUL OFICIAL Partea I nr..767 din 31 octombrie 2003. A fost modificată şi
completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art.
152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a
devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost
aprobată prin referendumul naţional din 18 - 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29
octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului
referendumului naţional din 18 - 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie
1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat
în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
4
Art.44, alin.2 din Constitutie
5
Codul Civil a fost decretat la 26 noiembrie 1864, promulgat la 4 decembrie 1864 şi pus în aplicare la 1
decembrie 1865.
6
aplicare la l decembrie 1865. Este copiat după codul francez de la
1804. Realităţile social-economice din ţara noastră au impus
modificarea, completarea şi abrogarea multor dispoziţii cuprinse în
codul civil.
♦ Legile - se caracterizează prin aceea că, în comparaţie cu codurile
civil, comercial, al familiei, au un obiect determinat în ceea ce
priveşte reglementările pe care le conţin. Legile ordinare care
conţin reglementări cu privire la obiectul dreptului civil reprezintă
şi ele un izvor important al acestei ramuri. O însemnătate
deosebită o au legile care privesc reorganizarea societăţilor de stat
ca regii autonome şi societăţi comerciale şi legea fondului funciar.
♦ Ordonanţele si hotărârile guvernului - se emit pe baza şi în vederea
executării legilor. Aceste hotărâri nu conţin reglementări care să
exceadă sau să depăşească legile aflate în vigoare, ele sunt
subordonate legilor aflate în vigoare şi au menirea să asigure
aplicarea lor. Ca argument al acestei susţineri, menţionăm faptul
că, în cuprinsul lor, de regulă, se face trimitere la legea căreia îi
asigură aplicarea.
Problema altor izvoare de drept civil:
1. Obiceiul (cutuma)
În subsidiar faţă de lege, un alt izvor de drept întâlnit în sistemul
nostru de drept este obiceiul sau cutuma. El cuprinde o regulă de
conduită cristalizată în timp şi respectată cu conştiinţa caracterului
său obligatoriu. Obiceiul sub forma de datini, traditii, practici
religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relatiilor
sociale in comuna primitiva, in conformitate cu interesele asigurarii
existentei si securitatii colectivitatii.
Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, joacă un rol a cărui importanţă
variază de la un sistem de drept la altul.
În dreptul privat, unele sisteme admit obiceiul ca izvor direct de
drept, în timp ce altele, între care şi sistemul nostru, nu admit obiceiul
decât în măsura în care legea face trimitere la acesta.
2. Jurisprudenţa (practica judiciară)

7
Jurisprudenţa, adică ansamblul hotărârilor judecătoreşti date într-o
anumită problemă, nu este admisă în sistemul nostru (cu toate
nuanţările făcute în literatura juridică) ca fiind izvor de drept. După
cum am văzut, ea constituie izvor de drept în sisemul anglo-saxon,
unde judecătorul este ţinut să se conformeze precedentelor judiciare
în materie.
3. Doctrina
Doctrina, adică literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor
dreptului, nu constituie izvor de drept. Ea este analizată totuşi în
acest context deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin
propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. Asemenea
propuneri se numesc de lege ferenda (despre legea care urmează
să fie elaborată), în sensul că au în vedere o formă viitoare,
îmbunătăţită, a normei juridice analizate, prin contrast cu
reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare), noţiune care
desemnează prevederile în materie existente în present.
Norma juridica
Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită
generală,impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la
nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Din această definiţie decurg
trăsăturile esenţiale ale normei juridice:
a) norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede,impune)
o conduită tipică (un model de comportament) ce se adresează
tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei;
b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se
adresează direct unei persoane. Chiar şi în ipoteza în care vizează un
organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care,
vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine.( exemplu,
normele constituţionale care privesc atribuţiile Preşedintelui sau ale
Avocatului Poporului nu se adresează, în concret, persoanei care
îndeplineşte, temporar, funcţia publică respectivă, ci instituţiei însăşi)
c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă
subiectului de drept prin constrângere.
8
Normele juridice pot fi cuprinse în legi, decrete, hotărâri
guvernamentale, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale guvernului,
alte acte normative, cum ar fi deciziile organelor administraţiei locale.
Este utilă determinarea apartenenţei normei juridice la un anumit act
normativ, în vederea aplicării principiului ierarhiei actelor normative,
în virtutea cărora normele juridice cuprinse în acte normative cu o
forţă juridică inferioară trebuie să fie conforme cu normele juridice
cuprinse în actele normative de o forţă juridică superioară.
Acţiunea normei juridice
Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit
interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite
categorii de persoane.
Acţiunea în timp a normelor juridice
Dreptul nu este static, de la o perioadă la alta, statul este interesat în
reglementarea în chip diferit a unor anumite raporturi sociale.
Aceasta face ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe
măsură ce se modifică realitatea socială, pe care o reflectă şi o
slujesc.
1.Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine
aplicabilă.
De regulă, acesta este momentul în care legea este publicată în
Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate
subiectele de drept cărora li se adresează. Din momentul în care a
devenit publică, “nimeni nu va putea invoca necunoaşterea legii”.
Art. 78 din Constituţie prevede: “Legea se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data
prevăzută în textul ei”. Aşadar, este posibil ca în textul unui act
normative să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a
intra în vigoare; aceasta mai ales în cazul actelor normative
importante, pentru cunoaşterea şi înţelegerea cărora este nevoie de
timp.
_ Spre exemplu, art. 78 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2000 cu
privire la asociaţii şi fundaţii prevede că “prezenta ordonanţă intră
în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul
9
Oficial al României, Partea I”.
2. Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta
încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se
realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă se realizează prin precizarea textuală a faptului
că un anumit act normativ se abrogă.
_ Spre exemplu, art. 24 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri
de protecţie a persoanelor încadrate în muncă prevede că “la data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 83/1995
privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în
muncă”.
Tot o abrogare expresă, dar indirectă, întâlnim în cazul în care în
noul act normativ se prevede că “orice dispoziţii contrare se abrogă”.
Abrogarea implicită intervine atunci când este adoptat un nou act
normativ, având dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în vechiul
act
normativ. Numai un act normativ de forţă juridică egală sau
superioară
poate abroga tacit dispoziţiile vechiului act normativ.
Majoritatea autorilor consideră că abrogarea este singura modalitate
de ieşire din vigoare a unei legi. Căderea în desuetudine a unei legi
nu
poate fi considerată o modalitate sigură de ieşire din vigoare.
Căderea în desuetudine reprezintă împrejurarea în care o lege nu
se mai poate aplica deoarece au dispărut condiţiile necesare pentru
aceasta, fascicolul de relaţii sociale pe care le reglementează nu mai
există sau s-a modificat fundamental.
Multe acte normative socotite iniţial ca fiind căzute în desuetudine
au putut fi revigorate prin revenirea la realitatea socială care le
motivase.
_ Spre exemplu, Codul comercial, intrat în vigoare în 1887, deşi
neabrogat formal, a fost considerat ieşit din vigoare prin cădere în

10
desuetudine în perioada comunistă. Totuşi, Codul comercial a
redevenit actual după 1989, astfel încât astăzi este din nou considerat
în vigoare.
Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor,
acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii:
a. Principiul neretroactivităţii
Potrivit acestui pricipiu, un act normativ nu se poate aplica decât
împrejurărilor petrecute după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabil
împrejurărilor petrecute anterior intrării sale în vigoare, şi anume sub
imperiul legii vechi.
Într-adevăr, subiectele de drept nu pot fi obligate să respecte decât
actele normative aflate în vigoare, adică adoptate şi date publicităţii.
O
modificare ulterioară a legii nu ar putea avea efecte decât asupra
situaţiilor intervenite după publicarea respectivei modificării.
De altfel, unele acte normative reglementează expres problemele
născute din succesiunea legilor în timp, cu aplicarea principiului
neretroactivităţii.
_ Spre exemplu, art. 83 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000
cu privire la asociaţii şi fundaţii prevede: ”Asociaţiile şi fundaţiile
constituite până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, în
condiţiile Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice, îşi păstrează
personalitatea legal dobândită. Acestor asociaţii şi fundaţii li se aplică,
de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe, regimul juridic
prevăzut de aceasta”.
Principiul neretroactivităţii, precum şi excepţia sa, sunt consacrate
în Constituţie: ”Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale mai favorabile” (art. 15 alin.2).
Retroactivitatea legii penale mai blânde este prevăzută în art. 13 din
Codul penal, potrivit căruia: “În cazul în care de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau
mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.”
Aşadar, prin excepţie, dacă între momentul săvârşirii unei infracţiuni
şi momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei s-a modificat
11
legea penală, astfel încât fapta a fost dezincriminată sau a fost
supusă unei pedepse mai uşoare, făptuitorul va beneficia de această
din urmă reglementare şi nu i se va aplica (aşa cum principiul
neretroactivităţii ar dicta) legea în vigoare la data săvârşirii faptei.
_ Spre exemplu, art. 186 din Codul penal incrimina ca infracţiune
“întreruperea cursului sarcinii săvârşită de către femeia însărcinată”.
Prin Decretul lege nr. 1/1989, publicat în Monitorul Oficial în data de
27 decembrie 1989, această faptă a fost dezincriminată (nu mai
constituie infracţiune). Consecinţa este că, chiar şi în ipoteza în care
fapta a fost săvârşită înainte de 27 decembrie 1989, prin excepţie de
la principiul neretroactivităţii legii, va fi aplicabilă noua lege, care nu o
mai incriminează.
Dacă însă, înainte de modificarea legii penale, hotărârea de
condamnare a autorului faptei a rămas definitivă (adică au fost
exercitate toate căile de atacare a hotărârii sau termenul pentru
exercitarea acestora a expirat), hotărârea se va executa.
Principiul neretroactivităţii legii nu este o inovaţie a Constituţiei din
1991, ci un principiu tradiţional de drept. El este prevăzut şi în art. 1
din Codul civil, potrivit căruia: “Legea dispune numai pentru viitor; ea
nu are putere retroactivă”. Dar consacrarea constituţională a
principiului neretroactivităţii are o semnificaţie deosebită: ea opreşte
legiuitorul de la posibilitatea de a mai prevedea că, prin excepţie, un
anumit act normative are putere retroactivă. Sub imperiul actualei
Constituţii, o asemenea prevedere ar fi neaplicabilă, deoarece ar fi
considerată neconstituţională.
Cu toate acestea, doctrina admite că, alături de ipoteza legii penale
mai blânde, o anumită categorie de legi ar putea avea efecte
retroactive.
Este vorba despre legile interpretative, adică de acele acte normative
prin care organul emitent al unei norme juridice, insuficient de clare,
revine asupra acesteia, lămurindu-i înţelesul printr-o interpretare cu
character obligatoriu. Se consideră că legea interpretativă face corp
comun cu cea interpretată, retroactivând, aşadar, până la intrarea în

12
vigoare a acesteia din urmă, ca şi cum de la început nu ar fi existat
decât un singur act normativ, cu un înţeles complet lămurit.
b. Principiul aplicării imediate a legii noi
În mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării
imediate a legii noi prevede că o normă juridică nu se poate aplica
împrejurărilor intervenite după ieşirea ei din vigoare; noua lege se va
aplica imediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei
vechi.
Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul aplicării
imediate a legii noi nu este consacrat constituţional, ceea ce
înseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin excepţie, că o anumită
lege continuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii
noi.
Această excepţie poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.
Acţiunea în spaţiu a normelor juridice
Ca principiu, normele juridice sunt teritoriale şi personale, în sensul
că se aplică pe teritoriul statului în care au fost adoptate şi asupra
cetăţenilor acelui stat.
În ramurile de drept public, cum este dreptul penal, principiul
teritorialităţii este consacrat expres: “Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României” (art. 3 din Codul penal).
De la principiul teritorialităţii există însă o serie de excepţii, care
vizează atât aplicabilitatea legii penale române în afara teritoriului
ţării, cât şi, dimpotrivă, inaplicabilitatea legii penale române în cazul
unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul României.
În domeniul dreptului privat, acţiunea legii este supusă:
- dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între subiecte
de drept de cetăţenie română, desfăşurate pe teritoriul României;
- dreptului internaţional privat, care reglementează raporturile juridice
cu element de extraneitate. Elementul de extraneitate reprezintă o
împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu
două sau mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate nu
este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte,
conţinut şi obiect, dar intră în componenţa acestora. De exemplu,
13
obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în
străinătate, sau una din părţile contractante este de altă naţionalitate
Elementul de extraneitate poate consta în cetăţenia unuia sau
ambelor părţi ale raportului juridic, situarea bunului în străinătate,
încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc
Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor
Din punct de vedere al subiectelor la care se aplica, legile civile se
impart in 3 categorii:
1. legi civile cu vocatie generala de aplicare
2. legi civile cu vocatia aplicarii numai persoanelor fizice
3. legi civile cu vocatia aplicarii numai persoanelor juridice
Normele juridice se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept.
Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, “Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.
Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare detaliază conţinutul principiului
egalităţii între cetăţeni şi al excluderii oricăror privilegii şi discriminări.
Potrivit ordonanţei, discriminarea este definită ca fiind “orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă,
naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex
sau orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau
orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea sau
înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul
public, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii
publice”.
Dar acţiunea normelor juridice este limitată la categoria de persoane
care îndeplinesc condiţiile şi se află în circumstanţele descrise în
ipoteza normei. Astfel, pe lângă normele cu vocaţie generală de
aplicare (cum este, spre exemplu, art. 22 alin. (1) din Constituţie:
“Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale
persoanei sunt
garantate”) există şi numeroase norme care se adresează numai unor
14
categorii determinate de persoane (militari, persoane juridice,
studenţi,
salariaţi, membri de sindicat, funcţionari publici, persoane care au în
îngrijire un copil, comercianţi, organe de urmărie penală, apatrizi etc.)

CAPITOLUL II

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune, caractere şi structură


Dictionarul limbii romane moderne6 mentioneaza ca prin raport
se intelege ‘legatura intre doua sau mai multe persoane, obiecte,
fenomene, notiuni pe care gandirea omeneasca o poate constata si
stabili…’. In doctrină, raportul juridic civil este privit ca o relaţie
socială reglementată de norma de drept civil. In consecinţă, putem
defini raportul juridic civil ca fiind o relaţie social-patrimonială sau
nepatrimonială - reglementată de norma de drept civil7.
Trebuie să reţinem două idei esenţiale în legătură cu această
definiţie, şi anume : prima idee este aceea că raportul juridic civil
reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în
conţinutul dreptului civil, iar a doua idee este aceea că raportul juridic
civil este o relaţie socială, adică o legătură între oameni.
2. Elementele raportului juridic civil
Raportul juridic civil are trei elemente constitutive: părţile,
conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic civil
sunt persoane fizice sau juridice care sunt titularele drepturilor şi
obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de
totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au
părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt

6
Editura Academiei, 1958
7
Vlad Barbu – Institutii de drept civil, Editura pentru Stiinte Nationale, Bucuresti, 2003, p.26
15
ţinute să le respecte, în alţi termeni, obiectul raportului juridic civil
constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.
Aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi în
prezenţa unui raport juridic civil.
3. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil
A. Definiţia persoanei fizice
Pentru dreptul civil, „persoana fizică" este subiectul individual
de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile8.
B. Definiţia persoanei juridice
Prin „persoană juridică" se înţelege subiectul colectiv de drept,
adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege,
este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Pentru a exista
calitatea de persoană juridică, trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele trei condiţii: să aibă o organizare proprie; să aibă un
patrimoniu distinct; să aibă un scop determinat, în acord cu interesele
obşteşti9.
C. Definiţia generală a subiectului de drept civil
Prin subiect de drept civil se înţelege acea specie de subiecte
de drept care cuprinde persoana fizică şi juridică, în calitate de titulari
de drepturi subiective şi de obligaţii civile. Există două mari categorii
de subiecte de drept civil:
• Subiecte individuale - în această categorie intră persoanele fizice.
• Subiecte colective - în această categorie intră persoanele juridice.
In categoria persoanelor fizice pot fi deosebite următoarele
subcategorii:
8
DECRET Nr. 31 din 30 ianuarie 1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, PUBLICAT
ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 8 din 30 ianuarie 1954
9
Conform art.26 din Decretul 31/1954 sunt, în condiţiile legii, persoane juridice:
a) organele locale ale puterii de stat, organele centrale locale ale administraţiei de stat şi celelalte
instituţii de stat, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul sa dispună independent de creditele
bugetare acordate;
b) întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi celelalte organizaţii socialiste de stat cu
gospodărire socialistă deplina;
c) gospodăriile agricole colective, celelalte organizaţii cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti, ca şi
societăţile de colaborare economică, dacă potrivit legii ori actului administrativ care le înfiinţează sau
potrivit prevederilor actului de înfiinţare ori statului, au un patrimoniu distinct;
d) instituţiile anexe, dacă au un plan de cheltuieli propriu şi dreptul sa dispună independent de creditele
acordate, precum şi întreprinderile anexe, dacă au gospodărire socialistă deplina;
e) orice alta organizaţie socialistă care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu
afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.

16
• minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitate de
exerciţiu;
• minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu capacitate de
exerciţiu restrânsă10;
• majorii (persoanele fizice cu vârsta peste 18 ani), care au capacitate
de exerciţiu.
După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi clasificate
in:
- persoane fizice care sunt de cetăţenie română;
- persoane fizice care sunt de cetăţenie străină. In această categorie
includem şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) şi pe cele cu dublă
cetăţenie (din care nici una nu este română);
In categoria persoanelor juridice, putem deosebi:
- persoane juridice particulare ori private;
- persoane juridice cooperatiste şi obşteşti;
- persoane juridice mixte;
- persoane juridice de stat.
După criteriul naţionalităţii lor, se pot deosebi:
- persoane juridice de naţionalitate română;
- persoane juridice de altă naţionalitate.
4.Capacitatea civilă
Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea
în dreptul civil, în structura capacităţii civile intră două elemente:
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Aceasta este aptitudinea, generală si abstractă, a omului de a
avea drepturi şi obligaţii civile11. Capacitatea de folosinţă începe de la
naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia
(drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai
dacă se naşte viu). Conţinutul acestei capacităţi este dat de
aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia
celor oprite de lege.

10
art. 9, alin. 3, Dec. nr. 31/1954
11
A se vedea art. 5, alin. 2 din Dec. nr. 31/1954
17
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
Aceasta este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile
şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice
civile. Următoarele categorii de persoane sunt lipsite de capacitate de
exerciţiu (art.l l din Decretul 31/1954):
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoana pusă sub interdicţie.
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu pot încheia
acte juridice numai prin reprezentanţii lor legali. Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă, putând
încheia acte juridice, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau a tutorelui. Capacitatea civilă de exerciţiu se dobândeşte la
împlinirea vârstei de 18 ani sau atunci când minorul (femeia) se
căsătoreşte12.
Capacitatea civilă a persoanei juridice
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.
Această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de
la altă dată stabilită de lege. Capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi
îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către
organele sale de conducere. Actele juridice făcute de organele
persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt
actele persoanei juridice înseşi.
5. Conţinutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil.
Obligaţia civilă
A.Definiţia dreptului subiectiv civil
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă
subiectului activ - persoana fizică sau juridică - în virtutea căreia
aceasta poate - în limitele dreptului şi moralei - să aibă o anumită
conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă

12
la varsta de 16 ani, sau 15 ani in anumite cazuri
18
sau să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei
coercitive, a statului, în caz de nevoie.

 Clasificarea drepturilor subiective civile


♦ Enunţarea criteriilor de clasificare şi categoriile de drepturi
subiective civile în funcţie de aceste criterii
a) în funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt
absolute şi relative.
b) în funcţie de natura conţinutului lor, drepturile civile se împart în
patrimoniale şi nepatrimoniale.
c) după corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în
principale şi accesorii.
d) în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile
subiective civile se împart în pure şi simple şi drepturi afectate de
modalităţi.
a) Drepturile subiective civile absolute şi relative
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia
titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la
altcineva pentru a şi-l realiza13. Drepturile nepatrimoniale şi drepturile
reale sunt drepturi absolute. Dreptul subiectiv civil relativ este acel
drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o
anumită conduită, fără care dreptul nu se poate realiza.
Dreptul absolut are următoarele caracteristici:
• are cunoscut numai titularul său; titularul obligaţiei corelative este
necunoscut, fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil, în
afară de titularul dreptului absolut;
• îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce
atingere;
• este opozabil tuturor, în sensul că tuturor subiectelor de drept civil
le revine obligaţia de a nu-l încălca.
Dreptul relativ prezintă următoarele caracteristici:

13
in virtutea acestui drept titularul poate avea o anumita conduita fara a face apel la altcineva pentru a-l
realiza

19
• are cunoscut titularul său, dar este cunoscut şi subiectul pasiv;
• îi corespunde o obligaţie pe care o are subiectul pasiv determinat, şi
anume aceea care are ca obiect obligaţia de a da, a face sau a nu
face ceva;
• este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
b) Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi
exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul
de creanţă. Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel
drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
b1) Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de
creanţă
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia
titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără
concursul altcuiva. Dreptul de creanţă (numit şi drept personal) este
acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul)
poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să
nu facă ceva. Intre dreptul real şi dreptul de creanţă întâlnim
următoarele:
Asemănări:
• ambele sunt patrimoniale;
• ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.
Deosebiri:
• sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real,
subiectul pasiv nu este cunoscut, fiind nedeterminat, în cazul
dreptului de creanţă este cunoscut titularul obligaţiei corelative, care
este debitorul;
• sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului
real îi corespunde o obligaţie generală şi negativă, adică de abţinere a
tuturor de a aduce atingere dreptului real, dreptului de creanţă îi
corespunde o obligaţie al cărui obiect poate consta, după caz, în: a
da, a face, a nu face ceva;

20
• ca număr: drepturile rele sunt limitate, pe când drepturile de
creanţă nu sunt limitate, sunt nelimitate14;
• numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi
(posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în mâinile
oricui s-ar găsi) şi de cea a preferinţei (posibilitatea titularului drep-
tului real de a-şi realiza dreptul său cu întâietate), iar nu şi dreptul de
creanţă15.
 Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale
-Drepturile care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală)
ale persoanei, precum : dreptul la viaţă, la sănătate, cinste, reputaţie,
onoare, dreptul la demnitate umană.
-Drepturile care privesc identificarea persoanei, cum sunt : pentru
persoana fizică: dreptul la nume, la domiciliu şi reşedinţă, dreptul la o
stare civilă, dreptul la pseudonim; pentru persoana juridică: dreptul la
denumire, dreptul la sediu.
-Drepturile ce decurg din creaţia intelectuală, adică drepturile
nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi
din invenţie16.
c) Drepturile subiective civile principale şi accesorii
Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de
sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.
Este accesoriu acel drept subiectiv civil care nu are o existenţă
de sine stătătoare, soarta lui juridică depinde de existenţa altui drept
subiectiv civil, cu rol de drept principal. Drepturile nepatrimoniale
sunt drepturi principale, de aceea putem spune următorul lucru : că
împărţirea drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se
aplică drepturilor patrimoniale. Această clasificare se aplică în special
drepturilor reale, de aici rezultă că o să avem drepturi reale principale
şi accesorii.
Drepturile reale principale sunt:

14
A se vedea Dec. nr. 685/1989 a T.S., în Dreptul nr. 3/1990, p. 66
15
A se vedea C. Stătescu şi C. Bârsan, op.cit., p.19-21
16
A se vedea Gh. Mihai şi G.Popescu, Introducere în teoria drepturilor personalităţii, Ed. Academiei,
Bucureşti 1992
21
1. Dreptul de proprietate cu toate formele sale, adică: dreptul de
proprietate privată ori particulară, dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor juridice de stat, dreptul de proprietate aparţinând
persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti, dreptul de proprietate
al persoanelor juridice mixte, dreptul de proprietate de stat.
2. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate
privată: dreptul de uz, uzufruct, de abitaţie, de superficie şi de
servitute.
3. Dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat, persoane juridice, ca
drept real corespunzător dreptului de proprietate al statului.
4. Dreptul de folosinţă al cetăţenilor care şi-au construit locuinţe
proprietate personală pe terenurile atribuite de stat.
5. Dreptul de folosinţă conferit de stat persoanelor juridice
cooperatiste, obşteşti, particulare ori mixte, persoanelor juridice
anexe.
6. Dreptul de preemţiune17.
7. Dreptul de concesiune.
Drepturi reale accesorii:
1. Dreptul de ipotecă18.
2. Dreptul de gaj sau amanetul19.
3. Privilegiile20.
4. Dreptul de retenţie21.
d) Drepturile subiective pure şi simple şi drepturile afectate de
modalităţi22
Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă
certitudine titularului său, întrucât nici existenţa si nici exercitarea lui
nu depind de vreo împrejurare viitoare. Este afectat de modalităţi acel
17
A se vedea art. 69 din Legea nr. 18/1991, REPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1 din 5
ianuarie 1998
18
Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatii
19
Amanetul este un contract prin care datornicul remite creditorului sau un lucru mobil pentru siguranta
datoriei (art.1685 Cod civil)
20
A se vedea art. 1722 C. civ.
21
A se vedea Dec. nr. 998/1987 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în Culegere de decizii pe
1987, p. 56-57.
22
A se vedea Gh. Beleiu, Drepturile civile provizorii, în R.R.D. nr. 5/1989, p.35-41

22
drept subiectiv civil a cărui existenţă ori executare depinde de o
împrejurare viitoare, certă sau incertă.

B. Obligaţia civilă
Definim obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic civil de a avea o anume conduită, corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a
face ori a nu face ceva şi care, la nevoie poate fi impusă prin forţa
coercitivă a statului. Expresia de „obligaţie civilă" sau termenul de
„obligaţie" se foloseşte cu trei sensuri:
• obligaţia civilă = îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face, sau a
nu face ceva;
• obligaţia civilă = raport obligaţional, adică raport civil, în care
subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să dea, să facă, sau să
nu facă ceva;
• obligaţie = înscris constatator.
 Clasificarea obligaţiilor civile
1. în funcţie de obiectul lor:
• obligatia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau a
transmite un drept real;
• obligatia de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de
a presta un serviciu sau a preda un lucru;
• obligatia de a nu face, ca obligaţie corelativă pentru un drept
absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a
aduce atingere acelui drept;
• obligatia de a nu face, ca obligaţie corelativă pentru un drept
relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu
s-ar fi obligat la abţinere;
• obligaţia civilă pozitivă (a da sau a face);
• obligaţia civilă negativă (a nu face);
• obligaţia civilă de rezultat (numită şi determinată) este acea
obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat
determinat;

23
• obligaţia civilă de diligenta (numită şi de mijloace) este acea
obligaţie care consta in îndatorirea debitorului de a depune toată
stăruinţa pentru obţinerea unui anume rezultat, fără a se obliga la
însuşi rezultatul.
2. în funcţie de opozabilitatea lor:
• obligaţia civilă obişnuită, care este opozabilă numai între părţi;
• obligaţia civilă opozabilă şi terţilor (ex. contractul de vânzare-
cumpărare);
• obligaţia civilă reală, care înseamnă îndatorirea ce revine, potrivit
legii, deţinătorului unui bun, datorită importanţei deosebite a unui
astfel de bun pentru societate.
3. în funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile:
• obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare
este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune
în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în
executare silită;
• obligaţia civilă imperfectă (numită şi naturală) este acea Obligaţie
civilă a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bunăvoie de către debitor, nu este permisă restituirea
ei.
6. Obiectul raportului juridic civil.
A. Definiţia
Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care
este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv23.
Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din
conduita părţilor.
B.Bunurile
Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru
satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este suscep-
tibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial24. Pentru a fi în
prezenţa unui bun în sensul dreptului civil, este necesar să fie
întrunite, cumulativ, condiţiile:

23
Aurelian Ionascu – Tratat de drept civil, Editura Academiei, 1967,p.208
24
Gheorghe Beleiu – Drept civil roman, Editura Sansa, Bucuresti, p.87
24
• valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de
ordin material ori spiritual a omului.
• să fie susceptibilă de apropriaţiune (însuşire) sub forma drepturilor
patrimoniale.
Clasificarea bunurilor
1. în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, avem bunuri
mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare).
2. în funcţie de regimul circulaţiei lor juridice, avem bunuri aflate în
circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil25.
3. în funcţie de modul cum sunt determinate, avem bunuri individual
determinate şi bunuri determinate generic.
4. După cum pot fi sau nu în executarea unei obligaţii civile, avem
bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea ori înstrăinarea
lor, distingem bunuri consumptibile şi neconsumptibile.
6. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, distingem bunuri
frugifere şi nefrugifere.
7. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor,
distingem bunuri divizibile şi indivizibile.
8. După corelaţia dintre ele, distingem bunuri principale şi accesorii.
9. După modul de percepere, distingem bunuri corporale şi
incorporale.
10. După cum sunt supuse sau nu urmăririi şi executării silite pentru
plata datoriilor, distingem bunuri sesizabile şi insesizabile.
1.Bunurile mobile şi bunurile imobile
Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:
• mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot transporta de
la un loc la altul;
• mobile prin determinarea legii: sunt obligaţiile şi acţiunile care au ca
obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în
companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar si atunci când
capitalul acestor companii constă în imobile26;

25
spre exemplu teritoriul Romaniei si terenurile care fac parte din domeniul public
26
A se vedea art.456 alin.3 C.civ.
25
• mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri care prin natura lor sunt
imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în
considerarea a ceea ce vor deveni (fructele şi recoltele reculese, dar
înstrăinate prin acte juridice anticipate)27.
Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:
• imobile prin natura lor (fondurile de pământ, clădirile);
• imobile prin obiectul la care se aplică (uzufructul lucrurilor imobile,
servitutile);
• imobile prin destinaţie, sunt cele puse de proprietar pentru serviciul
şi exploatarea fondului (animalele afectate la cultură, instrumentele
arătoare, stupii cu roi, peştele din iaz, paiele şi gunoaiele, căldările,
teascurile, căzile, vasele, lapinii ţinuţi pe lângă casă, porumbeii din
porumbărie etc.) Mai sunt imobile prin destinaţie oglinzile, parchetul
unui apartament etc.
Importanţa juridică a acestei clasificări:
1. în ceea ce priveşte efectele posesiei: pentru imobile, posesia poate
conduce la uzucapiune (prescripţia achizitorie), iar pentru mobile,
posesia de bună-credinţă valorează proprietate.
2. în ceea ce priveşte drepturile accesorii: ipoteca are ca obiect un
bun imobil, pe când gajul priveşte un bun mobil.
3. în dreptul internaţional privat: imobilului i se aplică legea ţării pe
teritoriul căreia este situat, pe când mobilului i se aplică legea
proprietarului bunului.
4. în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.
5. în ceea ce priveşte regimul înstrăinării lor.
2. Bunuri aflate in circuitul civil şi cele scoase din circuitul civil
Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face
obiectul actelor juridice. Din această categorie de bunuri fac parte
două subdiviziuni:
• bunuri care pot circula liber, neîngrădit;
• bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate în condiţii
restrictive (materiale explozive, deşeuri toxice, pietrele preţioase şi

27
A se vedea art.462 C.civ.

26
semipreţioase, obiectele de cult). Bunurile scoase din circuitul civil
sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actului juridic civil. Aceste
bunuri sunt inalienabile (ex. teritoriul României).
3. Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic
Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor
sau voinţei exprimate în actul juridic, se individualizează prin însuşiri
proprii, speciale (bunurile unicat). Bunurile determinate generic sunt
acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori
categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire,
măsurare, numărare. Această clasificare a bunurilor prezintă
importanţă juridică în ceea ce priveşte:
• momentul transmiterii dreptului real; în principiu, când obiectul
actului îl formează bunuri determinate individual (res certa), dreptul
real se transmite în momentul realizării acordului de voinţă, chiar
dacă nu s-a predat bunul, pe când în cazul în care obiectul actului il
formează bunuri determinate generic (res genera), dreptul real se
transmite în momentul individualizării ori predării;
• suportarea riscului contractului: dacă obiectul actului este rea certa,
iar bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul este eliberat
de obligaţia predării; dacă obiectul actului este res genera, care piere
fortuit înainte de predare, debitorul nu este liberat de obligaţia de
predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, căci lucrurile de
gen nu pier;
• locul predării bunului: în lipsă de stipulaţie contrarie, bunul
individual determinat trebuie predat în locul unde se găsea la data
contractării, pe când predarea unui bun de gen trebuie făcută la
domiciliul debitorului, iar nu al creditorului, căci, în principiu, plata
este cherabilă, iar nu portabilă.
4. Bunuri fungibile şi nefungibile
Bunurile fungibile sunt bunurile care, în executarea unei
obligaţii, pot fi înlocuite cu altele, fără să afecteze valabilitatea plătii.
Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite cu alte
bunuri, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat
decât prin predarea acelui bun. Caracterul fungibil sau nefungibil al
27
unui bun este dat de natura bunului, cât de voinţa părţilor unui act
juridic.
5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile
Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima
lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea
lui (bani, combustibil). Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit
repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei
ori înstrăinarea lui (maşina, terenul).
6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere
Bunurile frugifere sunt bunurile care produc periodic fructe, fără
consumarea substanţei lor (fructele pot fi naturale-pământul,
industriale, civile - chirii, dobânzi). Fructele se deosebesc de producte.
Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea
substanţei sale. Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu dau
naştere periodic la fructe, fără consumarea substanţei lor.
7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
Bunurile divizibile pot fi împărţite fără să-şi schimbe, prin
aceasta, destinaţia lor economică. Bunurile indivizibile sunt acele
bunuri care nu pot fi împărţite fără a-şi schimba, prin aceasta,
destinaţia lor economică.
8. Bunuri principale şi bunuri accesorii
Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a
servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu acel bun care este
destinat să servească la întrebuinţarea unui bun principal (cureaua
pentru ceas, antena pentru televizor etc.).
9. Bunuri corporale şi bunuri incorporate
Bunul corporal este bunul care are o existenţă materială, fiind
uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporală valoarea
economică ce are o existenţă abstractă, ideală.
10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile28
Bunul sesizabil este bunul ce poate forma obiectul executării
silite a debitorului, iar bunul insesizabil nu poate fi urmărit silit pentru

28
vezi Decizia nr.812/1988Tribunalul judetean Mures si Revista Romana de Drept nr.11/1998,pag.74
28
plata unei datorii. Numai bunurile din domeniul public sunt
inalienabile.

CAPITOLUL III
IZVOARELE SI PROBA RAPORTURILOR JURIDCE CIVILE
CONCRETE

1. Definiţie
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o
împrejurare - act sau fapt - de care legea civilă leagă naşterea unui
raport juridic civil concret.
2.Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete
a) După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor
juridice civile concrete se împart în acţiuni omeneşti şi fapte naturale
(evenimente), primele depind de voinţa omului, iar celelalte sunt
independente de voinţa omului.
b) După sfera lor, distingem între fapt juridic lato sensu şi fapt
juridic stricto sensu29.
a) Acţiunile omeneşti şi faptele naturale (evenimentele)
Sunt acţiuni umane faptele omului - comisive şi omisive
-săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, prevăzute
de legea civilă cu această semnificaţie, în acest caz, avem de a face
cu acţiunile voluntare, dorite cât şi cele nevoluntare şi nedorite.
Acţiunile omeneşti pot fi clasificate după anumite criterii:
• acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, care se
numesc acte juridice civile;
• acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, acestea
nu sunt acte, ci fapte juridice;
• acţiuni licite, adică săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale;
• acţiuni ilicite, adică cele săvârşite cu încălcarea prevederilor legale.

29
A se vedea Gh. Beleiu, Tratat de drept civil, vol.1,1989, p.157-168

29
Evenimentele sau faptele naturale sunt împrejurări care se
produc independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă
naşterea de raporturi juridice civile concrete (sunt asemenea fapte:
cutremurul, moartea, inundaţia). Importanta juridică a acestei
clasificări se manifestă sub mai multe aspecte, dintre care
menţionăm:
• capacitatea civilă cunoaşte reguli diferite, după cum este vorba de
acte sau fapte juridice;
• reprezentarea operează numai în materie de acte juridice, iar nu de
fapte juridice;
• prescripţia extinctivă are reguli diferite în ceea ce priveşte începutul
său.
b) Fapt juridic lato sensu şi fapt juridic stricto sensu
In sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât acţiunile
omeneşti, cât şi evenimentele, faptele naturale. In sens restrâns, prin
fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în puterea
legii, şi fapte naturale.

3.Proba raportului juridic civil concret


Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a unui act sau
fapt juridic şi, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei
civile30.
♦ Condiţiile de admisibilitate ale probei31
Pentru a fi încuviinţată de instanţă, proba trebuie să
îndeplinească cumulativ, următoarele condiţii:
• să nu fie oprită de lege;
• să fie utilă;
• să fie verosimilă;
• să fie pertinentă;
• să fie concludentă.

30
A se vedea O. Căpăţână, op.cit., p. 262-263
31
vezi Curtea Suprema de Justite completul de 9 judecatori dec nr.146/2002, in “Dreptul” nr.5 din 2004
pag.260
30
4.Mijloace de probă
A.Înscrisurile
Prin înscris se înţelege consemnarea de date despre acte şi
fapte juridice, cu un mijloc adecvat, pe un anumit suport material.
Clasificarea înscrisurilor se face în funcţie de anumite criterii:
♦ După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:
• preconstituite, cele întocmite special pentru a servi ca probe;
• nepreconstituite, sunt celelalte înscrisuri.
♦ După efectul lor, înscrisurile se deosebesc în trei categorii:
• originare - înscrisurile întocmite pentru a dovedi încheierea,
modificarea sau încetarea unui act juridic civil;
• recognitive - înscrisurile întocmite pentru o recunoaştere a
existenţei înscrisurilor originare pierdute ori distruse, pe care le
întocmesc.
• confirmative - înscrisurile prin care se înlătură anulabilitatea unui
act juridic civil.
♦ După raportul dintre ele, înscrisurile se împart în originale şi copii.
♦ După criteriul semnăturii, înscrisurile se deosebesc în semnate si
nesemnate.
Înscrisul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile
cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona
în locul unde actul s-a făcut. Principalele categorii de acte autentice
sunt: înscrisurile autentice notariale, actele de stare civilă, hotărârile
organelor jurisdicţionale.
Înscrisul sub semnătură privată32 este acel înscris care este
semnat de cel ori cei de la care provine. Condiţii speciale de
valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată:
- condiţia pluralităţii de exemplare (multiplul exemplar) înseamnă ca
un act juridic trebuie încheiat în atâtea exemplare, câte părţi cu
interese contrare sunt;

32
Curtea Suprema de Justitie, decizia nr.575/1992(Dreptul nr.7/1993 pag.94)

31
- condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat"
înainte de semnare de către partea care se obligă;
- condiţia cerută testamentului olograf: să fie scris, semnat şi datat de
mâna testatorului.
B. Mărturia (proba cu martori ori testimonială33
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, în faţa
instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite
în trecut, despre care are cunoştinţă personal. Regula de baza in
materie este ca faptele juridice “stricto sensu” pot fi dovedite in mod
nelimitat cu martori. Dovada actelor juridice ce depăşesc valoarea de
250 de lei nu se poate face cu martori, ci se face doar printr-un act
autentic, sau printr-un act sub semnătură privată. Nu se poate admite
o dovada cu martori in contra sau peste a ceea ce cuprinde un inscris.
In ceea ce priveste forta probanta a marturiei, Codul civil nu face nici
un fel de precizare, lasandu-se aceasta la libera apreciere a
judecatorului, bineinteles bazata pe deplina si intima sa convingere.
C. Mărturisirea (Recunoaşterea)34
Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui act
sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este
de natură să producă efecte contra autorului ei.
Clasificare :
1. Mărturisirea poate fi extrajudiciară şi judiciară.
2. După modul de exprimare, mărturisirea poate fi expresă şi tacită.
3. După structură, se disting următoarele categorii:
• mărturisirea simplă care înseamnă recunoaşterea pretenţiei
reclamantului, făcută de către pârât, aşa cum a fost formulată pre-
tenţia;
• mărturisirea calificată constă în recunoaşterea de către pârât
a faptelor invocate de către reclamant, dar şi a altor împrejurări
strâns legate de faptul invocat, anterior ori concomitent faptului
pretins, care schimbă semnificaţia sa juridică;

33
Decizia nr.1030/1993 Curtea Suprema de Justitie(Dreptul nr.7/1994 pag.93)
34
vezi Tribunalul Suprem,decizia nr.2561/1987; Revista Romana de Drept pag..55

32
• mărturisirea complexă constă în recunoaşterea de către pârât
a faptului pretins de reclamant, dar şi a altei împrejurări ulterioare
care anihilează pe primul.

D. Prezumţiile
Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage
dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Clasificarea prezumţiilor :
1. După autorul lor prezumţiile sunt de două feluri: legale (cele
stabilite de către legiuitor) şi simple (cele stabilite de judecător).
Prezumţiile legale sunt limitate numeric, pe când prezumţiile simple
sunt nelimitate sub aspectul numărului lor.
2. După forţa probantă, prezumţiile legale se împart în prezumţii
absolute (adică cele ce nu pot fi răsturnate prin proba contrarie şi se
numesc irefragabile) şi prezumţiile relative (adică cele ce pot fi
răsturnate prin proba contrarie, fie mai uşor, fie mai greu).

33
CAPITOLUL IV
ACTUL JURIDIC CIVIL

1.Definiţia actului juridic civil


Prin act juridic civil se înţelege o manifestare de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte,
modifica sau stinge un raport juridic civil concret35.
2.Condiţiile actului juridic civil
Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care
este alcătuit un asemenea act. Condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt:
♦ capacitatea de a contracta;
♦ consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
♦ un obiect determinat;
♦ cauză licită36.
3. Clasificarea condiţiilor actului juridic
♦ In funcţie de aspectul la care se referă, se disting: condiţiile de
fond (cele care privesc conţinutul actului juridic civil) şi condiţiile
de formă. Această clasificare mai este desemnată şi prin distincţia
între condiţii intrinseci şi condiţii extrinseci.
♦ După criteriul obligativităţii ori neobligativităţii lor, condiţiile actului
juridic se împart în esenţiale (cele cerute pentru chiar valabilitatea
actului si neesenţiale (sau întâmplătoare, adică cele care pot fi
prezente ori pot lipsi, fără să pună în discuţie valabilitatea actului).
♦ După sancţiunea nerespectării lor, se disting condiţiile de
validitate şi condiţiile de eficacitate.

♦ Capacitatea de a încheia actul juridic civil


Prin „capacitate de a încheia actul juridic civil" se înţelege acea
condiţie de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de

35
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 125-126
36
A se vedea Tr. lonaşcu, Tratat de drept civil, vol.I, 1967, p.251-252
34
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin
încheierea actelor de drept civil.
A. Principiul capacităţii si excepţia de la acest principiu
In legătură cu această condiţie de fond şi esenţială a actului
juridic civil - capacitatea - este de reţinut că principiul ori regula este
capacitatea de a face actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea).
Corecta înţelegere a principiului capacităţii presupune si
următoarea subliniere: capacitatea este o stare de drept - de jure -,
spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt – de facto -,
acesta, discernământul, putând exista izolat, chiar la o persoană
„incapabilă", după cum o persoană deplin „capabilă" se poate găsi
într-o situaţie în care, pasager, să nu aibă discernământ.
B. Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile
Ca şi alte excepţii, şi excepţia de a încheia acte juridice civile
trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele de excepţie, după
cum se ştie, sunt de strictă interpretare şi aplicare37.

♦ Consimţământul
Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond
şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia
un act juridic civil, manifestată în exterior38.
A. Corelaţia dintre consimţământ si voinţa juridică
După cum se ştie, actul juridic civil este manifestarea de voinţă
cu intenţia de a produce efecte juridice.
B. Formarea şi principiile voinţei juridice în dreptul civil
Formarea voinţei, în general, deci şi a celei juridice, reprezintă
un proces psihologic complex. Din procesul acesta complex al formării
voinţei, dreptul civil reţine doar două elemente: hotărârea
exteriorizată şi motivul determinant. Primul element este însuşi
consimţământul39, iar cel de-al doilea constituie cauza ori scopul

37
A se vedea art.950 C.civ.
38
vezi Decizia nr.1998/1990 Tribunalul Suprem; Dreptul nr.7/1990 pag.66
39
A se vedea art.948 Cod civil
35
actului juridic civil, în doctrină, aceasta se numeşte, „construcţia
tehnică a voinţei"40.

♦ Principiile voinţei juridice în dreptul civil


Codul nostru civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa
juridică, şi anume:
• principiul libertăţii actelor juridice civile, numit si principiul
autonomiei de voinţă;
• principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).

A) Principiul libertăţii actelor juridice civile este consacrat indirect în


art.969 alin. l C.civ. şi art.5 C.civ. si poate fi exprimat astfel:
• subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic
civil; dacă încheie, trebuie să respecte legea si morala;
• părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul
(clauzele) actului juridic civil;
• părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să pună capăt
actului juridic civil pe care l-au încheiat.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt:
a) ordinea publică (adică normele care reglementează ordinea
economică, socială si politică din stat);
b) morala;
c) normele imperative civile.

Actul juridic încheiat cu depăşirea acestor limite este lovit de


nulitate absolută sau relativă, după caz41.

B) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică cuprinde elementul


intern (psihologic) şi cel extern (social). Când între aceste două
elemente există concordanţă, identitate, nu se pune nici o problemă,
teoretică ori practică, de determinare a principiului aplicabil, căci
voinţa este aceeaşi.

40
A se vedea Tr. lonaşcu, op.cit. p.261
41
vezi Decizia nr.785/1978( Culegere de decizii 1978,pag.48)
36
Condiţiile de valabilitate a consimţământului
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească
condiţiile următoare:
• să provină de la o persoană cu discernământ;
• să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
• să fie exteriorizat;
• să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ42.

a. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu


discernământ
Subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia, de
a discerne efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de
voinţă.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este
prezumată că are discernământ juridic necesar pentru a încheia acte
juridice.
Persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub
14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) este prezumată a nu
avea discernământ43. Minorul între 14-18 ani are discernământ juridic
în curs de formare, în cazul persoanei juridice nu se pun probleme,
deoarece reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică
cu deplină capacitate de exerciţiu. In afara cazurilor de incapacităţi
prezentate mai sus (incapacităţi legale) există şi cazuri de incapacităţi
naturale în care se găsesc persoane capabile după lege. Ca o
concluzie, în drept, persoana este capabilă, dar în fapt ea este lipsită
temporar de discernământ (beţie, hipnoză, somnambulism, mânie
puternică).
Sancţiunea lipsei discernământului este nulitatea relativă a
actului juridic civil.

42
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p.142
43
A se vedea dec. nr. 1129/1987 a Sec Şei civile a fostului Tribunal Suprem, în Culegere de decizii pe
1987, p. 121-122
37
b. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice44
Această condiţie decurge din esenţa actului juridic civil, care
este o manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte
juridice (de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret).
Această condiţie de valabilitate nu este îndeplinită atunci când:
• manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă, din prietenie,
curtoazie sau pură complezenţă;
• manifestarea s-a făcut sub condiţie potestativă din partea celui care
se obligă45;
• manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală, cunoscută
de contractant;
• manifestarea de voinţă este prea vagă, imprecisă.

c. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat


Principiul aplicabil exteriorizării consimţământului este acela al
consensualismului. Părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare
a voinţei lor (simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară,
dar şi suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punct de
vedere al formei sale). De la acest principiu există şi excepţii, cum
este cazul actelor solemne, în cazul cărora manifestarea de voinţă
trebuie să îmbrace o formă specială. Manifestarea de voinţă poate fi
exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită). Modalităţile
de exteriorizare a consimţământului sunt în scris, verbal şi prin
gesturi ori fapte concludente, neechivoce. In dreptul civil, tăcerea nu
valorează consimţământ exteriorizat46. Prin excepţie, tăcerea
valorează consimţământ:
• când legea prevede expres aceasta;
• când, prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită
semnificaţie juridică tăcerii;
• când tăcerea are valoare de consimţământ, potrivit obiceiului47.
44
A se vedea Ghe. Beleiu, op.cit., p.143
45
A se vedea art.1010 C.civ.
46
vezi Decizia nr.351/1973 Tribunalul Suprem (Repertoriu II,op.cit...pag.115)
47
A se vedea art. 1437 C.civ.si 3 art. 52 din Legea nr. 31/1990
38
d. Consimţământul nu trebuie sa fie alterat printr-un viciu de
consimţământ
Condiţia aceasta - negativă - este impusă de caracterul
conştient, liber al actului juridic civil. Specific viciilor de consimţământ
este faptul că există manifestare de voinţă, dar aceasta este alterată
fie în conţinutul său intelectual, conştient, cum este cazul erorii şi al
dolului, fie în caracterul său liber, cum e cazul violenţei şi al leziunii48.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi
leziunea.

Viciile de consimţământ
1.Eroarea
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
civil. Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare.
Eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei
obiectului convenţiei (error in substantiam)49. Eroarea nu produce
nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară
numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care
s-a făcut convenţia50.
Clasificare
După criteriul consecinţelor care intervin, eroarea este de trei
feluri:
• eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii, falsa
prezentare căzând fie asupra naturii actului ce se încheie - error in
negaţia - (o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă
parte are credinţa, greşită, că încheie un alt act juridic), fie asupra
identităţii obiectului (error in corpore) - (o parte crede că tratează cu
privire la un anumit bun, pe când cealaltă parte are în vedere alt
bun)51;

48
A se vedea Gh. Beleiu op.cit., p. 145
49
A se vedea art.945 C.civ.
50
vezi Decizia 499/1997 Tribunalul Bucuresti ;Culegere de practica judiciara a Tribunalului Bucuresti
1993-1997,pag.2
51
A se vedea Dec. Civ. nr. 370/1474 a Tribunalului Braşov, în RRD, nr. 127 1975, p.46
39
• eroarea - viciu de consimţământ este falsa reprezentare ce cade fie
asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului (error in
substantiani), fie asupra persoanei co-contractante (error in
personae);
• eroarea-indiferenţă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai
puţin importante la încheierea actului juridic civil şi care nu afectează
însă şi valabilitatea actului.
Sancţiunea care intervine în cazul erorii-obstacol este nulitatea
absolută a actului juridic, în cazul erorii-viciu de consimţământ
sancţiunea fiind nulitatea relativă a actului juridic. In cazul erorii-
indiferente, sancţiunea este o diminuare valorică a prestaţiei sau
poate rămâne fără nici o consecinţă juridică datorită lipsei de
gravitate, cât şi a necesităţii asigurării certitudinii în circuitul civil.
După criteriul naturii realităţii fals reprezentate, se disting două
feluri de erori:
• eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situaţii faptice
la încheierea actului juridic;
• eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existenţei ori
conţinutului unei norme de drept civil.
Jurisprudenţa noastră admite eroarea de drept civil ca viciu de
consimţământ52.
l. Structura erorii-viciu de consimţământ
In alcătuirea erorii-viciu de consimţământ intră un singur ele-
ment, de natură psihologică - falsă reprezentare a realităţii, de unde
rezultă şi dificultatea probării, dovedirii sale.
Două condiţii, cumulative, se cer a fi întrunite pentru ca falsa
reprezentare a realităţii, la încheierea unui act juridic civil, să aibă
valoare de viciu de consimţământ:
- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor,
determinant pentru încheierea actului, în sensul că, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; aprecierea caracterului

52
A se vedea dec. civ. 474/1985 a Tribunalului Judeţului Caraş-Severin, cu notă de Şt. Beligrădeanu, în
RRD nr.12/1985 p.55-62 şi Jozsef Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în
Dreptulnr.8/1992,p.39-42

40
determinant al elementului fals reprezentat se face după un criteriu
subiectiv53, adică de la caz la caz; prin excepţie doar se poate apela la
un criteriu obiectiv, abstract; de reţinut că, atunci când falsa
reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, e
vorba de o eroare lezionară, care este supusă regulilor de la leziunea-
viciu de consimţământ, iar nu celor de la eroarea-viciu de
consimţământ54;
- în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca co-
contractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra
căruia cade falsa reprezentare este determinant, hotărâtor pentru
încheierea actului juridic civil.
In actele bilaterale nu este necesar ca fiecare parte să se
găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ,
care să atragă anulabilitatea actului juridic civil.

2. Dolul sau viclenia


Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care
constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene
sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.

Clasificare
Trebuie să facem distincţie între:
• dolul principal, care este dolul ce cade asupra unor elemente
importante, determinate la încheierea actului juridic, şi dolul inci-
dental ori secundar, care este dolul ce cade asupra unor împrejurări
nedeterminate pentru încheierea actului juridic, neatrăgând ne
valabilitatea actului (se poate cere, însă, o reducere a prestaţiei, dacă
e cazul).
Structură
Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:

53
A se vedea Dec. nr. 1/1967 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, 1967,p. 86-87
54
Dec.nr.1985/1975 a Secţiei civile a fostului T.S., în Culegere de decizii ale T.S.anul 1975, p.74-76

41
l. un element obiectiv, material, constând în utilizarea de mijloace
viclene (maşinaţiuni, şiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în
eroare;
2. un element subiectiv, intenţional, constând în intenţia de a induce
în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic
civil55.

Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndepli-
nească, cumulativ, condiţiile:
1. să fie determinant pentru încheierea actului juridic;
2. să provină de la cealaltă parte.
Prima condiţie are următoarea definiţie: mijloacele viclene sunt
astfel, încât este evident că, fără aceste masinaţiuni, cealaltă parte n-
ar fi contractat56. A doua condiţie are următoarea definiţie: mijloacele
viclene întrebuinţate de una din părţi. Textul lasă să se înţeleagă că
dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale. Or, dolul poate fi întâlnit şi
în cazul testamentului. Dacă există reciprocitate de doi, fiecare parte
este în drept să ceară anularea actului pentru dolul al cărui victimă
este.

Proba dolului
Viciu de consimţământ, dolul nu se presupune, ceea ce
înseamnă că persoana care invocă existenţa dolului, drept cauză de
anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească. Fiind un
fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori sau prezumţii simple. Spre deosebire de proba erorii, dovada
dolului este mai uşor de făcut, datorită elementului său material
obiectiv, exterior.

55
A se vedea Dec. nr. 1031/1979 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în RRD nr. 3/1974, p. 145 şi
Dec. nr. 1426/1979 a Secţiei civile a fostului Tribunal Suprem, în CD pe 1979, p.125-128 şi Dec.
nr.770/1982 a fostului Tribunal Suprem, în RRD nr. 5/1983, p.73-74.
56
A se vedea art.960 Cod civil

42
3. Violenţa
Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu 1-a fi încheiat57.

Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, se distinge între:
1. violenţa fizică - vis - existentă atunci când ameninţarea cu răul
priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei;
2. violenţa morală - metus - existentă atunci când ameninţarea cu
răul se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, se deosebeşte între:
1. ameninţarea legitimă (justă) cu un rău, care nu este viciu de
consimţământ;
2. ameninţarea nelegitimă, injustă, cu un rău; numai aceasta are
semnificaţia juridică a viciului de consimţământ, atrăgând
anulabilitatea actului încheiat sub imperiul unei temeri insuflată de o
asemenea ameninţare58.

Structură
Violenţa - viciu de consimţământ este alcătuită din două
elemente59:
1. un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un
rău;
2. un element subiectiv, constând în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate; ceea ce alterează consimţământul, în cazul violenţei,
este tocmai această temere insuflată victimei violenţei.
Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să
întrunească, cumulativ, următoarele două condiţii:
1. să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

57
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 152
58
vezi Decizia nr.1484/1972 Tribunalul Suprem (Repertoriu II op..cit..pag 115)
59
A se vedea Ghe. Beleiu, op.cit., p. 150
43
2. să fie injustă.
In aprecierea îndeplinirii primei condiţii este necesar ca temerea
să determine încheierea actului juridic. Temerea poate să se îndrepte
asupra persoanei care încheie actul juridic, a soţului sau soţiei
acesteia, descendenţilor ori ascendenţilor. A doua condiţie trebuie
înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie
violenţă - viciu de consimţământ. E necesar ca aceasta să reprezinte
o încălcare a legii; adică să fie nelegitimă60. Ameninţarea cu un rău
poate proveni nu numai de la co-contractant, ci şi de la un terţ.

4.Leziunea
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în
disproporţia vădită de valoare între două prestaţii61. In Codul civil
există următoarele dispoziţii referitoare la leziune:
- art. 951: Minorii nu pot ataca angajamentul lor pentru cauză de
necapacitate, decât în caz de leziune;
- art. 1157: Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru
simpla leziune în contra oricărei convenţii;
- art. 1158: Când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi
neaşteptat, minorul n-are acţiunea în resciziune;
- art.159: Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are
acţiunea în resciziune;
- art.1160: Minorul comerciant, bancher sau artizan n-are acţiunea în
resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta
sa;
- art.1162: Minorul nu are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce
rezultă din delictele sau cvasidelictele sale;
- art.1163: Minorul nu mai poate exercita acţiune în resciziune în
contra angajamentului făcut în minoritate, dacă 1-a ratificat după ce a
devenit major, şi aceasta şi în cazul când angajamentul este nul în
forma sa, şi în acela când produce numai leziune;

60
A se vedea art. 958 C.civ.
61
Gh. Beleiu, op.cit., p. 152

44
- art.1164: Când minorii, interzişii (sau femeile măritate — abrogat),
sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în resciziune în
contra angajamentelor lor ei nu întorc aceea, ce au primit, în urmarea
acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei (sau
mariajului), decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a
dat;
- art.1165: Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în
resciziune.
Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit
vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar
dacă nu reprezintă leziune. Minorii care nu au împlinit vârsta de
paisprezece ani nu răspund pentru fapta lor ilicită decât dacă se
dovedeşte că au lucrat cu discernământ.

Structură
In concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente:
unul obiectiv, constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii
şi unul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se
găseşte cealaltă parte. In concepţia obiectivă, leziunea are un singur
element: paguba egală cu disproporţia de valoare între
contraprestaţii.
Condiţii
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar
să fie întrunite următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv62;
-leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
-disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.
Domeniul de aplicare
Din punct de vedere al persoanelor care pot invoca leziunea
drept cauză de anulare, aceasta are două aspecte. Intr-adevăr, sub
primul aspect, leziunea priveşte minorii între 14-18 ani, adică minorii
cu capacitate de exerciţiu restrânsă63. Sub cel de al doilea aspect,

62
A se vedea art. 1158 C.civ.
63
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit, p. 152
45
sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, în
acelaşi timp:
- sunt acte de administrare;
- au fost încheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
- sunt lezionare pentru minor;
- sunt comutative.

♦ Obiectul actului juridic civil


Prin obiect al actului juridic se înţelege conduita părţilor stabilită
prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care
părţile sunt îndreptate sau de care sunt ţinute.

Condiţii de valabilitate
Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii generale:
1. să existe;
2. să fie în circuitul civil64;
3. să fie determinat ori determinabil;
4. să fie posibil;
5. să fie licit şi moral.
Condiţii speciale cerute numai pentru anumite acte juridice
civile, şi anume:
1. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;
2. să existe autorizaţie administrativă prevăzută de lege;
3. obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului.

 Conţinutul condiţiilor de valabilitate


- Obiectul actului juridic civil trebuie să existe.
Aceasta este condiţia primordială pentru valabilitatea obiectului
actului juridic civil, în sensul că dacă obiectul lipseşte, nu se mai pune
problema îndeplinirii celorlalte condiţii. Dacă obiectul actului juridic

64
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 153
46
priveşte un bun, această condiţie implică cunoaşterea următoarelor
reguli:
l) dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului
juridic, condiţia nu este îndeplinită şi, deci, actul nu este valabil;
2) bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte
condiţia „să existe";
3) un bun viitor poate forma obiect valabil al actului juridic civil, cu o
excepţie: succesiunea viitoare (nedeschisă încă) nu poate forma
obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul unilateral care este
renunţarea la succesiune.
- Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.
Sintagma „circuit civil" se întrebuinţează cu două sensuri ori
înţelesuri:
• în sens larg (lato sensu), prin circuit civil (în general) se înţelege
totalitatea actelor şi faptelor juridice, în virtutea cărora se nasc
raporturi de drept civil
• în sens restrâns (stricto sensu), expresia „circuit civil" se reduce la
actele şi faptele juridice susceptibile să conducă la înstrăinarea sau
dobândirea valabilă a unui drept ori bun.
In mod corespunzător, prin „bunuri aflate în circuitul civil" vom
înţelege acele bunuri susceptibile să facă obiectul unor acte
translative sau constitutive sau, altfel spus, bunurile care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Este de remarcat şi
faptul că bunurile aflate în circuitul civil (stricto sensu) se împart, la
rândul lor, după modul de circulaţie a lor, în două subcategorii:
- bunuri care pot circula liber, neîngrădit (intră în această primă
subcategorie bunurile alienabile);
- bunurile care pot circula în condiţii restrictive, deţinute, ori
înstrăinate condiţionat. Intră în această subcategorie : armele şi
muniţiile65; materialele explozive66; produsele şi substanţele

65
Reglementate de legea 17/1996,PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 74 din 11 aprilie
1996, in prezent abrogata de LEGE Nr. 295 din 28 iunie 2004, privind regimul armelor şi al muniţiilor,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 583 din 30 iunie 2004
66
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 298 din 28 decembrie 1995
47
stupefiante; deşeuri toxice67; metalele şi pietrele preţioase şi
semipreţioase68; obiectele de cult69.
- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat ori
determinabil70.
Când obiectul constă în res genera, condiţia este îndeplinită fie
prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii, fie prin stabilirea
numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi la momentul
executării actului.
- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie posibil.
Imposibilitatea poate fi de ordin material ori de ordin juridic.
Condiţia aceasta trebuie apreciată dinamic, adică în funcţie de
progresul tehnico- ştiinţific.
- Obiectul actului juridic civil trebuie să fie licit şi moral.
In actele constitutive ori translative de drepturi, se cere ca cel
care se obligă să fie titularul dreptului. In actele cu pronunţat caracter
personal se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului. Când legea prevede, este necesară şi autorizaţia
administrativă.

♦ Cauza (scopul) actului juridic civil


A. Noţiunea cauzei (scopului) actului juridic
Cauza sau scopul este acel element al actului juridic civil care
constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act.
Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.

B. Elementele cauzei actului juridic civil


Structura cauzei actului juridic civil are două elemente: scopul
imediat şi mediat. Scopul imediat - cauza proxima-, numit şi scopul

67
reglementata de legea mediului nr.167/1995, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 70 din
17 februarie 2000. Legea a fost republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 22 octombrie 1999, dându-se articolelor o nouă
numerotare.
68
Decretul 244/1978 PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 63 din 15 iulie 1978
69
LEGE Nr.103 din 22 septembrie 1992, privind dreptul exclusiv al cultelor religioase pentru producerea
obiectelor de cult, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 244 din 1 octombrie 1992
70
A se vedea art. 965 C.civ.
48
obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile,
după cum urmează:
1. în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi
constă în reprezentarea, adică prefigurarea mintală a
contraprestaţiei;
2. în actele cu titlu gratuit, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a
gratifica;
3. în actele reale, scopul imediat îl reprezintă prefigurarea remiterii
lucrului, bunului;
4. în contractele aleatorii, este cauză imediată riscul, adică
prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa
câştigului, respectiv riscul pierderii.
Scopul mediat numit şi scopul actului juridic, constă în motivul
determinat al încheierii unui actu juridic civil (fie însuşirile unei
prestaţii, fie calităţile unei persoane).

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil


Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndepli-
nească, cumulativ, următoarele condiţii:
a. să existe;
b. să fie reală;
d. să fie licită si morală.

Rolul şi proba cauzei


Cauza este un mijloc de exprimare juridică a unui interes al
părţii ori părţilor actului juridic civil. De asemenea, cauza actului
juridic constituie instrumentul juridic prin care jurisprudenţa asigură
restabilirea legalităţii şi respectarea bunelor moravuri.
Proba cauzei revine celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea
cauzei actului juridic, în consecinţă trebuie să răstoarne prezumţiile
de valabilitate şi existenţă a cauzei71.

71
art.967 Cod civil
49
CAPITOLUL V

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

1. Definiţie
Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care lipseşte actul ju-
ridic civil de efectele ce contravin normelor juridice ce stabilesc cadrul
normativ pentru încheierea acestuia în mod valabil.
Aşadar, nerespectarea condiţiilor de validitate la încheierea
unui act juridic civil atrage nulitatea actului respectiv72.

2. Funcţiile nulităţii
Nulitatea, prin natura ei juridică, exercită următoarele funcţii:
• Funcţia preventivă (inhibitorie)73. Acţionează asupra subiectelor de
drept civil care manifestă dorinţa de a încheia un act juridic civil fără
respectarea condiţiilor de validitate.
• Funcţia sancţionatorie. Intervine atunci când funcţia menţionată mai
sus nu a avut efectul scontat, înlăturând astfel efectele contrare legii.
• Funcţia-mijloc de garanţie a principiului legalităţii. Prin cele două
funcţii anterioare se asigură respectarea legii în aşa fel încât quod
nullum est, nullum producit effectum - un act lovit de nulitate nu
poate produce nici un efect74.
Această instituţie a dreptului civil este guvernată de principiul
tempus regit actum. cauzele de nulitate vor fi întotdeauna determi-
nate de legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic civil.
Nulitatea nu este singura sancţiune ce intervine în privinţa unui
act juridic civil, având consecinţe asupra eficacităţii acestuia.
Şi rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea şi
inopozabilitatea reprezintă cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
Pentru a le înţelege mai bine şi pentru a înlătura eventualele
confuzii dintre ele, este util şi benefic de a face o delimitare între
nulitate şi celelalte cauze de ineficacitate a actului juridic civil.
72
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p. 194
73
vezi Curtea de Apel Bucuresti,sectia IV-a civila,Decizia nr.157/19999,in Culegere de practica judiciara
civila 1999,pag.24-27
74
A se vedea O. Căpăţână, op.cit. 212-213
50
3. Delimitarea nulităţii
Nulitate-rezoluţiune
Pentru a le delimita ar trebui mai întâi să reamintim cele două
noţiuni. După cum menţionam anterior, nulitatea reprezintă lipsirea
de efecte a unui act juridic civil ca urmare a încheierii lui cu
nerespectarea condiţiilor de validitate. Rezoluţiunea intervine ca
sancţiune ce se manifestă prin desfiinţarea unui contract
sinalagmatic, cu executare uno ictu (dintr-odată), pentru
neexecutarea sau executarea în mod necorespunzător a obligaţiilor
de către una dintre părţi75.
Din cele două definiţii, se pot observa foarte uşor deosebirile
dintre cele două cauze de ineficacitate a unui act juridic civil:
• Nulitatea presupune un act juridic civil încheiat în mod ne valabil,
pe când rezoluţiunea presupune un act juridic civil încheiat în mod
valabil;
• Nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în timp ce rezoluţiunea
se aplică numai contractelor sinalagmatice, cu executare uno ictu,
• Sancţiunea nulităţii intervine la momentul încheierii actului, spre
deosebire de rezoluţiune, al cărei moment de apariţie este unul
ulterior momentului încheierii actului;
• Diferenţe apar şi la nivel de prescripţie extinctivă, mai precis în
privinţa începutului acesteia.
în acelaşi mod vom identifica şi asemănările dintre nulitate şi
rezoluţiune:
• Amândouă constituie cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
• Amândouă produc efecte pentru trecut (ex tunc);
• Amândouă sunt constatate în principiu, printr-o hotărâre a unui
organ de jurisdicţie competent.
Nulitate-reziliere
Rezilierea se diferenţiază de rezoluţiune pentru că se aplică

75
vezi Decizia nr.1423/1997 Curtea de Apel Alba-Iulia (nota de Gr.Giurca in Dreptul nr.5/1998 pag.101-
104).

51
doar contractelor cu executare succesivă. Între nulitate şi reziliere se
regăsesc, în principiu, aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între
nulitate şi rezoluţiune, cu deosebirea că efectele nu sunt retroactive,
ci numai pentru viitor (ex nunc). Deosebirile privesc actul juridic
asupra căruia acţionează, deoarece rezilierea reprezintă sancţiunea
ce intervine ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor
prevăzute într-un contract si-nalagmatic cu executare succesivă, iar
nulitatea se aplică oricărui act juridic.

Nulitate-caducitate
Caducitatea reprezintă cauza de ineficacitate ce se manifestă
prin lipsirea actului juridic civil de efecte, indiferent de natura lor;
lipsire generată de apariţia unor cauze ulterioare încheierii lui şi care
nu angajează în nici un fel culpa autorului actului. Atât nulitatea, cât
şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil, însă
între ele există deosebiri:
• Numai un act juridic nevalabil încheiat poate să atragă nulitatea sa,
pe când caducitatea intervine numai cu privire la un act valabil
încheiat;
• Nulitatea produce efecte numai pentru trecut, în schimb
caducitatea produce efecte numai pentru viitor;
• Cauzele ce determină apariţia nulităţii sunt contemporane cu
momentul încheierii actului juridic civil, spre deosebire de caducitate,
ale cărei cauze sunt ulterioare încheierii actului şi independente de
voinţa autorului actului.

Nulitate-revocare
Revocarea este sancţiunea de drept civil care înlătură efectele
actului juridic civil, din cauza ingratitudinii sau neexecutării culpabile
a sarcinii. Deşi ambele sunt cauze de ineficacitate a actului juridic
civil, se identifică deosebiri la nivel de:
• mod de încheiere a actului. Nulitatea presupune un act nevalabil
încheiat, iar revocarea implică un act valabil încheiat;

52
• moment al apariţiei cauzelor. Nulitatea nu poate interveni decât
pentru cauze contemporane cu momentul încheierii actului, pe când
revocarea nu poate interveni decât pentru cauze ulterioare încheierii
actului;
• prescripţie extinctivă.
Nulitatea este aplicabilă actului juridic civil pe când revocarea
se aplică, în principiu, liberalităţilor (actelor cu titlu gratuit).

Nulitate-inopozabilitate
Inopozabilitatea este sancţiunea de drept civil ce se aplică în
situaţia în care nu sunt respectate condiţiile de publicitate faţă de
terţi ori în cazul în care lipseşte sau se depăşeşte puterea de a
reprezenta.
Deosebirile sunt strâns legate de:
• valabilitatea actului. Nulitatea priveşte un act nevalabil incheiat, iar
inopozabilitatea totdeauna va presupune un act valabil încheiat;
• efectele actului. Nulitatea va genera efecte atât în privinţa părţilor,
cât şi în privinţa terţilor, spre deosebire de inopozabilitate, ale cărei
efecte se vor produce numai faţă de terţi;
• cauzele actului. Nulitatea presupune cauze contemporane încheierii
actului, deosebindu-se în felul acesta de inopozabilitate, care
presupune cauze ulterioare încheierii actului (ex. neîndeplinirea
formalităţilor de publicitate ulterioare încheierii actului).
Ambele pot fi înlăturate, dar numai în anumite condiţii76.
Astfel, nulitatea poate fi înlăturată, însă numai în cazul nulităţii
relative, prin confirmare. Tot la fel, şi inopozabilitatea poate fi
înlăturată, dar numai prin „ratificare".

4.Clasificarea nulitatii
În funcţie de criteriile de clasificare, există diferite categorii de
nulităţi. Acestea sunt următoarele:
1) În funcţie de natura interesului ocrotit (general ori individual), vom
76
vezi Decizia nr.1199/1992,sec.civ.a Curtii Supreme de Justitie in Dreptul nr.1/1992, pag.107

53
avea:
♦ nulitate absolută;
♦ nulitate relativă.
2) În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea poate fi:
♦ nulitate totală;
♦ nulitate parţială.
3) În funcţie de modul cum legiuitorul a înţeles să o prevadă:
♦ nulitate expresă/textuală;
♦ nulitate virtuală/implicită.
4) În funcţie de condiţia de formă ce nu a fost respectată:
♦ nulitate de fond;
♦ nulitate de formă.
5) În funcţie de modul de valorificare:
♦ nulitate amiabilă;
♦ nulitate judiciară.
În ceea ce priveşte această ultimă clasificare, trebuie să
precizăm că în principiu nulitatea este judiciară, adică este constatată
printr-o hotărâre a unui organ jurisdicţional competent. Sunt foarte
puţine cazurile în care intervine o nulitate amiabilă. După această
privire de ansamblu asupra categoriilor de nulităţi, pentru o înţelegere
cât mai bună a acestora, este necesară analiza fiecăreia în parte.

1) Nulitatea absolută şi nulitatea relativă


Sancţiunea nulităţii absolute intervine în situaţia în care, la
încheierea unui act juridic, nu s-a respectat o normă ce ocroteşte un
interes general, obştesc. Expresiile consacrate în legislaţie, practică si
doctrină pentru constatarea unei astfel de situaţii sunt: actul este „nul
de drept", actul este „nul", „nul de plin drept", „actul va fi nul".
Sancţiunea nulităţii relative intervine în situaţia în care actul
juridic civil a fost încheiat cu nerespectarea unui interes particular,
individual sau personal. Pentru indicarea unei asemenea sancţiuni se
folosesc expresiile: „actul este anulabil", „actul poate fi anulat".

54
2) Nulitatea parţială şi nulitatea totală
Regula o reprezintă nulitatea parţială, care desfiinţează numai o
parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale actului
menţinându-se, deoarece nu contravin legii. Per a contrario, nulitatea
totală este sancţiunea prin care se desfiinţează actul juridic civil în
întregime. Aceasta reprezintă excepţia.

3) Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală


Nulitatea expresă sau explicită ori textuală este sancţiunea de
drept civil care este prevăzută de un act normativ - Codul Civil sau
alte izvoare de drept civil. Nulitatea virtuală sau implicită ori tacită
este nulitatea care nu este prevăzută de nici o dispoziţie legală,
rezultând din modul în care este reglementată o anumită condiţie de
validitate a actului juridic civil.

4) Nulitatea de fond şi nulitatea de formă


Nerespectarea unei condiţii de fond a actului juridic civil
(consimţământ, capacitate, obiect, cauză) atrage sancţiunea nulităţii
de fond. Nerespectarea unei condiţii de formă cerute ad validitatem,
atrage nulitatea de formă. În practică, sunt mai multe cazurile în care
se întâlneşte nulitatea de fond.

5. Cauzele de nulitate
Atâta timp cât nulitatea reprezintă sancţiunea de drept civil
determinată de nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementează
condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil, înseamnă că, generic
vorbind, cauza de nulitate este tocmai această încălcare a dispoziţiilor
legale ce prevăd condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil. În
funcţie de natura interesului ocrotit, aceste cauze pot să atragă
nulitatea absolută ori nulitatea relativă a actului respectiv.
• Cauze de nulitate absolută
Nulitatea absolută este determinată de următoarele cauze:
a) încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă:
nerespectarea unei incapacităţi speciale, impuse, pentru ocrotirea
55
unui interes obştesc (art. 18 din Legea nr.16/199477); lipsa capacităţii
de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectării principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr.31/1954);
b) lipsa consimţământului78 (de exemplu determinată de
eroarea-obstacol);
c) nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
d) nevalabilitatea cauzei actului juridic civil datorată, de
exemplu, lipsei scopului imediat sau existenţei cauzei imorale sau
ilicite;
e) nerespectarea formei cerute ad validitatem
f) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
g) încălcarea ordinii publice;
h) fraudarea legii79;
i) încălcarea dreptului de preempţiune al statului (art. 52 din
Legea nr. 26/1996-Codul Silvic).

• Cauze de nulitate relativă


La rândul ei, nulitatea relativă este determinată de următoarele
cauze:
a) nerespectarea regulilor privind capacitatea civilă de exerciţiu
a persoanei (actul este încheiat de o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu - minorul sub 14 ani si interzisul judecătoresc - sau actul
este încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal ori a
autorităţii tutelare sau în lipsa ori cu depăşirea pu terilor conferite
pentru persoana juridică) sau nesocotirea unor incapacităţi speciale
instituite pentru protecţia unor interese particulare sau personale (ex.
art. 810 din Codul Civil);
b) lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic
civil;
c) viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa si leziunea;
d) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei judiciare;
77
LEGE Nr.16 din 5 aprilie 1994, Legea arendării, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 91
din 7 aprilie 1994
78
vezi Decizia nr.1988/1989Tribunalului Suprem,sectia civila, in “Dreptul’ nr.7/1990,pag.66
79
vezi Curtea de Apel Bucuresti, decizia civila nr.671/1993, in Culegere de practica judiciara in materie
civila1999.
56
e) nerespectarea dreptului de preempţiune.
6. Regimul juridic al nulităţii
Cea mai importantă clasificare a nulităţii este cea de nulitate
absolută şi relativă. Raportat la aceasta, se stabileşte inclusiv regimul
juridic al nulităţii, deoarece acesta nu face altceva, decât să sta-
bilească regulile la care se supune nulitatea absolută ori cea relativă.
Regulile în funcţie de care se stabileşte regimul juridic al
nulităţii sunt: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată
nulitatea, dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea prin confirmare.
Trebuie să precizăm că toate aceste trei aspecte vor avea soluţionări
diferite, după curn nulitatea în discuţie este absolută sau relativă.

A. Regimul juridic al nulităţii absolute


În funcţie de aspectele menţionate mai sus, regulile de stabilire
a regimului juridic al nulităţii absolute sunt:
1. oricine are interes poate invoca nulitatea absolută: părţile
actului juridic civil, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul şi instanţa din
oficiu,etc80;
2. nulitatea absolută poate fi invocata oricând, ea fiind
imprescriptibilă;
3. nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare,
indiferent de forma acesteia: expresă sau tacită, datorită faptului că
nulitatea absolută acţionează prin sancţionarea oricărui act juridic ce
aduce atingere unui interes obştesc. Această imposibilitate de
confirmare nu trebuie confundată cu situaţia în care se reface actul
juridic civil prin îndeplinirea tuturor condiţiilor sale de valabilitate.
B. Regimul juridic al nulităţii relative
Regulile în funcţie de care se stabileşte regimul juridic al
nulităţii relative sunt:
1. numai persoana ce are un interes, ce i-a fost nesocotit prin
încheierea actului juridic civil respectiv, poate invoca, personal sau
prin reprezentantul său legal, nulitatea relativă81;

80
vezi Decizia civila nr.157/1993 Tribunalul judetean Salaj, in ‚Dreptul „nr.10-11/1993,pag,106
81
vezi dispozitiile art.952 Cod civil art.41,ali.2 din Legea nr.8/1996
57
2. nulitatea relativă este prescriptibilă. Ea trebuie să fie
invocată în condiţiile prevăzute în Decretul nr. 167/195882;
3. nulitatea relativă poate fi confirmată expres sau tacit. După
cum se poate observa, între cele două categorii de
nulităţi nu există deosebiri de efecte, ci numai de regim juridic.
7. Efectele nulităţii
Efectele nulităţii reprezintă tocmai consecinţele juridice ce
rezultă din aplicarea acestei sancţiuni de drept civil, care este
nulitatea.
Ele constau în lipsirea actului juridic civil de efectele ce
contravin dispoziţiilor legale referitoare la valabilitatea sa. Astfel, se
desfiinţează raportul juridic născut de actul juridic nul si se
restabileşte legalitatea.
În funcţie de momentul la care se constată nulitatea, se
stabilesc şi efectele acesteia:
a) dacă actul juridic civil nu a fost executat, atunci acesta se
desfiinţează, iar părţile se află în situaţia anterioară încheierii lui;
b) dacă actul juridic civil a fost executat, indiferent dacă
executarea a fost totală sau parţială, atunci actul este desfiinţat
retroactiv, ceea ce atrage restituirea pretenţiilor efectuate în temeiul
actului anulat;
c) dacă actul a fost executat şi a fost urmat şi de o transmitere
a sa către terţi subdobânditori, atunci actul se desfiinţează, prestaţiile
se restituie, dar, totodată, se desfiinţează şi actele ce au urmat
încheierii actului nul. Pe scurt, efectele nulităţii sunt guvernate de
adagiul latin quod nullum est, nullum producit effectum - ceea ce este
nul, nu poate produce efecte.
Efectele nulităţii pentru a putea acţiona, trebuie să fie
coroborate cu următoarele principii:
1. Principiul retroactivităţii;
2. Principiul repunerii în situaţia anterioară;
3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

82
privitor la prescripţia extinctivă, PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 11 din 15 iulie 1960

58
actului iniţial.
8. Principiile efectelor nulităţii si excepţiile lor
 Principiul retroactivităţii
 Acest principiu implică aria mare de acţiune în timp a nulităţii,
deoarece sancţiunea de drept civil care este nulitatea produce
efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut.
Consecinţele sunt cele legate de faptul că efectele actului juridic
nul sunt înlăturate, iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară
încheierii actului, a cărei trăsătură distinctă este legalitatea.

Excepţii:
Constituie excepţii de la acest principiu contractele cu
executare succesivă83 şi situaţia prevăzută de art. 485 Cod Civil
(păstrarea fructelor culese anterior anulării). Principiul repunerii în
situaţia anterioară este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a
executat în baza unui act anulat trebuie restituit astfel încât părţile
raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act nu s-a încheiat.

 Principiul Restitutio in integrum


De observat că acest principiu decurge tocmai din retroactivi-
tatea efectelor nulităţii. Nulitatea producând efecte pentru trecut
determină restituirea prestaţiilor efectuate. Pentru o acţiune restitutio
in integrum, din punct de vedere procedural, sunt necesare două
acţiuni : acţiunea prin care se constată nulitatea absolută sau relativă
a actului şi acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului
anulat.
De reţinut că prima acţiune poate fi prescriptibilă sau
imprescriptibilă, însă cea de-a doua este totdeauna prescriptibilă84.

Excepţii:
• cazul incapabilului care este ţinut să restituie prestaţiile prim-
ite numai în măsura îmbogăţirii sale85
83
de exemplu contractul de închiriere in care retroactivitatea nu poate opera
84
vezi Tribunalul judetean Salaj, decizia nr.306/1972 si Revista Dreptul nr.1/1973 pag.160
85
art. 1164 Cod Civil
59
• cazul în care nimeni nu poate să se prevaleze de propria
incorectitudine ori imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept86

 Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului


iniţial87
 Prin acest principiu se stabileşte regula conform căreia, atâta timp
cât transmiţătorul nu putea transmite un drept, datorită faptului că
izvora dintr-un act nul şi deci, desfiinţat prin anulare, nici
subdobânditorul nu putea dobândi mai mult. Acest principiu
priveşte în primul rând efectele nulităţii faţă de terţi. Situaţiile care
se întâlnesc în practică sunt relevate de legătura existentă între un
act principal şi unul accesoriu şi cele reflectate de actele autorizate
în baza cărora se încheie alte acte juridice civile.
Excepţii:
Excepţiile de la acest principiu se materializează tocmai prin
menţinerea actelor subsecvente, deoarece se ia în consideraţiune
principiul ocrotirii bunei credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu
oneros şi principiul asigurării stabilităţii circuitului civil.

♦ Principii de drept care înlătură regula qoud nullum est,


nullum producit effectum
I. Principiul conversiunii actului juridic
II. Principiul validităţii în drept – error communis facit jus
III. Principiul răspunderii civile delictuale
I. Principiul conversiunii actului juridic.
Presupune înlocuirea actului nul cu un act juridic valabil. Pentru
a putea acţiona sunt necesare a fi îndeplinite câteva condiţii88:
a) să existe un element de diferenţă între actul nul şi cel valabil;
b) unul dintre acte să fie anulat total şi efectiv;
c) actul socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de
valabilitate, iar aceste condiţii să se găsească în cuprinsul actului
anulat;
86
nemo auditurpropriam turpitudinem allegans
87
Resolutojure dantis, resolviturjus accipientis
88
vezi Tribunalul judetean Mures,decizia nr.461/1982 si Revista de Drept nr.12/1982 pag.59

60
d) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte
inadmisibilitatea conversiunii.
Exemplu de conversiune: contractul de vânzare-cumpărare este
nul, dar va fi luat în considerare ca antecontract de vânzare-
cumpărare.
Per a contrario, acest principiu nu va opera, dacă:
1) unele clauze sunt anulate şi altele sunt menţinute, deoarece în
această situaţie avem o nulitate parţială şi nu o conversiune;
2) actul nu a fost încă anulat;
3) actul apare ca nul, pentru că i-a fost dată o denumire greşită; este
vorba de calificarea ce i-a fost acordată, şi nu de conversiune;

4) există novaţie;
5) se reface actul;
6) actul este validat prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterioară a
cerinţei legale nerespectată la încheierea actului juridic.

II. Principiul validităţii aparenţei în drept - error communis facis jus.


Prin aplicarea acestui principiu, se înlătură sancţiunea de drept
civil a nulităţii, dacă la baza încheierii lui a stat o eroare comună,
obştească. Exemplu: art 7 din Decretul nr. 278/196089 privitor la
actele de stare civilă stipula - „înregistrările făcute în registrul de
stare civilă de către o persoană necompetentă care a exercitat în mod
public atribuţia de delegat de stare civilă sunt valabile chiar dacă
acea persoană nu avea, în realitate, această calitate."

III. Principiul răspunderii civile delictuale


Acest principiu are aplicabilitate în special în privinţa
incapabilului minor, în felul acesta, se face cea mai bună reparare a
prejudiciului, deoarece, conform art. 1162 Cod Civil, „minorul n-are
acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau
cvasi-delictele sale."

89
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 13 din 28 iulie 1960, in prezent abrogat de Legea
nr.119/1996, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 282 din 11 noiembrie 1996
61
CAPITOLUL VII
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1.Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale


contractului de vânzare-cumpărare

A. Noţiunea
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre
părţi - vânzătorul - strămută proprietatea unui bun al său celeilalte
părţi - cumpărătorul - care se obligă în schimb a plăti vânzătorului
preţul bunului vândut. Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-
cumpărare drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale
care au un caracter strict personal (dreptul de uz, abitaţie al soţului
supravieţuitor etc.) sau care sunt prevăzute de lege ori sunt
contractate intuitu personae (dreptul de întreţinere, de pensie).

B. Caracterele juridice
1. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin
încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile con-
tractante.
Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe
cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
2. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc
anumite interese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în
schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte preţul, iar
cumpărătorul urmăreşte să primească bunul.
3. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece întinderea
obligaţiilor reciproce este cunoscută de părţi de la încheierea con-

62
tractului şi nu depinde de un eveniment viitor şi incert, care ar face să
existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.
4. Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin
simplul acord de voinţă al părţilor iară îndeplinirea vreunei formalităţi
şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii
contractului. Vânzarea nu este un contract solemn şi nici real.
5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din
momentul încheierii lui. Acest lucru înseamnă că prin simplul acord de
voinţă a părţilor si independent de predarea lucrului vândut şi plata
preţului se produce încheierea contractului şi transferul dreptului de
proprietate de la vânzător la cumpărător, acesta din urmă suportând
şi riscul pieirii lucrului. Vânzătorul suportă riscul pieirii lucrului numai
dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a
preda lucrul vândut. Principul transmiterii imediate a dreptului de
proprietate operează numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
a. vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;
b. trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual, în cazul
bunurilor determinate numai generic, transferul proprietăţii nu se
poate produce din momentul încheierii contractului, căci nu se cunosc
bunurile care urmează să fie efectiv dobândite de către cumpărător,
în consecinţă, nu se pune nici problema transferării riscurilor,
deoarece lucrurile de gen nu pot pieri. În cazul lucrurilor de gen,
transferul proprietăţii şi al riscurilor se produce din momentul
individualizării, ceea ce se face, de regulă, prin predarea lucrului
vândut cumpărătorului. Dovada efectuării individualizării bunurilor se
poate face cu orice mijloc de probă;
c. lucrul vândut trebuie să existe, în cazul vânzării bunurilor
viitoare, transferul proprietăţii poate opera numai din momentul în
care au fost executate, terminate, în stare de a fi predate cumpă-
rătorului, dacă sunt bunuri individual determinate, iar dacă sunt
bunuri de gen, după individualizare. În cazul unei recolte viitoare,
proprietatea se transmite din momentul în care este gata de recoltat,
dacă lucrul vândut şi preţul lui sunt determinate.

63
d. trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii
printr-o clauză specială pentru un moment ulterior încheierii
contractului. Termenul suspensiv afectează transferul proprietăţii
numai dacă părţile au prevăzut expres amânarea acestui efect al
contractului de vânzare-cumpărare. Dacă termenul a fost stipulat pur
şi simplu, nu afectează transferul proprietăţii, ci numai executarea
obligaţiei de predare a lucrului vândut, în ambele cazuri vânzătorul
rămâne proprietar, continuă să suporte riscul pieirii fortuite, în
schimb, condiţia suspensivă amână transferul proprietăţii până la
realizarea evenimentului.
6. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor
reale imobiliare trebuie îndeplinită publicitatea imobiliară. Acest lucru
nu se aplică şi bunurilor imobile.
2. Condiţii de validitate a contractului de vânzare-cumpărare
Pentru a fi valabil încheiat, un contract de vânzare-cumpărare
trebuie să întrunească diferite elemente: consimţământul, capa-
citatea, obiectul, o cauză licită şi, în contractele solemne, forma.
a. Consimţămânul
Consimţământul (acordul de voinţă) între două părţi este
necesar şi suficient - cu excepţia cazurilor prevăzute de lege - în
vederea formării contractului.
b. Capacitatea partilor
♦ Reguli generale
Regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţia, de
aceea cazurile de incapacitate sunt expres prevăzute de lege şi sunt
de strictă interpretare. În materia contractului de vânzare-cumpărare,
cât priveşte capacitatea de exerciţiu, se aplică regulile generale.
Contractul de vânzare-cumpărare este un act de dispoziţie atât
pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, în consecinţă părţile
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite
de capacitate sau care au capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să
încheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea
acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.
♦ Incapacităţi speciale
64
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite
incapacităţi speciale, interdicţii de a vinde şi cumpăra. Interdicţiile de
a vinde sunt stabilite de lege în funcţie de natura bunurilor, iar nu în
consideraţia persoanei, urmând să fie analizate în legătură cu obiectul
contractuluidevânzare-cumpărare90.

1. Vânzarea între soţi este interzisă. Scopul interdicţiei este acela de


a împiedica soţii să realizeze sub aparenţa unor vânzări simulate
donaţii irevocabile. Prin această interdicţie se apără şi interesele
moştenitorilor, dar şi interesele creditorilor. Nerespectarea interdicţiei
cu privire la vânzarea între soţi duce la nulitatea relativă a
contractului, anularea putând fi cerută de oricare dintre soţi, de
moştenitori sau de creditori, fără a fi obligaţi să dovedească fraudarea
drepturilor. Vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul
când contractul s-a încheiat pentru a determina pe una dintre părţi să
menţină starea de concubinaj şi deci are o cauză imorală.
2. Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor
(art. 809 C. civ.).
3. Mandatarii, atât cei convenţionali, cât şi cei legali, împuterniciţi a
vinde un lucru, nu pot să-l cumpere, întrucât nu se poate admite ca o
persoană să cumuleze şi rolul de vânzător şi pe cel de cumpărător.
Legea a stabilit această prohibiţie pentru ca mandatarul să nu
fie pus în situaţia de a alege între interesul său, care este de a
cumpăra cât mai ieftin, şi interesul pe care trebuie să-l apere,
obţinând preţul cel mai ridicat.
4. Persoanele care administrează bunurile ce aparţin statului,
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunuri
aflate în administrarea lor (1304 C.civ.).
5. Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art 1308 pct.
4 C.civ.). În cazul bunurilor destinate vânzării şi pentru care există
preţuri fixe, cumpărarea poate fi valabilă, cu condiţia să nu intervină

90
vezi Curtea Suprema de Justitie, decizia nr.1303/1994 si Dreptul nr.7/1995 pag.84
65
alte cauze de nulitate. In cazul tuturor, mandatarilor, administratorilor
şi funcţionarilor, considerăm că sancţiunea este nulitatea relativă.
6. Judecătorii, procurorii si avocaţii nu pot deveni cesionari
(cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de
apel în a cărui circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia. Prin
„drepturi litigioase" trebuie să se înţeleagă nu numai drepturile care
formează obiectul unui proces început şi neterminat, dar şi cele în
privinţa cărora se poate naşte o contestaţie serioasă şi viitoare şi
indiferent de natura dreptului şi de iniţiativa cumpărătorului de a
vinde, încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului şi
cu suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor interese.
7. Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se
vând prin licitaţie publică (art. 535 C.proc.civ.).
8. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
asupra terenurilor, in condiţiile legii. Cetăţenii străini şi apatrizii pot
dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din
alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin
moştenire legală.

c. Obiectul contractului
Vânzarea-cumpărarea dă naştere la două obligaţii reciproce:
obligaţia vânzătorului care are ca obiect lucrul vândut şi obligaţia
cumpărătorului care are ca obiect preţul. Dacă lipsesc cele două
elemente, atunci contractul nu este valabil încheiat.

♦ Lucrul vândut
Condiţii:
a. să fie în comerţ;
b. să existe în momentul încheierii contractului sau să poată
exista în viitor;
c. să fie determinat sau determinabil;
d. să fie licit;
66
e. să fie posibil;
f. să fie proprietatea vânzătorului.

a. Lucrul să fie în comerţ


Acest lucru înseamnă că nu pot forma obiectul acestui contract
lucrurile care nu sunt în circuitul civil. Prohibiţia poate fi: absolută,
vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt
de uz sau interes public şi care sunt inalienabile; relativă, referitoare
la bunurile care pot fi vândute-cumpărate, dar numai de către
anumite persoane sau numai în anumite condiţii. Noţiunea de „lucruri
în comerţ" respectiv scoase din comerţ vizează fie numai
inalienabilitatea unor bunuri, fie numai regimul special al circulaţiei
anumitor bunuri.
Legea declară inalienabile (imprescriptibile şi insesizabile)
bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale. Ele pot fi concesionate ori închiriate sau date
spre administrare, în condiţiile legii. Un bun nu poate fi declarat
inalienabil prin voinţa omului, întrucât o asemenea clauză contravine
principiului liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului proprietarului de a
dispune liber şi absolut de bunul său, drept garantat în limitele
prevăzute de lege. Inalienabilitatea convenţională poate fi
recunoscută valabilă numai dacă se justifică printr-un interes serios şi
legitim, cum ar fi garantarea executării unei obligaţii sau alt interes.
Interesul determină şi caracterul temporar al inalienabilităţii,
deci clauza de inalienabilitate nu poate avea un caracter perpetuu.

b. Lucrul să existe
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru
era pierit total în momentul încheierii contractului, vânzarea este nulă
absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de obiect, ceea ce
antrenează şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. Dacă lucrul
exista în momentul încheierii contractului, dar era pierit în parte
anterior, cumpărătorul poate alege; fie să renunţe la contract, fie să
ceară executarea lui asupra părţii rămase din lucru, cu o reducere
67
proporţională din preţ. Face excepţie ipoteza în care operaţiunea are
un caracter aleatoriu, în acest caz, cumpărătorul este conştient de
riscul pieirii, dar cumpără sperând să nu fi intervenit.
Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un lucru viitor, care
nu există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în
viitor.
Dintre bunurile viitoare, numai moştenirea nedeschisă nu poate
forma obiectul unui contract. Nerealizarea lucrului viitor nu afectează
validitatea contractului, în acest caz vânzătorul, pe lângă pierderea
preţului, va fi obligat şi la plata daunelor-interese pentru
neexecutarea obligaţiei asumate, dacă nu dovedeşte o cauză străină
exoneratoare de răspundere. Face excepţie ipoteza în care contractul
are caracter aleatoriu, cumpărătorul asumându-şi riscul nerealizării
lucrului viitor, realizare independentă de voinţa şi atitudinea
vânzătorului.

c. Lucrul să fie determinat sau determinabil – adica sa poata fi


masurat

d. Lucrul să fie licit – sa respecte conditiile legale

e. Lucrul să fie posibil91

f. Lucrul să fie proprietatea vânzătorului


Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare,
socotind că lucrul vândut aparţine vânzătorului, se admite că
vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a
vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietarul lucrului.
Sancţiunea care intervine este nulitatea relativă, putând fi invocată
pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie numai de cumpărător şi
succesorii lui.
Vânzătorul nu poate cere anularea chiar dacă a fost de bună-
credinţă, căci eroarea comisă de un contractant asupra propriei sale
91
nu imposibil
68
persoane nu poate vicia contractul. Anularea nu poate fi cerută nici de
către cumpărător sau succesorii lui, dacă vânzătorul a devenit
proprietarul lucrului după vânzare sau vânzarea este ratificată de
către adevăratul proprietar. Adevăratul proprietar nu poate cere
anularea, dar poate intenta acţiune în revendicare, dacă bunul se află
în posesia vânzătorului.

♦ Preţul
Condiţii:
a. să fie fixat în bani;
b. să fie determinat sau determinabil;
c. să fie sincer si serios.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul
absolut.

a. Preţul să fie stabilit in bani


Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa
vânzării. Dacă înstrăinarea unui lucru se face nu pentru bani, ci în
schimbul unui alt lucra, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul
unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-
cumpărare, ci un schimb, o dare în plată sau un alt contract, eventual
contract nenumit. Nu poate fi calificat vânzare-cumpărare contractul
prin care proprietatea unui lucra se transmite în schimbul întreţinerii
pe viaţă. Obligaţia de întreţinere a dobânditorului este o obligaţie de a
face, care nu echivalează cu un preţ. Tot astfel, dacă drept
contraechivalent s-a stipulat o prestaţie periodică în bani, dar care se
plăteşte până la moartea creditorului, nu mai este vânzare, ci rentă
viageră.

b. Preţul să fie determinat sau determinabil


Preţul este determinat dacă cuantumul lui este hotărât de părţi
în momentul încheierii contractului. Determinarea preţului nu
presupune stabilirea modalităţii de plată ori a termenului plăţii, aceste
elemente urmând a fi determinate. Preţul este determinat si atunci
69
când stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terţ ales de comun
acord de către părţi sau de către persoana desemnată de părţi.
În cazul în care există preţuri legale obligatorii, părţile trebuie
să se conformeze, respectiv se subînţelege că părţile au avut în
vedere preţul legal, chiar dacă contractul nu conţine precizări în
această privinţă, căci numai convenţiile legal făcute au putere
obligatorie între părţi.
c. Preţul să fie sincer şi serios
Prin preţ sincer se înţelege un preţ real pe care părţile să-l fi
stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate92.

In cazul în care preţul este fictiv, contractul este nul ca vânzare-


cumpărare căci îi lipseşte preţul, dar poate fi valabil ca o donaţie,
dacă „vânzătorul" a avut intenţia de a face o liberalitate şi dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile cerute pentru validitatea donaţiei.
„Este nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg, printr-un act
secret, să se plătească un preţ mai mare decât cel care se declară în
actul autentic"93. Preţul trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu,
atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât să
nu existe preţ, să nu poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului
şi deci o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a
transmite dreptul de proprietate.

92
vezi Curtea de Casatie sectia a-III-a decizia nr.754/1925 Practica judiciara
93
art.6, alin.1 din O.G. Nr.12 din 29 ianuarie 1998, privind taxele de timbru pentru activitatea notarială,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 586 din 7 august 2002. Republicată în temeiul art. IV
din Ordonanţa Guvernului nr. 30 din 29 ianuarie 1999 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru şi a Ordonanţei Guvernului nr. 12/1998 privind taxele de
timbru pentru activitatea notarială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 29
ianuarie 1999 (aprobată prin Legea nr. 169 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 184 din 11 aprilie 2001), dându-se textelor o nouă numerotare. Ordonanţa Guvernului nr.
12/1998 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 122 din 19 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 226 din 19 iunie 1998, şi a mai fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.
59 din 21 august 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 25 august 1998
(abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/1999), respinsă prin Legea nr. 200 din 20 aprilie 2001,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 25 aprilie 2001, prin Ordonanţa
Guvernului nr. 30/1999 (aprobată prin Legea nr. 169 din 9 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 184 din 11 aprilie 2001) şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177 din 26
octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 31 octombrie 2000
(suspendată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 295 din 30 decembrie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000) respinsă prin Legea nr. 223 din
30 aprilie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 4 mai 2001).
70
Dacă în momentul încheierii contractului există o disproporţie
vădită între cele două obiecte, se poate cere anularea pentru leziune,
dar numai dacă lezatul este o persoana cu vârsta între 14-18 ani, care
încheie singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, un contract
pentru a cărui valabilitate nu se cere autorizarea prealabilă a
autorităţii tutelare şi numai dacă nu 1-a ratificat expres sau tacit după
ce a împlinit vârsta de 18 ani.

d. Cauza94
Este acea conditie esentiala si de fond necesara pentru
validitatea contractului si consta in scopul urmarit de catre parti la
incheierea acelui contract. Actul de vointa nu cuprinde in esenta lui
numai consimtamantul ca element fundamental al contractului, ci si
scopul urmarit de catre parti, adica o multitudine de reprezentari a
ceea ce doresc partile prin incheierea acelui act (motivul
determinant).
Cauza are in componenta sa doua elemente : scopul mediat si
scopul imediat. Scopul mediat consta in rezultatul urmarit de fiecare
parte in schimbul obligatiei pe care si-o creeaza95.
Scopul imediat are in vedere motivul de natura psihologica care
a stat la baza luarii hotararii de a incheia contractul.
Cauza trebuie respecte urmatoarele conditii :
- sa existe96
- sa fie reala, adica nu falsa
- sa fie licita97, adica in conformitate cu legea
- sa fie morala, adica sa nu contravina bunelor moravuri si
ordinii publice

3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

94
Conform art.948 Cod Civil
95
consideratia imediata avuta in vedere de catre parti la momentul incheierii contractului
96
conform art.966 Cod civil, obligatia fara cauza nu poate avea nici un efect
97
in conformitate cu dispozitiile art.966 si 968 Cod civil
71
Prin efectele contractului de vânzare-cumpărare se înţeleg
obligaţiile pe care contractul le creează în sarcina părţilor
contractante.
Inţelesul unui contract de vânzare-cumpărare, dacă este
îndoielnic, se interpretează în favoarea cumpărătorului, în materie de
vânzare art. 1312 C.civ. conţine o regulă specială şi derogatorie, şi
anume : vânzătorul trebuie să explice clar obligaţiile sale, iar dacă
înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele neclare se interpretează în
contra vânzătorului.

Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are două obligaţii : să predea lucrul vândut
cumpărătorului şi să-l garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.
Între obligaţiile vânzătorului, Codul civil nu prevede obligaţia de
a transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul
proprietăţii se produce, de regulă, prin însăşi încheierea contractului.

1. Predarea lucrului vândut


Prin predare se înţelege punerea lucrului vândut la dispoziţia
cumpărătorului. Predarea nu are semnificaţia transferării dreptului de
proprietate şi nici a posesiei, ci numai a detenţiei, cumpărătorul
posedând din momentul în care a devenit proprietar. Reguli avute in
vedere :
a. în ceea ce priveşte modul de executare, predarea presupune, în
unele cazuri, numai o atitudine pur pasivă din partea vânzătorului,
iar în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive necesare
pentru intrarea în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat98
b. Pentru termenul si dovada predării se aplică regulile generale
referitoare la executarea obligaţiilor.
c. Predarea se face la locul unde se află lucrul în momentul
contractării, în celelalte cazuri, predarea va trebui să se facă la do-
miciliul debitorului.

98
art.1315,1316 şi 1318 Cod civil
72
d. Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale
ridicării de la locul predării, în sarcina cumpărătorului, dacă nu este
stipulaţie contrară99
e. In ceea ce priveşte obiectul predării, vânzătorul este obligat să
predea lucrul vândut „în măsura determinată în contract" (art. 1326
C.civ).
f. în lipsă de stipulaţie contrară, vânzătorul este obligat să predea, o
dată cu lucrul, şi fructele percepute după momentul transferării
dreptului de proprietate; vânzătorul are dreptul să primească
cheltuielile făcute pentru producerea fructelor.
g. Cumpărătorul are de asemenea dreptul la accesoriile lucrului
vândut şi la tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu100

Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul, în cazul


culpei vânzătorului, poate fi: rezoluţiunea vânzării cu daune-interese,
executarea în natură a contractului sau invocarea excepţiei de
neexecutare. In cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare,
cumpărătorul are dreptul să ceară daune-interese, dar numai de la
data punerii în întârziere a vânzătorului. În cazul în care lucrul vândut
nu se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este
obligat să-l conserve până în momentul predării, deoarece lucrul
trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii
contractului, chiar dacă, potrivit convenţiei, proprietatea se transmite
ulterior, dar lucrul există în acel moment şi este individualizat 101. In
caz de deteriorare a lucrului, vânzătorul răspunde ca un depozitar,
culpa fiind prezumată cât timp nu dovedeşte o cauză străină
exoneratoare de răspundere (caz fortuit, forţă majoră).
Dacă cumpărătorul a devenit proprietar, din momentul
încheierii contractului el trebuie să suporte cheltuielile ocazionate de
păstrarea lucrului (art. 1618 C.civ.). Sancţiunea nerespectării
obligaţiei de a preda lucrul datorită culpei vânzătorului este fie

99
art.1317 Cod.civil
100
art. 1325 Cod civil
101
obligaţie accesorie predării

73
rezolutiunea vânzării cu daune-interese, fie executarea în natură a
contractului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare,
cumpărătorul are dreptul la daune-interese, dar numai de la data
punerii în întârziere a vânzătorului.

2. Obligaţia de garanţie
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are o dublă înfăţişare:
vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă
a lucrului, adică contra evicţiunii şi de utila folosinţă a lucrului, adică
contra viciilor.

A. Garanţia contra evicţiunii


Se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii lucrului sau
tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.
Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii există nu numai faţă
de cumpărător, dar şi faţă de subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt
succesori cu titlu particular sau cu titlu gratuit.

B. Garanţia contra viciilor lucrului vândut


Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din
cauza lor lucrul este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau dacă
viciile micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare, încât
cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit
un preţ mai redus.

Condiţii:
- Trebuie ca viciul să fie ascuns, vânzătorul nu răspunde „de viciile
aparente şi despre care cumpărătorul a putut singur să se
convingă"102. Viciul poate fi considerat ascuns numai dacă
cumpărătorul nu 1-a cunoscut şi printr-o verificare normală, dar
atentă, nici nu putea să-l cunoască.
- Trebuie ca viciul să fi existat în momentul încheierii contractului.
102
art. 1353 Cod civil
74
Pentru viciile ivite ulterior contractării vânzătorul nu răspunde,
deoarece prin efectul încheierii contractului riscurile trec asupra
cumpărătorului, o dată cu dreptul de proprietate, în cazul în care
proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului,
vânzătorul răspunde şi pentru viciile ivite ulterior vânzării.
- Trebuie ca viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie
impropriu întrebuinţării la care este destinat după natura sa ori
potrivit convenţiei sau să se micşoreze într-atât valoarea de
întrebuinţare, încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, n-ar fi
cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai mic.

Obligaţia de garanţie pentru vicii se aplică la orice vânzare,


inclusiv la antecontratul de vânzare-cumpărare, indiferent că lucrul
este un mobil sau imobil, în stare uzată sau nouă, cu două excepţii:
a) nu există obligaţia de garanţie în cazul vânzării bunului la licitaţie
publică care se face prin intermediul justiţiei;
b) în cazul vânzării de drepturi succesorale, Vânzătorul răspunde
numai de calitatea sa de moştenitor, nu şi de calitatea bunurilor
moştenite.

Termenul de intentare a acţiunilor


„Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru
transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în
care viciile nu au fost ascunse cu viclenie" , iar dacă au fost
103

ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani. Termenele de prescripţie


încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu la
împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice natură, cu excepţia
construcţiilor, unde termenul este de 3 ani.

Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi
de a lua în primire lucrul vândut. Dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract, el suportă şi cheltuielile vânzării.
103
art. 1358 Cod civil
75
 Plata preţului
a. Locul şi data plătii
Cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în
momentul în care i se face predarea lucrului vândut. Plata se face, în
lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul debitorului104, în materia
obligaţiilor, iar în materia vânzării, la locul unde se face predarea
lucrului vândut.
În dreptul comun, în lipsă de termen, plata se face imediat, iar
în materie de vânzare numai în momentul predării lucrului vândut.
b. Dobânda preţului
Cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la
efectiva achitare a preţului în următoarele 3 cazuri: dacă există o
convenţie în acest sens; dacă lucrul vândut si predat este producător
de fructe; în toate celelalte cazuri, numai dacă şi din momentul în
care cumpărătorul a fost pus în întârziere printr-o notificare.
c. Sancţiunea neplăţii preţului
Vânzătorul are mai multe posibilităţi : obligarea cumpărătorului
la executarea în natură a obligaţiei (termenul de prescripţie este de 3
ani); invocarea excepţiei de neexecutare, refuzând să predea lucrul
vândut dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de un
termen suspensiv; rezolutiunea contractului105.

 Luarea în primire a lucrului vândut


Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul
şi termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea, suportând
cheltuielile ridicării de la locul predării. În caz de neexecutare, după
punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere
instanţei obligarea cumpărătorului la luarea în primire a lucrului, la
nevoie sub sancţiunea de daune cominatorii, sau poate cere
autorizaţia să-l pună în alt loc, dacă are nevoie de locul unde se
găseşte106, cheltuielile107 fiind în sarcina cumpărătorului. Vânzătorul
104
art. 1104 Cod civil
105
art.1020,1021 C.civ.
106
art.1121 C.civ.
107
de transport, depozitare
76
mai are opţiunea să ceară rezolutiunea contractului de vânzare-
cumpărare cu daune-interese.
Prin derogare de la regula rezoluţiunii judiciare, în cazul
produselor care se deteriorează repede şi a altor lucruri mobile (în
special efecte şi acţiuni supuse fluctuaţiilor de valoare), având în
vedere importanţa deosebită a respectării termenului de luare în
primire, Codul civil prevede rezolutiunea de drept a contractului şi
chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în
contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea
vânzătorului (art.1370 C.civ.), dacă nerespectarea termenului de
ridicare nu se datorează faptei sale. Prin urmare, această rezoluţiune
operează numai dacă în contract s-a stipulat termenul ridicării şi
numai în favoarea vânzătorului.

Suportarea cheltuielilor vânzării


Cheltuielile vânzării sunt cheltuieli accesorii preţului şi se
plătesc de către cumpărător (art. 1305 C.civ.).Cheltuielile vânzării nu
pot fi puse în sarcina vânzătorului pe bază de simple prezumţii.

4.Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios

A. Noţiune
Dreptul litigios, supus unei contestaţii judiciare, poate forma
obiectul vânzării indiferent că este un drept real sau de creanţă,
inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale.
Contractul acesta este un contract aleatoriu, deoarece există
şanse de câştig sau pierdere, vânzătorul nu garantează existenţa
dreptului cedat. Dacă s-a făcut o asemenea înstrăinare, adversarul
cedentului are posibilitatea de a elimina din proces pe cesionar,
plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios, împreună cu
cheltuielile şi dobânzile108. Această operaţiune portă numele de
retract litigios, iar cel care îl exercită, retractant.

108
art.1402 C.civ.
77
B. Condiţii
a. să existe un proces început, dar neterminat, asupra fondului
dreptului109. Procesul trebuie să fie în curs de judecată atât în
momentul cesiunii, cât şi în momentul exercitării retractului.
Un viitor proces nu justifică exercitarea retractului litigios.
b. cesiunea să fie făcută în schimbul unui preţ;
c. manifestarea voinţei de a exercita retractai litigios trebuie să fie
însoţită de faptul material al plăţii preţului real al cesiunii, cu
dobânzile aferente din ziua plătii şi a cheltuielilor făcute de
cesionar110;
d. retractul litigios să fie exercitat înaintea instanţei, cu ocazia
dezbaterii procesului sau pe cale extrajudiciară, printr-o notificare.
Retractul litigios nu se poate exercita în anumite condiţii
limitativ prevăzute de lege:
1. când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau coproprietar al
dreptului cedat, în acest caz, cesiunea are ca scop să pună capăt
indiviziunii;
2. când cesiunea s-a făcut la un creditor spre plata creanţei;
3. când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia
există dreptul litigios.
La aceste trei cazuri se mai adauga şi ipoteza prevăzută de art.
5 din Legea nr. 54/1998111 care mentiona ca instrăinarea, prin
vânzare, a terenurilor agricole situate în extravilan se face cu
respectarea dreptului de preempţiune al coproprietarilor, al vecinilor
ori al arendaşilor.
In prezent aceasta dispozitie nu-si mai gaseste aplicabilitatea.
4. când litigiul are ca obiect dreptul de proprietate asupra unui teren
agricol din extravilan, iar cesionarul dreptului litigios beneficiază de
dreptul de preemţiune, retractul litigios nu poate fi exercitat.

C. Efecte
109
art. 1403 C.civ.
110
1402 C.civ
111
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 102 din 4 martie 1998, in prezent abrogata de
LEGEA Nr.247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri diacente, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 653 din 22 iulie 2005
78
Prin efectul retractului litigios, vânzarea dreptului litigios se
desfiinţează faţă de retractant cu efect retroactiv, ca şi cum ar fi
vorba de îndeplinirea unei condiţii rezolutorii112. Urmarea acestui efect
se stinge procesul, deoarece retractantul, dobandind bunul litigios
instrainat de cealalta parte din proces se substituie in drepturile
cumparatorului. In acest caz, el nu poate cumula ambele calitati in
proces (reclamant si parat).

PARTEA a II-a
DREPT COMERCIAL

CAPITOLUL I
DEFINITIA, OBIECTUL, IZVOARELE SI SUBIECTELE
DREPTULUI COMERCIAL

1.Definiţia dreptului comercial


Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care
cuprinde ansamblul unitar al normelor juridice ce reglementează
relaţiile sociale patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera activităţii
de comerţ, relaţii care se nasc de regulă între persoane care au
calitatea de comerciant si care se află pe poziţie de egalitate
juridică113.

2. Obiectul dreptului comercial


Normele juridice de drept comercial au ca obiect de
reglementare, în principal, relaţiile sociale patrimoniale, care prezintă
caracter comercial si, în secundar, relaţii personale nepatrimoniale.
In cazul relaţiilor personale nepatrimoniale care privesc unele
atribute de identificare ale comercianţilor persoane fizice si societăţi
comerciale (numele comercial, sediul, emblema etc.), în dreptul
comercial acestea dobândesc natura patrimonială.

112
Francisc Deak – Drept civil, Contracte speciale, Editura Actami, Bucuresti, 1999, p.117
113
Smaranda Angheni – Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, pag.2
79
În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune
patrimonială, fie în concurentă neloială, fie în contrafacere, fie în
daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial există si relaţii personale
nepatrimoniale reglementate de normele juridice de drept comercial,
cum ar fi dreptul de a alege si de a fi ales în organe de conducere ale
societăţii.

3. Izvoarele dreptului comercial


În materie comercială principalul izvor de drept îl constituie
Codul Comercial Român114. Aceasta rezultă din caracterul declarativ al
primului aliniat din articolul l al Codului Comercial potrivit căruia „În
comerţ se aplică legea de fată". Ca izvor de drept subsidiar, în
aliniatul doi al aceluiaşi articol se arată că: „Unde ea (legea de fată)
nu dispune se aplică codicele civil". Concepţia redactorilor codului
comercial adoptată cu privire la definirea izvoarelor de drept
comercial si la unii termeni folosiţi (legea de fată si codicele civil) a
fost criticată cu ocazia discuţiilor care au avut loc în 1886 în Corpurile
Legiuitoare, odată cu dezbaterile asupra proiectului, care urma să
devină Codul Comercial român. Printre criticile aduse care priveau
izvoarele de drept comercial au fost : omisiunea includerii uzurilor si a
legilor comerciale ca izvoare de drept comercial, precum si folosirea
termenilor vagi de : „legea de faţă" sau „codicele civil" care
restrângeau aria izvoarelor de drept.
Redactorii codului comercial, pentru raţiuni justificate la data
redactării articolului l din cod, nu au adoptat versiunea codului
comercial italian care prevedea că : „In materie de comerţ se observă
legile comerciale. Unde acestea nu dispun se aplică uzurile
comerciale, uzurile locale sau speciale ce prevalează asupra uzurilor
generale. In lipsă se aplică dreptul civil". Daca am aplica într-un mod
114
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL din 10 mai 1887. Codul Comercial a fost promulgat prin
decret la 10 mai 1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. În cursul anilor, Codul comercial a
suferit modificări substanţiale în anii 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933,
1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950, 1990, 1995.

80
„literal" termenii folosiţi de articolul l pentru definirea izvoarelor
dreptului comercial ar trebui să considerăm că acestea sunt numai
Codul Comercial si codul (codicele) civil.
Acesta nu corespunde însă înţelesului “larg" al termenilor, astfel
că, prin exprimarea „legea de fată" trebuie să înţelegem „legile
comerciale", comerţul fiind reglementat nu numai de Codul
Comercial, ci si de legile comerciale. La rândul său prin expresia
“codicele civil" din alin. 2 trebuie să înţelegem întreaga materie civilă,
inclusiv procedura civilă. În aceste condiţii, izvoarele de drept
comercial sunt Codul Comercial şi legile comerciale ca izvoare
principale, precum si legislaţia civilă, ca izvor subsidiar, când izvorul
principal de drept nu conţine nici o reglementare. Această ierarhizare
a izvoarelor de drept îşi găseşte explicaţia în caracterul autonom si
suveran al dreptului comercial fată de dreptul civil. Raportul dintre
dreptul comercial si dreptul civil nu atribuie dreptului comercial un
caracter de disciplină excepţională, întrucât face parte, alături de
dreptul civil, din ramura dreptului privat, nu poate avea decât un
caracter special. Caracterul special al dreptului comercial confirmă
dualismul dreptului privat, dar, totodată, si una din consecinţele
acestuia, interpretarea sau extensiunea analogica, în aceste condiţii
extensiunea analogică va putea fi folosită ca izvor de drept comercial,
interpunându-se între legile comerciale si legislaţia civilă.

2. Subiectele Dreptului Comercial

 Comerciantul persoană fizică


Prin sintagma “subiecte de drept comecial” avem în vedere
persoanele care participă în cadrul raporturilor comerciale115 atât
persoane fizice cât şi persoane juridice.
În art.7 din Cod, se precizează că “sunt comercianţi aceia care fac
fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită şi
societăţile comerciale”. Orice persoana care într-un chip accidental
face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca comerciant,
115
Comercianţii
81
ea este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate
contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.
 Determinarea calităţii de comerciant persoană - fizică
Concepţia obiectivă si subiectivă
Determinarea calităţii de comerciant se face în baza a două
concepţii, respectiv concepţia obiectivă si concepţia subiectivă.
In concepţia obiectivă, principalul element (criteriu) care
determină calitatea de comerciant este natura faptelor (actelor) pe
care le săvârşeşte acel comerciant. Dacă persoana fizică „face" fapte
de comerţ, calificate astfel, conform art.3 Cod Comercial, în mod
obişnuit, cu titlu de profesie, dobândeşte calitatea de comerciant.
Potrivit concepţiei subiective (specifică dreptului german), o
persoană fizică este comerciant dacă exercită cu titlu de profesie o
activitate de comerţ si are numele sau firma înregistrate în Registrul
Comerţului. Prin înregistrarea firmei se creează o prezumţie absolută
cu privire la calitatea de comerciant a persoanei în cauză, indiferent
dacă săvârşeşte sau nu fapte (acte) de comerţ. Consecinţa practică
este ca persoana respectivă suportă procedura falimentului, fără a
avea posibilitatea de a contesta calitatea de comerciant.

 Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică


Natura juridică a faptelor pe care le săvârşeşte persoana fizică
nu este suficientă pentru definirea comerciantului.
Persoana fizica dobândeşte calitatea de comerciant dacă
îndeplineşte în mod cumulativ mai multe condiţii. In literatura de
specialitate116, aceste condiţii au fost grupate în două categorii:
a) condiţii referitoare la persoană, care, la rândul lor sunt, de două
feluri:- condiţii necesare protejării persoanei care vrea să facă comerţ
(capacitatea juridică de folosinţă117 si de exerciţiu118);- condiţii
necesare protejării intereselor generale (incapacităţi si
incompatibilităţi);

116
Yves Guyon – Droit Commercial, Paris, 1988, citat de Samranda Angheni, op.cit., pag.60
117
Capacitatea de folosinţa este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
118
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii,
savirsind acte juridice
82
b) condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate
îndeplinirea faptelor (actelor) de comerţ cu titlu de profesie.
Avându-se în vedere principiul libertăţii de a face comerţ -
libertate recunoscută de legiuitor, în principiu, oricărei persoane -
sunt stabilite şi unele limite legale şi uneori, convenţionale119 ale
acestui principiu. Sintetizând aceste idei, considerăm că o persoană
fizică poate să dobândească calitatea de comerciant dacă
îndeplineşte următoarele condiţii120:
- persoana fizică, cetăţean român, să aibă capacitatea juridică cerută
de lege, atât capacitate de folosinţă, cât si capacitatea de exerciţiu;
- persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de
profesie, fapte de comerţ;
- comerţul să fie desfăşurat în nume propriu;
- activitatea comerciantului să se finalizeze într-un câştig, din care să-
si asigure cel puţin existenta (finis mercatorum est lucrum),
excluzându-se, în principiu o activitate nelucrativă;
- persoana fizică - comerciant să acţioneze pe riscul său si cu
răspundere nelimitată;
- obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.

 Capacitatea persoanei fizice-comerciant


A) Capacitatea de folosinţă
În privinţa capacităţii de folosinţă, orice persoană beneficiază de
această prerogativă, putere recunoscută de lege. Nimănui nu i se
poate îngrădi capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
Aşadar, regulă este că, orice persoană fizică are vocaţia
necesară pentru a fi comerciant, vocaţie care izvorăşte din principiul
libertăţii comerţului. Există anumite incompatibilităţi, decăderi si
interdicţii, de regulă legale, si în mod excepţional convenţionale,

119
vezi St.D.Carpenaru,Regimul juridic al comerciantului,in dreptul comercial roman,in “Dreptul”nr.6/1992 pag.7
120
vezi Curtea de Casatie sectia III decizia nr.930/1936 in Practica judiciara in materie
comerciala,vol.I,Ed.Lumina,Bucuresti,1991.pag.129

83
motive care împiedică o persoana fizică de a dobândi calitatea de
comerciant.

a) Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorita caracterului său speculativ, este
incompatibila cu anumite funcţii sau profesii ale unor anumite
categorii de persoane fizice. Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită
funcţiei pe care o deţin:
 parlamentarii;
 magistraţii (judecătorii, procurorii)121;
Nu pot fi comercianţi, datorită profesiei, acele persoane care
exercită profesiuni liberale:
 avocaţii122;
 notarii123;
 medici124.

b) Decăderi
Potrivit dispoziţiilor legale125, persoanele care au fost
condamnate penal pentru una din faptele prevăzute de art.l din legea
nr.12/1990 republicata nu mai pot exercita profesiunea de
121
Art.7 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 576 din 29 iunie 2004
122
art.14 din LEGE Nr. 51 din 7 iunie 1995, Republicată, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 113 din 6 martie 2001. Republicată în temeiul
art. V din Legea nr. 231 din 4 decembrie 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 635 din 7 decembrie 2000, dându-se alineatelor şi articolelor numerotarea corespunzătoare. Legea nr.
51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995 şi a mai fost
modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/1997 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 378 din 29 decembrie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 246/1998,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 22 decembrie 1998, şi ulterior abrogată
prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din
31 august 1999) şi prin Legea nr. 231/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635
din 7 decembrie 2000.
123
Art.35 din LEGE Nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici şi a activităţii notariale,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 92 din 16 mai 1995
124
Art.14 din LEGE Nr. 306 din 28 iunie 2004, privind exercitarea profesiei de medic, precum şi
organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 578 din 30 iunie 2004
125
LEGE Nr. 12 din 6 august 1990, privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 20 iunie 1991. Republicată în temeiul
art. II din Legea nr. 42 din 13 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din
17 iunie 1991, dîndu-se articolelor o nouă numerotare. Legea nr. 12/1990 este publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august 1990.
84
comerciant. Evident este nevoie de o hotărâre judecătorească prin
care să se fi interzis condamnatului exercitarea profesiei de
comerciant, ca o pedeapsă complimentară (art.64 Cod penal126).

c) Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale. Interdicţiile legale
se refera la anumite activităţi care nu pot face obiectul comerţului
particular (privat)127 si care sunt monopol de stat. Prin monopol de
stat, se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al
agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători
individuali, după caz, la activităţile economice constituind monopol de
stat şi condiţiile de exercitare a acestora.
Constituie monopol de stat128:
- fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi
explozibililor;
- producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor
care conţin substanţe stupefiante;
- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a
metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase;
- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de
calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de
calitate, a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete;
- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau
disimulate;
- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
126
CODUL PENAL AL ROMÂNIEI, Republicat, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 65 din
16 aprilie 1997. Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996.Codul penal a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 79 -
79 bis din 21 iunie 1968 şi a mai fost republicat în Buletinul Oficial nr. 55 - 56 din 23 aprilie 1973, în
temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973.
127
vezi St.Carpenaru,Regimul juridic al comerciantilor in dreptul comercial roman,in “Dreptul”nr.6/1992
p6
128
Art.2 din LEGE Nr. 31 din 6 mai 1996, privind regimul monopolului de stat, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 96 din 13 mai 1996

85
Interdicţiile convenţionale sunt folosite sub forma clauzelor
inserate în contract si produc efecte, evident, între părţile
contractante conform principiului res inter alios acta. Exemplificăm în
acest sens situaţia ivită într-un contract de vânzare a fondului de
comerţ, când, este posibil să se poată stabili o clauză, prin care,
vânzătorul fondului de comerţ se obligă, ca o anumita perioadă de
timp, socotită din momentul cesionării fondului, sa nu facă acelaşi
gen de comerţ sau să nu se restabilească în acel loc pentru
exercitarea aceluiaşi comerţ.
Incompatibilităţile convenţionale pot rezulta şi din clauze de
exclusivitate, prin care un distribuitor se obligă faţă de producător să
nu vândă decât anumite produse (cele fabricate de producător), deci
distribuitorul este incompatibil de a comercializa alte categorii de
produse.

B) Capacitatea de exerciţiu
În privinţa capacităţii de exerciţiu, persoana fizică dobândeşte
calitatea de comerciant numai dacă are capacitatea de exerciţiu
deplină, deci să fi împlinit vârsta de 18 ani. Aceasta prevedere rezulta
în mod expres din conţinutul art.10129 din Codul Comercial coroborat
cu art.8 din Decretul nr.31/1954130 privitor la persoana fizică si
juridică. În prezent, acest articol fiind abrogat, se pune întrebarea
firească dacă şi minorii sub 18 ani, cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (14-18 ani), pot dobândi calitatea de comerciant. Chiar daca
nu exista o prevedere expresa in acest sens, considerăm că această
categorie de persoane nu poate dobândi această calitate, datorită
gravităţii efectelor actelor şi faptelor de comerţ pentru patrimoniul
minorului (inclusiv falimentul).
De asemenea, minorii până la vârsta de 18 ani nu pot începe o
activitate de comerţ în nume propriu si cu titlu de profesiune, dar,
reprezentanţii lor legali pot continua un comerţ în numele minorului,
dacă acesta a dobândit un fond de comerţ pe cale succesorală. Nici în
129
În prezent abrogat prin art. V din Decretul nr.185/1949, publicat în Buletinul Oficial nr.25 din 30
aprilie 1949
130
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 8 din 30 ianuarie 1954
86
privinţa femeii care se căsătoreşte înaintea împlinirii vârstei de 18 ani
(la 16 ani si, excepţional, la 15 ani) şi care dobândeşte capacitate de
exerciţiu deplină nu operează calitatea de comerciant.
Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorite înaintea
vârstei de 18 ani este recunoscuta numai pentru actele de drept civil,
cu scopul de a asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei si
pentru a fi reprezentanta legală a minorilor care rezultă din căsătorie.
În privinţa persoanelor puse sub interdicţie, potrivit art.14 Cod
Comercial, acestea nu pot fi comercianţi si nici nu pot continua
comerţul. Persoanele puse sub interdicţie sunt lipsite de discernământ
datorită alienaţiei sau debilitaţii mintale. Aşadar, această categorie de
persoane nu poate începe si nici nu poate continua prin reprezentant
legal activitatea de comerţ. Concluzionând, apreciem că nu au
capacitate necesară dobândirii calităţii de comerciant minorii si nici
persoanele puse sub interdicţie. O situaţie specială o au persoanele
cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.152 din Codul
Familiei131. Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-si apere
singure interesele datorită unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza
bătrâneţii. La cererea persoanei în cauză, autoritatea tutelară
numeşte un curator (persoană care reprezintă interesele celui aflat în
imposibilitate pentru unul din motivele arătate).
Teoretic, persoanele puse sub curatela sunt incapabile cu
privire la exercitarea comerţului. Dispoziţiile legale însă nu prevăd
incapacitatea de a face comerţ a persoanelor aflate sub curatela. Din
punct de vedere practic este mai greu ca o persoană aflata într-o
astfel de situaţie să exercite o activitate de comerţ, chiar dacă actele
sau faptele juridice se încheie de către curator, în numele si pe seama
persoanei aflate sub curatela.

 Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

131
Adoptat prin LEGE Nr. 4 din 4 aprilie 1956, PUBLICATA ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 13 din
18 aprilie 1956. Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr 4 din 4.04.1956 şi republicat în B. Of. nr. 13
din 18.04.1956. Lucrarea reda textul republicat cu modificările ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966
(B. Of. nr. 64 din 8.10.1966 ), Legea nr. 3/1970 (B. Of. nr. 70 din 25.06.1970), Decretul nr. 174/1974 (B.
Of. nr. 108 din 1 august 1974) şi Legea nr. 59/1993 (M. O f. nr. 177 din 26 iulie 1993 ).
87
A doua condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească o persoana
fizica pentru a fi comerciant se refera la activitatea pe care o
desfăşoară.
Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care
provin din statele membre ale Uniunii Europene şi din statele
aparţinând Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot
constitui intreprinderi familiale în condiţiile prevăzute de prezenta
lege. Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să
desfăşoare activităţi economice în toate domeniile, meseriile şi
ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale. Persoana
fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de
comerţ. Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a
comerciantului, persoana dobândeşte această calitate dacă
săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constituitiv sau esenţial de
comerţ şi în mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ.
Nu dobândeşte această calitate acea persoană care este
împuternicită fie să facă comerţ în numele comerciantului, fie să
semneze o cambie, ori să constituie garanţii personale sau reale. Ea
este însă supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate
obiecţiunile ce se pot ridica din operaţiunile executate.
Faptele de comerţ trebuie sa fie o permanenţă a activităţii
persoanei care îşi face o profesie din activitatea de comerţ132,
acţionând cu conştiinţa calităţii pe care o are. Profesia presupune o
pregătire teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad
pentru exercitarea unei anumite ocupaţii. Caracterul continuu, repetat
al faptelor de comerţ rezultă din prevederile art.7 si art.9 Cod
Comercial.
 Desfăşurarea comerţului în nume propriu
A treia condiţie constă în obligaţia persoanei fizice de a face
comerţ în nume propriu. Aşadar, persoana care exercită o activitate
de comerţ în numele si pe seama altei persoane nu dobândeşte

132
vezi Curtea de Casatie,sectia I,decizia nr.3263/1943 in Practica judiciara in materie comerciala,vol.1,
Ed.Lumina Bucuresti 1991 pag.129
88
calitatea de comerciant. Astfel, nu sunt comercianţi auxiliari de
comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul, comisul-voiajor), deoarece
actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume propriu, ci pe
numele si pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru
care lucrează.
 Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit
A patra condiţie specifica unui comerciant este ca activitatea lui
sa se finalizeze într-un câştig, din care să-şi asigure cel puţin
existenta (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se, în principiu, o
activitate nelucrativă133. Ceea ce interesează este elementul
subiectiv, în sensul intenţiei comerciantului de a obţine un profit, si nu
neapărat obţinerea efectivă si imediată a profitului. De asemenea, nu
interesează că desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie
unică sau sursă de venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca
un comerciant persoana fizica să fie angajat în cadrul unei unităţii,
beneficiind astfel, în baza contractului individual de munca, de un
anumit salariu.
Esenţa acestei condiţii rezida însă din faptul că orice activitate
desfăşurată în condiţiile legii de câtre o persoana fizică are drept scop
principal obţinerea unui profit, neîncadrându-se astfel în prestaţiile
non-profit.

 Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului


A cincea condiţie este aceea ca persoana fizică comerciant sa
acţioneze pe riscul sau şi cu răspunderea nelimitata.
Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca persoana
fizică comerciant să depună toată diligenta în înlăturarea sau în
diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. De aceea este important ca
într-un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare
(adaptare) a obligaţiilor părţilor contractante, în funcţie de diferiţi
factori, în principal concurenta terţei persoane. Răspunderea
nelimitată este caracteristica pentru comerciantul persoană fizică.
133
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept Comercial, Editia a II-a revazută şi
adăugită, Editura Oscar Print, pag.66

89
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din
fapte (acte) de comerţ cu întreaga sa „avere", cu toate bunurile
mobile si imobile prezente si viitoare care se găsesc în patrimoniul
său, ca persoană fizică. Creditorii „comerciali" nu beneficiază, în
principiu, de garanţii legale pe baza cărora să fie satisfăcuţi
(îndestulaţi) cu preferinţa. În patrimoniul debitorului comerciant nu
există bunuri corporale sau incorporale care să fie urmărite pentru
satisfacerea creanţelor „comerciale". Întrucât răspunderea persoanei
fizice comerciant este nelimitată, în practică se preferă constituirea
unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, chiar cu unic
asociat, potrivit Legii nr.31/1990134, republicată.

 Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege

134
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1066 din 17 noiembrie 2004. Republicată în temeiul
art. XII din titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003,
cu modificările ulterioare, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29 ianuarie 1998, iar ulterior a fost modificată şi
completată prin:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/1998 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. VI alin.
1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 22
septembrie 1998, aprobată prin Legea nr. 237/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 477 din 11 decembrie 1998;
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 22 august 2003, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 127/2000 pentru modificarea şi completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 iulie 2000;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative
pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 413 din 14 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2002 privind unele măsuri pentru stimularea cererii de
atribuire a folosinţei gratuite şi a investiţiilor în imobilele ce fac obiectul Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate
creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 11 septembrie 2002, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 78/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
194 din 26 martie 2003, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările
ulterioare;
- Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
571 din 29 iunie 2004.
90
O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este
obţinerea de către comerciant a autorizaţiei prevăzute de lege.
Oficiul Registrului Comertului are obligaţia ca în termen de 3
zile lucrătoare de la data înregistrării cererii de autorizare sau, după
caz, de completare a autorizaţiei, să elibereze certificatul de
inmatriculare si rezolutia directorului. Actul administrativ individual
trebuie sa îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de lege
pentru orice act administrativ, respectiv condiţii de fond, de formă si
de procedura.
Certificatul de inmatriculare al persoanei fizice autorizate va
cuprinde în mod obligatoriu:
- datele de identificare a emitentului ;
- datele de identificare a persoanei fizice care va desfăşura activităţi
economice în mod independent sau a persoanei din iniţiativa căreia
se înfiinţează intreprinderea individuala sau intreprinderea familial şi
a membrilor acesteia;
- sediul social
- activitatea principală
- data eliberării şi numărul de înregistrare al acesteia.
O persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod
independent sau o intreprindere familială are dreptul de a deţine o
singură autorizaţie. Pentru a fi comerciant este necesar ca persoana
care solicită obţinerea autorizaţiei de exercitare a comerţului să aibă
pregătire profesională pentru domeniile respective de activitate.

 Statutul juridic al comerciantului


Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii, care,
împreună, formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
• Înmatricularea sau, după caz, înscrierea în registrul comerţului;
• Întocmirea registrelor comerciale.

 Procedura de înregistrare în registrul comerţului

91
Potrivit Legii registrului comerţului, Legea nr. 26/1990135, art. l
alin.1, comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului,
să ceară înmatricularea în registrul comerţului136, iar în cursul
exercitării si la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi
registru137 a menţiunilor privind actele a căror înregistrare este
prevăzută de lege.
Registrul Comerţului este un document public, asigurând
publicitatea activităţii comercianţilor cu scopul protejării intereselor
comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor persoane.
Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de
comerciant sau cu privire la fondul de comerţ în totalitate ori a
elementelor componente sunt opozabile terţelor persoane numai de
la data înscrierii lor în registrul comerţului. Din punct de vedere
organizatoric, Registrul Comerţului se tine de către Oficiul National al
Registrului Comerţului, institutie publica, cu personalitate juridica,
organizata in subordinea Ministerului Justitiei.
Registrul Comerţului este alcătuit din:
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice;
- repertoriul alfabetic al comercianţilor înregistraţi precum şi dosarele
cu actele depuse
Modul de ţinere a registrelor, precum şi de efectuare a
înregistrărilor se stabileşte unitar, pentru toate oficiile, prin norme
aprobate prin ordin al ministrului justiţiei138.
In privinţa comerciantului persoană fizică, înregistrarea în
registrul comerţului se face pe baza unei cereri de înmatriculare, care
trebuie sa cuprindă date referitoare la:
135
LEGE Nr. 26 din 5 noiembrie 1990, Republicată, privind registrul comerţului, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 49 din 4 februarie 1998. Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 12
din 8 ianuarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998,
dându-se articolelor o nouă numerotare. Legea nr. 26/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
136
vezi Curtea de Casatie sectia I-a, decizia nr.1583/1926,in Practica judiciara in materie
comerciala,vol.I,Ed.Lumina,Bucuresti 1991,pag.129.
137
vezi Decizia nr.3263/1943 in „Practica judiciara in materie comerciala”vol I,Ed.Lumina,Bucuresti
1991,pag.129
138
LEGE Nr.12 din 8 ianuarie 1998, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/1990 privind
Registrul comerţului, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 15 din 19 ianuarie 1998
289-1 OUG 129/2002,aprobata cu modificari prin Legea nr.505/2003 cu modificarile ulterioare.
92
- numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii,
starea civilă;
- firma comercială şi sediul acesteia;
- obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi a activităţii
principale;
- numărul, data şi organul emitent al certificatului de inmatriculare,
pentru exercitarea comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o
persoană împuternicită prin procură specială, procură care trebuie
întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu, cererea de
înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor pe care le
cuprinde. În vederea eliberării certificatului de înregistrare, Registrul
Comertului, are obligaţia să ia măsurile necesare pentru a asigura
obţinerea cazierului fiscal. În cazul în care transmiterea documentelor
menţionate mai sus se face prin poştă, taxele poştale aferente sunt
suportate de solicitant.
În conformitate cu dispoziţia cuprinsă în art. 29 din Legea nr.
26/1990, republicata, comerciantul este obligat să menţioneze pe
facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente
întrebuinţate în comerţ, numele/denumirea, sediul social, codul unic
de înregistrare şi, dacă este cazul, codul numeric personal.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia din
domeniu. Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21 din Legea
nr. 26/1990, republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze în
registrul comerţului toate modificările referitoare la139:
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară
constituită asupra fondului de comerţ, precum şi orice alt act prin
care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care
face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru
cetăţenii români, seria şi numărul paşaportului, pentru cetăţenii
139
Articolul a fost modificat de LEGE Nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie 2003
93
străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a reprezentantului
fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o
anumită sucursală, menţiunea se va face numai în registrul unde este
înscrisă sucursala
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu,
denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi
alte semne distinctive asupra cărora societatea comercială, regia
autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică
sau asociaţie familială are un drept;
- hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a
bunurilor comune pronunţate în cursul exercitării comerţului;
- hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de
instituire a curatelei acestuia, precum şi hotărârea prin care se ridică
aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment,
după caz, precum şi înscrierea menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care
îl fac nedemn de a exercita această profesie;
- orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile
înregistrate.
In cazul în care comerciantul are sucursale, este obligat să
ceară înmatricularea acestora la Oficiul Registrului Comerţului de la
sediul fiecărei sucursale, arătându-se si Oficiul Registrului Comerţului
unde a fost înmatriculat sediul principal. Cererea de înmatriculare a
sucursalelor va fi însoţită de copii certificate de oficiul sediului
principal, copii referitoare la toate actele, pe baza cărora a fost
înregistrata ,,firma mamă ". Oficiul Registrului Comerţului de la sediul
sucursalei va transmite oficiului registrului comerţului de la sediul
principal al comerciantului un extras de pe înregistrarea efectuată,
pentru a fi menţionată în registrul comerţului respectiv.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată, în situaţia în
care comerciantul care are sediul principal al comerţului sau în
străinătate şi înfiinţează o sucursală sau o filială în România va fi

94
supus tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi
publicarea actelor şi faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.
Cererile de înmatriculare vor indica şi:
a) denumirea sucursalei şi numele/denumirea, forma şi sediul
comerciantului din străinătate;
b) numele şi calitatea persoanelor care pot reprezenta faţă de terţi şi
în justiţie comerciantul din străinătate, precum şi ale celor dintre ele
care se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei;
c) ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată,
verificată sau publicată potrivit legislaţiei statului în care comerciantul
are domiciliul/sediul.
Dacă este cazul, se vor înregistra şi menţiuni referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de
insolvenţă asupra comerciantului din străinătate;
b) dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi puterile
lichidatorilor;
c) închiderea sucursalei.
 Efectele înregistrării
In dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înmatricularea,
înscrierea în Registrul Comerţului a firmei si a celorlalte date are efect
declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se o prezumţie
relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le
săvârşeşte si cu privire la calitatea de comerciant. În dreptul german,
înmatricularea are efect constitutiv cu privire la calitatea de
comerciant a persoanei care solicită acest lucru, iar din punct de
vedere probatoriu, înmatricularea echivalează cu o prezumţie
absolută de comercialitate a faptelor pe care le săvârşeşte persoana
calificată comerciant140.
 Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor
cuprinse în Legea privind registrul comerţului
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată sunt de
două feluri:
- sancţiuni civile;
140
Smaranda Angheni şi colectiv – op.cit.pag.70
95
- sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile, amendă
aplicată de instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială s-a
săvârşit fapta.
Contravenţia pentru care sancţiunea constă în amendă civilă
poate consta în:
- neîndeplinirea obligaţiei referitoare la înmatricularea sau
înregistrarea unei menţiuni ori, depunerea unor acte sau semnături;
- nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 29 din Legea nr.
26/1990, republicată, adică omisiunea comerciantului de a menţiona
pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte
documente întrebuinţate în comerţ numărul de înregistrare în
registrul comerţului şi anul înregistrării.

Cuantumul amenzii civile prevăzute de legiuitor pentru


comercianţi persoane fizice este de la 5O lei la 50O lei, dacă fapta nu
constituie infracţiune. În cazul în care înmatricularea, menţiunea,
depunerea specimenului de semnătură sau a actului sunt în sarcina
unei persoane juridice, amenda judiciară este de la 500 lei la 2000 lei,
dacă fapta nu constituie infracţiune.
Dacă sunt mai multe persoane obligate la îndeplinire, amenda
se aplică fiecăreia dintre ele. Sancţiunile penale constau în pedeapsa
închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amenzi de la 100 lei la 5OO lei, dacă
fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de declarare
inexactă a unor date pe baza cărora s-au făcut înregistrările ori
menţiunile. Forma de vinovăţie trebuie să fie intenţia (persoana în
cauză să fi dat ,,cu rea credinţă" declaraţii inexacte).
Dacă potrivit legii penale, fapta întruneşte elementele
constitutive ale altor infracţiuni (fals, uz de fals, înşelăciune) desigur
persoana va fi pedepsită conform legii penale.

 Radierea înregistrărilor
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, “orice
persoană fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări
96
ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul să ceară
radierea înregistrării păgubitoare141, în tot sau numai cu privire la
anumite elemente ale acesteia, în cazul în care prin hotărâri
judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte sau
modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se
solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă
menţionarea în registrul comerţului". Persoana prejudiciata poate fi
comerciantul însuşi sau orice alta persoana. Cererea de radiere se
soluţionează de către judecătorul delegat, pronunţând o încheiere, cu
citarea părtilor. Tribunalul se pronunţă asupra cererii cu citarea
Oficiului Registrului Comerţului şi a comerciantului.
Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi
atacată numai cu recurs, iar termenul de recurs curge de la
pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă. Oficiul Registrului Comerţului va efectua radierea şi va
publica hotărârea judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care a introdus cererea.
În acest scop, instanţa va comunica Oficiului Registrului
Comerţului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu
menţiunea rămânerii irevocabile.
 Întocmirea registrelor comerciale
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în
registrele contabile a activităţii pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului care este un document
public, orice persoană având acces la informaţiile înscrise în cuprinsul
lui, registrele comerciantului sunt registre private în care sunt
menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul comerciantului.
Reglementările legale privind registrele comerciantului se regăsesc în
dispoziţiile Codului comercial, respectiv art. 22-24 si în Legea nr.
82/1991142 - Legea contabilităţii.
141
vezi Sentinta 13379 din /7. 12.2004 Tribunalul Bucuresti Sectia a-VI-a comerciala
142
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 48 din 14 ianuarie 2005. Republicată în temeiul art.
IV din Ordonanţa Guvernului nr. 70/2004 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr.
82/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 august 2004, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 420/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 28
octombrie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea contabilităţii nr. 82/1991 a mai fost
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629 din 26 august 2002.
97
Potrivit Codului comercial (art.22), registrele obligatorii pentru
comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.
Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate
de comerciant zilnic, în ordine cronologică, operaţii referitoare la
patrimoniul sau. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie si
sumele de bani cheltuite pentru „nevoile casei". Registrul inventar
conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24 Cod
Comercial, comerciantul este obligat ca la începutul exercitării
comerţului si în fiecare an sa facă un inventar al averii sale, adică a
tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului si pasivului, încheind
bilanţul contabil. Inventarul întocmit si bilanţul se vor trece (copia) în
registrul special, numit registru-inventar.
Registrul copier (la care nu se mai refera actualmente Legea nr.
82/1991) cuprindea, în ordine cronologica, toate scrisorile pe care
comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind activitatea
comerciantului erau copiate si trecute în registrul-copier (art. 25 Cod
Comercial). Noile reglementări în materie, respectiv Legea nr.
82/1991(art.20), stabilesc, în mod implicit, obligaţia comercianţilor de
a tine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se
efectuează conform normelor elaborate de Ministerul Finanţelor
Publice.
Conţinutul primelor două registre este ca si cel prevăzut în
Codul comercial. Cartea mare (cod 14-1-3) este un registru contabil
obligatoriu în care se înregistrează lunar şi sistematic, prin regruparea
conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de

98
pasiv, la un moment dat143. Acesta este un document contabil de
sinteză şi sistematizare şi conţine simbolul contului debitor şi al
conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor,
precum şi soldul contului pentru fiecare lună a anului curent.
Registrul Cartea mare poate conţine câte o filă pentru fiecare
cont sintetic utilizat de unitate. Cartea mare stă la baza întocmirii
balanţei de verificare. Registrul Cartea mare poate fi înlocuit cu Fişa
de cont pentru operaţiuni diverse. Editarea Cărţii mari se va efectua
numai la cererea organelor de control sau în funcţie de necesităţile
proprii.
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare se
păstrează în unitate timp de 10 ani de la data încheierii exerciţiului
financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de pierdere,
sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de
maximum 30 de zile de la constatare.
 Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin si alte obligaţii legate de activitatea
contabilă.
In aceasta categorie se înscrie si obligaţia de întocmire a
bilanţului contabil, anual si, după caz, în momentul reorganizării (prin
comasare, fuziune sau absortie, ori prin divizare) sau dizolvări.
Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a patrimoniului
comerciantului144. Bilanţul contabil este verificat si certificat de către
cenzori, contabili autorizaţi sau experţi contabili, în condiţiile legii.
După aprobare, bilanţul contabil se depune la Administraţia
financiară si la Registrul Comertului. In situaţia în care comerciantul
nu respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea si
conducerea contabilităţii, acesta răspunde conform legii.
143
Conform ordinului Nr. 1850 din 14 decembrie 2004, privind registrele şi formularele financiar-
contabile, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 23 bis din 7 ianuarie 2005
144
Pentru exerciţiul financiar al anului 2005 se aplică Reglementările contabile simplificate, armonizate
cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002, cu modificările
ulterioare, şi Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice
Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor
publice nr. 94/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste dispoziti sunt prevazute in
ORDINUL Nr. 1775 din 29 noiembrie 2004 privind unele reglementări în domeniul contabilităţii,
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 27 bis din 10 ianuarie 2005
99
Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991 este
considerată contravenţie si se sancţionează cu amendă încălcarea
normelor emise de Ministerul Finanţelor referitoare la:
1. deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare,
numerar şi alte drepturi şi obligaţii, precum şi efectuarea de
operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate;
2. nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor
Publice cu privire la:
a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
b) întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile
pentru toate operaţiunile efectuate, înregistrarea în contabilitate a
acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi arhivarea acestora,
precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau
distruse;
c) efectuarea inventarierii;
d) întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
e) întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite
potrivit legii;
f) nedepunerea declaraţiei din care să rezulte că persoanele
prevăzute la art. 1 din lege nu au desfăşurat activitate;
g) publicarea situaţiilor financiare anuale, potrivit legii145.
3. prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau
necorelate, inclusiv cu privire la identificarea persoanei raportoare.
Potrivit art. 43 din legea 82/1991, coroborat cu art. 289, 291
Cod penal, constituie infracţiune de fals intelectual “efectuarea cu
ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a
înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea
veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare, precum şi a
elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ”. O altă
obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor
fiscale, respectiv:
- plata impozitului pe profit potrivit Legii nr.571/2003146

145
vezi Legea nr.31/1990 republicata si Legea nr.161/2003
146
privind Codul fiscal, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 927 din 23 decembrie 2003
100
- plata impozitului pe venituri, potrivit Legii nr.246/1998147
- plata altor taxe si impozite datorate statului.
În cazul în care un comerciant nu-si îndeplineşte obligaţiile
fiscale, va răspunde contravenţional sau penal, potrivit Legii nr.
87/1994148 privind combaterea evaziunii fiscale. Evaziunea fiscală
reprezintă „ sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la
plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate
bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice şi
persoanele juridice române sau străine".
In capitolul II din lege sunt prevăzute faptele pe care legiuitorul
le califică infracţiuni si pedepsele aplicabile, iar în capitolul III sunt
reglementate contravenţiile si sancţiunile corespunzătoare.
Cu titlu de exemplu, este infracţiune fapta de “organizare şi
conducerea de evidenţe contabile duble, alterarea sau distrugerea de
acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul
diminuării veniturilor sau surselor impozabile”149. Este contravenţie,
de exemplu, fapta de “nedeclarare în termenele prevăzute de lege,
de către contribuabili, a veniturilor si bunurilor supuse impozitelor,
taxelor si contribuţiilor. In sfârşit, una din obligaţiile importante ale
comerciantului este aceea de a-şi exercite activitatea cu bună-
credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale150. Legea
nr.11/1991151 privind combaterea concurentei neloiale stabileşte

147
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 495 din 22 decembrie 1998
148
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 29 iulie 2003 Republicată în temeiul art. XII
din titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se
textelor o nouă numerotare. Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, şi a fost modificată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 79/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003;
- Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
149
Art.11 lit.D din legea 87/1994
150
Art.1 din LEGE Nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 313 din 12 iunie 2001
151
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 24 din 30 ianuarie 1991
101
faptele pe care legiuitorul le califică infracţiuni de concurentă
neloială , dupa cum urmeaza:
a) folosirea unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui desen
sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei
embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele
folosite legitim de alt comerciant;
b) punerea în circulaţie de mărfuri contrafăcute şi/sau pirat, a căror
comercializare aduce atingere titularului mărcii şi induce în eroare
consumatorul asupra calităţii produsului/serviciului;
c) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a
căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii
secrete în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în
scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a produselor
farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care
conţin compuşi chimici noi;
d) divulgarea unor informaţii prevăzute la lit. c), cu excepţia situaţiilor
în care dezvăluirea acestor informaţii este necesară pentru protecţia
publicului sau cu excepţia cazului în care s-au luat măsuri pentru a se
asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în
comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile competente;
e) divulgarea, achiziţionarea sau utilizarea secretului comercial de
către terţi, fără consimţământul deţinătorului său legitim, ca rezultat
al unei acţiuni de spionaj comercial sau industrial;
f) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane
aparţinând autorităţilor publice, precum şi de către persoane
împuternicite de deţinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i
reprezenta în faţa autorităţilor publice;
g) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea
spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri/servicii purtând menţiuni
false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice,
desenele sau modelele industriale, topografiile de circuite integrate,
alte tipuri de proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al
firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar al personalului,
mijloacele publicitare şi altele asemenea, originea şi caracteristicile
102
mărfurilor, precum şi cu privire la numele producătorului sau al
comerciantului, în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi
comercianţi şi pe beneficiari.
Prin menţiuni false asupra originii mărfurilor, în sensul alin. 1 lit.
g), se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că
mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit
teritoriu sau într-un anumit stat. Nu se socoteşte menţiune falsă
asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al cărui nume a
devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, în afară de cazul
în care denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să
se creadă că are acea origine.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 11/1991, sunt contravenţii si se
sancţionează cu amendă fapte ca:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant
unui concurent ori acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de
către un comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul
deţinătorului legitim al respectivului secret comercial şi într-un mod
contrar uzanţelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea
unei mărfi sau executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia
aducerii de către client a altor cumpărători cu care comerciantul ar
urma să încheie contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de
afirmaţii asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să
inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în dauna unor
concurenţi;
e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un
comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra
mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers
al întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea - mijlocit sau nemijlocit - de
daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau
reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin purtare neloială să poată afla
103
procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi clientela sa
ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în
dauna unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor
stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel
comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în
scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii
acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul
dezorganizării activităţii sale.
Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice.
Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a
registrului comertului sau din oficiu, de către personalul de control
împuternicit în acest scop de Oficiul Concurenţei, care aplică şi
amenda. În cazurile de concurenţă neloială ce afectează în mod
semnificativ funcţionarea concurenţei pe piaţa, Oficiul Concurenţei va
sesiza Consiliul Concurenţei pentru soluţionarea cazului în
conformitate cu dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996152.
Oficiul Concurenţei va transmite Registrelor Comertului
teritoriale, actele de decizie adoptate pentru cazurile de concurenţă
neloială care constituie contravenţie, conform prevederilor prezentei
legi. Comerciantul care încalcă sau nesocoteşte dispoziţiile legale
privind concurenta cinstita poate să răspundă si civil, fie prin
obligarea lui la încetarea sau înlăturarea actului respectiv, fie va fi
obligat sâ-1 despăgubească pe comerciantul lezat pentru prejudiciul
material si moral ce i s-a cauzat prin săvârşirea faptei de concurentă
neloială153.

152
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 88 din 30 aprilie 1996. Modificari ulterioare :
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 7/1998;
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 13/2001;
- Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 216/2002;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 184/2004;
153
vezi Decizia nr.105/COM/din 2004, Curtea de Apel Constanta- Sectia comerciala si art.35 alin.2 din
Legea nr.84/1998
104
Soluţionarea cererilor este de competenta tribunalului locului
săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se află domiciliul sau
sediul pârâtului ori inculpatului.

CAPITOLUL II
SOCIETĂŢI COMERCIALE

1. Noţiune si clasificare
1.1. Noţiune si natură juridică
Societatea comercială poate fi privită din cel puţin două sensuri:
 ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism
constituit de regula pe baze asociative, cu scopul obţinerii unui
anumit profit de către cei care s-au asociat si în vederea realizării
unei activităţi comerciale;
 ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul
scopului pentru care s-a realizat acordul de voinţă.
Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte
nicăieri, în nici unul din sensuri, noţiunea de societate comercială.
A fost meritul doctrinei, care a încercat o asemenea definiţie
plecând, de regulă, de la dispoziţiile Codului civil care, în art. 1491,
defineşte societatea civilă, în sensul de contract de societate. De
105
altfel, si în doctrina de specialitate străină (de exemplu, în cea
franceză) societăţile comerciale sunt definite pornind de la noţiuni
apropiate, reglementate însă de Codul civil.
Cele două sensuri în care trebuie privită societatea comercială
explică de altfel si natura sa juridică cu totul specifică, natură ce
rezultă din înţelegerea conceptelor de societate-contract si societate -
instituţie. Astfel, concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea
teoriei contractelor în secolul trecut, explică existenta societăţilor
comerciale pornind de la condiţiile de validitate impuse oricărui
contract si de la tehnicile contractualiste ce stabilesc raporturile în
cadrul societăţilor formate (de exemplu, administrarea societăţilor are
la bază un contract de mandat în baza căruia îşi desfăşoară
activitatea administratorul). Dezavantajele absolutizării unei
asemenea teorii rezidă din aspectele specifice care conturează o
societate comercială, aspecte ce nu pot fi explicate exclusiv prin
mecanisme contractuale (de exemplu, o societate comercială intră
efectiv în circuitul comercial numai după înmatricularea sa în registrul
comerţului, respectiv în baza unei formalităţi administrative încât
simpla manifestare de voinţă a asociaţilor nu ar fi suficientă pentru a
activa însăşi societatea).
Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea da nici o
explicaţie existentei societăţilor de tip unipersonal (societăţile cu
răspundere limitată cu unic asociat, reglementate ca atare de Legea
română), deoarece acordul de voinţă, fundamental pentru orice
contract, lipseşte. Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii
comerciale prin prisma constituţională, pornind de la faptul că
instituţia juridica reprezintă un ansamblu de reguli care organizează
într-o manieră imperativă si durabila un grup de persoane având un
scop bine determinat.
1.2. Evoluţie istorică
Societatea comercială, entitate de natură contractuala, bazata
pe asocierea liberă a membrilor ei, are o istorie de mii de ani.
Codul lui Hamurabi reglementa activitatea comercială în mai
multe dispoziţii referitoare la contractul de locaţiune, de comision,
106
precum si cel de împrumut154. În dreptul roman155, societăţile erau de
mai multe feluri:
 societăţii în cadrul cărora se puneau în comun toate bunurile
prezente si viitoare (societas omnium bonorum);
 societăţii în cadrul cărora se punea în comun un singur lucru
(societas unius rei);
 societăţii în cadrul cărora se puneau în comun veniturile (societas
quaestus);
 societăţi cu un singur fel de afaceri (societas alianius negationis),
ca de pildă societatea publicanilor (societas publicanomm), care
avea drept obiect arendarea impozitelor statului.
Societatea comercială, cu principiile ei atribuite, apare în evul
mediu, în republicile italiene Florenţa, Genova si Veneţia comerţul
maritim si terestru a cunoscut o puternică înflorire la începutul
secolului al XII - lea. Dezvoltarea comunităţilor urbane a condus la
apariţia unor corporaţii ale negustorilor, conduse de ,,consuli", cu
atribuţii judecătoreşti si apărători ai comerţului si corporaţiei.
Meritul deosebit al sistemului corporaţiilor a constat tocmai în
faptul că el a determinat organizarea unei reglementări unitare a
regulilor referitoare la comerţ. Odată cu extinderea schimburilor
comerciale ce au urmat cruciadelor, a apărut societatea în comandita.
Ea a fost reglementată pentru prima oara în Ordonanţa lui
Ludovic al XlV-lea, privind comerţul terestru din 1673.
Marile cuceriri coloniale din secolele XVI si XVII au solicitat
importante capitaluri, care au fost obţinute în Olanda, Franţa, Anglia,
prin înfiinţarea societăţilor anonime pe acţiuni.
Compania Olandeză a Indiilor Orientale (înfiinţată în 1602),
Compania Olandeză a Indiilor Occidentale, Compania Noii Frânte,
Societatea Franceză a Indiilor Orientale, Compania India de Est si
Compania Mărilor Sudului, celebre în epocă, au jucat un rol important
în procesul de colonizare.

154
Vladimir Hanga – Mari legiutori ai lumii, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, pag.31
155
Constantin Tomulescu – Drept privat roman, Tipografia Universitatii Bucuresti, 1972, pag.83

107
Printr-o lege din 1892, în Germania s-a introdus o nouă formă
de societate care s-a extins rapid: societatea cu răspundere limitată.
A fost luată si reglementată în Franţa în 1925 si apoi în alte tari.
Referindu-ne la perioada modernă, este de semnalat faptul că
prima reglementare sistematică si cuprinzătoare a societăţilor
comerciale o reprezintă Codul Comercialfrancez din 1807.
O formă de societate cunoscută sub numele de „societe
generale", este consacrată sub denumirea de societate în nume
colectiv, în baza contractului „de command", se reglementează
societatea în comandită.
Preluând principiile care reglementau marile companii coloniale,
a fost reglementată si societatea anonimă, cu cele două forme ale
sale: societatea pe acţiuni si societatea în comandită pe acţiuni. In ce
priveşte reglementarea societăţilor comerciale în tara noastră, este
de remarcat că primele dispoziţii referitoare la activitatea comercială
au fost cuprinse în Codul Calimachi al Moldovei si Codul Caragea al
Munteniei, ambele în anul 1817. Regulamentele organice de la 1821
au creat „judecători de comerciu", la Bucureşti, precum si un tribunal
de comerţ la Galaţi. In art. 241 al Regulamentului din Muntenia se
prevedea ca „în principatul Valahiei pricinile de cornerciu se vor
judeca după condica de comerciu a Franţei, care se va traduce în
limba românească, luându-se dintr-însa toate câte se vor potrivi cu
starea tării". Tradus în româneşte, Codul Comercial francez avea să
devină, în anul 1840, cel dintâi cod comercial al Munteniei, iar din
1863 a fost extins si în Moldova. Societăţile comerciale capătă o
reglementare amplă, distinctă de cea a societăţilor civile prevăzute
de Codul civil, prin Codul Comercialde la 1887, în vigoare, cu
modificările survenite ulterior, si astăzi. Legiuitorul nostru s-a inspirat,
în cea mai mare parte, după Codul de comerţ italian din 1882,
considerat cel mai modem act al acelor timpuri.
1.3. Delimitarea societăţilor comerciale de alte persoane juridice
• Delimitarea societăţilor comerciale de asociaţii si fundaţii non-
profit

108
Conform art. l alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată,
societăţile comerciale sunt persoane juridice, iar în măsura în care se
constituie pe teritoriul României, sunt persoane juridice de
naţionalitate română. Fie că ne raliem teoriei ficţiunii, fie celei a
realităţii, persoana juridică reprezintă un subiect colectiv de drept,
care, în măsura în care îndeplineşte condiţiile impuse de lege, este
titular de drepturi si obligaţii. Societăţile comerciale sunt persoane
juridice de drept privat, care, spre deosebire de alte persoane juridice
constituite pe baze asociative (asociaţii si fundaţii), au un scop
lucrativ.
Este de remarcat faptul că prin Ordonanţa Guvernului nr.
26/2000156, deşi asociaţiile si fundaţiile sunt definite în chiar cuprinsul
art. l alin. (2) din lege ca fiind persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial, conform art.48 din Ordonanţa, ele pot desfăşura
orice activităţi economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu
si sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.
Astfel, aceasta categorie de persoane juridice se deosebeşte
fundamental de societăţile comerciale, al căror scop principal si nu
accesoriu este obţinerea de profit, acest scop nefiind nicicum
condiţionat sau derivat dintr-o alta cauză ce ar fi dus la constituirea
persoanei juridice. De asemenea, reglementarea nouă cu privire la
asociaţii si fundaţii (reglementare care abrogă dispoziţiile în materie
cuprinse în Legea nr. 21/1924157), stabileşte si dreptul în favoarea
asociaţiilor si fundaţiilor de a înfiinţa societăţi comerciale, dividendele
astfel obţinute fiind obligatoriu de folosit, fie ca reinvestitie în cadrul
acelei societăţi, fie pentru realizarea scopului principal al fundaţiei
sau asociaţiei158. In cadrul celorlalte persoane juridice, societăţile
comerciale prezintă un specific cu totul deosebit, conferit de faptul ca
persoanele care se asociază în vederea constituirii societăţii consimt
să pună în comun anumite bunuri pentru efectuarea de acte de
comerţ.

156
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 39 din 31 ianuarie 2000
157
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 27 din 6 februarie 1924, in prezent abrogata de
O.G.26/2000
158
vezi St.D.Carpenaru Regimul juridic al comerciantilor ,in „Dreptul”nr.6/1992 pag.12
109
• Delimitarea societăţilor comerciale de societăţile civile
Spre deosebire de societăţile comerciale, societăţile civile nu au
calitatea de persoane juridice. Astfel, societatea civilă rămâne doar cu
o natură juridică contractuală, ea reprezentând, conform art. 1491 din
Codul civil, contractul prin care două sau mai multe persoane îşi
manifestă acordul de voinţa, punând în comun anumite bunuri sau
industrie (muncă), cu scopul de a împărţi foloasele ce ar rezulta din
exploatarea acelor bunuri.
Elementul de fond care separă cele două categorii de societăţi
în civile si comerciale este obiectul societăţii. Astfel, în măsura în care
în obiectul contractului de societate sunt incluse activităţi care,
conform art. 3 din Codul comercial, sunt considerate a fi fapte
obiective de comerţ, acea societate este civilă chiar daca ea a fost
constituita cu respectarea formalităţilor impuse de Legea nr.
31/1990159.
Ceea ce apropie însă o societate civilă de una comercială, este
tocmai elementul care declanşează crearea lor, respectiv realizarea
acordului de voinţă între mai multe persoane, care urmăresc
obţinerea unor beneficii, în urma punerii în comun a unor bunuri. Se
poate considera astfel că, din prisma contractuală:
• pe de o parte, ambele societăţi sunt rezultatul unui contract, ce, în
principiu, impune aceleaşi condiţii generale de validitate;
• pe de alta parte, si într-un caz si în celălalt, asociaţii urmăresc un
scop lucrativ.
Este de observat faptul că, în legislaţia unor alte state
europene, modificări legislative au impus o apropiere între regimul
juridic aplicabil societăţilor civile si cel aplicabil societăţilor comerciale
(în special a societăţilor în nume colectiv). Astfel de exemplu, se
recunoaşte si pentru cazul societăţilor civile intervenţia procedurii
falimentului si a lichidării judiciare în cazul încetării plăţilor,
deosebirea constând în competenta instanţelor care intervin în

159
este, de exemplu, cazul societăţilor constituite în vederea cumpărării si vânzării bunurilor imobiliare,
având în vedere faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 pct. l si 2 Cod Comercial coroborate cu
dispoziţiile art. 5 Cod Comercial, pe cale de interpretare, astfel de operaţiuni au întotdeauna natura
juridica a unor acte civile
110
asemenea situaţii (respectiv, tribunalele comerciale, pentru cazul
societăţilor comerciale, si tribunalele de drept comun, pentru cazul
societăţilor civile). La ora actuală, criteriul modern pentru delimitarea
unei societăţii comerciale de o societate civilă este un criteriu formal
opus celui tradiţional, de ordin obiectiv, ce are în vedere obiectivul
activităţii societăţii. Astfel, conform acestui criteriu formal o societate
este comercială în măsura în care este constituită într-una din formele
recunoscute de lege pentru societăţile comerciale (societate în nume
colectiv, în comandită simplă, pe acţiuni, în comandită pe acţiuni, sau
cu răspundere limitata).
1.4. Clasificarea societăţilor comerciale
O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin
intermediul Legii nr.15/1990160, Legea privind transformarea fostelor
unităţi socialiste de stat în societăţii comerciale si regii autonome.
Având în vedere momentul în care a fost adoptată această lege,
ea a încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale ţinând cont
de titularul de capital. Astfel, conform Legii nr. 15/1990, societăţile
comerciale puteau fi:
• societăţi cu capital integral de stat;
• societăţi cu capital mixt (de stat si privat);
• societăţi cu capital integral privat.
In ceea ce priveşte situaţia societăţilor comerciale cu capital
integral de stat (societăţi care la momentul adoptării legii reprezentau
majoritatea), acestea nu aveau calitatea de persoane juridice de
drept public. Patrimoniul societăţii aparţinea societăţii (aceasta având
calitatea de proprietar), statul nefiind decât unic acţionar, titular al
capitalului societăţii. O asemenea soluţie, de altfel, este pe deplin
îndreptăţită, având în vedere că însăşi legea, în cuprinsul art. 20,
stabileşte modul în care, în urma unei evaluări a patrimoniului, acesta
va trece în proprietatea societăţii comerciale. După adoptarea Legii
nr. 31/1990 s-a revenit la clasificarea societăţilor comerciale după
natura lor, în societăţi de capitaluri si societăţi de persoane, având în
vedere enumerarea formelor de societate în cuprinsul legii. Alături de
160
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 98 din 8 august 1990
111
societăţile de persoane si cele de capital, ca societate de graniţă -
care împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane, cât si
de la cele de capital - s-a constituit societatea cu răspundere limitată,
societate care, în special în actuala conjunctura social - economică din
România, reprezintă forma cel mai des uzitată.
Alte criterii de clasificare a societatilor comercial :
• In functie de raspunderea asociatilor
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
• În funcţie de structura capitalului social:
- societăţi comerciale cu capital social împărţit în acţiuni;
- societăţi comerciale cu capital social împărţit în părţi de interese.
• In funcţie de titluri de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă ca toate aceste clasificări, în realitate
sunt circumscrise împărţirii societăţilor comerciale în societăţi de
persoane si societăţi de capital, cu luarea în considerare a
elementelor specifice societăţii cu răspundere limitată. Astfel, de
exemplu, în ceea ce priveşte răspunderea asociaţilor, aceasta este
nelimitată în cazul societăţilor de persoane si limitată la aportul la
capitalul social în cazul societăţilor de capital. Societăţile cu
răspundere limitată, după cum le indică si numele, au împrumutat
această trăsătură de la societăţile de capital, asociaţii în cadrul lor
având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un
capital social împărţit în părţi de interese, în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, capitalul social este împărţit în părţi sociale,
acestea reprezentând o formă specifică a pârtilor de interese.
Societăţile comerciale pot fi clasificate si având in vedere modul
lor de reglementare. Din acest punct de vedere, există:
• societăţi comerciale reglementate de Legea generală (legea nr.
31/l990, republicată);
• societăţi comerciale reglementate de legi speciale:

112
- societăţi bancare, reglementate de Legea nr.58/1998161;
- societăţi agricole, reglementate de Legea nr.36/1991162;
- societăţi de asigurări, reglementate prin Legea
nr.32/2000163.
Prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.30/1997 s-a
modificat fundamental însăşi existenta regiilor autonome, astfel
cum acestea erau reglementate de Legea nr.15/1990. In aceste
condiţii, o parte din aceste regii s-au desfiinţat, o altă parte s-a
transformat si, în sfârşit, cele considerate a funcţiona în domenii
esenţiale ce privesc interesele statului au continuat să existe în forma
iniţială, în ce priveşte cazul regiilor autonome transformate, acestea
s-au reorganizat sub forma unor societăţi naţionale sau companii
naţionale, care însă s-au constituit si sunt considerate a fi societăţi
comerciale, potrivit Legii nr.15/1990. De altfel, asemenea societăţi cu
un anumit specific se regăsesc si în reglementările altor state.
2. Formele societăţii comerciale
2.1. Societăţile de persoane
Noţiuni generale

161
privind activitatea bancară, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 78 din 24 ianuarie
2005.Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 443/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1.035 din 9 noiembrie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 58/1998 a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998 şi a mai fost modificată
prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 130 din 31 martie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 246/2002, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 9 mai 2002; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2000,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 23 mai 2000, aprobată prin Legea nr.
437/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 20 iulie 2001; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 137/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 24
octombrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2002, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 446 din 25 iunie 2002; Legea nr. 485/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 876 din 10 decembrie 2003; Legea nr. 116/2004 privind aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 353 din 22 aprilie 2004; Legea nr. 278/2004 pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de credit,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 30 iunie 2004.
162
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 97 din 6 mai 1991
163
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 148 din 10 aprilie 2000. A mai fost modificata prin :
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2000, aprobată prin Legea nr. 300/2001;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2001, aprobată prin Legea nr. 509/2001;
- Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 414/2002;
- Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 76/2003;
- Legea nr. 403/2004.
113
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea
asociaţilor, si nu capitalul aportat de aceştia în societate.
La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea
între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea
unei societăţi de persoane să fie „intuitu personae".
Sunt societăţi de persoane:
• societăţile în nume colectiv164;
• societăţile în comandita simplă.
Societatea în nume colectiv si în comandită simplă se constituie
prin contract de societate (art. 5 pct. l din Legea nr. 31/1990,
republicată).
• Trăsăturile societăţilor în nume colectiv
• Asociaţii
Societăţile de persoane în general sunt societăţi cu număr mic
de asociaţi (minimum 2 asociaţi)165 si sunt considerate în doctrină
„societăţi închise". Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu
personae", constituindu-se de regulă în familie, sau între persoane ale
căror relaţii se bazează pe încredere, în acelaşi timp, caracterul
„închis" al societăţilor este demonstrat si prin faptul că un asociat nu
poate fi înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor
sociale de care dispune, decât daca toţi ceilalţi asociaţi sunt de
acord166.
• Capitalul social
In societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de
capital social, dar firesc acesta trebuie să existe chiar din momentul
constituirii societăţii, pentru ca altfel nu ar putea dobândi
personalitate juridica. Orice persoană juridică trebuie sa aibă un
patrimoniu.
• Aporturile la capitalul social
In societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de
bunuri: numerar, în natură (bunuri corporale sau incorporale) si
164
vezi Tribunalul Municipiului Bucuresti sectia comerciala decizia nr.576 din 10.06.1992
165
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti, sectia com.decizia nr.676/1992
166
Vezi “Dreptul’ nr.8/1994 pag.93

114
creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este
admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la
capitalul social.
• Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină
„părţi de interese", de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin
titluri negociabile si, în principiu, sunt netransmisibile.
Cesiunea pârtilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al
unui asociat operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a
prevăzut în mod expres continuitatea activităţii cu moştenitorii celui
decedat.
• Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social
nu este suficient pentru plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări
pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor.
Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs)
împotriva celorlalţi coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în
funcţie de modul cum au convenit să participe la beneficii si pierderi,
în lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde
proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu
creditorii societăţii, în schimb, între asociaţi obligaţiile sunt divizibile,
în funcţie de modul de participare la beneficii si pierderi al fiecărui
asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat
răspunde pentru datoriile societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa
încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii trebuie să declare
„averea proprie", deci bunurile mobile si imobile pe care le au în
patrimoniul propriu. Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot
invoca un beneficiu de disciitiune. Potrivit acestui drept, asociaţii
acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească în

115
primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor, si, numai dacă
aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile fiecărui asociat167.
• Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a
asociaţilor. Hotărârile în adunările generale se adoptă, de regulă, cu
unanimitate de vot. Administrarea si reprezentarea societăţilor în
relaţiile cu terţii se face de către unul sau doi administratori (garanţi)
care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi si terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de
regulă, de către asociaţi, aceştia având posibilitatea să desemneze
unul sau mai mulţi cenzori.
• Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze
generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale, dar si
pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea, incapacitatea,
falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile
prevăzute de art. 227 din Legea 31/1990, republicată. Cu privire la
cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de
falimentul unui asociat.
Datorită existentei acestei cauze s-a pus problema dacă
asociaţii în societăţile de persoane dobândesc calitatea de
comerciant.
În doctrina de specialitate168, opinia majoritară este aceea că
asociaţii nu devin comercianţi prin participarea la o societate
calificată „depersoane" si că legiuitorul a avut în vedere situaţia când
un asociat este chiar o societate comercială aflată în stare de
faliment.
• Trăsăturile societăţii în comandită simplă
In general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume
colectiv se regăsesc si în cazul societăţilor în comandită simplă.

167

art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată


168
Smaranda Angheni, op.cit., pag.114
116
Cu toate acestea există insa unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune doua categorii de
asociaţi:
- asociaţi comanditaţi;
- asociaţi comanditari.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a
societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la
conducerea si administrarea patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei
fiind aceia care administrează efectiv societatea. Asociaţii
comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe
câtă vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solitar si nelimitat,
ca si asociaţii in societatea în nume colectiv. În cazul acestei societăţi,
situaţia asociaţilor comanditaţi este asemănătoare cu cea a
asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal
constituită dacă în denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia
dintre asociaţii comanditaţi. Societatea în comandită simplă îşi
încetează existenta în cazul decesului, dispariţiei, punerii sub
interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de
continuare a societăţii cu moştenitorii.
La fel ca si în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauza de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal.
O societate în nume colectiv este valabil constituită dacă are cel
puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în comandită simplă e valabil
constituita dacă are cel puţin un asociat comanditar si un asociat
comanditat.
• Avantajele si dezavantajele societăţilor de persoane
Avantaje :
- asociaţii pot aporta la capitalul social, bunuri si creanţe;
- pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital
social;

117
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de
cenzori.
Dezavantaje:
- răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitata;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar
moştenitorilor, cu excepţia cazului când s-a prevăzut în actul
constitutiv acest lucru;
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a
dobândi calitatea de asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul
constitutiv.
2.2. Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul
aportat de către asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă
relevantă decât calităţile asociaţilor. Sunt societăţi de capital:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită simplă pe acţiuni.
 Societăţile pe acţiuni
Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv,
ce trebuie să cuprindă obligatoriu atât elemente specifice ale
contractului de societate, cât si cele ale statutului de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât
prin subscripţie instantanee, la fel ca oricare altă societate
comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise,
cât si prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari, ce presupun un număr
mare de acţionari la constituire. Ele au existentă valabilă în măsura în
care există minim 2 acţionari.

118
Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire este stabilit, prin lege,
minim 90.000 ron. Capitalul social se poate constitui numai în bani si
în natură. Este posibil să nu fie vărsat întreg capitalul la constituire.
Legea impune ca la constituire să fie vărsat minim 30% din
aportul fiecărui acţionar la capitalul social subscris 169, urmând ca
diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni (în cazul constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană).
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri
negociabile si transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum
sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu seamă
când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice „inter vivos" (vânzare, donaţie), cât si prin acte
juridice (morţis cauza) (testament). In principal, acţiunile sunt
nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul
dreptului) sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de
proprietate). O societate de capital poate emite ca titluri de valoare
atât acţiuni, cât si obligaţiuni.
Răspunderea acţionarilor
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată
la valoarea acţiunilor pe care le deţine fiecare.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor
acţionarilor, si nu al unanimităţii. Organul de conducere este
adunarea generală a acţionarilor, care poate fi ordinară si
extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un
consiliu de administraţie si, eventual, un comitet de direcţie.
Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată si
numai de un singur administrator (conform art. 137 alin.1 din Legea
nr. 31/1991, republicată). Controlul activităţii societăţii se realizează,
în mod obligatoriu, de o comisie de cenzori formată din minimum 3
169
vezi Tribunalul judetean Mures,decizia civila.89 din 17.02.1992
119
cenzori si tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. In toate cazurile, numărul cenzorilor
trebuie să fie impar (conform art. 159 alin.1 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze
generale, comune tuturor societăţilor comerciale, dar si pentru cauze
speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de
lege;
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus si nu s-a dispus
completarea lui în termenul prevăzut de lege.
 Societăţile în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de
dispoziţiile referitoare la societăţile pe acţiuni. Societăţile în
comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în doua
categorii : comanditari si comanditaţi170. Comanditaţi au răspundere
solidară si nelimitată pentru debitele societăţii, în timp ce
comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul
social. Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi.
În societatea în comandită pe acţiuni, administratorii vor putea
fi revocaţi de adunarea generală a acţionarilor, printr-o hotărâre luată
cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte
la deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor, chiar
dacă posedă acţiuni ale societăţii. In rest, toate celelalte trăsături
specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc si în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.
 Avantaje si dezavantaje societăţile de capital prezintă următoarele
avantaje principale:

170
vezi Curtea de Casatie sectia I-adecizia nr.956/1937
120
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor
subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile si transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje
principale:
- existenta unui număr minim de acţionari, respectiv cinci;
- existenta unui capital social minim prevăzut de lege.

 Societatea cu răspundere limitată


Particularităţi
Societatea cu răspundere limitata este o formă intermediara de
societate comercială între societăţile de persoane si societăţile de
capitaluri. Este forma intermediara deoarece, în unele privinţe, se
aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de
capitaluri prezentând însă si particularităţi proprii care îi justifică
autonomia. Societatea cu răspundere limitată este o formă de
societate comercială apărută mai târziu în activitatea comercială.
Prima oara a fost reglementată în anul 1892 în Germania, fiind
preluată în 1925 in Franţa, iar în România si-a găsit consacrarea abia
prin Legea nr. 31/1990, republicată. Aceasta formă de societate a fost
iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale activităţii
comerciale. Intr-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea
în nume colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor
mici, iar societăţile de capitaluri (mai ales societatea pe acţiuni) erau
adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare
anvergură.
Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată
exigentelor fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat
prin introducerea societăţii cu răspundere limitată, ca formă mixta,
care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane,
cât si de la societăţile de capitaluri.
• Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o
societate constituită, pe baza deplinei încrederi, de două sau mai
multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a

121
desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, si
care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act
constitutiv care cuprinde elemente specifice contractului de societate,
dar si cele specifice statutului de funcţionare.
In văzul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va
presupune, evident, numai statutul de funcţionare.
Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea
asociaţilor ca si în cazul societăţii în nume colectiv. Datorită acestui
fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt liber
cesibile. Societatea cu răspundere limitată este o structura juridică
destinata unui număr mic de asociaţi, legea impunând ca numărul de
asociaţi sa nu fie mai mare de 50.
Capitalul social
In cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un
capital minim pentru constituire, respectiv 200 ron.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la
constituire, aporturi care pot consta în bani sau în natură171, legea
neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată si aportul de
creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitata este
împărţit în parti sociale, considerate a fi titluri de valoare
nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în cazul
cesiunii acestora, reguli specifice stabilite de art.202 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată
de adunarea generală a asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale
cu privire la funcţionarea societăţii. In adunarea generală, hotărârile
se adoptă de regulă la majoritatea absolută de voturi, în afara

171
vezi Curtea Suprema de Justitie sect. com,decizia nr.76/14.02.1995,in „Dreptul”nr.12/1995 pag.91-92
122
cazurilor expres prevăzute de lege când se cere o majoritate
calificată.
Adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care
formează voinţa socială, ceea ce înseamnă că actul juridic de tip
contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a
acţionarilor de a numi administratorul şi care încorporează voinţa
socială, unit cu acceptarea de către administrator a funcţiei
încredinţate, se încadrează în tiparul mandatului comercial.
Conţinutul mandatului dat administratorului nu este exclusiv
contractual, reglementarea acestui conţinut fiind completată de
dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperative stabilite în
sarcina administratorului, precum şi la limita mandatului acestuia.
Revocabilitatea mandatului administratorului este de esenţa
acestuia. Şi în cazul revocării abuzive măsura este definitivă,
caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se,
fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă de
vreme ce funcţia de administrator are un caracter "intuitu personae".
Este inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului
revocat în condiţiile în care acesta nu a dovedit că a suferit un
prejudiciu constând în imaginea negativă172.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau
mai multor administratori, numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de
adunarea generala din rândul asociaţilor sau ca persoane din afara
societăţii. Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor
(numirea acestora fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor
este mai mare de 15, conform art.199 alin.3 din Legea nr. 31/1990,
republicată), fie direct de către asociaţii care nu au si calitatea de
administrator.

Răspundere
După cum rezultă si din denumire, în societatea cu răspundere
limitata, răspunderea asociaţilor este limitată. La fel ca si în cazul
172
DECIZIE COMERCIALĂ Nr. 1898 din 11 decembrie 2003, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI -
Secţia a V-a comercială

123
societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru obligaţiile sociale numai
în limita aportului lor.
Dizolvare
Societatea cu răspundere limitata se dizolvă atât pentru cauze
generale, comune tuturor societăţilor comerciale, cât si pentru cauze
specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă si în cazul
societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia,
retragerea, excluderea unui asociat, dacă nu există în actul
constitutiv clauza de continuare a activităţii cu moştenitorii celui
decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte
transformarea societăţii în societate cu răspundere limitată cu unic
asociat173.
Societatea cu unic asociat
Legea română recunoaşte si societăţile unipersonale, sub forma
societăţilor cu răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care
poate fi calificată ca o ficţiune juridică recunoscută si răspândită în
practica societăţilor comerciale. Asociatul unic poate fi atât persoană
fizică, cât si persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu
poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată.
In practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de
regulă, în formă autentică, prin care asociatul unic arată ca nu mai
are o altă societate cu răspundere limitată în care sa fie asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale
existentă în cazul societăţilor cu mai mulţi asociaţi. Asociatul unic
poate fi administratorul societăţii.
De asemenea, pentru a beneficia de drepturi de asigurări
sociale de stat, el poate încheia un contract de asigurare cu direcţia
teritorială de muncă si protecţie socială, urmând să verse contribuţiile
datorate statului în baza acestui contract.

173
vezi Curtea Suprema de Justitie,decizia comerciala 522 din 8.11.1994
124
Avantajele si dezavantajele S.R.L -ului
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele
avantaje principale:
- asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al
societdezavantajeăţii;
- controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu
excepţia cazului când trebuie desemnat cel puţin un cenzor (dacă
numărul asociaţilor este mai mare de 15);
- asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în
actul constitutiv si în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990,
republicată;
- pentru finanţarea si dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu
răspundere limitată poate apela la noi aporturi de capital aduse de o
persoana din afara societăţii, care este interesată ca astfel să se
asocieze. In consecinţa, capitalul social al societăţii se va majora,
iar terţa persoana va dobândi calitatea de asociat.
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele
dezavantaje174:
- cesiunea părtilor sociale se face numai în concordantă cu dispoziţiile
legale potrivit dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic.
Fată de alte persoane, cesiunea pârtilor sociale se face numai dacă
există consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din
capitalul social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze
mai drastice pentru cesiune (de exemplu, aprobarea acesteia cu
unanimitate de voturi);
- aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie
în natură si în numerar. In societăţile cu răspundere limitată aportul
în creanţe sau în industrie (în muncă) este interzis. Potrivit art.16 din
Legea nr.31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt obligatorii
la constituirea oricărui tip de societate. Din redactarea textului de
lege rezultă că aporturile în numerar trebuie să existe numai la
constituirea societăţii. In schimb, în cazul majorării capitalului social
174
Smaranda Angheni si colectiv – societatea cu raspundere limitata de la A la Z, Editura Rentrop &
Straton, Bucuresti, 1998, pag. A10.1-A10.4

125
pot exista numai aporturi în natură. Indiferent de situaţie însă, aportul
în natură trebuie să se predea în momentul constituirii societăţii;
- relaţiile dintre asociaţi au la bază încrederea reciprocă ce există
între aceştia, aspect ce apropie mai mult, din acest punct de vedere,
societăţile cu răspundere limitată de societăţile de persoane, dar
totodată restrânge sfera de mişcare a asociaţilor, în special în ce
priveşte luarea deciziilor.
3. Contractul de societate
3.1. Noţiune si caracteristici
Potrivit art. 1491 Cod civil “Societatea este un contract prin
care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun
cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva ". Aşadar, contractul
de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai multe
persoane convin să constituie un fond comun din aporturile
individuale, pentru a desfăşura o activitate comerciala în urma căreia
să obţină un profit pe care să-1 împartă între ei, de regulă, în funcţie
de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea fondului comun
(capitalul social). Ceea ce este specific contractului de societate este
prezenta elementului subiectiv („afectio societatis"), care consta în
intenţia fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul sau individual, în
schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a
desfăşurării activităţii în comun.
Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate este un contract cu titlu oneros,
comutativ si formal. Caracterul oneros al contractului rezultă explicit
din cuprinsul art. 1491 C.civ. Astfel, fiecare asociat urmăreşte un
„avantaj" patrimonial, un câştig care se concretizează în profitul net
realizat de societate. Contractul de societate are caracter comutativ,
în sensul ca întinderea obligaţiilor pe care si le asuma fiecare asociat
este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Certitudinea existentei si întinderii prestaţiilor este trăsătura
prin care contractele comutative se deosebesc de contractele
aleatorii. Este adevărat că există si în contractele comutative un
oarecare risc cu privire la eventualele pierderi care ar rezultă din
126
activitatea comercială, dar aceasta nu schimbă cu nimic caracterul
cumulativ al contractului de societate. Contractul de societate este un
contract formal.
Daca în dreptul civil contractul de societate are caracter
consensual, întrucât legiuitorul nu impune o anumită condiţie de
forma pentru validitatea lui, în dreptul comercial, potrivit art.5 din
Legea nr. 31/1990, republicata, actul constitutiv se încheie în formă
autentică.
Faptul că asociaţii, pe baza libertăţii de voinţă, stabilesc
conţinutul contractului (obiect social, durata, capital social,
participare la beneficii si pierderi etc.) nu înseamnă că actul de voinţă
al asociaţilor exprimat prin contractul de societate are un caracter pur
consensual.
Dacă forma scrisă ar fi cerută doar ,,ad probationem", ar fi
însemnat ca acordul de voinţă să se exteriorizeze în orice formă
scrisă, nu numai a înscrisului autentic. In consecinţă, contractul ar fi
trebuit să fie considerat valabil încheiat indiferent de formă.
Or, în cazul societăţilor comerciale nu se poate admite ideea
constituirii lor în afara condiţiilor de formă prevăzute de lege.
In lipsa formei autentice, contractul de societate comercială nu
este valabil încheiat si, ca atare, nu va putea conduce la constituirea
legală a unei societăţi comerciale. Aşadar, forma scrisa si
autentificată a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem".
Lipsa acestei forme a actului constitutiv este o cauză de nulitate a
societăţii înmatriculate.
Nulitatea poate fi remediată dacă până la soluţionarea cererii
de constatare a nulităţii de către tribunal se înlătură cauza de
nulitate, autentificându-se actul constitutiv (art. 56 si 57 din Legea nr.
31/1990, republicată).
3.2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea
contractului de societate comercială
Contractul de societate trebuie sa îndeplinească condiţiile
generale de fond, comune tuturor contractelor (cele prevăzute în art.
948-968 C.civ., respectiv capacitatea pârtilor, consimţământul,
127
obiectul si cauza). In plus, în contractele de societate trebuie sa fie
avute în vedere si aspectele referitoare la aporturile la capitalul
social, participarea asociaţilor la beneficii si pierderi, precum si
concretizarea condiţiilor referitoare la „afectio societatis".

Capacitatea juridică a partilor


Orice act juridic, deci contactul de societate comerciala, se
încheie în mod valabil dacă subiectele participante au capacitatea
deplină de folosinţa si de exerciţiu. Asociatul, persoană fizică sau
juridică, trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege, deoarece
constituirea unei societăţi comerciale presupune stipularea unor
aporturi, care înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui ce
aportează, indiferent dacă aportul este în bani, în natură sau în
creanţe. Capacitatea juridica de a contracta este o componentă a
statutului individual al persoanei, aşa încât lipsa acesteia în cazul
unuia dintre asociaţi nu poate influenta validitatea contractului de
societate. Contractul de societate va continua să-si producă efectele
fată de ceilalţi asociaţi care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea
comercială.
Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se
asocia si de a desfăşura în comun o activitate comercială în scopul
obţinerii unui profit pe care sa-1 împartă. Voinţa asociaţilor trebuie să
fie conştienta si liber exprimata, cu scopul de a produce efecte
juridice, si să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ,
respectiv de eroare, doi sau violentă. Eroarea presupune o falsă
reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau persoanele cu care
se asociază cel a cărui consimţământ se află în eroare sau cu privire
la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale
acestuia.
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de
persoane contractul de societate este un contract „intuitu personae",
relevanta majoră are eroarea cu privire la persoana contractantă.

128
Dolul reprezintă o eroare provocata de asociaţi, prin folosirea
unor mijloace dolosive, frauduloase. S-ar putea pune problema
existentei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui bilanţ
fals, întocmit astfel cu intenţia de a induce în eroare un asociat si a-1
determina să subscrie la capitalul social. Violenta se manifesta ca o
formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un râu fizic sau
psihic. Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă doar din
punct de vedere teoretic. Practic, este greu de imaginat că o
persoană consimte sa se asocieze cu o altă persoană care a folosit
constrângerea fizică sau morală pentru a o determina saşi exprime
consimţământul.
In toate situaţiile când se constată existenta vreunui viciu de
consimţământ sancţiunea va fi nulitatea relativa. Ori de câte ori este
posibil, efectele nulităţii vor fi parţiale, pentru menţinerea astfel în
fiinţă a societăţii comerciale, mai ales în cazul când sunt mai mulţi
asociaţi.
Chiar dacă nulitatea ar fi totală oricum trebuie să producă
efecte în continuare clauza referitoare la repartizarea beneficiilor si
pierderilor, dacă societatea si-a început activitatea. Aceasta clauză
produce efecte până în momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul
societăţii. Obiectul contractului de societate comercială constă în
prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce obiectul
societăţii constă în activităţile pe care urmează să le realizeze
societatea, respectiv: producţie, comerţ, import-export, prestare de
servicii, executare de lucrări.
Ca si în cazul oricărui contract, si în contractul de societate
comercială obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să
constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit,
moral si să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni
contrare legii sau dacă este inserată în contract aşa numită,,clauză
129
leonină", prin care se prevede fie ca una din părţi participă la
încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi
obligat să suporte eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta
va participa numai la profit, nu si la pierderi). Există unele activităţi
ale societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile
admise de lege si pentru care societatea este obligată sa obţină
avizul prealabil al organului de stat competent în domeniul respectiv.
De exemplu, pentru comercializarea de produse farmaceutice este
necesar avizul Ministerului Sănătăţii sau pentru operaţiuni bancare
este nevoie de obţinerea avizului Băncii Naţionale a României. Dacă
obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit ori
imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi
nulitatea absolută a contractului.
În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată ulterior
că obiectul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pe lângă
nulitatea absoluta a contractului societatea respectivă se va dizolva,
iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.
Clauza (scopul) contractului de societate comercială
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea
unei comunităţi de bunuri afectate realizării activităţii de comerţ, cu
scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit între asociaţi, fie
în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de
înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a
fiecăruia la impartirea beneficiilor. Cauza contractului de societate
trebuie sa fie reala, licita, morala si in concordanta cu regulile de
convieţuire sociala. Nerespectarea acestor condiţii are drept
consecinţa nulitatea absoluta a contractului de societate încheiat,
asociaţii fiind repuşi in situaţia anterioara realizării acordului de
voinţa.
Daca desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se
produce după începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la
restituirea aportului fiecăruia la capitalul social, cat si la repartizarea
beneficiilor si, eventual, a pierderilor înregistrate pana la momentul
desfiinţării.
130
3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond speciala a
contractului de societate comerciala
Aportul consta in aducerea in comun a unui bun. Se poate
aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa
asupra acestuia. Deşi formularea cuprinsa in textul de lege este
imprecisa, totuşi este evident ca prin aport se înţelege transmiterea
unui drept din patrimoniul celui care aportează in patrimoniul
societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. In
contraprestaţie, asociatul va primi una sau mai multe părţi sociale sau
acţiuni. Termenul de „aport" are un dublu sens:
• aport in sens de obligaţie de aportare;
• aport in sens de bunuri care formează obiectul raportului
obligational de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contactului de societate.
Exista aporturi si in cazul unor structuri economice lipsite de
personalitate juridica, cum ar fi asociaţiunea in participaţiune (art.
251-256 Cod comercial) sau, potrivit legislaţiei franceze, grupările de
interes economic175. Cu toate acestea, aporturile au cel mai important
rol in cazul societăţilor comerciale întrucât din momentul reunirii lor
aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii (capitalul
societăţii).
Operaţiunea juridica de aportare se prezintă sub forma unui
contract cu titlu oneros si translativ de drepturi. Daca aportul consta
in transmiterea dreptului de proprietate, aportul are aceleaşi obligaţii
ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii si pentru
evactiune, in timp ce societatea comerciala are drepturile
asemănătoare cumpărătorului din contractul de vânzare-cumpărare.

175
reglementate si in tara noastra prin LEGE Nr.161din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie
2003, titlul V, art.118 din. In acceptiunea legii, grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere
între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective. Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant.

131
In privinţa obligaţiilor, societatea este obligata sa atribuie
asociatului părţi sociale sau acţiuni care sa confere titularului drepturi
patrimoniale de creanţa cu privire la dividende precum si drepturi
nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege si de a fi ales in
organele de conducere ale societăţii). Diferenţa intre ,,vânzare" si
,,aportare" consta in faptul ca in cazul vânzării, părţile contractante
cunosc existenta si întinderea prestaţiilor, in timp ce in cazul aportării
asociatul cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează
primind in contraprestaţie părţi sociale sau acţiuni, dar nu cunoaşte
cu certitudine daca va incasa beneficii. Obţinerea de beneficii depinde
de activitatea societăţii, care este influenţată de aşa-numitele „riscuri
in afaceri". Daca obligaţia de aportare se refera la transmiterea
dreptului de folosinţa, asociatul are aceleaşi obligaţii ca si locatorul
din contractul de locaţiune. Fiecare asociat are obligaţia de a aporta
la patrimoniul societăţii. Aporturile care formează patrimoniul iniţial al
societăţii pot fi inegale si de natura diferita. In toate cazurile
aporturile trebuie sa fie efective. Absenta aporturilor sau fictivitatea
unui aport poate sa antreneze nulitatea absoluta a contractului de
societate.
Spre exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet
de invenţie perimat). De asemenea, nu se admite aportul unui bun
grevat de sarcini (ipoteca, gaj) a căror valoare este cu mult
superioara valorii bunului aportat.
Obiectul obligaţiei de aportare
a) Aportul in numerar
Aportul in numerar este aportul in bani (lichidităţi) si este cel
mai utilizat. Potrivit art.15 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicata,
aporturile in numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei forme de
societate. Nu trebuie confundat aportul in numerar cu finanţarea
societăţii, prin efectuarea unor depuneri de bani de către asociaţi.
Asociaţii pot sa avanseze diferite sume de bani societăţii pe
baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrează
in contul curent al societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi

132
(finanţări) pe care le pot face asociaţii, aportul in numerar este
înregistrat in bilanţul contabil in contul „capital".
b) Aportul in natura
Aportul in natura poate sa constea in următoarele: bunuri
imobile, mobile, fond de comerţ, brevete de investiţie, in general
orice bunuri de producţie care sunt in circuitul comercial si pot fi
transmise in patrimoniul unei societăţi comerciale. Aportul in natura
este posibil la orice forma de societate comerciala. Evaluarea
aportului in natura se poate face convenţional sau de către experţi.
Evaluarea trebuie făcuta in mod obligatoriu de către expert daca:
• forma de societate este S.R.L. cu unic asociat. Soluţia legiuitorului
este data in scopul ocrotirii intereselor creditorilor, întrucât
capitalul social reprezintă gajul creditorilor care ar putea fi
defavorizaţi printr-o evaluare lăsata la aprecierea celui care
aportează bunurile;
• în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publica si subscriitorii nu sunt de acord cu evaluările făcute de
fondatori176
• ori de cate ori instanţa de judecata dispune efectuarea unei
expertize de evaluare a aportului in natura. Instanţa de judecata
dispune efectuarea unei expertize de evaluare a aportului in
natura.
c) Aportul in creanţe
Aportul in creanţe (titluri) este posibil numai in cazul societăţilor
de persoane. Fiind vorba de creanţe neîncasate, se poate pune
problema naturii aportului, daca acesta este in numerar sau in natura
(propriu-zis). Este de preferat soluţia calificării ca fiind totuşi aport in
natura, căci valoarea creanţei nu depinde numai de valoarea
nominala (înscrisa pe titlu), ci si de solvabilitatea debitorului. De
aceea este nevoie de o evaluare chiar a creanţelor. In legislaţia
romana, legiuitorul - ocrotind-o pe cesionara (respectiv societatea
comerciala) - a dispus prin art. 84 pct. l din Legea nr. 31/1990,
republicata ca cedentul (asociatul) sa răspundă in mod solidar cu
176
in cazul majorării capitalului social prin aport in natura la societăţile pe acţiuni
133
debitorul cedat pentru efectuarea plaţii creanţelor cedate. Cedentul
dispune insa de acel beneficiu de discuţie, in sensul ca poate sa
pretindă societăţii cesionare sa-1 urmărească pe debitorul cedat si
numai daca acesta este insolvabil cedentul sa fie obligat la plata.
Daca cedentul asociat ar fi un fidejusor (garant) al debitorului cedat,
societatea cesionara ar putea sa-1 urmărească direct pe cedent
pentru acoperirea creanţelor, căci potrivit art. 42 alin. 2 Cod
comercial fidejusorii răspund in mod solidar cu cei ale căror creanţe le
garantează fără a mai putea invoca acel „beneficiu de discuţie".
Cedentul asociat desigur nu poate fi calificat fidejusor al
debitorului cedat, insa potrivit art. 84 pct.2 din Legea nr. 31/1990,
republicata va răspunde de suma datorata daca nu s-a obţinut plata
de la debitorul cedant plus dobânda calculata din ziua scadenta
creanţelor aprobate.
d) Aportul in munca (industrie)
Aportul in munca consta in angajamentul pe care si-1 asuma
asociatul de a desfăşura o activitate in societate punând la dispoziţia
acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, inclusiv diligentele sau
demersurile făcute de fondatori in timpul constituirii societăţii. Aportul
in munca (industrie) are următoarele trasaturi:
• reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv si pentru viitor.
Potrivit art.15 pct.4 din Legea nr.31/1990, republicata,
prestaţiile in munca nu pot constitui aport la formarea sau
majorarea capitalului social. Aporturile in munca nu fac parte din
capitalul social, pentru ca ele nu pot servi drept garanţie (gaj)
pentru creditori, dar sunt socotite aporturi in societate in
patrimoniul social;
• aportul in munca nu conferă asociatului dreptul la plaţi sociale, ci
doar dreptul de a participa la beneficii si la împărţirea activului
social, rămânând obligat sa participe la pierderi;
• evaluarea aportului in munca se poate face convenţional si, in lipsa
vreunei stipulatiuni, se aplica art. 1151 alin. 2 C.civ., potrivit căruia
aportul in munca reprezintă partea cea mai mica in numerar sau in
natura asusa de un alt asociat. Aportul in munca este exclus in
134
cazul societăţilor cu răspundere limitata si admisibil doar la
societăţile de persoane.
3.4. Capitalul social
Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul in munca,
formează capitalul social. Bunurile care compun capitalul social au un
regim juridic diferit de cel aplicabil celorlalte bunuri care se afla in
patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic si contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul
creditorilor sociali. Din punct de vedere juridic, capitalul social
reprezintă gajul creditorilor sociali. Orice modificare la capital
(structura capitalului social, valoarea etc.) trebuie sa respecte
normele legale de publicitate, in principal efectuarea menţiunii in
registrul comerţului. Reducerea capitalului si majorarea lui se face in
condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea dreptului de opoziţie al
creditorilor in cazul reducerii capitalului, al fuziunii si al dizolvării
societăţii.
Capitalul social poate fi majorat prin noi aporturi fie din
dividende, fie din rezervele societăţii. Capitalul social prezintă un
interes si pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende si la
conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe
care ii deţine fiecare asociat din capitalul social. Din punct de vedere
contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. In momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifica cu capitalul
social.
Disocierea intre capital si patrimoniu apare imediat după
înregistrarea in contabilitate a primelor datorii ale societăţii, respectiv
cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii.
Ulterior, in măsura in care societatea obţine beneficii (profit),
activul patrimonial creste depăşind capitalul social.
Pe plan contabil, in bilanţ, capitalul social apare ca pasiv, căci
societatea are obligaţia restituirii aporturilor către asociaţi in
momentul dizolvării si lichidării societăţii. Cu toate acestea, bunurile
aportate figurează la activ si numai din punct de vedere valoric apar
135
la pasivul patrimoniului (ca datorii ale asociaţilor fata de asociaţi).
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii. Fondurile
proprii cuprind capitalurile si rezervele. Acestea sunt sumele investite
de asociaţi, spre deosebire de sursele exterioare de finanţare
(împrumuturile).
3.5. Participarea la beneficii si pierderi
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, in principal,
obţinerea de beneficii care urmează sa fie împărţite intre asociaţi.
Obţinerea de beneficii si partajarea lor intre asociaţi este un
scop comun tuturor forjelor de asociere, chiar daca este o societate
civila sau o asociaţiune in participaţiune. Ceea ce particularizează
societate comerciala este faptul ca, pe lângă obţinerea de beneficii si
împărţirea lor, societatea urmăreşte si obţinerea unei economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu
urmăresc împărţirea beneficiilor si nici a economiilor sunt asociaţiile
cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine rezultate
financiare care sa servească dezvoltării lor. Legislaţia societăţilor
comerciale nu conţine o definiţie cu privire la „beneficii". Beneficiul
poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajuta
la formarea averii societăţilor. Aceasta definiţie nu este in toate
cazurile valabila, căci beneficiile pot consta nu numai in sume de
bani, ci si in alte bunuri materiale. Exista societăţi care împart
asociaţilor, cu titlu de beneficii, bunurile pe care le-au produs (de
exemplu, societăţile constituite in agricultura).
Raportul dintre beneficii si dividende
Potrivit art.67 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul
este cota-parte din beneficiu ce se va plaţi fiecărui asociat.
Aşadar, dividendul este o parte din beneficiu si deci nu se poate
confunda cu acesta. Dividendele se distribuie asociaţilor proporţional
cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit
de adunarea generală a asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile
speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz
136
contrar, societatea comercială va plăti daune-interese pentru
perioada de întârziere, la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a
aprobat situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu
s-a stabilit o dobândă mai mare. In lipsa unei stipulatiuni exprese,
dividendele se vor plaţi in proporţie cu cota de participare la capitalul
social.
Dividendele se pot distribui numai daca exista profituri
determinate potrivit legii (art.67 pct.3 din Legea nr.31/1990,
republicata). Beneficiile sunt fictive in cazul când la încheierea
exerciţiului financiar al societăţii nu exista beneficii distribuabile.
Daca se distribuie beneficii fictive, operaţiunea este ilicita si are
drept consecinţa răspunderea administratorului chiar penala, daca
fapta întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de inselaciune
sau a altei fapte prevăzuta de legile penale sau cele extrapenale. Din
punct de vedere civil, asociaţii care au încasat dividende fictive vor fi
obligaţi la restituirea lor către societate (art. 67 pct.4 din Legea nr.
31/1990, republicata).
Dreptul material la acţiune privind restituirea dividendelor se
prescrie in termen de 3 ani de la data distribuirii lor. Dividendele care
se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin cesionarului, în afară
de cazul în care părţile au convenit altfel.

Împărţirea beneficiilor si pierderilor


Măsura diviziunii este determinata de valoarea aporturilor
sociale, daca nu se convine altfel, legea interzicând ca un asociat sa
perceapă totalitatea câştigurilor realizate si sa fie scutit de
participarea la pierderi (clauza leonina). O asemenea clauza va fi
nula. Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa pârtilor de a duce si
exploata ceva in comun, împărţind foloasele si riscurile (pierderile ce
ar rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea
societăţii comerciale, ca persoana juridica, ca entitate distincta de
persoana asociaţilor.
137
4. Constituirea societăţilor comerciale
4.1. Noţiuni generale
Orice societate comerciala se constituie parcurgându-se, in
principal, doua etape:
• redactarea actului constitutiv si autentificarea acestuia in condiţiile
impuse de lege;
• înmatricularea societăţii in registrul comerţului.
In prezent, procedura de înregistrare a societăţilor comerciale
este reglementata de Ordonanţa de urgenta nr.75/2004177.

4.2. Actul constitutiv al societăţii comerciale


Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv si in comandita
simpla este contractul de societate, iar al societăţii pe acţiuni, in
comandita pe acţiuni sau cu răspundere limitata este contractul de
societate si statutul. Societatea cu răspundere limitată se poate
constitui şi prin actul de voinţă al unei singure persoane. În acest caz
se întocmeşte numai statutul. Contractul de societate şi statutul pot fi
încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Când se
încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi
denumite, de asemenea, act constitutiv. Din punct de vedere practic,
denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât şi
contractul de societate şi/sau statutul societăţii. În cazurile în care
contractul de societate şi statutul constituie acte distincte, acesta din
urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi clauze
reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii. Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se
semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de
fondatori. Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la
oficiul registrului comerţului. Forma autentică a actului constitutiv
este obligatorie atunci când:

177
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la
înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice,
înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, PUBLICATĂ
ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie 2004
138
a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află
un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită
simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor
de societăţi comerciale este cel legat de noţiunea de fondatori ai
societăţii.
Legea face referire in doua situaţii la noţiunea de fondator:
• sunt fondatori, in temeiul art. 6 din Legea nr.31/1990, republicata,
semnatarii actului constitutiv, precum si persoanele care au un rol
determinant in constituirea societăţii;
• sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei
societăţi pe acţiuni prin subscripţie publica, întocmind prospectul
de emisiune pe care urmează sa ii dea publicităţii.
Prin reglementarea dubla a aceleiaşi noţiuni având doua
înţelesuri, se poate crea o confuzie intre persoanele care participa
iniţial la constituirea unei societăţi si cele care au calitate aparte in
cazul societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie publica. In
doctrina178 s-a încercat o definire a fondatorilor in sensul Codului
comercial, considerându-se ca aceştia sunt persoanele care
colaborează in cele mai variate forme la constituirea unei societăţi
comerciale, indiferent daca după constituirea societăţii vor avea sau
nu calitatea de asociat. Pe de alta parte, actul constitutiv, chiar si in
cazul societăţii pe acţiuni, este semnat de către reprezentanţii tuturor
asociaţilor, indiferent daca au fost sau nu fondatorii subscripţiei.
Problema se impune cu atât mai mult rezolvata, cu cat Legea
nr. 31/1990, republicata, reglementează in cuprinsul unui întreg
capitol sancţiuni specifice, cele mai multe fiind aplicabile si
fondatorilor.
In aceste condiţii se impune a se avea in vedere:
178
Elena Circei – Societatile comerciale pe actiuni, Editura ALL BECK, Bucuresti, 1999, pag.86-88
139
• un sens larg al noţiunii de fondatorii: acele persoane care îşi dau
consimţământul la constituirea societăţii comerciale, inclusiv
persoane cu rol determinat in constituirea societăţii, cu condiţia sa fie
asociaţi;
• un sens restrâns al noţiunii de fonduri: numai membrii fondatori ce
hotărăsc cu privire la constituirea unei societăţi pe acţiuni prin
subscripţie publica.
Pentru ca o persoana sa poată fi considerata fondator, conform
Legii nr. 31/1990, republicata, este necesar ca ea sa îndeplinească
următoarele condiţii:
- sa aibă capacitate deplina de exerciţiu;
- sa nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasa, abuz de
încredere, fals si uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie
mincinoasa, dare/luare de mita sau pentru vreo infracţiune
reglementata de Legea nr.85/2006179, republicata.
Se observat ca, de fapt, aceste condiţii sunt necesare a fi
îndeplinite de către orice asociat, deoarece nu poate fi asociata o
persoana care nu are capacitate deplina de exerciţiu. S-a apreciat ca
ar fi posibila si participarea unei persoane fără capacitate deplina de
exerciţiu ca asociat in cadrul unei societăţi comerciale, respectiv a
unui minor prin ocrotitorul sau legal sau a unui interzis prin
intermediul curatorului, in măsura in care aceasta participare la
constituirea unei societăţi poate fi privita ca o forma de plasament de
capital. Consideram ca atâta vreme cat art.6 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicata stabileşte in mod clar ca nu pot avea calitatea
de fondatori - in sensul de persoane semnatare a unui contract de
societate - persoanele incapabile, nu ar fi de admis ca minorul sau
interzisul, prin reprezentant, sa poată încheia astfel de acte de
dispoziţie, nici chiar cu acordul autorităţilor tutelare. Dincolo de textul
de lege, ar putea fi adus ca argument si faptul ca asociatul
dobândeşte si o serie de drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi
dreptul de a participa la adoptarea hotărârilor in cadrul adunărilor

179
publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, 22 noiembrie 2006
140
generale, drepturi care interesează direct persoana asociata si care
deci nu s-ar putea exercita prin reprezentant.
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele
necesare ce urmează a se depune le oficiul registrului comerţului sunt
declaraţii pe proprie răspundere ale asociaţilor180, prin care aceştia
atesta faptul ca îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre
aceste condiţii figurând si cea referitoare la faptul ca nu au fost
condamnaţi pentru una din infracţiunile enumerate de art.6 alin.2 din
Legea nr.31/l 990, republicata).

Conţinutul actului constitutiv


Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie sa
cuprindă unele menţiuni comune, cum ar fi:
- identificarea asociaţilor;
- denumirea societăţii si forma acesteia;
- durata societatii;
- sediul principal si eventualele sedii secundare (sucursalele, puncte
de lucru, birouri, agenţii, etc.);
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de
activitate;
- capitalul social subscris si vărsat de asociaţi;
- organele de conducere, de administrare si de control al societăţii;
- modul de participare la beneficii si pierderi;
- cauzele de dizolvare si modalitatea de lichidare a patrimoniului
societăţii.

Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.


Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită
simplă sau cu răspundere limitată va cuprinde:
180
pentru fondatori, administratori, reprezentanţi, cenzori, numiţi prin actul constitutiv: declaraţia pe
propria răspundere, din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile legale pentru deţinerea acestor calităţi.
Declaraţia poate fi făcută în formă autentificată de notarul public sau în faţa judecătorului delegat ori a
directorului oficiului registrului comerţului. De asemenea, declaraţia va putea fi prezentată în forma
atestată de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 ori va putea fi inclusă în actul constitutiv sau modificator
autentic; articolul 32, alin.2, lit.b din NORME METODOLOGICE Nr. 773 din 21 aprilie 1998 privind
modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 176 din 11 mai 1998
141
a) datele de identificare a asociaţilor; la societatea în
comandită simplă se vor arăta şi asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi
a activităţii principale;
d) capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar sau în natură, valoarea aportului în natură şi modul evaluării.
La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor
sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau
administratorii neasociaţi, datele lor de identificare, puterile ce li s-au
conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
e^1) în cazul societăţilor cu răspundere limitată, dacă au fost
desemnaţi cenzorii sau auditorul financiar, datele acestora de
identificare;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se
înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe


acţiuni va cuprinde:
a) datele de identificare a fondatorilor; la societatea în
comandită pe acţiuni vor fi menţionaţi şi asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi
a activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care
societatea are un capital autorizat, cuantumul acestuia;

142
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură,
numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele sau, după caz,
denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea
dacă sunt nominative sau la purtător;
f^1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul,
valoarea nominală şi drepturile conferite fiecărei categorii de acţiuni;
f^2) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv a primilor membri ai consiliului de
supraveghere;
g^1) puterile conferite administratorilor şi, după caz,
directorilor, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
h) datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor
financiar;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi
controlul gestiunii societăţii de către organele statutare, numărul
membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a acestui
număr;
i^1) puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după
caz, directorilor, respectiv membrilor directoratului, şi dacă ei
urmează să le exercite împreună sau separat;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor;
l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte
asemenea unităţi fără personalitate juridică -, atunci când se
înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru înfiinţarea lor
ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
m) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării
societăţii sau până în momentul în care societatea este autorizată să
îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea

143
autorizaţiei în cauză, precum şi identitatea beneficiarilor unor astfel
de avantaje;
n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită
pe acţiuni;
o) cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor
pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi


simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv
sau prin subscripţie publică. În cazul unei subscrieri integrale şi
simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului
constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic
de 30% din cel subscris.
Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată:
a) pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen
de 12 luni de la data înmatriculării societăţii;
b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen
de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în
comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic
de 2.
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate
fi mai mic de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale, care nu pot fi
mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri
negociabile.

4.3. Formalitati specifice privind actul constitutiv si constituirea


societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publica
Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie
instantanee, fie prin subscripţie publica. In cazul subscripţiei
instantanee, procedura de constituire este, in principiu, identica cu
cea care intervine in cazul constituirii oricărei forme de societate
144
comerciala. In cazul subscripţiei publice, Legea nr.31/1990,
republicata, stabileşte o etapa prealabila, care, practic, presupune
însăşi procedura de realizare a subscripţiei.

Prospectul de emisiune
Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie
publica debutează cu întocmirea unui înscris, numit prospect de
emisiune, care trebuie sa îndeplinească condiţiile de validitate de
fond, de forma si de procedura prevăzute de lege. Scopul acestei faze
procedurale este de a atrage economiile publicului pentru a subscrie
acţiuni necesare formarii capitalului social al societăţii.
a) condiţii de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publica întocmesc
un prospect de emisiune, care cuprinde in conţinutul sau, in principal,
elementele care trebuie sa le cuprindă însuşi actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni, mai puţin datele referitoare la administrarea si
controlul societăţii.
Totodată, in cuprinsul prospectului de emisiune trebuie stabilita,
in mod expres, data încheierii subscripţiei.
b) condiţii de forma privind prospectul de emisiune
Prospectul de emisiune se întocmeşte in forma scrisa si
autentificata, fiind semnat de către toţi membrii fondatori. Condiţia de
forma impusa de lege prospectului de misiune reprezintă o condiţie
de validitate pentru însuşi actul prealabil necesar la constituirea unei
societăţi pe acţiuni prin aceasta modalitate.
c) condiţii de procedura privind prospectul de emisiune
Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la oficiul
registrului comerţului din judeţul in care urmează a se stabili sediul
societăţii, actul astfel întocmit fiind supus unui control jurisdicţional,
asigurat de judecătorul delegat de la oficiul registrului comerţului.
Judecătorul delegat va controla îndeplinirea condiţiilor de fond si de
forma ale prospectului de emisiune. Concret, judecătorul delegat va
controla:

145
- cuprinderea in conţinutul prospectului de emisiune a tuturor
elementelor care trebuie sa se regăsească si in conţinutul actului
constitutiv;
- menţionarea expresa a datei închiderii subscripţiei;
- forma autentica a actului si semnarea acestuia de către toţi
acţionarii fondatori.
In situaţia in care din conţinutul unui prospect de emisiune
lipseşte unul din elementele stabilite de lege pentru actul constitutiv
al unei societăţi pe acţiuni (mai puţin aspectele legate de
administrator si cenzor), acesta va fi lovit de nulitate. In măsura in
care judecătorul delegat constata ca prospectul cuprinde in conţinutul
sau toate aspectele impuse de lege, este semnat de către toţi
membrii fondatori si îmbracă forma autentica, va autoriza publicarea
prospectului. In măsura in care prospectul de emisiune nu cuprinde
toate menţiunile impuse de lege este lovit de nulitate absoluta.

Subscrierea acţiunilor
Prin intermediul subscrierii, o persoana, denumita subscriitor,
accepta oferta fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe
acţiuni, aducând ca aport o suma de bani cel puţin egala cu nivelul
nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel. Din punct
de vedere al subscriitorului, actul sau are valoarea unui act unilateral
de voinţa, o declaraţie proprie prin care se angajează sa facă parte ca
acţionar din viitoarea societate ce urmează a fi constituita. Ca
operaţiunea in sine insa, subscrierea apare ca act bilateral, fiind
rezultatul realizării acordului intre oferta fondatorilor si acceptarea
subscriitorilor. Problema care s-a pus insa in doctrina a fost aceea de
a califica daca actul subscriitorului este un act civil sau de comerţ,
marea majoritate a doctrinei opinând in sensul ca subscrierea de
acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător constituirii unei
societăţi comerciale. Persoanele care accepta prospectul de emisiune
îşi subscriu acţiunile cu care intervin in societate pe exemplarele
prospectelor de emisiune vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea propriu-zisa a acţiunilor presupune:
146
- atributele de identificare ale subscriitorului (nume,
prenume/denumire, domiciliu/sediu);
- numărul acţiunilor subscrise;
- data in care s-a realizat subscrierea;
- declaraţia expresa ca subscriitorul cunoaşte si accepta prospectul de
emisiune, astfel cum acesta a fost formulat.
Subscrierea reprezintă o forma expresa de acceptare a
intervenţiei subscriitorilor in cadrul societăţii comerciale in formare si
aderarea la elementele de baza ale actului constitutiv. Cu toate
acestea, conform art.18 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata,
participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori in folosul
lor, chiar daca au fost acceptate de subscriitori, prin semnarea
prospectului de emisiune, nu au ca efect decât in măsura in care sunt
aparte aprobate in cadrul adunării constitutive. Dacă există aporturi
în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea
autorizaţiei, operaţiuni încheiate de fondatori pe seama societăţii ce
se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii
vor solicita judecătorului-delegat numirea unuia sau mai multor
experţi.

Adunarea constitutiva
Voinţa asociaţilor si a subscriitorilor de a constitui o societate pe
acţiuni prin subscripţie publica este expres manifestata in cadrul
adunării constitutive. Adunarea constitutivă are următoarele obligaţii:
a) verifică existenţa vărsămintelor;
b) examinează şi validează raportul experţilor de evaluare
a aporturilor în natură;
c) aprobă participările la profit ale fondatorilor şi operaţiunile
încheiate în contul societăţii;
d) discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii, membrii
prezenţi reprezentând, în acest scop, şi pe cei absenţi, şi îi
desemnează pe aceia care se vor prezenta pentru autentificarea

147
actului şi îndeplinirea formalităţilor cerute pentru constituirea
societăţii;
e) numeşte primii membri ai consiliului de administraţie,
respectiv ai consiliului de supraveghere, şi primii cenzori sau, după
caz, primul auditor financiar.

Adunarea constitutiva se întruneşte, după închiderea subscrierii


pe baza convocării ce revine in sarcina membrilor fondatori.
In acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca intr-un termen
de maximum 15 zile de la momentul închiderii subscrierii sa convoace
adunarea constitutiva, publicitatea convocării fiind asigurata prin
Monitorul Oficial si prin intermediul a doua ziare de larga răspândire.
Convocarea publica trebuie realizata cu cel puţin 15 zile înainte de
data fixata pentru desfăşurarea adunării constitutive, înştiinţarea
trebuie sa cuprindă cel puţin data si locul de desfăşurare a adunării si
precizarea problemelor ce vor fi supuse discuţiei. Adunarea alege un
preşedinte şi doi sau mai mulţi secretari. Participarea acceptanţilor se
va constata prin liste de prezenţă, semnate de fiecare dintre ei şi
vizate de preşedinte şi de unul dintre secretari. Oricare acceptant are
dreptul să facă observaţii asupra listei afişate de fondatori, înainte de
a se intra în ordinea de zi a adunării, care va decide asupra
observaţiilor.
Fondatorii iau asupra lor consecinţele actelor şi ale cheltuielilor
necesare constituirii societăţii, iar dacă, din orice cauză, aceasta nu
se va constitui, ei nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor.
Fondatorii sunt obligaţi să predea consiliului de administraţie,
respectiv directoratului, documentele şi corespondenţa referitoare la
constituirea societăţii, în termen de 5 zile. Fondatorii şi primii membri
ai consiliului de administraţie, respectiv ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, sunt solidar răspunzători, din momentul
constituirii societăţii, faţă de societate şi de terţi pentru:
- subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea
vărsămintelor stabilite de lege sau de actul constitutiv;

148
- existenţa aporturilor în natură181
- veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii
societăţii.
Fondatorii sunt răspunzători, de asemenea, de valabilitatea
operaţiunilor încheiate în contul societăţii înainte de constituire şi
luate de aceasta asupra sa. Adunarea generală nu va putea da
descărcare fondatorilor şi primilor membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului şi ai consiliului de
supraveghere, pentru răspunderea ce le revine, timp de 5 ani.

Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutiva au dreptul sa participe, alături de
membrii fondatori, numai persoanele care au acceptat subscripţia. In
acest scop, legea impune membrilor fondatori (împuterniciţi cu
organizarea adunării constitutive) sa afişeze la locul unde urmează a
se desfăşura adunarea o lista a comercianţilor subscripţiei, cu
menţionarea numărului de acţiuni corespunzătoare pentru fiecare
dintre acceptanţi. Lista se afişează cu cel puţin 5 zile înaintea de data
fixata pentru desfăşurarea adunării constitutive. Adunarea
constitutiva va avea loc la momentul stabilit de înştiinţare, dar nu mai
târziu de 2 luni de la momentul in care s-a încheiat subscripţia.
Asupra listei astfel afişate, oricare dintre acceptanţi poate formula
observaţii, pe care le va pune in discuţie in adunarea generala înainte
de intrarea in ordinea de zi, adunarea generala fiind singura
îndreptăţită sa decidă cu privire la aceste observaţii.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor adunării generale, la
demararea dezbaterilor se va alege un preşedinte de şedinţa si doi
sau mai mulţi cenzori. Prezenta acceptanţilor in cadrul adunării
constitutive se constata in baza unor liste semnate de fiecare
acceptant prezent si vizate de preşedinte si de unul din secretari.
Pentru ca o adunare constitutiva sa fie legal constituita, in cadrul ei
trebuie sa participe cel puţin jumătate plus unul din numărul total de
acceptanţi. Acceptanţii pot participa la adunarea constitutiva si printr-
181
vezi Decizia nr.1664/R 26.08.2005 Curtea de Apel Galati – sectia comerciala,maritima si fluviala
149
un reprezentant, împuternicit pentru o asemenea operaţiune printr-o
procura speciala. Legea nu admite insa ca un împuternicit sa
reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.

Modul de votare
În adunarea constitutivă, fiecare acceptant are dreptul la un
vot, indiferent de acţiunile subscrise. El poate fi reprezentat şi prin
procură specială. Nimeni nu poate reprezenta mai mult de 5
acceptanţi.
Acceptanţii care au constituit aporturi în natură nu au drept de
vot în deliberările referitoare la aporturile lor, chiar dacă ei sunt şi
subscriitori de acţiuni în numerar ori se prezintă ca mandatari ai altor
acceptanţi. Adunarea constitutivă este legală dacă sunt prezenţi
jumătate plus unu din numărul acceptanţilor şi ia hotărâri cu votul
majorităţii simple a celor prezenţi.

Capitalul social
O societate comerciala pe acţiuni se poate constitui in măsura
in care întregul capital prevăzut in prospectul de emisiune a fost
subscris.
In ceea ce priveşte vărsarea efectiva a capitalului subscris, art.
20 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, pentru aportul in numerar
fiecare acceptant are obligaţia de a varsă cel puţin jumătate din
valoarea acţiunilor subscrise, diferenţa urmând a fi vărsata intr-un
termen de maximum 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii.
Daca exista si aporturi in natura, acestea nu trebuie predate
integral in momentul constituirii societăţii. Aportul in creanţe este
exclus in cazul societăţilor pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publica. Vărsămintele astfel efectuate de către acceptanţii
subscriitorului se predau persoanelor special împuternicite in acest
scop prin actul constitutiv al societăţii. Daca astfel de persoane nu
sunt aparte desemnate, după înmatricularea societăţii Consiliul de
administraţie va nominaliza persoanele care se vor ocupa de

150
preluarea vărsămintelor de la acceptanţi. Având in vedere faptul ca
legea stabileşte ca la momentul efectuării vărsămintelor persoana
împuternicita are obligaţia sa prezinte certificatul de înmatriculare a
societăţii comerciale, este de observat ca preluarea vărsămintelor de
către persoanele nominalizate prin decizie de către consiliul de
administraţie se refera numai la situaţia in care la momentul
constituirii societăţii, acceptanţii nu au vărsat integral valoarea
acţiunilor. In situaţia in care in urma subscripţiei publice a rezultat o
valoare mai mare sau mai mica decât cea stabilita pentru capitalul
social in prospectul de emisiune, membrilor fondatori le revine
obligaţia de a supune aprobării adunării constitutive, modificarea
capitalului social la nivelul subscripţiei. Evident ca reducerea
capitalului social nu poate fi sub limita impusa de lege pentru
constituirea legala a unei societăţi pe acţiuni, respectiv de 90.000 lei.

Raportul de expertiza
Daca exista aporturi in natura, avantajele acordate fondatorilor,
operaţiuni încheiate de fondatori in contul societăţii care se constituie
si pe care aceasta urma sa le ia asupra sa, adunarea constitutiva
numeşte unul sau mai mulţi experţi care îşi vor da avizul asupra
evaluărilor (art.25 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicata). In
situaţia in care adunarea constitutiva nu se hotărăşte cu privire la
desemnarea experţilor sau cvorumul cerut de lege pentru adoptarea
unui hotărâri cu privire la acest aspect nu este realizat, experţii vor fi
numiţi de către judecătorul delegat de la oficiul registrului comerţului.
Conform art.37 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicata, raportul
întocmit de experţi urmează a fi depus de către aceştia in termen de
15 zile la oficiul registrului comerţului, putând sa fie astfel examinat
de creditorii personali ai asociaţilor sau de orice alte persoane
interesate. In urma expertizei astfel efectuate, se va proceda la o
noua convocare a adunării constitutive. Fata de textul cuprins in art.
37 alin.2 din Legea societăţilor comerciale, se pot pune in discuţie
doua aspecte

151
• legea stabileşte un termen înlăuntrul căruia se impune ca experţii sa
rezolve obiectivele expertizei, respectiv exact acest termen de 15
zile.
Acest termen începe sa curgă de la numirea experţilor de către
judecătorul delegat;
• după terminarea expertizei raportul este dat publicităţii, in sensul ca
el va putea fi consultat de către orice persoana interesata, la sediul
oficiului registrului comerţului.
Mai mult decât atât, legea admite si posibilitatea ca la cerere, si
pe cheltuiala solicitantului interesat, oficiul registrului comerţului, sa
aibă posibilitatea sa elibereze copii după raportul de expertiza sau
extrase din acesta. Evident ca primele persoane interesate cu privire
la un astfel de raport ar fi creditorii personali ai asociaţilor, aceştia
fiind direct interesaţi atât cu privire la bunurile aportate in natura la
capitalul social, cat si la eventualele avantaje pe care fondatorii au
urmărit sa si le rezerve.
Aceasta insa nu exclude posibilitatea ca si o alta persoana sa
aibă interese directe in cunoaşterea conţinutului raportului de
expertiza.
Aşa se explica de ce legiuitorul a încercat, practic, sa asigure
dreptul de a informa cu privire la conţinutul raportului de expertiza
pentru orice persoana, asigurând astfel caracterul public al acestui
act.
In condiţiile in care, conform art.18 alin.1 din Legea nr. 31/1990,
republicata, pentru ca un prospect de emisiune sa fie valabil din
punct de vedere al conţinutului sau trebuie sa cuprindă toate
elementele care se regăsesc intr-un act constitutiv al unei societăţi pe
acţiuni, mai puţin elementele referitoare la administratori si cenzori,
aceste aspecte trebuie sa fie ulterior clarificate.

Statutul juridic specific al fondatorilor


Având in vedere ca fondatorii unei societăţi pe acţiuni ce se
constituie prin subscripţie publica sunt cei care, practic, isi manifesta

152
iniţial voinţa in vederea înfiinţării unei asemenea societăţi, depunând
toate diligentele necesare, emiţând prospectul de emisiune si
ocupându-se de toate procedurile care se impun pentru desfăşurarea
adunării constitutive, este normal ca acestora legea sa le rezerve un
statut preferenţial fata de ceilalţi acceptanţi. Astfel, aceştia îşi pot
rezerva o cota mai mare de participare la beneficiul net al societăţii,
cota a cărei valoare este stabilita de către adunarea constitutiva.
Art.31 alin.2 din Legea nr.32/1990, republicata, stabileşte totuşi o
limitare a beneficiilor de care s-ar putea bucura membrii fondatori,
atât cu privire la valoarea cotei din beneficii, cat si cu privire la durata
in timp in care fondatorii s-ar putea bucura de aceste beneficii.
Astfel, cota de participare la beneficiul net ce revine fondatorilor
nu poate depăşi 6% din beneficiul net si nu se poate acorda pentru o
perioada mai mare de 5 ani de la momentul constituirii societăţii.
Membrii fondatori pot beneficia de o cota parte din beneficii
timp de 5 ani din momentul înmatriculării, societatea comerciala,
dobândindu-si personalitate juridica, se constituie ca persoana
juridica.
De asemenea, pot beneficia de aceste beneficii numai acei
membrii fondatori a căror calitate a fost recunoscuta ca atare prin
actul constitutiv. Altfel spus, pentru ca anumiţi acţionari sa poată
beneficia de o cota de pana la 16% din beneficiul net al unei societăţi
comerciale constituite prin subscripţie publica, este necesar ca in
prealabil ei sa fie nominalizaţi ca atare in actul constitutiv, aceasta
recunoaştere conferindu-le dreptul la beneficii speciale. Nu pot
beneficia de un astfel de regim favorabil decât persoanele fizice, nu si
cele juridice, chiar daca acestea ar avea calitatea de fondatori ai unei
societăţi pe acţiuni si chiar daca ar fi nominalizaţi ca atare, in actul
constitutiv. In situaţia in care, pe parcursul celor 5 ani in care membrii
fondatori se bucura de beneficii, se majorează capitalul social al
societăţii respective, aceasta majorare nu prezintă relevanta si pentru
avantajele acordate fondatorilor, deoarece aceştia vor beneficia in
continuare de aceleaşi sume din beneficiul net al societăţii. In situaţia
in care societatea se dizolva anticipat, fondatorii au dreptul sa ceara
153
daune de la societate, daca dizolvarea s-a făcut in fraudarea
drepturilor lor.
Dreptul la acţiunea in daune de care beneficiază membrii
fondatori intr-o asemenea situaţie se prescrie intr-un termen de 6
luni.
Termenul de prescripţie începe sa curgă de la data in care
adunarea generala a societăţii a hotărât dizolvarea anticipata.

4.4. Înmatricularea societăţilor comerciale


În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv,
fondatorii, primii administratori sau, dacă este cazul, primii membri ai
directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori un împuternicit al
acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a
cărui rază teritorială îşi va avea sediul societatea. Ei răspund în mod
solidar pentru orice prejudiciu pe care îl cauzează prin neîndeplinirea
acestei obligaţii. Cererea va fi însoţită de:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului
constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la
constituire, actele privind proprietatea, iar în cazul în care printre ele
figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt
grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul
societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor
administratori, respectiv a primilor membri ai directoratului şi ai
consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor, că
îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea
constituirii.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se
înregistrează în registrul comerţului se exercită de justiţie printr-un
154
judecător delegat. Judecătorul delegat va putea dispune efectuarea
unei expertize, în contul părţilor, precum şi administrarea altor
dovezi.
La societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje
rezervate oricărei persoane care a participat la constituirea societăţii
sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni
încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care
aceasta urmează să le ia asupra sa, judecătorul-delegat numeşte, în
termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi experţi
din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând
descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia
dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor
acordate în schimb, precum şi alte elemente indicate de judecătorul-
delegat. Fondatorii vor depune raportul în termen de 15 zile de la
data aprobării sale la oficiul registrului comerţului. Registrul
comerţului va transmite o notificare cu privire la această depunere
către Regia Autonomă "Monitorul Oficial", pentru a fi publicată pe
cheltuiala societăţii. Nu pot fi numiţi experţi:
a) rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soţii
acelora care au constituit aporturi în natură sau ai fondatorilor;
b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe
care le îndeplinesc, altele decât aceea de expert, un salariu ori o
remuneraţie de la fondatori sau de la cei care au constituit aporturi în
natură;
c) orice persoană căreia, ca urmare a relaţiilor sale de afaceri,
de muncă sau de familie, îi lipseşte independenţa pentru a realiza o
evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit normelor speciale
care reglementează profesia.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul
delegat, prin încheiere, pronunţată în termen de 5 zile de la
îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va
dispune înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile
prevăzute de legea privind acest registru.

155
Societatea comercială este persoană juridică de la data
înmatriculării în registrul comerţului. Înmatricularea se efectuează în
termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului
delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii
comerciale182. Societăţile comerciale străine pot înfiinţa în
România, cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale,
agenţii, reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le
este recunoscut de legea statutului lor organic183.
Dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult 2 ani
de la constituire sau de la autorizarea începerii activităţii societăţii, a
unui bun de la un fondator ori acţionar, contra unei sume sau a altor
contravalori reprezentând cel puţin o zecime din valoarea capitalului
social subscris, va fi supusă aprobării prealabile a adunării generale a
acţionarilor, va fi menţionată în registrul comerţului şi va fi publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi într-un ziar cu largă
răspândire. Nu vor fi supuse acestor prevederi operaţiunile de
dobândire efectuate în cadrul activităţii curente a societăţii, cele
făcute din dispoziţia unei autorităţi administrative sau a unei instanţe
judecătoreşti şi nici cele făcute în cadrul operaţiunilor de bursă.
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la oficiul registrului
comerţului semnăturile lor, la data depunerii cererii de înregistrare,
dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul
funcţionării societăţii, în termen de 15 zile de la alegere.
In prezent procedura de inregistrare a societatilor comerciale in
registrul comerţului este reglementata de Legea 359/2004184
modificata prin Ordonanţa de urgenta nr.75/2004185. Aceste acte
normative au in vedere transpunerea acquisului comunitar şi
armonizarea cadrului legislativ cu cel al statelor membre ale Uniunii

182
vezi Curtea de Casatie sectia III-a ,decizia nr.729/1921,in „Practica judiciara in materie comerciala”
vol II Editura Lumina,Bucuresti 1991,pag.101
183
vezi Curtea de Apel Bucuresti, sectia IV-a ,decizia nr.67/1930,in „Practica judiciara in materie
comerciala”,volI,Ed.Lumimina, Bucuresti 1991,pag.131
184
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 839 din 13 septembrie 2004
185
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea
funcţionării persoanelor juridice, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie
2004
156
Europene. De asemenea, se impunea constituirea unui cadru juridic
adecvat pentru stimularea spiritului antreprenorial, prin simplificarea
şi accelerarea procedurilor de înregistrare a comercianţilor. Actuala
procedură de înmatriculare în registrul comerţului şi de înregistrare
fiscală a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor
juridice, precum şi de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiilor-tip
pe propria răspundere ale persoanelor juridice are ca principal scop
simplificarea procedurilor administrative şi promovării calităţii
serviciilor. In acest sens, legea prevede ca societăţile comerciale,
societăţile şi companiile naţionale, grupurile de interes economic,
regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, sucursalele înfiinţate de
acestea, precum şi alte persoane juridice care se înregistrează în
registrul comerţului potrivit unor acte normative speciale sunt
denumite solicitanţi.
In accepţiunea legii, prin autorizarea funcţionării, se înţelege
asumarea de către solicitant a responsabilităţii privitoare la
legalitatea desfăşurării activităţilor declarate. Activităţile cu impact
semnificativ asupra mediului vor fi autorizate din punct de vedere al
protecţiei mediului de către autorităţile competente de protecţia
mediului, la sediile acestora.
Procedura de autorizare şi lista activităţilor cu impact
semnificativ asupra mediului sunt stabilite prin ordin al ministrului
mediului şi gospodăririi apelor. Solicitarea efectuării înregistrării în
registrul comerţului se face la biroul unic din cadrul oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal de către fondatori,
administratori sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea cererii de
înregistrare. Solicitanţii dobândesc personalitate juridică de la data
înregistrării în registrul comerţului a încheierii judecătorului-delegat,
prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatricularea,
bineînţeles dacă nu se dispune altfel. La înmatriculare solicitanţilor li
se eliberează certificatul de înregistrare conţinând numărul de ordine
din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de
Ministerul Finanţelor Publice, însoţit de încheierea judecătorului-
157
delegat, precum şi de alte acte prevăzute de prezenta lege. Termenul
de eliberare a certificatului de înregistrare şi, după caz, a certificatului
de înscriere de menţiuni este de 3 zile, respectiv 5 zile, calculat de la
data înregistrării cererii.
Pe parcursul existenţei persoanei juridice dovada privind starea
acesteia, referitoare la funcţionare, dizolvare, reorganizare, lichidare,
insolvenţă, reorganizare judiciară, faliment sau suspendare temporară
a activităţii, se face cu extrasul de registru emis de oficiul registrului
comerţului de pe lângă tribunal, valabil 30 de zile de la data emiterii.
Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de
înregistrare la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de
pe lângă tribunal, iar atribuirea codului unic de înregistrare de către
Ministerul Finanţelor Publice este condiţionată de admiterea cererii de
înregistrare în registrul comerţului de către judecătorul-delegat. Pe
baza datelor transmise potrivit prevederilor legale Ministerul
Finanţelor Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic
de înregistrare. În vederea eliberării de către biroul unic din cadrul
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal a certificatului de
înregistrare conţinând codul unic de înregistrare sau, după caz, a
certificatului de înscriere de menţiuni, solicitantul are obligaţia să
depună, o dată cu cererea de înregistrare şi actele doveditoare,
declaraţia-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau de
administratori, din care să rezulte, după caz, că:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile
secundare, activităţile declarate, o perioadă de maximum 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare
prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii
incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi
protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia
solicitantului de a depune la biroul unic din cadrul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe propria
răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite. Oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunal înregistrează în registrul
158
comerţului datele din declaraţiile-tip de lege. Procedura de autorizare
a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se
desfăşoară prin intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului
comerţului de pe lângă tribunal, la care solicitantul are obligaţia
înregistrării sediului social sau secundar.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin
birourile unice, efectuează următoarele activităţi:
a) primesc, verifică şi înregistrează cererile de înregistrare
şi actele depuse în susţinerea acestora, precum şi declaraţiile-
tip;
b) încasează taxele şi tarifele pentru operaţiunile efectuate de
oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, precum şi cele
datorate altor autorităţi implicate în procedura de înregistrare;
c) ţin în sistem computerizat evidenţa declaraţiilor-tip;
d) transmit autorităţilor publice competente declaraţiile-tip în
copie, şi, pe cale electronică, datele de identificare ale persoanelor
juridice înregistrate în registrul comerţului;
e) completează şi emit în termen certificatele
constatatoare privind înregistrarea declaraţiilor-tip potrivit
prezentei legi;
f) urmăresc termenele prevăzute de prezenta lege şi eliberează
solicitanţilor certificatele de înregistrare, certificatele de înscriere de
menţiuni, încheierile judecătorului-delegat, precum şi certificatele
constatatoare prevăzute de lege

Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă


tribunal, pe baza declaraţiilor-tip prevăzute de lege, eliberează
solicitanţilor certificate constatatoare care atestă că:
a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care
rezultă că la sediul social sau secundar nu se desfăşoară activităţile
prevăzute în actul constitutiv sau modificator;
b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care
rezultă că sunt îndeplinite condiţiile de funcţionare prevăzute de

159
legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.),
sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii,
pentru activităţile declarate;
c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care
rezultă modificările intervenite faţă de declaraţia-tip anterioară.

Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul


de înregistrare sau certificatul de înscriere de menţiuni.
Pentru sediul social şi pentru fiecare sediu secundar se va
elibera câte un certificat constatator care atestă că s-au înregistrat
declaraţiile-tip. În vederea efectuării controlului de către autorităţile
publice competente privind conformitatea celor declarate, oficiul
registrului comerţului de pe lângă tribunal transmite acestora copiile
declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale
persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în
registrul comerţului.
Autorităţile publice competente in efectuarea controlului sunt:
- brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor;
- direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea
Ministerului Sănătăţii sau ministerele cu reţea proprie de sănătate
publică;
- Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor sau ministerele cu reţea sanitară veterinară proprie;
- autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din
subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor;
- inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu


sunt îndeplinite condiţiile legale de funcţionare, notifică acest fapt
solicitantului, la sediul înregistrat, acordând un termen de remediere
a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii

160
notificării şi poate fi prelungit la cererea expresă a solicitantului,
adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile
publice competente notifică oficiului registrului comerţului de pe
lângă tribunal actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii, în
termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din
oficiu în registrul comerţului.Oficiile registrului comerţului de pe lângă
tribunale asigură condiţiile necesare pentru arhivarea tuturor
documentelor aferente procedurii de autorizare a funcţionării pe baza
declaraţiei-tip pe propria răspundere. În cadrul oficiilor registrului
comerţului de pe lângă tribunale se desfăşoară activităţi de asistenţă
juridica, acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala acestora,
pentru efectuarea procedurilor necesare înregistrării în registrul
comerţului a actelor constitutive sau modificatoare.
Serviciile de asistenţă juridica, se acordă, la cererea şi pe
cheltuiala solicitantului, înainte de depunerea cererii de înregistrare la
oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal.

4.5. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale


Conform art.14 din legea 359/2004, după efectuarea
înmatriculării societăţilor comerciale în registrul comerţului, un extras
al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Regiei
Autonome "Monitorul Oficial", spre publicare, pe cheltuiala
solicitantului.
Se pot publica numai extrase din încheierea de înmatriculare,
vizate insa de judecătorul delegat. Aceste extrase trebuie sa
cuprindă:
- numărul şi data încheierii,
- denumirea,
- sediul social şi forma juridică,
- numele şi adresa fondatorilor, administratorilor şi, dacă este cazul,
a cenzorilor,
- domeniul şi activitatea principală,

161
- capitalul social şi durata de funcţionare,
- codul unic de înregistrare atribuit,
- numărul de ordine în registrul comerţului

Extrasul poate fi transmis şi pe cale electronică. La cererea şi pe


cheltuiala solicitantului, încheierea judecătorului delegat se publică
integral în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Publicitatea
este necesara pentru ca orice persoana interesata sa aibă
posibilitatea sa atace actul constitutiv al societăţii sau existenta
societăţii, in măsura in care aceasta îi lezează interesele. În aceste
condiţii, legea stabileşte posibilitatea de acţiune a persoanei
interesate si in funcţie de momentul publicităţii sau de conţinutul
actelor supuse publicităţii. Acele acte sau fapte pentru care nu s-a
efectuat publicitatea nu sunt opozabile fata de terţi decât in măsura
in care se face dovada ca terţii aveau cunoştinţa de conţinutul lor.
Rezulta ca publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor fata de
terţi, neavând insa si efect constitutiv.
Prezumţia de opozabilitate impusa de lege este relativa, in
măsura in care se poate face dovada ca terţii aveau cunoştinţa de
aceste acte.
Aceasta prezumţie relativa este o prezumţie pozitiva legea insa
prevede si o prezumţie negativa, in sensul ca in situaţia in care un
terţ face dovada ca a fost in imposibilitate de a lua la cunoştinţa de
publicitatea societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt
opozabile operaţiunile societăţii pana la a 16-a zi de la momentul
publicării încheierii de înmatriculare in Monitorul Oficial.
In ceea ce priveşte elementele de conţinut ale actului
constitutiv, legea stabileşte obligaţia societăţii cu privire la verificarea
identităţii dintre textul depus la registrul comerţului in vederea
înregistrării si ceea ce s-a publicat efectiv. Când exista diferenţe intre
textul iniţial si cel publicat, opozabil este textul publicat, in afara
situaţiei in care terţii aveau cunoştinţa de textul real. Terţii, in măsura
in care ulterior iau cunoştinţa de existenta unui text care exprima

162
efectiv voinţa asociaţilor si care se deosebeşte de textul publicat, in
funcţie de propriul lor interes pot invoca oricare dintre cele doua
texte.

4.6. Filialele si sediile secundare ale societăţilor comerciale


Societatea îşi poate realiza activitatea si in alt loc decât sediul
principal, in aceeaşi localitate sau in alte localităţi din tara ori chiar
din străinătate, cu respectarea legislaţiei statutului respectiv.
In aceste condiţii, societatea comerciala isi poate constitui, in
temeiul art.42 din Legea nr.31/1990, republicata, filiale, cu
personalitate juridica, sau, in temeiul art.43 din aceeaşi lege,
dezmembrăminte ale societăţii, denumite sedii secundare, lipsite de
personalitate juridica. In doctrina186 s-a precizat ca înfiinţarea de
sucursale si filiale ale societăţilor trebuie privita ca o manifestare a
funcţiei de organizare a societăţii comerciale, care acţionează pe
toata durata existentei societăţii, si se explica prin nevoia de
adaptare a societăţii la mediul in care acţionează.
In aceste condiţii, ele pot fi privite si ca structuri societare.
Sunt considerate a fi sedii secundare ale societăţii:
- sucursalele187;
- agenţiile;
- reprezentantele;
- alte unităţi fără personalitate juridica, cum ar fi punctele de lucru si
birourile.

Sediile secundare
Aşa cum le defineşte legiuitorul in art.43 din Legea nr. 31/1990,
republicata, sucursalele si celelalte sedii secundare sunt
„dezmembrăminte" fără personalitate juridica ale societăţilor
comerciale. Termenul „dezmembrăminte" folosit de legiuitor,
înseamnă, de fapt, părţi componente, unităţi, structuri fără
personalitate juridica care aparţin unei societăţi comerciale. Sucursala
186
Alexandru Ticlea, Corneliu Birsan, Mircea Toma, Ion Suceava, Virgil Erdei, Mariana Sticlaru, op.cit,
pag.494-495
187
vezi Decizia nr.1858/9.09.2005, Curtea de Apel Galati-Sectia comerciala,maritima si fluviala.
163
se caracterizează prin faptul ca este dependenta total, juridic si
patrimonial, de societatea in cadrul căreia funcţionează, beneficiind
de o anumita autonomie de funcţionare, având sediu propriu si
propriile atribute de identificare.
Pornind de la aceste trăsături, sucursala a fost definita ca fiind o
structura societara instituţionalizata, lipsita de patrimoniu si
personalitate juridica, ce funcţionează relativ independent, autonom
si durabil, intr-un sediu propriu si căreia i se încredinţează ca
prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat
general, puterea de reprezentare, negociere si executare de
operaţiuni comerciale in raza ei de activitate. Sediile secundare nu au
personalitate juridica pentru ca nu au un patrimoniu propriu.
Drepturile asupra bunurilor pe cere le poseda aparţin societăţii -
mama. La nivelul sucursalelor administratorul sucursalei îşi
desfăşoară activitatea in limitele împuternicirii de reprezentare data
de conducătorul societăţii-mama.
Sucursalele se înregistrează la oficiul registrului comerţului din
judeţul in care vor funcţiona, unde se vor depune copii-certificate ale
tuturor actelor care au fost depuse si la oficiul registrului comerţului
de la sediul principal al societăţii.
Celelalte sedii secundare -agenţii, depozite, puncte de lucru- se
înregistrează la oficiul registrului comerţului de la sediul principal al
societăţii. Atât sucursalele, cat si celelalte sedii secundare se
înregistrează fiscal la administraţia financiara in raza căreia vor
funcţiona, in termen de 5 zile de la menţionarea lor in registrul
comerţului (art.3 din Legea nr. 87/1994188 privind combaterea
evaziunii fiscale). Declararea fictiva a sediului in lege, in scopul

188
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 29 iulie 2003. Republicată în temeiul art.
XII din titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se
textelor o nouă numerotare.
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, şi a fost modificată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 79/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003;
- Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
164
sustragerii de la controlul fiscal este infracţiune si se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi, conform
art.12 din Legea nr.87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale).

Procedura de înfiinţare a sucursalelor


In cuprinsul art.43 alin.2 din Legea societăţilor comerciale,
legiuitorul prevede in mod distinct cazul înfiinţării unei sucursale intr-
o localitate din acelaşi judeţ sau chiar in aceeaşi localitate cu
societatea fondatoare. In acest caz, sucursala se va înmatricula in
acelaşi registru, insa in mod distinct, ca înmatriculare independenta.
Firma sucursalei va conţine denumirea si localitatea sediului
societăţii-mama la care se adaugă menţiunea „sucursala" si
localitatea sediului acesteia.
Potrivit art.52 din Normele metodologice189 privind modul de
tinere a registrelor comerţului si de efectuare a înregistrărilor, la
depunerea cererii de autorizaţie si/sau înmatriculare, referentul
oficiului registrului comerţului are obligaţia de a efectua verificarea
existentei următoarelor documente:
a) hotărârea organului statutar de înfiinţare, care cuprinde
adresa sediului secundar, obiectul de activitate, datele de identificare
a persoanelor împuternicite să reprezinte sucursala şi limita
mandatului acordat;
b) actul adiţional în formă autentică privind înfiinţarea
sucursalei, dacă această înfiinţare nu este prevăzută în actul
constitutiv;
c) dovada sediului sucursalei
d) declaraţia pe propria răspundere a împuternicitului sucursalei
e) dovezile privind achitarea taxelor legale precum şi a taxei de
publicare în Monitorul Oficial al României a încheierii de înmatriculare
a sucursalei, înfiinţată de către o societate comercială.
In cazul in care sucursala se înfiinţează in baza actului
constitutiv al societăţii fondatoare, conform art.53 din Normele

189
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 176 din 11 mai 1998
165
metodologice cererea de autorizaţie si de înmatriculare a sucursalei
va fi însoţita de:
- actul constitutiv;
- dovada deţinerii cu titlu legal a spaţiului aferent (contract de
vânzare-cumpărare, certificat de moştenitor, contract de închiriere,
contract de subînchiriere, contract de leasing imobiliar, comodat, uz,
uzufruct, extras din Cartea funciară etc.). În cazul în care imobilul este
deţinut în coproprietate, se va prezenta şi acordul coproprietarilor.
Dacă sediul social s-a stabilit într-un imobil care intră sub
incidenţa Legii locuinţei nr. 114/1996190, republicată, se prezintă şi
avizul favorabil al proprietarilor şi, după caz, al titularilor contractelor
de închiriere din locuinţele cu care se învecinează spaţiul, pe plan
orizontal şi vertical;
- pentru deponenţii şi/sau semnatarii cererilor depuse: împuternicirea
specială sau împuternicirea avocaţială, iar pentru comercianţii,
persoane fizice, procură specială şi autentică;
- pentru firmă şi emblemă: se va proceda conform prevederilor cap. I
din prezentul titlu;
- pentru obiectul de activitate, domeniul şi activitatea
principală: se va utiliza "Clasificarea activităţilor din economia
naţională" – CAEN.Obiectul de activitate se va exprima prin
grupe CAEN de trei cifre pentru domenii şi prin clase CAEN de
patru cifre pentru activităţi. Indicarea domeniului şi a
activităţii principale se va face printr-o grupă de trei cifre şi
printr-o clasă de patru cifre aparţinând grupei respective. Se
va recomanda comercianţilor ca obiectul de activitate să fie
omogen, în sensul de a nu cuprinde mai multe grupe CAEN
diferite. In cererea de înmatriculare se va indica numărul sub
care a fost înmatriculata societatea-mama. Din punct de
190
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 393 din 31 decembrie 1997
Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 196 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997. Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 a fost publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 21 octombrie 1996 şi a mai fost modificată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 10 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 154 din 14 iulie 1997 şi prin Legea nr. 146 din 24 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 173 din 29 iulie 1997.
166
vedere procedural, încheierea de înmatriculare a sucursalei
se va comunica, din oficiu, registrului comerţului de la sediul
principal. Orice modificare ulterioara referitoare la sucursala
se înregistrează in registrul comerţului de la sediul la care a
fost înmatriculata sucursala si se va comunica din oficiu la
sediul principal unde se va menţiona acea modificare.

Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridica si se
constituie intr-una din formele de societăţi comerciale prevăzute de
lege, urmându-se aceeaşi procedura (art. 42 din Legea nr. 31/1990,
republicata). De altfel, filialele, ca de altfel si sediile secundare, se
constituie pentru nevoile specifice ale comerţului. Cu privire la
noţiunea de filiala, in doctrina de specialitate s-au căutat modalităţi
variate si complexe de exprimare a conceptului. Astfel, s-a considerat
ca filiala este o întreprindere cu personalitate juridic aparţinând
societăţii comerciale, cu un patrimoniu propriu si îndreptăţita sa
încheie contracte cu terii in nume propriu. Ele pot fi considerate ca
fiind adevărate societăţi comerciale, componente ale societăţii-mamă,
asupra lor exercitându-se influenta, direcţia sau controlul societăţii-
mamă. Se considera ca filiala apare ca element exogen, atât in raport
cu societatea mama, cat si cu celelalte dezmembrăminte ale acesteia,
fiind constituita cu scopul dezvoltării afacerilor societăţii-mamă, care
astfel sunt conservate. De altfel, se considera ca elementul definitoriu
al filialelor este tocmai raportul de dependenta speciala fata de
societatea-mama, aceasta aservire nerezultând dintr-un ordin emis de
societatea-mama, ci din angajamentele sociale ale filialei de a integra
voinţa societăţii-mamă, potrivit voinţei prin exerciţiul dreptului de vot.

4.7. Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor


comerciale
Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege
ori cuprinde clauze prin care se încalcă o dispoziţie imperativă a legii

167
sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea
societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror
persoane care formulează o cerere de intervenţie, va respinge, prin
încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care
asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua
act în încheiere de regularizările efectuate.
În cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii nu au
cerut înmatricularea ei în termen legal, oricare asociat poate cere
oficiului registrului comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin
notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-
au conformat în cel mult 8 zile de la primire.
Dacă, totuşi, înmatricularea nu s-a efectuat în termenele
prevăzute de alineatul precedent, asociaţii sunt eliberaţi de obligaţiile
ce decurg din subscripţiile lor, după trecerea a 3 luni de la data
autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta
prevede altfel. Daca se constata, după înmatricularea societăţii,
anumite neregularităţi in ceea ce priveşte societatea, exista
obligativitatea ca societatea sa le remedieze intr-un termen de 8 zile
de la momentul constatării acestora. In situaţia in care societatea nu
înlătură neregularităţile, orice persoana interesata - înţelegând prin
persoana interesata atât asociaţi, cat si terţi - are dreptul sa solicite in
instanţa înlăturarea neregularităţilor. Intr-o asemenea situaţie,
persoana interesata are la îndemâna acţiunea in regularizarea
societăţii înmatriculate, existând posibilitatea, daca se face dovada
unui prejudiciu, ca cel interesat sa solicite daune. Aceasta acţiune
este de competenta tribunalului in raza teritoriala a sediului social al
societăţii.
Acţiunea este prescriptibila - termenul de prescripţie fiind de un
an de la momentul autentificării actului constitutiv.
Înlăturarea neregularităţilor, precum si acţiunea in regularizare
a fost legiferata tocmai pentru ca astfel sa fie restrânsă cat mai mult
posibilitatea de intervenţie a nulităţii unei societăţi comerciale. In
ceea ce priveşte răspunderea cu privire la operaţiunile efectuate
pentru înmatriculare si publicare, fondatorii societăţii sau orice
168
persoana care a lucrat in numele societăţii in constituire au o
răspundere solidara si nelimitata pentru toate operaţiunile pe care le-
au efectuat pentru societate, precum si pentru prejudiciile pe care le-
au cauzat fata de terţi datorita unor neregularităţi cu privire la
menţiunile din actul constitutiv. Daca răspunderea fondatorilor sau
reprezentanţilor societăţii rezulta din operaţiuni efectuate pe
parcursul constituirii societăţii, o asemenea răspundere poate fi
înlăturată în măsura în care adunarea generala a societăţii hotărăşte
ca operaţiunile astfel efectuate sa fie preluate in contul societăţii.
Daca exista o asemene hotărâre, se va considera ca acele operaţiuni
sunt efectuate de însăşi societatea, aceasta fiind răspunzătoare fata
de terţi. Prin excepţie insa, daca prejudicierea unor terţi rezulta ca
urmare a neregularităţilor cu privire la menţiunile din actul
constitutiv, răspunderea nelimitata si solidara continua sa existe in
sarcina fondatorilor si reprezentanţilor societăţii, precum si in sarcina
primilor administratori si a primelor organe de control ale societăţii. In
situaţia in care intervine o neregularitate referitoare la numirea
reprezentanţilor societăţii sau a organelor societăţii - conducere,
administrare si control - acestea nu pot fi invocate împotriva
membrilor organelor societăţii, nici de către terţi, si nici de către
însăşi societatea, in măsura in care ele se regăsesc in actul publicat.
In cazul societăţilor de capital, ca si in cazul societăţilor cu răspundere
limitata, in raporturile cu terţii, societatea este integral angajata
pentru actele încheiate in numele ei de reprezentanţii acesteia, chiar
si in situaţia in care reprezentanţii si-au depăşit mandatul conferit de
societate. Excepţie de la aceasta situaţie o reprezintă cazul in care
terţii cunoşteau depăşirea limitelor mandatului acordat, dovada in
acest sens revenind societăţii. Simpla publicare in Monitorul Oficial nu
reprezintă o dovada absoluta cu privire la faptul ca terţii cunoşteau
limitele mandatului lor. Astfel spus, legea instituie o prezumţie,
conform căreia se considera ca toate actele efectuate de
reprezentanţi sunt efectuate de însăşi societatea. Orice terţ se va
îndrepta pentru realizarea drepturilor sale împotriva societăţii,
urmând ca societatea sa facă dovada de faptul ca terţul cunoştea ca
169
reprezentantul si-a depăşit limitele mandatului si cu toate acestea a
încheiat actul cu acesta.

4.8. Nulitatea
Prin intermediul Legii nr.31/1990, republicata, s-a introdus o
instituţie noua - instituţia nulităţii societăţilor comerciale.
Competenta in domeniul declarării nulităţii revine tribunalului
din raza teritoriala a sediului comercial. Nulitatea unei societăţi
înmatriculate poate interveni numai in cazurile expres si limitativ
prevăzute de art.56 din Legea nr.31/1990, republicata. Sunt cazurile
de nulitate a societăţilor comerciale:
- inexistenta sau nerespectarea condiţiilor de forma;
- lipsa formei autentice a actului constitutiv.
Din moment ce legea stabileşte ca lipsa formei autentice are
drept consecinţa nulitatea societăţii, rezulta ca condiţia de forma a
actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem", contractul de
societate fiind un act formal si solemn;
- atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii
incapabili.
Legea se refera la o condiţie care are in vedere, pe de o parte
pe toţi asociaţii, iar pe de alta parte momentul constituirii, respectiv
momentul înmatriculării. Daca numai unii dintre asociaţi sunt
incapabili, societatea se poate constitui si poate exista, deoarece
orice persoana interesata poate invoca ulterior o neregularitate cu
privire la asociaţi printr-o acţiune in regularizare, aşa cum este posibil
ca însuşi judecătorul delegat sa se autosesizeze cu privire la unii
dintre asociaţi si sa solicite regularizarea înaintea înmatriculării.
- atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor
moravuri;
- când lipseşte încheierea de înmatriculare a judecătorului delegat.
Soluţia legii se impune, deoarece o societate comerciala exista ca
persoana juridica numai in momentul înmatriculării, iar înmatricularea
este dispusa numai in baza unui act jurisdicţional - încheierea de
înmatriculare a judecătorului delegat.
170
- când lipseşte autorizarea administrativa de constituire a societăţii.
In cazul in care prin acte normative speciale, pentru constituirea
unor societăţi cu un anumit obiect de activitate, se solicita anumite
autorizări, chiar daca acestea se solicita de către oficiul registrului
comerţului, lipsa autorizării are drept consecinţa desfiinţarea
societăţii prin nulitate;
- daca in actul constitutiv nu exista menţiuni cu privire la denumirea
societăţii, obiectul de activitate, aporturile asociaţilor si capitalul
social subscris de asociaţi, orice persoana interesata poate invoca
nulitatea societăţii respective;
- daca s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul
social subscris si vărsat.
- atunci când numărul de asociaţi este sub limita minima impusa de
lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabila. In acest
sens, legea stabileşte ca daca, pana la momentul punerii concluziilor
pe fond in cazul cererii pentru declararea nulităţii societăţii, cauzele
de nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea
societăţii respective.
Deşi legea face referire la nulitatea relativa, atât cauzele care
duc la nulitatea societăţii, cat si faptul ca orice persoana interesata
este in drept sa invoce nulitatea, creează concluzia ca in realitate
nulitatea ce poate interveni este absoluta. Încheierile judecătorului
delegat privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în
registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt supuse numai
recursului.
Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data
pronunţării încheierii pentru părţi şi de la data publicării încheierii sau
a actului modificator al actului constitutiv în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul
comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În termen de 3 zile de la
data depunerii, oficiul registrului comerţului înaintează recursul

171
curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii,
iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ, curţii de apel în a
cărei rază teritorială se află sediul sucursalei.
Motivele recursului se pot depune la instanţă, cu cel puţin două
zile înaintea termenului de judecată.

5. Funcţionarea societăţilor comerciale


5.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale
Exista trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa
cum exista elemente specifice care funcţionează pentru fiecare tip de
societate, pentru societăţile de persoane, de capital sau pentru
societăţile cu răspundere limitata. Oricare societate comerciala fiind
persoana juridica, ea presupune existenta celor trei elemente
constitutive, respectiv:
- un patrimoniu propriu;
- organizare de sine stătătoare;
- un scop bine determinat.
In privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere
este înţeles in limitele specialităţii capacităţilor lor de folosinţa.
Capacitatea juridica a persoanei juridice este limitata la obiectul
de activitate, ea nu poate încheia decât acele acte juridice care au
legătura cu obiectul de activitate. In ceea ce priveşte patrimoniul,
conform art.65 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, tot ceea ce
se aportează de către asociaţi la capitalul social se considera a intra
in patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regula, de un drept
de proprietate asupra bunurilor neaportate de la momentul
înmatriculare sale. O problema controversata in practica societăţilor
comerciale este aceea privitoare la vocaţia soţilor de a aduce in
societate bunuri comune supuse regimului matrimonial al soţilor.
Prin regim matrimonial se înţelege ansamblul regulilor prin care
se stabilesc drepturile si obligaţiile fiecărui soţ in momentul încheierii
căsătoriei asupra bunurilor proprii (numite bunuri prezente) si asupra
bunurilor dobândite in timpul căsătoriei (numite bunuri dobândite) si

172
care determina puterile fiecăruia asupra celor doua categorii de
bunuri in timpul căsătoriei. In doctrina de specialitate au fost emise
doua puncte de vedere, diametral opuse.
a) Astfel, in opinia unor autori, s-a considerat ca bunurile
comune ale soţilor nu pot reprezenta aport Ia capitalul social atât
vreme cat acestea fac parte din comunitate de bunuri. Aceasta soluţie
porneşte de la faptul ca asupra acestor bunuri nu exista un drept
individualizat al fiecăruia dintre soţi, proprietatea fiind devalmaşă. In
aceste condiţii, bunurile comune nu ar putea fi aprobate de soţi la
formarea capitalului social, chiar daca exista consimţământul celuilalt
soţ, deoarece pe cale convenţionala s-ar renunţa la însuşi principiul
comunităţii de bunuri. Or, o asemenea convenţie este lovita de
nulitate absoluta, aşa cum dispune legiuitorul in art. 30 alin.2 din
Codul Familiei. Practic, aportarea unor bunuri comune la constituirea
capitalului social s-ar putea face după ce, in prealabil, s-a realizat
partajarea bunurilor.
Or, numai instanţa de judecata poate sa decidă partajarea
bunurilor soţilor in timpul căsătoriei, daca exista motive temeinice.
Faptul ca libertatea de asociere pentru constituirea unei societăţi
comerciale reprezintă sau nu un motiv temeinic pentru partajarea
bunurilor comune in timpul căsătoriei. Rămâne numai la aprecierea
instanţei care soluţionează cauza, simpla absenta a unor reglementari
de dreptul familiei care sa rezolve aceasta problema neîndreptăţind
instanţa sa respingă acţiunea de partajare a bunurilor soţilor. Daca
instanţa doreşte sa păstreze regimul comunităţii de bunuri a soţilor,
poate transforma forma de coproprietate, din proprietate comuna in
devălmăşie, in proprietatea comuna pe cote părţi, cunoscând
întinderea ideala a cotei părţi ce-i revine fiecăruia din masa bunurilor
comune. In situaţia in care soţii devin coproprietari indivizi asupra
unor acţiuni, conform art.102 alin.4 din Legea nr.31/1990, republicata
aceştia sunt răspunzători in mod solidar pentru efectuarea
vărsămintelor datorate.
b) Intr-o alta opinie, precum si in practica judiciara, s-a
considerat ca soţul asociat poate aporta in societate bunuri din
173
comunitatea de bunuri, cu precizarea ca daca sunt bunuri mobile
operează „mandatul tacit", iar daca sunt imobile este necesar
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Soţii se pot asocia pentru a constitui o societate cu răspundere
limitata, singura problema fiind legata de faptul daca bunurile
comune ale soţilor pot constitui sau nu aport la capitalul social. In
cazul in care aportul consta in sume de bani, teoretic, fiecare soţ
poate dispune de o anumita suma de bani pe care a economisit-o, fie
in retribuţia proprie, fie din alte surse materiale. Practic insa, exista
puncte de vedere diferite, in sensul ca unele instanţe judecătoreşti
solicita dovada ca sumele de bani sunt proprii si numai in aceasta
situaţie sunt acceptate ca aport la capitalul social.
Aceasta practica încurajează, de fapt, întocmirea unor acte cu
caracter pur fictiv (de exemplu, prezentarea unui act de donaţie in
care sa se arate ca sumele respective au fost donate de terţe
persoane soţului care urmează sa se asocieze si sa aporteze la
capitalul social sumele respective).
In legătura cu bunurile proprii, fiecare soţ poate, in mod liber, sa
exercite o profesiune, sa administreze sau sa dispună de bunurile sale
personale. Aceasta dispoziţie este de ordine publica, deci are caracter
imperativ. In cazul in care asociaţii nu depun aportul la capitalul social
fix, fie la momentul in care fac subscrierea, fie ca la momentul ulterior
stabilit de lege ori de actul constitutiv, ei sunt ţinuţi răspunzători
pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul
întârzierii la vărsarea capitalului in numerar, stabilind ca neefectuarea
vărsămintelor atrage automat obligarea asociatului culpabil, cel puţin
la plata dobânzilor legale.
Nimic nu împiedica o societate sau un terţ, păgubit de asociatul
care nu a vărsat aportul, sa solicite alături de dobânda legala si alte
despăgubiri.Principiul conform căruia din momentul înmatriculării,
societatea deţine un drept de proprietate asupra aportului asociaţiei
la capitalul social este stabilit de lege printr-o norma dispozitiva.
Aceasta face ca prin actul constitutiv sa existe posibilitatea ca părţile
sa transmită societăţii numai dreptul de folosinţa sau de uzufruct
174
asupra bunurilor aduse la capitalul social. Aşadar, in principiu,
bunurile aduse ca aport la capitalul social devin proprietatea
societăţii, daca nu exista stipulatiune contrarie sau daca in actele
constitutive nu exista vreo precizare in acest sens. Prin excepţie,
bunurile aduse ca aport intra in folosinţa sau uzufructul societăţii,
asociatul păstrând in continuarea dreptul de proprietate asupra lor.
Dreptul de folosinţa poate fi acordat societăţii pe baza unui contract
de închiriere sau de împrumut, aportul asociatului constând in
contravaloarea lipsei de folosinţa. Dreptul de uzufruct consta in a
acorda societăţii de către asociat a dreptului de a folosi si de a culege
fructele bunului (imobil) aportat cu titlu de uzufruct. Asociatul
păstrează „nuda proprietate", respectiv dreptul de dispoziţie asupra
bunului aportat. In cazul aportării unor bunuri in natura (mobile,
imobile, corporale sau incorporale) asociatul răspunde fata de
societate atât prin evicţiune, cat si pentru viciile lucrului, potrivit
dreptului comun. Daca se transmite dreptul de proprietate, societatea
dobândeşte proprietatea din momentul realizării acordului de voinţa,
chiar daca bunul nu a fost încă predat.
Din acelaşi moment se transmite si riscul pieirii fortuite, potrivit
regulii ,,res perit domino" (cu excepţia cazului când in actele
constitutive ale societăţii s-a prevăzut ca riscul pieirii fortuite se
transmite de la asociat către societate, in momentul predării bunului).
In cazul când predarea bunului trebuia sa se facă la un anume termen
si asociatul este in întârziere, se aplica regula „res perit debitori",
urmând ca asociatul culpabil sa suporte pagubele pricinuite societăţii
prin nepredarea la termen a bunului la care s-a obligat sa-1 aporteze.
Aportul pe care asociaţii ii aduc la capitalul social nu este
purtător de dobânda, conform regulii stabilite de art. 68 din Legea
nr.31/1990, republicata. Daca acest capital social se micşorează, iar
micşorarea are efecte asupra dreptului ce revine asociaţilor,
repartizarea beneficiilor societăţii nu este posibila decât după
reîntregirea capitalului social. De aici rezulta ca o data constituit un
capital social, el poate intra in operaţiunile societăţii. Dar având in
vedere faptul ca in funcţie de valoarea capitalului social se stabileşte
175
si participarea la beneficii, la momentul bilanţului anual in funcţie de
care se face repartizarea beneficiilor, trebuie sa se regăsească cel
puţin capitalul social la valoarea iniţiala stabilita in actul constitutiv.

Acordarea dividendelor
In cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii
comerciale, se regăseşte si definiţia legala a noţiunii de dividende.
Conform art.67 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata,
dividendul este acea cota parte din beneficiu ce se va plaţi fiecăruia
dintre asociaţi, proporţional cu cota de participare a asociaţilor
respectivi la capitalul social vărsat, daca prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv pentru unii
asociaţi sa se creeze un regim juridic mai favorabil in ceea ce priveşte
cota de participare la beneficii, ţinând cont, de exemplu, de calitatea
pe care o au aceştia in cadrul societăţii. Când dividendele se plătesc
altfel decât in condiţiile legii, peste limitele stabilite in temeiul legii
sau prin actul constitutiv, legea impune obligarea celui care le-a
primit la restituire. In acest sens, legea recunoaşte un drept la acţiune
in restituire a persoanelor interesate, drept la acţiune care se prescrie
in termenul general al prescripţiei (3 ani de la distribuirea
dividendelor).
Distribuirea dividendelor se face întotdeauna din beneficiul net,
in acest sens legea făcând referire la noţiunea de beneficii reale. In
legătura cu distribuirea dividendelor, pot interveni probleme atunci
când acordarea dividendelor sunt in legătura cu respectarea
regimului matrimonial al comunităţii de bunuri. In regimul comunităţii
de bunuri, câştigul (profitul) este un bun comun. Ca atare, aceste
bunuri nu pot fi urmărite decât pentru achitarea datoriilor comune. In
legislaţia romana câştigul realizat de soţi se concretizează, de regula,
in retribuţie.
Deşi in raporturile dintre soţi salariul este un bun comun,
efectele comunităţii de bunuri sunt înlăturate in raporturile dintre
soţul celui încadrat in munca si terţele persoane. Astfel, pretenţiile
privitoare la plata salariului pot fi formulate numai de către angajat.
176
Aşadar, celalalt soţ nu poate cere ca, pe temeiul juridic al comunităţii
de bunuri sa încaseze retribuţia soţului angajat. Aceasta soluţie ar fi
un argument in favoarea opiniei conform căreia salariul este un bun
propriu.
Problema regimului juridic al dividendelor se poate rezolva in
felul următor:
• daca dividendele sunt asemănate retribuţiei pana la momentul
încasării lor, dividendele sunt bunuri proprii, iar in momentul încasării
sunt bunuri comune;
• daca dividendele sunt asemănătoare câştigurilor din jocurile de
noroc instituţionalizate, regimul juridic ar fi diferit in funcţie de natura
juridica a sumelor de bani aduse ca aport in societate; daca sumele
de bani sunt proprii, si dividendele ar trebui sa aibă acelaşi regim
juridic.

Organizarea societăţilor comerciale


Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenta unor
organe de conducere, de administrare si de control. Orice societate
comerciala, de regula prin actul constitutiv, îşi stabileşte propriile
organe, respectiv:
- organe de conducere - adunarea generala fiind singura in măsura sa
hotărască cu privire la problemele fundamentale ale societăţii;
- organele de administrare - administratorii;
- organele de control - cenzorii.
Daca orice tip de societate comerciala impune asigurarea
conducerii si administrării, obligativitatea numirii cenzorilor prin actul
constitutiv intervine in cazul societăţilor de capital. Legea stabileşte
regimuri specifice pentru flecare categorie de societate comerciala,
atât in legătura cu modul de desfăşurare a adunării generale, cat si cu
privire la administrarea si controlul societăţii. Ca reglementare
generala, administratorul societăţii este cel care reprezintă o
societate in relaţiile cu terţii. Administratorul dobândeşte acest

177
mandat in baza actului constitutiv sau in baza hotărârii adunării
generale.
De asemenea, exista posibilitatea ca administratorul sa
transmită prerogativele sale unei alte persoane.
Având in vedere faptul ca asociaţii împuternicesc doua sau mai
multe persoane pentru a reprezenta interesele societăţii, cei care
astfel exercita administrarea nu pot transmite propriul mandat către o
alta persoana decât daca exista o voinţa expresa afirmata de către
ceilalţi asociaţi. In cazul in care administratorii nu respecta mandatul
încredinţat de ceilalţi asociaţi, adică in cazul in care un administrator
substituie o alta persoana pentru a asigura reprezentarea societăţii,
răspunde fata de societate. Astfel, societatea este in drept sa
pretindă beneficiile rezultate din operaţiunea făcuta de împuternicit
de la administratorul numit expres prin voinţa asociaţilor. Daca
dimpotrivă, in urma operaţiunilor, societatea suferă anumite
prejudicii, administratorul mandatar si înlocuitorul submandatar sunt
ţinuţi răspunzători in solidar pentru pagubele produse societăţii.
Toate aspectele generale legate de activitatea si răspunderea
administratorului sunt guvernate de reguli de drept comun in materia
mandatului si de reguli specifice din Legea nr.31/1990, republicata.
In prezent, pornind de la faptul ca Legea nr.31/1990,
republicata a introdus noţiunea de contract de administrare, s-a
concretizat un regim juridic specific pentru acei administratori ce intra
sub incidenţa reglementarilor specifice, respectiv administratorii din
cadrul societăţii comerciale cu capital majoritar de stat. Când o
societate este administrata de mai multe persoane, legea stabileşte
situaţii concrete in care administratorii răspund solidar, respectiv:
- pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de
organ executiv fata de organul de conducere care este adunarea
generala.
Adunarea generala fiind de fapt cea care exprima voinţa
societăţii, îndeplinirea hotărârii adunării generale reprezintă pentru
administratori punerea in executare a voinţei societăţii.

178
- pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatorări pe care legea sau actul
constitutiv le impune.
Când art.73, alin.l, lit.e din Legea nr.31/1990, republicata,
exprima răspunderea solidara a administratorilor pentru mandatul cu
care au fost împuterniciţi in conducerea societăţi.
- pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii
răspund pentru constatarea in patrimoniul societăţii a existentei
efective a capitalului;
- pentru existenta reala a dividendelor, in sensul ca in măsura in care
la o societate comerciala se plătesc dividende in condiţiile in care nu
s-a obţinut un beneficiu real, cei ţinuţi răspunzători pentru efectuarea
plaţii sunt administratorii. Administratorii răspund solidar ori de cate
ori dividendele s-au plătit sau figurează ca fiind plătite, in condiţiile in
care asociaţii erau lipsiţi de dreptul de a beneficia de dividende.
- pentru existenta, precum si pentru corecta completare a
registrelor.

Administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau


cenzorul societăţii debitoare, vinovat de oricare dintre faptele penale
prevăzute de prezenta lege sau de Legea nr. 85/2006 privind
procedura insolvenţei, este decăzut din dreptul de a mai deţine ori
dobândi o astfel de calitate sau funcţie, la orice persoană juridică cu
scop patrimonial, pe o perioadă de 5 ani de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii de condamnare.

Obiectul de activitate
In cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv
trebuie sa se stabilească obiectul de activitate, realizându-se
distincţia intre obiectul principal si obiectul secundar. Soluţia este
explicabila pentru ca in materia societăţilor comerciale funcţionează
principiul specializării capacităţii de folosinţa. O societate comerciala
trebuie sa se constituie cu scopul de a realiza obiectul de activitate
propus. Legea nr.31/1990, republicata, acorda dreptul general pentru

179
administratori de a efectua toate acele operaţiuni ce se impun in
vederea realizării obiectului de activitate, mandatul general al
administratorilor in acest sens fund posibil de restricţionat numai prin
intermediul actului constitutiv. Legea nr.31/1990, republicata,
stabileşte o serie de aspecte ce ţin de identificarea societăţii
comerciale.
Art.74 din Legea nr.31/1990, republicata, impune obligaţia
pentru societatea comerciala de a cuprinde in orice act pe care-1
emite, denumirea, sediul, forma juridica de constituire, numărul de
înmatriculare la oficiul registrului comerţului si codul fiscal. În orice
factură, ofertă, comandă, tarif, prospect şi alte documente
întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate, trebuie să se
menţioneze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din
registrul comerţului şi codul unic de înregistrare.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat
electronice, care vor cuprinde elementele prevăzute de legislaţia din
domeniu. Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un sistem dualist
de administrare, documentele prevăzute mai sus vor conţine şi
menţiunea "societate administrată în sistem dualist".
Dacă aceste documente provin de la o societate cu răspundere
limitată, se va menţiona şi capitalul social, iar dacă ele provin de la o
societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, se vor menţiona atât
capitalul social subscris, cât şi cel vărsat. În situaţia în care
documentele sunt emise de o sucursală, acestea trebuie să
menţioneze şi oficiul registrului comerţului la care a fost înregistrată
sucursala şi numărul ei de înregistrare.

5.2. Funcţionarea societăţii in nume colectiv


Daca specificul funcţionarii societăţilor de persoane este dat de
regula unanimităţii, asociaţii, uniţi in cadrul societăţii prin interese
comune, nu pot interveni in operaţiunile efectuate in cadrul societăţii,
daca interesele lor proprii nu concorda cu cele ale societăţii. In acest
sens, Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o serie de
incompatibilităţi pentru asociaţi, astfel:
180
• In cazul in care un asociat are, intr-o operaţiune determinanta,
interese contrarii acelora ale societăţii el nu poate participa la
eliberarea sau luarea deciziilor cu privire la problema in cauza. Se
considera a fi contrarietate de interese atât in situaţia in care
asociatul lucrează in nume propriu, cat si in situaţia in care lucrează
pentru altul. Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage
răspunderea asociatului, dar aceasta răspundere are caracter limitat,
deoarece, conform dispoziţiilor art.79 alin.2 din Legea nr.31/1990,
republicata, asociatul răspunde numai in măsura in care votul sau
pentru adoptarea unei anumite decizii a fost hotărâtor.
Astfel, daca indiferent de decizia asociatului cu activitate
concurenta, aceeaşi ar fi fost hotărârea adoptata de adunarea
generala a asociaţilor, chiar si in situaţia in care o asemenea hotărâre
a creat prejudicii societăţii, asociatul nu răspunde pentru pagubele
astfel create. Astfel spus, legea nu sancţionează in mod direct
comportamentul asociatului cu interese contrarii fata de societate, ci
numai in măsura in care, in urma participării active a acestuia la vot,
decizia adoptata de către asociaţi a prejudiciat societatea.
Explicaţia unei asemenea soluţii rezida din faptul ca, daca
asociatul cu interese contrarii ar fi respectat interdicţia de a participa
la deliberarea si votarea operaţiunii concrete, societatea nu ar fi
realizat o asemenea operaţiune, prejudiciabila pentru propriile sale
interese. In schimb, daca indiferent de participarea sau
neparticiparea asociatului cu interese contrarii, hotărârea
organismului decizional al societăţii ar fi fost aceeaşi, legiuitorul nu a
înţeles sa sancţioneze asociatul, in sensul obligării acestuia la
înlăturarea consecinţelor negative suportate de societate in urma
efectuării operaţiunii respective.
• Nu este mai puţin adevărat insa faptul ca Legea nr.31/1990,
republicata, stabileşte pentru asociaţii din societăţile in nume colectiv
si o interdicţie cu privire la participarea ca asociat in cadrul oricărei
alte forme de societăţi cu răspundere nelimitata, in măsura in care o
asemenea societate ar fi concurenta sau ar avea acelaşi obiect de
activitate.
181
• De asemenea, art.82 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata,
interzice asociaţiilor sa realizeze orice operaţiuni in contul lor sau al
altora, in acelaşi fel de comerţ sau intr-un altul asemănător fără
consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi. Practic, daca in art.79,
din Legea nr.31/1990, republicata, se stabileşte interdicţie speciala
pentru asociaţii din societăţile in nume colectiv, (acestora
interzicându-se participarea la deliberarea si luarea hotărârii cu
privire la o operaţiune determinata), in art.82 alin. l stabileşte o
interdicţie generala (in sensul ca asociaţilor nu li se permite sa aibă
calitatea de asociat intr-o alta societate cu răspundere nelimitata
aflata in concurenta sau cu un obiect de activitate asemănător sau sa
realizeze orice operaţiuni pentru ei înşişi sau in calitate de
reprezentanţi intr-un comerţ de acelaşi tip sau asemănător, fără
consimţământul celorlalţi asociaţi)191.
In cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al
celorlalţi asociaţi prestarea unor activităţi concurente, asociatul
culpabil poate suporta următoarele consecinţe:
- excluderea din cadrul societăţii;
- obligarea sa la plata unor despăgubiri fata de societate.
De asemenea, este posibil ca societatea sa considere ca acel
asociat, deşi culpabil având in vedere dispoziţiile art.82 din Legea
nr.31/1990, republicata, a lucrat in contul societăţii si, ca atare, sa-si
asume toate actele pe care acesta astfel le-a încheiat. De altfel,
situaţia existentei unui raport de concurenta intre asociat si societate,
oricum nu poate fi opus terţilor care au încheiat acte cu societatea,
chiar daca acestea au fost intermediate de asociatul culpabil. Intr-o
asemenea situaţie, practic societăţii nu-i rămâne decât posibilitatea
ca ulterior, daca astfel de acte au prejudiciat-o sa se întoarcă
împotriva asociatului culpabil, pentru a se despăgubi.

191
vezi Curtea de Casatie Franceza,decizia din 7 mai 1980, in Tribuna economica „Economia de piata
,institutii si mecanisme”,vol V-VI , Bucuresti 1992,pag.299 si Curtea de Apel din Lyon,decizia din 25
octombrie 1979,in Tribuna economoca „Economia de piata, institutii si mecanisme”,vol.V_VI,Bucuresti
1992, pag.299-300

182
Administrarea societăţilor in nume colectiv
Administrarea societăţii este asigurata, de regula, de către un
asociat. Daca in cadrul societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori,
dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecăruia dintre asociaţii
respectivi. Legea admite posibilitatea stabilirii unui organism colegial
de administrare, daca prin actul constitutiv s-a prevăzut astfel. In
aceasta situaţie, decizia organismului colegial nu se poate lua decât
cu unanimitate de voturi. In situaţia in care persista divergente intre
administratori, se impune adoptarea unei decizii. Legea stabileşte ca
se va decide prin majoritate absoluta, respectiv vor decide acei
asociaţi administratori care - fata de cota de participare la capitalul
social - deţin votul majoritar. Fata de aceasta dispoziţie a legii rezulta
ca, in primul rând, se va urmări obţinerea unanimităţii. In măsura in
care in cadrul şedinţei organismului colegial de administrare nu se
realizează unanimitatea, numai in mod subsidiar se poate apela la
regula majorităţii. In situaţia in care un administrator ia o decizie cu
privire la o anumita operaţiune in condiţiile in care la administrare
participa fiecare administrator si nu un organism colegial, daca prin
aceasta operaţiune depăşeşte limitele normale ale faptelor de comerţ
pe care le realizează de regula societatea, el are obligaţia ca, in
prealabil, sa înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori despre
necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni. Când unul dintre
administratori încheie o operaţiune prin care se depăşeşte limita
normala a comerţului efectuat de societate fără insa a înştiinţa –
conform art.78 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata - si pe ceilalţi
administratori, cel ce a efectuat operaţiunea respectiva răspunde
individual de toate pagubele eventuale pe care societatea ar putea sa
le suporte in urma efectuării operaţiunilor, in situaţia in care împotriva
acestei operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie. Fata de
terţi pentru operaţiunea respectiva, operaţiunea producându-si
efectele intre părţi si fiind opozabila terţilor, ulterior existând la
îndemâna societăţii o acţiune împotriva administratorului care a
încheiat operaţiuni fără a tine cont de opoziţie in măsura in care prin
aceasta operaţiune societatea a fost păgubita.
183
5.3. Funcţionarea societăţilor in comandita simplă
Comanditari si comanditaţi
Regimul juridic specific funcţionarii societăţilor comerciale in
comandita simpla este direct influenţat de specificul acestei forme de
societate, care îmbina doua categorii de asociaţi : asociaţi
comanditari si asociaţi comanditaţi. In aceste condiţii
responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii revine, in principiu,
asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind insa si cei care acţionează efectiv
activitatea societăţii, in acest sens art.88 din Legea nr.31/1990,
republicata, stabilind in mod clar ca administrarea societăţii in
comandita simpla se încredinţează unuia sau mai multor asociaţi
comanditaţi. Altfel spus, administrator al unei societăţi in comandita
simpla nu poate fi decât un asociat comanditat. Nu poate fi decât un
asociat, deoarece la fel ca si in cazul societăţii in nume colectiv, si in
cazul societăţilor in comandita simpla, exista relaţii bazate pe
încrederea intre asociaţi, de tip “intuiţii personae", si este normal
deci ca administrarea societăţii sa fie asigurata prin intermediul unui
asociat. Acest asociat trebuie sa fie asociat comanditat, deoarece
aceştia sunt cei direct implicaţi in însăşi existenta societăţii,
suportând si răspunderea pentru societate, solidar si nelimitat ca
orice asociat in cadrul unei societăţi de persoane.
In ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia
operaţiuni in contul societăţii numai in măsura in care este
împuternicit in baza unei procuri speciale, înregistrata la registrul
comerţului, de către reprezentanţii societăţii (respectiv
administratorul - asociat comanditat). In cazul in care totuşi asociatul
comanditar executa operaţiuni in contul societăţii fără o asemenea
procura speciala pentru acele operaţiuni, se considera ca el practic a
lucrat ca un comanditat si, ca atare, dobândeşte mai departe o
răspundere de tipul celei a asociaţilor comanditaţi. Astfel, asociatul
comanditar va răspunde nelimitat si solidar cu ceilalţi asociaţi
comanditaţi pentru toate obligaţiile societăţii pe care aceasta si le-a
asumat, de la momentul in care asociatul comanditar a efectuat o
184
operaţiune in contul societăţii fără procura speciala a
administratorului societăţii. Fata de o asemenea dispoziţie cuprinsa in
art.89 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, se poate considera ca
lărgirea răspunderii comanditarului se explica nu numai ca sancţiune,
ci si prin faptul ca însuşi comanditarul, renunţând la poziţia sa de
„asociat aflat in spatele asociaţilor comanditaţi", îşi asuma singur o
răspundere identica cu a acestora.

Drepturile asociaţilor comanditari


Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
• sa îndeplinească servicii in administrarea interna a societăţii. Având
in vedere dispoziţiile imperative ale art.88 din Legea nr.31/1990,
republicata, conform cărora nu poate fi administrator decât un asociat
comanditat, rezulta ca serviciile pe care le-ar putea face un asociat
comanditar in administrarea interna a societăţii ar avea caracterul
unor servicii cu titlu gratuit, in favoarea societăţii si conform solicitării
administratorilor comanditaţi. De asemenea, nimic nu împiedica un
comanditar sa fie angajat al societăţii, desfăşurând in aceasta calitate
prestaţii pentru acea societate;
• sa realizeze acte de supraveghere. De exemplu, s-ar putea
considera ca un asociat comanditar este in drept sa solicite
intervenţia unor cenzori care sa supună controlului societatea
respectiva;
• sa participe Ia numirea si revocarea administratorilor. Chiar daca,
din anumite puncte de vedere, posibilitatea de intervenţie a unui
comanditar intr-o societate in comandita este mai limitata decât a
unui comanditat, el rămâne totuşi asociat in societatea respectiva. In
virtutea acestei calităţi, este normal sa aibă drepturi depline de a
participa la şedinţele adunării generale a asociaţilor, inclusiv la actele
de decizie cu privire la numirea si revocarea celor care asigura
administrarea societăţii;
• sa acorde, in limitele actului constitutiv, autorizarea
administratorilor pentru operaţiuni ce depăşesc puterile lor. Astfel, pe

185
baza unor asemenea autorizări, o parte din prerogativele
comanditarilor, se pot realiza prin intermediul unui asociat
comanditat, care este administratorul societăţii.
• sa solicite actele societăţii din care sa rezulte situaţia financiara a
societăţii. Astfel, asociatul comanditar poate solicita copie de pe
bilanţul contabil si de pe contul de profit si pierderi;
• sa supună controlului exactitatea datelor înscrise in actele societăţii
(bilanţ si cont de profit si pierderi cu privire la situaţia financiara a
societăţii), având posibilitatea sa cerceteze registrele si orice alte
documente justificative ale societăţii.

In concluzie, se poate afirma ca asociaţilor comanditari li se


interzice prin lege participarea la actele de administrare externa
efectuate de societate, respectiv acele acte care angajează
societatea in relaţiile cu terţii, in primul rând, pentru ca astfel se
urmăreşte protejarea intereselor terţilor. Astfel, având in vedere
răspunderea specifica a asociaţilor in cadrul societăţii in comandita
simpla, exprimata printr-o diferenţiere de tratament juridic aplicabil
intre asociaţii comanditari si comanditaţi, un terţ care ar trata cu un
comanditar ar putea considera ca acesta răspunde pentru
operaţiunile efectuate pentru societate cu întregul sau patrimoniu,
fapt ce nu este valabil decât in cazul asociaţilor comanditaţi. In
acelaşi context, s-ar putea considera ca un asociat comanditar
realizează o imixtitudine nepermisa in actele de administrare externa
a unei societăţi, chiar si atunci când acesta, de exemplu nu participa
decât la pregătirea lor, nu si la finalizarea si semnarea lor efectiva. In
schimb, asociatul comanditar poate participa la activităţile de
administrare interna ale societăţii si in calitate de asociat, alături de
asociaţii comanditaţi, având dreptul sa supravegheze activitatea
efectiva ce se desfăşoară in cadrul societăţii respective.

186
Excluderea si retragerea asociaţilor comanditaţi
Excluderea asociaţilor comanditaţi se face in cazurile expres
prevăzute de art.222 din Legea nr.31/1990, republicata. In schimb,
asociaţii comanditari nu pot fi excluşi din societate decât in situaţia in
care, deşi au fost puşi in întârziere, nu si-au adus aportul la capitalul
social, toate celelalte cazuri prevăzute de lege funcţionând exclusiv in
cazul asociaţilor comanditaţi. Legea face precizarea expresa pentru
celelalte situaţii ca acestea funcţionează fie pentru asociatul cu
răspundere nelimitata, deci numai asociatul comanditat, fie pentru
asociatul administrator care, in virtutea art.88 din lege nu poate fi
decât tot un asociat comanditat. De asemenea, in temeiul art.206 din
Legea nr.31/1990, republicata, un asociat comanditar poate fi exclus
din societate in situaţia in care creditorii săi particulari au făcut in
instanţa o opoziţie împotriva hotărârii adunării generale prin care s-a
decis ca prelungirea termenului pentru care s-a constituit societatea
respectiva.
Acest caz de excludere vizând orice asociat, respectiv pe cei ce
iau deciziile in cadrul organului de conducere a societăţii, poate duce
la excluderea atât a asociatului comanditat, cat si a celui comanditar,
in funcţie de creditorul particular al asociatului respectiv, ale cărui
interese sunt stinse prin decizia de prelungire a duratei de existenta a
societăţii. In ceea ce priveşte retragerea asociaţilor, funcţionează
aceleaşi reguli ca si in cazul retragerii asociaţilor dintr-o societate in
nume colectiv.
5.4. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni
Acţiunile
a) Noţiune
Conform Legii societăţilor comerciale, acţiunile sunt titluri de
valoare emise de către o societate comerciala pe acţiuni constituita in
condiţiile legii. In doctrina, noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai multe
sensuri. Astfel, pornind de la faptul ca in conformitate cu art.91 alin.l
din Legea nr.31/1990, republicata, capitalul este reprezentat prin
acţiunile emise de societate, acţiuni de valoare egala, s-a considerat
ca o acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social. De asemenea,
187
având in vedere faptul ca acţiunea apare si ca un element
determinant al raportului juridic ce se va naşte intre societate si
asociatul acţionar, acţiunea desemnează si un raport juridic specific,
un raport societar. In sfârşit, acţiunile pot fi considerate si titluri de
credit, cu un anumit specific, respectiv titluri de credit societare.
Astfel, acţiunile presupun o singura trăsătura specifica a titlurilor de
credit, respectiv faptul ca ele incorporează dreptul in chiar cuprinsul
titlului, fără insa a fi autonome (îşi găsesc izvorul in actul constitutiv
al societăţii) si literale, din cuprinsul acţiunii nerezultând efectiv
drepturile ce revin titularilor lor.
b) Caracteristicile acţiunilor
• Orice acţiune are o valoare nominala, stabilita in actul
constitutiv, care reprezintă o fracţiune din capitalul social al societăţii
respective.Valoarea nominala minima a unei acţiuni nu poate fi mai
mica de 0,1 lei.
• Acţiunile sunt indivizibile
Indivizibilitatea acţiunilor este stabilita cu valoare de principiu
de însăşi Legea, in cuprinsul art.102 alin.l. Din punct de vedere
economic, indivizibilitatea presupune înlăturarea posibilităţilor de
fracţionare a acţiunilor. In planul dreptului, se ridica probleme atunci
când o acţiune este deţinuta de mai mulţi coproprietari. Coproprietarii
au obligaţia, prin lege, sa desemneze un reprezentant care sa
exercite toate drepturile specifice acţiunilor (soluţia funcţionează atât
in situaţia acţiunilor nominative, cat si a celor la purtător). In situaţia
in care coproprietarii nu se înţeleg cu privire la persoana care
urmează sa exercite drepturile specifice acţionarilor, consideram ca
problema se rezolva pe cale jurisdicţionala. In cazul societăţilor
constituite prin subscripţie publica, daca pentru acele acţiuni deţinute
in coproprietate nu s-a realizat vărsământul la capitalul social, pentru
îndeplinirea obligaţiei de vărsare sunt tinuti solidar toţi coproprietarii.
• Acţiunile au valoare egala, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, existând acţiuni care conferă titularilor lor
drepturi preferenţiale, respectiv acţiunile cu dividend prioritar.

188
• Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele
incorporând valoarea in conţinutul lor. Prin esenţa lor, acţiunile se pot
transmite de la un titular la altul, situaţiile in care negociabilitatea
acţiunilor este restrânsă fiind expres si limitativ prevăzuta de lege sau
de actul constitutiv.
c) Categorii de acţiuni
In funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
• acţiuni nominative192 - atunci când in cuprinsul titlurilor de valoare
se stabileşte titularul dreptului asupra acţiunii.
• acţiuni la purtător - adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere
materiala reprezintă dreptul acelei acţiuni.
Art.92 din Legea nr.31/1990, republicata, permite schimbarea
naturii acţiunilor, in sensul ca, in baza unei hotărâri a adunării
generale extraordinare este de admis ca acţiunile nominative sa se
transforme in acţiuni la purtător si invers. In măsura in care acţiunile
sunt emise de o societate constituita prin subscripţie publica, iar
aceasta societate se refera la valori mobiliare, legea stabileşte ca
regula tranzacţionarea acţiunilor direct pe piaţa de valori mobiliare
(potrivit art.34 din Legea nr.31/1990, republicata). In afara acestor
acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, exista si acţiuni specifice
respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare.
d) Menţiuni obligatorii in cuprinsul acţiunii
O acţiune se considera valabila daca cuprinde menţiunile
obligatorii impuse de lege, respectiv:
- denumirea şi durata societăţii;
- data actului constitutiv, numărul din registrul comerţului sub care
este înmatriculată societatea, codul unic de înregistrare şi numărul
Monitorului Oficial al României, Partea a IV-a, în care s-a făcut
publicarea;
- capitalul social, numărul acţiunilor şi numărul lor de ordine,
valoarea nominală a acţiunilor şi vărsămintele efectuate;

192
vezi Curtea de Casatie,sectia I-a,decizia nr.212.1938,in “Practica judiciara in materie
comerciala”,vol.II, Editura Lumina Bucuresti 1991,pag.109-110.

189
- avantajele acordate fondatorilor.
Pentru acţiunile nominative se vor mai menţiona: numele,
prenumele, codul numeric personal şi domiciliul acţionarului persoană
fizică; denumirea, sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de
înregistrare ale acţionarului persoană juridică, după caz. Acţiunile
trebuie să poarte semnătura a 2 membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura
administratorului unic, respectiv a directorului general unic. Daca
societatea este administrata de un consiliu de administraţie, acţiunile
sunt valabil emise daca sunt semnate de cel puţin doi administratori.
Daca o societate comerciala nu emite acţiuni pe suport material, ea
are obligaţia ca, la solicitarea acţionarului, sa elibereze acestuia un
certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu toate menţiunile ce
trebuie sa se regăsească in conţinutul unei acţiuni precum si
elementele de identificare ale acţionarului, poziţia la care e înscris
acţionarul in registrul acţionarilor si numărul de ordine al acţiunilor
astfel emise. Aceasta modalitate stabilita de lege da conţinut ideii de
titluri cumulative, deoarece certificatul de acţionar nu numai ca face
dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe care le conţine,
face dovada si cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
S-ar putea considera ca un certificat de acţionar, pe fond, ar
putea echivala cu însăşi titlu de valoare. Cum valoarea acţiunilor
determina valoarea capitalului social, in măsura in care se realizează
vărsământul integral la capitalul social se acoperă integral si valoarea
acţiunilor.Orice majorare de capital social este posibila numai in
măsura in care valoarea integrala a acţiunilor emise deja a fost
acoperita. Aceasta înseamnă ca o noua emisiune de acţiuni, care are
drept consecinţa majorarea capitalului social, nu este posibila decât
după realizarea integrala a vărsămintelor. Daca exista acţiuni
neacoperite, valoarea lor nu poate fi tranzacţionala. Intr-o asemenea
situaţie, in mod abstract se va considera ca acţiunile au cel puţin
valoarea nominala. Acţiunile au valoare egala, conferind titularilor lor
drepturi egale concretizate in dreptul la vot si dreptul la beneficiile
societăţii. Având in vedere ca legea permite acordarea unor avantaje
190
speciale in cazul societăţilor pe acţiuni este posibil ca drepturile
conferite in baza aceloraşi acţiuni sa difere. Astfel, se emit acţiuni
preferenţiale care stabilesc drepturi specifice pentru titulari, dar
numai cu privire la dividende.
e) Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
- dreptul de a primi propriul sau dividend, înaintea oricăror altor
reţineri din beneficiile societăţii, calculate la încheierea exerciţiului
financiar;
- drepturile recunoscute acţionarilor cu acţiuni ordinare, inclusiv
dreptul de a participa la adunarea generală, cu excepţia dreptului de
vot.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul
social, iar valoarea lor nominala va fi aceeaşi cu cea stabilita pentru
acţiunile ordinare. Aceasta limitare impusa de legiuitor are in vedere
si faptul ca, din moment ce se recunoaşte prioritatea la obţinerea
dividendelor pentru felul acestor acţiuni speciale, nu se pot dubla
avantajele si in sensul recunoaşterii unor valori mai mari pentru
acţiunile deţinute. Legea limitează si titularii acţiunilor cu dividend
prioritar in sensul ca se interzice deţinerea unor asemenea acţiuni
pentru cenzori, administratori, orice alţi reprezentanţi ai societăţii,
pentru ca aceştia participa in organele executive de control ale
societăţii si pot determina voinţa societăţii in sensul intereselor proprii
determinate de obţinerea dividendelor prioritare.
Si in cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca, prin
hotărârea adunării generale extraordinare, acţiunile ordinare sa fie
convertite in acţiuni cu dividend prioritar si invers.
Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se
reuni in adunări proprii.
f) Transmiterea acţiunilor
In cazul acţiunilor nominative, dreptul de proprietate asupra
acţiunilor se transmite in baza unei menţiuni înscrise in registrul
acţionarilor, semnata de titularul iniţial si cel căruia i se transmite fie
in nume propriu, fie prin mandatar. Pentru ca transmiterea sa fie
191
valabil efectuata, in cuprinsul acţiunilor trebuie sa se facă o menţiune
cu privire la aceasta transmitere. Transmiterea efectiva a acţiunii se
realizează prin mecanismul cesiunii193. Norma legala cu privire la
modalitatea de transmitere a acţiunilor are caracter dispozitiv, fiind
posibila orice alta modalitate de transmitere stabilita de acţionari prin
actul constitutiv. Daca acţiunile sunt dematerializate, transmiterea se
face conform regulilor specifice ce guvernează valorile mobiliare in
general. In situaţia in care s-au transmis acţiuni de la titularii iniţiali
către transmiţători, aceşti beneficiari ulteriori sunt ţinuţi răspunzători
in mod solidar pentru vânzarea sumelor subscrise in urma dobândirii
acţiunilor. Membrii fondatori se pot îndrepta împotriva subscriitorilor
ulteriori pe o perioada de 3 ani de la momentul efectuării menţiuni cu
privire la transmiterea acţiunilor in registrul acţionarilor.
In cazul acţiunilor la purtător, transmiterea dreptului de
proprietate se face prin tradiţiune directa, posesorul titlului fiind
prezumat a fi titularul dreptului asupra acţiunii.
Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor se face
prin înscris sub semnătură privată, în care se vor arăta cuantumul
datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se garantează, iar în
cazul acţiunilor la purtător şi nominative emise în formă materială, şi
prin menţionarea garanţiei pe titlu, semnată de creditor şi debitorul
acţionar sau de mandatarii acestora. Garanţia se înregistrează în
registrul acţionarilor ţinut de consiliul de administraţie, respectiv de
directorat, sau, după caz, de societatea independentă care ţine
registrul acţionarilor. Creditorului în favoarea căruia s-a constituit
garanţia reală mobiliară asupra acţiunilor i se eliberează o dovadă a
înregistrării acesteia.
Garanţia devine opozabilă terţilor şi dobândeşte rangul în
ordinea de preferinţă a creditorilor de la data înregistrării în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
g) Drepturile titularilor de acţiuni

193
vezi Curtea de Casatie sectia aII-a decizia nr.729/1921,in ‚Practica judiciara in materie comerciala
„vol.II Editura Lumina,Bucuresti 1991,pag.110-111.

192
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază in
cadrul societăţii de anumite drepturi, astfel:
• dreptul de vot
In baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii isi pot exercita
dreptul de vot in cadrul adunării generale. Conform art.101 alin.l din
Legea nr.31/1990, republicata, orice acţiune plătită da dreptul la un
vot194, daca astfel se stabileşte prin actul constitutiv, ca dreptul la vot
să fie exprimat prin existenta unui număr mai mare de acţiuni.
Esenţial este insă faptul că exerciţiul dreptului la vot se realizează
proporţional cu numărul acţiunilor. In doctrină s-a pus problema in ce
măsura ar fi de admis in categoria acţiunilor privilegiate si acţiunile cu
vot plural, considerându-se că atâta vreme cat art.94 alin.2 din Legea
nr.31/1990, republicata stabileşte ca se pot emite in baza actului
constitutiv categorii de acţiuni care conferă titularilor drepturi diferite,
ar rezulta ca pot fi emise atât acţiuni cu dividend prioritar, cat si
acţiuni care dau drepturi specifice la vot. Prin actul constitutiv al
societăţii se poate limita dreptul la vot pentru acei acţionari care deţin
un număr foarte mare de acţiuni. Aceasta practica, deşi recunoscuta
de lege, poate crea o inechitate intre acţionari, cu atât mai mult cu
cat este vorba de societăţi de capital. Daca in cazul societăţii de
persoane sau al societăţii cu răspundere limitata o asemenea soluţie
ar fi admisibila, având in vedere faptul ca ceea ce interesează sunt
calităţile personale ale asociaţilor, in cazul societăţii de capital, atâta
vreme cat esenţa lor este data de capitalul pe care ii investesc, ar fi
normal ca participarea la decizie sa fie determinata exclusiv de
aportul lor la capitalul social.
• dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat,
acţionarii beneficiază de dividende in cuantumul stabilit de adunarea
generala a acţionarilor. In afara acestor drepturi esenţiale pentru un
acţionar, in doctrina de specialitate se face referire la dreptul
acţionarilor de a fi informaţi, având in vedere faptul ca in cadrul
194
vezi Curtea de Apel Bucuresti sectia a IV-a decizia din 30.01.1981 in ‚Practica judiciara in materie
comerciala”, vol.II Editura Lumina,Bucuresti 1991, pag.128-129

193
adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor si ale
administratorilor cu privire la activitatea desfăşurata de aceştia. De
asemenea, art.178 din Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte ca
administratorii au obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor
registrele societăţii. La fel ca si dreptul la informare, se recunoaşte
acţionarilor si un alt drept nepatrimonial, respectiv acela de a
participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţa,
exercitând acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-si exercita un
drept esenţial, respectiv dreptul la vot. In sfârşit, in cazul lichidării
societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra pârtii corespunzătoare
acţiunilor ce le deţin, in urma lichidării.
h) Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor
In situaţia in care, la momentul constituirii societăţii, nu s-a
vărsat integral capitalul social, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor
vor fi somaţi la plata la momentul scadentei, in baza unei somaţii
colective. Aceasta somaţie trebuie sa îndeplinească condiţiile de
publicitate, legea impunând ca ea sa fie publicata de doua ori in
Monitorul Oficial. Daca in urma somării repetate, cei obligaţi la
efectuarea vărsămintelor nu si-au efectuat obligaţia, consiliul de
administraţie are doua posibilităţi:
• va face demersuri pentru urmărirea acţionarilor râu platnici si
pentru executarea debitelor acestora;
• va anula acţiunile deţinute de către acţionarii râu platnici, caz in
care, hotărârea de anulare trebuie publicata in Monitorul Oficial cu
specificarea numărului de ordine al acţiunilor anulate. Ca excepţie,
daca se hotărăşte anularea acţiunilor se admite posibilitatea unei noi
emisiuni, acţiunile nou emise purtând numărul acţiunilor anulate.
Aceste acţiuni urmează a fi vândute pe piaţa libera. Unei societăţi i se
permite să dobândească propriile acţiuni, fie direct, fie prin
intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama
societăţii în cauză, cu respectarea următoarelor condiţii:
- autorizarea dobândirii propriilor acţiuni este acordată de către
adunarea generală extraordinară a acţionarilor, care va stabili
condiţiile acestei dobândiri, în special numărul maxim de acţiuni ce
194
urmează a fi dobândite, durata pentru care este acordată autorizaţia
şi care nu poate depăşi 18 luni de la data publicării hotărârii în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi, în cazul unei dobândiri
cu titlu oneros, contravaloarea lor minimă şi maximă;
- valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite de societate,
inclusiv a celor aflate deja în portofoliul său, nu poate depăşi 10% din
capitalul social subscris;
- tranzacţia poate avea ca obiect doar acţiuni integral liberate;
- plata acţiunilor astfel dobândite se va face numai din profitul
distribuibil sau din rezervele disponibile ale societăţii, înscrise în
ultima situaţie financiară anuală aprobată, cu excepţia rezervelor
legale.
Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite
angajaţilor societăţii, acţiunile astfel dobândite trebuie distribuite în
termen de 12 luni de la data dobândirii. Consiliul de administraţie va
include în raportul ce însoţeşte situaţiile financiare anuale
următoarele informaţii cu privire la dobândirea sau înstrăinarea de
către societate a propriilor acţiuni:
- motivele dobândirilor efectuate pe durata exerciţiului
financiar;
- numărul şi valoarea nominală a acţiunilor dobândite şi a celor
înstrăinate pe durata exerciţiului financiar şi procentul din capitalul
social subscris pe care acestea îl reprezintă;
- în cazul dobândirii sau înstrăinării cu titlu oneros,
contravaloarea acţiunilor;
- numărul şi valoarea nominală a tuturor acţiunilor dobândite şi
deţinute de către societate şi procentul din capitalul social subscris pe
care acestea îl reprezintă.

In situaţia in care o societate pe acţiuni îşi dobândeşte propriile


acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege sau de adunarea
generala extraordinara, are obligaţia sa înstrăineze acţiunile astfel
dobândite intr-un termen de un an de la momentul subscrierii lor.

195
Daca societatea nu le înstrăinează in acest termen, acţiunile
astfel dobândite se anulează, societatea fiind obligata sa-si modifice
corespunzător capitalul social. In anumite situaţii, restricţiile specifice
impuse de lege pentru dobândirea propriilor acţiuni nu mai
funcţionează, acestea fiind posibil de dobândit in mod liber. Legea
enumera expres si limitativ aceste situaţii:
- in situaţia in care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru
a le anula si a realiza astfel reducerea capitalului social;
- pentru cesionarea ulterioara a acestor acţiuni către
proprietarul personal al societăţii respective, daca astfel a hotărât
adunarea generala si cu condiţia ca cesiunea sa se realizeze intr-un
termen de un an de la momentul in care s-a publicat in Monitorul
Oficial hotărârea adunării generale care a hotărât cesionarea
propriilor acţiuni către salariaţii societăţii;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni cu titlu
gratuit;
- in cazul in care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca
urmare a succesiunii universale sau ca urmare a fuziunii cu o alta
societate acţionara;
- in cazul in care societatea pe acţiuni a dobândit propriile
acţiuni ca urmare a unei hotărârii judecătoreşti data intr-o procedura
de executare silita impusa unui debitor al societăţii;
- atunci când in baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare si cu avizul acesteia, acţiunile sunt dobândite cu scopul
eliberării si regularizării pieţei bursiere si extrabursiere.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni si care-i sunt
proprii, nu dau dreptul la dividende. Dreptul la vot pe care-1 naşte
dobândirea acestor acţiuni este suspendat pe perioada cat acţiunile
sunt deţinute de societatea emitenta.

Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporate si apar ca titluri de
valoare emise de societăţile de capital, in baza cărora titularul
dobândeşte anterior un drept fata de societate, deoarece cel ce le
196
dobândeşte practic realizează un împrumut al societăţii. Ca valoare
nominala, obligaţiunile emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai
mica de suma de 2,5 lei.
In cazul in care se emit mai multe obligaţiuni intr-o singura
emisiune, se impune ca valoarea nominala a acestora sa fie egala si
sa confere titularilor lor aceleaşi drepturi. Obligaţiunile pot fi
nominative sau la purtător si pot fi emise pe suport de hârtie sau prin
înscriere in cont (obligaţiuni dematerializate). Obligaţiunile pot fi
emise si prin subscripţie publica, realizându-se o oferta publica. In
acest caz se va întocmi un prospect de emisiune ce trebuie publicat
de administratorul societăţii.
Legea stabileşte exact care sunt menţiunile obligatorii pe care
trebuie sa le cuprindă prospectul de emisiune (art.163 din lege),
respectiv:
- denumirea, obiectul de activitate, sediul si durata societăţii;
- capitalul social si rezervele;
- data publicării in Monitorul Oficial al României a încheierii de
înmatriculare si modificările ce s-au adus actului constitutiv;
- situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
- categoriile de acţiuni emise de societate;
- suma totala a obligaţiunilor care au fost emise anterior si a celor
care urmează a fi emise, modul de rambursare, valoarea nominala a
obligaţiunilor, dobânda lor, indicarea daca sunt nominative sau la
purtător, precum si indicarea daca sunt convertibile dintr-o categorie
in alta ori in acţiuni;
- sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
- data la care a fost publicata hotărârea adunării generale
extraordinare care a aprobat emiterea obligaţiunilor.

Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele proiectului de


emisiune, iar pentru obligaţiunile astfel subscrise valoarea lor trebuie
sa fie de la începutul integral vărsata. Oferta publica de obligaţiuni
necesita, înainte de publicarea prospectului de emisiune, autorizarea
de către Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare, in afara situaţiilor in
197
care exista o dispensa de autorizare acordata de Comisia Naţionala a
Valorilor Mobiliare.
Oferta publica făcuta fără autorizare sau dispensa ori
nerespectând condiţiile stabilite prin autorizaţie este nula de drept si
atrage pentru cei in culpa aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege.
Ofertantul va fi ţinut fata de partenerii de buna-credinţa (care nu au
cunoştinţa de respectivul viciu al ofertei publice) la obligaţia de
repetiţiune (restituire cu titlu de plata nedatorată a oricăror sume
primite in urma ofertei) si la daune interese decurgând din nulitatea
tranzacţiilor eventual încheiate pe baza unei astfel de oferte.
Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea sa-si constituie, conform
legii, o adunare generala speciala, care-si va desfăşura activitatea pe
cheltuiala societăţii emitente. Societatea emitenta nu are dreptul sa
intervină in deliberările adunării generale a obligatarilor, interzicându-
se in acest sens participarea efectiva a administratorilor, cenzorilor si
funcţionarilor societăţii. Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni
este asigurata de reprezentatul numit in cadrul adunării obligatarilor.
Aceasta reprezintă obligatarii atât in fata societăţii, cat si in
justiţie, având totodată dreptul de a asista la adunările generale ale
societăţii comerciale respective. In schimb, nici reprezentantul si nici
supleanţii acestuia (numiţi in aceleaşi condiţii) nu pot participa la
administrarea societăţii. Adunarea detinatorilor de obligaţiuni este
acea parte care, practic, asigura supravegherea intereselor
deţinătorilor de obligaţiuni, având dreptul sa se opună la orice
modificare a actului constitutiv al societăţii sau al condiţiilor in care se
efectuează împrumutul, daca astfel s-ar aduce atingere drepturilor
deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată, adunarea obligatarilor este in
drept sa se pronunţe si asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Hotărârile adunării obligatarilor se adopta cu o majoritate
specifica reprezentând cel puţin 1/3 din titlurile emise si
nerambursabile.
In situaţia in care se pune problema ca prin hotărâre adunarea
obligatarilor sa se pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni
sau sa se opună la modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor
198
împrumutului, cvorumul impus de lege este de minimum 4/5 din
titlurile prezentate la adunare, iar adunarea se considera valabil
constituita in măsura in care participa deţinătorii reprezentând cel
puţin 2/3 din titlurile nerambursate.
Odată adoptata o hotărâre a adunării obliatarilor, ea are
caracter obligatoriu si pentru deţinătorii de obligaţiuni care fie ca nu
au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei hotărâri. Chiar
daca o asemenea hotărâre le este opozabila, atât deţinătorii de
obligaţiuni neparticipanţi la adunare, cat si cei care au votat împotriva
au posibilitatea ca, in temeiul art.174 alin.2 din Legea nr.31/1990,
republicata, sa atace in justiţie acea hotărâre. In baza obligaţiunilor ce
le deţine obligatorul are posibilitatea de a acţiona societatea emitenta
in instanţă. Pentru a fi admisibila o astfel de acţiune, se impune ca
acţiunea sa nu fie contrara unei hotărâri adoptate de adunarea
generala a deţinătorilor de obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regula, la scadenta.
Daca se urmăreşte o rambursare anterioara scadentei,
obligaţiunile din aceeaşi emisiune si cu aceeaşi valoare pot fi
rambursate prin tragere la sorti la o suma superioara valorii lor
nominale si in baza unei publicităţi, societatea emitenta are obligaţia
sa anunţe public tragerea la sorti cu cel puţin 15 zile înainte.
Exista posibilitatea de convertire a obligaţiunilor in acţiuni, daca
o astfel de soluţie este stabilita prin prospectul de emisiune.

Conducerea, administrarea si controlul


Sistemul unitar
Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numărul acestora fiind totdeauna impar.
Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de
administraţie. Societăţile pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale
fac obiectul unei obligaţii legale de auditare sunt administrate de cel
puţin 3 administratori. Administratorii sunt desemnaţi de către
adunarea generală ordinară a acţionarilor, cu excepţia primilor
administratori, care sunt numiţi prin actul constitutiv.
199
Candidaţii pentru posturile de administrator sunt nominalizaţi
de către membrii actuali ai consiliului de administraţie sau de către
acţionari. Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot
încheia cu societatea un contract de muncă. În cazul în care
administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul
individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală
ordinară a acţionarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă
cauză, administratorul este îndreptăţit la plata unor daune-interese. În
caz de vacanţă a unuia sau a mai multor posturi de administrator,
dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de
administraţie procedează la numirea unor administratori provizorii,
până la întrunirea adunării generale ordinare a acţionarilor. În cazul în
care administratorii nu îşi îndeplinesc obligaţia de a convoca
adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanţei
pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării
generale ordinare a acţionarilor, care să facă numirile necesare.
În caz de deces sau de imposibilitate fizică de exercitare a
funcţiei de administrator unic, numirea provizorie se va face de către
cenzori, însă adunarea generală ordinară va fi convocată de urgenţă
pentru numirea definitivă a administratorului. Daca societatea nu are
cenzori, orice acţionar se poate adresa instanţei care autorizează
convocarea adunării generale de către acţionarul care a formulat
cererea sau de către alt acţionar. În situaţia în care într-o societate pe
acţiuni are loc delegarea atribuţiilor de conducere către directori
majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi formată din
administratori neexecutivi (cei care nu au fost numiţi directori). De
asemenea, prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale
a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai
consiliului de administraţie trebuie să fie independenţi.
Un administrator nu este considerat independent în special
dacă:
a) este director al societăţii sau al unei societăţi controlate de
către aceasta ori a îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii 5 ani;
200
b) este salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de
către aceasta ori a avut un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani;
c) primeşte sau a primit de la societate ori de la o societate
controlată de aceasta o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje,
altele decât cele corespunzând calităţii sale de administrator
neexecutiv;
d) este sau reprezintă un acţionar semnificativ al societăţii;
e) are sau a avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori
cu o societate controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat,
acţionar, administrator, director sau salariat al unei societăţi care are
astfel de relaţii cu societatea;
f) este sau a fost în ultimii 3 ani asociat ori salariat al actualului
auditor financiar al societăţii sau al unei societăţi controlate;
g) este director într-o altă societate în care un director al
societăţii este administrator neexecutiv;
h) a fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de 3
mandate;
i) este soţ/soţie sau rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu un
director al societăţii sau cu o persoană aflată în una dintre situaţiile
prevăzute la lit. a) - h).

Consiliul de administraţie alege dintre membrii săi un


preşedinte al consiliului. Preşedintele este numit pentru o durată care
nu poate depăşi durata mandatului său de administrator. Preşedintele
poate fi revocat oricând de către consiliul de administraţie, iar in cazul
in care preşedintele a fost numit de adunarea generală, va putea fi
revocat numai de aceasta. Prin actul constitutiv se poate stipula că
preşedintele consiliului este numit de adunarea generală ordinară,
care numeşte consiliul. Preşedintele coordonează activitatea
consiliului şi raportează cu privire la aceasta adunării generale a
acţionarilor. El veghează la buna funcţionare a organelor societăţii. În
cazul în care preşedintele se află în imposibilitate temporară de a-şi
exercita atribuţiile, pe durata stării respective de imposibilitate

201
consiliul de administraţie poate însărcina pe un alt administrator cu
îndeplinirea funcţiei de preşedinte.
Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative
formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu
desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru
consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor,
directorilor, cenzorilor şi personalului, sau cu nominalizarea de
candidaţi pentru diferitele posturi de conducere. Cel puţin un
membru al fiecărui comitet astfel creat trebuie să fie administrator
neexecutiv independent. Comitetul de audit şi cel de remunerare sunt
formate numai din administratori neexecutivi. Cel puţin un membru al
comitetului de audit trebuie să deţină experienţă în aplicarea
principiilor contabile sau în audit financiar.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale
fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară, crearea unui
comitet de audit în cadrul consiliului de administraţie este obligatorie.
Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Preşedintele convoacă consiliul de administraţie, stabileşte
ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate a membrilor
consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează
întrunirea. Consiliul de administraţie este, de asemenea, convocat la
cererea motivată a cel puţin 2 dintre membrii săi sau a directorului
general. În acest caz, ordinea de zi este stabilită de către autorii
cererii. Preşedintele este obligat să dea curs unei astfel de cereri.
Convocarea pentru întrunirea consiliului de administraţie va fi
transmisă administratorilor cu suficient timp înainte de data întrunirii,
termenul putând fi stabilit prin decizie a consiliului de administraţie.
Convocarea va cuprinde data, locul unde se va ţine şedinţa şi
ordinea de zi. Asupra punctelor care nu sunt prevăzute pe ordinea de
zi se pot lua decizii doar în cazuri de urgenţă. Actul constitutiv poate
impune condiţii mai stricte cu privire la aspectele reglementate în
prezentul alineat. La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal,
care va cuprinde numele participanţilor, ordinea deliberărilor, deciziile
luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate. Procesul-verbal
202
este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un
alt administrator. Directorii şi cenzorii sau, după caz, auditorii interni
pot fi convocaţi la orice întrunire a consiliului de administraţie,
întruniri la care aceştia sunt obligaţi să participe. Ei nu au drept de
vot, cu excepţia directorilor care sunt şi administratori. Consiliul de
administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi
delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare
ale societăţii;
b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi
aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiei
lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a
acţionarilor şi implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei
societăţii, potrivit Legii nr. 85/2006195 privind procedura insolvenţei.

Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii


unuia sau mai multor directori, numind pe unul dintre ei director
general. Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din afara
consiliului de administraţie. Dacă prin actul constitutiv sau printr-o
hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru,
preşedintele consiliului de administraţie al societăţii poate fi numit şi
director general. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare
financiară, delegarea conducerii societăţii este obligatorie. Director al
societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost
delegate atribuţii de conducere a societăţii. Orice altă persoană,
indiferent de denumirea tehnică a postului ocupat în cadrul societăţii,
este exclusă de la aplicarea normelor prezentei legi cu privire la
directorii societăţii pe acţiuni. Directorii sunt responsabili cu luarea
195
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 359 din 21 aprilie 2006
203
tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii, în limitele obiectului
de activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor exclusive
rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie
şi adunării generale a acţionarilor. Modul de organizare a activităţii
directorilor poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a
consiliului de administraţie. Consiliul de administraţie este însărcinat
cu supravegherea activităţii directorilor. Orice administrator poate
solicita directorilor informaţii cu privire la conducerea operativă a
societăţii.
Directorii vor informa consiliul de administraţie în mod regulat şi
cuprinzător asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în
vedere. Directorii pot fi revocaţi oricând de către consiliul de
administraţie. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză,
directorul în cauză este îndreptăţit la plata unor daune-interese.
Consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii şi în
justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de
administraţie reprezintă societatea prin preşedintele său.
Prin actul constitutiv, preşedintele şi unul sau mai mulţi
administratori pot fi împuterniciţi să reprezinte societatea, acţionând
împreună sau separat. O astfel de clauză este opozabilă terţilor.
Prin acordul lor unanim, administratorii care reprezintă
societatea doar acţionând împreună pot împuternici pe unul dintre ei
să încheie anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
Consiliul de administraţie înregistrează la registrul comerţului
numele persoanelor împuternicite să reprezinte societatea,
menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat. Acestea
depun la registrul comerţului specimene de semnătură. Membrii
consiliului de administraţie trebuie sa îşi exercite mandatul cu
loialitate, în interesul societăţii. Membrii consiliului de administraţie
nu au voie să divulge informaţiile confidenţiale şi secretele de afaceri
ale societăţii, la care au acces în calitatea lor de administratori.
Această obligaţie le revine şi după încetarea mandatului de
administrator. Administratorii răspund faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate prin actele îndeplinite de directori sau de
204
personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi
exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Directorii vor înştiinţa consiliul de administraţie de toate
neregulile constatate cu ocazia îndeplinirii atribuţiilor lor.
Administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor
imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu
le comunică cenzorilor sau, după caz, auditorilor interni şi auditorului
financiar.În societăţile care au mai mulţi administratori răspunderea
pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la
administratorii care au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor
consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre
aceasta, în scris, pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau
indirect, interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze
despre aceasta pe ceilalţi administratori şi pe cenzori sau auditori
interni şi să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la această
operaţiune.mAceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în care,
într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate soţul sau soţia sa,
rudele ori afinii săi până la gradul al IV-lea inclusiv. Este interzisă
creditarea de către societate a administratorilor acesteia, prin
intermediul unor operaţiuni precum:
a) acordarea de împrumuturi administratorilor;
b) acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia
sau ulterior încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de
livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de lucrări;
c) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a oricăror
împrumuturi acordate administratorilor, concomitentă ori ulterioară
acordării împrumutului;
d) garantarea directă ori indirectă, în tot sau în parte, a
executării de către administratori a oricăror alte obligaţii personale
ale acestora faţă de terţe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros ori plata, în tot sau în parte, a unei
creanţe ce are drept obiect un împrumut acordat de o terţă persoană
administratorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.
205
Aceste prevederi sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt
interesaţi soţul sau soţia, rudele ori afinii până la gradul al IV-lea
inclusiv ai administratorului. Dacă operaţiunea priveşte o societate
civilă sau comercială la care una dintre persoanele anterior
menţionate este administrator ori deţine, singură sau împreună cu
una dintre persoanele sus-menţionate, o cotă de cel puţin 20% din
valoarea capitalului social subscris. Aceste prevederi nu se aplică:
a) în cazul operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este
inferioară echivalentului în lei al sumei de 5.000 de euro;
b) în cazul în care operaţiunea este încheiată de societate în
condiţiile exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii
nu sunt mai favorabile persoanelor prevăzute de lege, decât cele pe
care, în mod obişnuit, societatea le practică faţă de terţe persoane.

Sistemul dualist

Prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni


este administrată de un directorat şi de un consiliu de supraveghere.
Actul constitutiv poate fi modificat în cursul existenţei societăţii
prin hotărâre a adunării generale extraordinare a acţionarilor, în
vederea introducerii sau a eliminării unei astfel de prevederi.

A. Directoratul
Conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate
directoratului, care îndeplineşte actele necesare şi utile pentru
realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor
rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării
generale a acţionarilor. Directoratul îşi exercită atribuţiile sub
controlul consiliului de supraveghere. Directoratul este format din
unul sau mai mulţi membri, numărul acestora fiind totdeauna impar.
Când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director
general unic. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare,
directoratul este format din cel puţin 3 membri. Desemnarea

206
membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care
atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al
directoratului. Membrii directoratului nu pot fi concomitent membri ai
consiliului de supraveghere.
Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către consiliul
de supraveghere. Actul constitutiv poate prevedea că ei pot fi
revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor.
Dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii
directoratului sunt îndreptăţiţi la plata unor daune-interese.
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului,
consiliul de supraveghere va proceda fără întârziere la desemnarea
unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea mandatului
directoratului. Directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi
în justiţie. În lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, membrii
directoratului reprezintă societatea doar acţionând împreună.
În situaţia în care membrii directoratului reprezintă societatea
doar acţionând împreună, prin acordul lor unanim, aceştia îl pot
împuternici pe unul dintre ei să încheie anumite operaţiuni sau tipuri
de operaţiuni. Consiliul de supraveghere reprezintă societatea în
raporturile cu directoratul. Directoratul înregistrează la registrul
comerţului numele persoanelor împuternicite să reprezinte
societatea, menţionând dacă ele acţionează împreună sau separat.
Acestea vor depune la registrul comerţului specimene de semnătură.
Cel puţin o dată la 3 luni, directoratul prezintă un raport scris
consiliului de supraveghere cu privire la conducerea societăţii, cu
privire la activitatea acesteia şi la posibila sa evoluţie.
Consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice
informaţii pe care le consideră necesare pentru exercitarea atribuţiilor
sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii
corespunzătoare.
Fiecare membru al consiliului de supraveghere are acces la
informaţiile transmise consiliului. Directoratul înaintează consiliului de
supraveghere situaţiile financiare anuale şi raportul său anual,
imediat după elaborarea acestora. Totodată, directoratul înaintează
207
consiliului de supraveghere propunerea sa detaliată cu privire la
distribuirea profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe
care intenţionează să o prezinte adunării generale.

B. Consiliul de supraveghere
Membrii consiliului de supraveghere sunt numiţi de către
adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membri, care
sunt numiţi prin actul constitutiv. Candidaţii pentru posturile de
membru în consiliul de supraveghere sunt nominalizaţi de către
membrii existenţi ai consiliului sau de către acţionari. Numărul
membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul
constitutiv. Acesta nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11.
Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de
adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
Consiliul de supraveghere alege dintre membrii săi un
preşedinte al consiliului. În cazul vacanţei unui post de membru în
consiliul de supraveghere, consiliul poate proceda la numirea unui
membru provizoriu, până la întrunirea adunării generale. Membrii
consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai
directoratului.
De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul
de supraveghere cu cea de salariat al societăţii.
Prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor se pot stabili condiţii specifice de profesionalism şi
independenţă pentru membrii consiliului de supraveghere.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
a) exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de
către directorat;
b) numeşte şi revocă membrii directoratului;
c) verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu
hotărârile adunării generale a operaţiunilor de conducere a societăţii;
d) raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a
acţionarilor cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată.
208
În cazuri excepţionale, când interesul societăţii o cere, consiliul
de supraveghere poate convoca adunarea generală a acţionarilor.
Consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de
conducere a societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate
prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot fi efectuate decât cu
acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru o
astfel de operaţiune, directoratul poate cere acordul adunării generale
ordinare. Hotărârea adunării generale cu privire la un asemenea
acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul voturilor
acţionarilor prezenţi. Actul constitutiv nu poate stabili o altă
majoritate şi nici stipula alte condiţii. Consiliul de supraveghere poate
crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai
consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu
elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum
auditul, remunerarea membrilor directoratului şi ai consiliului de
supraveghere şi a personalului, sau nominalizarea de candidaţi pentru
diferitele posturi de conducere. Comitetele vor înainta consiliului în
mod regulat rapoarte asupra activităţii lor. Preşedintele directoratului
poate fi numit membru în comitetul de nominalizare creat de consiliul
de supraveghere, fără ca prin aceasta să dobândească calitatea de
membru în consiliu. Cel puţin un membru al fiecărui comitet astfel
trebuie să fie membru independent al consiliului de supraveghere.
Cel puţin un membru al comitetului de audit trebuie să deţină
experienţă relevantă în aplicarea principiilor contabile sau în audit
financiar. În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare
anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare financiară,
crearea unui comitet de audit în cadrul consiliului de supraveghere
este obligatorie. Consiliul de supraveghere se întruneşte cel puţin o
dată la 3 luni. Preşedintele convoacă consiliul de supraveghere şi
prezidează întrunirea. De asemenea, consiliul de supraveghere este
convocat în orice moment la cererea motivată a cel puţin 2 dintre
membrii consiliului sau ai directoratului. Consiliul se va întruni în cel
mult 15 zile de la convocare. Membrii directoratului pot fi convocaţi la

209
întrunirile consiliului de supraveghere. Ei nu au drept de vot în
consiliu.
La fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va
cuprinde numele participanţilor, ordinea de zi, ordinea deliberărilor,
deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi opiniile separate.
Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de
către cel puţin un alt membru prezent al consiliului.

Dispoziţii comune pentru sistemul unitar şi sistemul dualist


Durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul
constitutiv, ea neputând depăşi 4 ani. Ei sunt reeligibili, când prin
actul constitutiv nu se dispune altfel. Durata mandatului primilor
membri ai consiliului de administraţie, respectiv al primilor membri ai
consiliului de supraveghere, nu poate depăşi 2 ani. Pentru ca numirea
unui administrator, respectiv a unui membru al directoratului sau al
consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic,
persoana numită trebuie să o accepte în mod expres. Persoana
numită în una dintre astfel de funcţii trebuie să încheie o asigurare
pentru răspundere profesională.
Directorii societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv
membrii directoratului, în sistemul dualist, sunt persoane fizice.
O persoană juridică poate fi numită administrator sau membru
al consiliului de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni.
Odată cu această numire, persoana juridică este obligată să îşi
desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică.
Acesta este supus aceloraşi condiţii şi obligaţii şi are aceeaşi
răspundere civilă şi penală ca şi un administrator sau membru al
consiliului de supraveghere, persoană fizică, ce acţionează în nume
propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe care o reprezintă să
fie exonerată de răspundere sau să i se micşoreze răspunderea
solidară.
Când persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are
obligaţia să numească în acelaşi timp un înlocuitor.
210
Persoanele care, potrivit prezentei legi, nu pot fi fondatori nu
pot fi nici administratori, directori, membri ai directoratului sau ai
consiliului de supraveghere. Directorii unei societăţi pe acţiuni, în
sistemul unitar, şi membrii directoratului, în sistemul dualist, nu vor
putea fi, fără autorizarea consiliului de administraţie, respectiv a
consiliului de supraveghere, directori, administratori, membri ai
directoratului ori ai consiliului de supraveghere, cenzori sau, după
caz, auditori interni ori asociaţi cu răspundere nelimitată, în alte
societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici nu pot
exercita acelaşi comerţ sau altul concurent, pe cont propriu sau al
altei persoane, sub pedeapsa revocării şi răspunderii pentru daune. O
persoană fizică poate exercita concomitent cel mult 5 mandate de
administrator şi/sau de membru al consiliului de supraveghere în
societăţi pe acţiuni al căror sediu se află pe teritoriul României.
Această prevedere se aplică în aceeaşi măsură persoanei fizice
administrator sau membru al consiliului de supraveghere, cât şi
persoanei fizice reprezentant permanent al unei persoane juridice
administrator ori membru al consiliului de supraveghere.
Persoana care încalcă prevederile prezentului articol este
obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului de
administraţie sau al consiliului de supraveghere care depăşesc
numărul maxim de mandate prevăzute, în termen de o lună de la
data apariţiei situaţiei de incompatibilitate. La expirarea acestei
perioade, el va pierde mandatul obţinut prin depăşirea numărului
legal de mandate, în ordinea cronologică a numirilor, şi va fi obligat la
restituirea remuneraţiei şi a altor beneficii primite către societatea în
care a exercitat acest mandat.
Deliberările şi deciziile la care el a luat parte în exercitarea
mandatului respectiv rămân valabile. Remuneraţia membrilor
consiliului de administraţie sau ai consiliului de supraveghere este
stabilită prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării generale a
acţionarilor. Remuneraţia suplimentară a membrilor consiliului de
administraţie sau ai consiliului de supraveghere însărcinaţi cu funcţii
specifice în cadrul organului respectiv, precum şi remuneraţia
211
directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în
sistemul dualist, sunt stabilite de consiliul de administraţie, respectiv
de consiliul de supraveghere.
Actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor fixează
limitele generale ale tuturor remuneraţiilor acordate în acest fel.
Adunarea generală, respectiv consiliul de administraţie sau
consiliul de supraveghere şi, dacă este cazul, comitetul de
remunerare se vor asigura, la stabilirea remuneraţiilor sau a altor
avantaje, că acestea sunt justificate în raport cu îndatoririle specifice
ale persoanelor respective şi cu situaţia economică a societăţii.
Consiliul de administraţie va solicita oficiului registrului comerţului
înregistrarea numirii directorilor, precum şi a oricărei schimbări în
persoana administratorilor sau directorilor şi publicarea acestor date
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Aceeaşi obligaţie revine directoratului cu privire la înregistrarea
primilor membri ai directoratului şi a oricărei schimbări în persoana
membrilor directoratului sau a membrilor consiliului de supraveghere.
Pentru validitatea deciziilor consiliului de administraţie, ale
directoratului sau ale consiliului de supraveghere este necesară
prezenţa a cel puţin jumătate din numărul membrilor fiecăruia dintre
aceste organe, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr
mai mare.
Deciziile în cadrul consiliului de administraţie, al directoratului
sau al consiliului de supraveghere se iau cu votul majorităţii
membrilor prezenţi. Deciziile cu privire la numirea sau revocarea
preşedinţilor acestor organe se iau cu votul majorităţii membrilor
consiliului.
Membrii consiliului de administraţie, ai directoratului sau ai
consiliului de supraveghere pot fi reprezentaţi la întrunirile organului
respectiv doar de către alţi membri ai săi. Un membru prezent poate
reprezenta un singur membru absent. Actul constitutiv poate dispune
că participarea la reuniunile consiliului de administraţie, ale
directoratului sau ale consiliului de supraveghere poate avea loc şi
prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă, precizând felul
212
acestora. Totodată, actul constitutiv poate limita felul deciziilor care
pot fi luate în aceste condiţii şi poate prevedea un drept de a se
opune la o astfel de procedură în favoarea unui număr determinat de
membri ai organului respectiv. Dacă actul constitutiv nu dispune
altfel, preşedintele consiliului de administraţie sau al consiliului de
supraveghere va avea votul decisiv în caz de paritate a voturilor. Nu
poate avea vot decisiv preşedintele consiliului de administraţie care
este, în acelaşi timp, director al societăţii.
Dacă preşedintele în funcţie al consiliului de administraţie, al
directoratului sau al consiliului de supraveghere nu poate sau îi este
interzis să participe la vot în cadrul organului respectiv, ceilalţi
membri vor putea alege un preşedinte de şedinţă, având aceleaşi
drepturi ca preşedintele în funcţie. În caz de paritate de voturi şi dacă
preşedintele nu beneficiază de vot decisiv, propunerea supusă votului
se consideră respinsă. Actul constitutiv poate dispune că, în cazuri
excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul
societăţii, deciziile consiliului de administraţie sau ale directoratului
pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a
mai fi necesară o întrunire a respectivului organ. Consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, va putea să încheie acte juridice
în numele şi în contul societăţii, prin care să dobândească bunuri
pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să schimbe ori să
constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror
valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor
societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării
generale a acţionarilor, dată în condiţiile legii. Directorii şi membrii
consiliului de administraţie, respectiv membrii directoratului şi cei ai
consiliului de supraveghere, sunt obligaţi să participe la adunările
generale ale acţionarilor.
Dacă consiliul de administraţie, respectiv directoratul, constată
că, în urma unor pierderi, stabilite prin situaţiile financiare anuale
aprobate conform legii, activul net al societăţii, determinat ca
diferenţă între totalul activelor şi totalul datoriilor acesteia, s-a
diminuat la mai puţin de jumătate din valoarea capitalului social
213
subscris, va convoca de îndată adunarea generală extraordinară
pentru a decide dacă societatea trebuie să fie dizolvată. Prin actul
constitutiv se poate stabili ca adunarea generală extraordinară să fie
convocată chiar şi în cazul unei diminuări a activului net mai puţin
semnificativă decât cea prevăzută de lege, stabilindu-se acest nivel
minim al activului net prin raportare la capitalul social subscris.
Consiliul de administraţie, respectiv directoratul, va prezenta adunării
generale extraordinare întrunite un raport cu privire la situaţia
patrimonială a societăţii, însoţit de observaţii ale cenzorilor sau, după
caz, ale auditorilor interni.
Acest raport trebuie depus la sediul societăţii cu cel puţin o
săptămână înainte de data adunării generale, pentru a putea fi
consultat de orice acţionar interesat. În cadrul adunării generale
extraordinare, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, îi va
informa pe acţionari cu privire la orice fapte relevante survenite după
redactarea raportului scris. Dacă adunarea generală extraordinară nu
hotărăşte dizolvarea societăţii, atunci societatea este obligată ca, cel
târziu până la încheierea exerciţiului financiar ulterior celui în care au
fost constatate pierderile să procedeze la reducerea capitalului social
cu un cuantum cel puţin egal cu cel al pierderilor care nu au putut fi
acoperite din rezerve, dacă în acest interval activul net al societăţii nu
a fost reconstituit până la nivelul unei valori cel puţin egale cu
jumătate din capitalul social. În cazul neîntrunirii adunării generale
extraordinare în conformitate cu reglementările in vigoare sau dacă
adunarea generală extraordinară nu a putut delibera valabil nici în a
doua convocare, orice persoană interesată se poate adresa instanţei
pentru a cere dizolvarea societăţii.
În oricare dintre aceste cazuri, instanţa poate acorda societăţii
un termen ce nu poate depăşi 6 luni pentru regularizarea situaţiei.
Societatea nu va fi dizolvată dacă reconstituirea activului net
până la nivelul unei valori cel puţin egale cu jumătate din capitalul
social are loc până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare. Acţiunea în răspundere contra fondatorilor,
administratorilor, directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi
214
consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor sau auditorilor
financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea
îndatoririlor lor faţă de societate, aparţine adunării generale, care va
decide cu majoritatea prevăzută la de lege. Adunarea generală
desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite
acţiunea în justiţie. Când adunarea generală decide cu privire la
situaţia financiară anuală, poate lua o hotărâre referitoare la
răspunderea administratorilor sau directorilor, respectiv a membrilor
directoratului şi consiliului de supraveghere, chiar dacă această
problemă nu figurează pe ordinea de zi.
Dacă adunarea generală decide să pornească acţiune în
răspundere contra administratorilor, respectiv a membrilor
directoratului, mandatul acestora încetează de drept de la data
adoptării hotărârii şi adunarea generală, respectiv consiliul de
supraveghere, va proceda la înlocuirea lor.
Dacă acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt
suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea irevocabilă a
hotărârii. Acţiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului
poate fi exercitată şi de către consiliul de supraveghere, în urma unei
decizii a consiliului însuşi. Dacă decizia este luată cu o majoritate de
două treimi din numărul total de membri ai consiliului de
supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului
încetează de drept, consiliul de supraveghere procedând la înlocuirea
lor. Dacă adunarea generală nu introduce acţiunea în răspundere şi
nici nu dă curs propunerii unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o
asemenea acţiune, acţionarii reprezentând, individual sau împreună,
cel puţin 5% din capitalul social au dreptul de a introduce o acţiune în
despăgubiri, în nume propriu, dar în contul societăţii, împotriva
oricărei persoane prevăzute de lege.
Cheltuielile de judecată vor fi suportate de acţionarii care au
introdus acţiunea. În caz de admitere, acţionarii au dreptul la
rambursarea de către societate a sumelor avansate cu acest titlu.
După rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de admitere a
acţiunii, adunarea generală a acţionarilor, respectiv consiliul de
215
supraveghere, va putea decide încetarea mandatului
administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de
supraveghere, respectiv al membrilor directoratului, şi înlocuirea
acestora.

5.5. Funcţionarea societăţii in comandita pe acţiuni


Acţionarii comanditari si acţionarii comanditaţi
In principiu, regulile aplicabile societăţii pe acţiuni funcţionează
si in cazul societăţii in comandita pe acţiuni, mai puţin in ceea ce
priveşte dispoziţiile referitoare la sistemul dualist si cel unitar.
Asociaţii comanditaţi răspund nelimitat si solidar pentru datoriile
societăţii, lor fiindu-le aplicabile interdicţiile specifice asociaţilor din
societăţile in nume colectiv.
Comanditarilor le vor fi in schimb aplicabile dispoziţiile specifice
comanditarilor din societăţile in comandita simpla.

Administrarea societăţii
Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor
asociaţi comanditaţi. În societatea în comandită pe acţiuni,
administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a
acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru
adunările extraordinare. Adunarea generală, cu aceeaşi majoritate şi
cu respectarea condiţiilor impuse de lege alege altă persoană în locul
administratorului revocat, decedat sau care a încetat exercitarea
mandatului său. Numirea trebuie aprobată şi de ceilalţi administratori,
dacă sunt mai mulţi. Noul administrator devine asociat comanditat.
Administratorul revocat rămâne răspunzător nelimitat faţă de
terţi pentru obligaţiile pe care le-a contractat în timpul administraţiei
sale, putând însă exercita acţiune în regres împotriva societăţii.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte
la deliberările adunărilor generale pentru alegerea cenzorilor sau,
după caz, a auditorului financiar, chiar dacă posedă acţiuni ale
societăţii.

216
Controlul societăţii
Pornind de la dispoziţia de principiu cuprinsa in art.181 din
Legea nr.31/1990, republicata, rezulta ca reglementările referitoare la
cenzorii din societăţile pe acţiuni sunt perfect aplicabile si pentru
societăţile in comandită pe acţiuni. Se interzice administratorilor
comanditaţi să participe la deliberările adunării generale pentru
alegerea cenzorilor. Legea stabileşte ca o asemenea interdicţie
funcţionează chiar si in situaţia in care administratorii comanditaţi
poseda acţiuni ale societăţii.

5.6. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitata


A. Drepturile asociaţilor in cadrul societăţilor cu răspundere limitata
Principalele drepturi ale asociaţilor in societatea cu răspundere
limitata sunt:
• dreptul de informare cu privire la societate;
• dreptul la vot;
• dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea
patrimoniului societăţii;
• dreptul de a acţiona in justiţie;
• dreptul de a se retrage din societate;
• dreptul la beneficii.

a) Dreptul Ia informare cu privire la societate


Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice
informaţii necesare adoptării unor hotărâri care sunt de competenta
adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare
dintre asociaţi a unei copii de pe toate documentele prezentate de
administrator.
Astfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a cere
administratorului, in orice moment, următoarele documente:
- bilanţul, contul de rezultate si anexele;

217
- rapoartele administratorilor supuse adunării generale pe ultimii trei
ani;
- procesele-verbale ale adunării generale (registrul de deliberări);
- inventarul cu privire la bunurile societăţii.
Dreptul de a consulta aceste documente aparţine persoanei
care are calitatea de asociat sau a unui mandatar (împuternicit) al
sau. In aceste condiţii, se asigura posibilitatea ca asociatul sa fie
însoţit de un expert sau chiar de un avocat, in vederea exercitării
dreptului sau la informare.

b) Dreptul la vot
Oricare asociat poate sa intervină in viata societăţii, in principal,
prin exercitarea dreptului la vot in cadrul adunărilor generale ale
asociaţilor.
Art.192 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte, cu
valoare de principiu, faptul ca fiecare parte sociala da dreptul la un
vot.
Dreptul la vot se exercita, de regula, personal de către fiecare
asociat. Cu toate acestea, cu valoare de excepţie, legea romana
recunoaşte si posibilitatea exerciţiului acestui drept prin
corespondenta, in măsura in care o asemenea posibilitate este
prevăzuta in mod expres de actul constitutiv. Este de observat faptul
ca legea nu dezvolta mai mult procedura votului prin corespondenta
(de exemplu, sa stabilească daca este necesar ca scrisoarea prin care
se exprima votul sa fie o scrisoare recomandata sau este suficient un
vot transmis prin fax). De altfel, nici nu ar fi fost necesare dezvoltări
suplimentare, atâta vreme cat numai prin actul constitutiv se poate
insera o clauza care permite votul prin corespondenta.
In aceste condiţii, ar fi normal ca tot in actul constitutiv sa fie
cuprinse toate precizările cu privire la modul in care se realizează
corespondenta. Având in vedere faptul ca legea nu stabileşte in mod
expres nici o interdicţie, rezulta ca dreptul de vot poate fi exercitat si
prin mandatar. Mai mult decât atât, daca in cazul societăţilor pe
acţiuni legea stabileşte in mod expres faptul ca admite reprezentarea
218
in adunarea generala a maximum 5 acţionari, o astfel de limitare nu
exista si in cazul asociaţilor din societăţile cu răspundere limitata.
Nu este mai puţin adevărat insa si faptul ca relaţiile dintre
asociaţi in cadrul societăţilor cu răspundere limitata fiind apropiate de
cele existente in cadrul societăţilor de persoane, pot fi considerate
relaţii intuitu persoane. Cu toate acestea, atât in practica s-a
considerat ca dreptul la vot poate fi exercitat direct sau prin
mandatar.
Astfel, pot reprezenta interesele asociatului in cadrul adunării
generale a asociaţilor, exprimând votul in locul acestuia, un alt
asociat sau chiar o terţa persoana, cu condiţia ca reprezentantul sa
aibă un mandat special. Prin actul constitutiv al societăţii se poate
limita insa posibilitatea intervenţiei unui terţ ca reprezentant al
asociatului in cadrul adunării generale. Mandatarul este împuternicit
sa-1 reprezinte pe asociat in cadrul adunărilor generale, având drept
de vot pentru o parte din părţile sociale si sa voteze personal pentru
cealaltă parte.
Cu toate acestea, conform art.126 administratorii nu pot vota,
în baza acţiunilor pe care le posedă, nici personal, nici prin mandatar,
descărcarea gestiunii lor sau o problemă în care persoana sau
administraţia lor ar fi în discuţie.

c) Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea


patrimoniului societăţii
Practic, asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la
una sau mai multe operaţii de gestiune. Daca raportul de expertiza
pune in evidenta unele aspecte negative in gestiunea societăţii,
acesta poate fi un motiv întemeiat pentru revocarea administratorului
si pentru o eventuala acţiune in responsabilitatea acestuia.
Cheltuielile legate de efectuarea expertizei vor fi suportate de către
societate si, in cazul stabilirii unei vinovaţii a administratorului,
acestea vor fi recuperate de la administratorul vinovat.

d) Dreptul de a acţiona in justiţie


219
Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni injustiţie:
• acţiunea individuala împotriva administratorului
Fiecare asociat, in mod individual, beneficiază de o asemenea
acţiune in cazul in care administratorul, printr-o fapta personala, a
cauzat un prejudiciu unui asociat (de exemplu, nu i-a plătit la timp
dividendele cuvenite, deşi s-a dispus partajarea si distribuirea către
asociaţi). O asemenea acţiune are întotdeauna un caracter personal.
Totodată, potrivit art.217 si 218 din Legea nr.31/1990,
republicata, oricare dintre asociaţi poate cere instanţei de judecata
excluderea administratorului asociat care comite frauda in dauna
societăţii sau care se serveşte de semnătura sociala sau de capitalul
social in folosul lui sau a altora.
• acţiunea colectiva împotriva administratorului
Aceasta acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora
dintre ei de a obţine repararea prejudiciului cauzat de administratorul
societăţii.Despăgubirile la care va fi obligat administratorul se plătesc
societăţii comerciale, si nicidecum asociaţilor care au acţionat
injustiţie.
• acţiunea individuala sau colectiva împotriva hotărârilor adoptate de
adunarea generala a asociaţilor
Aceasta acţiune este formulata împotriva societăţii si are ca
obiect anularea hotărârii adunării generale, daca aceasta contravine
actului constitutiv al societăţii sau contravine legii. Având in vedere
dispoziţiile art.196 din Legea nr.31/1990, republicata, conform cărora
regulile existente pentru societăţile pe acţiuni, cu privire la atacarea
unei hotărâri a adunării generale sunt aplicabile si pentru cazul
societăţilor cu răspundere limitata, rezultă ca o acţiune poate fi
introdusa de oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea
generala sau au votat si au cerut sa se insereze aceasta in procesul-
verbal al şedinţei. Hotărârea adunării generale poate fi atacata in
instanţa chiar de către administrator, caz in care societatea va fi
reprezentata in justiţie de persoana desemnata de preşedintele
instanţei, dintre asociaţi. In momentul intentării acţiunii de anulare,

220
reclamantul poate cere preşedintelui instanţei suspendarea executării
hotărârii atacate.
Cererea de suspendare poate fi admisa sau respinsa. In ipoteza
admiterii suspendării executării hotărârii, preşedintele instanţei poate
obliga pe reclamant la plata unei sume de bani, cu titlu de garanţie,
numita cauţiune, împotriva ordonanţei de suspendare se poate face
recurs in termen de 15 zile de la pronunţare.

e) Dreptul de a se retrage din societate


Orice asociat se poate retrage din societate daca nu este de
acord cu hotărârea adunării generale privind modificarea actului
constitutiv al societăţii. Retragerea din societate intervine daca:
- fie s-a prevăzut in actul constitutiv al societăţii dreptul de
retragere196;
- fie ca exista acordul tuturor asociaţilor;
- fie, pentru motive temeinice, instanţa judecătoreasca a admis o
asemenea soluţie.
Asociatul care se retrage din societate are dreptul la beneficii
pana in ziua retragerii, insa încasarea lor se va face in momentul
repartizării lor, conform prevederilor statutare. Asociatul care se
retrage nu are dreptul la o parte proporţionala din patrimoniul social,
ci numai la o suma care sa reprezinte valoarea acesteia. Daca in
momentul retragerii sunt operaţii in curs de executare, asociatul este
obligat sa suporte consecinţele acestora si nu va putea să încaseze
partea ce i se cuvine decât după terminarea operaţiilor respective.

f) Dreptul la beneficii
Asociatul are dreptul la încasarea beneficiilor atât in timpul
funcţionarii societăţii, cat si in cazul dizolvării si lichidării acesteia.
In timpul funcţionarii societăţii, dreptul asociaţilor de a participa
la beneficii se concretizează in dreptul la dividende. In fiecare an,
daca rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generala a
196
vezi Curtea Suprema de Justitie,sectia comerciala,decizia nr.459/27.06.1995in”Dreptul’nr.3/1996,
pag.108

221
asociaţilor poate sa decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni
din beneficii.
Astfel, dividendele se acorda numai in măsura in care, la nivelul
societăţii, se obţin venituri reale, constatate ca atare prin bilanţul
contabil. De regula, dividendele se atribuie in funcţie de părţile sociale
deţinute, fiecare asociat determinând o suma de bani proporţionala
cu numărul de titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent
din capitalul social. In actul constitutiv se va arata aceasta cota
procentuala ce revine fiecărui asociat din beneficiile societăţii. In
actul constitutiv al societăţii se poate stabili si o repartiţie inegala a
beneficiilor, întemeiată pe alte criterii decât numărul pârtilor sociale
deţinute de fiecare asociat (de exemplu, pentru asociatul care
participa activ la viata societăţii, fie prin cunoştinţele sale
profesionale, fie prin alte modalităţi). Singura limitare in privinţa
repartizării beneficiilor este cea referitoare la interzicerea clauzelor
leonine prin care un asociat ar fi exclus categoric de la beneficii. Cu
ocazia dizolvării si lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din
activul patrimoniului societăţii ceea ce a aportat la capitalul social (de
regula, sub forma unei sume de bani), după plata tuturor datoriilor pe
care le are asociatul fata de terţele persoane. In funcţie de rezultatele
societăţii, asociaţii au dreptul si la alte sume de bani sau bunuri in
natura, care se distribuie, de regula, in funcţie de cota procentuala pe
care o are fiecare asociat din capitalul social. Actul constitutiv al
societăţii poate sa prevadă o distribuire inegala a rezultatelor
obţinute cu ocazia lichidării.

B. Obligaţiile asociaţilor in cadrul societăţilor cu


răspundere limitata
Principalele obligaţii ale asociaţilor in societatea cu răspundere
limitata sunt:
• participarea la pierderi;
• obligaţia de non-concurentă;
a) Participarea la pierderi

222
Participarea la pierderile societăţii se face, de regula, in funcţie
de numărul de părţi sociale deţinute de fiecare asociat. Totuşi, prin
actele constitutive ale societăţii pot deroga de la aceasta regula,
stabilind o participare inegala a asociaţilor la pierderile societăţii. In
actul constitutiv al societăţii trebuie sa se prevadă cota in procente de
participare a asociaţilor la pierderi. Singura limitare este aşa numita
clauza leonina, prin care un asociat nu poate fi descărcat in totalitate
de pierderi la fel ca si atunci când s-ar dispune ca un asociat sa
suporte in totalitate pierderile.
Spre deosebire de modul de reglementare a participării la
beneficii a asociaţilor, reglementarea referitoare la participarea la
beneficii presupune doua elemente de esenţa, respectiv:
- participarea la pierderi este limitata la valoarea aporturilor la
capitalul social al asociaţilor, potrivit principiului răspunderii limitate
care caracterizează aceasta forma de societate;
- participarea la pierderi este adesea constatata in momentul
dizolvării societăţii.
Concret, după realizarea activului (încasarea creanţelor) si plata
pasivului (achitarea datoriilor), societatea trebuie sa restituie
asociaţilor aportul pe care l-au adus la constituirea societăţii. Daca nu
este posibil acest lucru, societatea va rambursa numai o parte din
aceste aporturi, situaţie in care asociaţii vor suporta in mod definitiv
pierderile reprezentând diferenţa dintre valoarea aportata si cea
primita. In mod excepţional, societatea poate sa micşoreze capitalul
social daca se constata pierderi, situaţie in care asociaţii vor schimba
părţile sociale anterioare cu noile părţi sociale, care vor avea o
valoare mai mica. Diferenţa de valoare intre titlurile deţinute anterior
si cele deţinute după reducerea capitalului constituie o pierdere pe
care o suporta asociaţii.

b) Obligaţia de non-concurentă
Obligaţia de non-concurentă a asociaţilor decurge, de regula,
dintr-o clauza contractuala. Pentru administrator, obligaţia de non-
concurentă este prevăzuta de lege. Astfel, potrivit art.145 alin.5 din
223
Legea nr.31/1990, republicata, administratorii nu pot primi, fără
autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administratori in alte
societăţi concurente pe cont propriu sau pe contul altei persoane
fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării si răspunderii pentru
daune. Obligaţia de non-concurentă poate fi prevăzuta si in contractul
de munca ori de cate ori asociaţii au in acelaşi timp si calitatea de
angajat al societăţii respective. Pentru a se stabili o clauza de non-
concurentă, trebuie sa se respecte doua reguli fundamentale:
- limitarea clauzei in timp (durata) si spaţiu (teritoriu);
- stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu
trebuie sa fie exercitata de asociaţi.

Răspunderea asociaţilor in societatea cu răspundere limitata


In principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea
societăţii atâta vreme cat aceasta este sarcina administratorului. Cu
toate acestea, legea stabileşte doua situaţii in care se reţinea direct
răspunderea asociaţilor, amândouă in legătura cu aportul asociaţilor
la capitalul social, respectiv:
• in momentul constituirii societăţii, daca declara fals in legătura cu
aportul la capitalul social, adică aportează bunuri care nu-i aparţin din
punct de vedere juridic.
Asociatul in cauza va răspunde fata de societate pentru
evicţiune, care provine fie de la terţa persoana care pretinde ca
dovedeşte ca are un drept asupra bunului aportat, fie chiar de la un
asociat, care se obliga sa aporteze acelaşi bun unei alte societăţi;
• daca valoarea aportului in natura este mai mica decât cea declarata
de asociatul care s-a obligat la acel aport.

Adunările generale
Adunarea asociaţilor reprezintă forma de organizare care
permite elaborarea si exprimarea in decizii si hotărâri a voinţei
sociale. In ansamblul societăţii comerciale, adunarea societăţilor
reprezintă cel mai important organ de conducere, având plenitudine
de competenta si atribuţii.
224
Astfel, cu titlu exemplificativ, adunarea generala are si
următoarele atribuţii:
- să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească
repartizarea profitului net;
- să desemneze administratorii şi cenzorii sau, după caz,
auditorii interni, să îi revoce şi să le dea descărcare de activitate,
precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când
acesta nu are caracter obligatoriu, potrivit legii;
- să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor sau,
după caz, a auditorilor interni pentru daunele pricinuite societăţii,
desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;
- să modifice actul constitutiv.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitata
reprezintă organul de decizie suprem al societăţii, constituit din
totalitatea asociaţilor.
Ca regula generala, in adunarea generala o hotărâre se adopta
cu votul asociaţilor reprezentând majoritatea absoluta a asociaţilor si
a parţilor sociale. Societatea cu răspundere limitata, fiind o forma de
societate care se întemeiază pe încrederea personala dintre asociaţi,
foloseşte in formulările sale, cu precădere, expresia „o participare
personala individuala".
Excepţiile de la participarea personală a asociaţilor sunt
prevăzute de lege, ori prevăzute in actul constitutiv. Prin excepţie,
conform art.192 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicata, in cazul
adoptării unei hotărâri ce presupune modificarea actului constitutiv
este necesar votul tuturor asociaţilor. Dispoziţia legala are caracter
supletiv, deoarece prin actul constitutiv se poate deroga de la norma
legala. Adunarea generala se convoacă la sediul societăţii cel puţin o
data sau ori de cate ori este nevoie.
Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin
excepţie, convocarea adunării asociaţilor se poate face si de către un
asociat sau un număr de asociaţi care reprezintă cel puţin l/4 din
capitalul social, cu obligaţia de a arata scopul convocării. De
asemenea, cenzorii sunt obligaţi sa convoace adunarea generala când
225
acest lucru nu a fost făcut de către administrator. Convocarea
adunării generale se face in forma in care este prevăzuta in actul
constitutiv. In lipsa unei asemenea stipulaţii convocarea se face prin
scrisoare recomandata. Convocarea adunării generale trebuie făcuta
cu cel puţin 10 zile înaintea de ziua fixata pentru tinerea şedinţei.
Potrivit legii, adunării generale ii revin următoarele obligaţii:
- sa aprobe bilanţul contabil si sa stabilească repartizarea beneficiului
net;
- sa desemneze pe administratori si cenzori, sa-i revoce si sa le dea
descărcare pentru activitatea lor;
- sa decidă urmărirea administratorilor si cenzorilor pentru daunele
pricinuite societăţii, desemnând si persoana însărcinată sa o exercite;
- sa modifice actul constitutiv.
Hotărârile asociaţilor se iau in adunarea generala. Exista
posibilitatea ca votarea sa se facă si prin corespondenta. In situaţia in
care adunarea generala legal constituita nu poate lua o hotărâre
valabila din cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocata
din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi numărul de
asociaţi si partea din capitalul social reprezentata de asociaţii
prezenţi. Legea stabileşte anumite interdicţii in cazul unui conflict de
interese intre societate si asociaţi.
De exemplu, potrivit art.193 alin.23 din lege, un asociat nu-si
poate exercita dreptul de vot in cazul deliberărilor in adunarea
generala referitor la aporturile sale in natura sau la actele juridice
încheiate intre el si societate.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii,
inclusiv pentru cei care au participat la vot sau pentru cei care au
votat împotriva. Spre deosebire de hotărârile adunării generale a
acţionarilor, pentru hotărârile adunării asociaţilor legea nu cere
aducerea acestora la cunoştinţa terţilor. In cazul in care, printr-o
hotărâre a adunării asociaţilor, unui asociat i se încalcă drepturile,
acesta are posibilitatea de a cere in instanţa anularea hotărârii.

226
Administratorii societăţii
Realizarea obiectului social si a scopului pentru care a fost
constituita societatea devine posibila numai prin executarea actelor
de administrare si gestionare. Ca operaţiune juridica, administrarea
societăţii presupune exercitarea atributelor de posesie, folosinţa si
dispoziţie asupra fondului de comerţ si a celorlalte elemente ale
patrimoniului, precum si săvârşirea de acte de conservare,
administrare sau dispoziţie in legătura cu aceste bunuri.
Cele mai numeroase acte vor fi desigur cele legate de
operaţiunile comerciale. Ele au menirea de a face productive bunurile
societăţii si a obţine beneficii in numele si in interesul firmei si al
asociaţilor.

b) Numire si revocare
Societatea poate fi admisa de unul sau mai mulţi administratori,
asociaţi sau neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau de adunarea
generala. Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării
generale, mandatul de administrator in alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, nici sa facă acelaşi fel de comerţ
ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice
sau juridice, sub sancţiunea revocării si răspunderii pentru daune. Aşa
cum rezulta din dispoziţiile Legii nr.31/1990, republicata, exista o
dubla alternativa pentru numirea administratorilor, respectiv prin
actul constitutiv sau ulterior constituirii societăţii si înmatriculării ei.
Reprezentanţii societăţii, spunea legea, sunt obligaţi sa depună la
registrul comerţului semnăturile lor in termen de 15 zile de la data
înmatriculării, daca au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi in
timpul funcţionarii societăţii in termen de 15 zile de la alegere.
Potrivit dispoziţiilor art.77 din Legii nr.31/1990, republicata,
(dispoziţie care priveşte societăţile in nume colectiv, dar care se
aplica si societăţii cu răspundere limitata), asociaţii care reprezintă
majoritatea absoluta a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi
administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării,

227
eventuala lor remuneraţie, afara de cazul daca prin actul constitutiv
se dispune astfel.
Aceeaşi majoritate este ceruta si pentru revocarea din funcţie a
administratorilor. Totuşi, ţinând cont de dispoziţiile art.189 din lege,
se impune ca desemnarea administratorilor sa se facă cu respectarea
dublei majorităţi (majoritatea cu privire la numărul asociaţilor si
numărul pârtilor sociale), si nu numai majoritatea capitalului social,
aşa cum prevede art.77 din lege. Cum legea nu stabileşte o derogare
de la regula dublei majorităţi, nu se poate înlătura aplicarea ei pe
baza dispoziţiilor de trimitere prevăzute in art. 193 alin.3 din Legea
nr.31/1990, republicata. In ce priveşte revocarea administratorilor,
aceasta se poate face prin votul tuturor asociaţilor, daca
administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv, sau cu votul
majorităţii absolute a asociaţilor si a părţilor sociale, daca
administratorii au fost desemnaţi de către adunarea asociaţilor. In
cazul revocării administratorului numit prin actul constitutiv, practic
intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui
administrator, fapt ce determina adoptarea unei hotărâri cu
unanimitate de voturi. In situaţia in care prin actul constitutiv sunt
numiţi doi sau mai mulţi administratori, asociaţii pot stabili ca aceştia
sa îşi exercite mandatul împreuna sau individual. In cazul in care ei
lucrează împreuna, deciziile se iau cu unanimitate de voturi, iar in caz
de divergenta vor decide asociaţii in cadrul adunării generale, in
condiţiile art.187 din Legea nr.31/1990, republicata.

c) Atribuţii
Administratorii societăţii cu răspundere limitata pot face toate
operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului
societăţii, afara de restricţiile stabilite prin actul constitutiv. Art.198
din Legea nr.31/1990, republicata, prevede obligaţia administratorilor
de a tine un registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei
obligaţii atrage răspunderea personala si solidara a administratorilor
pentru prejudiciile cauzate societăţii. Administratorii au obligaţia, prin
lege, de a convoca adunarea asociaţilor. Daca prin actul constitutiv nu
228
s-a stabilit care dintre administratori este reprezentant al societăţii,
dreptul de reprezentare aparţine fiecăruia dintre ei.

d) Răspundere
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii
sau chiar terţelor persoane, indiferent daca este asociat sau
neasociat.
Răspunderea civila intervine ori de cate ori administratorul
cauzează prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu. Daca sunt
mai mulţi administratori ei răspund solidar. In cazul răspunderii
solidare, oricare dintre administratori poate fi obligat pentru
acoperirea întregii pagube.
Potrivit art.73 din Legea nr.31/1990, republicata, administratorii
răspund solidar fata de societate pentru:
- realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;
- existenta reala a dividendelor plătite;
- existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere;
- exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
- stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le
impun.

Administratorul care a plătit paguba are posibilitatea unei


acţiuni in regres împotriva celorlalţi administratori pentru a fi
despăgubit de ceilalţi, fiecare participând la acoperirea pagubei
proporţional cu vina pe care o are.
Acţiunea in răspundere împotriva administratorilor aparţine si
creditorilor societăţii, insa aceştia o vor exercita numai in caz de
faliment al societăţii. Administratorul răspunde penal in cazul
săvârşirii unor fapte considerate infracţiuni atât de către Codul penal,
cat si legile extrapenale care conţin dispoziţiile penale (din Legea
nr.31/1990, republicata, Legea nr.87/1994).

Retragerea si excluderea asociatului din societate


a) Retragerea
229
Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitata
este reglementată de dispoziţiile art.226 din Legea nr.31/1990,
republicata, care privesc retragerea asociatului din societatea in
nume colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere limitata.
Retragerea asociaţilor este posibila in următoarele condiţii:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
b) cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează
acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive temeinice,
în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai recursului, în
termen de 15 zile de la comunicare.

Drepturile asociatului retras cuvenite pentru părţile sale sociale


se stabilesc fie prin acordul asociaţilor, fie printr-un expert desemnat
de asociat, fie de către tribunal in caz de neînţelegere.

b) Excluderea
Potrivit art.222 din Legea nr.31/1990, republicata, poate fi
exclus din societate cu răspundere limitata asociatul care se afla in
una din următoarele situaţii:
a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a
obligat;
b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a
devenit legalmente incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în
administraţie ori contravine dispoziţiilor legale;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau
se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui
sau al altora.
Excluderea se pronunţa prin hotărâre judecătoreasca, la
cererea societăţii sau a oricărui asociat. Hotărârea irevocabilă de
excludere se va depune, în termen de 15 zile, la oficiul registrului
comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica
la cererea societăţii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
230
Drepturile asociatului exclus sunt:
- sa participe la beneficii, calculate pana la data excluderii din
societate;
- sa încaseze o suma de bani corespunzătoare pârtii pe care o deţine
din capitalul social.
In ce priveşte obligaţiile asociatului exclus acesta răspunde de
pierderi pana la data excluderii. De asemenea, pentru operaţiunile in
curs de executare asociatul exclus este obligat sa suporte
consecinţele si nu va putea retrage partea ce i se cuvine decât după
terminarea operaţiunilor.

6. Modificarea societăţilor comerciale


6.1. Modificarea actului constitutiv
Aspecte generale
Atât timp cat o societate comerciala exprima voinţa celor care
s-au asociat si modificarea societăţii comerciale care se concretizează
practic in modificarea actului constitutiv, presupune acordul de
voinţa.
Acesta este sensul dispoziţiei legii care stabileşte ca, in măsura
in care se recurge la modificarea unei societăţi comerciale, trebuie sa
fie îndeplinite condiţii de fond si de forma necesare ca si la
constituirea societăţii comerciale. Acordul de voinţa al asociaţilor
privind modificarea actului constitutiv se concretizează in doua acte
principale:
- hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor adoptata
potrivit prevederilor din actul constitutiv si, in lipsa lor, potrivit legii197;
- actul adiţional, încheiat in forma autentica, prin care se modifica
actul constitutiv al societăţii.

In funcţie de importanta elementelor supuse modificării, in


anumite situaţii este necesara intervenţia judecătorului delegat de la
197
este legală, de exemplu, hotărârea asociaţilor privind majorarea capitalului social, luată fără votul
unanim al acestora, dacă în actul constitutiv s-a prevăzut astfel, potrivit art. 187 din Legea nr. 31/1990,
republicată. Nu este necesară semnătura asociaţilor pe actul adiţional încheiat la notariat, întrucât
semnătura în faţa notarului prin delegat împuternicit de adunarea generală a asociaţilor este pe deplin
valabilă.
231
registrul comerţului, iar in alte situaţii este suficienta o rezoluţie a
directorului oficiului registrului comerţului. Modificarea se poate
realiza in baza unei încheieri a judecătorului delegat, care dispune
efectuarea menţiunilor in registrul comerţului daca se modifica sediul
societăţii comerciale intr-o localitate, soluţie explicabila deoarece
competenta teritoriala cu privire la înregistrare pentru societatea
respectiva, de cele mai multe ori, aparţine unui alt oficiu teritorial al
registrului comerţului. Modificarea in baza încheierii judecătorului
delegat intervine cu privire la:
- modificarea obiectului principal de activitate;
- modificarea capitalului social;
- modificarea duratei societăţii;
- fuziunea si divizarea societăţii comerciale;
- dizolvarea si lichidarea societăţii comerciale.
Orice modificare care intervine in actul constitutiv presupune un
act adiţional încheiat in forma autentica ce trebuie înregistrat la
oficiul registrului comerţului fie in baza încheierii judecătorului
delegat, fie in baza rezoluţiei directorului oficiului registrului
comerţului.
Din acest punct de vedere, legea face referire la o asimilare a
deciziei directorului oficiului registrului comerţului cu încheierea
judecătorului delegat, considerând ca aceste doua acte au acelaşi
regim legal. Legea impune ca actul adiţional sa fie depus in întregime
la oficiul registrului comerţului, pentru ca, după înregistrarea lui,
oficiul registrului comerţului sa trimită actul la Monitorul Oficial pe
cheltuiala societăţii. După fiecare modificare a actului constitutiv,
administratorii, respectiv directoratul, va depune la registrul
comerţului, în termen de 15 zile, actul modificator şi textul complet al
actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi
înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului-delegat. Oficiul
registrului comerţului va înainta din oficiu actul modificator astfel
înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al actului
constitutiv către Regia Autonomă "Monitorul Oficial", spre a fi
publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala
232
societăţii. Prin excepţie, in cazul societăţilor de persoane procedura
publicării nu are caracter obligatoriu. Daca prin acelaşi act adiţional
se aduc mai multe modificări actului constitutiv iniţial, actul
constitutiv trebuie depus la oficiu registrului comerţului cu toate
modificările la zi.
Prin excepţie, se admite a nu se face referire la datele de
identitate ale membrilor fondatori ai societăţii, respectiv a membrilor
din organele de conducere, administrare si control al societăţii, daca
acestea nu se modifica. O asemenea excepţie poate funcţiona doar
daca deja acea societate este cunoscuta in mediul de afaceri (are o
vechime de minim 5 ani calculaţi la momentul înmatriculării) si daca
prin actul constitutiv nu se prevede o limitare cu privire la acest
aspect.
Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv
modificarea formei societăţii. O asemenea modificare nu duce la
crearea unei persoane juridice noi, ci la modificarea persoanei juridice
existente in condiţiile in care existenta societăţii se explica prin
acordul de voinţa a unor persoane care se asociază. Potrivit
dispoziţiilor art.131 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată,
hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi
atacate în justiţie, în termen de 15 zile de la data publicării în
Monitorul Oficial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la
adunarea generală sau care au votat şi au cerut să se consemneze
aceasta în procesul-verbal. Potrivit alin.6 al aceluiaşi articol, cererea
se judecă în camera de consiliu. În cazul in care soluţionarea cauzei
are loc în şedinţă publică, consideram ca se încălca dispoziţiile legale
mai sus menţionate, intervenind astfel sancţiunea nulitatii absolute,
deoarece s-au încălcat prevederi imperative din lege. Nulitatea poate
fi ridicată în orice fază a procesului. In cazul societăţilor de persoane,
creditorii particulari ai asociaţilor pot face opoziţie, daca adunarea
generala a asociaţilor din societatea de persoane hotărăşte
prelungirea duratei existentei unei societăţi pe termenul fixat in actul
constitutiv. Aceasta opoziţie poate interveni numai in măsura in care
creditorii personali dispun de un titlu executoriu dobândit anterior
233
hotărârii adunării generale atacate. Daca creditorul particular care
introduce o astfel de opoziţie are câştig de cauza in instanţa, in
termen de o luna din momentul in care hotărârea judecătorului a
devenit irevocabila asociaţii pot alege intre doua posibilităţi:
• sa renunţe la prelungirea duratei existentei societăţii;
• sa dispună excluderea din societate a asociatului debitor, caz in
care drepturile acestuia vor fi calculate având in vedere ultimul bilanţ
contabil al societăţii.

6.2. Modificarea capitalului social


Reducerea capitalului social
Potrivit art.207 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata,
reducerea capitalului social se poate face prin:
• micşorarea numărului de părţi sociale sau de acţiuni;
• reducerea valorii nominale a pârtii sociale sau a acţiunii;
• dobândirea propriilor acţiuni, urmata de anularea lor.
Capitalul social se mai poate reduce, cu condiţia ca reducerea
sa nu fie motivata de pierderi, prin:
- scutirea in tot sau in parte a asociaţilor de anumite vărsăminte
datorate de aceştia;
- restituirea către acţionari a unei părţi din aportul lor iniţial,
proporţional cu reducerea capitalului social. O asemenea reducere
funcţionează in funcţie de reducerea valorii nominale a acţiunilor sau
a pârtilor sociale;
- alte procedee prevăzute de lege (de exemplu, in cazul retragerii sau
excluderii din societate).
Pentru a opera o reducere a capitalului social este necesara
publicarea, alături de actul adiţional si, după caz, de noua forma a
actului constitutiv si publicarea prealabila a hotărârii adunării
generale.
Procedura de publicitate este necesara pentru ca orice creditor
interesat sa poată face opoziţie. Legea impune obligativitatea
publicării hotărârii adunării generale cu cel puţin doua luni înainte de
reducerea efectiva a capitalului social. In hotărârea adunării generale
234
trebuie sa fie cuprinse motivele care au determinat asociaţii sa
hotărască reducerea capitalului social. Opoziţia unui creditor poate fi
introdusa in termen de minim doua luni de la momentul publicării. Cu
titlu imperativ, legea stabileşte ca orice reducere a capitalului social
trebuie sa respecte valoarea minima a capitalului impusa de lege.
Daca societatea emite obligaţiuni (in cazul societăţilor pe acţiuni)
capitalul social se poate reduce si prin rambursarea de obligaţiuni in
contul acţiunilor. Daca emiterea unei obligaţiuni reprezintă o forma
prin care o societate pe acţiuni este împrumutata, la restituirea
obligaţiunilor acţionarii pot solicita restituirea sumelor iniţial investite.

Majorarea capitalului social


In ce priveşte majorarea capitalului social in cazul societăţilor
pe acţiuni, aceasta se poate realiza prin emisiunea unor noi acţiuni
sau prin majorarea valorilor nominale a acţiunilor existente, daca la
societate sunt aduse noi aporturi in natura si in numerar. Pot fi emise
acţiuni noi si prin alte modalităţi:
- incorporarea in capitalul social a rezervelor societăţii, mai puţin
rezervele legale;
- incorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- compensarea unor creanţe pe care anumiţi debitori le au asupra
societăţii, prin acordarea către aceştia a unor acţiuni din capitalul
social in situaţia in care creanţele sunt lichide si exigibile.
Daca in urma reevaluării patrimoniului social intervin diferenţe
favorabile, acestea pot fi folosite pentru mărirea capitalului social,
fiind incluse in rezervele societăţii. In cazul măririi capitalului social
prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, este necesar acordul
tuturor acţionarilor exprimat in cadrul adunării generale a acţionarilor.
De la aceasta condiţie face excepţie situaţia măririi capitalului
social, daca majorarea valorii nominale a acţiunilor este rezultatul
incorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Hotărârea adunării extraordinare pentru mărirea capitalului social
urmează a fi publicata in Monitorul Oficial, iar acţionarii existenţi au
un drept de preferinţa asupra dobândirii acţiunilor nou emise.
235
Termenul înăuntrul căruia numai acţionarii deja existenţi pot dobândi
acţiuni din noua emisiune este de minimum o luna. Mărirea capitalului
social in cazul in care se emit noi acţiuni pentru o societate constituita
prin subscripţie publica presupune si întocmirea unui nou prospect de
emisiune, al cărui conţinut trebuie sa cuprindă cel puţin elementele
impuse de art.212 din Legea nr.31/1990, republicata.
Astfel, in prospectul de emisiune se vor cuprinde:
- data si numărul înmatriculării societăţii in registrul comerţului;
- denumirea si sediul societăţii;
- capitalul social subscris si vărsat;
- numele si prenumele administratorilor, cenzorilor, precum si
domiciliul acestora;
- ultimul bilanţ aprobat, contul de profit si pierderi si raportul
cenzorilor;
- dividendele plătite in ultimii 5 ani sau, in situaţia in care societatea
nu are 5 ani de la constituire, dividendele plătite in momentul
constituirii pana la zi;
- obligaţiunile emise de societate;
- hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni,
valoarea totala a acestora, numărul si valoarea lor nominala, felul lor,
relaţiile privitoare la aporturi altele decât in numerar, avantajele
acordate, precum si data de la care se vor plaţi dividendele.

In cazul in care se majorează capitalul social se face prin aport


in natura, adunarea generala extraordinara care a hotărât prin votul
ei mărimea capitalului social urmează ca, in acelaşi cadru, sa
numească experţii necesari pentru evaluarea aporturilor in natura. In
cadrul adunării generale, acesta are posibilitatea sa ridice
acţionarilor, in tot sau in parte, dreptul de a subscrie noi acţiuni, in
măsura in care exista motive temeinice care sa justifice un astfel de
demers. Intr-o asemenea situaţie in convocarea efectuata pentru
adunarea generala ce va hotăra asupra majorităţii capitalului social,
urmează a se cuprinde următoarele menţiuni:
- motivele ce determina mărirea capitalului social;
236
- persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni;
- numărul de acţiuni atribuit fiecărei persoane;
- valoarea de emisiune a acţiunilor si bazele fixării acestei valori.
Adunarea generala care hotărăşte intr-o asemenea situaţie este legal
constituita daca:
- sunt prezenţi minimum ¾ din numărul titularilor capitalului social;
- hotărârea a fost adoptata cu votul acţionarilor ce deţin acţiuni
reprezentând minimum jumătate din capitalul social.
In situaţia in care majorarea capitalului social se realizează prin
aportul in natura, un astfel de drept de preferinţa, in baza căruia pot
beneficia numai unii dintre acţionari, nu poate exista. In situaţia in
care sunt emise noi acţiuni in schimbul unor aporturi in numerar, la
momentul subscrierii aportului trebuie achitat cel puţin 30% din
valoarea nominala a acţiunilor. Restul, pana la acoperirea integrala a
valorii, trebuie achitat in maximum 3 ani de la data publicării in
Monitorul Oficial al României a hotărârii adunării generale. In cazul in
care sunt emise acţiuni in schimbul unor aporturi in natura, acestea
urmează a fi achitate subscriitorilor in acelaşi termen de 3 ani de la
data publicării in Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale. Daca
adunarea generala dispune cu privire la acordarea unei prime de
emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data efectuării subscrierii.
In cazul societăţilor pe acţiuni si in comandita pe acţiuni care la
momentul intrării in vigoare a Ordonanţei de Urgenta a Guvernului
nr.32/1997198 nu deţineau un capital social de minim 2.500 Iei,
acestea aveau obligaţia sa-si completeze capitalul in termen de un an
de la data intrării in vigoare a noilor dispoziţii legale.
Pana la expirarea termenului de un an, capitalul social vărsat in
contul majorării de capital nu ar fi putut fi insa mai mic de 30% din cel
subscris in acest scop. Aceeaşi este soluţia si in cazul societăţii cu
răspundere limitata care la momentul intrării in vigoare a Ordonanţei
de Urgenta a Guvernului nr.32/1997 aveau un capital social mai mic
de 100 lei. Majorarea capitalului social conform dispoziţiilor noii legi s-
a putut face prin:
198
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 27 iunie 1997
237
- prin utilizarea rezervelor, mai puţin a celor legale.
Potrivit art.183 din Legea nr.31/1990, republicata din beneficiile
societăţii se va prelua in fiecare an cel puţin 5% pentru formarea
fondului de rezerva, pana când acesta se va atinge minimum a cincea
parte a capitalului social;
- utilizarea beneficiilor si primelor legate de capital;
- diferenţele favorabile rezultate in urma reevaluării patrimoniului
social;
- orice alte modalităţi admise de lege.
In cazul in care societăţile nu pot majora capitalul social
conform dispoziţiilor actuale, acestea au posibilitatea de a opta
pentru transformarea societăţii intr-o alta forma, la care capitalul
social este corespunzător, intr-un termen de un an. Sancţiunea
aplicabila in cazul nerespectării termenului de un an pentru majorarea
capitalului social in conformitate cu legea este dizolvarea societăţii,
dispusa de tribunalul din raza teritoriala a sediului principal a
societăţii. Tribunalul poate fi sesizat intr-o asemenea situaţie de către
stat, prin intermediul Ministerului Finanţelor, de către Camerele de
Comerţ si Industrie teritoriale sau de către orice alta persoana
interesata. In cazul in care instanţa astfel sesizata constata ca nu au
existat motive temeinice datorita cărora nu s-a putut realiza
majorarea capitalului social in termen de un an, poate acorda
societăţii in cauza un alt termen de garanţie de maximum 6 luni
pentru completarea capitalului social. Prin actul constitutiv, consiliul
de administraţie, respectiv directoratul, poate fi autorizat ca, într-o
anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data înmatriculării
societăţii, să majoreze capitalul social subscris până la o valoare
nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni
în schimbul aporturilor.
O astfel de autorizare poate fi acordată şi de adunarea generală
a acţionarilor, printr-o modificare a actului constitutiv, pentru o
anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data înregistrării
modificării.

238
Actul constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o
astfel de modificare. Valoarea nominală a capitalului autorizat nu
poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în
momentul autorizării. Prin autorizarea acordată, consiliului de
administraţie îi poate fi conferită şi competenţa de a decide
restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor
existenţi. Această autorizare se acordă consiliului de administraţie,
respectiv directoratului, de către adunarea generală, în condiţiile de
cvorum şi majoritate prevăzute de lege. Decizia consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului, cu privire la restrângerea sau
ridicarea dreptului de preferinţă se depune la oficiul registrului
comerţului, spre menţionare în registrul comerţului şi publicare în
Monitorul Oficial al României, Partea IV-a.

7. Dizolvarea societăţilor comerciale


Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapa in procesul
de încetare a personalităţii juridice a acestora, formata dintr-un
ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea patrimoniului
societăţii in cauza.
Dizolvarea se poate traduce:
- in baza unei hotărâri a asociaţilor199;
- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
- in virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale,
de dizolvare a societăţilor comerciale si cauze specifice fiecărei
forme.

7.1. Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale


Potrivit art. 227 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, sunt
cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau
realizarea acestuia;
199
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti decizia civila 597/11.06.1992
239
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică
funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al
societăţii.

Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii


Prelungirea societăţii prin voinţa asociaţilor este posibila in
măsura in care hotărârea de prelungire are loc înainte de expirarea
duratei stabilite in actul constitutiv, altminteri insa dizolvarea
operează de drept.
In acest caz, asociaţii trebuie sa fie consultaţi cu cel puţin trei
luni înainte de expirarea duratei societăţii, daca se hotărăşte cu
privire la eventuala prelungire a duratei de funcţionare a acesteia.
In cazul in care asociaţii nu sunt consultaţi cu cel puţin trei luni
înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la eventuala
prelungire a acesteia, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul va
putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Creditorii
particulari ai asociaţilor dintr-o societate in nume colectiv, in
comandita simpla sau cu răspundere limitata pot face opoziţie
împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei
societăţii peste termenul fixat iniţial, daca au drepturi stabilite printr-
un titlu executoriu anterior hotărârii. Opoziţia se face in termen de 30
de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional
modificator in Monitorul Oficial al României si se depune la oficiul
registrului comerţului.
In cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie sa opteze, in
termen de o luna de la data la care hotărârea a devenit irevocabila,
fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate
pe asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz in care

240
drepturile cuvenite asociatului debitor se vor calcula pe baza ultimului
bilanţ contabil aprobat.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia


(dizolvare de drept)
Aceasta dispoziţie a existat si in redactarea iniţiala a Legii
societăţilor comerciale, rămânând deschisa posibilitatea pentru
asociaţi:
- fie de a modifica obiectul de activitate in condiţiile art.199 si urm.
din Legea nr.31/1990, republicata;
- fie de a hotărî dizolvarea societăţii.

In acest sens, exemplificam cazul in care acţionarii societăţii pot


hotărî dizolvarea voluntară a acesteia pe considerentul că societatea
nu a fost în măsură să asigure un capital minim net în conformitate cu
dispoziţiile legale şi, prin ordonanţă a Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, a fost retrasă autorizaţia de funcţionare a societăţii. In
acest caz o posibila opoziţie a Administraţiei Finanţelor Publice
împotriva acestei hotărâri - pe considerentul că societatea are datorii
către bugetul de stat, debite ce nu pot fi cunoscute decât în urma
unui control de fond la societate - consideram ca este neîntemeiată,
deoarece hotărârea acţionarilor societăţii de dizolvare voluntară a
avut ca motiv imposibilitatea realizării obiectului de activitate şi nu a
urmărit prejudicierea vreunui creditor.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 228 din Legea nr.
31/1990, republicată, dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea
procedurii lichidării, iar lichidatorii au obligaţia de a realiza
inventarierea bunurilor societăţii şi stabilirea activului şi pasivului, în
vederea stingerii tuturor obligaţiilor sociale.

241
Declararea nulităţii societăţii200
In declararea nulităţii societăţii se va interveni pe baza hotărârii
pronunţata de instanţa de judecata prin care se constata
nerespectarea condiţiilor de fond si forma impuse de normele
imperative privind constituirea societăţilor comerciale. Nulitatea
actului constitutiv atrage nulitatea societăţii înfiinţate in baza lui. O
problema ar putea-o constitui includerea nulităţii prin cauzele de
dizolvare, din moment ce dizolvarea reprezintă, îndeobşte, încetarea
existentei unui subiect colectiv de drept legal constituit. Dizolvarea
intervine după ce persoana juridica a înfiinţat ca atare, reprezentând
procesul de încetare a existentei acestuia.
Nulitatea societăţii, in schimb, nu poate viza decât cauze
originare, iniţiale, de nelegalitate, ea intervenind cu efecte retroactive
si având drept consecinţa repunerea asociaţilor in situaţia anterioara,
ca si cum societatea nu ar fi existat

Hotărârea adunării generale (dizolvare voluntara)


Întrucât legea nu limitează cazurile in care societatea poate fi
dizolvata prin hotărârea adunării asociaţilor, decurge ca aceştia sunt
liberi sa aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea societăţii.
Un caz legal de dizolvare a societăţii de către adunarea
generala priveşte dizolvarea acesteia înainte de expirarea termenului
fixat pentru durata societăţii. Dizolvarea anticipata este un caz de
modificare a actului constitutiv al societăţii, care se realizează in
condiţiile legii.
Potrivit art.231 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, in caz
de dizolvare a societăţii prin hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea
reveni, cu majoritatea ceruta pentru modificarea actului constitutiv,
asupra hotărârii luate, atât timp cat nu s-a făcut nici o repartiţie din
activ.

200
introdusa prin ordonanta de urgenta nr.32/1997

242
În conformitate cu aceste dispoziţii, în cazul în care se hotărăşte
de către asociatul unic dizolvarea societăţii, consideram ca acesta
poate oricând reveni asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut
nici o repartiţie din activ. Această revenire este legală, întrucât
societatea nu a fost nicicând radiată. Noua hotărâre se menţionează
in registrul comerţului, după ce oficiul registrului comerţului o va
trimite Monitorului Oficial al României spre publicare pe cheltuiala
societăţii. Creditorii si orice parte interesata pot face opoziţie la
tribunal împotriva hotărârii, in termen de 30 de zile de la data
publicării acesteia potrivit. Opoziţia se depune la oficiul registrului
comerţului care, in termen de 3 de zile de la data depunerii, o va
menţiona in registru si o va înainta tribunalului sediului societăţii.
Opoziţia se judeca in camera de consiliu a tribunalului, cu citarea
pârtilor.

Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societăţii comerciale este posibila si ca urmare a
unei hotărâri judecătoreşti, la cererea oricărui asociat, pentru motive
temeinice (de exemplu, neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedica funcţionarea societăţii). Acest caz de dizolvare, nou
introdus in Ordonanţa de Urgenta a Guvernului nr.32/1997 si prevăzut
in art.226 din Legea nr.31/1990, republicata, lasă la latitudinea
instanţei aprecierea măsurii in care societatea îşi mai poate continua
sau nu activitatea, in condiţiile in care nu exista o hotărâre a adunării
generale in sensul încetării acestei activităţi.
Legiuitorul a prevăzut acest caz de dizolvare deoarece in
practica s-a constatat ca, după constituirea societăţii comerciale, in
timp au apărut neînţelegeri atât de grave, încât au împiedicat
funcţionarea in mod normal a societăţii. Dizolvarea societăţii pentru
acest motiv este pe deplin justificata, pentru a ocroti, in primul rând,
interesele creditorilor societăţii, care ar putea fi lezaţi in drepturi din
cauza neînţelegerilor grave intervenite intre asociaţi. Divergenţele
dintre asociaţi care fac imposibilă continuarea societăţii apar sub
forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio societatis, atunci când
243
interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele
personale ale asociaţilor. Neînţelegerile grave dintre asociaţi si, in
special, temeinicia acestora, va fi apreciata de instanţa de judecata in
funcţie de problemele administrate in cauza.

Falimentul societăţii
In cazul in care instanţa de judecata dispune falimentul unei
societăţi comerciale, evident societatea se va dizolva, urmând a fi
radiata din registrul comerţului. Falimentul societăţii reprezintă, in
opinia noastră, o forma de dizolvare silita a unei societăţi comerciale
(având caracter sancţionator), care intervine, de cele mai multe ori, in
situaţia in care societatea a înşelat buna-credinţa a creditorilor.

Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii


Art.237 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata a prevăzut si
alte cauze de dizolvare a societăţii. Astfel, la cererea oricărei
persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în
cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai
pot întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea
termenelor legale, situaţiile financiare anuale sau alte acte care,
potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului201;
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social
cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile referitoare la sediul social
sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau
reşedinţa cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Este exceptata situaţia in care societatea a fost in inactivitate


temporara, anunţata organelor fiscale de drept si înscrisa in registrul

201
vezi LEGEA NR.31/1991,REPUBLICATA SI MODIFICATA
244
comerţului. Legea prevede insa ca durata inactivităţii nu poate depăşi
3 ani. La expirarea termenului de 3 ani, instanţa de judecata constata
dizolvarea de drept a societăţii. Si aceste situaţii speciale de dizolvare
au fost impuse din raţiuni de ordin practic, constatându-se ca foarte
multe societăţi comerciale s-au înfiinţat imediat după intrarea in
vigoare a Legii nr.31/1990, republicata, fără ca ele sa fi avut vreo
activitate.
De asemenea, s-a constatat ca, la un moment dat, asociaţii au
dispărut, in sensul ca fie au părăsit România, fie nu au domiciliat sau
reşedinţa cunoscuta. Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu privire la sediul
societăţii care fie nu mai era cunoscut, fie s-a dovedit ca a fost fictiv.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se
înregistrează în registrul comerţului, se comunică direcţiei
generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând
să se îndrepte împotriva societăţii.
Împotriva hotărârii, orice persoana interesata poate face
apel in termen de 30 de zile de la data publicării in Monitorul
Oficial.
După rămânerea definitiva a hotărârii de dizolvare
societatea va fi radiata din registrul comerţului.

7.2. Cauze sociale de dizolvare a societăţilor comerciale in funcţie de


fiecare forma de societate reglementata de lege

A)Dizolvarea societăţilor de capital

a)Dizolvarea societăţilor pe acţiuni


Conform art.227 din Legea nr.31/1990, republicata, societatea
pe acţiuni se dizolva:
• in cazul si in condiţiile prevăzute de art.153, respectiv daca
administratorii constata pierderea unei jumătăţi din capitalul social
245
(sau a unei pierderi mai mari sau mai mici, daca prin actul constitutiv
se prevede astfel) si convoacă adunarea generala extraordinara.
Dizolvarea societăţii având drept cauza reducerea capitalului,
reprezintă o alternativa lăsata de legiuitor la aprecierea adunării
generale extraordinare de a hotăra reconstituirea capitalului la suma
rămasa, in urma constatării pierderii unei jumătăţi din aceasta sau a
unei părţi mai mici. Numai in cazul in care procedura prevăzuta
pentru aceasta faza nu se poate realiza se parcurge o a doua faza,
când adunarea generala, prin abilitarea data de instanţa, va hotăra fie
limitarea capitalului la suma rămasa, fie dizolvarea societăţii.
• când capitalul social se reduce sub minimul legal. Capitalul
societăţii pe acţiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei.
Respectarea pragului minim legal al capitalului social este
obligatoriu, iar daca acesta nu se completează, in cazul in care a
coborât sub plafonul legal, societatea se dizolva. Art.228 alin.3
din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca societatea pe
acţiuni nu se va dizolva in situaţia in care, in termen de 9 luni de
la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social,
acesta este reîntregit sau redus ia suma rămasa ori la minimul
legal sau când societatea se transforma intr-o alta forma la care
capitalul social existent corespunde. Legea are in vedere, de
exemplu, transformarea societăţii pe acţiuni intr-o societate cu
răspundere limitata, in care capitalul social minim prevăzut de
lege este de 200 lei;
• când numărul acţionarilor scade sub minimum legal
Societatea pe acţiuni este legal constituita daca numărul
asociaţilor este de cel puţin 2. Art.228 alin.4 din Legea nr.31/1990,
republicata, prevede posibilitatea evitării dizolvării societăţii in cazul
in care in termen de 9 luni de la data constatării reducerii numărului
de acţionari sub minimul legal acest număr este completat.

b) Dizolvarea societăţii in comandita pe acţiuni

246
Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva in cazul pierderii
unei jumătăţi din capitalul social sau, după caz, al micşorării lui sub
minimul legal, daca in termen de 9 luni de la data constatării pierderii
sau micşorării capitalului social, acesta nu este reîntregit ori redus la
suma rămasa sau la minimul legal, iar adunarea generala nu decide
transformarea societăţii intr-o alta forma la care capitalul social
corespunde. Societatea in comandita pe acţiuni se dizolva, de
asemenea, prin deschiderea procedurii lichidării judiciare fata de
singurul asociat comanditat sau comanditar sau prin incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul acestuia daca nu exista clauza de
continuare cu moştenitori.

B) Dizolvarea societăţii de persoane


a) Dizolvarea societăţii in nume colectiv
Conform art.229 din Legea nr.31/1990, republicata, societăţile
in nume colectiv se dizolva prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când datorita acestor
cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur si nu exista clauza
de continuare cu moştenitorii. In cazul acestor societăţi, daca un
asociat decedează si daca nu exista convenţie contrara societatea
trebuie sa plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultimul
bilanţ aprobat, in termen de 3 luni de la notificarea decesului
asociatului, daca asociaţii ramaşi nu prefera sa continue societatea cu
moştenitorii care consimt la aceasta.
b) Dizolvarea societăţii in comandita simpla
Societăţile in comandita simpla se dizolva prin falimentul
asociatului comanditat sau comanditar ori prin incapacitatea,
excluderea, retragerea sau decesul acestuia. In acest din urma caz, in
lipsa de convenţie contrara, societatea va plaţi moştenitorilor partea
ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat, in termen de 3 luni de la
notificarea decesului asociatului, afara daca moştenitorii săi nu
prefera sa rămână in societate in calitatea avuta de autorul lor.

c)Dizolvarea societăţii cu răspundere limitata


247
Societatea cu răspundere limitata se dizolva in cazul pierderii
unei jumătăţi din capitalul social sau, după caz, al micşorării sub
minimul legal de 200 lei ori prin falimentul, incapacitatea, excluderea,
retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când datorita unor cauze,
numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
- in termen de 9 luni de la data constatării pierderii sau micşorării
capitalului social, acesta este întregit sau este redus la suma rămasa
ori la minimul legal de 200 lei;
- in actul constitutiv exista clauza de continuare a activităţii societăţii
cu moştenitorii celui decedat;
- asociatul rămas in urma deschiderii procedurii falimentului fata de
ceilalţi asociaţi ori a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului
acestora, hotărăşte continuarea existentei societăţii sub forma
societăţii cu răspundere limitata cu asociat unic.

7.3. Efectele dizolvării


Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede in art.233
alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, ca dizolvarea societăţii are ca
efect deschiderea procedurii lichidării patrimoniului societăţii.
Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare in cazul fuziunii
ori divizării totale a societăţii sau in alte cazuri prevăzute de lege. In
societăţile in nume colectiv, in comandita simpla si cele cu
răspundere limitata asociaţii pot hotăra cu cvorumul si majoritatea
prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, odată cu dizolvarea
si modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord cu privire
la repartizarea si lichidarea patrimoniului societăţii si când asigura
stingerea pasivului sau regularizarea lui in acord cu creditorii.
Art.232 din Legea nr.31/1990, republicata prevede necesitatea
înscrierii dizolvării societăţilor comerciale in registrul comerţului si
publicarea ei in Monitorul Oficial (cu excepţia cazului in care
dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata
societăţii).

248
Înscrierea şi publicarea se vor face conform art.204, când
dizolvarea are loc în baza unei hotărâri a adunării generale, şi în
termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a
devenit irevocabilă, când dizolvarea a fost pronunţată de justiţie.
Conform art.232 alin.3 din Legea nr.31/1990, republicata, in cazul in
care dizolvarea societăţii se produce in urma falimentului, aceasta se
va pronunţa de tribunalul investit cu procedura falimentului. Aşadar,
in principal, dizolvarea societăţilor comerciale are ca efect lichidarea
patrimoniului societăţii in cauza, cu excepţia reorganizării prin fuziune
sau divizare, precum si in cazul in care societatea are un asociat unic.
Din momentul dizolvării, directorii, administratorii respectiv
directoratul nu mai pot întreprinde noi operaţii; in caz contrar ei sunt
personal răspunzători pentru operaţiile pe care le-au întreprins.
Aceasta interdicţie se aplica in ziua expirării termenului fixat pentru
durata societăţii, ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâta de
adunarea generala sau declarata prin sentinţa judecătoreasca. Pe
perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridica a societăţilor
se păstrează pana in momentul radierii acesteia la registrul
comerţului. Potrivit art.236 din Legea nr.31/1990, republicata,
dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitata cu asociat unic atrage
transmiterea universala a patrimoniului societăţii către asociatul unic,
fără lichidare.
Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul se abate de la reglementările
tradiţionale din legislaţia romana cu privire la dizolvarea persoanelor
juridice, care, in mod obişnuit, are ca efect lichidarea patrimoniului
acesteia (Decretul nr.31/1954 privitor la persoana fizica si juridica).
Mai mult decât atât, legiuitorul stabileşte ca patrimoniul
societăţii comerciale se va transmite asociatului unic, fie ca acesta
este persoana fizica, fie persoana juridica. Aşadar, efectele acestui
caz de dizolvare sunt asemănătoare celor existente in cazul
reorganizării persoanelor juridice. Transmiterea patrimoniului are loc
si societatea îşi încetează existenta la următoarele momente:
a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de
introducere a opoziţiei;
249
b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă
hotărârea de respingere a opoziţiei sau, după caz, hotărârea prin care
se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a
oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un
aranjament pentru plata datoriilor.

7.4. Aspecte procedurale privind dizolvarea societăţilor comerciale

In cazul procedurii dizolvării voluntare ii sunt necesare


următoarele acte si operaţiuni:
- hotărârea adunării generale a asociaţilor in care se arata si modul de
lichidare a patrimoniului;
- întocmirea actului adiţional, in forma autentica;
- depunerea la oficiul registrului comerţului a actului adiţional, pentru
a fi înscris in registru si publicarea lui in Monitorul Oficial, însoţit de
extrasul de pe ultimul bilanţ contabil vizat de Administraţia financiara;
- înscrierea menţiunii de dizolvare in registrul comerţului, după
trecerea unui termen de 30 de zile de la data publicării actului
adiţional in Monitorul Oficial.
Oficiul registrului comerţului va înregistra menţiunea de
dizolvare daca sunt depuse următoarele acte:
- actul adiţional autentificat;
- dovada publicării actului adiţional in Monitorul Oficial;
- declaraţia administratorului pe proprie răspundere ca in termen de
30 de zile de la data publicării actului adiţional terţii au făcut opoziţie;
- dovada achitării taxei de menţiuni la registrul comerţului.
Lichidatorii vor depune specimene de semnătura la oficiul
registrului comerţului, după care urmează procedura de radiere a
societăţii in registrul comerţului. Cererea de radiere întocmita de
lichidator va f! însoţita de:
- bilanţul de lichidare vizat de Administraţia financiara;
- certificatul fiscal eliberat de Administraţia financiara din care sa
rezulte ca societatea nu are datorii către stat;
- originalele documentelor emise de registrul comerţului;
250
- raportul lichidatorului privind modul de repartizare a activului si de
stingere a pasivului;
- declaraţia lichidatorului cu privire la exactitatea operaţiunilor
efectuate.

Societatea comerciala îşi încetează existenta, deci personalitatea


juridica, din momentul radierii ei din registrul comerţului. Aceeaşi
procedura trebuie urmata si in cazul dizolvării de drept a unei
societăţi. Daca societatea se dizolva pe baza unei hotărâri
judecătoreşti in care sunt desemnaţi si lichidatorii, aceasta se va
publica in Monitorul Oficial si se va depune la oficiul registrului
comerţului, însoţita de celelalte acte menţionate in paragrafele
precedente.

8. Lichidarea societăţilor comerciale


8.1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi
comerciale

In legea societăţilor comerciale, art.252-270, sunt prevăzute


atât dispoziţiile generale privind lichidarea societăţilor comerciale, cat
si unele dispoziţii speciale aplicabile fiecărei forme de societăţi. In
aceasta lucrare am considerat ca este util a va prezenta aspectele
teoretice si practice privind dispoziţiile generale, comune tuturor
formelor de societăţi comerciale.
Aşa cum am arătat anterior, dizolvarea nu are ca efect imediat
încetarea existentei societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in
lichidare. Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta
definitiv existenta societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in
lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta
definitiv existenta societăţii dizolvate. Prin urmare, aşa cum rezulta
din dispoziţiile legale, lichidarea este esenţa dizolvării, fiind efectul
principal, direct si obligatoriu. In sens larg, prin lichidare se înţelege
toate operaţiunile care au drept scop determinarea afacerilor in curs
251
in momentul declarării dizolvării, astfel încât sa se poată obţină
realizarea activului, plata pasivului si repartizarea activului
patrimonial net intre asociaţi. Fata de acest înţeles, intr-un sens
restrâns se considera ca lichidarea cuprinde operaţiile efectuate intre
momentul declarării dizolvării si momentul repartizării activului
patrimonial net intre asociaţi202. Pentru lichidarea si repartizarea
patrimoniului social, chiar daca in actul constitutiv se prevăd norme in
acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii
continuă mandatul lor, cu excepţia celor prevăzute la art. 233;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice
act ulterior, care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie
depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului comerţului, pentru
a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României,
Partea a IV-a.

Lichidatorii răspund la fel ca si administratorii, iar împotriva


deciziilor lor creditorii pot face opoziţie.
Principii
Din modul in care legea reglementează procedura lichidării,
rezulta ca aceasta faza existenţiala a societăţii comerciale este
guvernata de următoarele principii:
a) Lichidarea este prevăzuta in favoarea asociaţilor
Per a contrario, lichidarea nu poate interveni la cererea
creditorilor (nici sociali, nici personali ai asociaţilor). Aceasta nu
înseamnă ca drepturile creditorilor sociali nu sunt ocrotite de lege.
Astfel, asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei sume cuvenite lor
prin lichidare, mai înainte de achitarea creditorilor sociali. Faptul ca
lichidarea este o procedura organizata de lege in favoarea asociaţilor
se poate argumenta si prin aceea ca asociaţii au dreptul de a numi pe
lichidatori prin actele constitutive.
b) Lichidarea este obligatorie

202
vezi Curtea de Casatie sectia comerciala III-a,decizia nr.562/1927
252
Lichidarea este obligatorie, deoarece declararea dizolvării nu
este un scop in sine, ci o etapa care - ţinând cont de anumite
evenimente ce afectează viata societăţii - precizează momentul de la
care activitatea acesteia este orientata pentru repartizarea activului
net intre asociaţi, după ce au fost satisfăcuţi creditorii sociali.
Lichidarea este, altfel spus, o consecinţa logica si necesara declarării
dizolvării. Este de amintit faptul ca in doctrina de specialitate s-au
conturat si alte puncte de vedere. In opinie, s-a considerat ca
lichidarea este facultativa, iar nu obligatorie, deoarece, pe de o parte,
lichidarea poate fi înlăturata daca asociaţii hotărăsc fuziunea cu alta
societate ori prelungirea duratei acesteia. Intr-o alta opinie, lichidarea
este obligatorie, fiind de neconceput ca societatea sa rămână in faza
de dizolvare. Cel mai important efect al lichidării este totuşi încetarea
calităţii de subiect de drept a societăţii comerciale. Acest efect produs
prin lichidare, pe data radierii societăţii din registrul comerţului, face
ca, ope legis, personalitatea juridica a societăţii sa înceteze. Aşa cum
s-a arătat, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa
întocmească bilanţul contabil de lichidare si sa propună repartizarea
activului intre asociaţi.
Asociatul nemulţumit poate face opoziţie in termen de 15 zile
de la notificarea bilanţului contabil de lichidare si a proiectului de
repartizare. După examinarea acestui termen sau după ce sentinţa
asupra opoziţiei a rămas irevocabila, bilanţul contabil de lichidare si
repartizare se considera aprobat si eliberează pe lichidatori.

Drepturile si obligaţiile lichidatorilor


a) In desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele
obligaţii:
- sa facă un inventar si se încheie un bilanţ care sa constate situaţia
exacta a activului si pasivului societăţii;
- sa păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori si actele societăţii;
- sa întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, in ordinea
datei lor.
253
b) Lichidatorii au următoarele drepturi:
- sa execute si sa termine operaţiunile de comerţ referitoare la
lichidare;
- sa dea in judecata in calitate de reclamant sau de parat in interesul
lichidării patrimoniului societăţii;
- sa vândă prin licitaţie publica bunurile mobile si imobile ale
societăţii, sa facă tranzacţii.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv
sau în actul lor de numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor
societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul cenzorilor.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt
necesare scopului lichidării sunt răspunzători personal şi solidar de
executarea lor. Atât in literatura de specialitate, cat si in practica
judecătoreasca, s-a pus problema daca lichidarea patrimoniului
societăţii in cauza se face numai prin vânzarea la licitaţie a bunurilor
sau este posibil ca unele sa revină in patrimoniul asociaţilor care le-au
aportat. Fata de împrejurarea ca legiuitorul nu face nici o precizare in
acest sens, evident pot exista doua opinii. Intr-o opinie, se afirma ca
toate bunurile societăţii trebuie prefăcute in bani, in vederea
satisfacerii creditorilor sociali si împărţirii restului intre asociaţi. Intr-o
alta opinie, căreia ne raliem, daca in actul constitutiv s-a prevăzut ca
in caz de lichidare a societăţii, după achitarea datoriilor fata de terţii
creditori, fiecare asociat sa-si reia bunul aportat in societate, acest in
lucru este posibil. Argumentul legal privind partajul intre asociaţi a
bunurilor societăţii rezulta din Legea nr.31/1990, republicata, text
potrivit căruia asociaţii au dreptul de a hotăra prin actul constitutiv
regulile de lichidare a societăţii.
- sa lichideze si sa încaseze creanţele societăţii.

Termenul in care trebuie terminata lichidarea este de cel mult


trei ani, tribunalul, in cazuri excepţionale, având posibilitatea sa
prelungească termenul cu încă doi ani. Lichidatorii, după terminarea
lichidării patrimoniului societăţii, trebuie sa întocmească bilanţul de
lichidare si sa propună repartizarea activului intre asociaţi. Asociaţii
254
pot fi plătiţi in contul pârtilor sociale pe care le deţin numai după
achitarea creditorilor sociali.
Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile
reglementate de art. 262 alin.2 din Legea nr. 31/1990, republicată, îi
incumbă obligaţia întocmirii bilanţului contabil de lichidare, iar nu un
drept de opţiune cu privire la această activitate. Neîndeplinirea
acestei sarcini echivalează cu neexecutarea hotărârii judecătoreşti
prin care a fost desemnat, justificând obligarea de către instanţă la
realizarea ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii203.

8.2. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare


Procedura lichidării este instituita in favoarea asociaţilor si i se
aplica regulile stabilite prin actul constitutiv si prin lege, in măsura in
care nu sunt incompatibile cu lichidarea. Pe întreaga durata a
lichidării, personalitatea juridica a societăţii comerciale in cauza
subzista intacta.
Societatea foloseşte in continuare firma înregistrata, singura
restricţie impusa de lege constând in obligaţia ca toate actele ce
emana de la societate sa arate ca aceasta este in lichidare. Procedura
de lichidare cuprinde următoarele operaţiuni principale:
- înlocuirea organelor de administraţie curenta;
- predarea gestiunii;
- restrângerea obiectului acesteia in scopul de a asigura plata
creditorilor sociali si satisfacerea drepturilor asociaţilor;
- întocmirea si executarea bilanţului final;
- radierea din registrul comerţului a fostei societăţi comerciale.

Înlocuirea organelor de administrare


Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie sa fie
înlocuiţi prin lichidatori. Numirea acestora poate fi voluntara sau
juridica. Potrivit art.262 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, daca
in actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntara

203
vezi Curtea de Casatie sectia III,decizia 1962/1936 in „Practica judiciara comerciala”vol II
ed.Lumina,1991
255
se cere unanimitatea de voturi a asociaţilor. In cazul in care nu se
poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de către
instanţa judecătoreasca, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie sa asculte pe toţi asociaţii sau
administratorii. Împotriva sentinţei pronunţata de instanţa se poate
declara numai recurs in termen de 15 zile de la pronunţare. Actul de
numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i tine locul, precum si orice
act ulterior care ar aduce schimbări in persoana aceasta, trebuie
depusa la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise de îndată si
publicarea in Monitorul Oficial. Lichidatorii pot fi persoane fizice sau
reprezentanţi permanenţi - persoane fizice – ai societatii lichidatoare
trebuie sa fie lichidatori autorizaţi. Administratorii sunt obligaţi sa-si
continue mandatul pana la intrarea in funcţiune a lichidatorilor, fără a
mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii in numele societatii
comerciale.

Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin
întocmirea unor acte de predare-primire. Potrivit regimului general
instituit de art.253 alin.3 din Legea nr.31/1990, predarea gestiunii se
realizează in temeiul inventarului si bilanţului. Aceste documente
trebuie sa constate situaţia exacta a activului, precum si a societatii.
Îndată după intrarea in funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreuna cu
administratorii societăţii, sa întocmească inventarul si sa încheie
bilanţul, semnând aceste acte.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească si sa păstreze patrimoniul
si actele societatii, ei trebuie sa tina un registru cu toate operaţiile
lichidării, in ordinea datei lor.

Restrângerea obiectului de gestiune


Lichidatorii sunt indreptatiti sa exercite acele atribuţii care le
sunt conferite la adunarea generala a asociaţilor, printr-o hotărâre

256
adoptata cu aceeaşi majoritate care este necesara si pentru numirea
lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungita pe durata anului in
care a avut loc numirea lor. Lichidatorii trebuie sa execute si sa
termine operaţiile referitoare la lichidare. In cazul in care întreprind
noi operaţiuni comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării,
sunt răspunzători personal si solidar de executarea lor. Astfel, prin
norme imperative, legiuitorul restrânge obiectul gestiunii pe care o
exercita lichidatorii. Lichidatorii pot fi acţionaţi in judecata ca
reprezentanţi ai societăţii comerciale in interesul acesteia, dar numai
pentru actele de lichidare. Pentru a recupera sumele datorate
societăţii, lichidatorii trebuie sa urmărească pe debitorii societăţii.
Lichidităţile vor deservi pentru satisfacerea creditorilor sociali si
a drepturilor cuvenite asociaţilor. Bunurile din patrimoniul societăţii
vor fi transformate in numerar, scop in care lichidatorii au dreptul sa
vândă - prin licitaţie publica - imobilele si orice avere mobiliara;
vânzarea bunurilor nu se va face „in bloc", ci numai singular, pentru
fiecare bun in parte.
Lichidatorii trebuie sa facă tranzacţii in numele societăţii, sa
lichideze si sa încaseze creanţele societăţii, chiar in caz de faliment al
debitelor, dând chitanţa.

Lichidarea pasivului social


Sumele obţinute de lichidatori in condiţiile anterior examinate
servesc, in mod prioritar, pentru stingerea datoriilor societăţii
comerciale.
In reglementarea Legii nr.31/1990, republicata, activitatea de
lichidare si de repartizare a patrimoniului social este de competenta
lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea directa a
instanţei judecătoreşti in operaţiunea de lichidare este greşita.
Competenta instanţei de judecata in faza lichidării societăţilor
comerciale este strict reglementata de lege in doua cazuri:

257
• formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu
se poate întruni unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei
acestora (art.2 alin.2);
• atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare
întocmit de lichidatori (art.263 alin.2).

Drepturile creditorilor sociali


Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea
datoriilor sociale, creditorii societăţii comerciale sunt ei însuşi in
măsura sa-si valorifice drepturile corespunzătoare. Lichidarea se face
in interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori. In sensul
arătat, art.260 alin.4 din Legea nr.31/1990, republicata, prevede ca
“lichidarea nu liberează pe asociaţi si nu împiedica deschiderea
procedurii de faliment a societăţii".
Noţiunea de faliment va fi înţeleasa in sensul Legii nr.64/1995,
republicata. Atunci când nu recurg la procedura declarării societăţii in
stare de faliment, creditorii dispun de acţiuni in justiţie, pe care le pot
îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cat si contra asociaţilor. Contra
lichidatorilor, creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile
care decurg din creanţele ajunse la termen. Posibilitatea urmăririi
este insa mărginită numai pana la concurenta bunurilor existente in
patrimoniul societăţii.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata
sumelor datorate din valoarea aporturilor la capitalul societăţii, daca
asociaţii nu au făcut vărsăminte la capitalul social.
Pe durata existentei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor
restanţieri (al căror aport nu a fost predat integral) sa-si îndeplinească
obligaţia asumata, aparţine administratorilor si lichidatorilor.

Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-si recupera valoarea aporturilor
subscrise la data înfiinţării societăţii comerciale sau cu prilejul
majorării ulterioare a capitalului social. In faza dizolvării societăţii,

258
drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea pasivului
social. Potrivit legii, lichidatorii nu pot plaţi asociaţilor nici o suma in
contul pârtilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării
creditorilor societăţii.
Creditorii pot cere ca sumele realizate in cursul lichidării sa fie
depuse la Casa de Economii si Consemnaţiuni ori la o societate
bancara. Aceste sume pot fi repartizate chiar in timpul lichidării, dar
după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor
ajunge la scadenta, in măsura in care rămâne un disponibil de cel
puţin 10% din cuantumul lor. Împotriva deciziei prin care, astfel,
lichidatorii repartizează asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot
introduce opoziţie la instanţa competenta, in termen de 15 zile de la
data deciziei. Opoziţia suspenda decizia de repartizare.

Întocmirea si executarea bilanţului final


Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin
întocmirea bilanţului final. Acesta trebuie sa stabilească modul de
repartizare a activului intre asociaţi. Bilanţul final va fi semnat de
lichidatori.
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a
activului, făcuta de lichidatori, poate introduce opoziţie la instanţa in
termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data notificării.
Bilanţul, împreuna cu modul de repartizare a activului propus de
lichidatori, se considera aprobate de toţi asociaţii de la data când
expira termenul de 15 zile arătat sau când sentinţa pronunţata de
instanţa asupra opoziţiei rămâne definitiva.
Urmează etapa de executare in fapt a repartizării activului,
lichidatorii trebuind sa predea fiecărui asociat partea ce-i revine
potrivit bilanţului final, in schimbul chitanţei de primire. Prin
îndeplinirea acestor condiţii, lichidatorii sunt liberaţi. In ceea ce
priveşte registrele si actele societăţii, după aprobarea socotelilor si
terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la asociatul
desemnat de majoritatea. Registrele tuturor societăţilor comerciale

259
lichidate trebuie păstrate timp de 5 ani, termenul calculându-se de la
data depunerii lor, in condiţiile arătate mai sus.

Radierea societăţii comerciale din registrul


comerţului
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea
societăţilor din registrul comerţului, radiere care se poate face si din
oficiu.
Cererea de radiere a asociaţilor din registrul comerţului trebuie
sa fie insolita de următoarele acte:
- bilanţ in lichidare vizat de organul fiscal;
- raportul lichidatorilor privind modul de repartizare a activului si de
stingere a pasivului;
- certificat fiscal eliberat de Administraţia financiara, din care sa
rezulte ca societatea nu are datorii fata de stat;
- originalele documentelor emise de oficiul registrului
comerţului (certificat de înmatriculare, cerere de înmatriculare, cerere
de menţiune
etc.);
- declaraţia lichidatorilor cu privire la executarea operaţiilor efectuate.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea
juridica a societăţii încetează atât in raporturile dintre asociaţi, cat si
fata de terţele persoane.

CAPITOLUL III
TITLURILE DE CREDIT

Titlurile de credit constituie o categorie de valori care constau in


documente sau înscrisuri care au incorporat in ele dreptul patrimonial
precizat, aşa încât detinatorul acestora este titularul lor.

1. Cambia

260
Cambia este înscrisul care cuprinde ordinul dat de o persoana
numita trăgător, unei alte persoane, numita tras de a plaţi unei terţe
persoane, numita beneficiar, la scadenta sau la ordinul acesteia o
suma de bani stabilita. In operaţiunea cambiala participa trei
persoane:
- trăgătorul, creditorul sau expeditorul care emite titlul;
- trasul, debitorul sau importatorul căruia ii este adresat ordinul sau
mandatul de a plaţi o anumita suma;
beneficiarul sau terţa persoana către sau la ordinul căreia se face
plata.
Creanţa trăgătorului către tras reprezintă previziunea sau
acoperirea cambiei, iar creanţa beneficiarului contra trăgătorului,
valoarea furnizata.

 Condiţii de validitate a cambiei


- Condiţii de fond
Cambia este un act juridic, aşa încât si in cazul ei trebuie
respectate condiţiile de validitate prevăzute de Codul civil, respectiv
art.948 Cod civ. Aceste condiţii de validitate se analizează in funcţie
de particularităţile cambiei ca operaţiune (fapt) de comerţ, potrivit
art. 3 Cod com. Cambia este valabila daca emitentul are capacitatea
juridica necesara unui comerciant.

- Condiţii de forma
Cambia se întocmeşte in forma scrisa, forma rezultând implicit
din conţinutul art.l din Legea nr.58/1934204. Cambia conţine atât
menţiuni obligatorii cat si facultative.

- Elemente sau noţiuni obligatorii ale cambiei


• Denumirea de cambie
Potrivit Legii nr.58/1934, înscrisul cambial trebuie sa conţină
denumirea de „cambie" ceea ce înseamnă ca orice alta menţiune

204
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 100 din 1 mai 1934
261
adică „trata" sau „poliţa" nu poate fi folosita pentru indicarea unei
cambii.

• Ordinul necondiţionat de plata a unei sume de bani determinate.


Ordinul de plata dat de trăgător (emitentul cambiei)
trasului trebuie sa fie pur si simplu si nicidecum afectat de o condiţie
indiferent de natura ei. „Ordinul de plata" se exprima, de regula, prin
cuvintele „veţi plaţi", „plătiţi" sau „autorizaţi sa plătiţi". Suma de bani
care se va plaţi trebuie sa fie determinata in moneda de plata si sa se
facă menţiunea in litere.

• Numele trasului
Trasul, cel care va face plata cambiei, poate fi o persoana fizica
sau o persoana juridica, arătându-se numele sau denumirea (ori
numele comercial) acesteia. Poate fi indicat ca tras însuşi trăgătorul.
De asemenea, pot fi indicate mai multe persoane care sa facă
plata, situaţie in care aceste persoane vor răspunde in mod solidar.
Trasul indicat va face plata numai după acceptarea de către el
a cambiei.

• Indicarea termenului de plata (scadenta)


Cambia trebuie sa conţină indicarea scadentei sau a termenului
la care se va plaţi cambia. Scadenta trebuie sa fie certa (adică sa se
menţioneze ziua sau termenul limita la care se va face plata).
Cambia nu poate sa conţină o menţiune cu privire la plata in
rate a sumei arătate in cambie. Potrivit art. 36 din Legea nr.58/1934,
cambia cu menţiunea privind plata in rate este lovita de nulitatea
absoluta. Daca in cambie nu se precizează scadenta, înseamnă ca
plata ei se va face ,,la vedere ".

• Modalităţi de stabilire a scadentei


O cambie poate fi extrasa la vedere, la un anumit timp de la
vedere sau la un anumit timp de la data emisiunii, la o zi fixa.

262
• Indicarea locului plaţii cambiei
Cambia trebuie sa prevadă locul unde se va face plata cambiei
indicându-se numai localitatea si nicidecum domiciliul ori sediul
debitorului. Pot fi indicate mai multe locuri de plata la alegerea
posesorului cambiei205. Daca in cambie nu se prevede locul plaţii
legea prezuma ca acesta este locul arătat lângă numele trasului (art.2
alin.3).
Cambia poate sa conţină o clauza prin care sa se indice ca loc
de plata fie domiciliul unui terţ, fie localitatea unde domiciliază trasul
sau alta localitate. O astfel de cambie poarta denumirea de cambie
domiciliata206.

• Numele aceluia căruia sau la ordinul căruia se va face plata.


Cambia trebuie sa conţină numele beneficiarului, adică a
persoanei căreia sau la ordinul căreia se va face plata. Pot fi indicate
mai multe persoane in calitate de beneficiar, după cum poate fi
beneficiar chiar trăgătorul însuşi207.

• Data si locul emiterii cambiei


Data emiterii cambiei înseamnă ca trebuie sa se indice ziua,
luna si anul emiterii ei. Cambia este importanta pentru a se stabili
exigibilitatea plaţii cambiei daca exista menţiunea efectuării plaţii „la
un anumit termen de la emiterea cambiei" si pentru a se verifica
capacitatea juridica a trăgătorului in momentul emiterii ei. Locul
emiterii cambiei înseamnă ca trebuie sa se indice localitatea unde a
fost emisa cambia. In lipsa menţiunii cu privire la locul emisiunii legea
prezuma ca acesta este locul indicat lângă numele trăgătorului.

• Semnătura trăgătorului
Trăgătorul este obligat sa semneze cambia, indicându-se
numele, prenumele, respectiv denumirea (firma). Semnătura trebuie
205
art. 2 alin. 5 din Legea nr. 58/1934
206
vezi Curtea de Casatie sectia III-a,decizia nr.348/1939,in”Practica judiciara
comerciala”vol.I,Ed.Lumina, Bucuresti1991,pag.84/85
207
art.3 din Legea nr.58/1934

263
sa fie autografa („manu proprio"). Aceeaşi condiţie trebuie a fi
îndeplinita si cu privire la semnăturile celorlalţi debitori cambiali,
respectiv, tras, girant si avalist. Semnătura trăgătorului si celelalte
semnături aplicate pe cambie au caracter independent aşa încât,
daca una din ele este valabila, celelalte nu sunt afectate de aceasta
situaţie.

Investirea cambiei
In vederea executării cambiale, legea impune investirea
cambiei cu formula executorie. Aceasta trebuie investita de
judecătoria in a cărei raza se găseşte locul de plata, sau, in lipsa
indicaţiei, la locul domiciliului trasului. Rolul instanţei judecătoreşti se
va limita la verificarea condiţiilor formale ale cambiei si scadenta
cambiei, precum si daca au fost efectuate actele de conservare a
drepturilor cambiale.
Investirea cambiei cu formula executorie se ordona printr-o
încheiere, conform condiţiilor art. 269 Cod procedura civila,
încheierea de investire a cambiei cu formula executorie nu este
supusa apelului.

2. Biletul la ordin
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoana numita
emitent sau subscriitor, se obliga sa plătească la scadenta o suma de
bani unei alte persoane, numita beneficiar, sau la ordinul acestuia.
In cazul biletului la ordin participa doua persoane:
- emitentul, care se obliga sa facă plata;
- beneficiarul, căruia i se face plata sau la ordinul căruia se va face
plata. Biletul la ordin se practica in relaţiile comerciale internaţionale
unde emitentul este importatorul, iar beneficiarul este exportatorul
unor mărfuri.

264
Elemente esenţiale
Ca si cambia, biletul ordin trebuie sa conţină menţiunea
prevăzuta de lege208 si care comporta aceleaşi explicaţii ca si in cazul
cambiei:
- denumirea de bilet la ordin;
- promisiunea necondiţionata de a plaţi o suma determinata;
scadenta;
- locul de plata;
- numele beneficiarului;
- data si locul emiterii;
- semnătura emitentului.
Nerespectarea acestor condiţii de forma atrage după sine
sancţiunea nulităţii titlului. Potrivit art.62 alin.2 din Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1993209 (aprobată cu modificări prin Legea nr.
83/1994210), şi art.320 lit.e din Normele-cadru nr.6/1998 211 emise de
Banca Naţională a României, soluţionarea cererii având ca obiect
suspendarea executării silite a biletului la ordin aparţine judecătoriei
care a învestit acest titlu cu formulă executorie.

3. Cecul
Cecul este un înscris care conţine ordinul dat de emitentul
cecului numit trăgător, unei banei la care are disponibil bănesc, numit
tras, de a plaţi o suma de bani unui beneficiar la prezentarea titlului.
Subiectele participante sunt:
- trăgătorul sau emitentul titlului, care dispune efectuarea unei plaţi;
- trasul sau banca, care primeşte ordinul de a plati o suma de bani
determinata;
- beneficiarul, posesorul titlului sau terţa persoana care încasează la
scadenta suma indicata.

208
art. 104 din Legea nr. 58/1934
209
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 201 din 23 august 1993
210
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 292 din 14 octombrie 1994
211
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 386 din 12 octombrie 1998
265
Titlu se trage asupra băncii, in limita fondurilor de care dispune
emitentul. Cecurile se emit de titularul contului potrivit convenţiei
încheiate cu banca: convenţie expresa sau tacita.

• Elemente esenţiale
Legea asupra cecului prevede următoarele elemente esenţiale:
- denumirea de cec;
- mandatul (ordinul) necondiţionat de a plaţi o anumita suma de bani;
- numele trasului;
- locul de plata;
- data si locul emiterii;
- semnătura trăgătorului.
Sancţiunea pentru nerespectarea acestor elemente esenţiale
este aceea a nulităţii. Deci titlul nu are valoarea unui cec ci a unei
simple obligaţii putând fi folosit ca mijloc de proba.

• Pluralitatea exemplarelor
De regula, cecul poate fi tras numai in mai multe exemplare
identice, cu excepţia titlurilor la purtător. Ele trebuie sa conţină un
număr de ordine in absenta numerotării, fiecare exemplar constituie
un cec distinct.

• Formele cecului
In funcţie de modurile de circulaţie cecurile pot fi: nominative,
la ordin si la purtător. In funcţie de modul de încasare, cecurile pot fi:
barate, circulare, certificate poştale, de călătorie, cec netransmisibil si
cec plătibil in cont.

Cecul barat
Cecul barat are pe fata titlului doua linii paralele. Bara poate fi
generala sau speciala si se face de posesorul sau de trăgătorul
cecului.

266
• Cecul cu bara generala se plăteşte unei bănci sau unui
client al trasului si nu cuprinde nici o menţiune intre cele doua linii
sau se scrie numai ,,banca" sau un alt echivalent.
• Cecul cu bara speciala cuprinde intre cele doua linii
numele unei banei. Cecul cu barare speciala se plăteşte băncii arătate
intre bare. In situaţia in care banca este chiar trasul, plata se va face
unui client al sau. Forma cecului barat are relevanta practica, in
sensul ca evita folosirea si falsificarea titlurilor care au fost pierdute
sau furate.
In acelaşi timp cecul barat permite si creditarea clientului fiind
un instrument de plata scriptic.

Cecul circular
Cecul circular este un titlu de credit la ordin. El se emite de o
banca autorizata si se plăteşte la vedere posesorului legitim al titlului.

Cecul certificat
Cecul certificat conţine semnătura trasului pe fata titularului.
Aceasta semnătura are semnificaţia certificării (acoperirii) si
menţinerea acestei acoperiri la dispoziţia posesorului cecului pana la
expirarea termenului de prescripţie.

Cecul poştal
Cecul poştal se utilizează in localităţile in care nu exista
sucursale ale băncilor de depozit. Cecul poştal este un serviciu bancar
făcut de posta alături de contul curent postai si de viramentul postai.
Cecul poştal este supus aceloraşi reguli de forma ca si cecul
barat, cu singura particularitate ca nu poate fi transmis prin gir.

Cecul de călătorie
Cecul de călătorie este un titlu cu o valoare fixa emis de o
banca pentru a fi utilizat de o persoana care afectează un voiaj in

267
străinătate212. Cecul de călătorie este alcătuit din doua părţi:
talonul si cecul propriu-zis.

Cecul transmisibil
Cecul care are menţiunea ,,netransmisibil" poate fi plătit numai
primitorului sau ori la cererea acestuia. Cu suma care figurează in cec
poate fi creditat contul curent al primitorului. Acest cec nu poate fi
transmis decât unei banei in numele primitorului.

Cecul plătibil in cont


Caracterizarea acestei varietăţi de cec consta in faptul ca
trăgătorul sau posesorul lui poate interzice plata, in numerar,
inserând transversal pe fata cecului cuvintele,, plătibil in cont",
„numai prin virament". Banca trasa efectuează numai operaţiunea
scriptica (credit in cont, virament in cont sau compensaţie).
Operaţiunea scriptica de virament echivalează cu plata.

Garantarea cecului
Plata cecului poate fi garantata printr-un aval pentru întreaga
suma sau numai pentru o parte din ea. Obligaţia avalistului este la fel
ca cea garantata. Avalistul care plăteşte cecul dobândeşte toate
drepturile rezultând din titlu, împotriva avizatorului si a celor ţinuţi
fata de persoana garantata.
Plata cecului
Potrivit Normelor comune ale băncilor comerciale din România
privind tehnica de decontare a cecurilor din carnete cu limita de
suma, la plata cecurilor se vor respecta următoarele reguli:
- Cecurile din carnetele cu limita de suma vor fi achitate, in primul
rând, din contul trăgătorului (plătitorului) si apoi suma respectiva va fi
înregistrata in contul beneficiarului.
- Beneficiarul va prezenta cecurile primita la plata la tras (banca
plătitorului) după cum acest lucru ii poate face banca sa (a
212
vezi Curtea de Casatie sectia III,decizia nr.758/1928 in “Practica judiciara comerciala”vol. I,Editura
Lumina.Bucuresti 1991,pag.123-124

268
beneficiarului) care preda cecurile (băncii plătitorului) contra spezelor
de remitere in încasare.
- Beneficiarul prezintă cecurile cu borderou de încasare, întocmit in
trei exemplare: exemplarul nr. l pentru banca beneficiarului,
exemplarul nr. 2 si cecul se remit băncii trasului (plătitorului),
exemplarul nr. 3 se restituie beneficiarului. Banca plătitoare achita
cecul din contul trăgătorului (plătitorului) si creditează contul
beneficiarului sau banca acestuia pe baza exemplarului nr. 2 al
borderoului.
Daca cecul nu are acoperire se restituie beneficiarului sau
băncii sale cu menţiunea,, lipsa de disponibil". Banca plătitorului
poate cere ca cecul sa-i fie predat cu menţiunea ,,achitat".
Posesorul nu poate refuza plata parţiala. In acest caz banca
cere sa se facă menţiunea pe cec despre aceasta plata si sa i se dea
chitanţa. Banca trebuie sa verifice autenticitatea semnăturilor,
daca aparţin trăgătorului, comparând specimenul de semnătura
depus de acesta la banca cu semnătura de pe cec.
- Cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrara se considera
ca fiind nescrisa.
- Termenele de prezentare la plata a cecurilor emise si plătibile in
România sunt: 8 zile daca cecul este plătibil in localitatea unde a fost
emis si 15 zile in celelalte cazuri. Termenele curg de la emiterea
cecului. Prezentarea cecului după expirarea termenului legal are
ca efect pierderea dreptului de regres împotriva giranţilor si avalistilor
acestora.
In situaţia in care trasul nu plăteşte cecul prezentat in termen
util, posesorul titlului poate exercita dreptul de regres împotriva
giranţilor si avalistilor. Refuzul de plata trebuie constatat printr-un
protest sau declaraţie a trasului scrisa si datata pe cec.
Posesorul titlului îşi poate realiza drepturile prin acţiunea de
regres sau prin executarea silita daca cecul a fost investit cu formula
executorie.

269
CAPITOLUL IV
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

1.Contractul de vânzare-cumpărare comerciala

Vânzarea-cumpărarea este o operaţiune comerciala care


înlesneşte si face posibil schimbul mărfurilor.
Marea majoritate a actelor de comerţ prevăzute de art. 3
C.com. se afla in legătura cu contractul de vânzare-cumpărare.
Astfel:
- realizarea circulaţiei mărfurilor se realizează pe calea unei vanzari-
cumparari comerciale;
- întreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulaţie,
după ce in prealabil a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare;
- întreprinderile de asigurare garantează realizarea
echivalentului mărfurilor vândute, daca au fost distruse in caz de forţa
majora;
- întreprinderile de banca finanţează - prin intermediul operaţiunilor
de credit - schimbul, punând la dispoziţie fondurile necesare
cumpărătorului sau vânzătorului.
Determinarea comercialitatii unui contract de vânzare-
cumpărare se face fie in funcţie de criteriul pozitiv prevăzut in art. 3
pct. l si 2 C.com., fie, privind criteriului negativ prevăzut in art. 5
C.com.

 Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare


a) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic
(bilateral) perfect, existând o reciprocitate a obligaţiilor ce incumba
ambelor părţi. Vânzătorul are obligaţia de a transmite dreptul de
proprietate, de a preda lucrul vândut se de-al garanta pe cumpărător
pentru evicţiune si pentru viciile lucrului, iar cumpărătorul are
obligaţia de preluare a bunului, de a plaţi preţul si, de regula, de a
suporta cheltuielile vânzării213. Fiind un contract bilateral, se vor
213
art. 1313, 1336, 1337, 1361 C.civ.
270
aplica efectele specifice acestei categorii de contracte, respectiv:
rezolutionarea sau rezilierea contractului, excepţia de neexecutare a
contractului214 si riscul contractual.
b) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros,
ambele părţi urmărind realizarea unui avantaj material (patrimonial),
si anume: vânzătorul urmăreşte sa primească preţul, iar cumpărătorul
sa primească bunul in schimbul prestaţiei sale de plata a preţului.
c) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cumulativ
deoarece ambele părţi cunosc existenta si întinderea obligaţiilor pe
care le au încă din momentul încheierii contractului.
d) Contractul de vânzare-cumpărare este, de regula, un contract
consensual, fiind încheiat in mod valabil prin simplul acord de voinţa
al parţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau predarea bunului
vândut215
e) Contractul de vânzare-cumpărare este, in principal, un contract
translativ de proprietate.

 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare


Vânzarea după greutate, număr sau măsura
In cazul vânzării după greutate, număr sau măsura obiectul ii
formează bunuri de gen dintr-un lot determinat, dintr-un gen limitat si
este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor prin:
cântărire, măsurare, numărare216 sau individualizare prin
determinarea preţului217. In ambele situaţii de individualizare a
bunurilor de gen, vânzarea este perfecta din momentul realizării
acordului de voinţa218.
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul
pieirii fortuite, se transmit după individualizarea bunurilor fie prin
cântărire, măsurare, fie prin determinarea preţului.

214
exceptio non adimpleti contractus
215
art. 1295 C.civ.
216
de exemplu, se vând 500 kg de mere a 1000 lei/kg
217
de exemplu, se vinde tot lotul de cereale cu 10 milioane lei
218
art. 1300 C.civ.
271
Vânzarea după greutate, număr sau măsura se deosebeşte de
vânzarea cu grămada219. In cazul vânzării in bloc, obiectul contractului
este o cantitate determinata de bunuri dintr-o masa unica220.
Individualizarea bunurilor se face in momentul încheierii
contractului. Efectele contractului in privinţa transmiterii drepturilor
de proprietate si a riscului pieirii fortuite se produc din momentul
realizării acordului de voinţa, data la care se individualizează bunurile
vândute.

Vânzarea pe încercare
Potrivit art. 1302 C.civ., vânzarea pe încercare este o varietate
a contractului de vânzare-cumpărare, in care realizarea acordului de
voinţa este supus (afectat) unei condiţii suspensive a încercării
bunului de către cumpărător. Pentru determinarea calităţilor bunului
trebuie efectuata o expertiza, căci astfel realizarea acordului de
voinţa ar depinde in exclusivitate de voinţa (plăcerea)
cumpărătorului, situaţie in care s-ar pune problema validităţii unei
asemenea condiţii, fiind condiţie pur protestativa supusa nulităţii,
potrivit art. 1010 C.civ.

Vânzărea pe gustate
Conform art. 1301 Cod civil contractul nu se considera încheiat
decât după ce cumpărătorul a gustat bunul si este de acord sa-l
cumpere, in schimb in cazul vânzării pe încercate contractul se
încheie, dar este afectat de o condiţie suspensiva de realizarea căreia
depinde transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la
cumpărător, inclusiv riscul pieirii fortuite a bunului.

Vânzarea cu pact de răscumpărare


Vânzarea cu pact de cumpărare este o vânzare afectata de o
condiţie rezolutorie expresa care consta in facultatea pe care si-o
rezerva vânzătorul de a relua (de a se înapoia) lucrul vândut,
219
in bloc, art. 1299 C.civ.
220
de exemplu, se vinde porumbul din hambarul A preţul fiind determinat global pentru întreaga cantitate,
art. 1299 Cod civil.
272
restituind preţul si cheltuielile făcute de cumpărător. Restituirea către
vânzător a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv in sensul ca
operează atât in privinţa cumpărătorului a succesorilor in drepturi ai
cumpărătorului, si a terţilor dobânditori reţinându-se doar fructele. Se
exceptează situaţiile in care terţul dobânditor invoca uzucapiunea
pentru imobilele sau posesia de buna-credinţa in materia bunurilor
imobile.

2.Contractul de mandat comercial


Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea
de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandatului.
Mandatul este contractul in temeiul căruia o persoana
(mandant) împuterniceşte alta persoana (mandatar) sa încheie
anumite acte juridice in numele si pe seama mandantului221.
Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:
a) Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept
obiect afaceri comerciale si nu se presupune a fi gratuit. Prin afaceri
comerciale trebuie sa se înţeleagă actele enumerate in art. 3 din
Codul comercial, care sunt fapte de comerţ pentru mandant.
Mandantul va fi comercial numai daca actele încheiate sunt acte
comerciale, pe când mandatul civil are ca obiect încheierea de acte
civile.

b) Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind


remunerat printr-o suma printr-o suma ferma sau forfetara ori sub
forma unui procent calculat la cifra de afaceri. Chiar daca părţile nu
au prevăzut in contract plata sau modalităţile de plata, mandantul
datorează remuneraţia222. In absenta unei stipulaţii contractuale,
remuneraţia este stabilita de instanţa de judecata.

221
vezi Curtea de Casatie, sectia III-a,decizia nr.98/1937,in “Practica judiciara in materie comerciala”,vol
II,Editura Lumina,Bucuresti,1991, pag.75
222
art.374 Cod comercial
273
c) Mandatul comercial poate fi cu reprezentare, dar si fără
reprezentare; aceasta nu este de esenţa mandatului ci numai de
natura lui.

d) Mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile


mandatului, sau special, pentru o anumita afacere.
In cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai
mare libertate de acţiune si independenta, potrivit dinamicii activităţii
comerciale.

Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercial


Condiţii de fond
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial
trebuie sa respecte condiţiile cerute in art. 948 Cod civil:
consimţământul, capacitatea pârtilor, obiectul contractului si cauza.

• Consimţământul pârtilor
Mandatul comercial, fiind un contract consensual, se considera
perfect in momentul acordului de voinţa al mandatarului si
mandatului. Mandatul poate fi expres sau tacit, acceptarea
mandatului putând fi tacita si sa rezulte executarea lui. Mandatarul
care nu doreşte a primi însărcinarea data de mandant trebuie sa-l
înştiinţeze imediat pe acesta. Daca mandantul întârzie in luarea
masurilor cu privire la bunurile încredinţate, mandatarul poate cere
punerea bunurilor sub sechestru judiciar.
• Capacitatea pârtilor
Mandantul trebuie sa aibă capacitatea de a încheia el însuşi
actele juridice care urmează sa fie încheiate in numele sau de către
mandatar. Mandatarul trebuie sa aibă capacitatea de exerciţiu pentru
a fi in măsura sa încheie acte juridice personal, in numele si pe seama
altuia, fără insa ca legea sa-i ceara si calitatea de comerciant.
Cat priveşte calitatea voinţei, buna sau reaua-credinţa la
încheierea actului juridic, modalitatea si locul încheierii actului juridic,
se raportează la persoana reprezentantului mandatar si la terţ.
274
• Obiectul contractului
In art. 374 din Codul Comercial se arata ca obiectul mandatului
comercial este „tratarea de afaceri comerciale".
Deci obiectul contractului de mandat îl constituie faptele de
comerţ. In afara condiţiilor generale, comune tuturor contractelor -
respectiv: sa fie determinat sau determinabil, sa fie posibil, licit, in
circuitul civil etc. - cu privire la obiectul mandatului se impun
următoarele precizări:
- mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către
mandatar.
Daca acesta îndeplineşte si fapte materiale, actele sau faptele
materiale vor avea caracter accesoriu223.
- actele juridice au caracter strict personal224 nu pot fi încheiate prin
mandatar ori alte declaraţii strict personale.
• Cauza (scopul) contractului
Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat,
trebuie sa îndeplinească condiţiile generale, comune tuturor actelor
juridice: sa fie reala, licita, morala, sa nu contravină regulilor de
convieţuire sociala.

Forma contractului (conditi de forma)


Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţa al
pârtilor225 având, de regula, caracter consensual.
Legea, respectiv Codul civil, nu impune o anumita forma,
deoarece, potrivit art. 1533 C.civ., mandatul poate fi acordat in forma
scrisa, verbala sau poate fi chiar tacit. Deoarece Codul Comercial nu
prevede reguli derogatorii de la dreptul comun înseamnă ca in
privinţa formei mandatului sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil.
In practica, mandatul este exteriorizat, de obicei, printr-un
înscris numit procura. Cu aceeaşi semnificaţie, de reprezentare, a
unei persoane fata de terţele persoane, se foloseşte si termenul de

223
de exemplu, preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, in numele si pe seama
mandantului
224
de exemplu, testamentul
225
solo consensus
275
„împuternicire" sau chiar de „delegaţie226. Procura poate fi data sub
forma înscrisului sub semnătura privata sau sub forma înscrisului
autentic. Forma autentica a procurii este necesara ori de cate ori
actul juridic pe care-l va încheia mandatarul227 cu terţa persoana este
întocmit in forma autentica.

Felurile mandatului
In funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului,
mandatul poate fi general sau special.

- Mandatarul este general in cazul in care mandatarul este


împuternicit sa încheie orice acte juridice, cu excepţia acelora pentru
care legea impune existenta unui mandat special228.
- Mandatul este special daca mandatarul este împuternicit sa încheie
un anumit act juridic229 sau pentru anumite operaţiuni determinate.

Efectele contractului de mandat comercial


Contractul de mandat face parte din categoria contractelor
„intuitu personae", in care încrederea pârtilor, in special a mandatului
fata de mandatar, trebuie sa fie perfecta.

Obligaţiile mandatarului:
- mandatarul are obligaţia sa execute însărcinarea primita cu diligenta
unui bun comerciant, ca si cum afacerile ar fi ale sale;
- mandatarul trebuie sa arate terţilor împuternicirea;
- mandatarul este dator sa incunostiinteze fără întârziere pe mandant
despre executarea mandatului;
- mandatarul este obligat sa păstreze destinaţia sumelor primite pe
socoteala mandantului. In cazul neexecutării acestei obligaţii
mandatarul este dator la plata dobânzilor aferente sumei, din ziua

226
in raporturile de dreptul muncii
227
procuratorul
228
procuratio amnium bonorum
229
procuratio unicus rei
276
primirii acesteia. In caz de doi sau frauda, mandatarul este posibil sa
răspundă si penal;
- mandatarul este ţinut a plaţi dobânzi la sumele de bani cuvenite
mandantului, din ziua in care era dator a le trimite sau a le
consemna230

Obligaţiile mandantului:
- mandantul este obligat sa pună la dispoziţia mandatarului mijloacele
necesare pentru executarea mandatului (art. 385 C.com.);
- mandantul este ţinut de obligaţia de plata a remuneraţiei convenite;
- mandantul are obligaţia sa restituie cheltuielile făcute de mandatar
pentru executarea mandatului.
Mandantul are obligaţii si fata de terţele persoane in baza
actelor juridice încheiate de mandatar, evident in limitele
împuternicirii sale.

Privilegiul mandatarului
Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de
retenţie) pentru tot ce i se datorează din executarea mandatului (art.
386 C.com.). Creanţele mandatarului au prioritate fata de orice alte
creanţe pe care le are fata de mandant. Pentru a exercita acest
privilegiu (garanţie), mandatarul trebuie sa notifice sumele datorate
mandantului, cu somaţia de a plaţi in 5 zile, cu precizarea ca in caz
contrar va trece la vânzarea terenurilor. Mandantul poate face
opoziţie (art.388 C.com.).
Daca termenele de formulare a opoziţiei expira, mandatarul
poate trece la vânzarea bunurilor.

Încetarea contractului de mandat comercial


Contractul de mandat încetează prin:
- îndeplinirea funcţiei sale juridice.
Exista si situaţii de natura obiectiva sau subiectiva, care duc la
stingerea mandatului. Cu toate acestea, contractul de mandat
230
facandu-se aplicarea normei generale prevăzute in art. 43 C.com.
277
rămâne si in dreptul comercial un contract care se bazează pe
încrederea pe care o are mandantul in persoana mandatarului, aşa
încât mandatul poate fi revocat in cazuri întemeiate. Revocarea poate
fi expresa printr-o declaraţie făcuta in acest sens si care trebuie sa fie
notificata (comunicata) terţelor persoane care, de buna-credinţa ar
putea încheia acte juridice cu primul mandatar. In lipsa notificării terţii
se pot apară invocând aparenta de drept in privinţa primului
mandatar.
Revocarea poate sa fie tacita, ceea ce înseamnă ca poate fi
dedusa din orice împrejurări care dovedesc voinţa mandantului de a
revoca mandatul încredinţat unei persoane. De exemplu, desemnarea
unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleaşi operaţiuni înseamnă,
tacit, revocarea mandatarului precedent. In cazul in care mandatul
este cu titlu oneros, mandatarul poate sa-i solicite mandantului
despăgubiri daca revocarea sa este intempesiva sau abuziva231.
- Îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul
- Renunţarea mandatarului, este cauza de stingere a mandatului
civil.
In cazul mandatului comercial, mandatarul este ţinut sa-l
despăgubească pe mandant, in caz de renunţare la împuternicirea
primita. Mandatarul poate sa renunţe la mandat, anuntandu-1 pe
mandant despre aceasta intenţie. Daca prin renunţare mandantul
este prejudiciat, mandatarul poate fi tras la răspundere pentru
acoperirea prejudiciului, cu excepţia cazului când se dovedeşte ca el
însuşi ar fi suferit o paguba însemnata daca ar fi continuat executarea
mandatului.
- Moartea mandatarului sau a mandantului
231
Spre exemplu, adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care formează voinţa socială,
ceea ce înseamnă că actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a
acţionarilor de a numi administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de către
administrator a funcţiei încredinţate, se încadrează în tiparul mandatului comercial. Conţinutul mandatului
dat administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea acestui conţinut fiind completată de
dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperative stabilite în sarcina administratorului, precum şi la
limita mandatului acestuia (art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată). Revocabilitatea mandatului
administratorului este de esenţa acestuia. Şi în cazul revocării abuzive măsura este definitivă, caracterul
esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se, fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu
poate fi impusă de vreme ce funcţia de administrator are un caracter "intuitu personae". Este inadmisibilă
acordarea daunelor morale administratorului revocat în condiţiile în care acesta nu a dovedit că a suferit
un prejudiciu constând în imaginea negativă.
278
Daca mandatarul decedează, moştenitorii lui trebuie sa-l
incunostiinteze pe mandant si sa continue executarea acestuia pentru
a nu cauza paguba mandantului. Tot astfel, daca moare mandantul
moştenitorii acestuia trebuie sa-i comunice mandatarului. Acesta va fi
obligat sa încheie operaţiunea pentru care a primit împuternicire,
pentru a nu cauza pagube moştenitorilor mandantului.
- Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect
încetarea mandatului. Aceste clauze se întemeiază tot pe caracterul
„intuitu personae"al mandatului, pe „încrederea" existenta intre părţi
dublata de faptul ca, mandatarul trebuie sa fie o persoana „capabila"
sa încheie acte juridice in numele si pe seama mandantului.

3. Contractul de leasing
Potrivit art.l din O.G. nr. 51/1997232, republicata, operaţiunile de
leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte, denumita
locator/finanţator, transmite pentru o perioada determinata dreptul
de folosinţa asupra unui bun al cărui proprietar este cealaltă parte,
denumita utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plaţi periodice,
denumita rata de leasing
Prin rata de leasing, in sensul art. 2 lit. d) din lege, se înţelege:
• in cazul leasingul financiar, cota parte din valoarea de intrare a
bunului si a dobânzii de leasing. Dobânda de leasing reprezintă rata
medie a dobânzii bancare pe piaţa româneasca;
• in cazul leasingului operaţional, cota de amortizare, calculata in
conformitate cu actele normative in vigoare si un beneficiu stabilit de
către părţile contractante.
La sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obliga
sa respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de
a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile
contractuale.
232
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 9 din 12 ianuarie 2000. Republicată în temeiul art.
VII din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, dându-se textelor o nouă numerotare.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224
din 30 august 1997 şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 90/1998, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 170 din 30 aprilie 1998.

279
In ceea ce priveşte noţiunea de leasing financiar la care am
făcut referire mai sus, aceasta reprezintă operaţiunea de leasing care
îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
- riscurile si beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra
utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing;
- părţile au prevăzut expres ca la expirarea contractului de leasing se
transfera utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de
cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţa)
pe care aceasta o are la data la care operaţiunea poate fi exprimata;
- perioada de folosire a bunului in sistem de leasing acoperă cel puţin
75% din durata normala de utilizare a bunului, chiar daca, in final,
dreptul de proprietate nu este transferat.
Condiţiile leasingului financiar nu sunt cumulative. Leasingul
operaţional reprezintă operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte
nici una din condiţiile leasingului financiar. In ce priveşte calitatea de
finanţator, aceasta poate fi o societate de leasing, persoana juridica
romana sau străina.

Societăţile de leasing
Operaţiunile de leasing sunt realizate de către societăţile de
leasing, persoane juridice romane care se înfiinţează si funcţionează
potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicata.
Societăţile de leasing sunt acele societăţi care au in obiectul de
activitate desfăşurarea operaţiunilor de leasing si un capital social
minim, subscris si vărsat integral la înfiinţare de 500 milioane lei.
Aşa cum se cunoaşte, in momentul constituirii unei societăţi
comerciale in actul constitutiv trebuie arătat obiectul sau obiectele de
activitate cu precizarea obiectului principal.
Consideram ca, pentru a fi calificata ca o societate de leasing,
aceasta trebuie sa aibă ca obiect principal de activitate „operaţiuni de
leasing".

Contractul de leasing
280
Leasingul este la acest moment, pe plan internaţional, unul din
cele mai răspândite mijloace de realizare a finanţărilor.
Problema esenţiala pe care o ridica noţiunea de ,,contract de
leasing" o reprezintă existenta sau inexistenta unui asemenea
contract.
Se pune întrebarea: este leasingul un contract sau o operaţiune
formata dintr-un complex de contracte? Deşi se aseamănă cu
contractele de închiriere, vânzare in rate, cat si de locaţie viagera,
leasingul ca natura juridica este o modalitate contractuala de
finanţare la termen. Leasingul era, pana nu demult, un contract
întâlnit mai cu seama in legislaţia comerciala internaţionala, fiind
impus insa de noile realităţi economice pe plan naţional, ca un
adevărat contract complex având următoarele caracteristici:
- un contract de vânzare-cumpărare, prin care se achiziţionează bunul
solicitat de utilizator;
- un contract de mandat, prin care sunt stabilite elementele vânzării
si, in acelaşi timp, se realizează operaţiunile tehnice, dar si
formalităţile administrative necesare;
- un contract de locaţie, a cărui durata cat si ratele sunt determinate
din cota parte din valoarea de intrare a bunului si a dobânzii de
leasing in cazul leasingului financiar si din cota de amortizare
calculata in conformitate cu actele normative in vigoare si un
beneficiu stabilit de către părţile contractante in cazul leasingului
operaţional;
- o promisiune unilaterala de vânzare in favoarea cumpărătorului
utilizator.

Se poate concluziona astfel, ca leasingul este un contract


propriu de finanţare, fiind o fuziune de tehnici juridice. Ca urmare,
finanţatorul nu poate fi confundat cu un simplu locator aşa cum
desprindea din redactarea iniţiala a O.G. nr. 51/1997. Analizând
trăsăturile juridice ale contractului de leasing, constatam ca acesta
este un act bilateral, numit, cu titlu oneros, având conţinut
patrimonial, cu executare succesiva, intuitu personae si consensual.
281
Părţile contractului
Potrivit art. 31 lit. a) din Legea nr. 99/1999 233 de modificare si
de completare a O.G. nr. 51/1997, un element esenţial al contractului
de leasing ii constituie părţile in contract, si anume locatorul-
finanţatorul si utilizatorul. lata deci ca, spre deosebire de complexa
operaţie de leasing bazata pe o operaţie trilaterala (furnizor-
finanţator, utilizator) contractul in sine se încheie intre doua părţi.

Drepturile si obligaţiile finanţatorului


Finanţatorul se bucura de următoarele drepturi stipulate in art.
13 al O.G. nr. 51/1997, republicata:
- daca utilizatorul se afla in reorganizare judiciara si/sau faliment, in
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 64/1995234, cu modificările
ulterioare drepturilor reale ale finanţatorului asupra bunului utilizat in
baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului sindic;
- daca insa utilizatorul se afla in dizolvare si/sau lichidare, dispoziţiile
alineatului precedent se aplica si lichidatorului numit potrivit Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicata.
Potrivit art. 9 finanţatorul are următoarele obligaţii:
- sa respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit
necesitaţilor;
- sa încheie un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat
de utilizator, in condiţiile expres formulate de către acesta;
- sa încheie contract de leasing cu utilizatorul si sa transmită acestuia,
in temeiul contractului de leasing, toate drepturile derivând din
contractul de vânzare-cumpărare, cu excepţia dreptului de dispoziţie;
233
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 236 din 27 mai 1999
234
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1066 din 17 noiembrie 2004. Republicată în temeiul
dispoziţiilor art. VIII alin. (1) din Legea nr. 149/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995
privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, precum şi a altor acte normative cu incidenţă
asupra acestei proceduri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 424 din 12 mai 2004,
dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 64/1995 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 608 din 13 decembrie 1999 şi a fost rectificată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 89 din 28 februarie 2000, iar ulterior a mai fost modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.
38/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 2 februarie 2002, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 82/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
194 din 26 martie 2003.
282
- sa respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care consta in
posibilitatea de a opta pentru prelungirea contractului sau
achiziţionarea ori restituirea bunului;
- sa ii garanteze utilizatorului folosinţa liniştita a bunului, in condiţiile
in care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- sa asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite in
leasing.

Drepturile si obligaţiile beneficiarului


Intr-un contract de leasing utilizatorul are următoarele drepturi:
- in cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea, asistenta tehnica,
service-ul necesar in perioada de garanţie si postgarantie utilizatorul
are drept de acţiune asupra furnizorului;
- dreptul de a exercitară acţiunile posesorii fata de terţi.
Obligaţiile utilizatorului sunt reglementate prin art. 10 si
constau in următoarele:
- sa recepţioneze si sa primească bunul la termenul stipulat in
contractul de leasing;
- sa exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către
furnizor si sa asigure instruirea personalului desemnat sa ii
exploateze;
- sa nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de
leasing fără acordul finanţatorului;
- sa respecte termenele de plata si cuantumul ratelor de leasing;
- sa suporte cheltuielile de întreţinere si alte cheltuieli ce deriva din
contractul de leasing;
- sa îşi asume totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea directa
sau prin prepuşii săi (inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii),
precum si din cazuri fortuite a bunului pe întreaga perioada
contractuala in paralel cu plata ratelor de leasing pana la atingerea
valorii contractului de leasing;
- sa nu împiedice finanţatorul in verificarea stării modului de
exploatare a bunului obiect al contractului de leasing;

283
- sa informeze finanţatorul, in timp util, cu privire la orice tulburare
venita din partea unui terţ, referitor la dreptul acestuia de proprietate;
- sa nu modifice obiectul contractului fără acordul prealabil
al finanţatorului;
- sa restituie bunul respectând prevederile contractuale.

4. Contractul de franciză

Definiţie
Contractul de franciză a apărut în SUA odată cu legislaţia
antitrust prin care s-a interzis desfacerea produselor de către
producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale a devenit o
formă de cooperare comercială; fiind o varietate recentă şi răspândită
a contractului de concesiune, franciza constituie o metodă modernă
de afaceri, bazată pe colaborarea permanentă între parteneri.
În sistemul de drept comercial românesc franciza a fost definită
legal prin articolul 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997, modificată
şi completată prin Legea nr. 79/1998, republicată în M. Of. Nr. 180 din
14 mai 1998:
„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o
colaborare continuă între persoane fizice sau juridice, independente
din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită
francizor, acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a
exploata sau a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un
serviciu”.
Această definiţie este deficitară sub mai multe aspecte:
- nu sunt definite elementele esenţiale ale francizei, ca de
exemplu: know-how-ul, asistenţa comercială şi tehnică, folosinţa de
către beneficiar a însemnelor atragerii clientelei (marcă, renume) ale
francizorului;
- legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale
francizei în definiţiile date partenerilor contractuali şi în obligaţiile
părţilor;

284
- se lasă loc la interpretări ale unei serii de alte contracte din
gama contractelor de distribuţie, licenţe şi cesiuni.
În doctrina juridică, franciza s-a definit în diverse moduri:
1. Contractul de franchising (termen englez) constă în
acordarea de către comerciantul producător, numit franchiser, a
dreptului de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca,
renumele, know-how-ul şi asistenţa unui comerciant, persoană fizică
sau juridică, numită franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o
sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchisefee.
2. În sistemul american, franciza este o convenţie care oferă
unei părţi dreptul de a distribui, de a vinde, de a furniza bunuri şi
servicii sau facilităţi într-o zonă determinată.
3. Un autor francez conchide plastic: „A franciza înseamnă a
transmite altora cum să reuşească cum noi am reuşit, a reitera o
reuşită”.
Caracterele contractului de franciză
Contractul de franciză este un contract :
- bilateral
- consensual
- cu titlu oneros
Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrare;
drepturile trebuie să fie exercitate pe o durată cel puţin egală cu
durata contractului de franciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea
mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloacele financiare pentru promovarea
mărcii sale, a cercetării şi inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi
viabilitatea produsul.
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică,
selecţionat de francizor, care aderă la principiul omogenităţii reţelei
de franciză aşa cum este ea definită de francizor.
285
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi
contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul
promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru
dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice,
documentelor desenate şi modelelor, reţelelor, procedeelor şi altor
elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui
produs.
Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază
precontractuală, care are ca scop să permită fiecărei părţi să-şi
confirme decizia de a colabora. Francizorul furnizează viitorului
beneficiar informaţii care-i permit acestuia să participe, în deplină
cunoştinţă de cauză, la derularea contractului de franciză.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de
franciză să fie introduse
următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungire, reziliere.
Contractul de franciză va respecta obligatoriu următoarele
principii:
- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului
amortizarea investiţiilor;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar, cu un preaviz suficient de
mare, asupra intenţiei de a nu mai reînnoi contractul la data expirării
sau de nu semna un contract nou;
- în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili circumstanţele
care pot determina o reziliere fără preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor
decurgând din contract, în special condiţii de desemnare a unui
succesor;

286
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii
sau dezvoltării reţelei de franciză necesită recunoaşterea acestui
drept;
-clauzele de non-concurenţă vor fi cuprinse în contract pentru
protejarea know-how-ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi precizate cu
claritate, astfel încât să favorizeze obiective comune.
Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor
constitutive ale imaginii mărcii;
marca francizorului constituie garanţia calităţii produsului,
serviciului, tehnologiei furnizate consumatorului, garanţie asigurată
prin transmiterea şi prin controlul respectării know-how-ului,
furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau
tehnologie.
Efectele contractului de franciză
Francizorul se obligă să furnizeze informaţii despre:
1. experienţa dobândită şi transferabilă;
2. condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa
iniţială sau taxa de intrare în reţea redevenţe periodice, de
publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi
tehnologii, în cazul clauzei tarifelor privind prestări de servicii şi
tehnologii, în cazul clauzei obligaţiilor contractuale de cumpărare;
3. elemente care permit beneficiarului să facă un calcul al
rezultatului previzionat şi să-şi întocmească planul financiar;
4. obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
5. durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o
anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;
2. să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau
industrială;
3. să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială şi asistenţă
comercială şi/sau tehnică permanentă pe toată durata existenţei
drepturilor contractuale.
287
Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a
obligaţiilor contractuale şi-I va acorda un termen rezonabil de
remediere.
Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate
adecvată, face cunoscut că este o persoană independentă din punct
de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa
comună, precum şi reputaţia acesteia;
2. să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita
cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei reale financiare,
pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu franciza;
3. să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către
francizor, atât pe durata contractului cât şi ulterior.
Beneficiarului i se va impune de către francizor respectarea
unor obligaţii ferme de protejare a caracterului confidenţial al afacerii,
în special neutralizarea know-how-ului de către o reţea concurentă.
Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie
lipsită de ambiguitate şi să nu conţină informaţii eronate.
Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea
contractului, relatiile postcontractuale se vor baza pe regulile unei
concurente loiale.

BIBLIOGRAFIE

1. BELEIU
GHEORGHE – Drept civil roman. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.
2. BELEIU
GABRIEL – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.
3. BOROI
GABRIEL – Drept civil. Partea generală, Ediţia a-II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001
4. CHIRICA
DAN – Drept civil.Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2000

288
5. ION
DOGARU, CERCEL SEVASTIAN – Drept civil. Partea generală, Editura
C. H. Beck, Curs universitar 2007.
6. DEAK
FRANCIS – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editia a III-a,
actualizata si completata, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001.
7. ANGHENI SMARANDA, VOLONCIU MAGDA – Drept comercial,
Editura Tribuna Economica, Bucuresti 2001
8. SMARANDA ANGHENI, MAGDA VOLONCIU, CAMELIA
STOICA – Drept comercial pentru invatamintul economic,
Ed.Universitara, Bucuresti 2004
9. CARPENAR
U D STANCIU – Drept comercial roman, Ediţia a-V-a , Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
10. CRISTEA
SILVIA, STOICA CAMELIA FLORENTINA – Drept comercial, Editura
A.S.E. Bucuresti 2004
11. MOCEANU
MADALINA MIHAELA – Societatea comerciala, Editura Tribuna
Economica, Bucuresti, 2005

LEGISLAŢIE

1. Constituţia României – Modificata si completata prin Legea de


revizuire a Constitutiei Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
2. Codul civil. Text actualizat pana la data de 02.05.2001 avandu-se in
vedere urmatoarele acte: - Legea nr. 7/1996, - O.U.G. nr. 138/2000.
3. Codul comercial. Text actualizat pana la data de 02.05.2001, avandu-
se in vedere urmatoarele acte: - Legea nr. 99/1999 - O.U.G. nr. 138/2000 -
O.U.G. nr. 290/2000 - O.U.G. nr. 59/2001.
4. Legea nr. 31/1990 Legea societăţilor comerciale Text actualizat la
data de 03.05.2008, avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004. Actul include modificarile din
urmatoarele acte: - Legea nr. 302/2005 - Legea nr. 164/2006 - Legea nr.
441/2006 - Legea nr. 516/2006 - O.U.G. nr. 82/2007 - O.U.G. nr. 52/2008.
5. Legea nr. 26/1990: Legea registrului comerţului Text actualizat la
data de 03.05.2008, avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.
6. Legea nr.82/1991. Legea contabilităţii, republicata in Monitorul
Oficial, Partea I nr. 454 din 18/06/2008.

TITULAR DISCIPLINĂ,
Lect.univ.drd. Stela Mihăilescu

289
290