Notiuni introductiveDR PROC CIV

DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS - 2008/2009
Curs 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
PRIVIND
DREPTUL PROCESUAL CIVIL
I. Noţiunea, obiectul şi
caracterizarea
disciplinei drept procesual civil.
D
reptul procesual civil este ansamblul normelor juridice
care reglementează raporturile şi situaţiile juridice
născute din exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor care
sunt implicate de participarea la soluţionarea de către instanţa de
judecată sau arbitrală a unui litigiu civil.
Această disciplină aparţine, prin normele sale, dreptului
public, pentru că realizarea acestor norme, deşi interesează
1
promovarea unor interese şi drepturi de natură privată, ele au fost

edictate sub raţiunea de a se realiza autoritatea publică, anume
ramura ei judiciară.
Deci, instanţa judecătorească lucrează pentru a aplica
dreptul în interesul general, pentru a pune ordine în raporturile dintre
subiecţii de drept. Actul de judecată, deşi se înfăptuieşte, de
regulă, pentru particular, el se face sub interesul public, general de a
se rezolva litigiile în mod şi în aceeaşi măsură, just, legal şi autoritar.
Unele norme de procedură civilă, începând cu cele care consacră
principiul disponibilităţii, tocmai lasă loc voinţei părţilor litigiului de
a hotărî soarta procesului. Dar, acordul, voinţa părţilor litigante de a
stinge procesul în modul conceput de ele, are valoare şi eficienţă
tocmai pentru că este consfinţit de o instanţă judecătorească.
Dreptul procesual civil este drept comun pentru toate
procedurile jurisdicţionale, cu excepţia celei penale. Această
preeminenţă are şi o explicaţie istorică, organică – aceea că tot astfel
cum dreptul civil, drept comun pentru celelalte ramuri de drept
substanţial, a creat primele mari reguli ale comportamentului social
civil, procedura civilă a creat reguli, instituţii care sunt aplicate
pentru litigiile izvorâte din realizarea raporturilor de drept
substanţial ale unor ramuri care, în fond, sunt afine, au o paternitate
mai îndepărtată sau mai recentă a dreptului civil.
2
Astfel, potrivit voinţei legiuitorului, atât litigiile de muncă,

cât şi cele de contencios administrativ, de dreptul familiei, deşi toate
beneficiază de reglementări substanţiale, altele decât cele din C.civ.
şi celelalte izvoare de drept civil, se rezolvă după regulile dreptului
procesual civil.
Pentru anumite materii (ex. răspunderea disciplinară,
răspunderea materială, divorţul, contenciosul administrativ –
ramurile de drept de care aparţin) există şi norme speciale care
prevalează – în litigiile de muncă, spre deosebire de regulile din
procesul civil sarcina probei incumbă celui care reclamă,
funcţionează regula potrivit căreia dovada legalităţii şi temeiniciei
actului atacat de către salariat revine angajatorului, dată fiind
fragilitatea juridică în care se află angajatul.
Normele acestei ramuri de drept privesc o activitate care are
menirea de a aplica dreptul în modul cel mai pozitiv, de a rosti
dreptul, de a face o jurisdicţie. Această particularitate de conţinut
reclamă observarea separată între dreptul material, substanţial şi
dreptul procesual. Mulţimea este a ramurilor de drept substanţial.
Este acesta din urmă un drept sancţionator- sensul nu
vizează caracterul punitiv (ca dreptul procesual penal) ci acela de a
da finalitate normelor de drept substanţial. Acţiunea civilă deci
3
reprezintă sancţiunea dreptul subiectiv civil, încununarea acesteia,

materializarea lui formală.
Este acesta un drept reglementar – potrivit acestei
caracteristici, deşi părţile litigante îşi manifestă voinţa în mod liber
şi participă prin manifestările lor la formarea soluţiei, această
participare se face după norme egale, uniforme, prestabilite.
Este o ramură de drept formalist – sensul este şi aici cel
propriu dreptului; aceasta înseamnă o consideraţie deosebită pusă de
lege pe semnificaţia şi respectarea formei actelor de drept procesual.
Forma prestabilită, de regulă, solemnă, este cea de la care expresiile
personale produc ineficienţa actului (ex. decăderea, nulitatea).
O formă unitară, regulată, reprezintă deci o condiţie a
legalităţii; se protejează astfel actul indicat de partea litigantă (ex. o
citaţie care menţionează că înştiinţarea s-a făcut prin afişare şi nu
menţionează motivul afişării, produce nulitatea hotărârii, chiar dacă
partea a făcut o declaraţie publică, în sensul că a cunoscut că trebuie
să se prezinte – aceasta nu poate acoperi viciul). Dacă un contract
poate fi ratificat ulterior, prin corespondenţă, chiar susceptibil de
anulare, o hotărâre judecătorească nu poate fi decât o emisiune a
judecătorului care a instrumentat cauza şi a luat nemijlocit
concluziile părţilor.
4
II. Nomenclatura procesului civil.

Din lectura C. proc. civ. şi a altor norme procesuale,
datorită unor raţiuni de economie a textului, de particularităţi ale
unor proceduri, datorită arhaismului juridic, datorită topografiei unor
materii, instituţii, procesul civil mai este numit altfel, potrivit, pe de
o parte, cu unele expresii cu echivalenţă indiscutabilă, pe de altă
parte, altele cu semnificaţie deosebită în raport de plasamentul
textului. Astfel :
Expresii cu echivalenţă indiscutabilă :
 ”pricina”;
 “litigiul”;
 “dosarul” (acesta mai are şi semnificaţie

administrativă),
 “speţa” (acesta folosit şi în studiile teoretice ale
jurisprudenţei şi pentru speţe de şcoală).
Expresii cu echivalenţe multiple, polisemantice:
5
 ”cauză”(acesta are alte două înţelesuri foarte pronunţate

diferite de acela de proces, anume “cauză”a acţiunii,
temei al acţiunii şi “cauză” a actului juridic civil).
 “instanţă”, utilizat fie atunci când C.proc.civ. se exprimă
“în cursul instanţei”, înţelegându-se în cursul judecăţii, al
procesului, fie când vorbeşte despre instanţa competentă, având în
vedere gradul de jurisdicţie;
 “judecată”, desemnând, pe de o parte, activitatea
jurisdicţională, iar, pe de altă parte, este utilizat de C.proc.civ. cu
sensul de “proces”, de “litigiu”.
III. Analiza categorială a procedurii civile.

Normele dreptului procesual civil dau procedurii civile
următoarele calificări:
I. După gradul de accesibilitate – procedura civilă este
una deschisă, accesibilă oricărui subiect de drept interesat.
Judecătorul nu poate refuza soluţionarea unui litigiu pe
considerent că procedura este închisă. Această calificare este
susţinută de principiul liberului acces la justiţie (art. 21 Constituţie).
Orice subiect de drept este îndreptăţit a beneficia de o jurisdicţie. Un
6
litigiu trebuie să fie deferit unei judecăţi libere; nu există litigiu

intratabil.
Altele sunt însă procedurile închise (cele din organizaţiile
oculte, clandestine).
II. După gradul de formalizare – procedura civilă este una
formalizată, prevăzută cu sancţiune.
Altele sunt procedurile neformalizate (ex. reţetele de
fabricaţie, regulamentele unor jocuri).
III. După gradul de obligativitate: este o procedură
obligatorie, inevitabilă, unică.
Altele sunt însă procedurile facultative.
IV. După gradul de implicare a autorităţii – procedura
civilă este o procedură publică.
Altele sunt procedurile private.
V. După gradul de constituţionalitate - procedura civilă
este o procedură constituţională.
Altele sunt cele neconstituţionale, care, chiar agreate de
Constituţie, nu sunt prevăzute de aceasta. Aceasta nu înseamnă că
sunt neconstituţionale.
VI. După gradul de profesionalizare – procedura civilă este
o jurisdicţie profesională; ea este realizată de profesionişti. Pentru
7
realizarea ei se cere agenţilor respectivi un înalt grad de licenţiere

profesională1.
VII. După gradul de contradictorialitate şi de adversitate –
procedura civilă este o procedură preponderent contencioasă, care
presupune exprimarea unor poziţii opuse, adverse.
VIII. După gradul de represivitate, de punitivitate –
procedura civilă este o procedură represivă, care, chiar nefiind de
factura celei penale, actele ei se impun însă cu asistarea forţei
publice.
IV. Poziţia de drept comun

a procedurii judecătoreşti civile şi a jurisdicţiei justiţiei.
Considerată cea mai evoluată sub raportul compatibilităţii

cu democraţia şi civilizaţia juridică, procedura judecătorească civilă
oferă celorlalte proceduri jurisdicţionale normele cele mai autorizate
şi verificate de o istorie judiciară completă. Având caracter ordinar,
normele ei alimentează atât procedurile speciale, atipice, din
propriul domeniu , cât şi procedurile jurisdicţionale sau
administrativ-jurisdicţionale. Această furnizare are loc atât prin
1
In C.proc.civ. actual s-a revenit – prin Legea nr. 59/1993- asupra materiei arbitrajului privat. Aceasta
jurisdicţie pare să aibă caracter neprofesional. Este însă o activitate, o jurisdicţie profesională şi aceasta pentru
că judecata respectivă este profesională, pentru că executarea se face de către instanţă.
8
norme de trimitere cât şi prin principii care dau regularitate,

validitate şi legitimitate oricărei proceduri jurisdicţionale .
Din perspectiva acestei poziţii se poate vorbi şi de
complementaritatea care există între procedura judecătorească civilă
şi celelalte proceduri jurisdicţionale, o relaţie vie, chiar dacă ea nu
iese în evidenţă în viaţa judiciară diurnă.
Domeniul activităţii jurisdicţionale publice.

Activitatea jurisdicţională, în general, nu poate fi disociată
de procedura după care se realizează/desfăşoară. Fiecare este cauză
celeilalte. O jurisdicţie fără procedură nu este decât o simplă
emisiunea a autorităţii care doreşte s-o instituie. O procedură fără
jurisdicţie, nu este drept pozitiv .
Sub aspect formal, jurisdicţia legitimează/validează
procedura iar procedura dă regularitate şi eficienţă jurisdicţiei, pe de
o parte şi o jurisdicţie dă forţă juridică actului său jurisdicţional iar
procedura îi dă acestuia validitatea intrinsecă şi, prin aceasta,
efectele, pe de altă parte.
Sub raport substanţial, al conţinutului, jurisdicţia reprezintă
expresia autorităţii creatoare, care-şi amenajează exerciţiul iar
9
procedura mijlocul tehnic-normativ, care face acest exerciţiu

productiv.
Din perspectiva ierarhiei normative, jurisdicţia este de
extracţia originară, constituţională, iar procedura este o creaţie
derivată, ordinară.
Pentru a localiza o jurisdicţie publică, precum este şi cea a
justiţiei, trebuie să înţelegem conceptul de procedură ca
reprezentând ansamblul de reguli şi norme referitoare la investirea
unei entităţi funcţionale cu rezolvarea, judecata, cu deliberarea
asupra unor drepturi, interese sau situaţii critice, şi la modalitatea de
soluţionare şi de exprimare a voinţei entităţii investite.
Fiind o jurisdicţie generală, de plenitudine, jurisdicţia
justiţiei coexistă cu alte jurisdicţii publice consacrate de lege,
denumite speciale, în raport cu care cea dintâi are statutul de
jurisdicţie de drept comun.
O problemă interesantă, sub această perspectivă, este aceea

a concesiunii (concesiunilor) judiciare produse, pentru perioade
semnificative de istorie judiciară, prin mutaţii instituţionale şi
10
transferuri de competenţă în anumite materii caracterizate de

tehnicitate şi licenţiere foarte pronunţate.
Istoria acestor concesiuni, marcată, din păcate, de excese
ideologice, inventariază în mod cert următoarele materii:
Litigiile comerciale, numite “economice” în perioada

socialismului real (1948 – 1990), au beneficiat de o procedură
specială încă din codul comercial (de la 1887), de tribunale sau secţii
specializate (chiar cu judecători aleşi de comercianţi, potrivit
primelor reglementări de organizare judecătorească )
Din 1949 până în 1985 (decretul nr. 81), ele au fost
soluţionate de “arbitrajele de stat”, revenind apoi la instanţele
judecătoreşti (tribunale) şi fiind supuse unei proceduri speciale.
După 1990, prin adoptarea Legii nr. 15/1990 de
transformare în regii autonome şi societăţi comerciale a
întreprinderilor statului, au rămas în competenţa instanţelor
judecătoreşti (cu oscilaţii asupra competenţei materiale de primă
instanţă: judecătoria sau tribunalul), fără a beneficia de suficiente
norme speciale, cele din codul comercial rămânând desuete şi
dezarticulate.
OUG nr. 138/2000 aduce în codul de procedură civilă
normele speciale necesare şi unitare, într-un capitol nou, XIV, al
11
cărţii a VI-a intitulat “dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în

materie comercială”.
Litigiile de contencios administrativ, au avut cea mai

zdruncinată istorie judiciară, explicabilă şi prin rezistenţa puterii
celei mai prezente – cea executivă – la controlul actelor sale.
După ce au fost adjudecate de instanţele judecătoreşti sub
Constituţia de la 1865 şi au câştigat remarcabil în personalitate, au
ieşit timp de 20 de ani din inventarul jurisdicţional, cu motivaţia
lipsei de personalitate într-un regim de “democraţie populară”.
Au fost readuse, cu restricţii substanţiale de control, în
portofoliul instanţelor judecătoreşti prin Legea nr. 1/1967 şi au fost
complet reabilitate prin Legea nr. 29/1990.
Litigiile de muncă, şi-au câştigat autoritatea sub Constituţia

din 1923 şi Legea de organizare judecătorească din 1924,
beneficiind şi de instanţe speciale (”judecătoriile de muncă”).
După 1948, în soluţionarea lor au fost antrenate şi “organe
obşteşti de jurisdicţie” (comisii de soluţionare a litigiilor de muncă,
comisii de judecată), într-o fază prejudicială pentru cele considerate
mai puţin importante.
12
În perioada post-decembristă, după 1992, revin complet la

instanţele judecătoreşti, iar prin adoptarea Legii nr. 168/1999,
beneficiază de norme procedurale speciale unitare.
Contenciosul constituţional, deferit instanţelor

judecătoreşti, mai întâi, pe cale jurisprudenţială, sub Constituţia de
la 1865 şi, apoi, prin Constituţia de la 1923, a absentat timp de pese
patru decenii din procedurile jurisdicţionale, pare definitiv câştigat
de jurisdicţia specializată a Curţii Constituţionale instituită prin
Constituţia de la 1991 şi Legea nr. 47/1992.
Comunicaţia dintre instanţele judecătoreşti şi jurisdicţia
constituţională specializată rezidă în continuare în sesizarea Curţii
Constituţionale, pentru controlul ulterior promulgării numai prin
intermediul unei instanţe judecătoreşti şi numai privitor la dispoziţii
legale de care depinde soluţionarea cauzei.
Contenciosul fiscal şi a fost sustras instanţelor judecătoreşti
după abrogarea codului de procedură fiscală şi a revenit la acestea,
pentru o a doua fază, după adoptarea legilor contenciosului
administrativ nr. 29/1990 şi a Gărzii Financiare şi a controlului
financiar nr. 30/1991, mai întâi prin decizii jurisprudenţiale şi apoi
prin legiferare (OG nr. 70/1994 privind impozitul pe profit şi Legea
nr. 105/1997 privind soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a
13
plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de

control sau de impunere ale organului Ministerului Finanţelor).
Contenciosul financiar public (de conturi publice) a avut

stabilitatea cea mai decisă şi o jurisdicţie specială.
Astfel, Curtea de Conturi a funcţionat sub Constituţiile de
la 1865 şi 1923, până în 1948, când atribuţiile jurisdicţionale au fost
preluate de o direcţie din Ministerul Finanţelor iar activitatea
jurisdicţională a fost considerată, sub Constituţiile de la 1948 şi
1952, ca neinteresantă.
În 1973, această jurisdicţie este preluată de un organ nou,
Curtea Superioară de Control Financiar, şi după o întrerupere de doi
ani (1990 – 1992) ea revine la instanţa tradiţională – Curtea de
Conturi (Legea nr. 94/1992).
Procedura jurisdicţională civilă asigura asistenţă
conceptuală procedurii instanţelor Curţii de Conturi şi asistenţa
pentru executarea hotărârii acestora. Autonomia acestei jurisdicţii a
fost criticată, în opoziţie cu principiul “unităţii sistemului judiciar” .
Ea a primit o amendare serioasă prin decizia nr. 64/1994 a
Curţii Constituţionale , care a declarat neconstituţional textul art. 1
alin. 1 al Legii nr. 94/1992 privind calificarea Curţii de Conturi ca
“organ suprem” al jurisdicţiei ei, astfel deschizându-se accesul la
14
justiţie împotriva hotărârii finale din această jurisdicţie, pe calea

recursului prevăzut de art. 4 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului
administrativ . Legea de revizuire a Constituţiei, adoptată prin
referendumul de la 18-19 noiembrie 2003, a adus jurisdicţia
discutată la instanţele judecătoreşti, Curtea de Conturi rămânând să
funcţioneze numai pentru exercitarea controlului utilizării resurselor
bugetare.
Contenciosul concurenţial comercial, este deferit unei

jurisdicţii cu totul noi, realizate de Consiliul Concurenţei, conform
Legii nr. 21/1996 a concurenţei comerciale.
Această jurisdicţie are punct de contact cu jurisdicţia
justiţiei, prin cererile de sancţiuni care se adresează curţii de apel,
după ce se vor fi epuizat mijloacele de constrângere la îndemâna
Consiliului Concurenţei.
Ne aflăm, deci, în prezenţa unei concesiuni parţiale.
Procedurile judiciare, de mediere, de conciliere, deşi

insuficient maturizate legislativ şi fără o tradiţie reală în dreptul
nostru, ar putea constitui o preţioasă concesiune judiciară care să
contribuie la evitarea mediului justiţiei, neprielnic litigiilor mai
uşoare, în general, şi la degrevarea instanţelor judecătoreşti.
15
În prezent, după renunţarea la comisiile de judecată (Legea

nr. 104/1992), în această jurisdicţie prealabilă nu s-ar putea încadra,
evident forţat, decât reclamaţia administrativă (din contencios
administrativ, reclamaţia administrativă din contractele de transport
pe calea ferată, de poştă şi de telecomunicaţii) şi concilierea în
litigiile comerciale impusă de dispoziţiile noi pentru materia lor,
introduse în codul de procedură civilă de OUG nr. 138/2000.
Reglementarea instituţiei “medierii”, s-ar putea încadra mai
bine în această jurisdicţie prealabilă.
Arbitrajul privat, reactivat şi modernizat prin Legea nr.

59/1993 modificatoare a codului de procedură civilă, care a forţat
restauraţia sistemului judiciar amenajat sub Constituţia de la 1923,
funcţionează ca o jurisdicţie alternativă, numai pentru litigiile
patrimoniale pretabile la tranzacţie.
Această concesiune încetează, la cererea părţii interesate,
dacă organizarea şi desfăşurarea arbitrajului are piedici
insurmontabile (art. 342).
V. Fazele procesului civil.

16
Procesul civil parcurge două faze: sesizarea, investirea

instanţei şi a judecăţii propriu-zise (fază care se încheie cu
elaborarea actului jurisdicţional – hotărârea judecătorească) şi
executarea silită a hotărârii (care poate să nu fie urmată pentru că
nu este imposibil ca o hotărâre să fie executată voluntar).
VI. Izvoarele dreptului procesual civil.

I. Constituţia.
După ierarhia normelor care alimentează dreptul procesual
civil, în prim plan stau textele constituţionale – acestea
reglementează exerciţiul autorităţii de lucru judecat, competenţa
instanţelor de a soluţiona, identificarea instanţelor, principii ale
procedurii civile (ex. principiul liberului acces la justiţie, principiul
egalităţii, principiul dreptului la o cale de atac, al legalităţii, al
justiţiei sedentare).
II. Legea.
Sensul de lege este aici unul generic. Legea care inspiră cu
preponderenţă materia procesului civil este Codul de procedură
17
civilă.Un parcurs istoric situat între momentul apariţiei acestui

corpus normativ şi modificările cele mai recente este relevant.
Inspirat de codul francez de la 1806 şi Codul Cantonului
Geneva (1919, doar pentru materia executării silite) Codul român a
apărut în 1865. Până la 1900, modificările s-au datorat legilor pentru
organizarea judecătorească şi unor încercări de perfecţionare a
procedurii, mai ales a celei privind executarea silită. După 1900,
modificările intervenite au avut în vedere accelerarea judecăţii
(legile din 1925, 1929, 1943).
În 1948 s-a dorit o reformă majoră a codului, prin care
acesta se dorea să fie renovat, remaniat şi acordat cu noile realităţi
social-politice. Codul a fost republicat fiind socotit ca un nou cod,
deşi prelua dispoziţii din Legea de accelerare de la 1929.
După republicarea sa din 1948, C. proc. civ. aduce câteva
creaţii reuşite: - introducerea acţiunii în constatare de drepturi (art.
111);
- introducerea contestaţiei în anulare, ale cărei motive erau
utilizate anterior pe calea contestaţiei la executare.
Aveau să fie aduse apoi modificări importante în 1952,
când s-a desfiinţat apelul, rămânând cale ordinară de atac doar
recursul, dar şi acesta restructurat (de la 12 motive de casare, s-a
redus la 5 motive).
18
În perioada postdecembristă, prima reglementare cu

adevărat novatoare şi care a dorit o restauraţie în materia judecăţii a
reprezentat-o Legea nr. 59/1993. Aceasta a reintrodus apelul; pe
cale de consecinţă, au fost reânfiinţate curţile de apel şi a fost
restructurat recursul.
Au fost aduse modificări şi în materia competenţei.Curţile
de apel nu mai au competenţa curţilor de apel tradiţionale pentru că
instanţa de drept comun nu mai este tribunalul ci judecătoria.
Revenirea la recursul în casare, în prezenţa unui apel
devolutiv este contra orientării din codurile cu sisteme de drept afine
cu a codului nostru.
Ultima modificare substanţială a codului de procedură
civilă a fost O.U.G. nr. 138/2000, remaniată parţial prin O.U.G. nr.
59/2001, realizează, în mod necesar şi reuşit în bună măsură ,
renovarea unor materii care aşteptau aceste modificări. Astfel, au
fost aduse modificări competenţei după valoare, competenţei în
materie comercială şi a litigiilor de muncă.
Au fost de asemenea restructurate apelul (devine excesiv
devolutiv, instanţa nemaiputând desfiinţa cu trimitere spre
rejudecare decât în caz de necompetenţa; în rest, ea va judeca doar
fondul) şi recursul (calificat drept o cale extraordinară de atac şi
dispare motivul de netemeinicie).
19
Este reglementată posibilitatea îndreptării, lămuririi şi

completării hotărârii în mod mai raţional(încercând să se evite astfel
lămurirea pe calea contestaţiei la executare).
Devine, potrivit textului de modificare, mai puţin aplicabil
motivul de recurs şi pentru omisiunea de a rezolva un capăt de
cerere şi motivul de revizuire cu aceeaşi formulare.
Recursul în anulare (cale extraordinară de atac, cu un istoric
care a ridicat puncte de controversă) capătă o extensie importantă a
motivelor. Apare din nou motivul care era practicabil pentru recursul
extraordinar – esenţială nelegalitate şi de vădită netemeinicie şi, în
plus, motivul determinat de o hotărâre a Curţii Europene a
Drepturilor Omului. Această cale extraordinară de atac, care nu era
la dispoziţia părţii nemulţumite, avea să fie desfiinţată prin OUG nr.
58/2003, intrată în vigoare la 28 august 2003.
Este reformată aproape complet materia executării silite,
precum şi cea a împărţelii judiciare.
Modificarea aduce totodată o reglementare nouă a
procedurii privind judecata litigiilor comerciale.
Codul de procedură civilă este o lege organică. Alături de el
se situează alte legi care cuprind norme de procedură (C. muncii,
C.com., Legea
20
contenciosului administrativ, Legea societăţilor comerciale, Legea

concurenţei neloiale, Legea privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, Legea privind brevetelor de invenţie)1.
III.Ordonanţele guvernului - ele devin legi şi subzistă
doar astfel.
ACTUL JURISDICŢIONAL
I. Noţiune.
Eficienţa activităţii jurisdicţionale rezidă în actul jurisdicţional
prin care, după parcurgerea unei proceduri formale, organul jurisdicţional
aplică dreptul (legea după care judecă) într-o situaţie conflictuală sau critică,
astfel creând o realitate juridică obligatorie pentru subiectele de drept
interesate.
1
La acest moment se află spre dezbatere publică un proiect pentru un nou cod de procedură civilă.
21
Codul de procedură civilă şi, în general, dreptul pozitiv, nu s-au

interesat de actul jurisdicţional ca entitate juridică operaţională. Poziţia de
drept comun procesual (jurisdicţional) a procedurii civile, activitatea
jurisdicţională a “altor organe”, pe care o invocă art. 22 alin. 4 cod proc. civ.
în reglementarea conflictului de competenţă asimilat şi perspectiva elaborării
unui cod jurisdicţional, justifică examinarea actului jurisdicţional ca fiind
genul hotărârii judecătoreşti.
Utilitatea noţiunii este relevată şi de opinia dominantă care nu
admite procedurii necontencioase să dea, să producă, act jurisdicţional.
Nu toate actele prin care se încheie o procedură jurisdicţională
sunt, la modul propriu, acte de voinţă asupra litigiului concret, asupra
substanţei acestuia. Sunt asemenea acte, care dezînvestesc organul
jurisdicţional, şi care rezolvă fondul litigiului, tocmai pentru a degreva organul
jurisdicţional investit şi a permite rezolvarea litigiului în mod regulat (spre ex:
hotărârea declinării de competenţă, hotărârile de perimare, hotărârile prin care
acţiunea este respinsă, anulată, pentru un fine de neprimire ş.a.).
II. Terminologia actului jurisdicţional.
Denumirea care acoperă în modul cel mai satisfăcător această

entitate, este aceea de “hotărâre” (de ex: hotărâre judecătorească, hotărâre
arbitrală, hotărâre a unui organ de jurisdicţie). La rândul ei, însă, aceasta are
caracter generic (ex. la instanţele judecătoreşti, hotărârile au specii încheieri,
sentinţe, decizii).
22
O altă denumire este aceea care priveşte actele emise de jurisdicţii

speciale (de ex: în contencios fiscal se dau dispoziţii, decizii; în alte jurisdicţii
se dau rezoluţii, încheieri).
Şi termenul de sentinţă este generic, îndeosebi pentru procedura
arbitrală.
O denumire particulară este ordonanţa (ex. ordonanţa preşedinţială,
ordonanţa dată în procedura somaţiei de plată).
III. Caracteristicile actului jurisdicţional.
1. Actul jurisdicţional se emite, se adoptă, întotdeauna, în

rezolvarea unui litigiu, a unei chestiuni care reclamă o jurisdicţie.
Această caracteristică are importanţă în a distinge între actul
jurisdicţional propriu-zis şi alte acte care contribuie la acesta, îl pregătesc (de
ex. cercetarea locală - act de probaţiune în procedura civilă, se consemnează
într-un proces verbal, act autentic încheiat de către judecător; acesta nu este
însă un act jurisdicţional, tot astfel cum, nici procesul verbal de executare
încheiat de către executorul judecătoresc nu este un act jurisdicţional).
Sunt acte jurisdicţionale care nu reprezintă o exprimare directă,
propriu-zisă a voinţei legiuitorului, la speţă, la cazul judecat (ex. hotărârea
dată într-o adopţie; încheierea judecătorului delegat la registrul comerţului,
relativ la autorizarea constituirii unei societăţi comerciale, nu rezolvă o
situaţie conflictuală).
Aceste diferenţieri justifică o clasificare a procedurilor
jurisdicţionale în: proceduri contencioase şi proceduri necontencioase.
23
Procedura contencioasă este aceea în care organul de jurisdicţie

este chemat să examineze o situaţie conflictuală, o adversitate, anumite
interese contrarii. Ea este contencioasă, chiar dacă părţile nu se manifestă în
contradictoriu, chiar dacă părţile nu-şi dispută interesele în faţa instanţei.
Procedurile necontencioase sunt, însă, acelea în care instanţa nu are
de examinat un conflict de interese, în care părţile nu-şi exprimă interese
contrare (ex: procedurile de autorizare a unei activităţi).
Această distincţie justifică şi efectele diferite ale actelor
jurisdicţionale pronunţate într-o procedură sau alta.
2. Actul jurisdicţional se adoptă după parcurgerea unei proceduri

ale cărei norme au forţă juridică şi a căror respectare dă regularitatea şi
validitatea actului.
Este, aceasta, o procedură de drept scris, o procedură care nu admite
cutume, uzuri, uzanţe, instanţa putând face aplicarea acestora numai privitor la
organizare, la aspectul tehnic al exerciţiului procedural. Pot exista de la un
organ la altul, de la o instanţă la alta, unele particularităţi (de ex: instanţe unde
completul de judecată se cunoaşte de la data primirii cererii; la altele,
completul se stabileşte după primirea cererii printr-o planificare specială).
Domeniul normelor de procedură prezintă interes pentru a distinge
între diferitele acte procesuale sau de procedură care au caracter jurisdicţional,
între acestea, hotărârea, evident, fiind cel mai bine caracterizată.
Domeniul unei reglementări sau instituţii presupune stabilirea, pe de
o parte, a câmpului de aplicare a normelor respective şi, pe de altă parte, a ce
anume chestiune cade sub incidenţa lor.
24
Intră în domeniul normelor de procedură reglementările privind:

- competenţa (înţelegând prin competenţă chiar dreptul unui anumit
organ de jurisdicţie de a se investi şi a rezolva un anumit litigiu sau o anumită
categorie de litigii). Competenţa este reglementată nu doar sub raportul
atribuirii litigiilor la un anumit organ, ci şi relativ la rezolvarea conflictelor
care apar la organele aceleiaşi jurisdicţii sau între organe de jurisdicţie diferite
(aşa-zisele conflicte pozitive sau negative de competenţă);
- forma în care este investit organul jurisdicţional, titularul actului
de investire, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de investire;
- condiţiile de admisibilitate a cererii de investire (ex., în contencios
administrativ, instanţa nu este regulat investită, dacă nu s-a făcut reclamaţia
administrativă/recursul graţios);
- participanţii, părţile, drepturile şi îndatoririle lor procesuale,
aspectele privind calitatea şi capacitatea lor procesuală;
- desfăşurarea propriu-zisă a judecăţii; sunt afectate normele de
procedură stricto sensu (modul în care judecă, oficiază, organul de jurisdicţie);
- probele pe care poate şi trebuie să le ia în examinare organul de
jurisdicţie pentru a da soluţia corectă; ele sunt diferenţiate de la un organ de
jurisdicţie la altul, de la o procedură judiciară la alta (ex. proba cu mărturisirea
uneia dintre părţi nu este admisibilă în divorţ; copii nu sunt admişi ca martori
în aceiaşi procedură a divorţului);
- actele înseşi care se adoptă în activitatea jurisdicţională: actele
procesuale (ex. procesul verbal, încheierea, inventarierea, punerea de sigilii,
citaţia, hotărârea );
- căile de atac împotriva actului jurisdicţional;
25
- executarea actului jurisdicţional – reglementarea acestui aspect

diferenţiază actul jurisdicţional de actul administrativ; deosebirea rezidă în
aceea că, dacă în cazul actului jurisdicţional eficienţa actului este dependentă
de posibilitatea executării lui (executare care se face cu intervenţia forţei
publice, a unei autorităţi executive), în cazul actului administrativ, autoritatea
emitentă îl pune ea însăşi în aplicare, astfel că eficienţa acestuia nu depinde de
acte de executare propriu-zise.
3. Actul jurisdicţional se emite într-o speţă determinată.

Organul jurisdicţional, judecătorul, nu creează dreptul prin actul
jurisdicţional. Acesta poate fi un îndreptar de conduită pentru cei care sunt
interesaţi de situaţia litigioasă, critică, asupra căreia s-a pronunţat, dar el nu
poate fi invocat pentru a ordona conduita comunitară. Organul de jurisdicţie
poate să interpreteze, să “rescrie” dreptul dând un înţeles nou (raportat istoric),
sensuri noi unor norme care cad pe realităţi noi, dar el nu este creator de drept.
Chiar în sistemele de drept în care jurisprudenţa este izvor de drept,
judecătorul nu emite norme juridice; el dă o soluţie, o hotărâre care trebuie să
fie repetată într-o altă speţă identică, dar celelalte autorităţi nu sunt obligate să
acţioneze, să se conducă raportat obligatoriu la punctul de vedere exprimat de
judecător prin soluţii şi hotărâri.
Într-un stat de drept nu se poate admite dreptul pretorian. Dreptul
nu trebuie să fie produsul unor dispoziţii reglementare, prin care autorităţile
executive montează executarea actelor normative cu putere de lege.
4. Actul jurisdicţional este un act provocat.
26
Nici jurisdicţia nu se declanşează, nici organul judiciar nu începe să

oficieze decât ca urmare a unei sesizări din partea persoanei interesate, a unui
agent/autorităţi anume abilitate. Actul jurisdicţional, oricare ar fi forma
acestuia şi oricine ar fi emitentul, este întotdeauna rezultatul unei provocări a
jurisdicţiei.
Pentru această caracteristică, nu are relevanţă disponibilitatea
organului jurisdicţional, anume dacă el se investeşte din oficiu sau la cerere.
Investirea din oficiu priveşte acţiunea publică (penală), pe care instanţa n-o
poate înregistra fără actul de investire, care este rechizitoriul.
5. Poziţia independentă a agentului care administrează jurisdicţia.

Este, aceasta, o independenţă relativ la orice putere de autoritate,
faţă de orice considerente care sunt străine de conştiinţa profesională a
judecătorului, de lege, aşa cum aceasta trebuie aplicată, în spiritul şi în litera
ei.
Actul jurisdicţional, deci, trebuie emis sub cea mai bună pricepere
profesională a judecătorului, a agentului instrumentator şi cu cea mai
riguroasă aplicare a legii. Judecătorul nu trebuie influenţat (direct sau indirect)
de fapte, manifestări de putere, de considerente străine de lege şi de conştiinţa
sa profesională.
În exerciţiul jurisdicţiei în care instrumentează, organul respectiv
este obligat să ţină cont, să ia în seamă, doar punctele de drept, dezlegările
date de instanţele, de organele de jurisdicţie ori de alte acte jurisdicţionale
cărora însăşi legea le dă autoritatea de a fi respectate (ex. judecătorul sau
organul jurisdicţional se pronunţă după ce a fost investit de o instanţă
27
superioară care a dispus rejudecarea; invocarea, într-o speţă, a unui act

jurisdicţional dat anterior pentru acelaşi litigiu – aici judecătorul trebuie să
ţină cont de acestea, pentru că legea spune că hotărârile irevocabile (în materie
civilă) şi cele definitive (în materie penală) nu pot fi reformulate.
6. Judecata în care actul s-a dat, în care hotărârea s-a pronunţat,

este irepetibilă.
Actul jurisdicţional beneficiază de o stabilitate specială, el este
incontestabil şi emană putere de lucru judecat.
Organul de jurisdicţie, odată ce l-a pronunţat, nu-l mai poate revoca,
retracta, chiar dacă există conştiinţa lui şi a altora că soluţia acelui act este
greşită. Judecătorul se dezinvesteşte deodată cu pronunţarea hotărârii. Chiar şi
în cazul în care doreşte să remedieze o greşeală pe care şi-o asumă,
judecătorul nu mai poate reveni asupra actului. Aceasta este şi o garanţie a
legalităţii, a corectitudinii celui care operează în manieră jurisdicţională.
28
APLICAREA
ÎN TIMP ŞI ÎN SPAŢIU
A NORMEI DE DREPT PROCESUAL CIVIL
Abordarea are în vedere găsirea de soluţii în problema de a şti cum

trebuie aplicată norma de drept procesual civil într-o cadenţă necesară, într-un
ritm eficient. Două sunt dimensiunile esenţiale asupra cărora tema face obiect
de analiză: aplicarea în timp şi aplicarea în spaţiu a legii de procedură în
materie civilă2.
I. Aplicarea în timp a legii procesual civile.
Trebuie precizat mai întâi că raportul de drept procesual civil este o

“facta pendentia”(aflat pe rol, în dezbateri, în desfăşurare). Dar cum, în
dreptul procesual, dincolo de cauza aflată pe rol, relativ la aplicarea legii,
prezintă importanţă atât faptele epuizate, trecute – “facta praeterita” – cât şi
faptele viitoare – “facta futura”, problema aplicării în timp a legii are o natură
mai complexă. O atare natură derivă îndeosebi dintr-o succesiune de norme,
incidente în cauză. Determinarea în concret a acestora este rezolvarea
problemei conflictului mobil de legi.
2
Nu vom avea în vedere o a treia dimensiune, cunoscută în dreptul substanţial drept aplicarea legii asupra
persoanelor. Problematica aceasta îşi va găsi spaţiu de tratare într-o prelegere viitoare, referitoare la drepturile
şi îndatoririle procesuale ale părţilor şi ale participanţilor la procesul civil.
29
La modul practic, aplicarea în timp a normei de drept procesual civil

impune observarea a cel puţin două reguli:
I. Principiul neretroactivităţii legii (care nu îngăduie decât o singură
excepţie, anume aplicarea legii penale mai favorabile – art. 15(2) Constituţie),
situaţie care nu poate fi reţinută în materia procedurii civile;
II. Principiul aplicării imediate a legii noi de procedură (art. 725 C.

proc. civ.).
De la acest din urmă principiu există şi excepţii, reguli particulare,
ceea ce determină ultraactivitatea legii vechi.
Această ultraactivitate funcţionează, în principiu, pentru trei
raporturi şi situaţii:
a) În materie de competenţă - procesele vor continua să fie judecate

la instanţele legal învestite, chiar dacă acestea, potrivit noii reglementări, nu ar
mai fi competente3.
b) În materia actelor de procedură – acestea se consideră valabile în

raport cu legea aplicabilă la momentul facerii lor.
Astfel, actele care, potrivit legii vechi, sunt anulabile, vor suporta
sancţiunea anulării, chiar dacă, potrivit cu prevederile noii legi, acestea ar fi
valabile. Totodată, actele valabil încheiate potrivit legii noi, îşi menţin
valabilitatea, chiar dacă, în lumina noii legi, ar fi anulabile.
3
Este însă obligatorie revenirea la regula generală, în cazul casării cu trimitere spre rejudecare (una dintre
soluţiile posibile în rezolvarea căii de atac a recursului). Aceasta înseamnă că, instanţa care va rejudeca
procesul va avea în vedere legea nouă, adică textul în vigoare la momentul reluării judecăţii.
30
c) În materia căilor de atac – hotărârile rămân supuse căilor de atac

şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Consecinţele
practice ale acestei reguli sunt majore (ex. astăzi, litigiile comerciale nu mai
au beneficiul căii de atac a apelului; pentru o cauză însă pronunţată înainte de
adoptarea modificării C.proc. civ.), această cale de atac va fi operabilă).
II. Aplicarea în spaţiu a legii procesual civile

(teritorialitatea legii).
Problema aplicării în spaţiu a normei de drept procesual civil

presupune analiza a două dimensiuni: internă şi internaţională.
În plan intern, sunt avute în vedere conflictele interprovinciale,
posibile atunci când în acelaşi stat există reglementări diferite aplicabile pe
anumite teritorii separate administrativ.
Pentru legea noastră, o atare situaţie a fost posibilă în materie de
publicitate imobiliară – a încetat prin apariţia noii legi în materie în 1996, dar
şi în materia executării silite.
Astăzi legea de procedură civilă se aplică în mod unitar, pe întreg
teritoriul statului român.
În plan internaţional, problemele sunt previzibile. Rezolvarea
conflictului dintre legea română şi legile străine este dictată de legea-cadru în
31
materia raporturilor de drept internaţional privat – Legea nr. 105/1992- şi de

alte reglementări afine.
Regula generală care guvernează este aceea că în raporturile de
drept procesual civil, se aplică legea după care lucrează instanţa investită –
“lex fori”.
Cu titlu de excepţie, pentru unele aspecte care interesează
desfăşurarea procesului, regulile se circumscriu la următoarele:
- pentru capacitatea persoanei, se aplică “lex nationalis” sau ”lex
personalis”(legea statului de cetăţenie);
- pentru obiectul şi cauza acţiunii, se aplică “lex causae”;
- pentru mijloacele de probă a actului juridic, a forţei probante a
înscrisurilor, pentru admisibilitatea probelor în general ca şi pentru
dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă,
se aplică ”lex loci”.
COMPETENŢA
INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI
I. Ordinea publică şi competenţa.
32
Într-un stat de drept, exerciţiul autorităţii, al puterii de la care

emană o anumită autoritate, este reglat cu rigoare, minuţiozitate şi în registrul
constituţional observându-se regulile verificate ale democraţiei politice în
primul rând "principiul separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă,
executivă şi judecătorească" art. 1 (4) din Constituţia revizuită la
Referendumul din 18-19 octombrie 2003.
Deci, înzestrarea unor organe şi instituţii cu atribuţii şi prerogative
care să acopere activitatea publică, a statului, ca funcţionar oficial al societăţii,
este reclamată de însăşi organizarea de stat.
Amenajamentul şi distribuţia competenţelor de autoritate publică, în
cadrul realizării puterii de stat (publice sau politice) în cadrul unor activităţi,
funcţiuni sau ramuri ale puterii, sunt opera Constituţiei.
Competenţele de stat astfel amenajate interesează competenţa
instanţelor judecătoreşti pentru trei chestiuni:
 raportul dintre competenţele fiecăreia dintre puterile, legislativă şi

executivă, pe de o parte, şi competenţa instanţelor judecătoreşti, pe de altă
parte;
 poziţia jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti în cadrul funcţiei
jurisdicţionale a statului;
 competenţa de soluţionare a conflictelor de natură constituţională dintre
autorităţile publice.
Prima chestiune este rezolvată de textul constituţional amintit, nici
una dintre puteri neputând injoncţiona exerciţiul alteia ori face imixtiuni
neautorizate de Constituţie.
33
În plan procesual civil, această rezolvare este acoperită prin

instituirea ca motiv de recurs a depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti prin
hotărârea atacată.
După desfiinţarea recursului în anulare (făcută prin OUG nr.
58/2003), care fusese reintrodus prin Legea nr. 59/1993 (când s-a desfiinţat
recursul extraordinar), şi pentru motivul de depăşire a limitelor puterii
judecătoreşti, această ilegitimitate a hotărârii rămâne în câmpul juridic.
Ea nu ar avea să fie soluţionată decât în cadrul unei noi atribuţii a
Curţii Constituţionale, care dă soluţia celei de-a treia chestiuni.
Cea de-a doua chestiune este rezolvată prin recunoaşterea
jurisdicţiei justiţiei ca jurisdicţie de drept comun (art. 125), jurisdicţiile
speciale administrative fiind declarate facultative şi gratuite iar înfiinţarea de
instanţe extraordinare fiind interzisă.
Trebuie bine înţeles, acum, că depăşirea limitelor jurisdicţiei
justiţiei, în raport cu atribuţiile jurisdicţionale ale altor organe, nu înseamnă
depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, întrucât aceasta este specializată în a
face jurisdicţie.
Numai oficierea, instrumentarea sau îndeplinirea de către instanţa
judecătorească a unor operaţiuni şi acte din domeniul puterii legislative (spre
ex., aprobarea unei ordonanţe de guvern) sau al puterii executive (ex.,
oficierea unei căsătorii), înseamnă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti.
Pentru a treia chestiune, Constituţia Revizuită dă soluţia rezolvării
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice de
către Curtea Constituţională, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia
34
dintre preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, a Primului Ministru

sau a Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
Dacă depăşirea limitelor puterii judecătoreşti printr-o hotărâre ar fi
considerată un conflict juridic de natură constituţională între autoritatea
judecătorească şi autoritatea legislativă sau autoritatea executivă după caz,
atunci Curtea Constituţională ar putea să elimine o asemenea hotărâre.
Considerăm că noua atribuţie a Curţii Constituţionale nu priveşte
controlul jurisdicţional excepţional asupra unei hotărâri date cu depăşirea
limitelor puterii judecătoreşti.
Textul constituţional se referă, mai degrabă la conflicte de
competenţă constituţionale active, care blochează sau pun în cauză exerciţiul
unor autorităţi, decât la hotărâri judecătoreşti care au ignorat domeniile
puterilor în stat.
Apoi, s-ar produce o imixtiune a unei alte autorităţi, asupra
autorităţii judecătoreşti, ceea ce este intolerabil într-un stat de drept.
Soluţia nu poate fi decât contestaţia la executare sau respingerea
formală fondate pe lipsa de calitate şi legitimare constituţională a acelei
hotărâri.
II. Noţiunea de competenţă în procedură.
La modul general, în materie de procedură, competenţa este
aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti sau unui organ
atribuţii jurisdicţionale, de a judeca, de a soluţiona un litigiu. Ea este
totalitatea drepturilor de judecată şi de oficiere pe care le are un organ
jurisdicţional.
35
Competenţa nu are aici sensul de valoare profesională. Ceea ce se

are în vedere, este competenţa de factură instituţională, este competenţa care
stabileşte plasamentul organului jurisdicţional într-un anumit sistem de
jurisdicţie. Altfel spus, este competenţa de atribuţiune a unui organ
jurisdicţional, atribuţiune care este, neapărat, deferită de lege.
Teoria competenţei jurisdicţionale operează cu o primă distincţie
între competenţa generală şi competenţa altor organe cu activitate
jurisdicţională, după cum se face raportarea la organe din sisteme diferite sau
la organe din acelaşi sistem.
Apoi, în cadrul aceluiaşi sistem de organe (acela al justiţiei) se
distinge între competenţa materială, şi competenţa teritorială, după cum se
doreşte orientarea pe verticală (între instanţe de grad ierarhic diferit) sau pe
orizontală (între instanţe de acelaşi grad ierarhic).
Competenţa materială permite apoi o distincţie între:
 competenţa materială funcţională, care indică principalele funcţii,
activităţi ale instanţei (fond, control judiciar, control judecătoresc, regulator
de competenţă);
 competenţa materială procesuală, care inventariază toate atribuţiile de
judecată ale unei instanţe, în funcţie de anumite criterii (obiect, natură,
valoare).
36
Competenţa teritorială la rândul său, de asemenea comportă o distincţie

între:
 competenţa teritorială de drept comun;
 competenţa teritorială alternativă (facultativă) ;
 competenţa teritorială exclusivă (excepţională).
Doctrina face şi o altă delimitare, extrem de importantă, în funcţie
de natura normelor care guvernează un tip sau altul de competenţă (dintre cele
deja analizate).Astfel, avem:
 competenţă absolută (când norma care o reglementează are natură
absolută) şi
 competenţă relativă (când norma care o reglementează are natură
relativă).
III. Competenţa generală.

Raportat la competenţa generală a altor organe jurisdicţionale există
anumite reguli care guvernează această materie.
1. Instanţele judecătoreşti au o competenţă jurisdicţională
generală, adică au plenitudine de jurisdicţie civilă, penală, administrativă,
comercială, de contencios administrativ.
2. Într-un conflict de competenţă ivit între instanţele
judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională, altele decât cele
judecătoreşti, decizia privind competenţa, este dată în atribuţia instanţei
judecătoreşti.
În ceea ce priveşte punctele de contact între cele două sisteme de
jurisdicţie, cel judecătoresc şi cel al altor organe cu activitate jurisdicţională,se
37
are în vedere, pe de o parte, că anumite litigii sunt fie de competenţa

instanţelor de judecată, fie de competenţa acestor organe, avându-se în vedere
calitatea persoanei iar, pe de altă parte, este consacrată competenţa instanţelor
judecătoreşti de a controla legalitatea actelor jurisdicţionale date de celelalte
organe cu o asemenea activitate.
Această regulă se materializează în două feluri:

a) Stabilirea căii de atac exercitată asupra actului
jurisdicţional, prin chiar actul normativ care stabileşte competenţa
jurisdicţiei speciale.
b) Posibilitatea atacării în justiţie cu un recurs special a actului
de ultim grad pronunţat în jurisdicţiile speciale.
Această posibilitate a fost consolidată şi de jurisprudenţa Curţii
Constituţionale. Aceasta a deschis dreptul la o cale în justiţie, fie ca o cale de
atac, fie ca o acţiune directă, fie ca o plângere formulată împotriva unor acte
jurisdicţionale socotite până atunci exceptate de la controlul judecătoresc
(recursul contra hotărârii date în acţiunea în anulare împotriva unei hotărâri
arbitrale; plângerea împotriva ordonanţei sau a rezoluţiei procurorului prin
care s-a refuzat exerciţiul acţiunii penale).
IV. Competenţa funcţională.
Aceasta cuprinde toate atribuţiile unei instanţe judecătoreşti în

majoritate cu caracter jurisdicţional, la care se adaugă şi unele cu caracter
mixt. Competenţa funcţională comportă o analiză distinctă potrivit cu fiecare
38
instanţă din ierarhia sistemului judecătoresc, permiţând totodată şi o scurtă

caracterizare.
Competenţa funcţională a judecătoriei.

Până la apariţia Legii de organizare judecătorească din 1950,
tribunalul era instanţa cu plenitudine de jurisdicţie în sistemul nostru
judiciar. Din acel moment însă judecătoria devine instanţa căreia legea îi
deferă toate cauzele nedate în competenţa altei instanţe. După
modificarea C. proc. civ. din 1993, judecătoria are competenţă şi după
valoare; astăzi, în lumina noii modificări aduse de O.U.G. nr. 58/2003
limitele de valoare s-au modificat.
Judecătoria este deci instanţă de drept comun. Prin urmare, dacă
legea nu deferă o anumită cauză unei instanţe, ea va reveni, în mod
obligatoriu, spre soluţionare, judecătoriei.
Competenţa funcţională a judecătoriei, ca de altfel şi a celorlalte
instanţe din sistem, se determină în raport cu instanţa imediat superioară.
Dispoziţiile C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr.138/2000 şi
OUG nr. 58/2003 menţin pentru această instanţă plenitudinea de
jurisdicţie în materie civilă şi penală. De aici rezultă că, dacă legea nu
deferă o anumită cauză unei instanţe, atunci ea va reveni spre soluţionare
judecătoriei.
Ca primă instanţă, judecătoria judecă toate cauzele nedate în
competenţa altor instanţe.
39
Ca instanţă de control judecătoresc, judecătoria se pronunţă

asupra actelor unor organe cu caracter jurisdicţional sau asupra unor acte
jurisdicţionale a altor organe.
Ca instanţă de control judiciar, judecătoria judecă doar în
două căi extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi

revizuirea, cu excepţia situaţiei în care motivul revizuirii îl constituie
contrarietatea de hotărâri).
Competenţa funcţională a tribunalului.

Tribunalul este instanţa cu perenitatea cea mai pronun ţată.
Tribunalul a reprezentat instanţa de plenitudine de jurisdicţie

civilă până în 1950 (apariţia primei legi postbelice de organizare
judecătorească). Înfiinţarea tribunalelor raionale şi atribuirea unei
competenţe, cumulate cu desfiinţarea curţilor de apel în 1952, a făcut din
tribunal instanţa de control judiciar ordinar până în 1993. După acest
moment, dată fiind reînfiinţarea curţilor de apel, tribunalul pierde din
competenţa de control judiciar, relativ la calea de atac a recursului, dar se
încarcă în măsură considerabilă cu judecarea apelurilor.
Ca primă instanţă, tribunalul judecă toate cauzele date în
competenţa sa de către lege.
Tribunalul are competenţă după valoare, atât în materie civilă cât şi în
materie comercială.
Are competenţă de primă instanţă în unele materii (conflicte de muncă,
contencios administrativ, creaţie intelectuală).
40
Ca instanţă de control judecătoresc, tribunalul soluţionează cererile

privind acte jurisdicţionale ale altor organe (ex. recursul împotriva
încheierilor judecătorului delegat la Registrul comerţului).
OUG nr. 58/2003 a redus considerabil competenţa tribunalului
ca instanţă de control judiciar, aceasta operând în continuare, după legea
de aprobare a ordonanţei, pentru recursuri privind hotărârile neapelabile
(cum sunt cele pronunţate în plângeri contravenţionale, în contestaţii la
executare, în cereri de ordonanţă preşedinţială, în măsuri asigurătorii), şi,
în cazuri speciale, pentru apeluri (cum este cazul hotărârilor pronunţate
în litigii provocate de aplicarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar) .
Tribunalul este regulator de competenţă, rezolvând astfel conflictele
de competenţă dintre judecătoriile din circumscripţia sa, ca şi cele
ivite între o judecătorie din circumscripţia sa şi un alt organ cu
activitate jurisdicţională.
În competenţa tribunalului sunt şi căile de atac de retractare împotriva
propriilor hotărâri (contestaţia în anulare şi revizuirea).
Tribunalul soluţionează şi anumite cereri, realizarea unor
proceduri, acordarea unor autorizaţii în cazuri anume prevăzute de lege
(procedura electorală, decizia privind numele copilului adoptat, decizia
privind cetăţenia copilului în anumite situaţii speciale).
Tribunalul se pronunţă şi în cererile de strămutare pentru

rudenie sau afinitate privind un judecător de la o judecătorie din
circumscripţia sa.
41
Competenţa funcţională a Curţii de Apel.

Este instanţă de tradiţie în sistemul nostru judiciar. A lipsit între
anii 1952 şi 1993. A fost concepută ca o instanţă de control judiciar pe
calea ordinară a apelului, când recursul era o cale de atac restrictivă şi
când prima instanţă era tribunalul.
Între Legea nr. 59/1993 şi OUG nr. 58/2003 nu şi-a justificat
denumirea, ea judecând în principal recursurile date împotriva
hotărârilor date în apel de către tribunale.
Această ultimă ordonanţă de urgenţă a apropiat şi tribunalele
(prin retragerea aproape completă a dreptului de control judiciar) şi
curţile de apel (prin atribuirea apelurilor şi retragerea aproape completă
a competenţei în recurs), de poziţiile pe care aceste instanţe le-au avut în
perioada interbelică.
Ca primă instanţă, curtea de apel judecă toate litigiile date de
lege în competenţa sa, de altfel foarte puţine.
Ca instanţă de control judiciar, curtea de apel soluţionează
apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de către judecătorii şi
tribunale şi recursurile formulate împotriva hotărârilor date de către
tribunale în apelurile speciale.
Ca instanţă de control judecătoresc, curtea de apel se pronunţă cu
privire la anumite acte cu caracter jurisdicţional, şi în contencios
administrativ, unde are o "competenţă personală" pentru plângerile în
contencios administrativ, când pârâtul este un organ sau o autoritate
publică centrală.
42
Curtea de apel soluţionează şi litigiile cu privire la anumite

proceduri speciale, dă avize, calificări în anumite cazuri prevăzute de
lege.
Pentru anumite profesii, Curtea de apel este instanţă cu competenţă
disciplinară.
Curtea de apel este competentă să judece şi contestaţiile la titlu
şi căile de atac de retractare.
Curtea de apel este regulator de competenţă pentru conflictele
apărute între instanţele din circumscripţia ei, între judecătorii din
circumscripţii diferite ale tribunalelor sau cele dintre un tribunal din
circumscripţia sa şi o judecătorie.
Judecă şi cereri de strămutare pentru afinitate şi rudenie privind
cauzele pe rol la tribunale din circumscripţia lor.
Competenţa funcţională a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care, pe de o parte, a
modificat competenţa jurisdicţională şi, pe de altă parte, a restructurat
sistemul căilor de atac, Curtea Supremă de Justiţie a revenit parţial în
poziţia pe care o avea până în 1952, când s-a renunţat la apel şi la curţile
de apel, ca instanţă de recurs; acest rol era caracterizat mai bine în
materie penală, pentru că în materie civilă, curţile de apel erau instanţele
cele mai ocupate cu această cale de atac OUG nr. 158/2003, cuplată cu
Legea din 2003 de Revizuire a Constituţiei care reînfiinţează Înalta Curte
43
de Casaţie şi Justiţie readuce instanţa supremă la rolul ei tradiţional,

menţinut şi în Europa Occidentală, de instanţă de casare, care
înfăptuieşte, prin judecarea recursurilor, uniformizarea politicii judiciare
ceea ce se va numi din nou "Casaţia Română".
Ca primă instanţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are

competenţă nesemnificativă în materie civilă.
Ca instanţă de control judiciar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

judecă numai calea de atac a recursului, anume:
- recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile

de apel în primă instanţă şi recursurile împotriva tuturor hotărârilor
pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă sau în apel;
- recursul în interesul legii (ca o cale extraordinară de atac).

Este regulator de competenţă, judecând toate conflictele de
competenţă dintre instanţele de pe raza unor curţi de apel diferite.
Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie judecă de asemenea, cererile

de strămutare dar numai pentru motive de bănuială legitimă şi siguranţă
publică.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi alte atribuţii privind

administrarea justiţiei, soluţionând: cererile de delegare a unei instanţe,
cererile de recuzare a tuturor judecătorilor unei curţi de apel ş.a.
V. Competenţa materială ( procesuală).
44
Este aceasta competenţa de atribuţiune, competenţa care

inventariază în detaliu toate atribuţiile de judecată ale instanţelor, competenţa
pe care textul C.proc.civ. o tratează în debut şi o denumeşte chiar astfel –
competenţa după materie.
Judecătoria.
 instanţă de drept comun; îi revin spre soluţionarea toate cauzele
nedate în competenţa altor instanţe;
 judecă plângerile formulate împotriva unor acte emise de organe cu
atribuţii jurisdicţionale (cum ar fi: plângerile împotriva unor
încheieri notariale, ale unor acte ale executorului judecătoresc, ş.a.);
 în alte materii pe care legea i le deferă: plângeri contravenţionale,
cererile de transformare a amenzii în muncă în interesul comunităţii,
a contestaţii la executare şi cereri de întoarcere a executării, în
materie maritimă şi fluvială, în litigiile izvorâte din funcţionarea
asociaţiilor şi fundaţiilor, în materie electorală, în conflictele de
competenţă dintre birourile notariale;
 are competenţă după valoare, în materie civilă, pentru cauzele al
căror obiect este de până la 5 miliarde de lei, iar în materie
comercială, pentru cauzele al căror obiect este de până la 1 miliard
de lei; judecă totodată toate litigiile fără valoare în materie civilă;
 judecă litigiile de împărţeală judiciară, precum şi cererile în materie
succesorală şi cele în materia fondului funciar;
 este instanţă de executare şi judecă toate contestaţiile la executare,
cu excepţia celor la titlu;
45
 judecă cererile de revizuire şi de contestaţie în anulare împotriva

propriilor hotărâri.
Tribunalul.
 are competenţă după valoare în materie civilă (cauzele având un
obiect cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei) şi comercială
(cauzele neevaluabile în bani şi cele al căror obiect are o valoare
de peste 1 miliard lei);
 este instanţă de fond în unele materii (indicate de C. proc. civ –

art. 2):
o conflicte de muncă, cu excepţia cererile de încetare a grevei,

atunci când agentul economic este o regie autonomă sau o
societate comercială naţională a statului;
o în materie de contencios administrativ, cu excepţia cauzele care

privesc acte ale autorităţilor publice centrale;
o în materie de proprietate intelectuală;
o în materie de expropriere;
o în materia adopţiilor (încuviinţarea, nulitate şi desfacere);
o cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare penale;
o cererile de exequatur (recunoaştere şi încuviinţare a executării

hotărârilor judecătoreşti străine);
46
 are competenţă în orice alte materii date de lege (acţiunea în

anularea hotărârii arbitrale, contestaţia la executare privind înţelesul
şi întinderea dispozitivului hotărârii – contestaţia la titlu - în materie
electorală, cererile şi contestaţiile în aplicarea Legii nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale).
Curtea de apel.
În primă instanţă:
 judecă în contencios administrativ cauzele care privesc actele

autorităţilor şi instituţiilor centrale;
 judecă acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale şi rezolvă unele

incidente privind procedura arbitrală.
 se pronunţă în unele materii: valori mobiliare (dă unele calificări),

în concurenţa comercială (judecă recursurile împotriva deciziilor
date de Consiliul Concurenţei şi sesizările acestei autorităţi pentru
aplicarea unor măsuri asupra agenţilor economici care nu-i
respectă deciziile;
În control judiciar:
47
 judecă toate apelurile împotriva hotărârilor de prim ă instan ţă ale
judecătoriilor şi tribunalelor şi revizuirea şi contesta ţia în anulare
împotriva propriilor hotărâri;
 judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în apelurile
speciale de către tribunale şi împotriva hotărârilor de prim ă
instanţă ale tribunalelor care nu sunt prevăzute cu apel.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 este "instanţă de casare", judecând în principal:
- toate recursurile declarate împotriva hotărârilor date în primă

instanţă şi a hotărârilor date în apel, de către curţile de apel;
- judecă recursurile în interesul legii;
- judecă recursurile declarate la secţiile sale, în pricini de orice

natură, şi împotriva unor hotărâri care nu pot fi atacate pe nici o
cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel;
 soluţionează contestaţiile la titlu privind propriile hotărâri;
 soluţionează contestaţiile în materie disciplinară privitoare la

magistraţi;
48
 soluţionează unele contestaţii în materie electorală şi alte cereri

anume repartizate ei (cum sunt sesizările privind controlul averilor
înalţilor demnitari).
VI. Competenţa teritorială.
Competenţa teritorială de drept comun.

Regula principală de competenţă este aceea a instanţei de la
domiciliul/sediul pârâtului: actor sequitur forum rei – reclamantul urmează
locul pârâtului. Aceasta este o regulă de competenţă relativă, spre deosebire de
competenţa materială.
Încălcarea regulii trebuie invocată cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare, altfel, o instanţă investită, chiar necompetentă, rămâne bine
investită.
Caracterul relativ al competenţei teritoriale este subliniat şi de
prevederea unei competenţe alternative, pentru încă una sau mai multe
instanţe în anumite materii şi cereri.
Se va vedea însă, că pentru câteva cereri competenţa teritorială este
şi exclusivă sau excepţională.
Competenţa teritorială alternativă.
49
Legea prevede multe cazuri de competenţă alternativă când, pe

lângă instanţa de la domiciliul pârâtului, mai sunt competente una sau mai
multe instanţe:
a) Instanţa locului exercitării comerţului de către pârâtul care are

mai multe sedii pentru activităţile sale, pentru litigiile legate de acel loc. Este
vorba despre sediile secundare, care potrivit Legii nr. 31/1990 a societăţilor
comerciale corespund unor dezmembrăminte precum filiala şi sucursala.
b) Instanţa sediului reprezentantului unei persoane juridice de drept
privat pentru obligaţiile ce urmează a se executa în acel loc sau care izvorăsc
din actele şi faptele reprezentantului.
c) Instanţa domiciliului reclamantului pentru cererile îndreptate
împotriva statului, a direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi
administraţiilor comerciale.
d) Instanţa domiciliului unuia dintre co-pârâţi; dacă pârâtul este
debitor secundar, instanţa competentă este oricare dintre instanţele debitorilor
principali.
e) Instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar
în parte, a obligaţiilor, dacă se solicită executarea, anularea, rezoluţiunea
sau rezilierea unui contract.
a) Instanţa locului unde se află bunul imobil, pentru litigiile locative
şi litigiile privind publicitatea imobiliară.
f) Instanţa locului de plată pentru litigiile izvorâte dintr-o cambie, cec sau
bilet la ordin.
50
g) Instanţa locului unde obligaţia a luat naştere şi a locului plăţii, pentru

litigiile comerciale.
h) Instanţa locului de plecare sau de sosire, în cazul contractului de
transport.
i) Instanţa domiciliului reclamantului, în cererile făcute de ascendent sau
descendent şi cu privire la întreţinere sau alocaţie pentru copii.
j) Instanţa locului săvârşirii faptului licit, pentru acţiunile în despăgubire
din delict civil.
k) Instanţa domiciliului asiguratului, a locului bunurilor asigurate ori a
locului unde s-a produs accidentul, pentru cererile de despăgubiri din
contractul de asigurare.
Competenţa teritorială excepţională (exclusivă).

Norma de competenţă teritorială este, în principiu relativă, însă
există şi norme de competenţă teritorială excepţională. Acestea sunt cazurile în
care norma de competenţă teritorială este absolută, nerespectarea ei neputând
fi tolerată de către instanţă, iar ignorarea ei de către pârât este fără eficienţă.
Sunt cazuri de competenţă teritorială excepţională:
a. Cel privitor la litigiile în legătură cu lucrurile imobile; acestea sunt doar
de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (ex. o
acţiune în revendicare având ca obiect o clădire sau un teren). Dacă
imobilul cade în circumscripţia mai multor instanţe, competentă va fi
instanţa de la domiciliul/sediul pârâtului. În cazul în care pârâtul nu
domiciliază în nici una dintre aceste circumscripţii, intervine regula de
competenţă alternativă.
51
b. În materia succesiunilor, instanţa competentă este aceea din

circumscripţia ultimului domiciliu al defunctului, pentru litigii care au ca
obiect: cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor
testamentare; cererile privitoare la drepturile rezultate din succesiune
(intră aici, nu doar petiţia de ereditate ci şi cele pentru reducţiunea
liberalităţilor excesive, precum şi cele ale legatarilor – moştenitori care
nu au calitatea de moştenitor legali – sau ale creditorilor defunctului
împotriva moştenitorilor sau a executorilor testamentari).
c. Instanţa sediului principal al societăţii, în materie societară (până la

sfârşitul lichidării acesteia chiar şi pentru litigiile dintre asociaţi, ca şi
pentru materia reorganizării judiciare şi a falimentului).
d. În materie de divorţ, instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor. Dacă

aceştia nu au avut domiciliu comun sau dacă unul dintre ei nu mai
locuieşte în raza ultimului domiciliu comun, este competentă instanţa de
la sediul pârâtului. Dacă ambii soţi sunt plecaţi în străinătate, atunci
instanţa este cea de la domiciliul reclamantului.
e. În materie de adopţie, unde este competent tribunalul în a cărui rază

domiciliază adoptatorul, pentru adopţia naţională. Dacă este un copil
părăsit, competentă este instanţa de la sediul instituţiei de ocrotire, iar
dacă este o adopţie internaţională, instanţa competentă este cea în a cărei
rază teritorială se află domiciliul adoptatului.
52
f.În materie de conflicte de drepturi ale persoanei angajate în muncă

(litigiile de muncă), instanţa de la domiciliul angajatului - reclamant.
Noul cod al muncii adoptat în 2003 a schimbat regula de competenţă,
care era aceea a instanţei în circumscripţia căreia îşi avea sediul
angajatorul.
VII. Întinderea competenţei

instanţei legal sesizate.
Aceasta este problema de a stabili cu privire la cât se întinde
competenţa instanţei normal sesizate, atunci când apar chestiuni juridice,
altele decât cele din cererea introductivă.
Trebuie distins între chestiuni care privesc instanţa şi altele
privitoare la aspecte care vin de la părţi.
Instanţa este normal competentă raportat la cererea introductivă în
majoritatea proceselor. Se utilizează exprimarea “cerere introductivă de
instanţă” – aceasta pentru că materialul de judecat este alcătuit nu doar din
punctele din cererea introductivă ci şi din chestiuni noi, puncte noi de
judecată. Dacă nu este competentă şi pentru acestea, instanţa fie îşi declină
competenţa, fie reţine cererea şi formează pentru excepţie un litigiu separat, o
cauză separată
Chestiunile care parvin pe cale de excepţie sunt cererile separate de
cea introductivă şi care provin de la partea adversă. Însă, şi reclamantul poate
fi autorul unei excepţii în cererea reconvenţională.
53
Regula este că instanţa care judecă fondul litigiului, acţiunea

propriu-zisă este competentă să judece şi excepţiile ridicate (“judecătorul
acţiunii este şi judecătorul excepţiunii”), instanţa neavând dreptul să
fragmenteze litigiul.
În această formulă, prin excepţiune se înţeleg şi cererile care parvin
instanţei investite, cu calificarea de cereri accesorii şi incidentale.
Cererile accesorii sunt acelea care sunt prilejuite de şi îşi au raţiunea
în cererea principală. Astfel, cererea pentru dobânzi, rente, fructe, reprezintă
un accesoriu pentru cererea principală privind plata unei sume de bani, ori
executarea unui contract de închiriere, de leasing, de rentă, de arendă respectiv
a unei cereri privind exerciţiul uzufructului sau al posesiei.
Cererile incidentale sunt produse, de regulă, în apărare, dar ele pot
proveni de la toate părţile litigante şi se pot referi nu numai la chestiuni de
fond, la obiectul investirii ci şi la participaţia procesuală, fiind aici de dat
exemplu cererile de intervenţie.
Uneori excepţiile au forma chestiunilor prejudiciale – cele dezlegate
pentru a se putea da o soluţie fondului (înainte de judecarea fondului) (ex. într-
o acţiune pentru împărţirea de bunuri comune, făcută în timpul căsătoriei,
instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură menţinerea comunităţii de bunuri
pune în pericol drepturile părţilor asupra patrimoniului comunitar; chestiunea
temeiniciei împărţelii este una prejudicială).
Spre deosebire de procedura penală, chestiunile prejudiciale în
procesul civil, nu pot fi judecate de instanţa normal investită, dacă în privinţa
cererii principale în care ele ar fi deduse judecăţii separat, este competentă o
altă instanţă.
54
Instanţa în faţa căreia se ridică o chestiune prejudicială asupra căreia

nu este competentă nici dacă ar fi investită pe cale principală, îşi va declina
competenţa iar dacă aceea chestiune prejudicială a fost deja dedusă instanţei
competente, va proceda, eventual, la suspendarea judecăţii.
VIII.Incidente privind competenta.
Reguli comune privind incidentele asupra

competenţei:
1. Punerea în discuţie a competenţei instanţei sesizate, o obligă
pe aceasta să-şi examineze competenţa şi să se pronunţe asupra ei. Excepţia
de necompetenţă nu este compatibilă de a fi unită cu fondul
(art. 137 alin. 2).
2. În soluţionarea excepţiei de necompetenţă, trebuie observată
calificarea competenţei, în concret, cazurile în care competenţa este de
ordine publică, şi anume: competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în
raport cu competenţa altor autorităţi jurisdicţionale; competenţa materială;
competenţa teritorială excepţională sau exclusivă.
3. Necompetenţa de ordine publică poate fi invocată şi în recurs,
dacă pentru a fi constatată sunt suficiente actele şi lucrările dosarului.
4. Necompetenţa de ordine relativă trebuie invocată prin
întâmpinare şi, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Ea nu poate fi
invocată din oficiu, de către instanţă.
55
5. Partea care a investit o instanţă necompetentă relativ, nu are

dreptul de a invoca necompetenţa.
6. Partea care a obţinut declararea necompetenţei, nu este
primită să atace hotărârea declinatorie de competenţă.
7. Instanţa investită după declinarea competenţei, nu poate
reface probele administrate la instanţa mai întâi investită, decât pentru
motive temeinice.
I. Prorogarea de competenţă.
Trebuie să distingem între chestiunile prejudiciale aflate în
competenţa aceleiaşi instanţe şi cele aflate în competenţa altei instanţe.
În situaţia în care instanţa este sesizată cu cereri care fie sunt
chestiuni prejudiciale, fie sunt chestiuni care se alătură fondului, ea va trebui
să decidă în ce măsură reuneşte cauzele care ar putea fi judecate separat – este
aceasta problema prorogării de competenţă. (extinderea competenţei).
Prorogarea de competenţă este instituţia şi facultatea legală a
părţilor şi a instanţei care permite instanţei să rezolve şi alte cereri (altele
decât chestiunile prejudiciale) care ar putea fi judecate separat.
Alt sens al termenului de “prorogare” este acela de amânare a unei
decizii, de prelungire a timpului pe care instanţa şi-l acordă pentru decizia
respectivă. Se utilizează expresiile: “instanţa prorogă decizia asupra cererii de
probe” sau “asupra excepţiei de prescripţie extinctivă”.
Se face o distincţie între:
a) prorogarea legală;
b) prorogarea judiciară;
56
c) prorogarea convenţională.
Doctrina nu emite un punct de vedere unitar în materia cazurilor de prorogare
sau a repartizării lor, în aceeaşi manieră, în primele două categorii (prorogarea
legală şi cea judiciară).
Prorogarea legală.
Este prorogarea care operează în temeiul legii. Cazuri exprese sunt:
I. Cazul modificării valorii litigiului după sesizarea instanţei cu
cererea principală.
Este un caz de prorgare adus de modificarea intervenită prin O.U.G.
nr. 138/2000, care a introdus textul art. 18 1, cu următoarea formulare:
“Instanţa învestită potrivit dispoziţiilor după valoarea obiectului cererii
rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări
în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect”.
II. Reunirea cauzelor pentru litispendenţă.

Litispendenţa este situaţia sesizării concurente a două sau mai multe
instanţe cu cereri identice (identitate privind elementele acţiunii). Soluţia dată
de lege în atare caz o reprezintă reunirea cauzelor şi trimiterea dosarului la
instanţa care a fost mai întâi investită. Dacă sunt investite instanţe de grad
diferit, instanţa competentă să judece va fi cea mai înaltă în grad.
Litispendenţa nu intervine între cauze aflate în grade diferite de
jurisdicţie. Este posibil însă ca litispendenţa să nu fi fost sancţionată şi
rezolvată în fond şi să apară concurenţă între cauze identice dar aflate în grade
57
de jurisdicţie diferite. O atare concurenţă nu poate fi tolerată. Astfel că, soluţia

care se impune este aceea a încetării acţiunii aflate la instanţa inferioară pentru
că va funcţiona autoritatea hotărârii de apel sau de recurs, care produce lucru
judecat.
Litispendenţa face obiectul unei excepţii absolute, ea poate fi
ridicată şi după prima zi de înfăţişare, chiar din oficiu dar în faţa instanţelor de
fond
Prorogarea judiciară – este prorogarea pe care o decide instanţa.

Cazuri de prorogare judiciară:
I. Conexitatea.
Instanţa, potrivit legii, poate să reunească două sau mai multe cauze
purtate între aceleaşi părţi sau între părţi diferite care, datorită obiectului şi
cauzei lor, au o strânsă legătură între ele, aflate la aceeaşi instanţă sau la
instanţe diferite, însă, de acelaşi grad.
Trebuie să distingem conexitatea de litispendenţă şi de ataşarea
unui dosar la altul.
Aceasta din urmă este situaţia în care instanţe diferite (sau aceeaşi
instanţă) sunt sesizate cu o acţiune care are identitate de părţi, obiect şi cauză.
În afară de deosebirea de conţinut, cele două cazuri interesează
instanţe şi au raţiuni diferite, conexitatea interesează o mai bună realizare a
justiţiei.
La litispendenţă se apără autoritatea de lucru judecat, legea
urmăreşte să nu apară contrarietate de hotărâri.
58
Conexarea se face, de regulă, la instanţa mai întâi sesizată, cea din

urmă sesizată va trebui să se supună deciziei de conexare. În anumite cauze
acest regim nu poate funcţiona (între una accesorie şi una principală, instanţa
care va conexa este cea a cererii principale).
Efectul conexării îl reprezintă reunirea cauzelor.
Conexarea provoacă dilatarea materiei în judecată, ea provoacă
soluţii şi în dosarul ataşat. Ataşarea se face doar pe raţiuni legate de probaţiune
- este cazul expres al ataşării dosarului cauzei a cărei judecată a fost perimată.
Conexarea permite separarea ulterioară a celor două cauze
(disjungerea), dacă numai una dintre cereri este considerată în stare de
judecată. Este o confirmare a operativităţii, spre a realiza o durată rezonabilă a
procesului (judecăţii). Ataşarea este o operaţiune administrativă şi permite,
chiar este necesară, separarea dosarelor fără nici o dispoziţie specială.
II. Trimiterea cauzei la o altă instanţă competentă de către instanţa

de casare care apreciază că la noua instanţă s-ar realiza o mai bună judecată.
Legea permite în cazul casării, făcute de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, ca trimiterea spre rejudecare să se facă la o altă instanţă decât cea a
cărei hotărâre a fost casată. ("atunci când interesele bunei administrări a
justiţiei o cer" - art. 313).
III. Strămutarea.
Strămutarea este o măsură prin care instanţa superioară celei
sesizate sau Curtea Suprema de Justiţie, după caz, poate să decidă judecarea
59
cauzei de o altă instanţă decât cea normal competentă. În toate cazurile de

prorogare judiciară de competenţă se pune în cauză competenţa teritorială.
Sunt două categorii motive care atrag strămutarea:
a) afinitate sau rudenie a uneia dintre părţi cu judecătorul/
judecătorii cauzei;
b) bănuială legitimă şi siguranţă publică.
Motivul de siguranţă publică este situaţia în care judecarea la
instanţă normal competentă ar pune în cauză ordinea publică. Aceasta poate fi
formulată doar de către procurorul general.
Motivul de de bănuială legitimă este la îndemâna părţii, când
datorită calităţii părţilor, naturii pricinii, imparţialitatea
judecătorului/judecătorilor ar putea fi pusă la îndoială.
Toate aceste cereri se judecă în camera de consiliu.
Instanţa se pronunţă prin încheiere (după aprecierea jurisprudenţei)
sau prin hotărâre (după opinia doctrinei).
IV. Delegarea.
Cererea de delegare stă în competenţa de judecată a Curţii Supreme
de Justiţie şi priveşte situaţia în care “din pricina unor împrejurări
excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să
funcţioneze” (art. 23 C.proc.civ.).
V. Comisia rogatorie.
Este situaţia în care o altă instantă, de acelaşi grad ierarhic, decât
aceea normal competentă este solicitată pentru administrarea unor probe.
60
Terminologia acoperă atât instanţa cât şi actul prin care se pronunţă aceasta.
Un trebuie înţeles astfel că instanta care funcţionează cu titlu de comisie
rogatorie se substituie celei normal investite, sub toate aspectele cauzei; ea are
numai un ”mandat” relativ la administrarea probei cerute.
Prorogarea convenţională
Legea permite ca, relativ la competenţa teritorială (dată fiind natura
relativă a normei care o reglementează), în cauzele privitoare la bunuri, părţile
în litigiu, înainte sau în cursul litigiului, dar până la prima zi de înfăţişare, să
aleagă o altă instanţă decât cea normal competentă. Desigur că alegerea de
competenţă nu va putea privi cazurile de competenţă teritorială excepţională.
II. Excepţia de necompetenţă este situaţia în care se încalcă norma

de competente sau se pretinde, cel puţin, încălcarea acesteia. Competente
poate fi, după caz, de ordine publică sau de ordine relativă. Se cere, în atare
situaţii, rezolvarea acestui incident prin declinarea competenţei în favoarea
instanţei legal competente.
În funcţie de caracterul competenţei, al normelor care reglementează
( absolut sau relativ) excepţia are un regim juridic diferit.
În cazul competenţei relative, excepţia trebuie formulată prin
întâmpinare sau, eventual, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (in limine
litis). Ea poate fi ridicată doar de partea interesată, niciodată din oficiu.
În cazul competenţei absolute, ea poate fi ridicată în tot cursul
instanţei, chiar şi la instanţa de control judicial, putând fi ridicată de oricare
dintre părţi, chiar şi de către instante, din oficiu.
61
Hotărârea prin care se rezolvă excepţia:

Încheiere, când se respinge excepţia, încheierea fiind interlocutorie,
atacabilă doar împreună cu hotărârea de fond.
Hotărâre (sentinţă sau decizie), când este admisă, şi care
dezinvesteşte instante, atacabilă în măsura în care este şi hotărârea de fond,
numai pe calea recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare.
III. Conflictul de competenţă – apare atunci când două sau mai

multe instanţe sunt sesizate cu o cerere identică privitoare la părţi, obiect şi
cauză, instanţe care se consideră fie necompetente, fie competente în aceeaşi
cerere. El este negativ atunci când nici una dintre acestea nu se consideră
competentă, declinându-şi competenţa una în favoarea alteia şi este pozitiv,
atunci când instanţele se consideră competente şi se refuză declinarea de
competenţă.
Pentru că există riscul de a se pune semnul echivalenţei între

litispendenţă şi conflictul pozitiv de competente (date fiind asemănările),
trebuie spus că, acestea sunt instituţii de procedură diferite, orice confuzie
fiind inadmisibilă. Stă argument, cel puţin următorul aspect: litispendenţa,
spre deosebire de conflictul de competentă, nu provoacă pronunţarea fiecăreia
dintre instanţe, pentru a-şi revendica competente. Se poate spune astfel că
litispendenţa este cel mult o fază prealabilă conflictului de competentă.
Soluţia conflictului negativ sau pozitiv de competenţă este
regulatorul de competenţă, instanţă superioară celor în conflict fiind
competentă să se pronunţe cu privire la acesta. Condiţia esenţială pentru a fi în
62
prezenţa unei situaţii de conflict de competente este ca hotărârile să fi rămas

irevocabile (în procedura civilă, caracterul irevocabil presuspune că hotărârea
respectivă un mai poate fi atacată decât cu o cale extraordinară de atac).
Regulatorul de competenţă se judecă în camera de consiliu.

Calea de atac (recursul) se exercită în 5 zile de la comunicare.
Nu sunt recurabile hotărârile pronunţate de Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, în calitate de regulator de competenţă.
CURS 6
ACŢUNEA CIVILĂ
I.Preliminarii.
 Acţiunea civilă este acţiunea principală a dreptului
procesual civil; ea este o entitate juridică, ca şi instanţa, probele,
competenţa. Definirea acţiunii, regulile ei juridice, legătura ei cu dreptul
subiectiv sunt chestiuni care au mobilizat jurisprudenţa, atât prin întinderea
consideraţiilor doctrinare, cât şi prin distanţa conceptuală care se vede
astăzi prin diferitele opinii.
 Acţiunea este conceptul şi actul care pune în activitate
instanţa şi care declanşează litigiul. Un litigiu aflat în latenţă, un litigiu
63
declarat de părţi devine un litigiu judiciar; instanţa deci este investită cu el

doar după ce s-a exercitat acţiunea. Acţiunea apare deci ca un mod de a
pune în mişcare, de a da eficienţă competenţei jurisdicţionale a instanţelor
judecătoreşti.
 În ce priveşte înţelegerea noţiunii acestui concept, o
emisiune doctrinară de necuprins afectează spaţiu pentru aceasta. Se pot
departaja trei orientări, trei opinii, în acest sens:
 I opinie (considerată tradiţională astăzi), în egală măsură
distructivă şi creatoare, esta aceea în care acţiunea apare ca o prelungire a
dreptului subiectiv, pe care îl deduce judecăţii, sub aspectele lui litigioase,
pentru a se obţine restabilirea, recunoaşterea acestuia, o reparaţie eventual,
pentru punerea lui în dispută.
 În această concepţie, cel care pretinde în justiţie să-i fie
restituit bunul asupra căruia poartă dreptul său de proprietate şi o
despăgubire pentru prejudiciul rezultat din uzurparea lui, acela complineşte
doar, dă întreaga măsură dreptului său de proprietate, care nu ar avea
eficienţă, dacă n-ar fi fost apărat prin acţiunea în revendicare. Cel care îşi
fondează prerogativa pe posesie nu face decât să împlinească eficienţa
legală a posesiei.
 A II- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea este
autonomă faţă de dreptul subiectiv. Aici judecătorul nu poate refuza, în
principiu, nici judecata, nici recunoaşterea pretenţiei solicitate, sub
considerentul că acţiunea nu promovează un drept subiectiv. Această
concepţie creează o separaţie artificială între dreptul subiectiv şi dreptul la
acţiune. Ea porneşte însă de la o realitate. Dacă dreptul subiectiv are
64
întotdeauna, explicit sau nu, în textele speciale sau compozite, o afirmare, o

consacrare legală, dreptul la acţiune are rareori această afirmare, această
consacrare (ex. acţiunea în revendicare).
 A III- a opinie este aceea potrivit căreia acţiunea civilă
este o expresie a dreptului general de petiţionare, de acces la autoritatea
judecătoarească, opinie care pare să fie susuţinută de un text recent.4
 Sub raport instituţional, acţiunea apare ca o vocaţie a
instanţelor judecătoreşti, generală, inevitabilă, de a soluţiona conflictele
dintre subiectele de drept.
 Dacă prima teză ar fi considerată valabilă, atunci drepturile
subiective ar trebui să aibă o identitate matriceală şi un inventar complete
astfel încât acţiunea, care nu derivă în mod clar dintr-un asemenea drept
subiectiv, poate să nu fie considerată eficientă şi să nu fie admisă. În
această gândire, nu este mult până la abuzul de drept (neangajarea
instanţei pentru nesoluţionarea litigiului).
 În concepţia autonomă, dreptul la acţiune poate să nu fie
identificat, iar acţiunea ar putea să nu aibă nimic imprimat din fizionomia
dreptului la acţiune. Acţiunea aici ar apare ca ceva abstract, de factură
ocazională, iar judecat ar apare ca un exerciţiu profesional fără o finalitate
precisă, fără contribuţia necesară la menţinerea ordinii de drept.
 Se face o identificare artificială între funcţionarea juridică
ca serviciu public, ca o garanţie pentru toate drepturile şi libertăţile
fundamentale şi oricare acţiune care nu poate fi desprinsă de geneza ei, care
este dreptul subiectiv.
4
Art. 21 din Constituţia României, care consacră accesul liber la justiţie .
65
 Fiecare dintre aceste teorii are părţi şi aspecte creatoare. O

atitudine greşită ar fi aceea de a le elogia, fără a vedea aceste aspecte în
mod exclusiv. Astfel, acţiunea este posibilitatea de a obţine de la o instanţă
judecătorească, judecata litigiului ce poartă asupra unui drept, interes,
situaţie juridică, protejată de lege, potrivit unor reguli de procedură
instituite prin norme juridice.
 Nu este posibil, iar efortul corespunzător întreţine vie
gândirea juridică, ca, din considerente de elogiu al perfecţiunii procedurale,
al harului, al artei judecătoreşti, să fie ignorată fundamentarea juridică a
pretenţiei în judecată5.

 II. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile.

1. Capacitatea procesuală .
Capacitatea este, în bună măsură, identică capacităţii de exerciţiu
pentru actele juridice civile.Capacitatea procesuală deplină se dobândeşte la
18 ani. Între 14 şi 18 ani este recunoscută capacitatea de exerciţiu restrânsă,
care se exercită printr-un substitut procesual.
Acţiunea civilă, între actele juridice, este un act de conservare, în

principiu. Poate fi continuată însă cu un act de dispoziţie. De aceea, între 14-
18, acţiunea nu poate fi exercitată decât de către ocrotitorul legal.
Actul juridic de dispoziţie însă (ex. tranzacţia, achiesarea) trebuie să
se încheie după regulile de la actele juridice pentru cazul subiectului cu
5
“Pretenţie în judecată” desemnează ceea ce doreşte fiecare parte litigantă să obţină, ca raport de drept
dezlegat, autoritar şi irevocabil prin hotărârea dată de instanţă.
66
capacitate de exerciţiu restrânsă. În cazul persoanelor juridice, acestea

funcţionează pe baza organelor statutare de conducere. Pot exista substituţi
procesuali, în cazul în care există această capacitate alterată (ex. în materie de
societăţi comerciale, judecătorul sindic, administratorul în cazul în care nu se
poate continua activitatea, lichidatorul, cel desemnat de fondatori, pentru
operaţiunile legate de constituire).
Capacitatea procesuală pune problema reprezentării. În această
materie există o reprezentare convenţională (mandatul de drept comun).
Mandatul judiciar dat unei persoane care nu are calitatea de avocat sau nu este
licenţiat în drept şi rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu partea pe care o
reprezintă, nu poate avea ca obiect decât reprezentarea pentru contactul,
comunicaţia cu instanţa. Aceasta nu permite asistenţa juridică, în sensul
punerii concluziilor în drept6.
Persoana juridică poate fi reprezentată şi de o altă persoană cu sau
fără pregătire juridică, alta decât organul statutar care-i îndeplineşte actele, sub
condiţia ca acea persoană să aibă drept de substituire.
Mandatul judiciar este, ca şi cel civil, clasic, ratificabil (în
încheierea de şedinţă se poate realiza aceasta de către mandant). Se distinge
astfel de acestea mandatul legal, conferit de lege pentru anumite persoane
pentru a suplini indisponibilitatea părţii litigante (ex. ocrotitor legal, curator,
instituţie de ocrotire).
2. Calitatea procesuală.
6
O atare restrângere se justifică de monopolul asistenţei juridice conferit profesiei de avocat.
67
Această calitate procesuală enunţă vocaţia de a sta în litigiul

concret cu care a fost învestită instanţa.
Calitatea procesuală este definită ca fiind identitaea juridică dintre calitatea cerută în raportul
juridic litigios, în tiparul legal al procesului şi partea litigantă (ex. în acţiunea pentru tăgada paternităţii,
calitate procesuală nu poate avea decât tatăl copilului; la ieşirea din indiviziune calitatea procesuală o poate
avea doar un coindivizar sau un creditor al indivizarului sau al unui coindivizar dar legat de succesiune).
Nu trebuie confundată calitatea procesuală cu lipsa de netemeinicie, de nejustificare a
pretenţiei, cu lipsa de identitate fizică între o parte şi cel care trebuie să aibă o anume calitate juridică pentru a
sta în raportul juridic litigios (ex. dacă pârâtul chemat în judecată pentru daune delictuale, face dovada că nu
el este autorul delictului, acesta are calitate procesuală pasivă). Sunt raporturi juridice litigioase cu poziţii
prestabilite (ex. divorţ, anularea căsătoriei, aici fiind implicată în mod necesar, calitatea de soţ).De asemenea,
acţiunile care derivă din raporturi de obligaţii promovează poziţii cu calităţi procesuale prestabilite.
Sunt însă şi raporturi juridice litigioase cu poziţii, cu calităţi care sunt neutre, libere. Sunt şi
situaţii în care, de pe poziţiile din raporturile juridice doar una dintre ele reclamă o calitate procesuală (ex.
autor şi pârât dintr-un delict civil poate fi oricine; reclamant însă nu poate fi decât acela al cărui patrimoniu a
fost păgubit).
Sancţiunea pentru lipsa calităţii procesuale este respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
3. Dreptul subiectiv.
Acesta nu trebuie înţeles ca fiind neapărat dreptul de creanţă pentru că multe acţiuni nu izvorăsc
din acesta. El este o legătură între calitatea procesuală şi dreptul subiectiv pentru că în acţiunile cu poziţii
juridice prestabilite, calitatea procesuală se identifică cu dreptul.
În opinia celor care consideră autonomă acţiunea civilă această condiţie a exercitării acţiunii
nici nu este evocată.
Orice acţiune trebuie să aibă o fundamentare juridică. Aceasta o constituie dreptul de a cere
instanţei să valideze poziţia pretinsă, să dea raportului juridic litigios rezoluţia care, în aplicarea legii,
asigură, apără drepturile şi libertăţile fundamentale, ordinea de drept şi securitate juridică (ex. o soluţie de
condamnare în procesul penal are fundamentare juridică, dacă: există faptă, inculpat şi indicii că acesta a
săvârşit fapta; tot astfel, în procesul civil trebuie să existe fundament juridic pentru fiecare punct de judecată).
Starea de drept este de fapt executarea cu bună credinţă a obligaţiilor (ex. starea de drept este
revenirea soţilor la condiţia de stare civilă “necăsătorit”, atunci când raporturile de familie sunt grav şi
iremediabil vătămate).
4. Interesul.
Interesul nu trebuie confundat cu temeiul juridic al acţiunii în justiţie.
Acesta nu este abstract, el este concret şi reprezintă expresia nevoii pe care o resimte
reclamantul în faţa unei conduite neconvenabile, care a generat litigiul. Interesul este echivalent uneori cu
maturitatea raportului juridic din care derivă acţiunea (pas d înteret, pas daction).
Nu trebuie confundată lipsa de interes cu îndreptăţirea pretenţiei, a acţiunii.
III. Elementele acţiunii civile.

68
Acţiunea civilă este o manifestare de voinţă juridică. Ea reprezintă un act juridic şi efectul ei
este investirea instituţiilor juridice obligate să examineze pretenţia şi să dea asupra ei o hotărâre, evaluând
validarea juridică a acesteia.
Ca efect al acţiunii, în faţa instanţei se angajează un raport juridic. Ca şi acţiunea în forma ei
materială, el nu are fizionomia clasică a unui raport juridic. Acest raport juridic presupune naşterea,
modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii prin manifestările părţilor în proces. Raportul juridic
litigios este cadrul organizat, guvernat, administrat de către instanţă, în care părţile îşi susţin pretenţiile,
interesele. Este acesta un raport compozit – interese din raporturi din care izvorăsc litigii şi elemente izvorâte
din conduita procesuală a părţilor.
În cursul desfăşurării litigiului, părţile modelează raportul juridic originar, ele încearcă să-i
creeze o evidenţă, să convingă asupra unui conţinut, asupra unei situaţii juridice, de care sunt interesate să fie
validate de către instanţă.În consecinţă, acţiunea se construieşte, se susţine cu şi prin trei elemente esenţiale:
părţile, obiectul şi cauza. Fără acestea, acţiunea nu reprezintă o entitate juridică în consideraţia căreia, instanţa
nu pote deveni activă, nu îşi poate începe exerciţiul său special.
1. Părţile
Sunt părţile din raporturile juridice litigioase; ele trebuie să aibă calitate procesuală în
consideraţia căreia instanţa este obligată să evalueze raporturile dintre acestea.. Părţile nu trebuie să aibă
aceeaşi identitate juridică civilă în tot cursul procesului. Cea ce este esenţial este calitatea lor juridică. De
aceea se admite subrogaţia, cesiunea de drepturi litigioase.
Părţile pot să nu fie prezente în instanţă. Legea permite judecarea în lipsă pentru oricare dintre
ele. În cazuri excepţionale, doar prezenţa părţii este o condiţie pentru admiterea acţiunii (ex. reclamantul la
divorţ).
Într-un tipar tradiţional, părţile în proces se numesc: reclamant şi pârât. Aceste poziţii pot să
suporte variaţii7.În litigiu pot fi atrase şi alte persoane denumite intervenienţi (voluntari, forţaţi). Denumirea
părţilor este uneori dată de conţinutul acţiunii, de felul cererii, de evoluţia litigiului la instanţele de control
judiciar. Indicarea corectă a acestei calităţi nu este lipsită de interes practic.
2. Obiectul
Obiect al litigiului este pretenţia în judecată; el este ceea ce solicită reclamantul, partea activă,
să facă obiectul de examinare, de analiză, de validare de către instanţă. (ex. dacă într-o acţiune din executarea
unui contract de impunere, obiectul acţiunii este rambursarea împrumutului, a dobânzii şi poate chiar o
reactualizare a creditului dat, la divorţ obiectul litigiului este verificarea împrejurărilor privind desfacerea
căsătoriei, într-o acţiune a falimentului obiectul litigiului este constatarea că societatea este în încetare de
plată).
Instanţa trebuie să se pronunţe asupra realităţii juridice pe care reclamantul vrea să o
promoveze.
Obiectul actului juridic se apropie de obiectul acţiunii. Spre deosebire de primul însă, aceasta
din urmă înseamnă aducerea în judecată doar a ceea ce a determinat declanşarea litigiului.
3. Cauza
7
În excepţie, prin fomularea unei cereri reconvenţionale, pârâtul devine reclamant.
69
Spre deosebire de cauza actului juridic, care reprezintă scopul, motivul care mobilizează voinţa
juridică a părţilor, cauza acţiunii presupune temeiul juridic al acţiunii, fundamentarea legală a ceea ce se
pretinde.
Altfel spus, ea este fundamentarea, justificarea dreptului pretins. Aceasta nu se confundă însă cu
textul de lege care permite exercitarea acţiunii.
Interesul practic pentru aceste elemente ale acţiunii rezidă în efectele hotărârii judecătoreşti (în
special, efectul executoriu şi cel al autorităţii de lucru judecat). Pe lângă aceasta, instanţa nu poate fi investită
cu o acţiune infirmă.
IV. Clasificarea acţiunilor civile.
Pentru clasificare, se foloseşte sensul restrâns al noţiunii de acţiune

şi care corespunde cererii de chemare în judecată. Sensul larg al acţiunii este
acela care desemnează acea aptitudine, acel element de finalitate a dreptului
subiectiv, care îi asigură protecţia prin autoritatea şi forţa publică. Este deci
dreptul de a avea acces la o jurisdicţie, de a beneficia de o judecată
jurisdicţională echitabilă pentru realizarea drepturilor subiective ocrotite de
lege.
 Codul de procedură civilă şi alte reglementări nu definesc acţiunea şi nu
fac nici o clasificare normativă a acţiunilor. Sunt însă texte care enunţă
diferite specii de acţiuni:
- art. 17 cod proc. civ. prevede că ,,cererile accesorii şi incidentale sunt în
căderea instanţei competente să judece cererea principală”;
- art. 111 cod proc. civ. distinge între acţiuni în constatarea dreptului şi
acţiuni în realizarea dreptului;
- art. 132 cod proc. civ. enunţă acţiunea principală şi acţiunea
modificatoare;
- art. 674 cod proc. civ. tratează acţiunile posesorii.
70
 Sunt de reţinut câteva criterii esenţiale, în funcţie de care acţiunile civile

se pot categorisi. Astfel:
 I. În funcţie de scopul material urmărit, acţiunile civile se împart în:
acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea dreptului şi acţiuni în
constituire de drepturi.
a) Acţiuni în realizarea dreptului

Toate acţiunile prin care se enunţă şi se urmăreşte realizarea
materializării dreptului sunt acţiuni în realizarea dreptului.
Acestea sancţionează drepturi maturizate juridic. Prin acestea
dreptul civil îşi găseşte şi ultima reflecţie (ex. acţiunea în revendicare,
acţiunile confesorii).
Acestea acoperă şi sfera acţiunilor petitorii în raport cu acţiunile în
constatare.Acţiunile petitorii sunt, în jurisprudenţă, deosebite de acţiunile
posesorii. În clasificarea de faţă însă, ele se opun acţiunilor în constatare.
Acţiunile petitorii interesează prerogativa posesiei din configurarea
dreptului de proprietate.
Acţiunile în realizarea dreptului se mai numesc şi acţiuni în
condamnaţiune, dat fiind că prin ele se urmăreşte “condamnarea debitorului”.
b) Acţiuni în constatarea dreptului
Sunt cele prin care cel care are interes şi al cărui drept nu este
consacrat urmăreşte să constate că există sau că nu există.
Aceste acţiuni au fost greu admise între mijloacele juridice ca o
fundamentare a dreptului la acţiune; s-a considerat că acţiunea trebuie să
rezulte dintr-un raport juridic şi că instanţa nu poate suplini voinţa părţilor.
71
Aceasta însă s-a consacrat prin art 111cod proc. civ. Prin aceasta
reclamantul caută să obţină o definire juridică pentru un potenţial al său, o
situaţie, o condiţie în care se află.
Anumite acţiuni, intitulate”în constatare” sunt veritabile acţiuni în
realizarea dreptului (ex. acţiunile prin care se cere să se constate calitatea de
proprietar, în temeiul unui act imperfect translativ sau prin care se cere
validarea acelui act imperfect sunt acţiuni în realizarea dreptului, pentru că se
cere executarea silită a promisiunii de a face actul perfect).
Acţiunile în constatarea dreptului mai suportă o subclasificare în:
a) acţiuni declaratorii - sunt acelea în care se solicită constatarea
existenţei sau inexistenţei unui raport juridic.
b) acţiuni interogatorii – sunt acţiunile în cel care ar putea pretinde
un drept de care e interesat reclamantul este chemat să-l recunoască sau să-l
conteste; aici reclamantul nu are îndoială.
c) acţiuni provocatorii – sunt cele prin care cel ce ar avea să
pretindă un drept este provocat, este chemat să-l arate, să-l exhibe.
c) Acţiuni în constituire de drepturi.
 Sunt acestea acţiuni în care reclamantul cere de la instanţă să-l declare
titular al unui drept, al unei situaţii, al unei condiţii juridice pe care legea i-
o recunoaşte. El nu evocă un drept deplin maturizat şi nici nu cere
sancţionarea unui drept, ca în cazul acţiunii în constatare (ex. acţiunile de
stat).
Interesul clasificării
72
 Acesta rezidă în caracterul subsidiar al acţiunii în constatare (art. 111 –

acţiunea nu poate fi admisă, dacă obiectul ei nu poate fi realizat printr-o
acţiune în realizare).
Relativ la efectele hotărârii, în acţiunile în realizarea dreptului
efectele hotărârii sunt depline (autoritatea de lucru judecat are toate calităţile),
iar relativ la timp, efectul este atât pentru trecut cât şi pentru viitor.
În acţiunile în constituire, hotărârile produc doar efecte pentru viitor
(ex nunc).
Acţiunile în realizare pot fi aduse la îndeplinire pe cale silită,
celelalte însă nu pot fi îndeplinite astfel.
Contra acţiunilor în constatare nu se poate primi contestaţie la
executare. Hotărârea dată într-o acâiune în constatare are caracter
imprescriptibil.
II. În funcţie de natura dreptului valorificat în acţiune, se disting:
acţiuni personale, acţiuni reale şi acţiuni mixte.

La rându-le acestea pot fi: mobiliare sau imobiliare.
Această subclasificare prezintă interes pentru efectele posesiei (art.
22 Dec. 167/58) , anume caracterul imprescriptibil.
Toate acţiunile sunt personale, în sensul că toate au un subiect activ.
Ele sunt calificate astfel pentru că prin ele se valorifică şi se sancţionează
drepturile reale (ex. revendicarea, acţiunea confesorie).
73
Acţiunile mixte – aceasta o constituie o categorie controversată;
sunt acţiuni care impun caractere de la primele două (ex. acţiuni din
exercitarea servituţii care reclamă şi despăgubiri), acţiuni prin actul juridic
care a transferat un drept realizat; acţiunile în anularea, rezolvarea sau
rezilierea unui contract translativ de drepturi reale.
III. În funcţie de calea procedurală aleasă, sunt:
acţiuni principale, acţiuni accesorii şi acţiuni incidentale.
Acţiunile principale sunt cele prin care titularul dreptului, situaţiei,
interesului le exercită direct. Se numesc astfel pentru că cel care le exercită nu
aşteaptă nici un prilej pentru a formula pretenţia din ele şi pentru că valorifică
fondul dreptului.
Cât priveşte mijloacele utilizate, acţiunea principală este
întotdeauna promovată prin cererea introdusă de instanţă; aceasta pentru că
sunt şi alte cereri care nu investesc la modul propriu instanţa.
Acţiunile accesorii sunt cele a căror existenţă este dependentă de o
acţiune principală şi care nu pot urma decât unei asemenea acţiuni.
74
Acestea se exercită prin cereri alăturate cererii principale. Sunt
accesorii şi unele capete de cerere8 (ex. în acţiunea de divorţ, de pildă).
Acţiunile incidentale sunt acelea care dau urmare acţiunii
principale, ele apărând ca o replică la aceasta. Apar pe cale de incidenţă pentru
că sunt probe de cercetare principală (ex. acţiunea prin care se cere să se
constate că s-a consolidat dreptul de proprietate prin uzufruct).
Aceste acţiuni parvin instanţei fie prin cerere reconvenţională, fie
prin excepţii, fie prin apărările pe care reclamantul le face la o cerere
reconvenţională.
Interesul clasificării
Acesta rezidă relativ la competenţă şi relativ la prescripţia
extinctivă:9
8
Este capăt de cerere orice punct de judecată, deferit instanţei spre soluţionare.
9
Este exprimarea adagiului “quod temporalia sum ad agendum perpetua sunt ad excipiendum”- ceea ce este
prescriptibil pe cale principală, prin curgerea timpului, este imprescriptibil pe cale de excepţie.
75
PARTICIPANŢII ŞI PĂRŢILE
ÎN PROCESUL CIVIL
Noţiunea de participanţi are în vedere o sferă largă, ea desemnând

părţile dar şi alte persoane care participă la realizarea procesului civil,
persoane cu privire la care hotărârea nu produce efectele specifice
(întreruperea cursului prescripţiei extinctive, autoritatea de lucru judecat, forţa
executorie). Intră aici : organul judiciar, martorii, experţii, interpreţii.
I. Părţile.
Cererea de chemare în judecată, de regulă, leagă două părţi, două
poziţii procesuale – a reclamantului şi a pârâtului (a contestatorului şi a
intimatului, a petiţionarului şi a autorităţii). Sunt însă cazuri în care sesizarea
instanţei se face fără a deferi un astfel de raport de adversitate.
Ceea ce interesează pentru identitatea părţilor sunt poziţiile lor
procesuale. Există astfel: o poziţie procesuală activă şi o poziţie procesuală
pasivă, în raport de care sunt identificate drepturile şi îndatoririle procesuale.
76
Coparticiparea procesuală
Aceasta este situaţia în care compar în judecată mai multe persoane
în aceeaşi calitate, reclamant sau pârât. Ea este generată de continuarea
raportului juridic litigios, de natură obligatorie. Astfel, în sistemul unor
obligaţii solidare, coparticiparea procesuală nu poate fi evitată, ca şi în cazul
indivizibilităţii, a coproprietăţii (activă sau pasivă).
Relativ la funcţionarea acestei coparticipări, trebuie reţinută regula
independenţei poziţilor procesuale. Aceasta are în vedere faptul că, dacă
natura, conţinutul obligaţilor nu le reclamă, actele uneia dintre părţile
litigioase nici nu profită nici nu vătămează celorlalte părţi.
Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Cu observarea limitelor temporale analizate, trebuie să identificăm
în cursul dezbaterilor din şedinţa de judecată, modalităţile şi formele de
exprimare a drepturilor şi îndatoririlor procesuale. Vom analiza această
modalitate în considerarea unor acte procesuale care sunt intim legate de
poziţia procesuală şi de realizarea acesteia.
Sunt astfel aspecte privind modificarea sau completarea acţiunii,
aspecte particulare privind probaţiunea, măsurile asigurătorii, precum şi acte,
instrumente puse la dispoziţia părţilor litigante, în vederea exercitării
drepturilor şi îndatoririlor lor procesuale.
1. Modificarea sau completarea acţiunii
Art. 132 cod proc. civ. – “la prima zi de înfăţişare reclamantul poate
obţine un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, el poate să aibă
77
cererea completatoare (ex. formulează un capăt de cerere, dezvoltă obiectul

cererii introductive) pregătită sau o va prezenta la termenul ce i se va acorda.
În această ipoteză, prima zi de înfăţişare îşi pierde calificarea pentru acest
termen. El va putea însă, fără a obţine un termen, să corijeze anumnite greşeli
materiale din cuprinsul cererii, să producă o variaţie a valorii pretenţiei, să
înlocuiască pretenţia pentru obţinerea unui obiect, a unui lucru cu valoarea
acestuia, dacă lucrul s-a pierdut sau a pierit.
Va mai putea să înlocuiască acţiunea în constatare cu acţiunea în
realizarea dreptului;dacă acţiunea în constatare poate fi primită, el va putea
transforma cererea pentru obiectul corespunzător.
Textul care prevede această posibilitate – art. 132 pct. 4C. proc. civ.
– are o redactare deficitară pentru că prevede posibilă înlocuirea unei cereri
pentru realizarea dreptului cu una în constatare. Or, art. 111 este categoric,
dând caracter excepţional acţiunii în constatare, admisibilă doar dacă nu există
acţiune în realizare.
Deci, pentru ca această posibilitate de la art. 132 pct. 4 să poată
funcţiona, ar trebui admis că cererea introductivă s-a făcut o eroare de
identificare.
2. Probaţiunea.
Potrivit C. proc. civ. “ probele trebuie cerute prin cerere
introductivă” şi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului.
La prima zi de înfăţişare, reclamantul este în drept de a propune alte
probe şi chiar de a obţine un termen pentru a reformula cererea
corespunzătoare.
78
Probele necerute prin cererea introductivă sau la prima zi de

înfăţişare, nu vor mai putea fi cerute “în cursul instanţei” – art. 138 alin 1 –
decât în trei situaţii:
1) când proba a fost sugerată, enunţată de dezbaateri şi nu putea fi
prevăzută, (aceasta depinde de modul în care pârâtul îşi face apărarea);2) când
administrarea probei nu provoacă o amânare a judecăţii, presupunând că în
şedinţa în care se invocă, acestea pot fi şi făcute;
3) când cererea făcută cu întârziere este motiv de ignoranţă, de lipsă
de instrucţie a părţii litigante.
Dacă s-a făcut, s-a dispus o amânare totuşi şi proba este cu
înscrisuri, aceasta, sub sancţiunea decăderii, trebuie depuse la dosar, în copii
certificate, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul şedinţei.
Legea are câteva dispoziţii particulare pentru lucrarea de probaţiune.
a) Când se face proba cu înscrisuri, originalul trebuie să se afle
asupra părţii în şedinţă; ea mai are posibilitatea de a-l depune la grefă. În caz
contrar (art. 139) riscă “neluarea acesteia în seamă”. Legea prevede şi
posibilitatea acordării unui termen scurt pentru depunere.
Înscrisurile nu mai pot fi retrase, fără învoirea părţii potrivnice iar
originalele nu se retrag fără a se lăsa copii.
b) Relativ la proba cu martori – când martorul nu cunoaşte limba
română, se va utiliza un translator autorizat, dacă este surdo-mut, i se cere să
scrie răspunsul, dacă nu ştie să scrie, se va utiliza un translator.
Relativ la minor – acesta va fi audiat întotdeauna în camera de
consiliu, el va putea fi audiat, dacă instanţa consideră că este potrivit, în
absenţa oricăror persoane.
79
c) Dovezile fac obiectul unei dezbateri contradictorii pe care

instanţa trebuie să o tranşeze prin încheiere de şedinţă. Este aceasta o
încheiere preparatorie, înţelegând că instanţa poate reveni asupra celor
hotărâte prin ea.
Art. 168 C. proc. civ. prevede că încheierea “prin care se
încuviinţează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite, precum şi
mijloacele de dovadă încuviinţate pentru dovedirea lor”.
Deosebirea de faptul că această încheiere trebuie să fie motivată,
codul are în vedere şi eficienţa probaţiunii pe care o încuviinţează trebuie să
fie minuţios surprinse în încheierea de şedinţă respectivă.
d) Principiul operativităţii n-ar putea fi acoperit dacă instanţa nu ar
programa riguros opera de probaţiune. În realitate, probaţiunea consumă cel
mai mult timp din cel afectat unui proces (ex. dacă obiectivele unei expertize
nu sunt atent formulate, dacă nu se iau măsurile pentru plata onorariului,
lucrarea expertizei va dura mult mai mult).
În această operă de probaţiune funcţionează regula însuşirii de către
partea adversă a probaţiunii abandonate. Principiul disponibilităţii suferă aici o
amendare pentru că, dacă cel care a obţinut o anumită probaţiune renunţă la a
o face, cealaltă parte poate să-şi însuşească dovezile respective.
e) Competenţa operaţională relativ la probaţiune.
Pentru a înţelege această competenţă, se cuvine reamintit că instanţa
trebuie să dea preţ probelor făcute în faţa ei (acelea pe care le poate examina
nemijlocit). Probele trebuie se cer a fi, de regulă, judiciare şi nu extrajudiciare.
80
Din raţiuni de economie, de timp, de mijloace, codul a prevăzut şi

posibilitatea realizării probaţiunii de către o altă instanţă decât aceea care
judecă pricina.
Instanţa care va funcţiona ca o comisie rogatorie poate să
administreze probele şi fără citarea părţilor, dacă acestea au fost de acord şi
dacă felul probei permite absenţa lor.
f)Avansarea unor cheltuieli pentru efectuarea probelor.
Aceasta operează în cazul unei cercetări locale, a unei expertize, în
proba cu martori, partea care a propus-o este obligată ca, în termen de 5 zile,
să avanseze suma pentru “cheltuielile de cercetare, drumul şi despăgubirea
martorului sau plata expertului”. Termenul poate fi prelungit la 15 zile, dacă
este vorba despre dovezi încuviinţate pentru ipotezele că au rezultat din
dezbateri ori că nu au fost cerute în termen procedural datorită ignoranţei
părţilor.
Neândeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu decăderea.
Aceeaşi sancţiune este prevăzută şi pentru situaţia în care proba
admisă este ratată din cauza părţii care a obţinut-o. Această decădere are
efecte limitate. Partea care suportă decăderea va putea combate temeinicia
susţinerilor şi probelor celeilalte părţi.
g) Probaţiunea în sarcina pârâtului.
La o privire superficială, pârâtul ar putea avea o poziţie relativ
pasivă, cu excepţia situaţiei în care reclamantul şi-a epuizat probaţiuneaa.
O asemenea înţelegere este contraproductivă, pe de o parte, pentru
cerinţa utilităţii şi, pe de altă parte, pentru materia judecăţii, care trebuie să
ofere judecătorului elementele de probaţiune într-o manieră articulată, ca o
81
reacţie şi contrareacţie (ex. proba cu martori – există probe care ar trebui

repetate, dacă, aşa cum permite codul, pârâtul ar voi să se folosească de ele).
De aceea, codul a spus că pârâtul, pe cât posibil, să ceară şi să facă probele în
acelaşi timp cu reclamantul. Pentru această concurenţă de probaţiuni pledează
şi o raţiune de fidelitate a probelor, de producere a lor în mod natural, de
evitare a contrafacerii.
3. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor procesuale
ale pârâtului.
Întâmpinarea.
Spre deosebire de reclamant, care-şi exprimă şi motivează
pretenţiile prin cererea introductivă, actul procedural prin care pârâtul, la
rându-i se exprimă, se numeşte întâmpinare.
În prezent, întâmpinarea nu este obligatorie.Instanţele judecătoreşti
apreciază însă uneori că pot cere pârâtului să formuleze întâmpinarea.
Deşi întâmpinarea nu este obligatorie (art. 118 teza I), totuşi legea
leagă anumite consecinţe de neexercitarea dreptului la aceasta. Astfel, ea îl
obligă pe preşedintele completului de judecată ca, la prima zi de înfăţişare,
dacă nu s-a depus întâmpinarea, să arate excepţiile, dovezile şi toate
mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de
şedinţă (art. 118 teza II).
Legea dă cuprinsul întâmpinării.Potrivit art. 115 C. proc. civ., ea
trebuie să cuprindă “excepţiile de procedură; răspunsul la motivarea în fapt şi
în drept a cererii introductive, dovezile cerute în apărare pentru fiecare capăt
de cerere, numele şi domiciliul martorilor (dacă se cere dovada cu martori)”.
82
Dacă s-a depus întâmpinarea, comunicarea ei este obligatorie

reclamantului; tot astfel, ca şi comunicarea copiilor după înscrisurile invocate.
Se poate ca mai mulţi pârâţi să răspundă acţiunii printr-o singură întâmpinare.
Întâmpinarea nu este astăzi o obligaţie, ci un drept. Acesta rezidă în
obligaţia preşedintelui instanţei de a fixa termenul de judecată astfel încât
pârâtul să aibă cel puţin 30 de zile pentru depunerea întâmpinării iar, dacă
pricina este urgentă (aceasta rezultă dintr-o calificare a legii – ex. – litigiile de
muncă), cel puţin 5 zile.
Consecinţa acestei calificări este şi aceea că, dacă termenul de
judecată nu a fost astfel fixat, pârâtul va fi în drept să obţină la primul termen,
o amânare pentru a formula întâmpinare.
Cererea reconvenţională.
Cererea reconvenţională este mijlocul şi actul procedural prin care
pârâtul formulează propriile-i pretenţii cu privire la cererile din acţiune şi la
mijloacele de apărare ale reclamantului.
Conţinutul acesteia trebuie să fie “ex pari causa”, deci pretenţiile
proprii să aibă legătură, incidenţă, să decurgă, să derive din cele ale
reclamantului (ex. într-o acţiune în revendicare, fondată pe proprietatea
câştigată printr-un contract, se poate cere, reconveni, anularea acelui contract;
nu se poate cere însă o despăgubire dintr-un delict civil prin care reclamantul
l-a vătămat pe pârât).
Forma cererii reconvenţionale este supusă aceloraşi condiţii ca şi
cea introductivă.
Termenul de depunere -ea se depune odată cu întâmpinarea; dacă
întâmpinarea nu este obligatorie, atunci cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
83
Dacă reclamantul şi-a modificat acţiunea, termenul pentru

depunerea cererii reconvenţionale este cel care se va acorda de către instanţă
pentru această cerere.
Judecarea cererii reconvenţionale.

Aceasta se face deopotrivă cu cererea principală. Dacă numai
cererea principală este în stare de judecată, instanţa poate judeca separat
cererea reconvenţională; ea va proceda la disjungere.
Această disjungere nu poate fi practicată atunci când este posibil ca
în cererea reconvenţională să se dea o soluţie care să creeze contrarietate de
hotărâri.
Utilitatea şi raţionalitatea disjungerii sunt dependente de pretenţiile
din cererea reconvenţională.
Sancţiunea pentru nerespectarea termenului este disjungerea cauzei
(art. 135 C. proc. civ. – “o reconvenţională peste termen va fi disjunsă;
judecarea ei împreună cu cererea reconvenţională se va face doar cu
consimţământul părţii.”)
4. Mijloace comune de apărare pe cale de excepţie şi incidental.

Ambele părţi au posibilitatea să îşi precizeze, să-şi definească
poziţia în proces, să se apere prin mijloace procedurale şi chiar pe fondul
pricinii, invocând, utilizând excepţii şi incidente care obligă instanţa, fie să
amâne judecata, fie să modifice un element al materiei judecăţii, fie să se
pronunţe fără a antama fondul, fie să-şi examineze aptitudinea sau
competenţa de a se pronunţa.
84
Excepţiile şi incidentele procesuale reprezintă un ansamblu de

mijloace prin care este exercitată poziţia procesuală, prin care sunt valorificate
posibilităţile de a evita pierderea acesteia ori de a impune, de a determina o
mai corectă administrare a justiţiei în pricina respectivă.
Aceste excepţii şi incidente reprezintă şi modalităţi de a îndrepta
instanţa spre respectarea legii, pentru un curs regulat al jurisdicţiei.
Demarcaţia între excepţii şi incidente nu poate fi rezolvată cu titlu principal.
Excepţia pare ceva mai consistent, mai eficient şi pare că se leagă de
dezinvestirea instanţei. În raport de aceasta, incidentul apare ca o excepţie. La
mai mică dimensiune (ex. un viciu de citare).
Doctrina şi jurisprudenţa au făcut clasificări ale exepţiilor şi
incidentelor; unele sunt susţinute şi de textele de lege (ex. clasificarea
excepţiilor de procedură şi excepţiilor de fond).
Clasificarea excepţiilor.
I. După obiect: a) excepţii de procedură;
b) excepţii de fond.
a) Acestea privesc, de regulă, necompetenţa, conexitatea,
perimarea, un caz de suspendare (ex. excepţia de necompetenţă).
b) Excepţiile de fond sunt acelea care tind la dezinvestirea instanţei
care, deşi nu examinat fondul, pronunţă o hotărâre care are efectul unei
hotărâri de fond (ex. – executarea autorităţii de lucru judecat, prescripţia
extinctivă).
II. După efectul lor: a) excepţii dilatorii;
b) excepţii peremptorii.
85
a) Acestea prelungesc, diluează desfăşurarea procesului; ele nu

contribuie la soluţie (ex. tardivitatea, un viciu de citare).
b) Sunt cele care provoacă, de regulă, dezinvestirea instanţei, o
soluţie a litigiului, o hotărâre (ex. autoritatea de lucru judecat).
III. După posibilitatea de a le invoca din oficiu sau la cerere:

a) excepţii relative (facultative);
b) excepţii absolute (obligatorii).
a) Sunt excepţii/incidente peste care instanţa poate trece, dacă

părţile nu-i cer să le examineze (ex. necompetenţa teritorială, în principiu,
suspendarea, conexarea).Neinvocaarea lor de către instanţă nu afectează
soluţia.
b) Acestea fac obligaţia pentru instanţă de a le ridica din oficiu.
Spre deosebire de cele relative, care trebuie invocate la un termen
anume şi la instanţa de fond neapărat, excepţiile absolute pot fi invocate
oricând şi chiar şi la instanţa de control judiciar (ex. necompetenţa absolută,
autoritatea de lucru judecat).
Termenul în care pot fi ridicate excepţiile.
Art. 136 C. proc. civ. prevede că excepţiile de procedură trebuie
invocate prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişaare.
Cele de ordin public pot fi invocate, în principiu, în tot cursul
judecăţii.
Procedura de soluţionare a excepţiilor.
86
Legea cere ca instanţa să se pronunţe mai înainte în privinţa

excepţiilor şi doar dacă acestea “fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea
în fond a pricinii” – art. 137 alin 1. Se admite şi unirea excepţiei cu fondul,
ceea ce înseamnă că ele vor fi soluţionate prin hotărâri de dezinvestire.
Condiţia pentru această amânare a soluţionării excepţiei este aceea a
nevoii de a se administra dovezi care folosesc şi judecăţii de fond pentru ca ele
să fie judecate.
5. Măsurile asigurătorii.
Acestea sunt dispoziţii, hotărâri ale instanţei sesizate cu o cerere în
procedură contencioasă şi cu caracter petitoriu, prin care sunt indisponibilizate
bunuri ale părţii potrivnice pentru a se asigura executarea obligaţiei, plata
creanţei ori pentru a se conserva bunul în litigiu.
Aceste măsuri sunt: 1. Sechestrul asigurător
2. Sechestrul judiciar
3. Poprirea asigurătorie
1) Sechestrul asigurător.
C. proc. civ. reglementează un sechestru asigurător de drept
comun, general, pe care-l poate obţine orice creditor şi un sechestru special,
prevăzut doar pentru proprietari, locatari principali sau pentru arendaaşi.
Sechestrul general - acesta poate fi obţinut de orice creditor dar
condiţiile admisibile sunt deosebite după cum creanţa este sau nu constatată
printr-un act scris. Dacă există un asemenea act, acest sechestru va putea fi
obţinut fără cauţiune. Dacă nu există act scris ori înscrisul constatator nu este
un corpus unitar al contractului, atunci cauţiunea este obligatorie şi ea va fi de
valoarea unei fracţii din “valoarea reclamată” (art. 594 alin 2 C. proc. civ.).
87
Instanţa va putea însă să fixeze o cauţiune şi în situaţia în care

există înscris constatator.
Exigibilitatea creanţei.
Derogări de la această regulă sunt prevăzute de lege:
1) art. 597 C. proc. civ. – “sechestrul va putea fi încuviinţat şi chiar în
mâinile debitorului când el a compromis garanţiile date sau nu a dat garanţiile
promise”.
2) există pericolul dispariţiei debitorului, al ascunderii sau dispariţiei
averii sale.
În aceste cazuri de excepţie, cauţiuneaa este obligatorie. Legea însă nu fixează
cuantumul ei. Acest sechestru va putea fi ridicat de către instanţă, dacă
debitorul va da “garanţie îndestulătoare” – art. 598 C. proc. civ.
Prin sechestru asigurător nu pot fi atinse decât bunurile mobile.
Sechestrul special - poate fi obţinut de către proprietarii locatori,
locatorii principali sau de către arendaşi pentru chirii şi arenzi neplătite.
Ca şi în cazul sechestrului general, dacă nu există contract scris, este
obligatorie cauţiunea, dar legea nu-i prevede cuantumul.
Obiectul sechestrului îl formează bunurile închiriate sau arendate.
Acest sechestru urmăreşte să oprească exploataţia pe care o îndreptăţea
contractul.
De asemenea, pot face obiectul sechestrului bunurile şi fructele
care se află în imobile sau care provin de la bunurile închiriate sau arendate.
Când sechestrul este cerut de către locatarul sau arendaşul
principal şi când se îndreaptă contra sublocatarului, a subarendaşului, bunurile
88
care pot fi sechestrate sunt cele care se află în locurile ocupate, fructele
pământului.
Valoarea creanţei urmărite va fi valoarea chiriei sau a arenzii
datorate de locatarul sau arendaşul principal către proprietar.
Modul în care se aplică sechestrul asigurător.
Sechestrul de drept comun se aplică prin executorii judecătoreşti,
cu formalităţile de la executarea silită mobiliară.
Sechestrul special se va aplica de către un executor al instanţei
unde se află imobilul, cu aceleaşi forme pentru urmărirea şi vânzarea acelui
imobil.
2. Sechestrul judiciar
Deosebirea faţă de cel asigurător rezidă în primul rând, în
obiectul său pentru că acesta poartă doar asupra bunului disputat într-un litigiu
de proprietate sau de posesie.
Acest sechestru poate fi aplicat la cererea oricăreia dintre părţi,
spre deosebire de sechestrul asigurător.
Se aplică doar cu citarea părţilor. Cauţiunea nu este obligatorie,
ea este lăsată la aprecierea instanţei. Acest sechestru poate să poarte şi asupra
unui bun comun (în coproprietate, pe cote părţi, indivizibil sau în devălmăşie).
Aplicarea sechestrului judiciar.
Legea lasă la opţiunea instanţei dacă să încredinţeze paza bunului
deţinătorului acestuia ori unui terţ. Acesta din urmă, numit chiar sechestru
judiciar, poate fi desemnat de către părţi.
Actele pe care le poate face terţul sunt, potrivit legii:
- art. 596 alin 3 – “toate actele de conservare şi administraţie”;
89
- plata datoriilor curente, accesorii şi a celor rezultate dintr-un

titlu executoriu, relativ la bunul sechestrat.
Sechestrul judiciar are dreptul la o remunerare pentru serviciul
său. Legea o lasă la aprecierea instanţei dar cu o limitare. Anual, aceasta nu
poate fi mai mare de 10% din venitul net pe anul respectiv.
Pentru toate cazurile de sechestru, trebuie reţinut dreptul instanţei
de a ordona autoritatea locală, în scris, chiar mai înainte de aplicarea efectivă a
sechestrului şi de a-l imobiliza pe debitor pentru ca acesta să nu poată sustrage
sechestrului sau să ascundă vreunul dintre bunurile pentru care s-a cerut
sechestrul. Este aceasta o măsură asigurătorie excepţională preventivă.
Autoritatea locală poate fi, la alegerea instanţei, după
circumstanţe: poliţia, un organ al jandarmeriei, un organ fiscal, un executor
propriu al unei societăţi comerciale, al unei autorităţi publice.
3) Poprirea asigurătorie.
Aceasta este indisponibilizarea unui bun, a unei sume de bani,
aflate “în mâinile” unui debitor al debitorului, cu scopul de a garanta plata
creanţei în judecată. Cauţiunea este facultativă, când există act constatator al
creanţei.
În situaţia în care nu există un atare act, cauţiunea este obligatorie şi
apreciată la jumătate din valoarea creanţei.
În cazul sechestrului asigurător pentru obligaţii comerciale, legea
are câteva derogări de la regimul comun; aici, întotdeauna, cauţiunea este
obligatorie. Sunt însă controverse în privinţa valorii acesteia, dar instanţa are
libertatea de a aprecia.
90
S-a admis că poprirea asigurătorie poate fi instituită asupra unui

cont bancar al debitorului “chiar dacă acel cont nu are în el lichidităţi”.
II. Terţii în procesul civil.
Noţiunea de terţ procesual nu are semnificaţia terţului din actul

juridic civil. În procedură, el este terţ faţă de acţiunea principală.
Art. 49 cod proc. civ. prevede că “oricine are interes, poate să
intervină în proces”. Acest intervenient este deci un terţ. Raţiunea pentru care
intervine este faptul că are un interes.
Terţul procesual nu este un terţ desăvârşit niciodată (un penitus
extranei).
Intervenţia.
Terţii pot apare în procesul civil prin intervenţie voluntară şi prin
intervenţia forţată.
A. Intervenţia voluntară – este intervenţia dictată de voinţa
terţului, acesta având aptitudinea de a alege sau nu să intervină în cauză. Ea
comportă o subclasificare, în raport de interesul promovat, în :
 - intervenţie principală (când interesul este al celui care iniţiază, al
terţului intervenient );
 - intervenţie accesorie (când terţul intervine în scopul de a sprijini
partea în proces).
 Intervenientul principal pierde din situaţia aparent confortabilă din care
putea invoca inopozabilitatea hotărârii, riscând şi o expunere costisitoare,
sub interesul de a tranşa litigiul în consideraţia poziţiei sale juridice şi de a
obţine autoritatea de lucru judecat pentru el. Sunt situaţii în care intervenţia
91
voluntară este indicată, atât de mult, încât neexploatate poate să ducă la

imposibilitatea realizării acelui drept.
 Intervenienţa accesorie este justificată de o afinitate existentă între
intervenient şi părţile principale. Se doreşte consolidarea dreptului părţii,
sprijinirea acesteia de către intervenţie (ex. intervenţia autorităţii într-o
acţiune în care este contestat actul de primire în proprietate).
Întotdeauna intervenţia accesorie presupune că intervenientul
doreşte să menţină avantajul pe care-l presupune stabilirea poziţiei juridice a
celui pe care-l susţine.
Momentul până la care se poate iniţia intervenţia voluntară.
Intervenţia principală - până la închiderea dezbaterilor.
Intervenţia accesorie - chiar şi în instanţa de recurs.
B. Intervenţia forţată – aceasta presupune intrarea terţului în

proces ca urmare a actului uneia dintre părţile litigante.
C. proc. civ. reglementează trei forme de intervenţie forţată:
 a) Chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 C. proc. civ.);
b b) Chemarea în garanţie (art. 60);
c) Arătarea titularului dreptului (art. 61).
a) Chemarea în judecată a altor persoane.

Art. 57 alin 1 C.proc. civ. stipulează că : ”Oricare dintre părţi
poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul”.
92
Această intervenţie forţată poate fi făcută de către reclamant, de

către pârât şi chiar de către un alt intervenient forţat. Denumirea persoanei din
cererea corespunzătoare este intervenientul forţat.
Cât priveşte raportarea intervenientului forţat la poziţia procesuală a
reclamantului, trebuie precizat că că nu poate fi chemată în judecată o
persoană care ar pretinde acelaşi lucru ca şi pârâtul. Acest lucru îl poate face
numai reclamantul.Scopul intervenţiei forţate este prevenirea unor litigii
ulterioare.
Timpii procesuali
Momentul până la care poate fi formulată cecerea de chemare în
judecată este diferit, în funcţie de calitatea celui care o formulează. Astfel,
reclamantul o poate formula până la închiderea dezbaterilor în primă
instanţă, iar pârâtul prin întâmpinare sau, cel mai târziu, până la prima zi de
înfăţişare. Sancţiunea neformulării la acest moment este judecarea ei separată.
I. Chemarea în garanţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin 1 C.proc. civ., “Partea poate să
cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în
cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în
despăgubiri”.
Rezultă din text că oricare dintre părţi poate să formuleze o
asemenea cerere. Fundamentul juridic al acesteia trebuie să fie o obligaţie de
garanţie care-i revine celui introdus forţat în proces. Nu orice eventualitate a
unui terţ de a răspunde, deschide calea unei atare intervenţii. Trebuie să existe
un raport juridic activ între partea care solicită intervenţia forţată şi chematul
93
în garanţie, raport în care acesta din urmă să apară obligat de a garanta, de a

despăgubi (ex. garanţia pentru evicţiune, garanţia pentru vicii ascunse,
garanţia la mandat).
Timpii procesuali.
Cererea de chemare în garanţie poate fi formulată de către reclamant
până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe; cea formulată de către
pârât, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare10.
Efectul cererii este acela că se dă efectivitate obligaţiei de garanţie,
pe de o parte, iar, pe de alta, se apără partea care este reticentă în a o face să
evite excepţia de proces rău condus- “exceptio mali processus”.
Soluţia cererii de chemare în garanţie este independentă de soluţia
dată în cererea împotriva celui care a formulat cererea respectivă.
Instanţa de judecată are posibilitatea să disjungă cererea de chemare
în garanţie.
c) Arătarea titularului dreptului.

Art. 64 C. proc. civ. arată că : ”Pârâtul care deţine un lucru pentru
altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea
arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost
chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra unui
lucru”.
Această cerere de intervenţie poate fi formulată doar de către pârât,
indiferent dacă el este cel din raportul tradiţional sau devine pârât prin
formularea unei cereri reconvenţionale.
10
Sanctiunea nerespectarii acestui moment este aceeasi ca si la interventia fortata.
94
Arătarea titularului dreptului este admisă numai în materie de

drepturi reale; pârâtul are asupra bunului sau dreptului în discuţie doar o
detenţie precară sau numai unul dintre prerogativele unui drept real (ex. uz,
uzufruct, abitaţie, superficie).
Timpii procesuali.
Cererea poate fi formulată prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la
prima zi de înfăţişare, efectul ei fiind înlocuirea pârâtului cu titularul arătat al
dreptului dar doar cu consimţământul reclamantului. Titularul arătat al
dreptului are aici poziţia unui intervenient principal.
 III. Participarea procurorului în procesul civil.

 Instituţia participării procurorului în procesul civil este de tradiţie iar
întinderea acestei participări a variat în raport cu regimul politic.
 În regimul anterior aceasta avea dimensiunile cele mai mari. Procurorul
era desemnat (art. 45 C. proc. civ.) ca un “apărător al drepturilor oamenilor
muncii”.În virtutea acestei calităţi, el putea introduce, până la modificarea
codului prin Legea nr. 59 din 1993, orice acţiune, cu excepţia celor strict
personale.
 În redactarea actuală dată în 1993 procurorul, ca agent al Ministerului
Public, poate introduce numai acţiunile în interesul apărării drepturilor şi
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi în
alte cazuri prevăzute de lege. Este aceasta o reducere considerabilă a
rolului Ministerului Public şi al procurorului în procesul civil.
Interpretarea textului art. 45 C. proc. civ. face obiect de
controversă.. Curtea Constituţională a fost sesizată în legătură cu
95
neconstituţionalitatea textului în noua redactare şi a decis că, în ceea ce

priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil,
în oricare fază a acestuia este neconstituţional. Altfel spus, dacă în ce priveşte
introducerea acţiunii civile textul este clar şi este constituţional, respectând
principiul disponibilităţii în procesul civil, relativ la participare, textul se
consideră necostituţional pentru că, prin participare, procurorul nu afectează
principiul disponibilităţii, dat fiind că părţile nu sunt implicate să-şi manifeste
în condiţiile legii dreptul de dispoziţie.
Calificarea făcută de Curtea Constituţională pare să fie
convingătoare, însă participarea ca atare este greu de conceput fără implicarea
principiului disponibilităţii. Acest principiu este cel mai bine pus în evidenţă
de manifestarea unor prerogative procesuale: introducerea acţiunii,
modificarea acţiunii, renunţarea la judecată, renunţarea la drept, achiesarea.
Totuşi, cum participarea la judecată nu se reduce la o asistenţă pasivă, de
informare asupra disputei judiciare, apar situaţii în care procurorul poate lua
prin surprindere o parte sau alta, formulând cereri, invocând excepţii,
provocând incidente proceduarle care implică dreptul de dispoziţie.

 ACTE ŞI TERMENE PROCEDURALE


96
 I. Actele de procedură.
 Actul de procedură este o manifestare de voinţă juridică. El nu emană
însă (ca în cazul actului juridic civil) numai de la subiecte de drept propriu-
zise, persoane fizice sau juridice (acestea din urmă, de drept privat sau
public), decât într-o măsură redusă. În principal, actele procedurale –
procesuale sunt actele instanţei sau ale auxiliarilor ei (ex. agenţi
procedurali, executori). Instanţa sau auxiliarii ei, făcând aceste acte face o
emisiune juridică; actele respective au efecte juridice.
 Este act procesual şi cererea de sesizare (investire a instanţei dar care,
la rigoare, este şi opera reclamantului dar şi opera instanţei (pentru că, prin
rezolvare, preşedintele înregistrează cauza, dispune un termen, dispune
emiterea de citaţii şi alte măsuri procesuale).
 Este însă act procesual şi încheierea de şedinţă dar şi emiterea şi
înmânarea citaţiei, ca şi întâmpinarea. Aceste cereri sunt, toate, acte
procesuale. De asemenea, o cerere de probe este act procesual.

 Trăsăturile actului de procedură.

 1. Formalismul – sunt acte procesuale/procedurale doar cele prevăzute
de normele de procedură sau presupuse de acestea. Ele sunt adevărate
instituţii juridice (ex. cererea introductivă, încheierea de şedinţă, hotărârea
97
judecătorească sunt adevărate instituţii, ca şi procesul-verbal de constatare

locală, procesul verbal de audiere a unui martor).
 Acest formalism realizează şi un nomenclator legal al actelor de
procedură.
 2. Legitimarea/autorizarea cerută autorului actului respectiv.
 3. Forma scrisă a actului, tiparul legal pentru fiecare asemenea act.
 4. Afectarea, pentru aceste acte, a unor timpi procesuali/procedurali.

 II. Acte procedurale comune.

 Codul are în vedere 2 categorii de acte:
a) cererile (sunt acelea adresate instanţei);
b) citaţiile.

 Cererile ca acte de procedură.

 Sunt două condiţii pentru eficienţa juridică a acestor cereri:
1. Forma scrisă.
 C. proc.civ. prevede o excepţie pentru cei care domiciliază în comune
rurale, cererea putând fi formulată oral şi consemnată într-un proces verbal
semnat de judecător şi de grefier.
2. Conţinutul cererii.
 Acesta prevede câteva elemente esenţiale:
- instanţa;
98
- numele, domiciliul, reşedinţa părţilor (eventual, calitatea de

reprezentant şi dovada acestei calităţi);
- obiectul cererii;
- semnătura.
 La aceste condiţii generale trebuie adăugată şi condiţia nominalizării
legale, dacă aceasta există (ex. cererea pentru asigurarea de dovezi).

 Citaţia.
 Citaţia este unul dintre actele procedurale care, alături de cerere,
încheierea de şedinţă şi hotărâre, are gravitatea juridică maximă în orice
proces şi nu poate lipsi. Absenţa ei, imperfecţiunile, neregularităţile
acesteia atrag nulitatea actului care i-a urmat şi chiar a hotărârii, când este
cazul. Legea a conceput o cale extraordinară de atac contra hotărârilor
irevocabile, când acestea au fost date fără o regulată citare, cale de atac
denumită contestaţie în anulare.
 Nu trebuie confundată obligativitatea citării cu situaţia în care instanţa,
prin efectul legii, are posibilitatea să aprecieze (în cazul procedurilor
speciale) asupra citării. Legea nu dezechilibrează aici părţile, pentru că
partea care cunoaşte termenul, nu va fi ţinută să pună concluzii în absenţa
celeilalte care nu a fost citată.
 Obligativitatea citării enunţă cel puţin două principii fundamentale ale
procesului civil: egalitatea în faţa justiţiei şi principiul contradictorialităţii.
 Potrivit art. 85 cod proc. civ. “judecătorul nu poate hotărî asupra unei
cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţii, afară numai dacă legiuitorul
dispune altfel”. Prezenţa părţii necitate acoperă viciul de necitare, însă
99
omisiunea instanţei dă dreptul părţii care se înfăţişează să obţină amânarea

judecăţii.

 Forma citaţiei.
 Cod proc. civ. este riguros în acest sens. El arată menţiunile esenţiale şi
pe cele neesenţiale. Astăzi însă citaţiile sunt redactate pe formulare tipizate,
aprobate de norme ale ministrului justiţiei, iar comunicarea lor, prin poştă,
este reglementată prin norme comune ale aceluiaşi ministru şi ale şefului
autorităţii poştale naţionale.
 Citaţia se compune din 2 părţi:
- citaţia propriu – zisă ;
- dovada (procesul verbal) de înmânare a citaţiei.
 Menţiunile neesenţiale (cele a căror necompletare nu atrage nulitatea
sau neregularitatea actelor de citare) se circumscriu la următoarele:
 - numărul şi data emiterii;
 - numărul dosarului;
 - numele şi domiciliul părţii adverse;
 - denumirea litigiului.
 De la dovadă, sunt menţiuni neesenţiale: arătarea funcţiei agentului
procedural şi arătarea înscrisurilorr care s-au comunicat.
 Dovada se restituie instanţei. În practică, operaţiunea care aduce
complicaţii şi dificultăţi este aceea de înmânare propriu-zisă, de
comunicare concretă.
 Locul citării
 Locul este domiciliul /reşedinţa ori sediul persoanei citate.
100
 Persoana căreia i se înmânează citaţia.

 Complicaţiile apar aici, în situaţia în care nu poate fi găsită persoana
citată sau când aceasta nu se află la domiciliu / reşedinţa ei (ex. situaţia în
care citarea se face unei persoane aflate în spital un timp îndelungat –
administraţia spitalului; persoanele aflate în detenţie – administraţia
penitenciarului; citarea la locul de muncă – o situaţie de rezervă).
 Codul prevede şi situaţii în care, în absenţa destinatarului, citaţia se
comunică unei rude apropiate persoanei care locuieşte împreună cu
destinatarul.
 Citarea prin afişare.
 Este procedeul folosit în situaţia în care citarea nu se poate face unei
persoane care poate să primească pentru destinatar şi, când nu se poate afla,
cum se poate găsi acesta, ori atunci când s-a refuzat primirea. În acest caz
se procedează la afişarea citaţiei pe uşa locuinţei destinatarului.
 Citarea statului şi a persoanelor juridice.
 Aceasta se face prin organizaţiile lor reprezentative; când statul este
chemat în nume propriu, citarea se va adresa la Ministerul Finanţelor.
Persoanele juridice de drept public vor fi citate prin conducătorii lor (ex.
primar, prefect, preşedinte consiliului judeţean, directorul Direcţiei
Sanitare).
 Partea reprezentată se citează la reprezentantul său.
 Persoanele cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.
 Pentru acestea, la citaţie, se face distincţia între două categorii de
persoane:
101
 - cele aflate în interes de serviciu şi care vor fi citate prin organele

reprezentative ale instanţei care le-au trimis în misiune;
 - celelalte – aici apar adevăratele complicaţii. Dacă între România şi
statele de rezidenţă nu există o convenţie de asistenţă juridică, citarea se
face prin scrisoare recomandată şi recipisa poştală reprezintă însăşi dovada
de comunicare. Dacă există convenţie, atunci citarea se face potrivit
acesteia.
 Citarea potrivit convenţiei consumă foarte mult timp; ea se face prin
Ministerul Justiţiei şi timpul care trebuie afectat este de cel puţin 6 luni.
 Când nu se cunoaşte domiciliul/reşedinţa deşi s-au făcut investigaţii;
legea oferă citarea prin publicitate (un cotidian de acoperire naţională).

 Termenul în cunoştinţă.
 Potrivit cod proc. civ. “partea prezentată la un termen se consideră bine
citată în tot cursul instanţei”, cu excepţia situaţiei în care cauza se repune
pe rol, când judecata se redeschide după suspendare. Ea are termen în
cunoştinţă. Instanţa o va cita, doar dacă s-ar preschimba termenul.
 Comunicarea actelor de procedură în instanţă.
 Oricare dintre părţi este obligată să primească în şedinţă actele de
procedură care i se comunică, acestea dispensând instanţa de a o mai face
prin agenţi. Când însă se dispune luarea interogatoriului, citarea se va face
întotdeauna.
102
III. Termene procedurale.

Durata şi calculul termenelor procedurale.
Termenele procedurale – sunt cele în consideraţia cărora trebuie
făcute anumite acte procedurale, trebuie exercitate, drepturi şi obligaţii
procesuale.
Nerespectarea ori ignorarea acestor termene atrage sancţiuni care
conduc la ineficienţa actului şi la pierderea posibilă de valorificare a dreptului,
a interesului în justiţie.
C. proc. civ. prevede termene: pe ore, pe săptămâni, pe luni, pe ani.
I. Termenele pe ore – (ex. termenul pentru depunerea de către
executor, la grefă, a procesului-verbal făcut în cursul executării unei hotărâri
-24 ore; termenul de 36 de ore, care este prevăzut în continuarea celui dintâi
pentru ca judecătorul care instrumentează executarea să stabilească ziua şi
locul în care să se facă vânzarea obiectelor mobile urmărite.
Calculul acestora se realizează începând de la miezul nopţii zilei
următoare.
II. Termenele pe zile: ( ex. termenul de exercitare a căilor de atac
ordinare – 15 zile, ordonanţa preşedinţială - 5 zile, recursul împotriva
ordonanţei de adjudecare în excutarea silită imobiliară – 40 de zile ).
III. Termenele pe săptămâni: (ex. 2 săptămâni până la sfârşitul
căruia nu se poate face vânzarea bunurilor urmărite (mobile); se socoteşte de
la data procesului-verbal; 2-4 săptămâni pentru facerea, întocmirea tabloului
ordinului de plată a creditorilor, de la afişarea datei vânzării silite imobiliare).
103
IV. Termenele pe luni: (ex. 6 luni pentru perimarea executării

silite);
V. Termenele pe ani: (ex. 1 an – perimare, ca şi la contestaţia în
anulare).
Calculul termenelor.
 În ce priveşte termenele pe zile, există o deosebire esenţială faţă de

calculul termenelor de prescripţie, la care nu se ia în calcul ziua de plecare.
În cazul termenelor procedurale, socoteala se face pe zile libere, termenul
socotindu-se epuizat doar când au curs atâtea zile libere în durata lui, fără a
se număra ziua de plecare şi ziua de sosire. Când termenul se împlineşte
într-o zi nelucrătoare, el se prorogă în prima zi lucrătoare următoare
acesteia.
 În privinţa termenelor pe săptămâni, pe luni, pe ani ele se împlinesc în
ziua corespunzătoare celei de plecare din ultima săptămână, lună, an.
Când ziua de plecare este 29, 30, 31 şi este ultima din lună,
termenele se împlinesc în ultima zi a lunii de sosire.
Termenele procedurale, în proces, nu sunt susceptibile de
suspendare sau de intrerupere.

104
 IV. Sancţiunea pentru nerespectarea actelor şi

termenelor de procedură.

 După sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor, aceste condiţii

şi termene califică actele :
 - ca fiind prevăzute sub pedeapsa nulităţii sau a decăderii;
 - ca fiind termene absolute sau relative .
 Sunt şi alte sancţiuni: răspundere disciplinară, administrativă
contravenţională; amenzi civile.

A. Nulitatea.
 Aceasta intervine când nu sunt respectate sau se ignoră condiţiile pentru
validitatea actului procedural; ea intervine mai puţin pentru nerespectarea
termenelor, dar există şi pentru acestea – ex. recursul nemotivat, în termen
de 15 zile de la comunicarea hotărârii, se declară nul.
 Ambele coduri operează cu două feluri de nulităţi : absolută şi relativă.
 C.proc.civ foloseşte pentru nulitatea absolută expresia „sub pedeapsa
nulităţii”. Nulitatea absolută, potrivit cu regulile generale în materie, poate
fi ridicată de oricine, de părţi sau din oficiu, este nulitate de ordine publică,
reclamată de încălcarea unor noţiuni care ating probleme ridicate la rang de
principiu. Nulitatea absolută este însă excepţia.
 Regula o reprezintă nulitatea relativă care intervine pentru
necompetenţă, pentru nerespectarea principiului dreptului la apărare ş.a. Ea
trebuie invocată de partea interesată doar până la primul termen de judecată
105
ce urmează deficienţei care o provoacă şi doar dacă vătămarea acuzată nu

poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

B. Decăderea.
 Intervine de regulă pentru nerespectarea, depăşirea termenelor actelor
procedurale. Există însă şi pentru ipoteza în care nu se realizează o condiţie
- (ex. cazul apelului nemotivat în termen; acesta poate fi motivat cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare).
 Decăderea face ca actul sau cel în puterea căruia era actul respectiv să
nu aibă nici un efect, să nu mai poată fi făcut.
JUDECATA LA PRIMA INSTANŢĂ.

TIMPI PROCESUALI
1. Generalităţi.
Dispoziţiile legii califică această etapă a procesului civil “procedura
înaintea primei instanţe”, tot astfel cum se exprimă şi doctrina. Aceasta
priveşte tratarea procedurii de la primirea cererii de chemare în judecată şi
până la închiderea dezbaterilor.
106
Este corectă şi formularea “judecata la primul grad de jurisdicţie”,

aceasta pentru că acoperă etapa judecăţii la instanţa de fond, raportat la
sistemul nostru judiciar.
Reguli generale pentru judecata la prima instanţă.
a) Regulile de procedură aplicabile şi enunţate pentru judecata în
primă instanţă sunt aplicabile în măsura în care sunt compatibile cu conţinutul
procedurii respective şi judecăţii în celelalte grade de jurisdicţie. La apel, în
virtutea caracterului său devolutiv, se antamează fondul într-o măsură
considerabilă.
b) Învestirea instanţei de fond trebuie examinată şi validată în raport,
pe de o parte, cu existenţa unei proceduri prealabile şi, pe de altă parte, cu
distincţia între învestirea de ordin administrativ şi învestirea de ordin
substanţial care aduce instanţa de la condiţia de autoritate publică la aceea de
autoritate judecătorească al cărui act, act jurisdicţional este actul cu cea mai
mare putere juridică, chiar şi decât a unei legi.
2. Procedura prealabilă sesizării instanţei judecătoreşti.

Din perspectiva liberului acces la justiţie, această procedură
prealabilă nu are frecvenţă. Ea este însă instituită pentru cel puţin două
categorii de litigii (cele de contencios administrativ şi cele comerciale). O a
treia categorie este izvorâtă din contractele de transport pe calea ferată, de
poştă şi telecomunicaţii.
a) Procedura prealabilă în litigiile de contencios administrativ.
Art. 5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ,
prevede că instanţa nu poate fi sesizată mai înainte de a se fi adresat plângerea
107
(reclamaţia administrativă) contra actului administrativ ilegal sau refuzul

autorităţii emitente sau reticente, obligată să răspundă în termen de 30 de zile.
b) Procedura prealabilă în litigiile comerciale.
Potrivit noilor texte, părţile sunt obligate, mai înainte de a sesiza
instanţa de judecată, să încerce, în materie comercială, rezolvarea litigiului pe
cale amiabilă, prin conciliere directă.
Aceasta presupune convocarea de către reclamant a pârâtului după
ce i se va lăsa un termen de 15 zile de la primirea convocării pentru expunerea
directă, reciprocă a pretenţiilor şi a punctelor de vedere. Instanţa av putea fi
sesizată numai dacă se face dovada acestei încercări de conciliere cu proces
verbal, în care se menţine divergenţa sau cu actul de convocare la care nu s-a
răspuns.
c) Procedura prealabilă în cererile de despăgubiri privind
contractele de transport pe calea ferată, de poştă şi telecomunicaţii.
Acestea privesc dresarea unei reclamaţii administrative în care sunt
expuse pretenţiile către prestatorul aflat în culpă şi sesizarea instanţei, dacă s-a
răspuns neconvenabil sau dacă nu s-a răspuns, dar în termen de 3 luni de la
dresarea reclamaţiei, timp în care este suspendat cursul prescripţiei extinctive.
Până la modificarea C.proc.civ. în 2000 (prin O.U.G. nr.138, art.109
alin.) nu exista un text care să facă trimitere la o asemenea procedură
prealabilă.
Indiferent de materia în care intervine, această procedură prealabilă
apare ca un fine de neprimire, deci ca o condiţie de inadmisibilitate în
principiu a cererii. La modul practic, preşedintele instanţei poate refuza
108
învestirea în fond a acesteia, dacă la cerere nu este anexată dovada îndeplinirii

procedurii prealabile.
3. Sesizarea şi învestirea instanţei de judecată.

Deşi C. proc. civ. nu face distincţia corespunzătoare, se poate
distinge între: o investire administrativă şi o investire în fond (substanţială).
Prima, corespunzătoare actului procesual de înregistrare a cererii la
instanţă, acoperă primirea, examinarea formală dar şi sumară a cererii de
chemare în judecată. Această examinare, dat fiind că în procedura noastră
lipseşte instituţia judecătorului însărcinat cu punerea în stare de judecată a
procesului, este de factură administrativă, mai degrabă decât jurisdicţională.
Judecătorul de serviciu deci lucrează prin rezoluţii, nefăcând un act propriu-
zis de aplicare a dreptului, prin aceasta.
Condiţiile pentru învestirea instanţei.

1) Înfăţişarea cererii în forma scrisă, cu elementele prevăzute la
art. 82 C. proc. civ., pentru orice cerere prezentată instanţei şi la art. 112 C.
proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată ( denumită şi cererea
introductivă de instanţă).
2) Regularitatea reprezentării, când cererea este depusă de o altă
persoană decât autorul, titularul ei.
3) Competenţa materială şi teritorială excepţională.
Preşedintele/judecătorul delegat să primească cererea nu va putea să
refuze înregistrarea acesteia, dacă partea declară că nu înţelege să invoce
instanţa indicată de către cel dintâi.
109
4) Maturizarea dreptului dedus judecăţii, această condiţie rezultă

din dispensa pe care codul (art. 110) o dă preşedintelui de a primi cereri
privind creanţe cu scadenţa neîmplinită. Sunt astfel de cazuri de acordare a
dispensei:
- atunci când se cere predarea unui imobil dat în locaţiune;
- atunci când se cere executarea obligaţiei de întreţinere (“obligaţia
alimentară” - spune textul) sau a unei alte prestaţii periodice;
- atunci când obligaţia al cărei termen nu s-a împlinit este în
pericol de a produce reclamantului “o pagubă însemnată pe care
acesta ar încerca-o, dacă ar aştepta împlinirea termenului”;
5) Semnarea cererii.
6) Dovada achitării obligaţiei de timbraj.
Cât priveşte fiscalitatea judiciară, aceasta are 2 taxe (expresia uzuală
este “timbrajul” cererii):
a) taxa judiciară de timbru (taxa de timbru - tradiţional) aplicabilă,
de regulă, în funcţie de felul şi valoarea cererii;
b) timbrajul judiciar, care este stabilit, ca regulă, după valoarea
cauzei.
Sunt sume fixe, dovada lor se face prin aplicarea acestor timbre judiciare.
Timbrajul judiciar a fost reintrodus în sistemul nostru în 1995.
Există şi timbre fiscale prin care se poate acoperi taxa judiciară de timbru.
7) Prezentarea cererii şi a înscrisurilor invocate în cuprinsul ei
(original şi copii, exemplarele pentru celelalte părţi litigioase nu trebuie
semnate) în număr de exemplare corespunzător celor al părţilor litigante.
Dacă este cazul, trebuie prezentate traducerile certificate de parte.
110
Investirea în fond a instanţei.

Acestea trebuie să se realizeze prin verificarea următoarelor condiţii
şi elemente:
a) Competenţa – simpla declaraţie a părţii reclamante este
insuficientă, cu excepţia situaţiei de competenţă teritorială relativă, când
instanţa fie nu poate să ridice excepţia din oficiu, fie nu poate să depăşească
convenţia părţilor.
Verificându-şi competenţa, instanţa se va pronunţa fie printr-o
încheiere (dacă o respinge), fie printr-o hotărâre (dacă o admite).
Chiar dacă formal nu se ridică o excepţie de necompetenţă, instanţa
trebuie să verifice această condiţie.
Realizarea procedurii prealabile, dacă legea prevede o asemenea
procedură.
b) Verificarea calităţii procesuale.
De regulă, calitatea procesuală este acoperită de îndeplinirea condiţiilor de a
fi parte în litigiul respectiv. Sunt situaţii însă când calitatea procesuală este
cerută în condiţii deosebite (ex. acţiunea de divorţ o poate introduce doar unul
dintre soţi, în contencios administrativ calitatea procesuală pasivă o poate
avea doar organul emitent).
c) Verificarea exercitării în termenul de prescripţie a dreptului
la acţiune.
Trebuie luată în calcul evoluţia jurisprudenţei, dat fiind că textele de lege (art.
18 din Decret nr. 167/1958 şi art. 1849 C. civ.) trimit la o controversă.
Cât priveşte ridicarea din oficiu a excepţiei de prescripţie extinctivă, aceasta
nu este posibilă, textul C.civ. nefiind considerat abrogat prin Decret nr.
111
167/1958; şi cum acest decret a avut o fundamentare ideologică, s-ar putea

considera textul din C. civ. ca revenind în actualitate.
d) Existenţa sau inexistenţa unui/unor fine de neprimire.
Sunt acestea situaţiile care fac dreptul la acţiune inadmisibil. (ex. este un fine
de neprimire – autoritatea de lucru judecat, neândeplinirea unei condiţii
speciale ale acţiunii).
e) Admisibilitatea acţiunii în constatarea dreptului.
Dacă dreptul se poate trata într-o acţiune în realizare, el nu va fi admisibil pe
calea unei acţiuni în constatare.
4. Înregistrarea cererii şi pregătirea şedinţei de judecată.

Cererea de chemare în judecată se prezintă preşedintelui
completului de judecată sau unui judecător delegat de acesta. Potrivit
uzanţelor acest judecător se numeşte judecător de serviciu. Este acesta un
judecător desemnat pentru o anumită zi, potrivit cu o anumită programare, să
verifice regularitatea acestei cereri şi să dispună măsurile necesare pentru ca
judecata să poată începe de la prima şedinţă.
Cererea de chemare în judecată, deosebit de oricare cerere în justiţie
(art. 82 cod proc. civ.), trebuie să cuprindă valoarea obiectului cererii, ea este
stabilită de către reclamant (112 pct. 3 cod proc. civ. – “după preţuirea
reclamantului”).
Dacă obiectul litigiului este interesat şi de un imobil, cererea trebuie
să cuprindă şi elemente de identificare specifice, între care, obligatoriu cele
din cartea funciară.
112
Se prevăd apoi motivele de fapt şi de drept. În ce priveşte motivele

de drept, indicarea clară şi completă a acestora are o greutate juridică
deosebită pentru unul dintre elementele acţiunii şi pentru efectele hotărârii
judecătoreşti, cu deosebire acela al autorităţii de lucru judecat.
Relativ la motivele de drept, acestea constituie temeiul juridic al
pretenţiei, al cererii, fundamentarea ei legală.
Aceste motive de drept nu sunt, de regulă, reprezentate de un text de
lege. Ele sunt, de regulă, fapte juridice, acte, entităţi juridice, stări juridice, pe
care se fundamentează pretenţia în judecată. Astfel, temeiul unei acţiuni în
răspundere contractată nu este art. 1073 C. civ. sau 1088 C. civ., ci obligaţia
contractuală şi obligaţia de răspundere pentru neexecutarea acesteia.
Sunt însă şi situaţii în care fundamentarea juridică este susţinută de
un text de lege sau pentru situaţie de excepţie, rezidă într-un text de lege. Este
cazul procedurilor speciale, al situaţiilor derogatorii (ex. cererea în contencios
administrativ este fondată în egală măsură pe susţinerea constituţiei a
exerciţiului democratic al autorităţii dar şi pe textul care deschide recursul
contra autorităţii; acţiunea în anulare a unei hotărâri a adunării generale a
asociaţilor este fondată pe calitatea de asociat, pe drepturile pe care le dă
această calitate)
Trebuie să se arate “dovezile pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere” (art. 112 pct. 5 cod proc. civ.).Dacă dovezile sunt înscrisuri, cererea
trebuie să fie însoţită de copii pentru a fi comunicate celorlalte părţi.
Reclamantul nu trebuie să depună neapărat originalul ci o copie certificată de
el.
113
Înscrisurile trebuie să fie traduse în limba română sau transcrise cu

caractere latine şi acestea certificate de parte, ca şi copia înscrisurilor.
Dacă se cere şi interogatoriu, se va face menţiunea ca partea să fie
citată pentru aceasta.
Dacă se cere şi dovada cu martori, se vor arăta numele şi locuinţa
acestora.
Lucrările preşedintelui la primirea cererii.

I. Dacă, din verificarea cuprinsului cererii, rezultă lipsuri, el îi va
pune reclamantului în vedere să le acopere, să le înlăture până la comunicare
către celelalte părţi. Legea nu stabileşte ce termen îi lasă acestuia.
Va trebui să verifice plata timbrului şi a celorlalte taxe de procedură
şi va trebui să dea cererii o calificare juridică, calificare de care depinde
judecata în continuare.
După cum cererea este calificată, ea provoacă un litigiu anume,
rezultă consecinţe, acte procedurale care condiţionează regularitatea judecării
ei (ex. calificarea cererii ca fiind în materie comercială, atrage competenţa
tribunalului, dacă valoarea îndeplineşte condiţiile, privitor la căile de atac – în
comercial funcţionează ambele căi ordinare de atac, în administrativ doar
recursul este posibil).
II. Stabilirea termenului de judecată, a zilei şedinţei. (se poate
prevede chiar şi ora).
III. Dispoziţia de citare a părţilor cu copii de pe acţiune, de pe
înscrisurile invocate.
114
Citarea se face cu menţiunea de a se depune întâmpinare cu cel

puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. În considerarea acestei menţiuni,
termenul trebuie stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă
la dispoziţie cel puţin 30 de zile pentru a depune întâmpinarea.
Dacă este o pricină calificată urgentă (ex. contestaţia la executare)
se va lăsa pentru întâmpinare un termen de cel puţin 5 zile.
Neacordarea termenului pentru întâmpinare asigură termenul de
netrecut pentru a se obţine în prima şedinţă amânarea judecăţii din partea
pârâtului, sub motivarea că doreşte să formuleze întâmpinarea. Câtă vreme
amânarea judecăţii pentru oricare alte motive (încadrate în formula “pentru
pregătirea apărării”) nu este obligatorie, amânarea trebuie acordată, dacă se
cere pentru formularea întâmpinării, dacă nu s-au lăsat cele 30 zile pentru
aceasta.
IV. Dispunerea de măsuri pentru administrarea probelor.
Locul desfăşurării, publicitatea şi poliţia şedinţei.

Şedinţa de judecată se desfăşoară în săli anume destinate, numite
săli de şedinţă. Localizarea sălii de şedinţă este importantă pentru a se stabili
limitele geografice ale autorităţii executării judecătorului, relativ la ordinea şi
solemnitatea cerute şedinţei şi de care el este răspunzător.
Publicitatea şedinţei.
Ea este obligatorie şi corespunde unui proces, potrivit căruia atât
părţile cât şi orice persoană care a împlinit 14 ani pot asista la şedinţa de
judecată. Nepublicitatea şedinţei de judecată reprezintă excepţia şi ea nu este
115
acelaşi lucru cu şedinţa secretă; legea, dispensând instanţa de obligaţia de a

pregăti şi desfăşura o şedinţă publică, prevede în anumite proceduri că şedinţa
se face în camera de consiliu11(ex. cererile de strămutare, cererile de recuzare,
situaţia privind judecarea pentru anularea unei hotărâri a adunării generale a
asociaţilor, audierea unor minori în litigiile de familie).
Şedinţa secretă este cea ordonată de către instanţă sau de către lege
şi care are menirea de a preveni o vătămare a ordinii publice, a bunelor
moravuri, a intimităţii, onoarei, demnităţii părţilor litigante. În cazul
şedinţelor secrete, acestea se desfăşoară într-o sală de şedinţă, doar că accesul
nu este permis decât părţilor, avocaţilor lor şi la cel mult două persoane
desemnate de ele.
Poliţia şedinţei.
Noţiunea desemnează suma prerogativelor şi obligaţia preşedintelui
completului de judecată privind păstrarea ordinii şi bunei cuviinţe în sala de
şedinţă. Preşedintele poate limita accesul în sală. Este în drept să interzică
intrarea cu arme în sala de şedinţă. El poate îndepărta pe aceia care tulbură
ordinea şedinţei care sunt într-o ţinută necuviincioasă, chiar toate persoanele
din sală, dacă alte măsuri de restabilire a ordinii nu sunt eficiente. Dacă însă
cel îndepărtat este o parte litigantă, înainte de închiderea dezbaterilor (art.
123), va fi chemată şi înştiinţată “sub pedeapsă de nulitate” despre actele
petrecute în absenţa sa şi despre declaraţiile celor ascultaţi. Nu există această
obligaţie, dacă partea a fost asistată de un avocat, care a rămas în sală. Dacă
11
Noţiunea desemnează generic biroul judecătorului sau o altă încăpere a instanţei, fără destinaţie de sală de
şedinţă şi care nu permite accesul publicului.
116
judecătorul funcţionează într-un alt loc decât sala de şedinţă, autorizată de

lege, are aceleaşi prerogative.
Lista de şedinţă.
Ea se va întocmi şi va fi afişată la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o
oră înainte de începerea acesteia, ordinea de pe această listă (întocmirea ei
este de competenţa grefei) va putea fi schimbată, dacă sunt motive justificate
şi oricând nu există opoziţie din partea celor care au cauze programate mai
înainte.
Desfăşurarea şedinţei de judecată.
Limitele şedinţei de judecată.
Deschiderea, suspendarea şi ridicarea şedinţei de judecată se fac în
mod formal, printr-o declarare a preşedintelui completului de judecată. Aceste
momente, limite sunt esenţiale pentru validitatea actelor de judecată pentru că
orice act făcut înainte, indiferent care ar fi, sau după şedinţă este nul, chiar şi
amânarea judecăţii (ex. dacă instanţa a rămas în pronunţare şi ulterior amână
judecarea, fără să repună pe rol hotărârea ce se va pronunţa va fi nulă, actul de
amânare respectiv va fi nul).
Deci, tot ce este judecat, de examinat, cu excepţia deliberării, se face
în sala de şedinţă, după deschiderea acesteia şi până la ridicarea sa. Nici chiar
când este suspendată şedinţa şi judecătorul se află în sală, nu se pot face acte
de judecată.
5. Termenele de judecată.
117
Acestea, de regulă, corespund unei şedinţe de judecată. Sunt însă

situaţii excepţionale în care o şedinţă de judecată poate avea mai multe
termene de judecată. Termenul de judecată deci corespunde unei zile de
judecată a instanţei; o şedinţă poate fi acoperită de mai multe termene.
Termenul în continuare.
Art. 145 cod proc. civ. prevede că “Dezbaterile în continuare vor fi

sorocite în şedinţe deosebite, chiar în afara orelor statornicite pentru judecarea
pricinii”.
O altă situaţie în care o şedinţă de judecată are mai multe înfăţişări
este aceea prevăzute de art. 157 cod proc. civ.(“…pricinile în care procedura
este îndeplinită şi care nu se pot judeca din lipsă de timp vor fi amânate la
cererea uneia din părţi, la un termen scurt pentru când părţile nu se vor mai
cita”).
Semnificaţia termenelor în continuare rezidă în recunoaşterea
efectelor actelor de procedură în situaţia în care judecata se va face şi
hotărârea se va da la o altă dată decât aceea pentru care a fost promovată
şedinţa de judecată în considerarea căreia ele s-au făcut.
Termenul în cunoştinţă.
Art. 153 cod proc. civ. “Partea care a fost prezentă la înfăţişare, ea
însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte
118
termenul, nu va fi citată în tot cursul instanţei, fiind presupusă că cunoaşte

termenele următoare”.
În practică, această regulă se regăseşte în sintagma “termen în
cunoştinţă”.
Textul creează deci o dispensă pentru instanţa în curs, care, potrivit
art. 85 este obligată să nu hotărască decât “după citarea sau înfăţişarea
părţilor”, de a face procedurile de citare corespunzătoare.
Regula nu funcţionează în caz de suspendare sau “amânare fără
termen”, iar în cazul chemării la interogatoriu sau când s-a respins pricina pe
rol.
Preschimbarea termenelor.
Această posibilitate este deschisă instanţei pentru situaţiile de
excepţie, rămânând preşedintelui să aprecieze, la cererea uneia dintre părţi,
dacă un anumit termen de judecată nu este util ori dacă menţinerea lui nu
provoacă părţii interesate o vătămare nemeritată.
Legea nu prevede această posibilitate cu titlu de regulă. Ea este
reglementată accidental iar în practică are o anumită frecvenţă.
Art. 153 alin. 2 cod proc. civ. “admite preschimbarea termenului luat
în cunoştinţă, numai după citarea părţilor” şi doar “pentru motive temeinice”.
Aceeaşi este situaţia cu termenul pentru care au fost trimise citaţiile.
6. Prima zi de înfăţişare.
Această şedinţă poate să nu corespundă cu primul termen de judecată.
Termenului care îi corespunde trebuie să aibă o anumită “calificare”, anume.
119
Art. 134, care consacră instituţia, arată că este “socotită ca prima zi de

înfăţişare, aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii”.
Condiţiile pentru această calificare sunt două:
a) părţile să fie legal citate; ele sunt legal citate chiar şi în modalitatea
în care reclamantul, la depunerea cererii, a primit termen în cunoştinţă12.
b) părţile să poată pune concluzii; acestea nu privesc concluziile în
fond ci aptitudinea pentru dezbateri, aptitudinea părţilor de a se pronunţa în
orice chestiune care va fi sau care poate fi pusă în dezbatere.
Astfel, se pot pune concluzii într-o cerere de probe, în cazul unei
cereri de intervenţie, a uneia privitoare la o excepţie de necompetenţă. Nu
există o atare disponibilitate atunci când ambele părţi sau una dintre ele n-au
fost regulat citate şi se află accidental în şedinţa de judecată, când acţiunea nu
este legal timbrată, când ea nu este semnată şi această neregulă nu este
acoperită în şedinţă, când procura dată de una dintre părţi are insuficienţe,
când apare o situaţie de substituţie procesuală (ex. reorganizarea unei persoane
juridice, decesul uneia dintre părţi) sau în orice situaţie în care nu este depăşit
un fine de neprimire a acţiunii.
Părţile nu sunt în această situaţie nici când se dă reclamantului un
termen pentru întregirea sau modificarea cererii, pentru a propune noi dovezi.
Consecinţele primei zile de înfăţişare.

Majoritatea actelor de procedură care au efect dilatoriu, care extind
cadrul, elementele procesului sau în formula modernă care modifică “materia
instanţei”, trebuie realizate cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. (ex. cererea
12
Art. 114 alin.2 “când reclamantul este de faţă la fixarea termenului, el ia termenul în cunoştinţă”.
120
reconvenţională, cererea de intervenţie forţată – chemarea în judecată a altei

persoane, chemarea în garanţie, arătarea titularului dreptului, cererea de
modificare a cererii principale, de completare a acesteia, pentru propunerea de
noi dovezi, invocarea excepţiei de necompetenţă relativă).
7. Rolul preşedintelui şi al judecătorilor
în cursul şedinţei de judecată.
Părţile au cuvântul în ordinea: reclamant, pârât. Ei pot primi

cuvântul în mai multe rânduri. În replică, timpul intervenţiei poate fi limitat de
către preşedinte.
Rolul preşedintelui şi al judecătorilor.
În concepţia cod proc. civ., preşedintele trebuie să participe activ în faza de
dezbateri de şedinţă publică pentru ca să pregătească cea mai justă dezlegare a
pricinii, cea mai justă soluţie.
Preşedintele completului nu trebuie să se limiteze la a asista la duelul juridic
al părţilor (ex. aceste prerogative conferite de cod este un lucru delicat şi
fragil pentru că păstrarea neutralităţii, aparenţa de imparţialitate pot fi oricând
în pericol).
Mijloace pe care le are preşedintele.
El poate chestiona părţile şi să poată pune în dezbaterea lor orice
împrejurare de fapt şi de drept (“chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau în
întâmpinare” – art. 129 cod proc. civ.); preşedintele va putea astfel să
determine părţile, să ofere elementele pentru calificarea completă a obiectului
litigios, a cauzei, a temeiului juridic al acestuia. El va putea să constate care
este concepţia părţilor cu privire la acţiunea în judecată, la mijloace, la
apărările lor.
121
Este astfel în drept să lămurească toate chestiunile care au relevanţă

în speţă, care trebuie considerată, potrivit cu natura litigiului, ca făcând parte
din materia litigiului.
De asemenea, el posibilitatea de a dispune administrarea unor probe
ce consideră că servesc aceluiaşi efort şi obligaţia de edificare asupra materiei
instanţei “chiar dacă părţile se împotrivesc” – art. 129 alin 5.
Această adevărată “participare”a judecătorilor, a preşedintelui la
judecată este însă amendată de obligaţia de a nu se pronunţa în afara
obiectului pricinii, de a nu comite “o extra petita”.
Completul de judecată.
Completul de judecată este formaţia de judecători, desemnată de
preşedintele instanţei pentru activitatea de judecată, într-o anumită şedinţă,
programată pe o zi considerată zi de judecată.
Nu sunt zile de judecată cele nelucrătoare.
Spre deosebire de executarea silită, pe care, pe de o parte, codul o
limitează între anumite ore şi pe care o îngăduie, în situaţia excepţională, în
zile nelucrătoare, pentru activitatea de judecată codul nu afectează un anumit
interval orar.
Preşedintele instanţei va forma completul, observând regulile de
compunere şi, pe cât posibil, pentru a evita situaţiile de incompatibilitate sau
de recuzare.
Compunerea completului de judecată
Regula este :
- pentru instanţa de fond – complet unipersonal
122
- pentru instanţa de control judiciar – complet colegial (în apel 2

judecători; în recurs – 3 judecători)
Începând de la tribunale, este posibil ca într-o şedinţă de judecată să poată
funcţiona mai multe complete.
Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor.

Legea prevede anumite situaţii în care judecătorii sunt consideraţi
incompatibili cu cauza. Cod proc. civ. prezumă că o anumită lege existentă
între judecător şi părţi, anumite situaţii (ex. o concurenţă de litigii), o
manifestare a judecătorului în afara şedinţei ar putea pune pe
judecător/judecători într-o poziţie de subiectivitate partizană.
Legea dă satisfacţie unei atare prezumţii pentru a proteja deopotrivă
şi pe judecător şi pe părţi de riscul, de parţialitatea care s-ar ivi.
Aceste cazuri de incompatibilitate se rezolvă în două modalităţi:
c) prin abţinere, ca act al judecătorului;
d) prin recuzare, ca act al părţii litigante şi al instanţei.
În sens restrâns, legea creează un caz de incompatibilitate în care interzice
judecătorilor să se pronunţe şi aceasta este situaţia în care judecătorul, din
apel, din recurs sau care judecă după casare a pronunţat hotărârea atacată sau a
fost martor, expert ori arbitru în aceeaşi cauză. Pronunţând hotărârea atacată,
judecătorul incompatibil închide dreptul de apreciere asupra propriei hotărâri;
în această ipoteză, judecătorul nu se mai poate pronunţa după casarea cu
trimitere.
În situaţia în care a fost martor, expert, arbitru, nu mai poate fi
obiectiv în cauza nouă, dedusă judecăţii şi în care se invocă incompatibilitatea
123
sa. Sunt acestea situaţiile în care a devenit judecător ulterior sau a fost
desemnat ulterior ca judecător pentru cauza respectivă.
Abţinerea, deşi este un act voluntar al judecătorului, face obiectul
unei cenzuri, a unei examinări pentru că ea poate să reprezinte o modalitate de
a dirija cauza spre un anumit judecător, apoi poate fi o expresie a denegării de
dreptate.
Ca şi recuzarea, abţinerea se rezolvă printr-o încheiere dată în
camera de consiliu, iar pe timpul cât ea este examinată, nu se face nici un act
de procedură. Ea va fi citită în şedinţă publică.
Cazurile de recuzare.
Legea enunţă mai multe cazuri de recuzare, care îndreptăţesc pe
judecător să se abţină, iar dacă el n-o face, pe oricare dintre părţile litigante să-
l recuze.
Pentru că sunt în aparenţă greu de reţinut, trebuie asimilată ca o
caracterizare generală că, în esenţă, ele sunt justificate de 3 împrejurări:
a) anumite legături de rudenie între judecători, rude sau afinii lor şi
părţile litigante.
b) prezumarea şi chiar existenţa unui interes, de orice fel, din partea
judecătorului.
c) pronunţarea judecătorului în vreun fel în pricina cu care a fost
investit ori situarea acestuia pe o poziţie de adversitate, anume arătată de lege,
cu părţile litigante.
Inventariate de lege, sunt calificate drept cazuri de recuzare următoarele:
124
1. Judecătorul care are sau al cărui soţ, ascendent, descendent

are vreun interes în judecarea pricinii sau este rudă până la gradul IV inclusiv
cu vreuna din părţi.
2. Judecătorul este rudă sau afin până la gradul IV inclusiv cu
avocatul sau mandatarul uneia din părţi sau este căsătorit cu sora sau fratele
uneia din aceste persoane.
3. Judecătorul al cărui soţ în viaţă ori divorţat sau decedat, dar
numai dacă au rezultat copii, este rudă sau afin până la gradul IV inclusiv al
uneia dintre părţi.
4. Judecătorul care, el sau care are soţul ori rude până la gradul IV
inclusiv aflaţi într-un litigiu asemănător sau care au o judecată la instanţa unde
una dintre părţi este judecător.
5. Judecătorul care el a fost cu vreuna dintre părţi într-un proces
penal în ultimii 5 ani.
6. Judecătorul care este tutore/curator al uneia dintre părţi.
7. Judecătorul care a primit foloase ori promisiuni de foloase de la
una dintre părţi.
8. Judecătorul aflat în vrăjmăşie cu una dintre părţi, cu soţul ori cu
rudele lor, până la gradul III inclusiv sau al cărui soţ ori rude până la gradul IV
inclusiv se află în această vrăjmăşie.
Nu sunt recuzabili judecătorii care apar în calitate de tutore, director
de instituţie publică, care nu au interes personal în cauză şi nici când în aceste
calităţi apar rudele sau afinii lor.
9. Judecătorii care şi-au spus părerea în pricina respectivă, indiferent
în ce împrejurare.
125
Cererea de recuzare poate fi formulată şi oral, termenul fiind, cel mai

sever, “înainte de orice dezbateri”, sau “deândată ce s-a cunoscut” motivul de
recuzare. Cererea se judecă de un complet desemnat de preşedinte, în camera
de consiliu.
Nu se admite dovada cu interogatoriu. Când însă se invocă motivul
de antepronunţare, acesta nu poate fi neapărat dovedit cu înscrisuri.
Judecătorul recuzat poate fi ascultat.
Formularea cererii de recuzare blochează judecata. Dacă se admite
recuzarea, prin încheierea respectivă, instanţa trebuie să arate în ce măsură se
păstrează actele făcute de judecătorul recuzat.
Legea prevede şi situaţia în care fie nu se poate forma un complet
pentru judecarea cererii de recuzare (ex. o instanţă are doi judecători), fie sunt
recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, situaţie în care cererea se judecă de
instanţa superioară.
Cod proc. civ. creează şi o situaţie specială – dacă sunt recuzaţi toţi
judecătorii de la altă secţie.
Încheierea asupra cererii de recuzare se citeşte în şedinţă publică,
indiferent de soluţia dată (admitere/respingere), nu este atacabilă însă
încheierea prin care s-a încuviinţat şi s-a respins abţinerea şi nici cea prin care
s-a admis recuzarea.
Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este atacabilă
dar doar împreună cu fondul.
Legea sancţionează cererea de recuzare făcută cu rea credinţă. Ea
prevede o amendă pentru aceasta şi îndreptăţeşte partea vătămată la
despăgubiri.
126
Motivul de incompatibilitate care interzice pronunţarea în calea de

atac şi în rejudecare după casare şi motivul privind antepronunţarea se aplică
şi procurorului şi magistratului – asistent şi grefierului.
Rolul celorlalţi judecători din complet.
Ei au aceleaşi drepturi de judecată ca şi preşedintele. Părerea lor este
egală cu a acestora, însă, în cursul şedinţei, ei nu pot chestiona martorii sau
experţii decât prin mijlocirea preşedintelui.
Acesta poate încuviinţa ca ei să se poată adresa direct. Egalitatea
acestora rezultă şi din stabilirea de către lege (130 alin 2) pentru a obliga pe
toţi judecătorii de a stărui “prin toate mijloacele legale, pentru a descoperi
adevărul şi pentru a preveni orice greşeală în cunoştinţa faptelor”.
Este astăzi în discuţie obligaţia judecătorilor (art. 130 alin 2 fraza a
II-a ) de a “da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor”.
Acest text a fost introdus prin modificarea substanţială a codului în
1948; prin acesta s-a voit să fie denunţat aşa-zisul absenteism judiciar al
procedurii civile burgheze, absenteism care, în prezenta diferenţiere de clasă,
de avere, o adevărată inegalitate a părţilor în faţa justiţiei. Textul pare astăzi
un apendice faţă de cel al art. 129, care raţional şi rezonabil, îl obligă pe
preşedinte să se edifice deplin asupra cauzei, să utilizeze toate mijloacele legii
pentru o justă soluţionare a acestora.
Dacă acest text (art. 129) funcţionează cu eficienţă, se ajunge şi la o
edificare a părţilor.
Desemnarea completului, constituirea acestuia şi compatibilitatea.
127
Preşedintele instanţei poate fi şi preşedintele unui complet de

judecată. În activitatea de judecată el este un judecător ca oricare altul. Dacă
participă într-un complet colegial, întotdeauna prezidează.
Pregătind şedinţa de judecată, fie la primirea, fie la programarea
acesteia, el va trebui să-i desemneze pe judecătorii litigiului. Va trebui să
observe dacă un judecător sau altul nu sunt incompatibili şi să facă, în alte
situaţii în care judecătorului i se cere o anumită calitate, repartizarea cuvenită.
Astăzi problematica trebuie înţeleasă în acord cu exigenţele impuse de
principiul repartizării aleatorii a cauzelor.
PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
1. Aspecte generale.
Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procedurii civile, doctrina afectând
tratării ei un spaţiu generos.
Trebuie ştiut că realizarea procedurii civile, ca de altfel a oricărei

proceduri jurisdicţionale, precum şi pronunţarea unei hotărâri solicită, în
esenţă, examinarea unor elemente şi împrejurări care definesc conţinutul
raportului litigios.
128
Altfel spus, opera de judecată, nu se poate lipsi şi nu poate avea

substanţă fără evaluarea elementelor care definesc raportul litigios. Probele
prezintă interes deopotrivă pentru părţile litigante şi pentru judecător.
Judecătorul nu-şi poate forma convingerea necesară pronunţării unei
soluţii doar pe baza afirmaţiilor părţilor. El are nevoie în mod necesar de
dovedirea celor afirmate.
Astăzi, în virtutea rolului activ al judecătorului, acesta nu numai că
nu rămâne detaşat, pe poziţia neutră de altă dată, dar poate să se implice chiar
şi până la a ordona probe pe care le consideră de cuviinţă.
Rolul probelor este acela de a oferi materialitatea raportului litigios,
astfel încât judecătorul să aibă elementele şi împrejurările în raport de care să
poată afirma dreptul prin hotărârea pe care o pronunţă. Judecata trebuie
întotdeauna să se întemeieze pe elemente şi împrejurări dovedite.
Nu există situaţii în care să se solicite dovedirea unor împrejurări
care nu există, pentru că idem est non esse aut non probari.
2. Noţiunea de probă
Termenul de probă are mai multe accepţiuni.
În sens larg, probă înseamnă acţiunea, operaţiunea procesuală sau
modalitatea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt, mijlocul legal
prin care se poate realiza aceasta ori rezultatul care se obţine.
129
În sens restrâns, termenul desemnează numai mijlocul legal prin

care se realizează dovada sau faptul probator.
La modul obişnuit, prin probă se înţelege ceea ce legea inventariază
ca mijloace de probă. (ex. înscrisuri, mărturisire, expertiză).
3. Clasificarea probelor
Există mai multe criterii după care se categorisesc probele:
I. După cum probele sunt efectuate de către sau în faţa instanţei de
judecată, se disting:
- probe judiciare – făcute în faţa instanţei ;
- probe extrajudiciare – cele care nu se fac în speţa, în litigiul
dedus judecăţii.
II. După natură:
- personale – privesc acţiuni ale omului;
- materiale – acele lucruri care dovedesc raportul juridic litigios sau
care contribuie la dovedirea lui.
III. După cum faptul probator duce direct sau nu la stabilirea
raportului litigios.
- probe directe, care conduc în mod nemijlocit la stabilirea
raportului juridic litigios, care privesc chiar faptul, elementul judecat (ex.
proba prin care se arată temeiul proprietăţii sau titlul de proprietate);
- probe indirecte - aduc o probă dintr-un litigiu conex, care nu
privesc chiar faptul, elementul de judecat (ex. o prezumţie).
IV. După caracterul originar sau derivat al probei:
130
- probe primare – cele care se produc nemijlocit în faţa instanţei de

judecată (ex. mărturia unui martor care a luat cunoştinţă personal de
împrejurările pe care le probează);
- probe secundare – (ex. copia după un înscris).
V. După modul în care sunt percepute de judecător.

- probe percepute în mod nemijlocit, personal de către judecător;
- probe percepute în mod mijlocit, mediat (ex. depoziţia unui
martor).
4. Subiectul. Obiectul. Sarcina probei
Subiectul probei – îl constituie judecătorul pentru că raţiunea

administrării de probe în proces e aceea de a-i crea acestuia convingerea
necesară pentru pronunţarea soluţiei.
Obiectul probei – desemnează ansamblul de fapte juridice în sens
larg care au dat naştere raportului juridic dedus judecăţii ori faptele care au
determinat ineficacitatea acestuia, dând dreptul de a se cere constatarea,
nulitatea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic.
Probele au menirea de a scoate în evidenţă acele elemente fără de
care realitatea juridică pe care părţile şi-o dispută n-ar putea fi conturată.
Astfel de elemente pot fi în egală măsură cu caracter pozitiv sau
negativ, de ordin material sau psihologic. Când spunem elemente materiale,
avem în vedere entităţi perceptibile. Cu toate acestea, dovada unor elemente
materiale e necesară şi pentru a stabili sau promova elemente psihologice.
131
Elementul pozitiv este acela care se afirmă ca fiind produs, ca

existând. Elementul negativ este acela care se neagă a se fi produs. Regula în
acest din urmă caz e aceea că faptele negate nu se cer dovedite. Tot astfel nici
faptele notorii, deci prezumate, nu au nevoie de probă.
Sarcina probei
 La modul general, sarcina de a face proba revine celui care

pretinde, care acuză, regulă exprimată şi în adagiul onus probandi incumbit
actori.
În procedura civilă sunt şi excepţii de la această regulă. Ele se
justifică de particularitatea unor litigii13. Astfel, în litigiile de muncă, sarcina
probei este la angajator.
5. Admisibilitatea şi administrarea probelor.
Admisibilitatea probelor – există şi se cer îndeplinite patru condiţii ca o probă să fie

admisibilă. Astfel, pentru a fi admisă, proba trebuie să fie: legală, verosimilă, pertinentă şi concludentă.
1) legalitatea – presupune prevederea probei în lege;

 2) verosimilitatea – priveşte caracterul posibil al faptului
care se cere probat;
3) pertinenţă - priveşte legătura sau afinitatea obiectului probei cu
cauza dedusă judecăţii;
4) concludenţa – aptitudinea probei de a conduce la aflarea
adevărului, de a edifica instanţa pentru pronunţarea unei juste soluţii.
13
În litigiile de muncă, sarcina probei este întotdeauna la angajator.
132
Este interesant de văzut care este raportul dintre concludenţă şi , dată

fiind demarcaţia foarte fină dintre acestea. Sunt două reguli în acest sens : - o
probă concludentă este întotdeauna pertinentă.
- o probă pertinentă nu este neapărat concludenţă.
Plasat undeva între pertinenţă şi concludenţă, termenul de relevanţă:
desemnează o anume greutate juridică, dar nu suficient pentru a duce la
soluţie.
Administrarea probei.
Administrarea probei este o operaţie articulată pe 4 etape esenţiale:

propunerea probelor, încuviinţarea, administrarea propriu-zisă şi aprecierea
probelor.
1) Propunerea probelor
De regulă, probele trebuie propuse prin chiar cererea de sesizare a
instanţei de judecată. În procedura civilă, momentul până la care se poate face
propunerea probelor e prima zi de înfăţişare.
Excepţiile de la situaţia în care nerespectarea acestui termen duce la
decădere sunt permise de lege14 în următoarele situaţii:
a) când necesitatea unei probe rezultă din dezbateri;
b) dacă, prin propunerea probelor, nu este întârziată judecata sau
dacă aceasta nu e amânată;
c) dacă nepropunerea la timp a unei probe nu s-a datorat ignoranţei
părţii.
14
Art. C. proc. civ.
133
2) Încuviinţarea probelor
Se face de instanţa de judecată printr-o încheiere de şedinţă,
motivată, de admitere sau de respingere a probelor. Încheierea este una cu
caracter premergător sau preparator (încheiere la care instanţa de judecată
poate reveni, spre deosebire de încheierea interlocutorie care nu permite acest
lucru).
Încheierea de admitere a unei probe trebuie să cuprindă deopotrivă
faptele ce trebuie dovedite şi mijloacele de dovadă încuviinţate.
3)Administrarea propriu-zisă a probelor
De regulă, administrarea unei probe se face în faţa instanţei de

judecată. Unele probe însă nu se administrează, nu se fac nemijlocit în faţa
instanţei de judecată, aşa cum ar reclama operaţiunea definită astfel. Este
situaţia în care se efectuează o probă (ex. audierea unui martor, o cercetare
locală) la o instanţă egală în grad sau chiar mai mică dintr-o altă localitate, alta
decât instanţa care instrumentează cauza, instituţie desemnată drept comisie
rogatorie.Prin administrarea probelor se înţelege deopotrivă şi examinarea
directă de către instanţă a elementelor de probă furnizate de către specialişti.
(ex. procesul-verbal de inventariere a unor bunuri).
4) Aprecierea probelor
Procesul de evaluare a probelor, de validare propriu-zisă a
rezultatelor probaţiunii îl reprezintă aprecierea probelor. . Este aceasta un
proces care implică selectivitate, opţiunea pentru o probă sau alta, reţinerea
unei probe ca fiind convingătoare ori respingerea ei ca neconvingătoare.
134
Există două reguli care guvernează aprecierea probelor.

a) nu există o ierarhie a probelor; uneori însă, legea face ea însăşi o
apreciere asupra probelor şi trimite la o preferinţă posibilă în raport cu natura
unui litigiu. (ex. mărturisirea nu poate fi preferată unui înscris preconstituit de
o parte ; apoi, într-un proces de divorţ, de pildă, mărturia nici nu este
admisă).
b) în aprecierea probelor, legea lasă deplina libertate judecătorului;
o atare libertate însă, trebuie înţeleasă ca fiind departe de orice influenţe de
natură să împiedice o evaluare justă, obiectivă, departe de orice altceva în
afară de intima sa convingere.
6. Mijloacele de probă
Mijloacele de probă sunt definite ca modalităţile tehnice prin care se
pot dovedi pretenţiile, faptele, lucrurile în judecată.
 Potrivit Codului civil, sunt mijloace de probă:
înscrisurile,martorii, mărturisirea, jurământul (acesta nu mai este, după
1950, un mijloc de probă în procesul civil). C. proc. civ. nu reglementează
mijloacele de probă. Nici chiar după modificările importante intervenite în
1948, 1950, 1993, nu a fost reabilitat textul prin aducerea materiei
mijloacelor de probă în cod proc. civ..
Această alienare a materiei mijloacelor de probă a ridicat şi ridică
unele dificultăţi.
- în procesul civil sunt de probat şi interese, nu doar obligaţii,
drepturi;
135
- materia probelor a evoluat (nu pot fi neglijate mijloacele de

probă puse la dispoziţie de tehnică avansată15).
Regimul actual al mijloacelor de probă asociază dispoziţiile din
C.civ. şi C. proc. civ. astfel încât expertiza, cercetarea la faţa locului,
asigurarea dovezii fac parte din instituirea mijloacelor de probă.
Unele mijloace de probă (ex. mărturisirea, prezumţiile) nu sunt
rezultatul efortului probator propriu-zis al părţilor litigante, nu sunt probe care
preced dezbaterii judiciare. Prezumţia, de pildă, este doar un raţionament.
La rigoare, nici C. civ. (în capitolul consacrat acestei materii -
“Despre probaţiunea obligaţiilor de a plăti”) nu este exact; raţiunea
exprimată prin el nu acoperă instituţia. Definind, identificând mijloacele de
probă, după ce se stabileşte obligaţia reclamantului de a proba, C. civ. nu
întrevede exact dinamica procesului.
Probaţiunea se face nu doar pentru obligaţia de a plăti, chiar dacă
textul C. civ. înţelege prin aceasta a executa obligaţia; obiectul probaţiunii îl
reprezintă, de regulă, nu o obligaţie contractuală; textul vine din natura
convenţiilor (art. 948 C. civ. şi urm. ).
6.1. Proba cu înscrisuri.

Noţiunea de înscris desemnează orice consemnare făcută pe un
suport care preia şi păstrează, potrivit unui alfabet, apartenenţa unei limbi,
voinţa, mesajul exprimat de autorul textului.
Aceasta trebuie să fie consemnarea, fixarea pe un suport care să-i
asigure o durată semnificativă în timp juridic şi istoric şi care să poată fi
15
Se acceptă în practică un astfel de mijloc, asimilând un mijloc de probă consacrat – cercetarea locală –
consemnându-se rezultatul, constaatrea făcută de judecător.
136
vehiculat. Textul trebuie să fie literal, exprimarea vizând ideograme

(consacrat).
Potrivit C. civ., înscrisurile sunt de trei feluri:

a) autentice;
b) sub semnătură privată;
c) casnice.
a) Înscrisurile autentice.
C. civ. este şi aici nu doar inconsecvent, aceasta pentru că, după
secţiunea “Despre înscrisuri”, tratează înscrisul autentic sub “titlul
autentic”.
Acestea se numesc autentice nu pentru că alte înscrisuri nu sunt
astfel ci pentru că, fiind făcute de un funcţionar anume desemnat, reprezintă o
elaborare comună a părţilor cu funcţionarul.
În textul şi în valoarea lui de conţinut se introduce voinţa părţilor
declarate în faţa funcţionarului iar acesta atestă, autentifică identitatea dintre
conţinutul înscrisului autentic şi voinţa părţilor. Înscrisul autentic poate să nu
aibă de la părţi decât semnăturile. Funcţionarul poate să traducă chiar el voinţa
părţilor în text.
Caracterul autentic este dat tocmai de această atestare a
funcţionarului. Neânţelegerea acestui lucru ar face imposibil faptul că un act
autentic poate fi şi el unul lovit potenţial de vicii.
Trăsăturile actului autentic.
137
a) Actul autentic este făcut după o procedură făcută de lege, cu

solemnităţile cerute de lege.
Acesta, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată, care, chiar
şi cu condiţiile cerute de lege, părţile au libertate în a alege modul în care
doresc să-şi exprime voinţa.
b) El este făcut de un funcţionar public, anume competent.
La epoca facerii textului de lege, autentificarea se făcea de către
instanţa judecătorească. Astăzi însă, funcţionarul public competent să
autentifice un înscris este notarul public; poate fi şi o altă persoană decât
notarul (ex. consulul, testamentul mistic poate fi făcut şi de comandantul unui
vas, căpitanul unei aeronave). Acest funcţionar poate fi şi un magistrat,
executorul judecătoresc.
Relativ la competenţă, se cere ca el “să funcţioneze în acel loc”.
Această competenţă este deci esenţială pentru validitatea actului autentic, deci
identitatea funcţionarului cu exerciţiul normal al însărcinării sale. Aceasta nu
înseamnă doar competenţă ci şi un element esenţial de procedură, de
solemnitate.
c) Actul autentic nu este obligatoriu decât în cazul în care această
formă este cerută pentru validitate (ex. înstrăinarea de terenuri, donaţia,
ipoteca). Părţile însă, convin uneori, chiar nefiind cerută de lege, pentru forma
autentică.
Forţa probantă a înscrisurilor autentice

1. În ce priveşte forţa probantă, nu există o diferenţă calitativă între
actul autentic şi cel sub semnătură privată. Ceea ce se oferă prin actul sub
138
semnătură privată are aceeaşi valoare cu primul. La actul autentic, de

asemenea, se distinge între elementele care fac constatările proprii ale
notarului şi cele pe care părţile le include. Sunt constatări obligatorii (ex.
identitatea părţii, declararea consimţământului lor, cele privind data şi
semnarea actului) şi alte menţiuni făcute la cererea părţilor (acestea însă
neavând forţă probantă deplină decât dacă au fost constatate personal de către
funcţionar-ex.: menţiunea privind plata preţului).
2. Actul autentic poate fi compatibil cu simulaţia.
3. Actul autentic are dată certă.
a) La data consemnată de funcţionar, au avut loc manifestările de
voinţă consemnate în înscris.
Dată certă însă pot obţine şi înscrisurile sub semnătură privată (art.
1182 cod civil ).
c) Este dată certă şi ziua trecerii actului într-un registru public.
d) Se obţine dată certă, când actul este preluat dintr-un act autentic.
e) Dată certă este şi data morţii celui care se obligă.
Sunt şi alte modalităţi peste cele prevăzute de C. civ. (ex. data
emiterii unei cambii, data consemnată în registrele comercianţilor). Pentru
aceste menţiuni obligatorii şi pentru toate constatările care privesc fapte
percepute direct de către acesta, înscrisul are forţă probantă până la înscrierea
în fals.
Actul autentic devine titlu executor doar dupî învestirea cu formulă
executorie. El este susceptibil de executare atunci când s-a declanşat
procedura de constatare a falsului.
Întinderea forţei probante
139
Preluând principiul consacrat în art 972 alin 2 C. civ., ele obligă “la
toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa” .
înscrisul autentic probează şi pentru ceea ce este menţinut în el, în afară de
obiectul convenţiei, cu condiţia existenţei unei legături între menţiunile care
par străine. Cele complet străine de obiectul convenţiei principale pot servi
numai ca un “început de dovadă scrisă”.
Dacă un act secret este în contrazicere cu unul public, el are efecte
doar între părţile contractante şi succesorii lor universali.
Dacă un act autentic este contrazis de un alt act autentic, ceea ce
interesează este unitatea de timp. Actul din urmă poate fi considerat
revocatoriu faţă de cel dintâi, dacă există o succesiune a acestora.
Oricum, atunci când forma actului nu este obligatoriu autentică pe
validitate, poate să apară simultan pentru un act autentic şi un act sub
semnătură privată.
Problema conversiunii efectelor actului juridic civil.
Aceasta se traduce (art. 1172 cod civil) prin valorificarea actului
autentic datorat necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului ori lipsei de
formă ca fiind un înscris sub semnătură privată.
b) Înscrisurile sub semnătură privată.

Art. 1176 cod civil arată că înscrisul sub semnătură privată este
“acela recunoscut de acela căruia se opune sau privit după lege ca
recunoscut”. El poate fi făcut şi de către persoane cu anumite calităţi oficiale.
Este sub semnătură privată pentru că acele persoane acţionează pentru interes
140
privat. Se poate intitula: convenţie, înţelegere, chitanţă, minută, protocol

acestea neavând importanţă.
Forţa probantă a înscrisurile sub semnătură privată.
Deosebirea de actul autentic este că această forţă probantă, adică
prezumţia acestuia încetează când el este tăgăduit. La înscrisul autentic acesta
nu este suficient, trebuind neapărat să se declare falsul. Aici, ieşirea din impas
se face prin apel la alte mijloace de probă (ex.: probă cu martori, expertiza).
Înscrisul sub semnătură privată nu trebuie nici confecţionat de mâna
celui care se obligă. Este suficientă semnarea lui, indiferent cine l-a semnat.
Condiţii de valabilitate sunt:
1. Semnătura;
2. Condiţiile multiplului exemplar;
3. Condiţiile menţiunii “bun şi aprobat” pentru suma
ori cantitatea prestaţiei.
Această menţiune este de fapt o confirmare în plus din partea celui
obligat; dacă lipseşte această menţiune, iar cel care s-a obligat nu contestă,
înscrisul este valabil).
O situaţie specială o au registrele comerciale; ele au o putere
probantă diferenţiată, în raport cu calitatea celui care are interes să le
utilizeze.
1. aceste registre nu fac, nu au forţă probantă contra
necomerciantului, dacă se referă la vânzări, ele fac probă contra
comerciantului.
141
2. registrele comercianţilor fac probă contra lor (art. 1884 cod civil,)
însă cel interesat de această probaţiune nu poate scinda informaţia cuprinsă în
acest registru.
Nimic nu se opune ca acela ce are acest beneficiu să facă proba
contra registrului.
O situaţie specială o au menţiunile făcute de către una dintre părţile
din actul juridic privitor la plata creanţei. Este vorba despre ceea ce s-a
adăugat pe el.
Potrivit codului civil, menţiunea făcută de creditor atât pe faţa
extrasului cât şi pe verso-ul înscrisului constatator al creanţei sale prin care se
atestă faptul plăţii, probează acest fapt, chiar dacă nu e semnată. Când aceeaşi
menţiune este făcută pe duplicatul acelui înscris, are aceeaşi forţă dar cu
condiţia ca înscrisul să se afle la debitor.
c) Înscrisurile casnice - sunt acele însemnări, consemnări făcute de
o persoană fără considerarea unui act juridic, sunt înscrisuri personale
însemnări particulare, de agendă.
Intră aici şi scrisorile misive (corespondenţa personală). Pot fi şi
registre de cheltuieli personale.
Acestea au forţă probantă în contra celui care le-a făcut, când se
referă la primirea unei plăţi sau când cuprind menţiuni că au fost făcute pentru
a-i servi creditorului.
Alte înscrisuri
142
a) răboajele – bucăţi de lemn pe care se fac însemnări; pentru a avea

forţă probantă, trebuie să fie două, câte una pentru fiecare parte. Sunt utilizate
pentru proba obligaţiilor în cadrul păstoritului.
b) copiile titlurilor autentice; se înţelege prin acestea, copiile făcute
de un funcţionar competent.
Regulile de interpretare a forţei probante:
- copiile au această forţă, dacă ele coincid cu originalul;
- dacă nu există originalul, copiile păstrează forţa probantă a
înscrisului originar, dacă sunt legalizate;
c)actele recognitive şi confirmative.
Sunt actele prin care se recunoaşte o datorie şi cele prin care sunt
confirmate sau ratificate obligaţii, creanţe anulabile.Primele au menirea de a
depăşi forma nefăcută la timp sau, deşi făcută, aceasta s-a pierdut; cele din
urmă au rostul de a repara, de a revigora un act care, în forma făcută, era
anulabil.
Administrarea probei cu înscrisuri
Dificultatea apare în situaţia în care cel care invocă un înscris nu îl
deţine. Înscrisurile nu se depun la dosar în original, ci în copie semnată de
partea care le invocă. Dacă înscrisul nu se află la cel care îl invocă, instanţa
poate dispune ca acela care îl deţine să îl depună la dosar. Nu poate da această
dispoziţie însă, atunci când înscrisul emană de la părţi.
Este justificată respingerea cererii de înfăţişare, când înscrisul fie nu
are nici o legătură cu cauza, fie când s-ar încălca îndatorirea de
confidenţialitate sau când persoana la care se află ar risca urmărirea penală ori
dispreţul public.
143
În cazul refuzului înfăţişării înscrisului sau distrugerii lui, după ce se

dispusese arătarea acestuia şi dacă se refuză şi prezentarea la interogatoriu,
instanţa are dreptul să considere ca dovedite pretenţiile părţii care invocă
existenţa înscrisului.
Faţă de un înscris depus la dosar, partea în contra căreia se invocă
trebuie, fie să îl recunoască, fie să îl tăgăduiască. În caz de tăgadă, instanţa va
proceda la tăgada de scripte. Ea va putea să dispună şi o expertiză grafică,
expertiză realizată de către laboratorul de expertize criminalistice.

 6.2. Proba cu martori.

 Martori nu sunt doar cei care au văzut faptul litigios;
noţiunea nu acoperă doar o prezenţă efectivă la locul producerii faptului
litigios şi nici numai capacitate vizuală. Martor este cel care are cunoştinţă,
direct sau indirect, de o împrejurare care interesează conţinutul raportului
juridic litigios.
 În procedura penală se foloseşte şi noţiunea de martori
asistenţi, înţelegând prin aceasta (art. 92 C. proc. pen.) pe aceia ceruţi cu
ocazia dresării anumitor acte (ex. la percheziţie).
 Cine poate fi audiat ca martor?
 În procedura civilă şi penală, martorul trebuie să
îndeplinească o condiţie de vârstă, în primul rând; aceasta trebuie să fie de
14 ani (în cea penală fiind posibilă şi audierea ca martor a minorului sub 14
ani, dar ascultarea lui se face în acest caz doar în prezenţa unuia dintre
părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat minorul spre
creştere şi educare – art. 81 C. proc. pen.).
144
 Cine nu poate fi martor ?

 Nu poate fi martor, din cauza unor incapacităţi prevăzute
de lege, cel care este avocat în cauza în care pledează judecătorul, expertul.
Nu poate fi audiat ca martor, de asemenea, cel pus sub interdicţie, cel care
are un grad de rudenie cu părţile (gr. IV inclusiv).
 Sunt apoi anumite scutiri de la obligaţia de a face
depoziţia. Astfel, sunt scutiţi de la aceasta: cei ţinuţi de secretul profesional,
privitor la problemele care ţin de acesta, personalul ecleziastic pentru
faptele aflate în exerciţiul acestei calităţi.
 Proba cu martori este supusă unor prohibiţii şi restricţii în
raport cu proba cu înscrisuri. Astfel, nu se admite proba cu martori pentru
dovada unui act juridic de o valoare mai mare de 250 de lei (art. 1191
C.civ.)
 Nu se admite proba cu martori nici în contra conţinutului
unui înscris, indiferent de natura lui şi nici cu privire la ceea ce se pretinde
că s-a spus înainte, în timpul sau după facerea actului. Doar excepţional, o
asemenea probă este admisă când preconstituirea înscrisului a fost
imposibilă.Nici situaţia în care înscrisul a fost distrus involuntar, voluntar
ori reţinut de către partea potrivinică, nu se poate admite proba cu martori.

 6.3. Proba cu prezumţii.

 Sunt acestea concluzii, consecinţe, constatări pe care legea ori
judecătorul le trage stabilind un fapt necunoscut plecând de la un fapt
cunoscut.
145
 Prezumţiile pot fi: legale sau judiciare, simple (relative ) sau absolute
(irefragabile).
a. Prezumţiile legale – de regulă sunt şi absolute, dar pot fi şi
simple şi sunt acelea pe care legea le constituie şi care apar ca nişte ficţiuni de
drept (Ex. prezumţia de paternitate pentru soţul mamei, prezumţia de lucru
judecat, prezumţia datei certe – toate acestea fiind prezumţii relative).
 b)Prezumţiile judiciare – sunt rezultatul factualităţii, vin
din specificul cauzei.
 6.4. Proba cu expertiza.
 Probele cu expertize, ca şi cu cercetarea la faţa locului,
sunt singurele pentru care condiţiile se regăsesc în cod proc. civ. Calificarea
lor ca probe este controversată.
 Mai ales expertiza este astăzi foarte frecventă şi în multe cauze
litigioase ea este proba cea mai sigură şi care merită creditul cel mai mare.
În concepţia cod proc. civ., expertiza apare ca “părerea unor specialişti”
(art. 201).
 Expertiza este o apreciere, o opinie socotită autorizată din
partea unor persoane cu o pregătire specială într-un anumit domeniu din
care fac parte chestiunile, faptele probatorii, împrejurările asupra cărora
judecătorul nu se poate pronunţa. Astăzi, când activitatea de expertizare
este reglementată amănunţit şi complet, experţii nu mai apar ca specialişti
cu cunoştinţe de care judecătorii nu pot dispune. Ei sunt specialiştii cei mai
autorizaţi.
 Astăzi, activitatea de expertizare este instituţionalizată sub două
aspecte:
146
 a) la calitatea de expert se accede după o procedură

formală, reglementară.
 b) această calitate beneficiază de o licenţiere riguroasă; ei
sunt înscrişi în tabele, în liste depozitate la autorităţi de evidenţă şi de
recomandare. Pentru specialităţile cele mai multe, evidenţa este ţinută şi
administrată de birouri care funcţionează pe lângă tribunale (ex. experţii
contabili, experţii din specialităţile de inginerie).
 c) separarea experţilor pe domenii consacrate în raport cu
nevoile instanţelor (ex. ingineria în agricultură, cei în evaluări estimatorii,
experţii în inginerie auto).
 Alte genuri de experţi, dar cu reglementări speciale, care
nu sunt în listele birourilor, sunt: expertizele criminalistice (Dec.
468/1978), expertiza sanitar-veterinară.
 II. Asociativitatea profesională creată de lege OG/1994 –
prin aceasta s-a creat un corp al experţilor contabili.
 Reglementarea activităţii de expertiză contabilă dată prin
decretul 79/1971 a reprezentat şi reprezintă dreptul comun.
 În materie civilă raportul de expertiză şi strategia acesteia
nu sunt reglementate.

 Admisibilitatea probei cu expertiza.

 Această probă a fosat gândită de legiuitor pentru situaţiile
în care magistratul, chiar cu instrucţie comună, de cultură generală, nu
poate să aprecieze, să se pronunţe asupra unor chestiuni care reclamă o
pregătire superioară de o specialitate, alta decât comună.
147
 Expertiza nu poate fi dispusă asupra unor chestiuni care nu

pot fi tratate ştiinţific. În orice caz, textul se exprimă: “expertul trebuie a se
pronunţa în fapt”. Alta este situaţia unor norme tehnice (prescripţii,
regulamente de exploatare, unde lipseşte caracterul normativ).
 Relativ la compatibilitate, legea prevede aceleaşi condiţii,
ca şi la martori iar, în privinţa imparţialităţii, aceleaşi condiţii ca şi la
judecători.

 Realizarea expertizei.
 În concepţia cod proc. civ., o expertiză se poate realiza şi
prin audierea expertului în instanţă.
 În situaţia în care este nevoie de constatări directe a unor
împrejurări, expertul realizează mai întâi faza de teren. Pentru aceasta,
potrivit legii, este obligatorie citarea părţilor.
 Există şi situaţii în care nu este posibilă prezenţa părţilor.
 Expertul este obligat să întocmească un raport pe care
trebuie să-l depună la dosar cu cinci zile libere înainte de şedinţă.
 Deosebit de expertul desemnat de instanţă, părţile au
dreptul să recomande, pe cheltuiala lor, un alt expert denumit expert
consilier. Acesta trebuie să lucreze cu expertul desemnat.
 Expertul poate fi chemat pentru lămuriri.
 Instanţa poate dispune completarea raportului sau
efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză), când nu se socoteşte
lămurită de experţii desemnaţi. Oricum, aprecierea asupra concluziilor,
alegerea din variante de răspunsuri, revin exclusiv instanţei. Ea nu poate fi
148
criticată pentru că nu a fost de acord cu un punct de vedere al expertului.

Ea este în drept să facă o altă apreciere, mai convingătoare decât cea a
expertului.

 6.5. Cercetarea la faţa locului.

 Este o probă care poate fi dispusă din oficiu, ca şi
expertiza. “Când instanţa va socoti de trebuinţă” – art. 215 cod proc. civ.-
va putea decide “să meargă la faţa locului spre a se lămuri asupra unor
împrejurări de fapt care se vor arăta prin încheiere”. Instanţa nu devine însă
expert prin aceasta.
 Dacă este un complet colegial, poate merge doar unul
dintre judecători. Constatările se consemnează într-un proces-verbal.
INCIDENTE/CAUZE PRIVIND
JUDECATA LA PRIMA INSTANŢĂ
149
Judecata presupune o desfăşurare a unor timpi procesuali, în care

părţile litigante, antrenând intervenţia instanţei, îşi dispută drepturile lor
procesuale, desfăşurare care, de regulă parcurge etapele cuprinse între
momentul sesizării instanţei şi momentul pronunţării şi punerii în executare a
soluţiei. Deseori însă, cursul normal al judecăţii poate fi atins de anumite
cauze de natură fie să dilate, fie chiar să excludă judecata propriu-zisă. La
acestea se opreşte analiza de faţă.
I. Incidente care prelungesc

cursul judecăţii.
A. Amânarea dezbaterilor
 Poate fi o amânare “fără discuţie”16 şi care nu comportă nici o deliberare
(pronunţare) din partea judecătorului (ex. amânare prin învoiala părţilor)
sau poate fi o amânare care presupune dezbateri, examinarea unor puncte
de vedere diferite şi o decizie asupra chestiunii care ar provoca amânarea.
Deosebirea între ele rezidă în modalitatea în care pot fi dispuse sau
obţinute; rezidă în faptul că amânarea “fără discuţie” poate fi cerută la
începutul şedinţei şi poate fi făcută chiar şi de un judecător (art. 126 C. proc.
civ.). Această dispoziţie nu mai are eficienţă.
Amânarea dezbaterilor în fond mai este desemnată în practică şi cu
sintagma “acordarea unui termen” pentru că înseamnă fixarea unui nou termen
de judecată.
Amânările sunt, în raport de caracterul lor, facultative sau
obligatorii. Legea a creat cazuri de amânare obligatorie, care sut la dispoziţia
părţilor şi pe care instanţa nu le poate refuza.
Instanţa poate dispune amânarea şi peste iniţiativa sau voinţa
părţilor.
Instanţa poate considera conform art. 129, alin. 2 să adune dovezi pe
care le va găsi de cuviinţă chiar dacă părţile se împotrivesc.
a) Amânări obligatorii
1. Când părţile se învoiesc pentru o amânare. Aceasta nu poate fi
acordată decât o singură dată – art. 155 alin. 1;
16
A se vedea supra, p. 119
150
2. În situaţia în care părţii nu i s-a înmânat citaţia cu cel puţin 5 zile

înaintea termenului de judecată – art. 89 alin. 2;
3.Amânarea cerută de reclamant pentru completarea sau modificarea
cererii ori pentru a depune noi dovezi. Această amânare nu se poate acorda
decât la prima zi de înfăţişare;
4. Pentru a se formula întâmpinare, în situaţia în care termenul a fost
stabilit la mai puţin de 15 zile de la data primirii citaţiei, şi la mai puţin de 5
zile de la primirea citaţiei, în unele cauze calificate urgente sau având reguli
speciale de procedură (spre ex., litigiile comerciale);
5. Solicitată de reclamant pentru a depune întâmpinare la cererea
reconvenţională şi a propune dovezile în apărare;
6. Când cererea modificată sau completată nu a fost comunicată
pârâtului cu cel puţin 30 de zile înainte de termen pentru a putea face din nou
întâmpinare;
 7. Utilizată de pârât, care pretinde că doreşte să facă o cerere
reconvenţională faţă de cererea modificatoare.
b)Amânări facultative.
Este situaţia prevăzută de lege “pentru lipsă de apărare temeinic
motivată” – art. 156, alin. 1. În practică se consideră că această amânare e
obligatorie iar instanţa de fond o acordă aproape fără discuţie. Textul nu
instituie un drept.
Instanţa poate fi într-o multitudine de situaţii în care să amâne
dezbaterile, situaţii care nu sunt prevăzute de lege (ex. administrarea unor
probe).
B. Strămutarea este actul procesual prin care conform hotărârii unei

alte instanţe decât aceea investită, cauza este transferată (trecută) de la instanţa
investită la o altă instanţă cu aceeaşi competenţă materială.
Strămutarea are menirea de a surmonta prezumata parţialitate (lipsă
de obiectivitate) a judecăţii unei instanţe investite. Este lipsa de încredere a
încrederii în toţi judecătorii instanţei investite. Există şi alte mijloace,
incidente prin care judecătorul investit cu soluţionarea cauzei este împiedicat a
o face17
Există două cazuri de strămutare18:
- pentru motive de afinitate sau rudenie;
17
Sunt acestea cazurile de abţinere, de recuzare.
18
Pentru detalii, supra p.42
151
- pentru motiv de bănuială legitimă şi siguranţă publică.

 Cererea întemeiată pe afinitate sau rudenie se judecă la instanţa imediat
superioară.Cele de bănuială legitimă şi siguranţă publică se judecă la
Curtea Supremă de Justiţie.
Prima poate fi cerută mai înainte de începerea dezbaterilor sau în
dezbateri. Pentru cel de-al doilea caz se poate cere în orice stare a pricinii.
Pentru cazul de siguranţă publică cererea poate fi formulată de către
procurorul general.
Cererea se judecă în camera de consiliu. Solicitarea dosarului
pricinii nu e obligatorie. Este posibilă suspendarea judecăţii mai înainte de
judecarea cererii.
Hotărârea se dă fără motivare şi este inatacabilă.
Este sancţionată şi strămutarea făcută cu rea credinţă.
Hotărârea de strămutare trebuie să stabilească în ce măsură actele
făcute până la strămutare vor fi păstrate de instanţa investită chiar şi după
judecarea cererii.
C. Disjungerea
Disjungerea este despărţirea a două sau mai multe cereri spre a fi
judecate separat. Legea a prevăzut disjungerea pentru cazurile în care sunt
cereri formulate în termen (ex. cereri adiţionale, completatoare, cererea de
chemare în judecată, cererea reconvenţională) sau pentru situaţiile în care,
după reunire (ex. conexarea), instanţa fie sancţionează tardivitatea, fie
urmăreşte operativitatea, după caz şi dispune soluţionarea separată a cererilor
formulate peste termen sau a unora dintre cererile conexate.
Art. 135 C. proc. civ. recunoaşte şi intervenţia forţată (chemarea în
garanţie, chemarea în judecată a altei persoane, arătarea titularului dreptului).
Părţile pot consimţi că asemenea cereri să fie pronunţate împreună şi, ca atare,
pot preveni disjungerea.
Disjungerea nu poate fi decisă decât în cazuri anume prevăzute de
lege. Altfel s-ar pune în cauză acesul liber la justiţie.
D. Suspendarea judecăţii.
Este aceasta întreruperea judecăţii pentru cauzele autorizate de lege.
Pe timpul cât durează suspendarea, cauza stă în nelucrare. Nu se poate face,
în timpul suspendării, nici un act de procedură.
152
Pentru reluarea cursului judecăţii este nevoie de un alt act de

procedură, anume repunerea pe rol. Aceasta poate fi făcută de instanţă, din
oficiu, ori la cererea părţilor.
Suspendarea este un fapt excepţional şi instanţa trebuie să o
pronunţe cu multă rigoare. Altfel, drepturile în litigiu pot fi compromise (ex.
probele pot fi pierdute sau se pot degrada).
Relativ la cazurile de suspendare, acestea pot fi grupate în trei
categorii: cauze legate de conduita părţilor (convenţională), cazuri de
suspendare de drept şi cazuri de suspendare facultativă.
Suspendarea convenţională.
Este situaţia când amândouă părţile o solicită. Este o suspendare
obligatorie pentru instanţă şi o suspendare expres convenită, un caz de
suspendare convenţională pe care legea îl prevede sub prezumţia că părţile au
acceptat tacit întreruperea cursului judecăţii (cazul când nici o parte nu se
înfăţişează la şedinţa de judecată).
Acest caz nu funcţionează când s-a cerut judecarea în lipsă de către
una dintre părţi (ex. pârâtul prin întâmpinare, ambele părţi, prin cereri
separate).
Suspendarea de drept.
Este aceasta suspendarea provocată de una dintre următoarele
situaţii:
1) moartea uneia dintre părţi; dacă partea interesată cere termen
pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, atunci instanţa va amâna
judecata.
2) punerea sub interdicţie, curatela uneia dintre părţi; ea va provoca
suspendarea până la numirea ocrotitorului legal (tutore, curator, consilier
judiciar).
3) moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a avut loc cu mai
puţin de 15 zile înainteaa termenului de judecată.
4) încetarea funcţiunii tutorelui, curatorului, consilierului judiciar.
5) declararea în stare de faliment a uneia dintre părţi, când falitul
trebuie să fie reprezentat de către administratorul numit de către instanţa de
faliment.
Pentru a opera, toate aceste cazuri trebuie să se fi ivit înainte de
închiderea dezbaterilor.
153
Suspendarea facultativă.
 Textul prevede două cazuri de suspendare, ambele fiind legate de o
concurenţă jurisdicţională:
 - primul caz – este acela în care există o judecată paralelă în care se
discută un drept a cărui existenţă sau inexistenţă este determinantă pentru
soluţionarea în tot sau în parte a cauzei în care se invocă cea de-a doua
judecată sau judecata paralelă. Acest caz funcţionează atunci când nu sunt
posibile nici conexarea şi nici nu se admite soluţia dată litispendenţei.
- al II- lea caz – când “se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se
dea” – art 244 pct.2 C. proc. civ. Acest caz funcţionează atunci când indiciile
despre săvârşirea unei infracţiuni au fost constatate în causa pendinte; ea poate
trimite dosarul la procuror sau la alt organ de urmărire penală. Se admite
existenţa acestui caz şi atunci când partea care îl invocă pentru a face dovezi
concludente, care nu pot fi suficiente prin simpla arătare sau prezentarea a
dovezii.
În ambele cazuri, durata suspendării se întinde până la rezolvarea
irevocabilă a cauzei penale.
E. Repunerea pe rol.
 C. proc. civ. prevede că judecata reâncepe printr-o “cerere de
redeschidere”- art. 245 C. proc. civ, ceea ce înseamnă repunerea cauzei pe
rolul instanţei.Cererea prin care se solicită se numeşte chiar astfel- “cerere
de repunere pe rol”.
După caz, cererea de redeschidere trebuie însoţită de anumite dovezi
(ex. arătarea moştenitorilor, a tutorelui, a noului mandatar, după caz).
II. Incidente care împiedică

judecata la prima instanţă.
Din categoria incidentelor care împiedică judecata la prima instanţă

fac parte acelea a căror intervenţie face ca procesul să se încheie, fără a se
pronunţa o soluţie privind fondul cauzei şi fără a se face o examinare a
acesteia. Instanţa are, de regulă, rolul de a constata şi a lua act de decizia părţii
154
ori, după caz, de pasivitatea acesteia (este cazul aici al perimării). Sunt astfel
incidente care au ca efect împiedicarea judecăţii la primă instanţă:
A. Împăcarea părţilor
Art. 131 C. proc. civ arată că “la judecătorii, judecătorul, înainte de
intrarea în dezbateri” , dacă părţile convin să se împace, el “ va da o hotărâre
în care va constata condiţiile împăcării”.
Împăcarea este un acord al părţilor privind dorinţa lor comună de a
pune capăt litigiului. Spre deoebire de tranzacţie, care este o convenţie
substanţială, în cazul împăcării părţile găsesc ele o soluţie litigiului,
substituindu-se judecătorului. Aici, părţile sunt proprii lor judecători.Enunţând
condiţiile împăcării, părţile pot “amenaja” substanţial raporturile lor.
Redactarea textului pune pune câteva întrebări: împăcarea nu poate
interveni decât la primul termen? nu poate fi asistat de către judecători? nu ar
putea interveni decât la judecătorii? hotărârea dată în urma împăcării este
atacabilă?
Împăcarea este mai degrabă un compromis, părţile nu vor să
dezvolte litigiul. Ele convin scoaterea litigiului din sfera preocupărilor.
Împăcarea apare drept o reparaţie a erorii de a fi acţionat în justiţie,
ea poate interveni la orice termen.
Împăcarea nu va putea fi realizată la orice instanţă de prim grad.
La împăcare, spre deosebire de tranzacţie, judecătorul nu are de
verificat decât consimţământul. La tranzacţie însă, judecătorul trebuie să
verifice dacă părţile dispun de drepturi.
Hotărârea care consfinţeşte împăcarea este susceptibilă de apel şi de
recurs, dar numai cu privire la consimţământ (ex. împăcarea stinge acţiunea de
divorţ).
B. Perimarea (forcluziunea) .
Perimarea este un incident care intervine datorită lăsării în nelucrare

a cererii de către reclamant. Aceasta este fondată pe principiul operativităţii
care domină judecata civilă.Ea intervine în orice fază a procesului şi lipseşte
de eficienţă acţiunea, apărând ca o sancţiune pentru cel care nu mai arată
interes în exercitarea acţiunii.
Nu intervine în situaţia în care, fie că un act de procedură care ar fi
reactivat cererea trebuia făcut din oficiu, fie când curgerea timpului este
155
întreruptă printr-un act procedural care vizează judecarea pricinii, ca şi în

situaţia în care nelucrarea se datorează întârzierii în fixarea termenului de
judecată, când instanţa competentă n-a fost investită, când judecata a fost
suspendată19 dintr-o împrejurare care nu poate fi imputată părţii.
Perimarea nu intervine nici atunci când indisponibilitatea părţilor
poate fi invocată pe fapte sau împrejurări incontrolabile sau pe situaţii pe care
nu le-au putut depăşi.
Efectele perimării, chiar şi ale actelor de întrerupere a cursului
termenului de perimare sunt generale în caz de coparticipare procesuală.
Potrivit legii, perimarea intervine de drept. Instanţa nu face decât să
o constate. Procedural, perimarea poate fi făcută din oficiu, la cererea uneia
dintre părţi sau pe cale de excepţie.
Perimarea nu înseamnă o ineficienţă absolută a judecăţii până la
intervenţia ei, ea este doar o pierdere de vigoare, de actualitate în privinţa
cauzei, pentru că legea - art. 254 C. proc. civ.- spune că “dovezile administrate
în cursul judecăţii, cererile perimate pot fi folosite într-o nouă cerere”, dacă
aceasta nu a fost afectată de prescripţie.
Hotărârea dată în perimare, nu este supusă decât recursului.
Termenul aici, prin excepţie, curge de la pronunţare.
În materie civilă, ca drept comun, termenul de perimare este de 1 an;
în materie comercială, acesta este mai scurt (6 luni).
C.Renunţarea la judecată
Este exprimată în art146 C.proc.civ. şi desemnează renunţarea la

litigiu; reclamantul nu va obţine o renunţare parţială, o încheiere neapelabilă;
el poate renunţa la un capăt de cerere, de pildă.
Poate fi făcută oral sau în scris. Declaraţia corespunzătoare trebuie
constatată însă printr-o încheiere de şedinţă.
Momentul la care se face renunţarea:
Există două momente esenţiale pentru efectele renunţării la
judecată: a) comunicarea cererii introductive;
b) intrarea în dezbaterea fondului.
a) Dacă renunţarea s-a făcut după acest moment, pârâtul va putea
obţine obligaţia reclamantului la cheltuieli;
19
Sunt avute în vedere cauzele de suspendare de drept.
156
b) Dacă renunţarea s-a făcut după acest moment, efectul ei extinctiv

este condiţionat de acordul celeilalte părţi.
Renunţarea făcută înainte de dezbateri, în condiţiile în care s-a făcut
cererea de intervenţie, cererea de recurs trimite la o anumită configuraţie a
cererii incidentale.
În cazul unei intervenţii accesorii, aceasta va cădea o dată cu
renunţarea. Într-o intervenţie principală voluntară însă, judecata va continua
pentru cererea de intervenţie principală.
Într-o intervenţie forţată însă soluţia este diferită:
- dacă a făcut- o reclamantul, aceasta nu va opera ;
- dacă a făcut-o pârâtul, aceasta se va face doar cu învoirea celeilalte
părţi, dacă s-a intrat în dezbateri.
Renunţarea se constată printr-o încheiere neapelabilă.
D. Renunţarea la drept.
Spre deosebire de renunţarea la judecată, care conservă dreptul,
renunţarea la dreptul pretins are drept consecinţă facerea ca imposibilă a unei
noi judecăţi, cu acelaşi obiect.
 Ca şi renunţarea la judecată, renunţarea la drept se poate face oral, în
şedinţă sau prin înscris autentic.
Momentul la care se poate face renunţarea:
- în prima instanţă;
- în apel.
Aceasta nu este condiţionată de acordul celeilalte părţi.
Art. 247 alin. 2 C. proc. civ. prevede că, în recurs se poate face
renunţare, dar numai cu învoirea celeilalte părţi.
Renunţarea la drept se rezolvă prin hotărâre. Este aceasta o hotărâre
prin care cererea va fi respinsă în fond.
Hotărârea va decide întotdeauna asupra cheltuielilor.
Hotărârea nu este prevăzută cu drept de apel.
Dacă renunţarea se face în apel, hotărârea primei instanţe va fi
anulată în tot sau parte, “în măsura renunţării”.
Spre deosebire de renunţarea la judecată, care este totală, renunţarea
la drept poate fi şi parţială (atunci când obiectul priveşte o cantitate ce poate fi
fragmentată).
157
E. Achiesarea.
Achiesarea presupune acceptarea pretenţiilor celeilalte părţi; ea este
necondiţionată. Aici judecata este fondată pe mărturisire – ca mijloc de probă.
Relativ la compatibilitatea cu căile de atac, aceasta ţine de interesul părţii.
Hotărârea care este rezultatul achiesării este o hotărâre de fond apelabilă
şi recurabilă.
Achiesarea poate să implice o renunţare la drept, poate însemna o
liberalitate, o iertare de datorie dar ea vine întotdeauna de la pârât.
În divorţ, în chestiunile în care părţile nu pot tranzacţiona (cele
privitoare la ordinea publică, la bunele moravuri) achiesarea nu este permisă.
F. Tranzacţia.
Este o instituţie bivalentă, aparţine dreptului civil şi drepului
procesual civil. Noţiunea este formalizată de C. civ. care o întrebuinţează şi cu
sensul de convenţie, de înţelegere, de contract şi cu cel de operaţiune, de
negocieri în vederea perfectări unui contract sau act juridic dar şi cu cel de
convenţie care preântâmpină un litigiu sau îi pune capăt.
Codul civil prevede tranzacţia în partea afectată obligaţiilor,
contractelor şi mai exact, între “Garanţii”, între “Amanet” şi “Privilegii şi
ipotecă”.
Acest plasament pare discutabil pentru că tranzacţia nu poate fi
considerată o garanţie pentru executarea obligaţiilor.
Tranzacţia este considerată un contract. Nu doar contract judiciar
(după unele opinii).Este acesta temei, sub raportul dreptului procesual civil, al
“hotărârii care consfinţeşte învoiala părţilor”.
Uzual, ea este denumită hotărâre de expedient.
Tranzacţia stinge procesul prin voinţa părţilor. Cod proc. civ.
consideră tranzacţia o modalitate de încheiere a litigiului care accelerează
judecata, de aceea este permisă preschimbarea termenului în vederea dării
tranzacţiei, primirea cererii pentru tranzacţie chiar de către un singur
judecător, este permisă darea ei la termenul preschimbat în camera de consiliu.
Deşi primită doar de un judecător, ea reclamă judecarea de un complet legal
compus.
Relativ la forma tranzacţiei, părţile au exerciţiul redactării ei. Este necesar, dar
numai la judecătorii, ca ea să fie prezentată oral în şedinţă, instanţa urmând a
158
face un proces - verbal în care să o cuprindă, proces - verbal, care, indiferent

de forma în care este preluată de la părţi, dispozitivul hotărârii.
Controlul, cenzura pe care judecătorii le pot face asupra

tranzacţiei.
Judecătorul trebuie să verifice dacă tranzacţia are forma cerută de
lege şi dacă îndeplineşte condiţiile de validitate a oricărui act juridic.
Judecătorii trebuie să caute în tranzacţii şi să ceară exprimări clare,
concrete şi eficiente. În tranzacţie pot însă figura obligaţii legate de executarea
tranzacţiei, ea fiind o finalitate “contra celui care nu se va ţinea de dânsa” –
art. 1708 C. civ.
Legea oferă şi câteva reguli de interpretare a tranzacţiei,
împrumutând din cele generale de interpretare a convenţiilor (ex. regula
privind interpretarea sistematică).
Hotărârea asupra tranzacţiei este neapelablă. Împotriva hotărârii de
expedient se poate exercita nici acţiune în nulitate “pentru eroarea asupra
persoanelor sau obiectului în proces” – art. 1712 C. civ.
Cu titlu de excepţie, se prevăd două cauze de nulitate:
a) Tranzacţia făcută pentru executarea unui titlu nul; legea permite
ca un titlu nul să fie renovat, însănătoşit printr-o tranzacţie (titlul aici
desemnează un act juridic).
Este nulă tranzacţia făcută pe documente dovedite ulterior ca fiind
false.
b) Alte două cazuri de nulitate nu sunt în realitate din domeniul
nulităţii actului juridic.
- tranzacţia care se referă la un proces care s-a terminat printr-o
sentinţă neapelabilă şi despre care părţile n-au avut cunoştinţă.
- situaţia în care părţile au convenit, fără a cunoaşte documente,
care, descoperite ulterior, fac tranzacţia inoperabilă.
C. civ. prevede şi că tranzacţia asupra unui drept de care nu putea
dispune una dintre părţi poate fi reputată ca nulă.
Se pune întrebarea dacă tranzacţia este sau nu atacabilă astzi,după
modificările intervenite în 1993, cu recurs?
La prima vedere, răspunsul este pozitiv pentru că exprimarea legii
trimite la aceasta - art. 299 C. proc. civ. -“hotărârile date fără drept de apel…
sunt supuse recursului”.
159
Soluţia este discutabilă. Nu se vede însă de ce să deschidem dreptul

de recurs împotriva unui contract judiciar.
G. Scoaterea de pe rol.
Cod. proc. civ. nu reglementează acest incident. Scoaterea de rol
este o dezinvestire a instanţei fără ca să se fi judecat ceva. Ea poate
interveni după mai multe termene de judecată.
Instanţa scoate cauza din gestiunea ei, actul fiind mai mult
unulbirocratic şi nu unul în considerarea puterii sale de a judeca
(judicium).
Scoaterea de pe rol poate fi rezultatul degrevării instanţei după
un alt incident (strămutarea).
Se procedează la aceasta şi atunci când instanţa este greşit investită,
ea nefiind competentă general să soluţioneze litigiul respectiv. În atare situaţie,
ea nu este în situaţia de a se dezînvesti prin declinarea de competenţă ci
constată că litigiul nu poate fi deferit nici jurisdicţiei ei, nici unei jurisdicţii
speciale. (ex. după o declinare de competenţă, litigiul îi este trimis, din eroare,
fiind chiar înregistrat).
HOTARÂREA JUDECĂTOREASCĂ
I. Închiderea dezbaterilor, deliberarea şi

pronunţarea hotărârii judecătoreşti.
160
De regulă, şedinţa de judecată are pe rolul completului ei, pe lista ei

de şedinţă, mai multe cauze, chiar de natură diferită (civilă, penală, proceduri
speciale).
După dezbaterea fiecărei cauze, indiferent că instanţa a antamat sau
n fondul, că au fost substanţiale sau superficiale, instanţa trebuie să le închidă
şi să se pronunţe. Această închidere a dezbaterilor într-o cauză trebuie marcată
de către judecătorul care conduce şedinţa. Marcarea aceasta se face, fie prin
fixarea unui nou termen de judecată, fie prin rămânerea în pronunţare.
Dezbaterile care premerg unei pronunţări se consemnează într-un act
de importanţă capitală atât pentru calitatea judecăţii cât şi pentru hotărârea
judecătorească, anume încheierea de şedinţă.
Acesta este un act de o mare greutate juridică. Încheierea trebuie să
cuprindă menţiuni privind: denumirea instanţei, numărul dosarului, completul
de judecată, prezenţa părţilor, dacă părţile au fost legal citate, dacă nu răspund
la apel. Trebuie deci să se facă menţiunile de natură să conducă la faptul că
instanţa a judecat în condiţii procedurale, cu o procedură completă.
În sens restrâns, procedura completă desemnată se referă doar la
îndeplinirea procedurii de citare. Însă, ea are în vedere şi compunerea instanţei
şi validitatea termenului, deci situarea instanţei în toate condiţiile de
regularitate pentru a putea face dezbateri.
Absenţa încheierii de şedinţă, tocmai datorită greutăţii ei juridice
duce la nulitatea hotărârii.
Trebuie să facem distincţia între închiderea dezbaterilor într-o cauză
relativ la o şedinţă de judecată (timp procesual desemnat prin formule de
genul:“cauza s-a strigat”, “cauza s-a luat”) şi închiderea dezbaterilor relativ la
întreaga judecată a cauzei şi care premerge acordarea cuvântului pentru
concluzii.
Totodată trebuie a se face distincţia între aceste două momente şi
ridicarea şedinţei de judecată.
Când într-o şedinţă se termină dezbaterile într-o cauză, dacă ea n-a
rămas în pronunţare, instanţa nu şi-a propus să se dezinvestească, instanţa ar
mai putea în anumite condiţii, să reia cauza, dacă sunt condiţii procedurale.
Când cauza a fost lăsată în deliberare pentru pronunţare, judecătorul
nu mai poate reveni decât printr-o încheiere specială de repunere pe rol, pentru
că s-au luat concluziile părţilor. În situaţia în care s-a ridicat şedinţa de
judecată, judecătorul nu mai este judecător cu privire la cauzele pe care le-a
161
avut pe rol. El nu mai poate oficia dezbateri în cauză, nu mai poate implica
părţile.Tot ceea ce mai poate primi de la părţi sunt notele/concluziile scrise.
Încheierea de şedinţă
Aceasta are aceleaşi trei componente structurale, ca şi hotărârea:
preambul, considerente şi dispozitiv. Prin ea instanţa se pronunţă asupra
tuturor chestiunilor deduse judecăţii, unele de mare greutate juridică (ex.
respingerea unei excepţii, asupra probelor).Unele încheieri de şedinţă sunt
definitorii şi chiar întrevăd soluţia.
După eficacitatea lor încheierile de şedinţă sunt de două feluri:
a) premergătoare, preparatorii;
b) interlocutorii.
a) Încheierile preparatorii cuprind decizii, dispoziţii asupra cărora

instanţa ar putea reveni, sunt deci reformabile cât durează judecata, ele nu
leagă instanţa.
b) Cele interlocutorii leagă instanţa, ele au efectul de dezinvestire
dar numai în raport cu chestiunea judecată, nu şi cu cauză în întregul
ei.Acestea de regulă, sunt cele prin care se resping excepţii care interesează
investirea instanţei, obligaţia de a judeca.
Faza concluziilor
În limbaj comun, se utilizează expresia “a trage concluzii”. În
procedură însă, punerea concluziilor este un act procedural. O parte poate
pune oral concluzii, fiind prezentă, poate să pună în scris, nefiind prezentă sau
poate să se dezintereseze de cauză ori să refuze să pună concluzii.
Momentul punerii concluziilor urmează după o “pronunţare”
formală a instanţei prin care se consideră epuizate toate dezbaterile,
examinările, împrejurările, elementele care au relevanţă, eficienţă pentru
corecta şi justa soluţionare a cauzei.
Textul corespunzător este art. 150 C. proc. civ. “Când instanţa se va
socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise”.
162
Este momentul la care avocaţii se exprimă, cerând “cuvântul în

fond” iar judecătorii îl acordă.
Momentul închiderii dezbaterilor poate însemna şi maturizarea
litigiului pentru concluzii dar şi terminarea judecăţii în şedinţa publică a acelei
cauze.
Punerea concluziilor se poate face oral (regula) şi instanţa nu poate
sub nici un chip să refuze să ia concluziile orale.
Judecătorul poate da cuvântul în replică, în duplică. El poate atrage
atenţia părţilor să se refere la obiectul litigiului, poate limita timpul pentru
expunerea concluziilor.Instanţa poate să ceară părţilor să depună şi concluzii
scrise. Aceste concluzii, “prescurtări scrise”, (art. 146 C. proc. civ.) vor fi
semnate de părţi şi înregistrate şi nu vor face decât un rezumat al concluziilor
orale. Aceste concluzii scrise ale susţinerilor orale pot fi rezultatul îndatorării
părţilor de către instanţă sau pot fi formulate şi depune şi fără solicitarea
instanţei.
Trebuie precizat că grefa este obligată să elibereze copii de pe
încheierile de şedinţă, de pe minută şi de pe alte piese ale dosarului. Dacă au
fost dezbateri secrete, se cere aprobarea preşedintelui când copiile se cer de pe
încheiere, expertiză, declararea de martori. Se poate cere stenografierea
dezbaterilor în total sau în parte.Copia de pe minută este esenţială, când există
bănuieli de inconsecvenţă a judecătorului.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti

Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti se vădesc a fi cele
mai confidente momente ale judecăţii, cele mai intime şi care marchează
manifestarea cea mai directă a puterii de judecată a judecătorului (a lui
judicium).
Instanţa trebuie să delibereze fără participarea nimănui.Este
momentul la care independenţa judecătorului trebuie să fie cel mai bine
ilustrată.
Codul a conceput şi un loc cu o anumită sacralitate pentru acest
moment – camera de consiliu.Chiar dacă nu este marcat însă, judecătorul
trebuie să aibă posibilitatea reală de ”a se izola ” pentru a elabora hotărârea.
Camera de consiliu este denumirea generică pentru, de regulă, birourile
judecătorilor.
Dacă judecătorii constată că au rămas lucruri relevante nelămurite,
ei pot repune cauza pe rol, printr-o încheiere motivată.
163
Codul prevede câteva reguli pentru deliberare; ele interesează mai

ales completele colegiale.
1. art. 256 C. proc. civ. – “după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii
chibzuiesc în secret, fie în camera de consiliu”.
După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor începând
cu cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă.
2. Hotărârea se dă cu majoritate simplă (la completele de recurs,
soluţia este simplă).
Judecătorii sunt egali în părerile lor.
Dacă, datorită compunerii completului, nu se poate realiza
majoritatea, judecarea cauzei va fi reluată în complet de divergenţă, în aceeaşi
zi sau, dacă nu este posibil, în următoarele 5 zile.
La instanţele de fond, părerile trebuie motivate înainte de reluarea
judecăţii. Părţile vor cunoaşte părerile judecătorilor.
Divergenţa se poate judeca în aceeaşi zi, dar nu este obligatoriu.
Această reluare a judecăţii în complet de divergenţă priveşte doar punctele în
divergenţă.
Dacă, după judecarea în complet de divergenţă, apar mai mult de
două păreri, judecătorii ale căror păreri sunt apropiate trebuie să se unească
într-o singură părere ( art. 257 alin. 3 C. proc. civ.).
Divergenţa poate să privească şi alte puncte de judecată,
premergător deliberării pentru pronunţarea hotărârii (ex. divergenţa asupra
unei excepţii), caz în care divergenţa va fi rezolvată asupra excepţiei după
care completul va continua judecata).
Judecătorii pot reveni asupra părerii lor, care a ocazionat divergenţa.
După ce s-a realizat majoritatea, rezultatul deliberat trebuie să se
constituie într-o minută, care nu este altceva decât o consemnare a
dispozitivului; minuta trebuie scrisă, ea se mai numeşte şi hotărâre pe scurt.
Această hotărâre pe scurt este pronunţată în şedinţă “chiar în lipsa
părţilor”.
Dispozitivul hotărârii trebuie consemnat într-un registru special,
care poartă denumirea de condică de şedinţă. Uzual, aceasta, instanţa de
recurs, mai ales, este ţinută pe: complete, şedinţe, feluri de cauze. La
instanţele de apel / recurs sunt condici pentru fonduri, şi apeluri, pentru
recursuri, pe feluri de cauze, de asemenea.
164
Instanţa poate să amâne pronunţarea, dacă nu o poate da fie din lipsă

de timp, fie din motive legate de complexitatea cauzei. Amânarea poate fi
pentru cel mult 7 zile. Ea trebuie adusă la cunoştinţă părţilor.
Judecătorul care până la pronunţare este mutat de la instanţa
respectivă, rămâne competent să se pronunţe.
Formarea hotărârii.
Aceasta presupune momentul procesual la care hotărârea devine o
entitate juridică. Potrivit concepţiei codului, acest moment este acela al
pronunţării în şedinţă; aceasta se face în ziua judecăţii sau, dacă a pronunţarea
a fost amânată, în ziua stabilită.
Dacă nu sunt scrise minuta sau dispozitivul în dosar, dacă avem un
fals, dacă minuta este scrisă dar nu a fost pronunţată în şedinţă, momentul
formării este în aceste cazuri momentul trecerii în condica de şedinţă.
Formarea hotărârii ţine esenţialmente de publicitate. Altfel, ea este o
chestiune provizorie.Acesta este şi momentul dezinvestirii totale a instanţei.
Din acest moment judecătorii nu mia pot reveni asupra părerilor lor (art. 258
alin. 3 C. proc. civ.).
II. Hotărârea judecătorească. Note generale.

Hotărârea judecătorească este cel mai important act procesual,
raţiunea unei proceduri jurisdicţionale şi totodată modalitatea de verificare a
interesului părţilor.
După încheierea dezbaterilor, instanţa ia concluziile părţilor şi
rămâne în deliberare. Deliberarea este o acţiune confidenţială şi se realizează
în prezenţa tuturor membrilor completului de judecată, soluţia fiind rezultatul
unei majorităţi. Când datorită compunerii completului de judecată această
majoritate nu se poate întruni, instanţa va trebui să instituie un complet de
divergenţă, care să reia dezbaterile.
După ce judecătorii stabilesc soluţia, aceasta trebuie consemnată ca
o „hotărâre pe scurt”. Hotărârea astfel pronunţată şi consemnată se numeşte
minută.
Ea se trece pe faţa/verso-ul hotărârii, pe cerere sau pe o coală
separată care se coase la dosar.
165
În materie civilă aceasta se semnează, sub pedeapsa nulităţii, şi de

către grefier. În materie penală, ea trebuie semnată doar de către judecător.
Pronunţarea poate fi amânată 7 zile în materie civilă şi 20 în materie
penală; depăşirea acestui termen nu afectează validitatea hotărârii.
Dacă în cursul deliberării se contată că anumite aspecte cu relevanţă
pentru calitatea soluţiei nu sunt suficient lămurite, dacă sunt vicii ale actelor
procesuale, instanţa poate dispune motivat repunerea pe rol.
III. Nomenclatorul hotărârilor.

Potrivit art. 255 C. proc. civ., hotărârile prin care se rezolvă fondul
cauzei în primă instanţă se numesc “sentinţe” iar hotărârile prin care se
soluţioează apelul, recursul, precum şi recursul în interesul legii ori în anulare
se numesc “decizii”. Toate celelalte hotărâri date de instanţă în cursul judecăţii
se numesc “încheieri”.
Textul este inexact şi incomplet pentru că toate hotărârile care
dezinvestesc se numesc sentinţe şi nu doar cele care rezolvă fondul pricinii.
Textul este incomplet pentru şi pentru aceea că şi hotărârile date în
alte căi de atac, decât cele ordinare, se numesc decizii (ex. cele date în
contestaţie în anulare, în revizuire se numesc decizii).
Tocmai de aceea, considerăm că o variantă corectă de formulare ar
fi :Hotărârile care dezinvestesc prima instanţă se numesc sentinţe iar hotărârile
date în căi de atac se numesc decizii.
Textul este inexact şi în alin. 2; în realitate, codul înţelege prin
hotărâre actul procesual şi jurisdicţional prin care se dezinvesteşte instanţa.
Încheierile nu dezinvestesc instanţa, chiar dacă prin ele se fac adevărate
judecăţi. (ex. o încheiere de respingere a excepţiei de prescripţie extinctivă,de
autoritate de lucru judecat, de de necompetenţă). În sens larg, încheierile, aşa
cum rezultă dintr-un alt text – art. 147 C. proc. civ. – sunt cele care
consemnează “dezbaterile de şedinţă”.
Deosebit de aceste denumiri care alcătuiesc un nomenclator legal al
hotărârilor, codul prevede şi practica utilizează şi alte denumiri (ex.ordonanţa
de adjudecare provizorie sau definitivă). Apoi, încheierea de admitere în
principiu la partajul judiciar, de pildă, este o veritabilă hotărâre.

 IV. Clasificarea hotărârilor.

166
 I. După gradul de evocare a fondului, se disting:

 a) hotărâri care evocă integral fondul- acestea formează
majoritatea.
b) hotărâri care evocă parţial ori incidental fondul- sunt cele
care rezolvă doar unel edin capetele de cerere;
c) hotărâri care nu evocă fondul- sunt cele care dezinvestesc
instanţa doar pe cale incidentală.
 Interesul pentru clasificare rezidă privitor la unele dintre efectele
hotărârii. Cele care evocă integral fondul produc, de regulă,
autoritatea de lucru judecat şi efect executoriu. De asemeanea, au
efect şi privitor la prescripţia extinctivă, a executării silite.

 II. După măsura în care rezolvă obiectul litigiului, se

disting:
a) hotărâri integrale- cele care rezolvă, printr-un singur act
procesual, întreg litigiul;
b) hotărâri parţiale - cele care se pronunţă numai asupra
petenţilor recunoscute de către pârât şi doar la cererea reclamantului.
 La hotărârile integrale, există un singur act, o singură
hotărâre. La hotărârile parţiale, instanţa se pronunţă prin două
hotărâri. Hotărârile parţiale au acelaşi regim ca şi hotărârea integrală
şi aceleaşi efecte.
 Interesul clasificării rezidă în ceea ce priveşte căile de
atac, care vor curge separat pentru hotărârea parţială şi pentru
hotărârea finală şi prescripţia executării silite, care şi ea curge deosebit
pentru fiecare hotărâre.

 III. După prezenţa efectului executoriu, se disting:
a) hotărâri susceptibile de executare;
b) hotărâri nesusceptibile de executare. Nu se produce prin
acestea o condamnare, nu se constituie o creanţă urmăribilă.
Interesul clasificării priveşte efectul executoriu, prescripţia
executării silite şi privitor la mijloacele de constrângere a debitorului;de
asemenea, relativ la calea de atac a contestaţiei în anulare, aceasta se poate
introduce în 15 zile de la ultimul act de executare; cele nesusceptibile de
executare sunt prevăzute cu un termen de 1 an de la data la care hotărârea
a rămas irevocabilă.
167
Execuţia vremelnică.
 După înzestrarea hotărârilor cu efect executoriu, acesta
se împart în:
a) hotărâri cu executare vremelnică sau provizorie;
b) hotărâri cu executare condiţionată de caracterul definitiv.
Pentru raţiuni care ţin de natura hotărârii, de securitate socială, de
morală publică, legea prevede posibilitatea ca instanţa să acorde executare
provizorie, fixând expres cazurile în care hotărârea se bucură de executare
provizorie iar, în unele materii, atribuie hotărârii, de regulă condiţionat de o
somaţie, acest caracter executoriu.
Execuţia provizorie judecătorească poate fi acordată în hotărârile
privitoare la bunuri, motivat de:
- oportunitatea acestei execuţii cumulată cu temeinicia vădită a
dreptului;
- starea de insolvabilitate a debitorului sau de pericolul vădit de
întârziere din paartea acestuia.
Executarea vremelnică se acordă la cerere, prin excepţie de la
caaracterul scris al procedurii, legea permite ca ea să fie făcută şi verbal în
instanţă până la închiderea dezbaterilor. Ea poate fi făcută şi în instanţa de
apel.
Legea interzice acordarea executării vremelnice, când este caz de
strămutare şi desfiinţare de edificii cu aşezare fixă (ex. construcţii, plantaaţii,
alte lucrări). Este, de asemenea, interzisă în caz de intabulare sau radiere în
cartea funciaară.
Executarea vremelnică poate fi suspendată de instanţa de apel, cu
sau fără cauţiune şi chiar înainte de sosirea dosarului.
Hotărâri executorii de drept.
Sunt executorii de drept, hotărârile prin care se dispune plata
salariilor, a despăgubirilor pentru accidente de muncă, rente sau pensii
alimentare, reparaţii grabnice, cele privind la punere/ridicare de peceţi,
facere de inventare, cele privitoare la posesie şi hotărârile parţiale.
Termenul de graţie
Potrivit art. 202 C. proc. civ., “judecătorul poate da motivat un
termen pentru executarea hotărârii”. Relativ la acest termen, codul nu-l
îngăduie pentru debitorul ale cărui bunuri sunt deja urmărite de un alt
168
creditor care este în stare de faliment sau care se află într-o stare de
insolvabilitate notorie ori cel care s-a arătat neserios în garanţiile date (ex.
le-a micşorat ori nu le-a mai constituit).
V. Îndreptarea, lămurirea şi completarea

hotărârii judecătoreşti.

 Sunt acestea trei acte şi operaţiuni procedurale prin

care se realizează perfecţionarea hotărârii prin intervenţii asupra
textului dispozitivului, care, pe de o parte, nu implică o rejudecare
asupra a ceea ce s-a hotărât şi, pe de altă parte, înseamnă o evitare a
utilizării unor căi de atac şi deci o îmbunătăţire a economiei
procesului. Lămurirea şi completarea hotărârii sunt operaţiuni inovate
, în mod inspirat, de O.U.G. nr.138/2000, ele fiind deferite până la
aceasta unor alte proceduri.

a) Îndreptarea hotărârii.
 Aceasta priveşte erori sau omisiuni cu privire la elemente care au
scăpat judecătorilor, fără să fi făcut obiect de dezbatere, de examinare,
de judecată: numele, calitatea părţilor, erori de calcul evidente. Sunt şi
alte erori materiale: domiciliul, sediul, elemente de identificare a unui
bun disputat în cauză.
 Ceea ce este esenţial pentru a se proceda la această operaţiune este
ca îndreptările făcute să nu poarte asupra unor chestiuni care au făcut
obiect de controversă sau care, îndreptate, ar altera soluţia.
 Această operaţiune se face la cerere sau din oficiu. Instanţa se va
pronunţa prin încheiere, în camera de consiliu; citarea este facultativă.
Încheierea pronunţată este atacabilă cu aceeaşi cale de atac prevăzută
pentru hotărârea îndreptată.

b) Lămurirea hotărârii.
 Este operaţiunea prevăzută pentru ipoteza în care înţelesul,
întinderea sau aplicarea dispoziţiilor hotărârii reclamă lămuriri. Este
vorba de o confuzie, de o neclaritate dispoziţiilor ei, de o calificare
incompletă. Această operaşiune mai poate fi făcută şi pentru
169
înlăturarea unor dispoziţii potrivnice, Acestea sunt cele care nu se pot

concilia.
 O atare operaţiune era deferită înainte de modificarea din 2000
unui fel de contestaţie la executare – contestaţia la titlu.
 Termenul pentru lămurirea hotărârii este cel cerut pentru
declararea apelului sau a recursului, după caz.
 Cererea va fi soluţionată printr-o încheiere, în procedură de
urgenţă, dată în camera de consiliu, cui citarea părţilor.

c) Completarea hotărârii.
 Este opraţiunea prevăzută pentru omisiunea instanţei de a se
pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, asupra
unei cereri conexe sau incidentale.
 Cererea poate fi formulată în termenul de apel sau de recurs iar în
cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de
15 zile de la pronunţare (sunt acestea hotărârile instanţei de recurs
cxare rejudecă ea fondul după casare).Se au deci în vedere hotărârile
irevocabile.
 Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, instanţa însă
pronunţând de această dată o hotărâre.
 Noul text a prevăzut utilizarea acestei proceduri şi pentru
omisiunea de rezolvarea a cererilor martorilor, experţilor,
traducătorilor sau a avocaţilor cu privire la drepturile lor.
 Calea de atac pentru această hotărâre este aceeaşi cu cea prevăzută
pentru hotărârea completată.

VI. Efectele hotărârii judecătoreşti.

Relativ la numărul lor doctrina nu se exprimă unitar, unele dintre
păreri opinând că unele efecte sunt doar însuşiri, calităţi ale hotărârii
judecătoreşti. Majoritatea însă se opreşte la un inventar al efectelor hotărârii
judecătoreşti, reunind următoarele:
1. Efectul de dezinvestire.
2. Calificarea hotărârii ca act autentic.
3. Deschiderea dreptului la o cale de atac.
4. Efectul declarativ în principiu.
5. Efectul privitor la prescripţia extinctivă.
170
6. Efectul executoriu.
7. Efectul autorităţii de lucru judecat.
1. Efectul de dezinvestire
 Este enunţat de art. 258 alin. 3 C. proc. civ. “După
pronunţarea hotărârii, nici un judecător nu poate reveni asupra
părerii sale”. Într-o exprimare plastică, judecătorul care s-a pronunţat,
încetează a mai fi judecător în acea cauză, pentru că semel lata
sententia judex, dessinit esse judex .
Acest efect se pune în legătură şi cu înţelesul noţiunii de greşeală
materială.
Judecătorul se dezinvesteşte în momentul în care se spune că s-a
format hotărârea, a devenit o realitate juridică – scrierea dispozitivului în
dosar, aducerea lui la cunoştinţă părţilor sau pronunţarea, de regulă, în şedinţă
publică şi consemnarea în registrul special.
2. Calificarea hotărârii ca act autentic.

O hotărâre judecătorească acoperă cel mai deplin înţelesul noţiunii
de act autentic, în sensul art. 1171 Cod civ.
Este în acelaşi timp actul autentic cel mai rezistent, care se conservă
cel mai bine. Unele din menţiunile unei hotărâri judecătoreşti au valoarea
celor dintr-un act autentic, chiar dacă hotărârea este anulată sau desfiinţată. În
cazul unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea invalidare nu produce conversia
înscrisului autentic în înscris sub semnătură privată.
3. Deschiderea dreptului la o cale de atac.

Este aceasta consecinţa regulii potrivit căreia astăşi nici o hotărâre
de primă instanţă nu este inatacabilă. Este valabil şi pentru hotărârile de apel,
nu numai pentru cele de primă instanţă.
Astăzi doar excepţional şi fără semnificaţioe mai sunt hotărâri
pronunţate în primă şi ultimă instanţă, de regulă date în căi de control
judecătoresc.
4. Efectul declarativ în principiu
171
În principiu, hotărârea dispune asupra unei situaţii juridice trecute, o

faptă praeterita; ea reglementează adevărul din acea hotărâre, care radiază la
timpul istoric la care s-a produs faptul în judecată.
Aceasta nu trebuie înţeleasă ca o retroactivitate a legii.
Sunt şi hotărâri compozite: au efecte declarative, constitutive sau
care n-au efect declarativ.
5. Efectul privitor la prescripţia extinctivă

Efectul intreruptiv de prescripţie a cererii de chemare în judecată –
art. 16 lit. b Decret nr. 167/1958 – fie este realizat dacă acţiunea este admisă,
fie este pierdut dacă acţiunea este respinsă, dacă este anulată, dacă este
perimată ori dacă a fost retrasă.
Drept consecinţă, o a doua acţiune ar mai fi eficientă după
pronunţarea hotărârii ori după rămânerea irevocabilă a acesteia, dacă termenul
de prescripţie nu s-a epuizat.
De la momentul la care hotărârea a rămas irevocabilă şi dacă este
susceptibilă de executare, începe să curgă o aaltă prescripţie, cea a executării.
Aacest termen nu curge de la data la care hotărârea rămâne executorie ci de la
data la care rămâne irevocabilă pentru că, în prezent, hotărârile legate de calea
de atac a apelului şi hotărârile pronunţate în apel au caracter executoriu.
Instanţa de recurs poate însă, motivat, să suspende executarea
hotărârii. Această facultate a hotărârii de apel nu înseamnă însă şi obligaţia
părţii care a câştigat de a fi activă în executarea hotărârii. Această obligaţie
apare după ce hotărârea a devenit irevocabilă.
6. Efectul executoriu al hotărârii judecătoreşti.

Hotărârea judecătorească este un act de autentificare juridică; ea se
dă în temeiul lui judicium (puterea de judecată a magistratului) şi beneficiază
de imperium (puterea de a fi pusă în executare, sub garanţia constrângerii
statale) .
Dacă nu ar exista acest efect, hotărârea nu ar fi un act cu forţă
juridică. Acest efect, alături de autoritatea de lucru judecat, reprezintă raţiunea
şi motivaţia apelului la justiţie.
Momentul dobândirii efectului executoriu.
 Regula este că hotărârile pronunţate în apel sau legate
de calea de atac a apelului au efect executoriu de la data pronunţării
lor. Nu trebuie însă confundată hotărârea dată, pronunţată în apel, cu
172
hotărârea care se execută. Aceasta din urmă este aceea care antamează
fondul. Hotărârea de apel îi dă acesteia efectul executoriu, dar cea care
se execută este cea dintâi.
 Această distincţie permite şi identificarea instanţei de
executare.
 Este posibil însă ca hotărârea de apel să antameze
fondul. Instanţa de apel poate schimba în tot sau în parte hotărârea de
fond, poate să admită acţiunea doar în parte după ce fusese admisă
integral în această situaţie. Hotărârea care se execută este hotărârea de
apel însă instanţa de executare este tot prima instanţă. Instanţa de apel
apare aici doar ca a doua instanţă de fond.
 Nu înseamnă însă că hotărârile tribunalului, care se
pronunţă în apel, în principal, nu vor fi executate de către această
instanţă. Acest lucru este obligatoriu când tribunalul a fost prima
instanţă.
7. Efectul autorităţii de lucru judecat.

Este acesta efectul cel mai de preţ al unei hotărâri judecătoreşti,
este efectul cel mai plin, cu cea mai mare greutate şi forţă juridică.
C. proc. civ., deşi are o subdiviziune intitulată “Excepţii de
procedură şi executare de lucru judecat” nu dedică aceastuia decât un text-
art. 166- potrivit cu care “excepţia puterii lucrului judecat se poate ridica, de
părţi sau de judecător, chiar înaintea instanţelor de recurs”.
Acest efect este desemnat prin adagiul “res judicata pro veritate
probateur/accipitur”, care, într-o traducere liberă, înseamnă “lucrul judecat
este adevăr pentru totdeauna”.
Definiţia legală – art. 1201 C. civ. – “Este lucru judecat, atunci
când a doua cerere în judecată are acest obiect, este întemeiată pe aceeaşi
cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor în aceeaşi
calitate”. C.civ. defineşte lucrul judecat la materia probaţiunii obligaţiilor şi a
plăţii întrucât el califică autoritatea de lucru judecat drept o prezumţie legală,
absolută, irefragabilă.
Atribuirea acestui efect hotărârii este finalul unui proces îndelungat.
Se consideră că, în dreptul roman, efectul extinctiv al lui litis contestatio a
consacrat şi prefigurat pentru prima dată acest efect. A fost un proces de
maturizare, încheiat cu o opţiune dramatică, de o gravitate deosebită pentru
legiuitor. Aceasta pentru că acest efect este recunoscut în mod neutru oricărei
173
hotărâri judecătoreşti care antamează sau evocă fondul; este o recunoaştere

neutră pentru că el poate fi atribuit şi unei hotărâri injuste, inechitabile, şi
pentru că, în temeiul lui, se refuză orice posibilitate de remediere, de reparaţie
a unei judecăţi nedrepte.
Din această perspectivă, nu este greşit să se spună că autoritatea de
lucru judecat (ca toate prezumţiile legale, dealtfel) este o ficţiune de drept, o
opţiune a legiuitorului pentru o situaţie, pentru un principiu care dă
regularitate, consistenţă, stabilitate ordinii sociale, care alimentează ordinea
de drept. Justiţia trebuie să dea o soluţie, o hotărâre, menită să instituie
“pacea” chiar şi pentru acela care este nemultumit.
Relativ la axiologia şi funcţionalitatea acestui efect, în concepţia
legii, el este în egală măsură un mijloc de apărare, o excepţie, un incident de o
deosebită eficienţă şi un mijloc de dovadă.
Sub raport practic, efectul este în egală măsură negativ (extinctiv) şi
pozitiv (creator). Negativ, pentru că acest efect stinge, lichidează un litigiu,
forţează un diferend să îşi asume pentru totdeauna calificarea, dezlegarea,
înfăţişarea pe care le-a dat-o hotărârea. Se neagă deci posibilitatea de a se
relua chestiunea litigioasă într-un nou proces. Relativ la latura pozitivă,
efectul autorităţii de lucru judecat induce în câmpul juridic acel lucru judecat
ca un adevăr etern, o entitate juridică indiscutabilă, intratabilă.
Caracterele autorităţii de lucru judecat.

Efectul autorităţii de lucru judecat presupune două caractere
esenţiale: exclusivitatea şi incontestabilitatea.
1. Excusivitatea – în sensul că numai hotărârea judecătorească
defineşte acest efect, îl formează; nu există alte acte juridice care să participe
la stabilirea conţinutului său.
2. Incontestabilitatea – în sensul că nu se mai poate permite ca el să
fie contrazis de o altă hotărâre; această incontestabilitate este subliniată de
unul dintre motivele de revizuire20.
Elementele lucrului judecat

Lucrul judecat se verifică într-o triplă identitate: părţi, obiect şi
cauză.
A. Identitatea de părţi.
20
Este motivul 7 de revizuire privind contrarietatea de hotărâri.
174
Acest element are în vedere o identitate şi o calitate juridică a

părţilor; se includ aici şi succesiunea procesuală şi calitatea procesuală (ex.
există identitate de părţi, când copilul care apare în proces ulterior este
suscesorul tatălui din procesul anterior, cu condiţia să se afle pe poziţia
procesuală a acestuia din urmă).
Nu are relevanţă faptul că în prima cauză a figurat un mandatar.
Succesiunea legală contractuală la o anumită poziţie juridică nu poate învinge
autoritatea de lucru judecat (ex. cumpărătorul va suporta efectele lucrului
judecat care surprinde pe vânzător pe poziţia aceleiaşi pretenţii).
B. Identitatea de obiect.
Obiectul este ceea ce se pretinde, ceea ce se supune judecăţii, este
ceea ce a format element de examinare pentru instanţă şi pentru hotărârea pe
care a pronunţat-o. În cursul litigiului, obiectul suferă anumite variaţii.
Obiectul se localizează în hotărâre, în dispozitiv. Motivele de fapt şi
de drept ale hotărârii completează dispozitivul, deşi această identitate trebuie
extrasă neapărat din dispozitiv.
C. Identitatea de cauză
Cauza litigiului este altceva decât cauza actului juridic. Aceasta din
urmă este o causa debendi, spre deosebire de prima, care este o causa petendi.
În procedură cauza este fundamentarea petenţiei, a cererii în
judecată, motivul de drept. Nu se confundă aceasta însă cu textul de lege,
pentru că dreptul la acţiune nu este condiţionat de prevederea legală a
acţiunii.
Fundamentarea legală, juridică a dreptului este ceea ce justifică
pretenţia ca raţiune juridică (ex. răspunderea pentru neexecutarea unei
obligaţii nu este cauzată, fundamentată de art. 1073 şi urm. din C. civ. ci de
dreptul de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, dreptul la o executare
întocmai a creanţei din contract; o acţiune de răspundere dintr-un delict civil
nu are drept cauză art. 998-999 C.civ. ci dreptul la o reparaţie).
Unele cereri în justiţie însă, care sunt contra autorităţii, contra unor
acte de drept public au nevoie de o recunoaştere într-un text de lege.Pentru a
putea verifica autoritatea de lucru judecat, analiza celor trei elemente trebuie
făcută în egală măsură separat şi conjugat pentru că obiectul şi cauza
formează raportul juridic – eadem questio.
175
Datorită evoluţiei gândirii juridice, a creşterii abilităţilor juriştilor,

verificarea lucrului judecat trebuie făcută astăzi în prezenţa unor adevărate
criterii suplimentare. Altfel spus, dacă senzaţia de lucru judecat persistă, deşi
concluzia nu poate fi trasă pe verificarea triplei identităţi, atunci trebuie
utilizate şi alte criterii : mijloacele folosite (apărări, susţineri) de părţi, scopul
urmărit, dacă se ajunge la acelaşi rezultat, contrazicerea între două hotărâri.
CĂILE DE ATAC
I. Noţiuni generale.
Căile de atac sunt expresia unui principiu constituţional, potrivit cu care “orice hotărâre
jurisdicţională (cu deosebire cele ale justiţiei), este prevăzută cu o cale de atac”. Fără existenţa căilor de atac
justiţia n-ar fi decât expresia unei autorităţi rigide, inflexibile, care ar provoca o adevărată autarhie. Este
acesta rezultatul unui proces de gândire îndelungat.
S-a statuat că justiţia trebuie şi poate să-şi îndrepte greşelile în sistemul său şi să poată fi controlate
actele autorităţii executive.
Prin definiţie, calea de atac desemnează mijlocul şi actul procesual

complex prin care o hotărâre este reexaminată, controlată privitor la
regularitatea, temeinicia (conformitatea cu faptele probate în cauză) şi la
legalitatea ei (conformitatea cu dispoziţiile legii aplicabile în conflictul,
situaţia litigioasă în care se află părţile).
176
 Dintr-o altă perspectivă, relativ la exerciţiul autorităţii publice, căile de

atac sunt mijloacele proprii unei jurisdicţii de a controla, a reexamina, a
rejudeca ceea ce a făcut deja obiectul unei judecăţi.
În ce priveşte această aptitudine a instanţelor judecătoreşti, a justiţiei

de a reexamina o hotărâre jurisdicţională, se face o distincţie între : controlul
judecătoresc şi controlul judiciar.
I. Cât priveşte controlul judecătoresc, acesta are în vedere
aptitudinea generală a instanţelor judecătoreşti nu doar de a judeca orice litigiu
nedat în competenţa unei alte jurisdicţii dar şi că instanţele judecătoreşti au
întotdeauna abilitarea de a controla calitatea soluţiei, hotărârii date în
jurisdicţiile speciale.
II. Controlul judiciar este un control intern, spre deosebire de cel
judecătoresc, exercitat asupra soluţiilor altor jurisdicţii. Controlul judiciar
priveşte hotărârile instanţelor judecătoreşti care pot face obiectul unei
reexaminări, unei cenzuri din partea unei alte instanţe judecătoreşti superioare
în grad celei care a pronunţat hotărârea controlată. Din punct de.vedere
constituţional, politic, autoritatea judecătorească este singura care admite
practic un control, de regulă, la cererea părţii nemulţumite asupra actelor
elaborate de entităţile ei.
II. Reguli comune privind căile de atac.

Acestea se circumscriu celor două tipuri de control analizate ma
devreme. Astfel:
Relativ la controlul judecătoresc.
a) în prezent, nu mai există act jurisdicţional care să nu cadă sub
cenzura instanţelor judecătoreşti; nu mai există jurisdicţii speciale închise,
autonome. Existenţa unor jurisdicţii profesionale, obşteşti care nu stau sub
controlul justiţiei (Ex. cele care privesc anumite profesii- agenţii de bursă,
practicanţii unor sporturi) se justifică prin aceea că nu promovează o

excepţie pentru că ele nu dau eficienţă unor norme juridice.
În prezent toate jurisdicţiile profesiilor liberale (Ex. avocaţi, notari)
cad sub controlul instanţelor judecătoreşti.
177
b) regula privind controlul judecătoresc ca prim şi ultim grad de

jurisdicţie. Cu unele excepţii (în materie fiscală), instanţele judecătoreşti se
pronunţă în acest control în primă şi ultimă instanţă.
Relativ la controlul judiciar.
a) în prezent, nu mai există hotărâre judecătorească nesupusă
vreunei căi de atac . Până la Legea 59 din 1993, când sistemul căilor de atac
a fost restructurat în mod substanţial, existau hotărâri judecătoreşti care nu
puteau fi atacate pe căi ordinare (Ex. în materie contravenţională,
judecătoria se pronunţa în primă şi ultimă instanţă; de asemenea, în materia
unor litigii de muncă de mică valoare).
b) exercitarea unei căi de atac este o chestiune de ordine publică;
deci, ea este recunoscută şi acordată doar în puterea legii.
Judecătorul nu va putea nici să acorde o cale de atac neautorizată de
lege, nici să o suprime. De aceea dreptul la o cale de atac este un drept stabilit
de lege, el nu se poate câştiga prin prestaţia avocatului. Omisiunea menţionării
căii de atac în hotărâre sau menţionarea unei căi de atac neautorizate de lege,
nici nu lipseşte, nici nu oferă calea de atac corespunzătoare.
c) ierarhia căilor de atac are caracter absolut; nu poate fi utilizată o
cale de atac de grad superior, nu pot fi surmontate sau omise căi de atac. Chiar
dacă astăzi sunt prevăzute două căi ordinare de atac (apelul şi recursul),
recursul nu se poate exercita, dacă nu s-a pronunţat apelul; fac excepţie doar
situaţiile în care se prevede doar recursul.
d) părţii care a exercitat o cale de atac nu i se poate înrăutăţi situaţia

în propria cale de atac. Este aceasta exprimarea principiului “non reformatio
in pejus”.
Surprinzător, în materie civilă acest principiu nu este consacrat
normativ dar este la fel de solid ca şi în materie penală, unde se bucură de
consacrare in terminis.
e) apelul este calea ordinară de atac. O hotărâre care nu este
prevăzută cu drept de apel, este recurabilă. Practic, când legea spune că o
hotărâre se dă fără drept de apel, nu trebuie înţeles că aceasta este lipsită de
orice cale de atac, ea este prevăzută implicit cu recurs.
III. Tabloul căilor de atac.
178
Pentru a realiza o expunere clară şi completă a tabloului căilor de

atac, este necesară o clasificare a acestora după câteva criterii:
I. După condiţiile în care pot fi exercitate:

A . Căi de atac ordinare – aflate la îndemâna părţii nemulţumite de
hotărârea atacată.Sunt acestea apelul şi recursul; potrivit modificării aduse
prin O.U.G. nr. 138/2000, recursul este astăzi calificat o cale extraordinară,
deşi condiţiile de exercitare nu au fost modificate substanţial.
B. Căi de atac extraordinare – aflate la îndemâna părţii
nemulţumite dar exercitate împotriva unor hotărâri irevocabile ori definitive
(sunt astfel, . contestaţia în anulare şi revizuirea). Intră aici şi căi de atac care
nu sunt la dispoziţia părţii nemulţumite şi pot fi îndreptate doar împotriva unor
hotărâri irevocabile sau definitive (recursul în interesul legii).
II. În raport cu instanţa căreia i se adresează, sunt :

A.Căi de atac de reformare – se adresează instanţei superioare
celei care a pronunţat hotărârea atacată ( apelul şi recursul).
B.Căi de atac de retractare – cele care se adresează direct instanţei
care a pronunţat hotărârea atacată (contestaţia în anulare şi revizuirea).
Apelul.
Apelul este calea ordinară de atac exercitată împotriva hotărârilor de
primă instanţă şi care se află la îndemâna părţii; este o cale de atac de
reformare, soluţionată întotdeauna de instanţa superioară şi comună. Acest
caracter comun se exprimă prin absenţa acestei căi de atac doar atunci când
legea prevede expres că hotărârea se dă fără drept de apel.
Hotărârile care pot fi atacate cu apel.
Toate hotărârile care dezinvestesc instanţa, care nu sunt exceptate de
la această cale de atac, sunt apelabile.
Cât priveşte încheierile, acestea pot fi atacate cu apel doar
deopotrivă cu hotărârea de fond; dar trebuie reţinut că nu toate hotărârile care
dezinvestesc instanţa sunt hotărâri de fond.
Sunt şi încheieri care pot fi atacate separat cu apel, anume acelea
prin care se suspendă sau se întrerupe cursul judecăţii (Ex. o încheiere pentru
179
întreruperea procesului pentru soluţionarea unui litigiu conex). Totodată, prin

O.U.G.nr. 138/2000, o încheiere atacabilă separat de soluţia dată în fond este
încheierea de admitere în principiu, dată în procesele de partaj; legiuitorul a
vizat operativitatea.
Nu pot fi supuse apelului:
- hotărâriole date în pensie de întreţinere;
- hotărârile date în acţiunile posesorii;
- hotărârile date în procesele privind înregistrările de stare civilă;
- hotărârile privind măsurile asigurătorii;
- hotărârile prin care se soluţionează plângeri împotriva unor
hotărâri jurisdicţionale date de alte organe.
Persoanele care pot exercita apelul.

Apelul poate fi exercitat doar de una sau mai multe dintre părţile
litigante şi de către procuror (în materie penală).
O precizare se cere în legătură cu intervenientul accesoriu; acesta nu
poate exercita apelul separat de partea pe care o sprijină.
Termenul de apel.
În materie civilă, termenul general este de 15 zile. Sunt şi termene
mai lungi sau mai scurte decât cel general (Ex. termenul privind ordonanaţa
preşedinţială este de 5 zile, ca şi în cazul apelului împotriva hotărârii regulator
de competenţă; împotriva hotărârii de adjudecare date în executarea silită
imobiliară, termenul este de 40 de zile).
Termenul curge, de regulă, de la comunicarea hotărârii.
Sunt însă şi excepţii: termenul curge de la pronunţare împotriva
hotărârii declinatorii de competenţă, împotriva hotărârii de perimare,
împotriva hotărârii date în ordonanţa preşedinţială.
Instanţa la care se depune apelul.

Aceasta este instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea
nulităţii.
Efectele apelului.
a) Efectul devolutiv.
Apelul nu trebuie motivat.Prin efectul devolutiv se are în vedere
faptul că instanţa de apel, de control judiciar este restricţionată doar în mod
180
excepţional să reexamineze fondul în întregime; ea devoluează fondul în

limitele criticilor formulate de către partea care a exercitat apelul.
Efectul devolutiv nu trebuie inţeles în sensul că instanţa de apel
reexaminează cauza sub toate aspectele, refăcând judecata de fond în modul
cel mai complet. A devolua înseamnă că ea poate, dacă i se cere, să examineze
o chestiune care a căzut sub judecata fondului.
Există două reguli care delimitează câmpul acestui efect devolutiv:
1.Tantum judicatum quantum apelatum – atât cât s-a judecat, atât se
va apela. Aceasta înseamnă că în apel nu se pot formula cereri noi şi nici nu se
pot folosi mijloace noi faţă de cele utilizate la instanţa de fond.
2. Tantum apelatum quantum devolutum – atât cât s-a apelat, atât se
rejudecă.
Probe noi care se fac în apel.
În măsura în care există o libertate de motivare, există şi o libertate
de probe, cu condiţia ca ele să fi fost cerute la judecata de fond sau, cel mai
târziu, prin cererea de apel. Se poate motiva chiar reaudierea unor martori.
Termenul de motivare.
S-a renunţat la sancţionarea expresă a nemotivării apelului; dacă
apelul nu este motivat prin cererea de apel şi nici la prima zi de înfăţişare,
instanţa se va putea pronunţa în fond numai pe baza celor invocate la prima
instanţă.
Specii noi de apel.
O.U.G. nr. 138/2000 a introdus 2 specii noi de apel:
a) apelul prin aderenţă (adeziune);
b) apelul prin ricoşeu (în caz de coparticipare procesuală).
Sunt calificate acestea drept apeluri secundare, ambele aparţinând
intimatului, putând fi declarate chiar după îndeplinirea termenului de apel dar
cu condiţia să se fi exercitat apelul principal.
Apelul prin aderenţă este modalitatea prin care la apelul principal

aderă intimatul dar printr-o cerere proprie prin care se tinde la schimbarea
hotărârii primei instanţe.
Intimatul deci, apelant secundar, ca parte potrivnică apelantului
principal consideră şi el netemeinică şi nelegală hotărârea primei instanţe.
Apelul lui însă nu trebuie să coincidă cu apelul principal. Acesta are o
autonomie limitată. Dacă s-a cerut înlăuntrul termenului de apel, va funcţiona
181
ca apel principal, chiar dacă apelul principal va fi restras, respins ca tardiv, ca

inadmisibil sau pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului.
Dacă s-a cerut după expirarea termenului de apel, el rămâne fără
efecte.
Apelul în caz de coparticipare procesuală este cel care poate fi
declarat de către un coparticipant împotriva altui intimat, dacă apelul principal
ar fi de natură să producă consecinţe în privinţa sa. Un intimat este surprins de
apelul principal care i-ar afecta situaţia, dacă există apel al unui alt
coparticipant. Este acesta apelul prin ricoşeu şi prezintă interes în cauzele
privind obligaţiile plurale şi situaţia în care la prima instanţă au intervenit terţe
persoane.
Ca şi apelul prin aderenţă, apelul prin ricoşeu poate fi exercitat şi
peste termen.
Soluţii care se pot da în apel.

A. Respingerea apelului – aceasta se poate face ca nefondat, ca
tardiv, ca inadmisibil, ca neregulat.
B. Admiterea apelului, schimbarea în tot sau în parte a
hotărârii.
O.U.G. nr.138/2000 a dus inovaţii privitor la această materie. Astfel,
instanţa de apel va rejudeca fondul chiar în situaţia în care prima instanţă s-a
declarat necompetentă, a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată
fără a intra în cercetarea fondului.
Până la această modificare, în toate cazurile în care prima instanţă n-
ar fi antamat fondul, apelul admis determina trimiterea cauzei la prima
instanţă pentru rejudecare. S-a părăsit astfel o concepţie tradiţională potrivit
căreia trimiterea spre rejudecarea fondului conserva primul grad de jurisdicţie.
Dacă se va constata că prima instanţă nu a fost competentă, atunci
se va proceda la anularea hotărârii şi la trimiterea cauzei la instanţa
competentă sau organul jurisdicţional competent.
Căile extraordinare de atac.

Sunt acestea căi de atac care se exercită împotriva hotărârilor
irevocabile, două dintre ele aflate la îndemâna părţii nemulţumite (contestaţia
în anulare şi revizuirea), celelate două neaflate la îndemâna acesteia (recursul
în anulare şi recursul în interesul legii).
182
Sunt căi extraordinare de atac
A.Recursul
B.Contestaţia în anulare
C.Revizuirea
D.Recursul în interesul legii
Recursul.
Astăzi, potrivit modificării aduse de O.U.G. nr.138/2000, recursul
este calificat ca o cale de atac extraordinară, calificare socotită discutabilă
având în vedere condiţiile de exercitare şi procedura de soluţionare a acestuia.
Ca terminologie, expresia acoperă şi unele acte cu caracter
jurisdicţional şi ataşat unor mijloace procedurale care invocă dreptul la acţiune
în materie civilă (ex. Acţiunea recursorie, de regres; recursul contra
autorităţii). Sensul expresiei este şi acela de a recurge la o jurisdicţie, de a
proceda.
Hotărârile care sunt supuse recursului.

Pot fi recurate hotărârile date fără drept de apel.
Totodată, pot fi recurate şi hotărârile altor organe cu activitate
jurisdicţională.
Persoanele care pot face recurs.
Se aplică aceleaşi reguli ca şi pentru apel.
Termenul de recurs.
Ca şi la apel, termenul de recurs este de 15 zile. Momentul de la
care curge termenul este acelaşi ca şi la apel.
Efectele recursului.
Recursul nu poate examina decât criticile făcute în limitele
motivelor de casare prevăzute de lege.
Efectul suspensiv de executare.
În civil, în principiu, recursul nu este suspensiv de executare; el
suspendă executarea doar în anumite cauze, când săvârşirea acestora ar crea
situaţii insurmontabile sau grave inconveniente (Ex. în cauzele privind
183
strămutarea de hotare, în cele privitoare la desfiinţarea de construcţii, plantaţii

sau a oricăror aşezări fixe).
În această materie preşedintele instanţei de recurs are însă
prerogativa de a acorda motivat suspendarea hotărârii recurate.
Efectul devolutiv.
Acesta este limitat la motivele de casare iar evocarea fondului a fost
mai bine determinată prin separarea motivelor care pot produce casare de cele
care produc modificarea hotărârii atacate. La posibilitatea evocării fondului
contribuie şi soluţia casării cu reţinere pentru rejudecare.
Dispariţia însă a motivului 11, pentru netemeinicie aduce o limitare
substanţială a efectului devolutiv în recurs.
Efectul extensiv.
Acesta operează după natura raportului juridic. Sub aceeaşi rezervă,
când este vorba de solidaritate, de indivizibilitatea obligaţiilor, recursul poate
profita şi părţilor care nu l-au exercitat.
Motivarea recursului.
O.U.G. nr.138/2000 a adus şi o restructurare a motivelor de recurs şi
care, în esenţă, se reduce la excluderea motivului de netemeinicie, de „eroare
gravă de fapt”.
Motivele de recurs trebuie să se încadreze în cele nominalizate de
lege, dată fiind prevederea lor limitativă.
În civil, se pronunţă regula potrivit căreia motivele de casare privesc
doar excepţional netemeinicia hotărârii. Ele privesc neregularităţi procedurale
– necompunerea legală a instanţei, necompetenţa, încălcarea unor principii
fundamentale de procedură (Ex. principiul contradictorialităţii, principiul
publicităţii, principiul dreptului la apărare), nemotivarea sau motivarea străină
de natura hotărârii, depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, nerezolvarea unor
capete de cerere) .
Astăzi, după ultimele modificări ale C.proc.civ, din cele 9 motiv de
recurs, 5 sunt calificate motive de casare (cele care privesc, necompunerea
legală a instanţei, nerespectarea principiului nemijlocirii, încălcarea
competenţei, a limitelor puterii judecătoreşti şi a formelor de procedură), 4 de
modificare (pentru plus şi extra petita, pentru interpretarea greşită a actului
juridic litigios, nemotivarea sau motivarea contradictorie ori străină, lipsa de
temei legal ori încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nepronunţarea asupra
184
unui mijloc de apărare sau asupra unei probe administrate care erau
hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii).
Motivele trebuie depuse în termenul de recurs, sub sancţiunea
nulităţii recursului.
Instanţa la care se depune recursul – cea a cărei hotărâre se atacă,

sub sancţiunea nulităţii.
Soluţiile care se dau în recurs.

În principiu, pot fi aceleaşi ca şi la apel, cu precizarea că rejudecarea
la instanţa de recurs nu este posibilă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cât priveşte soluţia de casare cu trimitere, există o distincţie
terminologică, raportat la apel. Astfel, dacă la apel se foloseşte expresia
schimbarea hotărârii atacate, la recurs aceasta se exprimă prin modificarea
hotărârii atacate.
De asemenea, la trimiterea spre rejudecare, dacă la apel se vorbeşte
despre desfiinţarea hotărârii, la recurs exprimarea este casarea hotărârii.
Instanţa de trimitere care rejudecă fondul după casare este ţinută de
punctele de drept dezlegate de instanţa de recurs. Hotărârea de recurs este
obligată privitor la punctele date de instanţa de casare.
Se pot pronunţa şi soluţii de anulare (pentru deficienţe de formă,
pentru timbraj), de perimare a recursului.
Contestaţia în anulare.
După denumire, ea priveşte neregularităţi ale hotărârii care afectează
regularitatea ei, neregularităţi sancţionate cu nulitatea hotărârii.
Ca şi revizuirea, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată decât
împotriva hotărârilor pentru care nu mai există cale ordinară de atac.
Toate motivele de contestaţie în anulare nu sunt eficiente, dacă
puteau fi invocate pe o cale ordinară de atac.
Contestaţia în anulare este de două feluri:
a) obişnuită – privind toate hotărârile. Aceasta are două motive :
- nelegalitatea citării;
- necompetenţa de ordine publică (cea materială sau cea teritorială
excepţională).
185
b) specială – privind doar hotărârile de recurs. Si aici sunt două

motive: - o greşeală materială (Ex. neobservarea timbrării recursului şi
anularea lui ca netimbrat, neobservarea motivării recursului).
Este vorba de o greşeală evidentă care se datorează unei lipse de
atenţie, o insuficienţă de ordin birocratic, mai degrabă, decât jurisdicţional (ex.
Deşi aflate la dosar, dovezile de timbraj, recursul este anulat ca netimbrat sau
insuficient timbrat).
- s-a omis a se examina unul din motivele de casare, cu condiţia ca
recursul să fi fost admis sau respins în parte.
Textul priveşte motivele formulate în termenul de motivare şi care
erau de factura celor 9 aflate astăzi în funcţiune.
Termenul de contestaţie în anulare.

În materie civilă, termenul este de 15 zile de la data când
contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de 1 an de la data
pronunţării hotărârii. Dacă este o hotărâre susceptibilă de executare,
contestaţia poate fi exercitată până la ultimul act de executare (chiar şi peste 3
ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii).
În cazul autorităţii de lucru judecat, contestaţia poate fi introdusă
oricând.
Revizuirea.
Aceasta are în vedere o reexaminare a fondului când instanţa poate,
în condiţiile legii, să ajungă la o altă soluţie.
În materie civilă sunt 8 motive de revizuire.
Sunt motive de revizuire:
- motivele pentru mărturie mincinoasă în procesul a cărui
hotărâre se atacă;
- în cazul falsului, înscrisului care a servit ca temei al hotărârii;
- săvârşirea unei infracţiuni de către un judecător sau alt organ
judiciar, de către un martor, un expert, în legătură cu cauza respectivă;
- contrarietatea de hotărâri (efectul autorităţii de lucru
21
judecat) ;
21
Aceasta nu trebuie confundata cu contrarietatea de hotărâri de al contestaţie, unde doar inculpatul o poate
invoca; la revizuire, aceasta poate fi invocată de oricine.
186
- motivul descoperirii de înscrisuri noi reţinute de partea

potrivnică sau care n-au putut fi înfăţişate mai presus de voinţa părţii;
- motivul contrazicerii în cuprinsul dispozitivului;
- motivul de extra petita (pronunţarea asupra a ceea ce nu s-a
cerut), de ultra petita (pronunţarea asupra a mai mult decât s-a cerut), de
minus petita (pronunţarea asupra a mai puţin decât s-a cerut).
Termenul de revizuire.
Termenul general este de o lună, după caz (potrivit cu motivul de
revizuire invocat):
- de la data comunicării hotărârii;
- de la data luării la cunoştinţă de hotărâre ;
- de la data descoperirii înscrisului.
Recursul în interesul legii.

Această cale de atac are un caracter special; ea nu influenţează
situaţia părţilor din proces, soluţia ei nu modifică expres hotărârile considerate
greşite.
Recursul în interesul legii se exercită de către procurorul general
doar pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii pe întreg
teritoriul ţării. Se soluţionează de către Inalta Curte de Casatie si Justiţie în
secţii unite. Spre deosebire de hotărârile date în celelalte căi de atac, hotărârea
dată într-un recurs în interesul legii este obligatorie în cauzele următoare;
trebuie deci să se ţină seama pe viitor de dezlegarea dată problemelor de drept,
care au făcut obiectul unei atare căi de atac extraordinare.
187
C. D. Curs de la profesor sem al-II-lea
ÎNCHIDEREA DEZBATERILOR, DELIBERAREA ŞI

PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI
Închiderea dezbaterilor şi ridicarea şedinţei.
D
e regulă, şedinţa de judecată are pe rolul completului ei, pe lista
ei de şedinţă, mai multe cauze, chiar de natură diferită (civilă,
penală, proceduri speciale).
După dezbaterea fiecărei cauze, indiferent că instanţa a antamat sau nu
fondul, că discuţiile (dezbaterile )au fost substanţiale sau superficiale,
instanţa trebuie să le închidă şi să se pronunţe. Această închidere a
dezbaterilor într-o cauză trebuie marcată de către judecătorul care conduce
şedinţa.
Marcarea aceasta se face:
- fie prin fixarea unui nou termen de judecată,
188
- fie prin rămânerea în pronunţare.

Dezbaterile care premerg unei pronunţări se consemnează într-un act de
importanţă capitală atât pentru calitatea judecăţii cât şi pentru hotărârea
judecătorească, anume încheierea de şedinţă.
Acesta este un act de o mare greutate juridică.
Încheierea trebuie să cuprindă menţiuni privind:
 denumirea instanţei,
 numărul dosarului,
 completul de judecată,
 prezenţa părţilor,
 dacă părţile au fost legal citate,
 dacă nu răspund la apel.
Trebuie deci să se facă menţiunile de natură să conducă la faptul că instanţa
a judecat în condiţii procedurale, cu o procedură completă.
În sens restrâns, procedura completă desemnată se referă doar la îndeplinirea
procedurii de citare. Însă, ea are în vedere şi compunerea instanţei şi
validitatea termenului, deci situarea instanţei în toate condiţiile de
regularitate pentru a putea face dezbateri.
Absenţa încheierii de şedinţă, tocmai datorită greutăţii ei juridice duce la
nulitatea hotărârii.
Trebuie să facem distincţia
Între
- închiderea dezbaterilor într-o cauză relativ la o şedinţă de judecată (timp
procesual desemnat prin formule de genul:“cauza s-a strigat”, “cauza s-a
luat”)
189
şi
- închiderea dezbaterilor relativ la întreaga judecată a cauzei şi care
premerge acordarea cuvântului pentru concluzii.
Totodată trebuie a se face distincţia între -aceste două momente
şi
-ridicarea şedinţei de judecată.
*Când într-o şedinţă se termină dezbaterile într-o cauză, dacă ea n-a rămas
în pronunţare, instanţa nu şi-a propus să se dezinvestească, instanţa ar mai
putea în anumite condiţii, să reia cauza, dacă sunt condiţii procedurale.
*Când cauza a fost lăsată în deliberare pentru pronunţare, judecătorul nu
mai poate reveni decât printr-o încheiere specială de repunere pe rol, pentru
că s-au luat concluziile părţilor.
*În situaţia în care s-a ridicat şedinţa de judecată, judecătorul nu mai este
judecător cu privire la cauzele pe care le-a avut pe rol. El nu mai poate oficia
dezbateri în cauză, nu mai poate implica părţile.Tot ceea ce mai poate primi
de la părţi sunt notele/concluziile scrise.
Încheierea de şedinţă.
Aceasta are aceleaşi trei componente structurale, ca şi hotărârea:

-preambul,
-considerente şi
- dispozitiv.
Prin ea instanţa se pronunţă asupra tuturor chestiunilor deduse judecăţii,
unele de mare greutate juridică (ex. respingerea unei excepţii, asupra
probelor).
190
Unele încheieri de şedinţă sunt definitorii şi chiar întrevăd soluţia.
După eficacitatea lor încheierile de şedinţă sunt de două feluri:

a) premergătoare, preparatorii;
b) interlocutorii.
a) Încheierile preparatorii (premergătoare) cuprind decizii, dispoziţii asupra

cărora instanţa ar putea reveni, sunt deci reformabile cât durează judecata,
ele nu leagă instanţa.
b) Cele interlocutorii - leagă instanţa,

- ele au efectul de dezinvestire dar numai în raport cu
chestiunea judecată, nu şi cu cauză în întregul ei.
-Acestea de regulă, sunt cele prin care se resping
excepţii care interesează investirea instanţei, obligaţia de a judeca.
Faza concluziilor.
În limbaj comun, se utilizează expresia “a trage concluzii”. În procedură

însă, punerea concluziilor este un act procedural. O parte poate pune oral
concluzii, fiind prezentă, poate să pună în scris, nefiind prezentă sau poate să
se dezintereseze de cauză ori să refuze să pună concluzii.
Momentul punerii concluziilor urmează după o “pronunţare” formală a
instanţei prin care se consideră epuizate toate dezbaterile, examinările,
împrejurările, elementele care au relevanţă, eficienţă pentru corecta şi justa
soluţionare a cauzei.
191
Textul corespunzător este art. 150 C. proc. civ. “Când instanţa se va socoti
lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise”.
Este momentul la care avocaţii se exprimă, cerând “cuvântul în fond” iar
judecătorii îl acordă.
Momentul închiderii dezbaterilor poate însemna şi maturizarea litigiului
pentru concluzii dar şi terminarea judecăţii în şedinţa publică a acelei cauze.
Punerea concluziilor se poate face oral (regula) şi instanţa nu poate sub nici
un chip să refuze să ia concluziile orale.
Judecătorul poate da cuvântul în replică, în duplică. El poate atrage atenţia
părţilor să se refere la obiectul litigiului, poate limita timpul pentru
expunerea concluziilor.Instanţa poate să ceară părţilor să depună şi concluzii
scrise. Aceste concluzii, “prescurtări scrise”, (art. 146 C. proc. civ.) vor fi
semnate de părţi şi înregistrate şi nu vor face decât un rezumat al
concluziilor orale. Aceste concluzii scrise ale susţinerilor orale pot fi
rezultatul îndatorării părţilor de către instanţă sau pot fi formulate şi depune
şi fără solicitarea instanţei.
Trebuie precizat că grefa este obligată să elibereze copii de pe încheierile de
şedinţă, de pe minută şi de pe alte piese ale dosarului.
Dacă au fost dezbateri secrete, se cere aprobarea preşedintelui când copiile
se cer de pe încheiere, expertiză, declararea de martori. Se poate cere
stenografierea dezbaterilor în total sau în parte.
Copia de pe minută este esenţială, când există bănuieli de inconsecvenţă a
judecătorului.
192
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii judecătoreşti se vădesc a fi cele mai

confidente momente ale judecăţii, cele mai intime şi care marchează
manifestarea cea mai directă a puterii de judecată a judecătorului (a lui
judicium).
Instanţa trebuie să delibereze fără participarea nimănui.Este momentul la
care independenţa judecătorului trebuie să fie cel mai bine ilustrată.
Codul a conceput şi un loc cu o anumită sacralitate pentru acest moment –
camera de consiliu.
Chiar dacă nu este marcat însă, judecătorul trebuie să aibă posibilitatea reală
de ”a se izola ” pentru a elabora hotărârea. Camera de consiliu este
denumirea generică pentru, de regulă, birourile judecătorilor.
Dacă judecătorii constată că au rămas lucruri relevante nelămurite, ei pot
repune cauza pe rol, printr-o încheiere motivată.
Codul prevede câteva reguli pentru deliberare; ele interesează mai ales
completele colegiale.
1. art. 256 C. proc. civ. – “după sfârşitul dezbaterilor, judecătorii
chibzuiesc în secret, fie în camera de consiliu”.
După chibzuire, preşedintele adună părerile judecătorilor începând cu
cel mai nou în funcţie, el pronunţându-se cel din urmă.
2. Hotărârea se dă cu majoritate simplă (la completele de recurs,
soluţia este simplă).
193
Judecătorii sunt egali în părerile lor.

Dacă, datorită compunerii completului, nu se poate realiza majoritatea,
judecarea cauzei va fi reluată în complet de divergenţă, în aceeaşi zi sau,
dacă nu este posibil, în următoarele 5 zile.
La instanţele de fond, părerile trebuie motivate înainte de reluarea judecăţii.
Părţile vor cunoaşte părerile judecătorilor.
Divergenţa se poate judeca în aceeaşi zi, dar nu este obligatoriu.
Această reluare a judecăţii în complet de divergenţă priveşte doar punctele
în divergenţă.
Dacă, după judecarea în complet de divergenţă, apar mai mult de două
păreri, judecătorii ale căror păreri sunt apropiate trebuie să se unească într-o
singură părere ( art. 257 alin. 3 C. proc. civ.).
Divergenţa poate să privească şi alte puncte de judecată, premergător
deliberării pentru pronunţarea hotărârii (ex. divergenţa asupra unei
excepţii), caz în care divergenţa va fi rezolvată asupra excepţiei după care
completul va continua judecata).
Judecătorii pot reveni asupra părerii lor, care a ocazionat divergenţa.
După ce s-a realizat majoritatea, rezultatul deliberării trebuie să se constituie

într-o minută, care nu este altceva decât o consemnare a dispozitivului;
minuta trebuie scrisă, ea se mai numeşte şi hotărâre pe scurt.
Minuta*= consemnare a dispozitivului; se mai numeşte şi hotărâre pe scurt
Această hotărâre pe scurt este pronunţată în şedinţă “chiar în lipsa părţilor”.
194
Dispozitivul hotărârii trebuie consemnat într-un registru special, care poartă

denumirea de condică de şedinţă.
Uzual, aceasta (condica de şedinţea), la instanţa de recurs, mai ales, este
ţinută pe: complete, şedinţe, feluri de cauze.
La instanţele de apel / recurs sunt condici pentru fonduri, şi apeluri, pentru
recursuri, pe feluri de cauze, de asemenea.
Instanţa poate să amâne pronunţarea, dacă nu o poate da fie din lipsă de
timp, fie din motive legate de complexitatea cauzei. Amânarea poate fi
pentru cel mult 7 zile. Ea trebuie adusă la cunoştinţă părţilor.
Judecătorul care până la pronunţare este mutat de la instanţa respectivă,
rămâne competent să se pronunţe.
Formarea hotărârii.
Aceasta presupune momentul procesual la care hotărârea devine o entitate
juridică. Potrivit concepţiei codului, acest moment este acela al pronunţării
în şedinţă; aceasta se face în ziua judecăţii sau, dacă a pronunţarea a fost
amânată, în ziua stabilită.
Dacă nu sunt scrise minuta sau dispozitivul în dosar, dacă avem un fals, dacă
minuta este scrisă dar nu a fost pronunţată în şedinţă, momentul formării este
în aceste cazuri momentul trecerii în condica de şedinţă.
195
Formarea hotărârii ţine esenţialmente de publicitate. Altfel, ea este o

chestiune provizorie.Acesta este şi momentul dezinvestirii totale a instanţei.
Din acest moment judecătorii nu mai pot reveni asupra părerilor lor (art. 258
alin. 3 C. proc. civ.).
Partea a II-a
Fascicula 1.
§.5. Forma şi cuprinsul hotărârii judecătoreşti civile şi arbitrale –
redactarea, cuprinsul şi structura, înregistrarea, motivarea,
196
conservarea, modificarea şi reproducerea ei; consecinţele operaţiunilor
corespunzătoare asupra efectelor hotărârii.
67. Forma hotărârii judecătoreşti civile şi arbitrale trebuie să fie scrisă.
Forma scrisă trebuie considerată ad validitatem.
Deşi pronunţarea în şedinţă este pentru hotărârea judecătorească un timp
procesual decisiv în formarea hotărârii, a cărui nerespectare se pedepseşte cu
nulitatea, numai această pronunţare nu poate asigura forma hotărârii.
În absenţa minutei (în sistemul de redactare anterior OUG nr. 13/1998 şi
prezent) sau a redactării cu cuprinsul dat de art. 261 (în sistemul introdus de
această ordonanţă), numai pronunţarea în şedinţă, care este un act oral, nu
poate acoperi forma cerută hotărârii, nici chiar printr-un act de constatare a
pronunţării.
197
În cazul hotărârii arbitrale, cum pronunţarea nu apare obligatorie şi cum
comunicarea hotărârii este actul de înştiinţare a acestora asupra soluţiei,
forma scrisă este şi mai categorică.
68. Redactarea hotărârii are mai multe înţelesuri.
În sistemul anterior OUG nr. 13/1998 şi prezent (ordonanţă care, reamintim,
obliga la motivare numai dacă se exercita o cale de atac, dacă partea
prezentă la pronunţare o solicita sau dacă Ministerul Justiţiei sau Parchetul
General cerea dosarul în vederea declarării recursului în anulare sau în
interesul legii), redactarea este acelaşi lucru cu motivarea.
În sistemul ordonanţei amintite, abrogată de OUG nr. 138/2000, redactarea şi
motivarea coincideau numai în cazul hotărârilor instanţelor de recurs şi al
celor de apel prin care se dispune rejudecarea (acestea din urmă au fost pur
şi simplu omise de redactorul ordonanţei, deşi era clar că rejudecarea nu se
putea face fără să se ştie ce a dezlegat instanţa de trimitere).
198
69. În acest sistem, pe care îl prezentăm pentru că el a reprezentat un
moment de cumpănă în istoria procedurii noastre civile, redactarea celorlalte
hotărâri însemna facerea unui înscris autentic de către judecătorul unic sau
judecătorul desemnat de preşedintele completului de judecată, care să
cuprindă elementele prevăzute de art. 261 şi să fie semnat de către judecători
)”lipsa semnăturilor poate fi complinită oricând” – pct. 6 fraza a II-a, ceea ce
era atunci imprudent prevăzut, întrucât dacă nu a fost cazul să facă minuta,
formarea hotărârii este discutabilă). ?????
70. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti, în ambele sisteme are următoarele
elemente şi menţiuni comune:
- instanţa şi judecătorii;
- identitatea părţilor (prin nume, domiciliu, reşedinţă), calitatea lor în
judecată, identitatea mandatarilor, reprezentanţilor legali şi a avocaţilor (prin
nume);
- obiectul cererii;
199
- dispozitivul;
- calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
- atestarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică;
- semnăturile judecătorilor şi a grefierului.
71. Inexplicabil, în formularea dată de OUG nr. 13/1998, s-a renunţat la
menţiunile privind “susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea
dovezilor” şi “arătarea concluziilor procurorului” din formularea anterioară
şi prezentă a art. 261, pct. 3, 4.
În absenţa acestor menţiuni, mai ales dacă hotărârea rămânea nemotivată,
efectul autorităţii de lucru judecat avea de suferit, el fiind interesat de
mijloacele, temeiurile, pe care le-au invocat şi vehiculat părţile şi care
rezultau din aceste “susţineri”.
200
În practică, şi după adoptarea OUG nr. 13/1998, instanţele acopereau
neglijenţa textului, redactând o practica de factură tradiţională.
72. Dintre elementele şi menţiunile obligatorii ale hotărârii judecătoreşti, un
plus de interes pentru efectele ei, îl reprezintă calitatea în care părţile au stat
în judecată, dat fiind că simpla poziţie procesuală nu este suficientă pentru a
determina corect efectele hotărârii; obiectul judecăţii, care se determină prin
stabilirea evoluţiei lui, pornind de la “obiectul cererii”, înregistrând
modificările, hotărârile parţiale (art. 270), tranzacţiile, renunţările şi
soldându-se cu pretenţiile, capetele de cerere asupra cărora s-au pus
concluzii (“susţinerile în prescurtare ale părţilor”); dispozitivul, care trebuie
să arate nu numai soluţia, ce a hotărât instanţa, dar şi ceea ce a reţinut
instanţa spre a hotărî, altfel spus, obiectul asupra căruia s-a hotărât, care,
de bună seamă, poate diferi de “obiectul judecăţii”, asupra căruia părţile au
pus concluzii.
73. Sintagma “arătarea dovezilor” din redactarea originară a art. 261 pct. 3,
trebuie că spune mai mult decât în înţelesul ei literal.
201
Într-adevăr, pentru a stabili cât mai corect şi fidel cu voinţa judecătorilor,
prin dovezi în această sintagmă trebuie să admitem că ele privesc toate
argumentele care, în concepţia părţilor, dau şansă de succes susţinerilor lor,
deci, pe lângă dovezile în sensul de probe şi temeiurile, motivele, mijloacele
de care dispun şi pe care le utilizează părţile litigante.
74. Redactarea hotărârii arbitrale este nescindată, ea cuprinzând toate
elementele şi menţiunile care acoperă structura tradiţională a hotărârii
judecătoreşti (practica, motive/considerente şi dispozitiv).
75. Cuprinsul hotărârii arbitrale are câteva particularităţi faţă de cel al
hotărârii judecătoreşti civile, particularităţi explicabile prin caracterul
convenţional şi, de regulă, ocazional sau neinstituţionalizat al jurisidicţiei
care o pronunţă.
Menţiunile şi elementele particulare, sunt următoarele:
- locul şi data pronunţării, întrucât, cu excepţia situaţiei când arbitrajul este
organizat de o instituţie permanentă, alegerea locului arbitrajului stă fie în
202
căderea clauzei arbitrale, fie a arbitrilor, iar data pronunţării este o chestiune
de regularitate şi de autenticitate a hotărârii (de altfel, deşi codul nu o
prevede, ea nu lipseşte din practicaua hotărârii judecătoreşti);
- numele altor persoane care au participat la dezbaterea litigiului, altele
decât părţile sau reprezentanţii acestora; întrucât părţile, chiar participând
personal la dezbateri, “pot fi asistate de orice persoană”;
- convenţia arbitrală care a funcţionat în speţa respectivă.
Lipsesc menţiunile privind calea de atac şi pronunţarea în şedinţă publică,
lipsă justificată de neprevederea unei căi de atac proprii hotărârii
judecătoreşti, respectiv de caracterul nepublic al şedinţei arbitrale.
76. Structura hotărârii judecătoreşti civile şi arbitrale este aceiaşi şi ea este
mai cuprinzătoare decât cuprinsul lor propriu-zis.
203
Într-adevăr, aşa cum am arătat22, pentru a deveni o entitate juridică eficient-
autoritară, ambele genuri de hotărâri trebuie să articuleze anumite elemente,
expresii, formule şi însemne ale autorităţii.
Ca numitor comun, aceste elemente de structură dau un conţinut hotărârii
care excede “cuprinsului” dat de textele art. 261, pentru cea judecătorească şi
art. 361, pentru cea arbitrală.
Doctrina şi jurisprudenţa au realizat şi făcut tradiţională structura din trei
părţi: practicaua (partea introductivă, preambulul), considerentele
(motivarea) şi dispozitivul (minuta personalizată şi menţiunile privind calea
de atac şi pronunţarea).
Dintre aceste trei părţi, practicaua are excedentul cel mai mare în raport cu
cuprinsul normat al hotărârii.
22
Supra, 48, 49.
204
77. Practicaua hotărârii are un conţinut diferit, după cum hotărârea este
pronunţată în ziua închiderii dezbaterilor sau într-o altă zi, pentru când
pronunţarea este amânată.
Explicaţia diferenţei este dată de obligaţia instanţei de a consemna în
încheiere, dezbaterile urmate în şedinţă, astfel că practicaua hotărârii
pronunţate în ziua închiderii dezbaterilor va conţine aceste dezbateri.
Intră în conţinutul practicalei acestei ipoteze:
- numele ţării, denumirea instanţei, a secţiei, dacă este cazul;
- denumirea hotărârii şi numărul acesteia;
- menţiunea privind felul şedinţei – publică, secretă, din camera de consiliu –
data şi locul ei (dacă acesta nu este sediul instanţei – art. 124);
205
- compunerea completului de judecată, cu menţionarea funcţiei de conducere
a judecătorului care o are (potrivit Legii de organizare judecătorească,
judecătorul cu funcţire de conducere prezidează completul);
- identitatea prin nume, domiciliu, reşedinţă şi calitatea procesuală a părţilor,
numele reprezentanţilor convenţionali sau legali şi al avocaţilor;
- obiectul litigiului, atât cel din cererea introductivă cât şi cel cumulat sau
restrâns; exprimarea textului art. 261 pct. 3, este insuficientă pentru că sunt
frecvente cazurile în care obiectul litigiului este total sau parţial diferit de cel
din cererea introductivă;
- menţiunile privind depăşirea unor fine de neprimire, cum sunt timbrajul, o
procedură prealabilă, concilierea;
- constatările privind prezenţa părţilor, a martorilor, experţilor şi a altor
persoane care pot participa la şedinţă şi regularitatea unor acte de procedură
necesare judecăţii pe fond (constatări soldate cu expresia “procedura
completă/incompletă");
206
- rezumatul dezbaterilor; deciziile motivate luate în chestiuni ce au trebuit
dezlegate pentru a se putea acorda cuvântul în fond; concluziile părţilor, cu
indicarea mijloacelor, temeiurilor, probelor invocate; concluziile
procurorului; dacă s-a acordat cuvântul în replică, în duplică, concluziile
trebuie sistematizate după această alternanţă.
78. Considerentele sau motivarea, trebuie să expună demersul de gândire al
judecătorilor care i-a condus la soluţia din dispozitiv.
Această parte începe cu un istoric al litigiului, care, pornind de la cererea
introductivă, înregistrează evoluţia litigiului relativ la părţi, obiect şi cauză,
incidentele rezolvate, prezintă probele administrate şi conţinutul acestora.
În continuare se vor identifica elementele de fapt, rezultate din probe, şi de
drept, construite de lege, care au relevanţă pentru justa soluţionare a
litigiului, dându-se, totodată, caracterizarea corectă a litigiului cu privire la
care se va pronunţa instanţa, judecătorii nefiind ţinuţi de caracterizările
greşite sau insuficiente făcute de către părţi.
207
În fine, îmbinând şi articulând elementele de fapt şi de drept reţinute,
omologând sau respingând argumentat tezele susţinute de părţi, judecătorii
vor prefigura soluţia, construind astfel o realitate juridică a raporturilor
dintre părţi, prin convertirea situaţiei litigioase, într-o situaţie asistată de şi
asigurată cu forţa publică, pe care părţile n-o mai pot ignora în viitor.
79. În ce priveşte tehnica exprimării considerentelor, ni se pare că, celei
actuale în care considerentele apar ca simple constatări din care unele fără
factura de argument, este preferabilă aceea din perioada antebelică în care
considerentele unele din şi în altele, pentru a se cumula calitativ în enunţul
soluţiei.
În tehnica preferată de noi, judecătorul apare dintr-un început ca făcând o
“jurisdicţio”, adoptând cuvenitul ton sentenţios, receptând olimpian faptele
şi aplicându-le suveran dreptul.
80. Din motivarea propriu-zisă, efectele hotărârii sunt interesate în mod
direct de obiectul ei concret şi de corespondenţa acestuia cu obiectul
litigiului şi interesele ce părţile arată la data pronunţării, de cauza – temeiul
208
cererilor asupra cărora se face motivarea. Altfel spus, abstracţie făcând de
calitatea motivării, ne interesează în lucrarea noastră ceea ce rezultă din
considerente – în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei litigiului – că a
judecat instanţa, că a avut în vedere pentru a decide corespunzător în
dispozitiv şi raţiunile de fapt şi de drept ale deciziilor ei.
O motivare reuşită23 lasă posibilitatea de a se determina cuprinsul
dispozitivului, altfel apar dezacord şi contraziceri între considerente şi
dispozitiv care, de cele mai multe ori, echivalează cu o nemotivare ce
determină, după caz, casarea hotărârii ori contestaţii la executare privind
înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului (art. 400 alin. 1), toate acestea
afectând considerabil rolul, esenţa hotărârii judecătoreşti, efectele acesteia,
chiar prestigiul instanţei şi al justiţiei.
Motivarea alternativă, se impune şi este recomandabilă în unele situaţii, dar
ceea ce constituie alternativa motivării trebuie să se sprijine pe lucrările, pe
cuprinsul dosarului, să privească elemente ale litigiului pe care părţile le-au
23
Pe larg despre exigenţele motivării şi sistematizării cuprinsului
hotărârilor, Ilie Stoenescu, Savelly Zilberştein, op. cit., p. 514 – 519
şi Alexandru Lesviodax, Unele probleme ale motivării sentinţelor, J.N.
nr. 9/1965, p. 40 – 49 şi Conţinutul hotărârilor judecătoreşti şi tehnica
de redactare a acestora, RRD nr. 6/1972, p. 95 – 103.
209
putut avea în vedere şi chiar au fost puse în discuţia lor, prin exerciţiul
rolului activ al judecătorilor (art. 129). Nu este îngăduit de o motivare
concisă, logică, concludentă, concretă, nici ca, spre exemplu, atunci când
constată exercitarea tardivă a dreptului la acţiune, în continuare să se
precizeze pur şi simplu că acţiunea este şi nefondată, sau să se primească
excepţia de necompetenţă şi să stabilească sau numai să se motiveze şi
soluţia ce ar trebui dată fondului.
Sunt situaţii când motivarea alternativă, cu exigenţa mai-sus rezumată, este
chiar utilă părţilor. Spre exemplu, admiţând o contestaţie împotriva unei
decizii de imputare pentru considerentul emiterii acesteia peste termenul
prevăzut de statutul contestatorului, instanţa motivează alternativ că nici
condiţia prejudiciului din conţinutul răspunderii materiale nu este realizată în
cauză, întrucât prejudiciul nu este real. Motivarea alternativă în acest
exemplu serveşte angajatorului-intimat, care nu-şi va mai pune problema
angajării răspunderii materiale a persoanei vinovate de pierderea termenului
de emitere a deciziei de imputare anulate, şi interesează puterea lucrului
judecat.
210
Motivările subsidiare – în sensul că se sprijină, fie pe elemente şi împrejurări
secundare ale litigiului, fie pe prezumţii simple nu îndeajuns conturate –
trebuie privite cu rezervă. “Ele slăbesc fermitatea şi puterea de convingere a
hotărârii. Pe de altă parte, utilitatea argumentării subsidiare este îndoielnică
pentru că posibilitatea menţinerii hotărârii şi pe alte temeiuri decât cele
arătate în motivare trebuie examinată şi de instanţa de control, iar această
instanţă are aceleaşi posibilităţi de cunoaştere ca şi judecătorii care au
pronunţat hotărârea şi, în acelaşi timp, dreptul de a substitui motivării
eronate, o motivare exactă”24.
Îndeosebi pentru efectul autorităţii de lucru judecat, considerentele hotărârii
trebuie să se limiteze la cererile, la calitatea, la cauza pentru care părţile au
manifestat interes în litigiu, pe care le-au formulat, le-au susţinut, respectiv,
le-au exhibat în cursul procesului. În acest sens disopziţiile art. 130 alin. 3
sunt categorice.
Întrucât regula de analiză a hotărârii motivate ca probă a autorităţii de lucru
judecat este înţelegerea dispozitivului din şi prin considerente, în practica
24
Cf. Lesviodax, Conţinutul hotărârilor ………, op. cit., p. 102.
211
judiciară au apărut numeroase dificultăţi atunci când, în considerente s-au
găsit dezlegate ori chiar simple referinţe la aspecte ale litigiului care nu se
integrau interesului părţilor şi corectei şi completei soluţionări, situaţii care
au determinat părţile interesate la speculaţii în legătură cu autoritatea de
lucru judecat a unor considerente, ori la exercitarea recursului împotriva
acestora.
81. Cuprinsul şi structura hotărârii în consideraţia OUG nr.

13/1998, merită analizate pentru că această reglementare, pentru aproape
3 ani, a reprezentat un moment de cumpănă în istoria procedurii noastre
civile, cât şi pentru că această reglementare evocă teza normativă a
nemotivării hotărârii civile şi arbitrale, prezentă în sistemul de common-
law. .
81.1 Evoluţia legislativă.


 Materia “hotărârilor” ce face obiectul capitolului IV al titlului III

(“procedura înaintea primei instanţe”) din cartea a II a (“procedura
contencioasă”), a înregistrat modificări importante prin Legea nr.
59/1993, care a restaurat în mod substanţial materiile competenţei şi ale
212
căilor de atac şi prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13 din 29

ianuarie 1998.

 Legea nr 59/1993 a actualizat unele texte în raport cu noile realităţi

politice postdecembriste şi le-a sincronizat cu alte texte modificate expres
chiar înainte de 1990.

 Adăugarea la art. 258 a unui nou alineat – cu formularea:

“dispozitivul hotărârii se consemnează într-un registru special, ţinut de
fiecare instanţă” – a avut menirea să asigure un plus de certitudine şi
autenticitate soluţiei litigiului.

 Într-adevăr, în practică, minuta, redactată pe verso-ul unei încheieri

de şedinţă (de regulă ultima), al adresei de investire al instanţei sau pe o
coală separată, avea o existenţă riscantă, desele manipulări ale dosarului
ori o intervenţie delictuoasă, punând-o, în tot sau în parte, în pericol.

 Această nouă dispoziţie nu a fost pusă în aplicare în sensul

constituirii unor registre speciale pentru consemnarea dispozitivelor
hotărârilor pronunţate de fiecare instanţă, socotindu-se că prin
intermediul condicilor de şedinţă se realizează dispoziţia discutată.

 După modificările aduse de OUG nr. 13/1998, deşi textul alin. 2 al

vechiului art. 266 a fost păstrat, devenind alin. 3 (“pentru judecătorie,
preşedintele va putea încuviinţa ca în locul celui de-al doilea exemplar la
213
sentinţei să se treacă într-un registru dispozitivul ei, semnat de judecătorul

şi de grefierul care au luat parte la judecată”), aceeaşi dispoziţie îşi
păstrează actualitatea.

 Menţiunea textului sus-citat, crea, însă, un apendice, întrucât

schimbarea sensului noţiunii de hotărâre, relativ la structură, pe care o
produce această ordonanţă, lasă textul fără interes, devreme ce
“redactarea hotărârii” în structura practica – dispozitiv a devenit regula
(art. 261 alin. 1, în noua redactare şi art. 266 alin.1, a cărui redactare s-a
păstrat).

 Această situaţie este numai un reflex al inabilităţii şi lipsei de

gravitate în înţelegerea consecinţelor cu care s-a operat o modificare atât
de capitală a materiei celei mai importante a codului de procedură civilă
şi, aceasta, tocmai printr-o ordonanţă de guvern de urgenţă.

 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13 din 29 ianuarie 1998 a

operat două categorii de modificări:

 - modificări normative, în textele codului de procedură civilă dedicate

materiilor hotărârilor şi căilor de atac;

 - modificări conceptuale, interesând noţiunile de hotărâre, dispozitiv,

hotărâre redactată, hotărâre motivată şi forma şi structura hotărârii.

214
 81.2. Modificările normative reformulează două reguli: aceea a

motivării obligatorii şi din oficiu a oricărei hotărâri şi aceea a motivării
apelului cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

 Motivarea hotărârii într-un corpus unic, în noua regulă, era

obligatorie şi se făcea din oficiu, numai în cazul hotărârilor de recurs.

 Ea era obligatorie în această formă când partea care a fost prezentă

la pronunţare, solicită motivarea, solicitare care va trebui consemnată
într-o încheiere.

 Legea nr. 59/1993 a prevăzut, prin completarea textului art. 617,

posibilitatea nemotivării hotărârii care pronunţă divorţul, dacă ambii soţi
cer nemotivarea, dar această reglementare nu poate fi socotită un
precursor al OUG nr. 13/1998, fiind evident că raţiunea acestei nemotivări
definitive, este cu totul alta decât cea vehiculată pentru nemotivarea sub
condiţie suspensivă reglementată de ordonanţa amintită.

 În concepţia acestei ordonanţe, regula este motivarea hotărârii printr-un

act separat şi numai condiţionat de declararea unei căi de atac sau de
solicitarea dosarului, din partea Ministerului Justiţiei sau a Parchetului de pe
lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru examinare în vederea declarării
recursului în anulare sau în interesul legii (art. 261 alin. 4 şi art. 264 a căror
redactare este neglijentă, întrucât după ce primul text prevedea
obligativitatea “redactării motivelor” numai “în cazul în care împotriva
215
hotărârii se declară una dintre căile de atac prevăzute de lege”, al doilea

text prevede că “motivarea hotărârii este necesară potrivit art. 261 alin. 4”
şi în cazul înregistrării cererii amintite din partea celor două autorităţi
interesate de recursurile în anulare şi în interesul legii).

 În raport cu această regulă privind motivarea hotărârilor, textul art.

261, în noua redactare “cuprinsul hotărârii” din vechea formulare cu:

 - o adăugire: “denumirea şi sediul părţilor” (se înţelege, persoane

juridice) şi,

 - trei omisiuni: “susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea

dovezilor”, “arătarea concluziilor procurorului” şi “motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au
înlăturat cererile părţilor”.

 Omisiunea “motivelor” este justificată de noua concepţie discutată,

dar omisiunea privind susţinerile, concluziile părţilor şi ale procurorului,
este rezultatul ignorării unor principii fundamentale ale procesului civil
(contradictorialităţii, publicităţii dezbaterilor, oralităţii), principii a căror
conservare şi respectare se asigură respectiv se urmăreşte prin încheierea
de şedinţă (art. 147) sau, în concepţia repudiată, prin practicaua hotărârii.

 Omisiunea “arătării dovezilor”, poate fi surmontată prin enunţarea

“motivelor de fapt” şi chiar a “motivelor de drept”, însă omisiunea
216
rezumării susţinerilor şi concluziilor părţilor şi ale procurorului nu poate

fi surmontată decât prin întocmirea încheierii de şedinţă chiar şi atunci
când instanţa s-a pronunţat în aceeaşi zi a ultimei şedinţe.

 Faţă de această obligaţie procedurală, raţiunea de operativitate

vehiculată pentru justificarea OG nr. 13/1998 este subminată de o
birocraţie necesară.

 Aceeaşi omisiune face, practic, o compunere a “hotărârii integrale de

fond sau de apel” din trei părţi: hotărârea care se comunică în vederea
exercitării unei “căi ordinare de atac”, motivele şi încheierea dezbaterilor
ultimei şedinţe.

 În practică, instanţele complinesc neglijenţa de redactare a textului

art. 261 alin. 1 şi comunică hotărârea cu cele două părţi tradiţionale:
practicaua şi dispozitivul.

 O problemă pe care o pune redactarea inconsecventă a noilor texte

ale art. 261 alin. 3 şi 4, este aceea a corelaţiei dintre “căile ordinare de
atac”, al căror termen de exercitare curge de la comunicarea hotărârii
nemotivate şi “căile de atac prevăzute de lege”, a căror exercitare obligă la
“redactarea motivelor”.

 Legiuitorul ordonanţei discutate a preluat textul alin. ultim al art.

266, aşa cum a făcut şi cu alte texte, schimbându-le topografia în
217
economia codului, şi făcându-l alin. 3 al. art. 261 dar menţionând în

configuraţia textului vechi, unde realiza o unitate funcţională, că îl
abrogă(!?).

 Într-o interpretare sistematică a textului alin. 4 al art. 261, asociat cu

textele din materia căilor de atac, se vede că “redactarea motivelor”
hotărârii este obligatorie şi când s-au exercitat căi de atac extraordinare,
care sunt la îndemâna părţilor litigante (contestaţia în anulare şi
revizuirea), deşi, pentru unele cazuri, acestea sunt inadmisibile sau
ineficiente.

 Astfel, hotărârile nemotivate ale instanţelor de fond nu pot fi atacate

cu contestaţia în anulare obişnuită (art. 317), dacă motivele acesteia n-au
fost invocate pe calea ordinară de atac (apelul sau recursul) cu care era
prevăzută hotărârea respectivă.

 Preşedintele instanţei care primeşte cererea nu poate refuza să

dispună motivarea hotărârii sub motiv de inadmisibilitate a contestaţiei în
anulare, întrucât ar face o judecată de pe o poziţie administrativă.

 Apoi, revizuirea unei hotărâri nemotivate “rămasă definitivă în

instanţa de apel sau prin neapelare”, nu ar avea nici o eficienţă sau ar
avea o eficienţă discutabilă, pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 2 şi
7 (extra, minus ori plus petita; contrarietate de hotărâri).

218
 81.3. Modificări conceptuale. Tradiţional, doctrina şi jurisprudenţa

operează cu concepte ale unui limbaj procedural – judiciar formalizat sau
quasiformalizat, distingând între:

 - hotărârea ca “soluţie” a litigiului, ca “act jurisdicţional” al instanţei

judecătoreşti (art. 258 alin. 3);

 - hotărârea ca “act procedural”, materializat într-un înscris autentic în

care instanţa rezumă funcţionarea judecăţii sale şi rezultatul acesteia, ca
voinţă a legii imprimată faptelor deduse ei (art. 261 alin. 1);

 - “minuta”, ca “dispozitiv pe scurt al hotărârii” (art.258 alin. 1);

 - “hotărârea redactată”, “hotărârea motivată”, sau “hotărârea in
extenso”, ca operă care încheie judecata instanţei, compusă din trei părţi:
“practicaua” (preambulul, partea introductivă), redactată (potrivit
uzanţelor şi regulamentelor de funcţionare a instanţelor judecătoreşti) de
către grefier; “considerentele”, partea expozitivă sau “motivarea propriu-
zisă”, compus din “minută” (“pronunţarea”) şi menţiunile privind calea
de atac şi termenul în care se poate exercita, că pronunţarea hotărârii s-a
făcut în şedinţă publică şi semnăturile judecătorilor şi grefierului.

 Prin redactarea textelor art. 261 şi 266 dată de OUG nr. 13/1998, unele
din aceste concepte au căpătat alt înţeles iar altele nu mai prezentau interes.

219
 Aveam, astfel, de operat în continuare cu următoarele noţiuni

formalizate:

 - “minuta”, ca “dispozitiv, pe scurt, al hotărârii” (art. 258 alin. 1);


 - “hotărârea redactată” (art. 266 alin. 6), care are “cuprinsul” dat de
art. 261 alin 1 şi 2 şi care, cu execepţia absenţei menţiunilor despre
susţinerile şi concluziile părţilor şi ale procurorului, acoperea
“practicaua” şi “dispozitivul”;

 - “motivele” hotărârii, “de fapt şi de drept”, eventual şi “părerea

motivată a judecătorilor rămaşi în minoritate” (atr. 261 alin. 4).

 81.4. Deosebit de inconvenientele şi dificultăţile evidenţiate în cele ce

precedă, concepţia OUG nr. 13/1998 asupra motivării hotărârii, formei şi
structurii acesteia, făcea ca următoarele contradicţii legale, insuficienţe
majore pentru dezvoltarea ştiinţei juridice şi complicaţii practice, să
dezechilibreze categoric balanţa calităţii justiţiei în favoarea raţiunilor de
operativitate şi de simplificare procedurală cu care a fost creditată
reglementarea discutată .

 a) Singura miză, presupusă realizabilă, a modificărilor codului de

procedură civilă prin această ordonanţă, constă în economiile de timp şi
de cheltuieli ale magistraţilor, personalului auxiliar respectiv ale
bugetului, pe seama căilor de atac neexercitate.
220
 Deci, dacă se exercitau căile de atac această miză nu numai că

rămânea o iluzie dar costurile amintite se multiplicau faţă de situaţia în
care motivarea hotărârii era obligatorie la prima redactare.

 Comunicarea hotărârii nemotivate nu putea avea un efect inhibitor

privitor la exercitarea căii de atac ci, dimpotrivă.

 În absenţa motivării, soluţia nu poate fi convingătoare sau

edificatoare pentru partea care a pierdut procesul sau care acuză o
nemulţumire.

 Apoi, sunt situaţii în care însăşi posibilitatea exercitării unei căi de

atac, este discutabilă.

 b) Motivarea obligatorie şi din oficiu a hotărârii trebuie privită ca un

element constitutiv al principiului liberului acces la justiţie, consfinţit de
art. 21 din Constituţie25.

 Într-adevăr, nu se poate considera că accesul liber la justiţie este real,

câtă vreme părţile litigante (căci “accesul” îl realizează şi pârâtul, căruia
25
Pe larg, despre acest principiu, S. Neculaescu, D. Matei, Dispoziţii de
drept procesual în Constituţia României (I), în SDR nr. 2/1994, p. 122 –
123; M Voicu, Accesul liber la justiţie, în D. nr. 4/1997, p. 8 şi urm.
Pentru o opinie conform căreia OG nr. 13/1998 era contrară prevederilor
art. 123 din Constituţie, vezi Corneliu – Liviu Popescu, Nemotivarea
hotărârilor judecătoreşti, principiile justiţiei şi drepturile omului, în
Revista Română de Drepturile Omului nr. 16/1998, p. 51.
221
nu-i este indiferent cine judecă litigiul) nu pot cunoaşte motivele soluţiei
decât dacă exercită o cale de atac.

 c) Responsabilitatea judecătorului faţă de propria-i soluţie, este

discutabilă în absenţa obligaţiei de a motiva din oficiu hotărârea.

 Apoi, motivarea soluţiei după un timp mai îndelungat de la

pronunţarea ei, scade din puterea argumentării.

 Chiar dacă, în practică, datorită încărcării excesive a instanţelor,

motivările hotărârilor se făceau cu întârziere, această situaţie pasageră
nu justifica distanţa legală, creată de reglementarea discutată, între
momentul pronunţării hotărârii şi momentul motivării ei.

 Puteau apare situaţii stranii în care o hotărâre să nu mai poată fi

motivată, cum sunt cele în care se exercită la timp îndelungat de la
pronunţare un apel sau un recurs pentru necitarea legală ori o contestaţie
în anulare obişnuită, timp în care o instanţă s-a desfiinţat sau
judecătorul/judecătorii respectivi au devenit indisponibili pentru motivare.

 d) Dacă s-ar fi ajuns la situaţia ideală pentru raţiunile promovării

reglementării discutate - şi judecătorii ar fi rămas scutiţi de motivarea
majorităţii hotărârilor - ştiinţa dreptului, doctrina, ar fi fost lipsite de
222
materialul jurisprudenţial, de altfel, indispensabil pentru substanţialitatea

şi progresul lor26.

 Este elementar că motivările jurisprudenţiale au constituit unul dintre

materialele cele mai preţioase pentru perfecţionarea şi progresul ştiinţei
dreptului.

 Oricum, pentru ştiinţa dreptului, este important cum a reacţionat

judecătorul unei hotărâri şi nu dacă soluţia respectivă a convins, a
demobilizat sau nu pe partea litigantă perdantă, relativ la exercitarea unei
căi de atac.

 e) Unele cereri, contestaţii, căi de atac şi motive ale acestora îşi pierd
în mod evident din raţiune şi justificare, în cazul hotărârilor rămase
irevocabile, fără a fi fost motivate:

 - o contestaţie la executare privitoare la înţelesul, întinderea şi

aplicarea dispozitivului (“la titlu”), nu ar putea fi rezolvată deplin şi
corect, fără a se cunoaşte considerentele soluţiei din dispozitiv;

 - tot astfel, o cerere pentru îndreptarea unei erori materiale;


 - revizuirea pentru extra şi ultra petita şi, mai ales, cea pentru
contrarietate de hotărâri, are de întâmpinat inconveniente, unele
26
Vezi şi C-L Popescu, op. cit., p. 50
223
insurmontabile, unitatea dintre considerente şi dispozitiv, atât de necesară

şi lămuritoare, nemaiavând nici o reprezentare;

 - motivul VII de casare (“hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
pricinii”) sau critici precum “contradicţia între considerente şi dispozitiv”
nu mai puteau fi considerate actuale şi operante faţă cu o hotărâre
nemotivată;

 - motivele VIII (“când instanţa, interpretând greşit actul dedus

judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neândoielnic al
acestuia”) şi IX de casare (“când hotărârea pronunţată este lipsită de
temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”)
stăteau într-un provizorat care nu se putea concilia cu gravitatea actului
de justiţie;

 f) Abuzul de drept, prin exercitarea cu rea-credinţă a unor căi de

atac, nu mai avea cum să fie individualizat.

 g) Hotărârea, actul cel mai important al instanţei şi al judecăţii, este

discreditat în raport cu încheierea de şedinţă a cărei motivare a rămas
obligatorie din oficiu (art. 268 alin. ultim).

224
 h) În fine, pentru analiza noastră, aprecierea asupra efectului celui

mai important al hotărârii – autoritatea de lucru judecat – are să fie sever
alterată în cazul hotărârilor rămase definitive fără să fi fost motivate.

 În analiza acestui efect vom releva dificultăşile deosebite ce apar în

aprecierea identităţii asupra celor două elemente ale lucrului judecat,
care, oricum, solicită arta judecăţii: obiectul şi cauza.

 Ţinem să arătăm, totuşi, aici, că absenţa din cuprinsul dat hotărârii

de OUG nr. 13/1998 în art. 261, a punctelor “susţinerile în prescurtare ale
părţilor cu arătarea dovezilor” şi “arătarea concluziilor procurorului”,
care figurează din nou în cuprinsul dat de vechea şi actuala formulare a
textului amintit, trebuiau suplinite neapărat de redactarea motivelor
hotărârii, altfel neputând fi surprinse şi sancţionate cazurile, nu puţine în
practică, de deghizare a identităţii de obiect şi cauză ori de raport juridic.

 Revine a spune că instanţa confruntată cu aparenţa autorităţii de

lucru judecat, ar fi fost, deseori, pusă în situaţia de a face o adevărată
reconstituire a procesului (cadrului, elementelor acestuia) judecat anterior
prin hotărârea nemotivată.
82. Dispozitivul, ca şi practicaua, este partea din hotărâre care participă
direct şi activ la constituirea şi funcţionarea efectelor acesteia.
225
Din perspectiva procesului de formare a hotărârii, dispozitivul apare ca
prima formă a hotărârii, o formă, însă, definitivă dar şi ca parte a entităţii
juridice funcţionale, care este hotărârea integral redactată (sau hotărârea
integrală, “in extenso”).
Această caracterizare este făcută “in terminis” de către Codul francez:
“pronunţarea poate să se limiteze la dispozitiv” (art. 452 alin. 2).
Nici Codul nostru, nici Codul francez nu prevăd cuprinsul dispozitivului.
Din redactarea art. 258 Cod român, rezultă că dispozitivul consemnează
“părerea”, care a întrunit majoritatea la sfârşitul deliberării, asupra soluţiei
litigiului.
Codul francez, explicabil la 1975, este mai economicos în exprimare:
“hotărârea enunţă decizia (soluţia – n.ns.)sub forma dispozitivului” – art. 455
alin. 2.
226
Codul italian27, la 1940, asemeni celui al nostru, dispune: “închizând votarea,
preşedintele scrie şi subsumează dispozitivul” – art. 276, deliberarea, (5),
fraza întâia28.
Putem spune că dispozitivul este una dintre constantele cele mai veritabile
ale arsenalului dreptului procesual care, datorită exprimării eliptice cu care
este inserat în coduri, pare, mai degrabă, o cutumă recepţionată
necondiţionat de acestea.
83. Revenind la sistemul nostru, vom reţine câteva reguli şi cerinţe care
configurează conţinutul dispozitivului:
- limitarea judecătorilor la a hotărî "numai asupra obiectului cererii deduse
judecăţii” (art. 129 alin. ultim, în redactarea dată de OUG nr. 138/2000);
- rezolvarea mai întîi a excepţiilor unite cu fondul;
27
V, Claudio Consolo, Codice di procedura civile. Legislazione
complementare interna e internazionale, V Edizione 1999 – 2000, IPSOA
Editore S.R.L., Verona, 1999, p. 79.
28
Conform art. 276(1) fraza întîia, “decizia este deliberată în secret în
Camera de consiliu”; (3) fraza întâi, “decizia e luată cu majoritate de
voturi”.
227
- menţionarea caracterului parţial al hotărârii, dacă este cazul;
- încorporarea tranzacţiilor părţilor, dacă este cazul;
- menţionarea acordării execuţiei vremelnice/provizorii29;
- menţionarea acordării termenului de graţie (art. 262)30;
- soluţionarea cererilor privind cheltuielile de judecată şi a celor privind
drepturile pecuniare ale martorilor, experţilor, interpreţilor şi avocaţilor;
- menţionarea modului pronunţării, a căii de atac şi termenului ei de
exercitare sau a caracterului definitiv sau irevocabil a hotărârii, după caz.
84. “Îmbunătăţirea hotărârii printr-o redactare mai uşor de înţeles, chiar dacă
pentru acesta, este nevoie să se adauge unele cuvinte, ori să se rectifice unele
cifre (în dispozitiv faţă de minută – n.ns.), respectând însă în totul cele ce
29
Ion Deleanu, Valentina Deleanu, p. 36 – 38.
30
Idem, p. 27 - 32
228
rezultă din minută”, astfel cum se recomandă într-un studiu31, de altfel
valoros şi unic în literatura noastră juridică, considerăm că trebuie privită cu
toată rezerva cuvenită.
În primul rând, admiterea unei asemenea tehnici de redactare a dispozitivului
lasă mai mult sau mai puţin loc pentru arbitrar din partea judecătorului
redactor al hotărârii.
În al doilea rând, este greu de admis că, prin această tehnică de îmbunătăţire
a hotărârii, s-ar putea asigura respectarea în totul a celor ce rezultă din
minută.
În al treilea rând, argumentul dedus de acelaşi autor din posibilitatea lăsată
instanţei, potrivit art. 281, de a îndrepta şi din oficiu unele greşeli din
hotărâre, rezultă dintr-o circumstanţiere greşită a aplicării acestui text. În
realitate, textul art. 281 se referă nu la îndreptarea minutei, ci la îndreptarea
hotărârii redactate, cu cele trei părţi ale sale(alin. 3: “îndreptarea se va face
31
Alexandru Lesviodax, Conţinutul hotărârilor…, op. cit., pag. 102,
studiu în care autorul reia şi dezvoltă unele consideraţii dintr-un
studiu anterior – Unele probleme ale motivării sentinţelor, JN nr.
9/1965, pag. 40 – 49.
229
în amândouă expemplare ale hotărârii” care evocă, desigur cele două
exemplare originale în care se face hotărârea conform art. 266 alin. 1).
În al patrulea rând, este just – şi constituie o garanţie de legalitate – ca părţile
să găsească în dispozitivul hotărârii redactate, reproducerea întocmai a
minutei, pentru îndreptarea unor greşeli sau pentru mai uşoara înţelegere a
hotărârii – când acestea sunt susceptibile de executare – codul rezervându-le
cererea de îndreptare, respectiv contestaţia privind înţelesul, întinderea şi
aplicarea dispozitivului.
85. Relativ la efectele autorităţii de lucru judecat şi executoriu, dispozitivul –
ca şi considerentele – trebuie să fie complet şi concret în sensul de: a dispune
asupra tuturor cererilor părţilor în cadrul obiectului procesului, inclusiv cu
menţiunea omiterii luării în considerare a unei cereri, a disjungerii uneia sau
alteia dintre cereri (cum este cazul cererii reconvenţionale), a neadmiterii în
principiu a unei cereri (cum este cazul cererii de chemare în garanţie); a se
limita la cadrul litigiului determinat de părţi şi de instanţă; a se face toate
menţiunile necesare, potrivit cu natura litigiului, al obiectului material
disputat de părţi, a situaţiei de fapt ori juridice a cărei recunoaştere s-a cerut,
230
cu natura obligaţiei (solidară, conjunctă etc.); a se reţine corect identitatea
părţilor, cu domiciliul lor şi calitatea în care au stat în proces; a se preciza
condiţiile de exerciţiu a eventualului termen de graţie acordat; etc.
Exigenţele rezumate mai-sus în privinţa redactării şi cuprinsului
dispozitivului, sunt impuse de rostul dispozitivului în cadrul efectelor
hotărârii judecătoreşti; el reprezintă partea de hotărâre care trece în puterea
lucrului judecat şi care se execută.
86. Înregistrarea hotărârii ar fi fost un act complet formal dacă, conservarea
în registrul special (despre care vom discuta în continuare), ar fi fost cerută
sub un număr de ordine, o dată şi sub semnăturile judecătorilor, sau, chiar,
numai a grefierului.
Conform Regulamentului de organizare şi funcţionare al instanţelor
judecătoreşti (elaborat de Ministerul Justiţiei), hotărârile primesc numărul şi
data din condicile de şedinţă (pe secţii, pe categorii – penale, civile), cu
identitatea astfel dobândită înregistrându-se şi în registrele de evidenţă a
redactărilor.
231
Erorile privind numărul şi data, nu sunt esenţiale. Ele pot fi îndreptate pe
cale administrativă, cu condiţia de a apărea în ambele exemplare originale
iar în ce priveşte data, aceasta să corespundă cu cea a şedinţei din dispozitiv.
87. Conservarea hotărârii trebuie asigurată încă de la pronunţare, întrucât,
odată pronunţată, hotărârea începe o viaţă în care eficienţa ei va avea nevoie
numai în mod excepţional de revenirea în şi la dosarul cauzei.
Apoi, din raţiuni lesne de înţeles, majoritatea dosarelor nu pot fi păstrate
timp îndelungat.
Perioada cea mai delicată pentru conservarea hotărârii este aceea cuprinsă
între pronunţarea dispozitivului şi redactarea/motivarea şi comunicarea
hotărârii.
Este perioada în care hotărârea există pentru părţi numai datorită pronunţării
ei.
232
Odată ce s-au luat concluziile lor iar instanţa, socotindu-se lămurită, a
declarat dezbaterile închise (art. 150), părţile nu mai au control asupra
dosarului, acesta revenind în arhiva instanţei după ce hotărârea a fost
motivată/redactată.
Mijlocul procedural de conservare a hotărârii aflată încă în forma
dispozitivului (minutei), este consemnarea acestuia într-un registru special
(art. 258 alin. ultim).
Dispoziţia privind ţinerea acestui registru a fost introdusă prin Legea nr.
59/1993.
Ea nu a fost observată în mod corespunzător de către instanţe iar Ministerul
Justiţiei n-a actualizat Regulamentul de organizare şi funcţionare a
instanţelor judecătoreşti, în sensul de a introduce şi reglementa acest registru
obligatoriu.
233
Aşa cum am mai arătat32, instanţele continuă să lucreze cu “condicile de
şedinţă”, care, este adevărat, sunt utile dar ele nu pot acoperi rolul registrului
special gândit de către legiuitor.
După redactarea/motivarea hotărârii, conservarea acesteia este asigurată de
depunerea celui de-al doilea exemplar original al hotărârii “în dosarul de
hotărâri al instanţei” (art. 266), dosar numit în practică “mapa de hotărâri”.
Potrivit Regulamentului citat, mapa de hotărâri are termen nelimitat de
păstrare.
Codul a prevăzut şi ipoteza dispariţiei hotărârii irevocabile sau a aceleia
pronunţate într-o cauză pendinte, reglementând o procedură a refacerii (art.
583 – 585).
De bună seamă că, dacă hotărârea este irevocabilă iar refacerea dosarului
este inevitabilă (spre ex., s-a exercitat o cale extraordinară de atac la
îndemâna părţii sau dosarul a fost cerut spre examinare în vederea exercitării
32
Supra,
234
unui recurs în interesul legii), existenţa exemplarului de la mapa de hotărâri,
va simplifica în mod considerabil sarcina instanţei de refacere.
88. Chestiunea care prezintă interes pentru efectele hotărârii, este dacă în
situaţia dispariţiei dosarului şi a nereclamării refacerii acestuia, existenţa
exemplarului din mapa de hotărâri este suficientă pentru a înlătura orice
contestaţie privind efectele hotărârii în exemplarul deţinut de partea
interesată ori pentru eliberarea şi investirea cu formula executorie a unei noi
copii.
Considerăm că răspunsul nu poate fi decât afirmativ, altfel s-ar discrimina
neraţional între cele două exemplare originale ale hotărârii.
89. Comunicarea hotărârii, este prevăzută (art. 266 alin. ultim) pentru
“curgerea termenului de exercitare a apelului sau a recursului”. Deci,
hotărârile date în recurs, nu se comunică.
235
În practică hotărârea se comunică necertificată, ci numai însoţită de o adresă
care face corp comun cu procesul verbal de îndeplinire a procedurii de
comunicare.
Actul comunicării nu este decât un reflex a efectului dezinvestirii.
90. Rectificarea, completarea şi lămurirea hotărârii, sunt operaţiuni
necesare pentru a da pozitivitate şi eficienţă hotărârii.
Ele produc modificări în cuprinsul descriptiv al hotărârii, nu în soluţia
acesteia.
Chiar dacă au menirea să ridice calitatea hotărârii, ele nu pot interveni în
substanţa ei şi să altereze gândirea judecătorilor care au adoptat hotărârea.
Deşi una dintre ele, completarea, dezvoltă hotărârea, ea nu poate atinge ceea
ce s-a judecat şi să promoveze o soluţie diferită.
236
Completarea şi lămurirea hotărârii sunt nou plasate în termenul de apel sau
de recurs, ca efect al modificării codului prin OUG nr. 138/2000, cea dintâi
putând fi obţinută şi prin exercitarea apelului, a recursului (motivul 6) sau a
revizuirii (motivele 1 şi 2), după caz, iar cea de-a doua pe calea contestaţiei
la executare, numită “la titlu”.
Încheierea şi hotărârea prin care se dispun aceste operaţiuni sunt supuse
căilor de atac ce puteau fi exercitate împotriva hotărârilor afectate.
91. Rectificarea sau îndreptarea priveşte “erorile sau omisiunile cu privire
la nume, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice
alte erori materiale” (art. 281 alin. 1).
Această operaţiune este singura care poate fi făcută şi de către instanţă din
oficiu; se dispune printr-o încheiere, cu sau fără citarea părţilor (la aprecierea
instanţei).
237
Formularea textului alin. 3 (“în cazul hotărârilor, îndreptarea se va face în
ambele exemplare ale hotărârii”) lasă să se înţeleagă că îndreptarea va
provoca o intervenţie materială în corpusul hotărârii.
O asemenea intervenţie ar fi posibilă numai pentru rectificări minore, de
întindere redusă.
Ceea ce tehnic este posibil, este să se menţioneze încheierea de îndreptare pe
cele două exemplare originale.
Această operaţiune nu interesează efectele dezinvestirii, pe cel declarativ în
principiu, pe cel privitor la prescripţie.
Ea interesează, evident, calitatea de act autentic a hotărârii, întrucât îi
modifică textul; autoritatea de lucru judecat, întrucât restabileşte calitatea
părţilor, susţinerile acestora (fiind vizate cauza şi mijloacele); efectul
executoriu, întrucât definitivează conţinutul pretenţiei admise.
92. Completarea priveşte, deasemenea, numai dispozitivul.
238
Ea este prevăzută pentru reparaţia omisiunii instanţei de fond, de apel sau a
celei de reţinere de a se pronunţa “asupra unui capăt de cerere principal sau
accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale… asupra cererilor
martorilor, experţilor, traducătorilor, interpreţilor sau apărătorilor cu privire
la drepturile lor” – art. 2812 alin. 1 şi 3.
Hotărârea de completare poate fi cerută în termenul de apel sau de recurs
sau, în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de
15 zile de la pronunţare.
Creaţia acestei hotărâri a determinat modificarea motivului 6 de casare, care
a rămas funcţional pentru “plus petita” şi “extra petita”.
Ea anticipează motivul 2 de revizuire, care rămâne, totuşi, funcţional, în
aceiaşi redactare.
Concurenţa astfel creată nu se justifică în cazul hotărârilor date în fond după
casarea cu reţinere.
239
Nu se vede de ce pentru aceiaşi imputaţie făcută unei hotărâri “dată de o
instanţă de recurs atunci când evocă fondul” (art. 322 alin. 1), să existe două
căi de remediere, cu termene diferite de exercitare (în cazul revizuirii, o lună
de la pronunţare).
Legitimitatea hotărârii completatoare devine discutabilă atunci când
hotărârea originară a omis să se pronunţe pe cale reconvenţională sau pe o
excepţie peremptorie.
Într-adevăr, dacă este să se pronunţe pe cale reconvenţională sau pe o
excepţie peremptorie şi să admită pretenţia sau excepţia, modificând soluţia
hotărârii originare, atunci hotărârea completatoare va fi o adevărată hotărâre
reformatoare, care, după cum este elementar, şi după cum este de ordine
publică, nu s-ar putea obţine decât pe calea apelului sau a recursului.
Eficienţa acestei căi de remediere a hotărârii este pusă în dubiu de
exercitarea concomitentă a apelului sau recursului pentru alte imputaţii aduse
aceleiaşi hotărâri.
240
Într-o redactare mai atentă şi mai îngrijită care ar reveni să se dea textului în
discuţie, ar trebui să se prevadă posibilitatea examinării cererii de completare
condiţionat de neexercitarea apelului sau recursului iar, pentru ipoteza că s-a
exercitat una dintre acestea, să se prevadă deferirea cererii de completare în
competenţa instanţei de control judiciar.
Cererea de completare este calificată urgentă şi se soluţionează cu citarea
părţilor, prin hotărâre.
Operaţiunile de completare (mai puţin cele care privesc cererile martorilor,
experţilor, traducătorilor, interpreţilor şi avocaţilor), interesează toate
efectele unei hotărâri judecătoreşti.
93. Lămurirea are ca obiect “înţelesul, întinderea sau aplicarea
dispozitivului” sau înlăturarea “dispoziţiilor potrivnice”.
Fiind prevăzută să fie exercitată în termenul de apel sau de recurs, cererea
corespunzătoare tinde să scutească apelul sau recursul de solicitări care pot fi
rezolvate pe calea ei.
241
Eficienţa acestei căi depinde de disponibilitatea sau rezistenţa judecătorilor
la acceptarea imputaţiilor de neglijenţă ori superficialitate în formularea
minutei sau în redacterea hotărârii.
Textul nu prevede soluţia pentru situaţia în care părţile au de format critici
care exced obiectului cererii de lămurire şi, deci, au de exercitat apelul sau
recursul.
Când ambele părţi au şi critici de domeniul exclusiv al apelului sau
recursului, categoric partea care a exercitat şi calea de atac, nu va putea fi
ţinută să aştepte rezolvarea cererii de lămurire, mai ales că este posibil ca şi
rezolvarea dată acestei cereri, să o nemulţumească.
Izolarea cererii de lămurire poate fi multiplicată şi cu alte ipoteze.
Soluţia acestei concurenţe, nu poate fi decât: luarea în examinare a cererii
numai după expirarea termenului de apel sau de recurs şi numai dacă nu s-a
exercitat calea de atac respectivă pentru critici care exced ei.
242
Instanţa se va pronunţa prin încheiere, deşi dacă cererea ar fi fost exercitată
ca o contestaţie la executare sau ca revizuire, ea s-ar fi pronunţat prin
hotărâre.
Operaţiunea interesează toate efectele hotărârii.
TABLOUL EFECTELOR HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREŞTI

CIVILE ŞI ARBITRALE
§1. Noţiunea efectelor hotărârilor judecătoreşti civile şi arbitrale; enumerarea şi clasificarea lor.
106. Codul nostru de procedură civilă, ca şi alte coduri în care materia

hotărârii nu a fost renovată în perioada postbelică, nu se preocupă de efectele
hotărârii judecătoreşti în general identificându-le pe unele în alte materii
243
(spre ex. – autoritatea de lucru judecat, în materia excepţiilor; forţa

executorie, în materia executării silite), înţelegându-le pe altele prin
dispoziţii procedurale pure (efectul de dezinvestire).
Unele efecte sunt fie creaţii ale altor acte normative (calitatea de act autentic
– în codul civil; efectul relativ la prescripţia extinctivă – decretul nr.
167/1958), fie destinate raporturilor de drept substanţial (autoritatea de lucru
judecat pentru materia probaţiunii obligaţiilor).
 113. Din această perspectivă identificăm următoarele efecte, calităţi,

însuşiri ale hotărârii judecătoreşti civile:
a) dezinvestirea instanţei şi extincţia jurisdicţiei la speţă;
b) deschiderea dreptului la calea de atac;
c) asimilarea hotărârii cu un act autentic – forţa probantă a hotărârii;
d) cel relativ la prescripţie, prezent ca regulă prin intervertirea prescripţiei

extinctive;
e) cel temporal-juridic, identificat în confirmarea sau creaţia de raporturi şi

realităţi juridice şi recunoaşterea efectelor acestora – efectul declarativ în
principiu;
244
f) autoritatea/puterea lucrului judecat – hotărârea produce şi impune lucrul

judecat;
g) efectul executoriu sau forţa executorie – posibilitatea executării silite, ca a

oricărui titlu executoriu.
121. Este efectul cu exprimarea cea mai directă în Cod pentru hotărârea
judecătorească: “după pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni
asupra părerii sale” - art. 258 alin.3.
Pentru hotărârea arbitrală, acest efect este exprimat indirect, prin

reglementarea căilor de urmat pentru completarea sau rectificarea
(îndreptarea) ei33.
122. Dezinvestirea instanţei şi a tribunalului arbitral, este produsă

instantaneu cu pronunţarea hotărârii34.
Pentru hotărârea judecătorească aceste moment/timp şi act procesual, poate

fi stabilit în două modalităţi: prin data minutei, unită cu menţiunea din
dispozitivul hotărârii redactate privind “pronunţarea în şedinţă” (art. 261 pct.
8); prin consemnarea dispozitivului “într-un registru special, ţinut de fiecare
instanţă”35.
33
Supra,
34
Supra,
35
Supra,
245
Cea de-a doua modalitate pare mai sigură şi mai uşor de verificat, deşi
instanţele nu au făcut încă o practică din ea.
123. Stabilirea momentului pronunţării poate comporta dificultăţi atunci

când ea nu s-a făcut în ziua şedinţei în care părţile au pus concluzii în fond,
instanţa civilă având posibilitatea să amâne pronunţarea 7 zile (termen
administrativ) iar tribunalul arbitral putând să o facă pentru 21 de zile.
124. Termenul de amânare a pronunţării hotărârii arbitrale poate fi socotit

administrativ numai sub condiţia ca data rezultată a pronunţării să se
încadreze în termenul arbitrajului, determinat conform art. 3533.
Deci, tribunalul arbitral este obligat să se pronunţe, sub sancţiunea anulării

hotărârii (art. 364 lit. e), cel mai târziu în ultima zi a termenului arbitrajului.
Cum pentru hotărârea arbitrală nu se prevede obligaţia redactării minutei şi

nici aceea a pronunţării în şedinţă, în absenţa minutei, data cea mai sigură a
pronunţării este aceea a facerii/emiterii dovezilor de comunicare, prevăzută a
fi cel mai târziu la o lună de la data pronunţării (termen administrativ).
125. Amânarea pronunţării hotărârii judecătoreşti, peste termenul de 7 zile

(fapt cu frecvenţă în practică), nu va afecta validitatea hotărârii în raport cu
durata amânării.
246
La data pronunţării, însă, va trebui, sub pedeapsa nulităţii, să se observe dacă

unul dintre judecători nu şi-a pierdut “calitatea de magistrat” 36 sau este
suspendat din funcţie, situaţie în care va trebui să se repună procesul pe rol
pentru a se pune din nou concluzii “în faţa instanţei legal constituite” (art.
260 alin. 2, în redactarea dată de OUG nr. 138/2000).
126. “Hotărârea leagă şi dezleagă pe judecători”.
Îi leagă, pentru că indiferent de mobilul cu care ar avea să justifice revenirea

asupra soluţiei, sub pedeapsa nulităţii hotărârii, ea nu este permisă.
Această prohibiţie conservă minuta. Ea trebuie reprodusă întocmai în
dispozitivul hotărârii redactate/motivate.
Este adevărat că, de regulă, datorită unei enunţări eliptice, rezumative, în

care jargonul juridic este remarcabil, reproducerea minutei în dispozitiv este
o traducere şi o dezvoltare a textului minutei, astfel încât soluţia să fie
personalizată şi să aibă toate elementele care să o facă
funcţională/operaţională.
Această adevărată translaţie ar putea fi prilejul unei schimbări măcar parţiale

a sensului soluţiei din minută.
36
Exprimarea textului alin. 2 al art. 260, este astăzi inexactă, întrucât
noua lege de organizare judecătorească (nr. 92/1992) îi consideră
magistraţi şi pe procurori.
247
Greşeala sau intenţia va fi evitată respectiv descurajată de calitatea

redactării minutei37.
Este evident că translaţia minutei în dispozitiv trebuie să fie şi prilejul

corijării unor exprimări negramaticale.
127. O problemă care trebuie dezlegată, este aceea a posibilităţii îndreptării

cu ocazia translaţiei a erorilor sau omisiunilor la care se referă art. 281
pentru hotărârea redactată/motivată.
 La prima vedere asemenea îndreptare ar fi binevenită, întrucât ea ar

scuti hotărârea de rectificări.
Trebuie însă să observăm că minuta este prima şi cea mai fidelă expresie a
voinţei legii exprimată de judecători şi, de aceea, fără ea nu există hotărâre,
decât dacă aceasta este redactată/motivată mai înainte de pronunţare, aşa
cum ar fi ideal dar cum nu este decât foarte rar întâlnit în practică.
Pe temeiul acestei fidelităţi, Codul nu permite “adăugirile, ştersăturile sau

schimbările”, decât “în cuprinsul hotărârii” (art. 265).
Îndreptarea erorilor sau omisiunilor se referă clar numai la hotărârea

redactată/motivată, Codul dedicându-i o secţiune specială ce urmează altora
37
Supra,
248
care separă minuta de hotărâre (“hotărârile parţiale” … “execuţia

vremelnică”).
Desigur că, deşi pot fi evitate, minuta nu poate fi scutită de adăugiri,

ştersături sau schimbări intervenite anterior pronunţării, dar deficienţele de
calitate trebuie să fie numai grafice şi nu să arate o reorientare a “părerilor
judecătorilor” (art. 256 alin. 2) echivalentă cu un rezultat dubios sau incert al
deliberării, care va atrage nulitatea hotărârii.
CAPITOLUL III
EFECTUL DESCHIDERII DREPTULUI LA CALEA DE ATAC
137. Constituanta post-decembristă a considerat că este de domeniul

Constituţiei să statueze asupra posibilităţii folosirii, în condiţiile legii, a
căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti.
Deşi textul art. 126, cu denumirea marginală "folosirea căilor de atac", dă o

normă supletivă, el trebuie interpretat că exprimă imperativul conceperii
unor căi de atac prin care să poată fi înlăturate erorile judiciare şi alte greşeli
de judecată incompatibile cu o justiţie modernă.
249
Expresia "în condiţiile legii", acoperă comandamentul constituţional dat

legiuitorului ordinar de a concepe un sistem al căilor de atac judiciare.
Acest sistem este expresia unui examen permanent, indispensabil, în raport

de care se gradează una dintre caracteristicile de cea mai pură validitate a
oricărui edificiu judiciar, anume capacitatea de a-şi asuma şi de a-şi respinge
şi înlătura defectele unicului său fruct sau produs - hotărârea judecătorească.
De aceea, asupra conceperii şi funcţionării sistemului căilor de atac judiciare

s-a intervenit sub raţiuni ideologice, în bună măsură mărturisite, de către
regimurile politice şi guvernări.
Istoria normativă cea mai recentă este, în această privinţă, mai mult decât
edificatoare, ilustrată astfel de Legea nr. 59/1993, OUG nr. 13/1998, OUG
nr. 138/2000, OUG nr. 59/2001 şi OUG nr. 58/2003.
138. Efectul discutat consistă în posibilitatea atacării modului şi a actelor de

judecată, numai după pronunţarea hotărârii şi odată cu atacarea acesteia,
ceea ce este exprimat de art. 282 alin. 2 şi art. 299 fraza a II-a din Cod,
potrivit cărora împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel sau
recurs, "decât o dată cu fondul", ceea ce aici, se traduce odată cu hotărârea
de dezînvestire.
Excepţia prevăzută de aceste texte pentru încheierile care întrerupt cursul

judecăţii şi excepţii din alte texte (spre exemplu, încheierea de suspendare a
250
executării în contestaţia la executare - art. 403 alin.3), nu afectează efectul

deschiderii dreptului la o cale de atac numai o dată cu pronunţarea hotărârii
de învestire, întrucât aceste încheieri nu reprezintă un act jurisdicţional
producător de lucru judecat.
Utilizarea termenului "încheieri premergătoare" în textul art. 282 alin. 2, este

rezultatul unei inconsecvenţe de limbaj normativ, întrucât în acest text ele
sunt toate cele pe care le pronunţă instanţa până la hotărâre , iar într-un alt
text, art. 268, dedicat anume "încheierilor", termenul discutat este utilizat
numai pentru încheierile care sunt "preparatorii" (alin. 1), şi nu
"interlocutorii" (alin. 2).
O singură încheiere interlocutorie - "care, fără a hotărî în totul pricina,

pregăteşte - pregătesc, în text (n.ns.) - dezlegarea ei" (art. 268 alin. 3) - este
atacabilă separat, anume încheierea de admitere în principiu dată în
împărţeala judiciară, dar această excepţie se explică prin posibilitatea legală
de a fragmenta soluţionarea procesului respectiv, fiind de remarcat şi că o
asemenea încheiere nu este obligatorie şi nici necesară în toate procesele de
împărţeală judiciară.
139. După modificarea Codului, prin Legea nr. 59/1993, care a reintrodus
apelul în sistemul căilor de atac, nici o instanţă nu se mai pronunţă, în
control judecătoresc, în primă şi ultimă instanţă.
251
Hotărâri de primă instanţă irevocabile, nu sunt prevăzute decât în mod

excepţional, dar nesemnificativ, întrucât fie materia lor este necontencioasă
(cazul somaţiei de plată reglementată de OG nr. 5/2001) fie ele nu sunt
producătoare de lucru judecat (materia electorală).
Efectul discutat funcţionează sub următoarele reguli:
- orice hotărâre de primă instanţă este prevăzută cu o cale de atac;
- când calea de atac nu este prevăzută anume, atunci aceasta este apelul (cu
excepţiile de la art. 2821);
- hotărârile neapelabile, sunt recuperabile;
- hotărârile apelabile, sunt şi recuperabile;
- hotărârile definitive sunt atacabile cu revizuire iar hotărârile irevocabile

sunt atacabile şi cu revizuire şi cu contestaţie în anulare, dar numai pentru
motive exprese şi exclusive normativ.
252
CAPITOLUL IV
ASIMILAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI CIVILE ŞI
ARBITRALE
CU UN ACT AUTENTIC
SECŢIUNEA I
REGULARITATEA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREŞTI CIVILE ŞI
ARBITRALE
CA ACT AUTENTIC
140. Hotărârea judecătorească civilă are, ca forţă/putere probantă,
valoarea unui act autentic.
Efectul corespunzător nu este sancţionat formal în Codul nostru, aşa cum o
face codul francez, în art. 457, care dispune: “hotărârea are forţa probantă a
unui înscris autentic, sub rezerva dispoziţiilor articolului 459” (este vorba de
omisiunile sau inexactităţile privind o menţiune destinată să stabilească
253
regularitatea hotărârii, care pot fi acoperite prin piese şi mijloace
procedurale).
După cum se va vedea, hotărârea în analiză este cel mai titrat şi mai
funcţional act autentic.
Acest efect, potrivit clasificărilor noastre38, este unul permanent (virtual),
pozitiv (creator), cu sediul în alte reglementări, substanţial extrinsec (ataşat),
complet; se produce în momentul motivării hotărârii; perpetuu.
141. În clasificarea înscrisurilor ca mijloace de probă 39, hotărârea
judecătorească are trăsăturile înscrisului preconstituit, originar şi
autentic.
Ca înscris originar, hotărârea judecătorească este opera completului de
judecată – sau a instanţei în sens restrâns – care apare ca “organ
instrumentator competent”, contribuţia la întocmirea lui a părţilor litigante

38
Supra ………; Pe larg, Stoenescu Zilberştein, op. cit., p. 350 şi urm.;
Aurelian Ionaşcu, Probele în procesul civil, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 106 şi urm.; Emil Mihuleac, Sistemul probator în
procesul civil, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1970, nr. 68 – 75, p.
165 – 174.
39
Supra,
254
fiind numai indirectă şi mediată de către completul de judecată şi numai în
cazul hotărârii de expedient, ce consfinţeşte învoiala părţilor (art. 271 – 273).
Prin înscrisuri (acte) autentice, se desemnează obişnuit înscrisurile notariale.
Hotărârea judecătorească este şi ea un înscris autentic în sensul art. 1171 cod
civ., “care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public,
care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.
Într-adevăr, hotărârea judecătorească se face după reguli de procedură privite
cu toată rigoarea şi ca, indiscutabil, solemne, de către legiuitorul Codului de
procedură civilă; se face de către un organ de stat, (care are sensul noţiunii
de “funcţionar public” cuprinse în textul art. 1171 cod civ.), abilitat prin
Constituţie şi legile de procedură şi de organizare judecătorească să
desfăşoare activitatea judecătorească încheiată cu hotărârea încorporată în
înscrisul corespunzător (“care are drept de a funcţiona în locul unde s-a făcut
actul” – art. 1171 cod civ.).
255
CAPITOLUL V
EFECTUL RELATIV LA PRESCRIPŢIE
SECŢIUNEA I
REZOLUŢIA EFECTULUI ÎNTRERUPTIV DE PRESCRIPŢIE –
REALIZAREA ŞI PIERDEREA ACESTUI EFECT
147. Exercitarea dreptului la acţiune prin sesizarea instanţei judecătoreşti
sau a tribunalului arbitral cu o cerere de chemare în judecată respectiv cu
o cerere de arbitrare, are, potrivit art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958
privind prescripţia extinctivă, efect întreruptiv de prescripţie40.

40
Pe larg, Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptului civil. Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p.
258 – 261 ……………………………………………, în Tratat de drept civil…………………; …………………… în
Tratat de drept civil, vol. I, Editura Academiei, 1989, p. …………; Aspazia
Cojocaru, Drept civil. Partea generală. Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p. 334 – 337; Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura
All Educational, Bucureşti, 1998, p. 304 – 306; Mircea Mureşan, Drept
civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 358 –
362; Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul
civil. Subiectele dreptlui civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.
280 – 281; Dumitru Lupulescu, Drept civil. Introducere în dreptul civil,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 221 – 223; Şt. Rauschi, Drept
civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura
256
Aceste efect intervine, potrivit aceluiaşi text, şi când cererea a fost introdusă
la o instanţă ori la un “organ de arbitraj” necompetent.
Denumirea de “organ de arbitraj” este astăzi nefuncţională. Ea a funcţionat
până în 1985, când, prin Decretul nr. 81, arbitrajul de stat (cu un organ
central şi 16 organe interjudeţene), ca jurisdicţie pentru litigiile dintre agenţii
economici, a fost desfiinţat, aceste litigii fiind deferite instanţelor
judecătoreşti.
Deci, un arbitraj nu mai are cum să fie astăzi necompetent, el neputând fi
investit decât în temeiul unei convenţii arbitrale.
148. Efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată sau
de arbitrare (ca, de altfel, şi al cererii reconvenţionale, al cererii de
intervenţie şi al cererii de chemare în garanţie, acestea două din urmă numai
la instanţă), nu se produce, potrivit textului art. 16 alin. 2 din Decretul nr.
167/1958, “Dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare

Fundaţia “Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 190 – 191; Paul Cosmovici, Dreptul
civil. introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 184
– 188.
257
în judecată… a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a
făcut-o a renunţat la ea”.
Ipoteza încetării procesului, nu interesează, întrucât soluţia corespunzătoare
nu se poate pronunţa astăzi. Soluţii echivalente, care ar putea fi acelea de
constatare a împăcării (hotărârea respectivă fiind asimilată de OUG nr.
138/2000 cu aceea de expedient), de stingere a procesului de divorţ, de
consfinţire a învoielii părţilor, n-au relevanţă, întrucât procesul se sfârşeşte
prin convenţia părţilor.
151. La confruntarea textelor art. 16 alin. 1 lit. b, alin. 2 şi art. 17 din
Decretul nr. 167/1958 – care instituie cazul discutat de întrerupere a
prescripţiei extinctive şi arată efectele întreruperii, - cu ipotezele practice în
care se pot afla reclamantul şi acţiunea sa, apare că beneficiul întreruperii
prescripţiei nu este efectiv.
258
Astfel deşi potrivit art. 17 alin. 1 şi 2 citat, “întreruperea şterge prescripţia
începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o” iar “după
întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie”, soluţiile pe care le poate da
hotărârea face ca efectul întreruptiv să aibă consistenţă numai pentru soluţia
de admitere a acţiunii sau a cererii de arbitrare.
Art. 16 alin. ultim dispune că “prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a
pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată… a fost
respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la
ea”41.
41
De bună seamă că “cererea de chemare în judecată” din text acoperă şi
noţiunea “cererii de arbitrare”. Referirea la “respingerea” cererii de
executare, conţine, în parte, o inexactitate. Instanţa nu pronunţă în
practică, decât o încheiere prin care, de regulă, se încuviinţează
executarea. La modul propriu, investirea cu formulă executorie acoperă
controlul de regularitate a hotărârii şi dacă executarea se face la
instanţa care a pronunţat hotărârea (de reţinut că potrivit noii
reglementări date de OUG nr. 138/2000, judecătoria este unica instanţă de
executare), nu mai apare nici un motiv pentru a se refuza executarea. De
altfel, în actuala redactare, Codul nici nu reglementează depunerea,
examinarea şi încuviinţarea cererii de executare silită (aşa cum o face
art. 3731 în redactarea dată de OUG nr. 138/2000) ci numai investirea cu
formulă executorie (art. 374, 376). Nu avem decât a conchide că
respingerea cererii de executare, în actuala reglementare, va fi, în
aceeaşi măsură, o infirmare a investirii cu formula executorie.
259
Respingerea, anularea, perimarea cererii şi, în măsura în care se găseşte
ipoteza practică, încetarea procesului, reprezintă soluţiile care fac ineficientă
cererea de chemare în judecată.
155. De aceea, socotim că, în principal, prescripţia achizitivă – şi nu
prescripţia extinctivă – este interesată de cazul de întrerupere fondat pe
exerciţiul dreptului la acţiune civilă, însă raportat la soluţiile hotărârii.
Sub această calificare, efectele întreruperii prescripţiei (atât în formularea
codului civil cât şi în formularea Decretului nr. 167/1958, este adevărat, mai
economicoasă), pot fi înţelese printr-o reprezentare practică.
Într-adevăr, “întreruperea… şterge (“cu totul”, spune codul civil)…
prescripţia începută înainte”. Este o ştergere în defavoarea posesorului, a
cărui prescripţie “nu mai poate fi continuată” (art. 1867 fraza a-I-a cod civ.).
260
Revine a spune că efectul hotărârii judecătoreşti civile şi arbitrale relativ
la prescripţie, priveşte prescripţia achizitivă, că el este atribuit numai
hotărârii de admitere a acţiunii şi că relativ la prescripţia extinctivă numai
introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare are un efect
particular, un hibrid al efectelor întreruptiv şi suspensiv de prescripţie
(timpul cât durează cauza de suspendare nu se consideră scurs din
termenul de prescripţie).
Deci, ca şi în cazul suspendării, prescripţia extinctivă îşi continuă cursul, cu
deosebirea că durata întreruperii se socoteşte în timpul scurs.
160. Veritabilul efect al hotărârii judecătoreşti civile şi arbitrale relativ la
prescripţia extinctivă constă în pierderea interesului pentru prescripţia
dreptului la acţiune şi naşterea interesului pentru prescripţia dreptului de
a cere executarea silită.
261
Este efectul intervertirii prescripţiei, exprimat “in terminis” 42 sau ca o
prelungire, transformare, a prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune în
aceea a dreptului de a cere şi a obţine executarea silită43.
Privind acţiunea civilă ca o componentă a dreptului subiectiv, care-i asigură
acestuia realizarea şi eficienţa, asistată de autoritatea şi forţa publică sau ca
obiect al unui drept subiectiv complex, civil şi constituţional de acces la
justiţie (la o justiţie care să se pronunţe cu forţă juridică) 44, şi procesul civil
ca articulând cele două faze, judecata şi executarea silită, trebuie să vedem
că prescripţia extinctivă face perisabilă această acţiune sub o dublă factură:
odată pentru exerciţiul dreptului la acţiune şi a doua oară pentru exerciţiul
dreptului de a obţine executarea silită a hotărârii rezultate din primul
exerciţiu.
Astfel, cele două specii de prescripţie comunică în sens progresiv şi creator,
sub condiţia admiterii acţiunii. De îndată ce se epuizează interesul pentru cea
dintâi, se naşte interesul pentru cea de-a doua.

42
“Intervention de la prescription”, Vincent, Guinchard, nr. 84, p. 90.
43
Stoenescu, Zilberştein, p. 522; G. Boroi, Drept civil, op. cit., p.
305; A. Cojocaru, p. 337.
44
Pe larg despre natura juridică a acţiunii civile, vezi, Ciobanu, vol.
I, p. 247 – 260.
262
EFECTUL TEMPORAL-JURIDIC. CONFIRMAREA,CREAŢIA DE

RAPORTURI ŞI SITUAŢII/REALITĂŢI JURIDICE. EFECTUL
DECLARATIV ÎN PRINCIPIU
170. Fiind un act de autoritate publică, anume judiciară, hotărârea
judecătorească civilă şi arbitrală (aceasta, ca efect al unei concesiuni
instituţionale) comportă o activitate în timp, ale cărei coordonate, fireşte,
sunt esenţiale pentru eficienţa ei juridică.
Spre deosebire de alte acte de autoritate publică – actele normative, actele
reglementare, actele administrative – hotărârea, ca act judiciar, este
rezultatul examinării unei situaţii particulare (unicat) şi private (conflictele
dintre autorităţile publice rezolvându-se în cadrul instituţional-politic), în
raport cu normele de drept atrase de acesta, o situaţie, în acelaşi timp,
constituită (ivită), activă şi critică (reclamând o soluţie incontestabilă
juridic).
263
Deci, prin natura faptelor deduse judecăţii, de regulă, hotărârea
judecătorească civilă şi arbitrală antamează o “facta praeterita”, pe care o
dezleagă în raport cu legea.
Ea nu anticipează decât asupra conduitei părţilor litigante care, într-un timp
normat, trebuie să se presteze pentru a realiza dimensiunile şi conţinutul
juridic date lui
“facta praeterita”.
171. Ceea ce în termeni procesuali este “facta paeterita”, pentru lege este
“facta pendentia”.
Pentru că destinatarii n-au nici o participaţie la elaborarea lor, actele

normative, actele reglementare şi actele administrative, nu retroactivează în
principiu. Altfel, libertatea persoanei şi subiectivitatea juridică ar fi surprinse
în mod arbitrar de către puterea publică.
Hotărârea judecătorească şi arbitrală are menirea de a pune ordine în
trecutul juridic al părţilor litigante. Ea intervine post – factum, de regulă.
264
De aceea, justiţia civilă, ca jurisdicţie de confirmare, de întâmpinare şi de

control45, pronunţă hotărâri cu efect declarativ – “ex tunc”.
Ca jurisdicţie de reglementare sau de regularizare46, ea pronunţă hotărâri cu

efect constitutiv – “ex nunc”.
172. Efectul declarativ în principiu nu trebuie înţeles în sensul că
hotărârea are putere numai pentru trecut, tot astfel cum efectul constitutiv
nu este în mod absolut identificat numai pentru timpul ce urmează
hotărârii.
 Deşi tranşează asupra unei “facta praeterita”, raportul juridic,

situaţia juridică, confirmate, sancţionate, trebuie ţinute în seamă pentru
viitor. Este adevărat că ele au o consistenţă diferită, după cum sunt
implicate drepturi reale sau de creanţă, situaţii juridice nelimitate în timp,
statutare sau pasagere.
În cazul celor dintâi, ceea ce s-a confirmat, sancţionat, este, în principiu, in

perpetuu sau nedefinit în timp. În cazul celor de-al doilea, acelaşi lucru, este
definit în timp.
45
Pentru aceste caracterizări, vezi, supra, 146.
46
Idem.
265
Spre exemplu, recunoaşterea calităţii de asociat la o societate comercială,

este o situaţie juridică statutară, nedefinită în timp.
Însă, recunoaşterea dreptului la dividendul distribuit, este confirmarea

(sancţionarea) unui raport juridic de creanţă, care este definit în timp (până la
plata voluntară sau silită).
173. Şi unele hotărâri date în jurisdicţie de reglementare sau de regularizare

au un efect declarativ, este adevărat, de factură relativă.
Astfel, dacă hotărârile de divorţ, de punere sub interdicţie, de adopţie, spre

exemplu, au categoric activitate numai pentru viitor, hotărâri cum ar fi cele
de stabilire a filiaţiei din afara căsătoriei, de tăgadă a paternităţii, de
declarare a dispariţiei şi a morţii, au o anumită activitate şi pentru trecut,
ceea ce este tocmai în interesul statutului persoanei afectate.
Revine a spune, că există o relativitate a efectului temporal-juridic, care

trebuie sesizată şi observată categorial şi la speţă.
Efectul executoriu sau forţa executorie a hotărârii judecătoreşti

sau arbitrale corespunde dreptului părţii care a câştigat procesul, devenită
astfel creditor al obligaţiei impusă prin hotărâre părţii care a pierdut procesul
– debitorul executării – de a obţine îndeplinirea acestei obligaţii cu sprijinul
autorităţii publice.
266
1. Într-un nou text - art. 3711, din capitolul I ("dispoziţii

generale") a cărţii a V-a, dedicată executării silite, materie reformată,
binevenit şi după o lungă aşteptare, de OUG nr. 138/2000 - Codul enunţă
implicit efectul executoriu.
După ce în alin. 1 se prevede, inutil, posibilitatea executării

voluntare ("de bunăvoie") a obligaţiei stabilită prin titlul executor, în alin. 2
se prevede dreptul de a executa silit pe debitorul care "nu execută de bună
voie obligaţia sa".
Ultimul alineat stabileşte conţinutul şi întinderea efectului
executoriu, ca limite ale executării silite, constând în:
 realizarea pretenţiei admise, ca pretenţie principală, exprimată explicit

şi direct prin hotărâre (" realizarea dreptului recunoscut prin titlul executor"),
de factura unei "măsuri admise de lege" (art. 3712 alin. 1);
 achitarea unor pretenţii accesorii, de factură legală, acordate prin

hotărâre ("acordate potrivit legii prin acesta" - titlul executoriu - n. ns.) şi
care pot fi determinate de executor dacă hotărârea nu le-a stabilit cuantumul
(ori, adăugăm a stabilit calcularea lor şi după pronunţarea ei), pretenţii
exemplificate de Cod cu dobânzile şi penalităţile;
 încasarea cheltuielilor de executare.
267
Asistenţa şi implicarea autorităţii publice, reprezentată, în

principal, de organele execuţionale ale instanţelor judecătoreşti, pentru
realizarea efectului executoriu, sunt determinate prin regulile procedurale ale
execuţiei silite47.
Executarea voluntară a obligaţiei impusă prin hotărârea

judecătorească sau arbitrală, nu epuizează efectul executoriu. Astfel, dacă
după ce o primeşte, creditorul – beneficiar al acestui efect – are obiecţii
asupra calităţii executării (spre exemplu, vicii ascunse), el este îndreptăţit de
a cere şi de a obţine în continuare sprijinul autorităţii pentru o executare
deplină a hotărârii respective. De bună seamă, aceeaşi este situaţia în cazul
unei executări parţiale.
179. Naşterea efectului executoriu. Codul de procedură civilă nu

stabileşte un moment de la care se naşte efectul executoriu.
Condiţia pusă de cod pentru pornirea executării silite, numai după

investirea hotărârii cu o formulă executorie, care este, practic, ordinul de
executare dat de către autoritate (cu excepţia unor hotărâri scutite în mod
expres de această formalitate), nu trebuie interpretată în sensul că efectul
executoriu se naşte la momentul îndeplinirii ei.
47
Stoenescu, Zilberstein, op. cit., p. 513.
268
Investirea cu formulă executorie nu reprezintă decât o examinare

a calităţii hotărârii sub raportul efectului executoriu, care este necesară
relativ la unele aspecte de regularitate a hotărârii şi care nu interesează
conţinutul obligaţiei de a cărei executare se preocupă creditorul. Acest
control este necesar, întrucât, în raport de complexitatea litigiului, este
posibil ca toate părţile din proces să fie interesate de executarea hotărârii.
Un argument peremptoriu pentru a nu plasa momentul naşterii

efectului executoriu pe data investirii cu formulă executorie, este dat de
începerea curgerii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, ca regulă,
de la data rămânerii definitive a hotărârii, moment care, cu excepţia
hotărârilor executabile potrivit legii fără formula executorie, este anterior
investirii cu această formulă.
Un alt argument este acela al posibilităţii, care reprezintă

normalitatea dreptului în societate, de executare voluntară, pentru care, de
bun înţeles, nu este necesară investirea cu formulă executorie.
180. Hotărârile judecătoreşti, spre deosebire de alte hotărâri sau

înscrisuri care devin executorii în cazurile anume prevăzute de lege (art. 376
cod proc. civ., în redactarea dată prin Legea nr. 59/1993), devin executorii la
două momente, unul legat de voinţa legii şi altul legat de posibilitatea
exerciţiului unei căi de atac ori de epuizarea acestei posibilităţi.
269
Primul moment, corespunzător voinţei legii, este acela al

pronunţării hotărârii, care este executorie de drept (cazurile prevăzute de art.
278 cod proc. civ.) sau care este încuviinţată cu execuţie vremelnică potrivit
art. 279 cod proc. civ.
Al doilea moment, este acela al rămânerii definitive a hotărârii,

fie că acesta corespunde datei pronunţării – în cazurile în care legea dă
caracter definitiv hotărârii – fie că acesta corespunde datei epuizării căii de
atac, dată reprezentată, la rândul ei, de două momente - finalul termenului
pentru calea de atac neexercitată sau data soluţionării căii de atac48.
Calea de atac în raport de care se atribuie caracterul definitiv al

hotărârii, este, în noua structură a căilor ordinare de atac (dată prin Legea nr.
59/1993), apelul.
CAPITOLUL VIII
48
Zilberstein, Ciobanu, op. cit. supra, p. 150-156. T.S., sec. civ., dec.
nr. 930/1986, C.D. 1986, p. 208. Într-o opinie, rămasă izolată, Graţian
Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I., Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, p. 169 – s-a susţinut că în situaţiile neatacării
hotărârii, a perimării, a retragerii ori a respingerii căii de atac,
hotărârea primei instanţe devine definitivă din momentul pronunţării
sale. Pentru argumente concludente, împotriva acestei opinii, vezi, Ilie
Stoenescu, Arthur Hilsenrad, Savelly Zilberstein, Tratat Teoretic şi
practic de procedură a executării silite, op. cit., p. 121-122. După
modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993,
judecătoria, care rămâne instanţa de drept comun, pronunţă hotărâri fără
drept de apel împotriva cărora este deschis dreptul la recurs – art. 299
cod pr. civ. A se vedea studiile lui Viorel Mihai Ciobanu, Modificările
privind competenţa instanţelor judecătoreşti aduse Codului de procedură
civilă prin Legea nr. 59/1993, Dreptul nr. 1/1994, p. 3-13; Modificările
aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac de Legea nr.
59/1993, I. Dreptul nr. 2/1994, p. 5-13, II, Dreptul nr. 3/1994, p. 3-16.
270
EFECTUL AUTORITĂŢII DE LUCRU JUDECAT
208. Autoritatea sau puterea de lucru judecat este o raţiune care încununează
fenomenul jurisdicţional în identitatea lui cea mai caracterizată - justiţia ca
operă judiciară. O raţiune care se trage dintr-o alta, aceea care este hotărârea
pentru procesul/litigiul civil, ca şi pentru orice proces/litigiu judiciar (deferit
justiţiei).
Justiţia modernă trebuie să producă hotărârea iar aceasta trebuie să producă

lucrul judecat.
Caracterizarea autorităţii de lucru judecat ca raţiune ultimă, supremă a

jurisdicţiei justiţiei, justifică şi ridicarea efectului corespunzător al hotărârii
la rangul de principală caracteristică a actului jurisdicţional49 şi de principiu
de funcţionare a justiţiei50.
219. Autoritatea de lucru judecat a fost consacrată formal prin "aranjamentul

de la 1827" dintre domnitorul Moldovei, Ioniţă Simon Sturza şi marii boieri
reveniţi în ţară. Astfel, o sentinţă dată de Domn în divan, împreună cu
mitropolitul, boierii mari şi cu divanul veliţilor "săvârşea totul pe veci".
49
H. Motulsky, Pour une delimitation plus précise de l'autorité de la
chose jugéee en matière civile, D. 1968, chron. 1, p. 90.
50
Raymond Martin, Théorie générale du proces, Droit Procesuel, Editions
juridiques et tehniques, Paris, 1983, p. 62.
271
Sigur că autoritatea de lucru judecat intervenită atât de târziu şi după o

judecată atât de composită, nu era satisfăcătoare pentru o justiţie modernă
dar un punct mare era câştigat: stabilitatea actului jurisdicţional nu mai era
dependentă de ciclurile politice sau succesiunea guvernămintelor.
Unul dintre românii luminaţi din comitetul de 8 persoane însărcinat cu

redactarea Regulamentului Organic pentru Moldova, Costache Conachi, a
pledat pentru introducerea principiului autorităţii de lucru judecat.
Potrivit acestui act normativ constituţional, hotărârile ultimei instanţe erau

"socotite desăvârşite51 pentru totdeauna… în domnia Domnului ce se află în
scaun şi întru a moştenitorilor săi".
220. Codul de procedură civilă de la 1864, precedat de codul civil (care a

recepţionat până la imitaţie majoră codul francez de la 1804), socotit
perpetuu, nu s-a preocupat (nefiind însuşită nici o teorie a actului
jurisdicţional) de efectele hotărârii.
Preeminenţa Codului civil şi dependenţa faţă de el a celui de procedură

civilă, au făcut ca enunţarea efectului autorităţii de lucru judecat să revină
textului art. 1201 cod civil, text din materia "probaţiunii obligaţiilor şi a
plăţii".
51
Calificare utilizată şi de codul de procedură civilă de la 1864. Cele
cinci grade de jurisdicţie create sub Regulamentul Organic în Muntenia,
făcea dificilă obţinerea autorităţii de lucru judecat - vezi, O.
Cojocaru, 44.
272
Până la redactarea actuală a art. 166 (dată de Legea nr. 118/1948), care
titrează "excepţia puterii de lucru judecat" drept cea mai puternică, codul de
procedură civilă evoca "puterea lucrului judecat" în trei texte străine de
materia hotărârii (art. 337 - încheierile date în procedura necontencioasă, art.
378 - menţinerea până la înlocuirea lor a puterii de lucru judecat a hotărârilor
atacate cu contestaţie în anulare sau cu revizuire, şi art. 404 - contestaţia la
executare pentru prescripţia executării silite, textul acestuia din urmă fiind
înlocuit cu altul de OUG nr. 138/2000).
221. Nici OUG nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de

procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial nr. 479 din 2 oct. 2000), care
operează o adevărată şi aşteptată reformă a procedurii civile, nu a găsit de
cuviinţă să dea o reglementare substanţială efectului discutat al hotărârii.
Reglementarea citată, intrată în vigoare la 2 mai 2001, în măsura în care îşi

va păstra, cu ocazia aprobării prin lege, actuala redactare 52 a noii
subdiviziuni (secţiunea a VI-a2 a cărţii V "despre executarea silită") dedicată
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, are meritul de a fi înlăturat
exprimarea inexactă a textului art.404 despre pierderea puterii lucrului
judecat după împlinirea acestei prescripţii.
52
Două ordonanţe de urgenţă (nr. 290/2000 şi nr. 59/2001) destinate
intrării în vigoare a OUG nr. 138/2000, au modificat deja unele texte de
mare interes ale acesteia.
273
222. Reticenţa codului de procedură civilă de la 1865 şi a legilor de

modificare, care l-au renovat până la a se susţine că s-a produs un nou cod
(cum a fost, cu deosebire, după modificarea şi republicarea din 1948) 53, nu
poate fi explicată (ca, spre exemplu, în cazul materiei contractelor şi
convenţiilor din codul civil) de cultul pentru arhitectura divină a
reglementării.
Este raţional ca o lege de procedură, şi, în general, reglementarea

jurisdicţiilor, care constituie un drept de o pozitivitate extremă, să rezoneze
la evoluţiile social-economice şi să fie mai mobilă.
Admiţând că o reglementare discursivă sau în manieră didactică a efectelor

hotărârii judecătoreşti şi arbitrale, nu trebuie lăsată pe seama unei ordonanţe
de urgenţă a guvernului (suspectată şi de oportunism, cum a fost cea cu nr.
138/2000), trebuie să remarcăm posibilitatea reuşitei unei asemenea
reglementări chiar fără atingerea textelor interesate din codul civil, fapt
demonstrat de noul cod de procedură civilă francez (de la 1975).
236. La rigoare, socotim că autoritatea/puterea lucrului judecat

enunţă/prezumă mai mult şi decât validitatea şi regularitatea hotărârii
judecătoreşti şi arbitrale, anume chiar temeinicia şi legalitatea hotărârii,
sub raţiunea cărora legea de procedură (actualul art. 129 alin. 5, sus-
citat) îi cere judecătorului să oficieze.
53
Art. VIII din cod, rămas până astăzi, şi datorat Legii nr. 118/1948,
dispune că "prezenta lege (codul n.ns.) intră în vigoare pe data de 1
martie 1948.
274
Este "puterea (subl.ns.) ce legea acordă autorităţii de lucru judecat", cum

spune art. 1200 pct. 4 cod civ., într-o formulare mai puţin observată în raport
cu eficienţa prezumţiei legale corespunzătoare enunţată de art. 1202 din
acelaşi cod.
Deşi într-o formulare care apare azi mai puţin reuşită (dat fiind că el atribuie
unei autorităţi deontice o putere publică şi că separă, în aparenţă, artificial,
puterea de autoritate), art. 1200 pct. 4 sus-citat este pentru eternitate, el
consfinţind autoritatea de lucru judecat ca o constantă a dreptului,
dintre cele mai durabile.
237. Din această perspectivă critică, considerăm "de lege lata"

autoritatea/puterea lucrului judecat ca fiind acel efect al hotărârii
judecătoreşti şi arbitrale în consideraţia căruia această hotărâre
nesusceptibilă de o cale de atac de reformare la îndemâna părţii
nemulţumite, se consideră legală şi temeinică pentru părţile litigante şi
autoritatea în faţa căreia se invocă, făcând astfel inadmisibilă o nouă
judecată pentru obţinerea/pronunţarea unei hotărâri contrarii.
Sunt astfel confirmate, validate, şi legea care s-a aplicat şi judecata care a
făcut-o.
Această definiţie sau noţiunea astfel înţeleasă a autorităţii/puterii lucrului

judecat, permite o caracterizare a efectului corespunzător al hotărârii, astfel:
275
a) el nu poate fi atribuit unei hotărâri, ca act jurisdicţional, dată, într-o altă

jurisdicţie decât cea a instanţelor judecătoreşti sau arbitrajelor, astăzi toate
jurisdicţiile speciale (cu excepţia celei constituţionale, dar care nu ne
interesează, întrucât nu rezolvă conflicte din raporturi sociale) comunicând
cu jurisdicţia justiţiei prin controlul judecătoresc54;
b) pentru ca efectul discutat să aibă pozitivitate şi materialitate, hotărârea

care îl revendică trebuie să aibe o stabilitate deplină relativ la căile de atac,
în sensul de a nu fi susceptibilă de o cale de atac suspensivă de executare în
principiu, cum este apelul, sau prin excepţie, cum este recursul, ori de o cale
de atac la dispoziţia părţii nemulţumite exercitată la instanţa superioară (de
reformare) şi care permite reantamarea fondului (cum sunt apelul şi
recursul);
c) efectul discutat ţine şi părţile litigante şi orice altă instanţă şi orice

autoritate, sub sancţiuni specifice (abuz de drept procesual, cheltuieli de
judecată - partea temerară; desfiinţarea hotărârii - instanţa; abuz în serviciu
sau de autoritate - agentul altei autorităţi), să nu ignoreze hotărârea care îl
revendică sau să modifice în vreun fel situaţia juridică (statu-quo-ul juridic)
pe care a instalat-o.
54
"Autoritatea lucrului decis", care ar aparţine actului administrativ,
nu poate fi asociată decât cu materializarea exerciţiului autorităţii
executive, V. R.G. Schartzenberg, L'autorité de chose decidée, LGDJ,
Paris, 1969, p. 188 şi urm., citat de I. Deleanu, V. Deleanu, p. 82-84.
276
"lucrul judecat" nu are autoritate/putere deplină, până ce hotărârea

care l-a produs nu a devenit irevocabilă şi când, deci, ea
(autoritatea/puterea) se constituie propriu-zis.
Un argument "de lege lata" pentru acest moment constitutiv, îl reprezintă

dispoziţia art. 244 alin. 2, potrivit căruia suspendarea pentru stabilirea
existenţei sau inexistenţei unui drept, de care atârnă dezlegarea pricinii şi
care face obiectul unei alte judecăţi, "va dăinui până când hotărâre
pronunţată în princina care a motivat suspendarea, a devenit
irevocabilă" (subl.ns.).
250. Distincţia ce am făcut este susţinută "de lege lata": art. 1200 pct. 4 cod
civil acordă eficienţă ("putere") "autorităţii de lucru judecat" iar art. 1201 din
acelaşi cod, arată "când" "este lucru judecat"55.
253. În concluzie tabloul constituirii sau naşterii autorităţii/puterii

lucrului judecat, înregistrează următoarea evoluţie:
a) "lucrul judecat" se produce (îşi începe existenţa) la momentul

pronunţării hotărârii şi eficienţa lui, până la devenirea irevocabilă a
hotărârii, rezidă în încetarea procesului ulterior;
55
Art. 1200 pct. 4: "sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate
special prin lege precum … puterea ce legea acordă autorităţii de lucru
judecat".
Art. 1201: "este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată …"
277
b) pentru hotărârile susceptibile de executare, caracterul "definitiv" al

hotărârii dă putere (forţă) executorie lucrului judecat şi, de asemenea,
fondează soluţia de încetare a procesului ulterior;
c) toate hotărârile dobândesc deplina autoritate/putere lucrului judecat,

la data când devin irevocabile, dată care poate fi, după caz, aceea a
renunţării la apel sau la recurs 56, aceea a expirării termenului de apel
sau de recurs ori aceea a pronunţării asupra recursului.
De la această dată, hotărârea intrată în puterea lucrului judecat creează

un fine de neprimire şi are autoritate (se impune) oricui este chemat sau
interesat în acordarea eficienţei ei.
279. În formă, excepţia autorităţii/puterii lucrului judecat (excepţia de lucru

judecat, uzual) poate fi invocată, chiar cu ocazia punerii concluziilor în fond,
în scris sau oral.
Efectul imediat trebuie să fie oprirea cercetării fondului sau a motivelor căii
de atac compatibile cu ridicarea excepţiei57.
56
Potrivit art. 283, renunţarea la apel, făcută în forma prescrisă de
art. 267, este irevocabilă şi închide dreptul de apel.
57
Apelul şi recursul sunt în principiu compatibile cu excepţia ridicată
(nu şi în cazul, spre exemplu, al unui apel sau recurs exercitat pentru
greşita anulare privind netimbrarea sau insuficienta timbrare).
Contestaţia în anulare este, în principiu, incompatibilă cu excepţia.
Revizuirea este compatibilă cu excepţia, în raport cu motivul utilizat,
în mod natural în cazul motivului pentru contrarietate de hotărâri, dar
şi în cazul motivului fondat pe înscrisuri noi.
278
Relativ la recurs, este lipsit de relevanţă dacă recursul este în rejudecare ca

efect al admiterii unei revizuiri, contestaţii în anulare sau recurs în anulare.
Chiar şi pârâtul care îşi păstrează poziţia din primul proces şi care l-a pierdut
pe acesta, trebuie primit să ridice excepţia, interesul lui pentru aceasta
putând consta, spre exemplu, în a nu pierde mai mult sau în evitarea unor noi
cheltuieli de judecată.
Dacă exerciţiul unei excepţii absolute nu poate fi, în principiu, de un interes

al părţii care o ridică, excepţia în discuţie este degrevată de un asemenea
interes sub raţiunea evocării de către ea a însăşi autorităţii date de Constituţie
jurisdicţiei justiţiei.
280. Excepţia lucrului judecat nu poate fi unită cu fondul, aşa cum

permite art.137 alin.2, sub condiţia nevoii, pentru rezolvarea altor excepţii, a
administrării de dovezi care interesează dezlegarea în fond a pricinii.
Judecătorul nu are altceva de făcut în faţa acestei excepţii, decât să compare

elementele lucrului judecat care se regăsesc în cele două litigii.
El va putea, mai ales că în practică s-au întâlnit speţe în care s-a încercat cu
fineţe juridică să se deghizeze elementele lucrului judecat în procesul
pendinte, să ceară părţilor "să prezinte explicaţii, oral sau în scris" "cu
privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept" şi "să pună în dezbaterea lor
279
orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere
sau în întâmpinare" (art.129 alin.4, în redactarea dată de OUG nr.138/2000).
281. Excepţia discutată poate fi devansată de alte excepţii care împiedică

instanţa să se investească în mod substanţial.
Spre exemplu, excepţia de necompetenţă, de nerealizare a unei proceduri

prealabile (cum este cazul în litigiile comerciale, cu încercarea de rezolvare
prin conciliere directă sau în litigiile de contencios administrativ, cu
reclamaţia administrativă).
292. În prezenţa inabilităţilor şi inexactităţilor de exprimare ale textelor

normative amintite, considerăm că de lege lata se poate califica lucrul
judecat ca un fine de neprimire, aşa cum o fac "in terminis" codurile de
procedură civilă francez58 şi belgian.
Un fine de neprimire care nu numai că dispensează instanţa de a mai cerceta

cererea găsită identică, cu aceea irevocabil soluţionată prin hotărârea ce a
produs lucrul judecat dar o şi obligă să se desesizeze instantaneu şi
necondiţionat, respingând acţiunea ca inadmisibilă.
§3. Partea din hotărâre care trece în puterea lucrului judecat.

58
Textul art. 122, cu o redactare impecabilă, defineşte finele de
neprimire şi face şi identificarea lor: "constituie un fine de neprimire
orice mijloc care tinde să facă inadmisibilă cererea adversarului, fără
un examen asupra fondului, pentru lipsa dreptului la acţiune, ca şi
pentru lipsa calităţii, lipsa interesului, prescripţia, termenul prefix,
lucrul judecat".
280
354. Strict formal, ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dispozitivul
hotărârii sau, altfel spus, ceea ce se decide în dispozitiv, ceea ce a format
obiectul emisiunii de voinţă a judecătorului (instanţei).
În doctrina franceză se aduce ca argument textul art. 455 alin. 2 al Noului
Cod de Procedură, conform căruia “hotărârea enunţă decizia sub forma
dispozitivului”59.
Textul art. 480 din acelaşi cod, pare să nu lase şanse acestui argument, el
plasând izvorul autorităţii de lucru judecat în dispozitiv, dar atribuind-o pe
aceasta numai hotărârilor care “tranşează în dispozitivul lor tot sau o parte
din principal…”.
355. Surprinsă în ceea ce este clar o vedere comună, toată doctrina admite că
“motivele decisive” reprezintă premiza şi susţinerea dispozitivului, că ele
conduc logic şi substanţial la deciziile din dispozitiv, făcând, în manieră
ideală, corp cu acestea, integrându-se în dispozitiv.
Potrivit acestei opinii reflectată în jurisprudenţă, “în sistemul nostru
procesual actual, ceea ce poate fi pus în executare şi are putere de lucru
judecat, este dispozitivul hotărârii. Considerentele au putere de lucru judecat
numai în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta”60.
59
Cadiet, p. 627, nr. 1461. Acest autor distinge între “motivele”
obişnuite (“considerentele” în doctrina noastră majoritară)şi motivele
“decizorii”, care ar trebui să se găsească în dispozitiv şi care, de
regulă, datorită unei greşite redactări a hotărârii, apar în partea
expozitivă a acesteia (“considerentele” sau “motivarea propriu-zisă”). În
acelaşi sens, Vincent, Guinchard, p. 220-221, nr. 175
60
T.S., col civ. dec. nr. 1211/1955, CD 1955, vol. II, p. 222. În acelaşi
sens, sec. civ., dec. nr. 144/1971, Repertoriu II, p. 385 – 385, nr.
crt. 183. Această opinie a fost consacrată de jurisprudenţa noastră mai
veche: Cas II, dec. nr. 203/1922, Jurispr. Rom nr. 3/1923, Cas I, dec nr.
1385/1924, Jurispr. Rom nr. 6/1925; şi de doctrina mai veche: Dimitrie
281
SECŢIUNEA III
ELEMENTELE LUCRULUI JUDECAT
§1. Identificarea legală a elementelor lucrului judecat - pozitivitatea şi

funcţionalitatea acestei identificări.
404. Elementele lucrului judecat sunt identificate în textul art. 1201 Cod
civil, nu fără imprecizii şi formulări incomplete.
"Este lucru judecat - spune acest text - atunci când a doua cerere în judecată
are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi,
făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate".
Din această formulare s-au extras trei elemente ale lucrului judecat, acestea
funcţionând în limbajul jurisprudenţial şi doctrinar sub sintagma unei triple
identităţi între două litigii (procese): părţi, obiect şi cauză.
Alexandresco, Explicaţia teoretică şi practică a dreptului civil român,

vol. VII, p. 486; şi de doctrina postbelică: Arthur Hilsenrad, Ilie
Stoenescu, Procesul civil în RPR, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.
324, care citează dec. nr. 1898/1955 a TS, col. civ.; I. Ioana, notă la
dec. civ. nr. 792/1966 a Trib reg. Argeş, RRD nr. 6/1977, p. 144 – 147.
282
405. O critică atentă a textului pune în evidenţă imprecizii şi formulări

lacunare în text.
În primul rând, noţiunea "lucru judecat" nu apare cu sensul previzibil de

creaţie a hotărârii dată în procesul anterior ci cu acela de identitate între al
doilea proces şi primul, raportată la cele trei elemente. Expresia "este lucru
judecat" evocă, deci, repetiţia primei judecăţi şi eventual, contrazicerea ce ar
apare între prima şi a doua hotărâre şi nu ceea ce s-a judecat prin prima
hotărâre.
În al doilea rând, "lucrul judecat" nu intră în coliziune cu cea de-a doua

cerere ci cu pretenţia, cu obiectul litigiului sau al învestirii, care formează
materia instanţei după modificări ale cererii introductive, după admiterea în
principiu a unor cereri incidentale şi adiţionale etc.
În al treilea rând, tripla identitate pe care o enunţă textul criticat funcţionează

într-o altă ordine decât aceea din text, elementul privind părţile, plasat al
treilea, fiind cel dintâi forţat de logica analizei.
În al patrulea rând, faţă de impreciziile pe care le comportă determinarea şi

realizarea cauzei şi faţă de modalităţile şi nuanţele care pot deghiza obiectul,
jurisprudenţa, îndeosebi, a operat cu elemente/criterii complementare
precum identitatea de scop şi evitarea contrazicerii între cele două lucruri ce
ar apare judecate.
283
406. Pozitivitatea şi funcţionalitatea identificării legale a elementelor

lucrului judecat pot fi surprinse mai clar prin relevarea a două circumstanţe
din textul amintit.
Prima, priveşte toate cele trei elemente şi este reprezentată de caracterul

activ-judiciar şi contencios al celei "a doua cereri".
Expresia "când a doua cerere în judecată" evocă, tocmai, o succesiune

judiciară, în care, deci, sunt angajate două instanţe judecătoreşti, într-o
procedură contencioasă, "de confirmare", "de întâmpinare" sau "de
control"61.
Nu este, astfel, pus în criză lucrul judecat, câtă vreme repetiţia este provocată
în procedură administrativă, la organe care au atribuţii jurisdicţionale
speciale, cum este cazul în contencios administrativ sau în contencios fiscal.
Într-o asemenea succesiune va funcţiona forţa juridică-constituţională a

hotărârii judecătoreşti, trasă din amenajamentul politic al exerciţiului puterii
publice prin autorităţi ierarhizate funcţional-juridic.
407. A doua priveşte elementul "identitatea de părţi", care interesează şi

acoperă lucrul judecat numai când părţile, având aceeaşi identitate şi calitate
juridică, sunt angajate în al doilea litigiu ("atunci când a doua cerere în
61
Vezi, supra
284
judecată"), prin expresia lor juridică procesuală ("făcută de ele"), în poziţii

adverse, de factura litigiului judiciar ("în contra lor").
Dacă, spre exemplu, părţile au compărut în primul litigiu, în calitate de

reclamant şi pârât într-o acţiune în revendicare, şi ulterior au devenit
coproprietarii bunului disputat şi vor compărea în al doilea litigiu ca
reclamanţi sau pârâţi pentru împărţeala bunului, nu se va putea susţine
identitatea de părţi întrucât, în calitate de copărtaşi, ele nu mai compar "în
contra lor" (într-o "a doua cerere …… făcută de ele şi în contra lor ……").
§.2. Identitatea de părţi
408. Noţiunea de parte. Partea în litigiul sau procesul judiciar, adică "partea
litigantă", nu poate fi decât un subiect de drept - persoană fizică sau persoană
juridică - care a fost şi este angajat în cele două litigii interesate de lucrul
judecat şi de autoritatea sau puterea lui.
Este lipsit de relevanţă pentru acest element dacă în primul proces a

compărut un dezmembrământ al persoanei juridice sau un sediu secundar,
cum este cazul cu filiala, sucursala, agenţia, reprezentanţa unei societăţi
comerciale, însă hotărârea s-a dat faţă cu persoana juridică ce compare în al
doilea proces.
285
Altfel spus, imperfecţiunile de reprezentare, de exerciţiu al calităţii

procesuale în primul proces, care n-au fost înlăturate prin căile de atac,
nu pot fi surmontate în al doilea proces.
409. Elementul subiectiv62 al primei acţiuni face parte din lucrul judecat
iar elementul subiectiv al celei de-a doua acţiuni nu mai are să fie
examinat decât în raport cu capacitatea procesuală63.
Deci, în prezenţa identităţii de obiect şi de cauză, verificarea identităţii de

părţi se limitează la identitatea juridică, la regularitatea prezenţei procesuale
şi la calitatea juridică a părţilor din al doilea proces.
Devin, astfel, inutile, examinările privind calitatea procesuală în al doilea

proces, dreptul şi interesul64, întrucât, autoritatea de lucru judecat,
funcţionând ca un fine de neprimire, dispensează instanţa din urmă de
asemenea examinări.
410. Regularitatea prezenţei procesuale, ceea ce înseamnă identitate

juridică de persoană (prin prisma prevederilor Decretului nr. 31/1954 privitor
la persoana fizică şi persoana juridică) şi capacitate procesuală, fac obiectul
unei verificări autonome, neforţate de perspectiva verificării lucrului judecat.
62
Stoenescu, Zilberştein, Drept procesual civil. Teoria generală, p. 236
– 237 - 270 – 295, 527 – 528.
63
Idem, p. 279 – 286.
64
Ibidem, p. 287 – 288, 295 - 299
286
Într-adevăr, cum existenţa lucrului judecat este o chestiune de fond, el nu

poate fi antamat decât în prezenţa verificării acestei regularităţi.
411. Calitatea juridică în raportul litigios procesual-judiciar este

exprimată de poziţia faţă de obiectul litigiului, faţă de pretenţia ridicată în şi
prin aceasta, şi de tratamentul juridic solicitat/revendicat de fiecare parte în
chestiunea litigioasă.
În esenţă şi în rezumat, identitatea de calitate juridică în discuţie înseamnă
exprimarea de pe o anumită poziţie procesuală, care permite succesul în
aceeaşi dispută judiciară, deja tranşată.
412. Întrucât exerciţiul calităţii de parte litigantă nu este un joc ideal, pur
scenic, realizarea lui apare întotdeauna ataşată de o pretenţie, de un scop, de
un folos juridic, care capătă factură judiciară şi de o fundamentare, o
susţinere, o bază, chiar o construcţie juridică pentru acestea.
Este timpul să spunem că verificarea identităţii de părţi care interesează

efectul autorităţii de lucru judecat, nu se poate face, de regulă, fără
antamarea celorlalte două elemente ale lucrului judecat, tot astfel cum
obiectul şi cauza nu pot fi separate net în multe litigii, datorită raportului
dintre pretenţie şi susţinerea/fundamentarea ei juridică ori datorită riscului de
a nu le sesiza/realiza în mod funcţional, pozitiv.
435. Noţiunea şi domeniul obiectul lucrului judecat Aprecierea

asupra identităţii de obiect al lucrului judecat ridică în practică dificultăţi
287
deosebite datorită disponibilităţilor părţilor litigante de a da formulări

procesuale proprii drepturilor subiective, intereselor, situaţiilor juridice,
pentru a căror valorificare, consacrare, recunoaştere, li se deschide, prin
Constituţie, accesul la justiţie.65
Aceste dificultăţi sunt ilustrate de o jurisprudenţă foarte bogată,

încă, după aprecierea noastră, insuficient sistematizată, pentru a le reduce
sensibil.
Aşa cum s-a remarcat în doctrină66, asemănările şi deosebirile

între două procese apar, uneori, neînsemnate, astfel încât identitatea de
obiect şi, în consecinţă, autoritatea lucrului judecat, pot fi mascate, respectiv
reţinute în mod nejustificat.
Obiectul lucrului judecat este considerat o componentă a

raportului juridic procesual, care implică dreptul litigios, alături de cauză, cu
care întreţine o strânsă afinitate, astfel încât, uneori, verificarea identităţii de
obiect nu poate reuşi fără verificarea identităţii de cauză.67
65
Potrivit art. 21 din Noua Constituţie, “orice persoană se poate adresa
justiţiei, pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor
sale legitime “(1); “nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui
drept” (2).
66
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed.
Socec, Bucureşti, 1943, p. 7.
67
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria
generală, Ed. Did. şi Pedag., Bucureşti, 1983, p. 529; Matei B.
Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1921, p. 606. Pentru calificarea identităţii de raport juridic
procesual ca identitate de “materie litigioasă”, vezi Gabriel Boroi,
Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă – comentat şi adnotat, Ed.
ALL, Bucureşti, 1994, p. 233.
288
Evitarea unor confuzii între aceste două elemente ale lucrului

judecat, mai ales când s-a dedus judecăţii un drept subiectiv civil, care poate
face obiect de judecată sub mai multe aspecte juridice, reclamă tratarea lor
separată, bineînţeles, fără a se neglija relaţia de comunicare dintre ele.68
436. Noţiunea obiectului litigiului. Obiectul litigiului îl formează cererile, capetele de

cerere, punctele litigioase, situaţiile juridice, cu care părţile, explicit sau implicit, pe cale principală
ori pe cale incidentală, investesc instanţa, spre a se pronunţa asupra lor prin hotărârea care
soluţionează litigiul.
Acest obiect este configurat, iniţial, prin cererea de chemare în judecată şi, uneori,
până la dezinvestirea instanţei, nu suferă modificări.
Nu de puţine ori, însă, prin exerciţiul drepturilor procesuale ale părţilor litigante, al
dreptului la acţiune de către alte persoane decât cele între care s-a legat iniţial raportul procesual,
obiectul asupra căruia instanţa are a da soluţia, este modificat faţă de cererea introductivă sau altul
decât în aceasta.
Obiectul lucrului judecat poate fi însă diferit de obiectul investirii, indiferent la ce moment procesual
investirea a fost lărgită, întrucât instanţa, în temeiul unor dispoziţii procesuale, care sunt în afara
disponibilităţilor părţilor litigante, se poate pronunţa prin hotărâre şi asupra unor chestiuni cu care
acestea nu au investit-o, cum sunt: competenţa, perimarea, prescripţia extinctivă, etc.
Pentru o stabilire riguroasă a domeniului obiectului lucrului judecat, se impun deci a

fi cercetate: corelaţiile dintre obiectul procesului civil, dreptul subiectiv şi raportul juridic
substanţial; noţiunea şi ipostazele obiectului lucrului judecat, precum şi raportul acestuia cu celelalte
elemente ale lucrului judecat.
440. Noţiunea şi ipostazele obiectului lucrului judecat. Noţiunea obiectului lucrului judecat.
Obiectul lucrului judecat este ceea ce instanţa a soluţionat prin hotărâre – parţială ori totală – din
cererile, punctele chestiunile, aspectele, pe care părţile, explicit sau implicit, pe cale principală sau pe
cale incidentală, au supus judecăţii ei69.
68
Bălănescu, Băicoianu, p. 267.
69
“… însăşi pretenţia formulată prin cerere” – Stoenescu, Zilberstein, p.
529.
289
Acest raport între cererea de chemare în judecată şi celelalte cereri şi acte care
investesc instanţa, pe de o parte, şi cererile, punctele, chestiunile, aspectele soluţionate, pe de altă
parte, trebuie stabilit riguros, întrucât ceea ce a fost omis prin hotărâre să fie soluţionat nu formează,
în principiu, obiect al lucrului judecat70.
În cea mai eliptică definiţie, obiectul lucrului judecat este ceea ce trece în puterea
lucrului judecat.
441. Ipostazele obiectului lucrului judecat. În sens restrâns, obiectul lucrului judecat este
reprezentat de soluţiile, dezlegarea, date problemelor de fond care interesează tranşarea definitivă a
litigiului relativ la elementele raportului de drept substanţial, raportului de obligaţie, situaţiei
juridice, deduse judecăţii şi în consideraţia cărora a fost investită instanţa 71.
Pozitivitatea hotărârii, constând în soluţionarea a ceea ce îi este dedus judecăţii

instanţei, este relevată de situaţia hotărârii care respinge acţiunea ca prematură şi care nu produce
lucru judecat, chiar dacă, în subsidiar, s-a pronunţat şi asupra fondului litigiului.
Potrivit acestui înţeles, formează obiect al lucrului judecat şi dreptul subiectiv,

nestatuat expres, dar care este fundamentul pretenţiei admise72.
442. În sens larg, obiectul lucrului judecat îl pot forma şi alte chestiuni decât cele de
drept substanţial, cu privire la care instanţa s-a dezinvestit prin hotărâre.
Astfel, obiect al lucrului judecat îl poate forma:
- o calitate juridică a uneia dintre părţi, care îi conferă acesteia vocaţia de a figura în anumite
raporturi. Calităţi precum acelea de soţ, de copil din căsătorie sau din afara căsătoriei, de tată, de
moştenitor73, de membru al unei structuri juridice asociative (organizaţii cooperatiste), au prin ele
însele caracterul unui drept, dacă soluţia cu privire la ele a fost determinantă pentru soluţia litigiului
şi dacă ele au format obiectul dezbaterilor între părţile interesate 74;
70
Vezi, infra. 61.
71
Stoenescu, Zilberstein, p. 530; “beneficiul juridic imediat care se
reclamă şi asupra căruia se pretinde un drept” – Lacoste, p. 100;
“recunoaşterea aceluiaşi drept asupra aceluiaşi lucru” – Garsonnet et
Cezar-Bru, p. 420.
72
Bălănescu, Băicoianu, p. 267.
73
T.S., col. civ., dec. nr. 242/1956 şi dec. nr. 344/1956, citate de
Arthur Hilsenrad, Ilie Stoenescu, în "Procesul civil în R.P.R.", Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 232, nota 34; T.S., col. civ., dec. nr.
242/1955, C.D. 1955, p. 215; dec. nr. 1461/1957, C.D. 1957, p. 337.
74
Lacoste, nr. 301-302.
290
- soluţia dată unei excepţii, care dezinvesteşte instanţa, cum ar fi aceea de necompetenţă,75 de prescripţie
extinctivă, şi chiar aceea a autorităţii de lucru judecat76;
- regularitatea unor acte, situaţii juridice, asupra cărora instanţa statuează, pe care le autorizează
respectiv le încuviinţează, prin hotărâri care sunt considerate “acte de autoritate ale justiţiei”,
acestora contestându-li-se de o parte a doctrinei aptitudinea de a produce lucrul judecat 77 - cum sunt
cele de autorizare a funcţionării unei societăţi comerciale, cele de încuviinţare a adopţiei, cele privind
controlul averilor78, cele care autorizează înfiinţarea asociaţiilor civile şi a fundaţiilor.
443. Este dezlegarea unei probleme de drept de domeniul lucrului judecat? Problema a fost ridicată în
jurisprudenţă când, după ce într-un prim proces fusese respinsă acţiunea de partaj a folosinţei
asupra unor bunuri aflate în coproprietate, s-a angajat un al doilea litigiu între aceleaşi părţi, în
aceeaşi calitate juridică, pentru ca instanţa să decidă privitor la exercitarea folosinţei asupra fiecărui
bun în parte79.
Instanţa celui de-al doilea proces a considerat respingerea cererii pentru partajul folosinţei ca o
dezlegare dată unei probleme de drept, iar rezolvarea modului de exercitare a folosinţei, ca o
problemă de fapt.
După aprecierea noastră, în speţa discutată, faţă de caracterizarea greşită a obiectului procesului de
către instanţa primului proces, identitatea de obiect a fost salvată prin calificările diferite date
acestuia în cele două procese.
Hotărârea judecătorească solicitată de către părţile litigante nu dă conţinutul abstract al unei reguli
de drept substanţial.
75
Cas. I., 14 oct. 1927, Jurisprudenţa generală, 1925, nr. 387.
76
Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 383/1986, R.R.D. nr. 10/1986, p.
73.
77
Bălănescu, Băicoianu, p. 265-266. Cu privire la aptitudinea contestată,
trebuie observat că, totuşi, unele condiţii sau elemente de regularitate
pentru soluţia cererii respective, fac obiectul unei judecăţi propriu-
zise, repetarea procedurii, într-un al doilea proces, neputând să le
salveze, ori să le remedieze. Deci, nu i se poate refuza soluţiei
corespunzătoare autoritatea de lucru judecat. Astfel, sunt: soluţiile
privind inadmisibilitatea unei clauze în contractul de societate sau în
statutul societăţii, o incapacitate a solicitantului adopţiei, caracterul
licit sau nelicit al dobândirii unor bunuri. Pentru această ultimă
chestiune, vezi, T.S., sec. civ., dec. nr. 2165/1971, R.R.D. nr. 8/1972,
p. 158. Nu este însă cazul evocării autorităţii de lucru judecat cu
privire la un element (consimţământul valabil) variabil după
disponibilitatea părţilor, aşa cum a făcut-o Curtea Supremă de Justiţie,
sec. civ., dec. nr. 2633/1991, Dreptul nr. 8/1992, p. 79.
78
Vezi, Corneliu Turianu, Puterea de lucru judecat a hotărârilor privind
controlul provenienţei bunurilor persoanelor fizice, R.R.D. nr. 9/1973,
p. 58-67.
79
T.S., sec. civ., dec. nr. 2313/1980, CD 1980, p. 179.
291
Ceea ce trece în puterea lucrului judecat este dezlegarea dată situaţiei de fapt şi de drept antamată de
către părţi şi instanţă.
Nu se poate considera că în puterea lucrului judecat trece numai o problemă de drept, întrucât
instanţa nu poate fi sesizată cu interpretarea legii în abstract, ci cu aplicarea legii – ceea ce,
bineînţeles, presupune şi interpretarea ei – la o situaţie conflictuală reală.
Numai Curtea Supremă de Justiţie poate fi sesizată pentru interpretarea unitară a legii, de
Procurorul General României, printr-un recurs în interesul legii, sau de către un complet al unei
secţii a sa, care consideră că este cazul de a se reveni asupra jurisprudenţei ei.
447. Modalităţile obiectului lucrului judecat. Pentru o determinare corectă a acestui

obiect s-au propus în doctrină criterii precum: dreptul care stă la baza aceleiaşi prestaţii, faptul
juridic pus în discuţie pe cale principală sau pe cale incidentală, formularea diferită a aceluiaşi
obiect, coroborarea dispozitivului hotărârii cu considerentele acesteia, calificarea dată de părţi
aceluiaşi obiect real, vocaţia obiectului celei de-a doua cereri de-a pune instanţa în alternativa de a
contrazice sau confirma ceea ce s-a stabilit printr-o hotărâre anterioară 80.
Sistematizarea acestor criterii şi, parţial, o altă concepţie asupra lor, ne oferă
posibilitatea analizării modalităţilor obiectului lucrului judecat în raport de formularea obiectului
procesului civil, de identitatea de finalitate juridică în procesul ulterior şi de evitarea situaţiei de
contrazicere între hotărâri.
448. Identitatea de formulare a obiectului procesului civil.

Într-o asemenea ipoteză, ca şi criteriu, puterea lucrului judecat se defineşte complet
prin intermediul elementului – cauză81.
Atenţia instanţei, care are să cerceteze identitatea de obiect, trebuie acordată acelor
diferenţe de formulare fără semnificaţie juridică şi caracterizării greşite date obiectului procesului de
către părţi, identitatea cauzei având să dejoace imprecizia sau reticenţa părţilor în aceste formulări
respectiv caracterizări.
449. Identitatea de finalitate juridică. Când obiectul celui de-al doilea proces nu are
aceeaşi formulare iar cauza este aceeaşi, criteriul pentru verificarea identităţii de obiect este
finalitatea juridică.
80
Vezi, Ion Deleanu, Vălean Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1981, p. 151-152.
81
Supra 11-14.
292
Altfel spus, trebuie stabilit dacă pentru realizarea unui drept, a unui interes sau a unei
situaţii juridice, partea care a eşuat în primul proces, recidivează într-un al doilea proces.
Această identitate de finalitate juridică, poate fi urmărită, confirmată sau

neconfirmată, după un raport calitativ sau cantitativ între cele două procese.
452. Evitarea situaţiilor de contrazicere. Acest criteriu de determinare a modalităţilor obiectului

lucrului judecat este subsidiar faţă de cele două analizate mai-sus, fiind util în acele situaţii în care şi
stabilirea identităţii de cauză prezintă dificultăţi, ori se ajunge la rezolvări diferite de drept ale
aceleiaşi probleme sau apar contradicţii privitoare la elementele obiective (cum sunt: existenţa
prejudiciului,82 legătura de cauzalitate între acesta şi fapta ilicită), care interesează răspunderea
conjunctă sau solidară; când soluţia primului proces este rezultatul primirii unor apărări.
a. Astfel, după ce în primul proces s-a respins acţiunea pentru anularea declaraţiei mamei reclamante
de renunţare la succesiune (unde s-a invocat vicierea voinţei prin violenţă şi eroare), nu se poate
admite, fără a se ajunge la contrazicere între cele două hotărâri, acţiunea ulterioară pentru
recunoaşterea calităţii de moştenitor privitor la averea coachizită a mamei reclamante 83.
b. De asemenea, s-ar crea o contrazicere între hotărârea prin care acţiunea în revendicare a fost
respinsă ca nedovedită, fără însă a se recunoaşte pârâtului dreptul de proprietate asupra imobilului
revendicat, şi hotărârea prin care s-ar admite acţiunea în revendicare a fostului pârât împotriva
fostului reclamant devenit ulterior posesor84.
c. Şi hotărârea prin care s-ar acorda daune pentru deţinerea nelegitimă a unui teren s-ar contrazice
cu hotărârea anterioară prin care a fost respinsă acţiunea în revendicare asupra aceluiaşi teren 85.
§ 5. Identitatea de cauză.
455. Cauza este, în modul cel mai evident, elementul cel mai problematic al
lucrului judecat.
82
Stoica, Baias, p. 64-65.
83
TS, col. civ., dec. nr. 242/1955, C.D. 1955, p. 215.
84
Lacoste, nr. 266.
85
CSJ, sec. com., dec. nr. 192/1992, cit. supra.
293
El este nominalizat, fără a fi definit, de art. 1201 C. civ. pentru a se

considera, că, în cuplu cu identitatea de obiect şi de părţi, este lucrul judecat,
„când a doua cerere în judecată … este întemeiată pe aceeaşi cauză …”.
Nici un alt text din codul civil nu mai evocă sau leagă cauza de dreptul
procesual civil.
Dreptul (substanţial) civil aduce elementul „cauză” în atenţia instanţei în

materia actului juridic civil, căruia, pentru validitate, i se cere să aibă, o
cauză licită (art. 948), şi în materia prescripţiei achizitive, care poate fi
realizată, alături de un anumit timp al posesiei şi de buna-credinţă, prin
adjudecarea posesiei, în temeiul unei „juste cauze”.
În formularea originară, codul de procedură civilă enunţă elementul cauză la

cuprinsul cererii de chemare în judecată, pentru care, printre altele, prevede
„arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea” (art.
112 pct. 4) şi la cuprinsul hotărârii, pentru care, printre altele, se prevăd
„motivele de fapt şi de drept care au fondat convingerea instanţei, cum şi
cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor” (art. 261, pct. 5).
După restauraţia săvârşită de Legea nr. 59/1993, printre altele, prin

reintroducerea căii ordinare de atac a apelului, codul nominalizează
elementul cauză în textul art. 294 alin. 1 care, interzice schimbarea, în apel, a
cauzei cererii de chemare în judecată.
294
Pentru constituţia elementului cauză al lucrului judecat, sunt de luat în

evidenţă şi textele art. 129 alin. 4, care concepe fundamentarea juridică a
cererii în judecată („susţinerea pretenţiilor şi apărărilor”), al art. 292, care
limitează devoluarea judecăţii în apel la „motive, mijloace de apărare”
invocate la prima instanţă, arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare şi
al art. 294, care declară că nu sunt cereri noi „mijloacele de apărare” precum
excepţiile de procedură.
462. Mai înainte de a exprima aprecierea noastră asupra noţiunii, calificării

şi, deopotrivă, a înţelegerii elementului cauză al lucrului judecat, ţinem să
precizăm că nici unul dintre sistemele, nici una dintre abordările propuse în
doctrină şi jurisprudenţă, nu le considerăm fundamental sau principial
greşite.
"Cauza lucrului judecat" este constituită, deopotrivă, de elementele de

fapt şi de drept pe care părţile şi le-au asumat şi susţinut în concepţia lor
despre succesul soluţiei propuse judecătorului, şi de cele pe care
judecătorul şi-a fundamentat hotărârea.
"Cauza cererii în judecată", care urmează formării lucrului judecat,

este constituită de elementele de fapt şi de drept pe care reclamantul le
consideră că fondează reuşit pretenţia sa, aceeaşi cu cea din litigiul
anterior. Ea nu mai este o operă colectivă a părţilor şi a instanţei.
Această cauză nu mai comportă nici o evoluţie, întrucât, judecata
295
acestei a doua cereri, fiind prohibită de lucrul judecat, nici nu va fi

derulată.
În definiţia şi surprinderea cauzei există tentaţia, şi pericolul corespunzător,

fie de a reduce conţinutul cauzei la o formulă eliptică, de genul unui postulat,
în raport de care să apară riscul ratării încadrării concrete, fie de a-i da
acestui conţinut o formulă prea largă, sub riscul compromiterii calităţii
comparaţiei între cele două ipoteze de cauze – cea "adjudecată, consacrată,
în lucrul judecat" şi cea "concepută în a doua cerere în judecată".
Pentru încadrarea corectă a celor două ipoteze de cauză pe care este

obligat să le compare judecătorul celui de-al doilea litigiu, pornind de la
numitorul comun al sistemelor şi abordărilor rezumate mai-sus – anume
fapte de natură juridică – apreciem că această comparaţie trebuie să
ţină în seamă următoarele criterii şi circumstanţe:
- potenţialitatea cauzei şi strategia procesuală;
- caracterul compozit al cauzei;
- modalităţile şi clasificările cauzei;
- interferenţa cauzei cu obiectul;
- afinităţile cauzei cu alte concepte şi entităţi juridice (fundamentarea
juridică a acţiunii în justiţie, motive, mijloace de apărare, mijloace de
dovadă, drept subiectiv şi calitate procesuală).
Cauza lucrului judecat este compusă astfel din faptele, situaţiile,

realităţile, în calificarea şi tratamentul juridice definite de către părţile
296
litigante în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor şi de către judecător,

cu observarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii, rolului
activ şi imparţial al judecătorului şi cu corespondent în soluţia adoptată.
Cauza este "dreptul propriu al părţilor litigante", elaborat ad-hoc

pentru a le fi validată pretenţia sau apărarea, elaborare care este fixată
şi revelată de judecător pentru fondarea hotărârii.
c) Apare, deci, critic să se găsească un criteriu de demarcaţie între cauză,

pe de o parte, motive, mijloace şi apărări, pe de altă parte.
Această demarcaţie este indispensabilă din două raţiuni practice, întrevăzute

din discuţiile de mai-sus.
Prima este aceea de a realiza identificarea cauzei după mijloacele, motivele

şi apărările, folosite, atunci când enunţarea cauzei, deliberat sau nedeliberat,
suferă de imprecizie.
A doua, este aceea de a stabili, pentru anumite acţiuni, profilul cauzelor şi

mijloacelor pe care le are la dispoziţie autorul pretenţiei, astfel încât lucrul
judecat, fie să nu fie compromis, fie să nu fie promovat fără acoperire.
Altfel spus, anumite mijloace, motive şi apărări, sunt de domeniul

anumitor cauze iar pentru unele acţiuni cauzele, mijloacele şi apărările
sunt specializate/personalizate, constituind un adevărat portofoliu.
297
Noi vedem un criteriu compozit pentru distincţia ce ne interesează, cu care

se poate opera în trepte.
Mai întâi, distincţia trebuie forţată prin verificarea aptitudinii

cauzei/temeiului/fundamentării invocate, de a fi funcţională,
compatibilă cu pretenţia în litigiu.
În absenţa acestei compatibilităţi sau funcţionalităţi, nu mai are relevanţă ce

mijloace se folosesc nici în pretenţii nici în apărare, acestea fiind improprii
acelei cauze.
Când cauza se vădeşte compatibilă cu pretenţia, atunci trebuie aplicat

criteriul suficienţei, potrivit căruia este cauză acea susţinere a pretenţie
care, abstracţie făcând de mijloace, are potenţialitatea normativă, juridică, de
a face admisibilă pretenţia.
Vor fi, astfel, mijloace, acele susţineri care, singure, fără susţinerea cotată
drept cauză, n-au această potenţialitate.
Când mai multe susţineri au fizionomia cauzei, iar cumulul de cauze nu este
admisibil (cum este la acţiunile în anularea unui act juridic), urmează a se
utiliza criteriul afinităţii cu soluţia cerută, întrucât cauza se încorporează
în soluţie.
298
Acolo unde avem cauze normate, enunţate de lege, cum este cazul
plângerilor în contencios administrativ, toate susţinerile ce se fac sau se
probează în judecată , sunt de domeniul mijloacelor sau motivelor.
În aceste litigii, apărările propriu-zise lipsesc, pârâtul neavând, de regulă,

decât să convingă asupra corespondenţei/conformităţii actului sau a
conduitei sale acuzate, cu legea.
SECTIUNEA II
LUCRUL JUDECAT ÎN CIVIL ŞI LUCRUL JUDECAT ÎN PENAL
§ 1. Eficienţa în procesul penal a lucrului judecat în procesul civil.
473. În dreptul nostru această eficienţă interesează în două ipoteze

procesuale.
Prima, este aceea a exercitării acţiunii civile, separat de acţiunea penală,

pentru prejudiciul încercat prin săvârşirea unei fapte incriminate ca
infracţiune, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale sau de
sesizarea instanţei penale, ori după suspendarea procesului penal şi când
instanţa civilă s-a pronunţat până la sesizarea instanţei penale sau până la
reluarea procesului penal.
299
A doua, este aceea a unei chestiuni prealabile în procesul penal, constând în

pronunţarea de către instanţa civilă a unei hotărâri irevocabile asupra unei
împrejurări „de care depinde soluţionarea cauzei penale” (art. 44 alin. 1 şi 3
Cod proc. pen.).
474. Pentru a rezolva succesiunea jurisdicţiilor civilă şi penală şi coliziunea

hotărârilor lor relativ la lucrul judecat, codul de procedură penală a creat
primatul jurisdicţiei penale, prin două mijloace procesuale, care funcţionează
complementar.
Primul mijloc este suspendarea de drept a judecăţii în faţa instanţei civile,

până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (art. 19 alin. 2 C. proc. pen.)86.
Al doilea mijloc este subordonarea necondiţionată a instanţei şi a hotărârii

civile, care rezolvă acţiunea civilă, celor penale, relativ la existenţa faptei, a
persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Astfel, art. 22 C. proc. pen, cu denumirea marginală „autoritatea hotărârii

penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal”, dispune că hotărârea
definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat, cu privire la cele
trei elemente, în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă şi că
hotărârea definitivă (se înţelege astăzi „irevocabilă”) a instanţei civile prin
86
Este regula “penalul ţine în loc civilul” ("le criminel tient en ètat
le civil), care nu trebuie confundata cu suspendarea facultativă
prevăzută de art. 244 pct. 2 c. proc. civ. pentru cazul „când s-a început
urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire
hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea”.
300
care a fost soluţionată acţiunea civilă, nu are autoritate de lucru judecat, cu

privire la aceleaşi trei elemente, în faţa organului de urmărire penală şi a
instanţei penale.
475. Hotărârii civile îi este recunoscută autoritatea de lucru judecat în faţa

instanţei penale când ea s-a pronunţat „asupra unei împrejurări ce constituie
o chestiune prealabilă în procesul penal” – art. 44 lin. ultim C. proc. pen.
Este chestiune prealabilă în procesul penal, aceea „de care depinde

soluţionarea cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de
competenţa altei instanţe”87.
Competenţa instanţei penale în a judeca orice chestiune prealabilă este

articulată cu aplicarea regulilor de procedură şi ale mijloacelor de probă ale
materiei cărei îi aparţine chestiunea respectivă, astfel că putem vorbi de
hotărârea penală ca un substitut al hotărârii civile.
476. Proiectul Codului Civil, pus în circulaţie de Ministerul Justiţiei în luna

august 2003, în materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sub
denumirea marginală a art. 5-202 „corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul
penal”, inovează într-un mod foarte interesant, intrând în coliziune cu art. 22
C. proc. pen. şi amendând primatul jurisdicţiei penale asupra celei civile.
87
Pe larg, Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, ……………………………………………,
Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, ed. a III- a, vol I,
Paideia, Bucureşti(fără anul ediţiei).
301
Alin. 1 al textului citat al Proiectului, dispune că „instanţa civilă nu este

legată de dispoziţiile dreptului penal şi nici de hotărârea definitivă de
achitare pronunţată de instanţa penală pentru decide dacă există culpă sau
dacă autorul faptei ilicite a lucrat cu discernământ”.
Continuând cu reevaluarea efectelor hotărârii penale în procesul civil, alin.

(2) dispune că „tot astfel, hotărârea definitivă a instanţei penale nu leagă
instanţa civilă în ceea ce priveşte aprecierea culpei şi stabilirea
prejudiciului”.
Observăm că textul Proiectului de Cod Civil modifică raportul dintre cele

două jurisdicţii în defavoarea celei penale, fără însă a ridica eficienţa celei
civile în procesul penal ci lăsând jurisdicţiei civile o relativă autonomie
pentru două dintre elementele răspunderii civile delictuale: vinovăţia –
anume, existenţa acesteia raportat la discernământ şi la formele, modalităţile,
intensitatea ei - şi prejudiciul.
Instanţa civilă rămâne, potrivit acestui Proiect, legată de hotărârea penală

relativ la existenţa faptei şi la persoana care a săvârşit-o.
Legiuitorul penal n-a fost interesat de a lega instanţa civilă, prin hotărârea
penală, de existenţa şi întinderea prejudiciului, întrucât, pe de o parte, multe
infracţiuni nu sunt „de prejudiciu” şi, pe de altă parte, a conservat
disponibilitatea părţii vătămate asupra acţiunii civile.
302
Pentru paguba a cărei întindere este susceptibilă de variaţii („rebus sic

stantibus”) ca şi pentru cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată din
oficiu iar din probe noi se constată că paguba nu a fost reparată integral, se
admite acţiunea civilă în completare direct la instanţa civilă (art. 20 alin. 2 şi
3 C. proc. pen.)
477. Textul art. 5-202 din Proiectul discutat ar fi, cu deosebire, util pentru
situaţia reglementată azi de art. 19 alin. ultim fraza a II-a Cod. proc. pen.,
care interzice părăsirea instanţei civile dacă ea s-a pronunţat mai înainte de
punerea în mişcare a acţiunii penale sau de reluarea procesului penal după
suspendare („electa una via recursus ad alteram non datur”).
Primul alineat al textului din Proiect, după ce leagă instanţa civilă (ceea ce
înseamnă, spre exemplu, că exonerarea în penal pentru cazurile de la art. 44-
51 Cod penal care înlătură caracterul penal al faptei, nu atrage automat
exonerarea în civil), vrea să prevină paralizarea acţiunii civile prin invocarea
lipsei vinovăţiei şi a discernământului rezultate dintr-o hotărâre de achitare.
Ar fi cazurile de achitare prevăzute de art. 10 lit. b, b 1, d şi e, anume,

neprevederea faptei de către legea penală, lipsa gradului de pericol social al
unei infracţiuni, lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracţiunii şi
existenţa vreuneia dintre cauzele care înlătură răspunderea penală.
303
Hotărârea penală nu poate fi, de bună seamă, ignorată, când achitarea s-a
pronunţat pentru că fapta nu există sau că nu a fost săvârşită de către învinuit
sau inculpat.
Alineatul al doilea al aceluiaşi text nu face tocmai o infirmare a lucrului

judecat în penal, întrucât el priveşte chestiuni asupra cărora, în general,
lucrul judecat în justiţie nu este incompatibil cu o reexaminare dintr-o altă
concepţie normativă decât cea după care s-a făcut judecata anterioară, ce l-a
produs.
478. Sub codurile de procedură penală de la 1865 şi 1936, care nu

cuprindeau dispoziţia codului de la 1969 din art. 22 alin. 2, potrivit căreia
hotărârea instanţei civile nu are autoritate de lucru judecat în procesul penal
cu privire la existenţa faptei penale, la identitatea autorului acesteia 88 şi la
vinovăţia acestuia, jurisprudenţa a decis constant că această autoritate de
lucru judecat nu poate fi recunoscută89.
Doctrina s-a angajat într-o controversă până aproape de adoptarea codului de

la 1969.
88
Textul are o formulare improprie când se exprimă că autoritatea de
lucru judecat nu se reunoaşte „… cu privire la existenţa … a persoanei
care a săvârşit-o”, căci el nu a vrut să spună că interesează "existenţa
autorului faptei" ci că interesează "persoana care este autorul faptei".
89
Cas. II, dec. Nr. 397/1882, Bul. Cas., p. 1222; dec. nr. 996/1919,
Curierul Judiciar nr. 75-76/1920, p. 128; TS, s. pen., dec. nr.
3231/1958, LP nr. 7/1959, p. 79; dec. nr. 627/1968, CD 1968, p. 226.
304
Opinia conformă jurisprudenţei a argumentat că modul deliberat în care

Codul de la 1936 nu a prevăzut vreo influenţă a hotărârii civile în procesul
penal, în afară de chestiunile prejudiciale, arată nerecunoaşterea acestei
influenţe; că unghiul juridic de vedere din care se judecă în penal şi în civil
este diferit; că sunt raţiuni de ordine publică pentru preeminenţa judecăţii
penale asupra celei civile90.
Într-o opinie contrară91, s-a susţinut că şi hotărârea instanţei civile trebuie să

aibă autoritate de lucru judecat în faţa celei penale cu privire la existenţa
faptei, la săvârşirea acesteia de către inculpat şi la despăgubirile civile.
În argumentarea acestei opinii, prevalenţa normativă a lucrului judecat în

penal ar funcţiona numai în situaţia în care judecata la instanţa civilă nu se
va fi încheiat printr-o hotărâre definitivă („irevocabilă", astăzi), mai înainte
de începerea procesului penal.
S-a mai spus că natura juridică diferită a acţiunilor penală şi civilă nu poate
minimaliza lucrul judecat în civil, acesta fiind produs într-o jurisdicţie la fel
de responsabilă ca şi cea penală şi, posibil, chiar de aceeaşi judecători.
90
Virgil Rămureanu, Cu privire la puterea lucrului judecat a hotărârii
civile în cadrul procesului penal, LP nr. 3/1961, p. 49 şi urm.; Justin
Grigoraş, Nota în LP, nr. 6/1961, p. 86.
91
Justin Ionescu, Cu privire la puterea lucrului judecat a hotărârii
civile în cadrul procesului penal, LP nr. 3/1961, p. 45 şi urm.;
Siegfried Kahane, ………………………………………………………………………………………………………, nr. 187, p.
94.
305
Apoi, nu există nici o raţiune ca lucrul judecat în civil să fie pur şi simplu
anihilat de sesizarea, din oficiu, prin denunţ, prin plângere, a organului de
urmărire penală.
479. O opinie de mijloc92, pe care o considerăm actuală şi demnă de luat în

seamă în reformarea legislaţiei penale, este aceea că lucrul judecat în civil va
avea vigoare în cursul procesului penal, câtă vreme urmărirea penală şi
cercetarea judecătorească nu au produs fapte - şi calificări, adăugăm noi –
care să contrazică hotărârea civilă.
Instanţa penală nu va putea, potrivit acestei opinii, să admită acţiunea civilă

pentru despăgubiri pe care partea vătămată şi inculpatul le-au tranşat în
judecata civilă93.
Într-adevăr, nu este în interesul prestigiului justiţiei în general, ca o hotărâre

judecătorească civilă să nu valoreze nimic în instanţa penală relativ la
chestiuni asupra cărora a statuat după o veritabilă judecată în contradictoriu.
O asemenea judecată civilă nu trebuie reputată ca simulată, experimentală

sau făcută cu superficialitate.
92
Grigore G. Teodoru, Curs de drept procesual penal. Partea generală,
Univ. A.I. Cuza, Iaşi, 1963, p. 275-277.
93
Aceasta nu înseamnă că acţiunea civilă soluţionată anterior nu ar mai
putea fi alăturată acţiunii penale. V. Alexandru Velescu, Despre puterea
lucrului judecat a hotărârii date în procesul civil asupra procesului
penal, JN, nr. 12/1963, p. 74-77.
306
480. Era mai raţional să se spună în art. 22 alin. 2 C. proc. pen., că

rezolvarea irevocabilă a acţiunii civile nu exclude exerciţiul acţiunii penale,
dacă au fost găsite probe noi care să convingă instanţa penală că fapta există
şi că ea a fost săvârşită de o anumită persoană cu vinovăţie.
Dispoziţia acestui text este artificioasă.
În realitate juridică, hotărârea instanţei civile care confirmă existenţa faptei

penale şi săvârşirea ei cu vinovăţie de către cercetat, învinuit sau inculpat, va
putea fi invocată ca o probă care reclamă contraproba în procesul penal, în
sensul prevederilor art. 66 alin. 2. C. proc. pen., conform cărora „în cazul în
care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să
probeze lipsa lor de temeinicie”94.
Justificarea efectelor hotărârii civile în procesul penal, nu este tocmai

inspirată şi de factura unui proces echitabil, astăzi, când se întemeiază „pe de
o parte, pe consideraţia că unul dintre subiecţii principali ai acţiunii penale,
procurorul, nu a figurat în procesul civil, iar pe de altă parte, pe faptul că, în
instanţa penală posibilităţile de a afla adevărul cu privire la existenţa faptei,
persoana făptuitorului şi vinovăţia acestuia, sunt mai numeroase”95.
94
Şi acest text normativ are o exprimare inexactă, întrucât vinovăţia nu
este singura condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art.
262 pct. 1 C. proc. pen.) iar ea nu este enumerată printre condiţiile
condamnării de către art. 345 alin. 2 C. proc. pen. De altfel, între
primul şi cel de-al doilea text există o necorespondenţă inexplicabilă,
ambele condiţionând admisibilitatea acţiunii penale de existenţa faptei,
de săvârşirea acesteia de inculpat, dar pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale fiind pusă în plus condiţia responsabilităţii penale iar
pentru condamnare fiind pusă condiţia calificării faptei ca infracţiune.
95
V., Vintilă Dongoroz, coordonator, Explicaţii teoretice ale codului de
procedură penală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1973, p. 30.
307
Această argumentare poate fi compromisă chiar de participarea procurorului

care „poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor” (art. 45 alin. 2 C. proc. civ.).
Apoi, a considera instanţa penală ca având mai multe posibilităţi de a afla

adevărul în chestiuni capitale, înseamnă a face o ierarhie instituţional-
valorică neavenită.
481. Conchidem că eficienţa în procesul penal a lucrului judecat în

procesul civil este dată de următoarele expresii relaţionale:
- instanţa penală şi organul de urmărire penală nu sunt ţinute de lucrul

judecat în acţiunea „pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune”
(art. 19 alin. 2 C. proc. pen.), adresată separat instanţei civile, privitor la
existenţa faptei penale, la identitatea autorului acesteia şi la vinovăţia lui;
- hotărârea dată în această acţiune civilă va putea fi invocată în procesul

penal ca înscris probator;
- aceeaşi hotărâre va produce lucru judecat în procesul penal privitor la alte

constatări, fapte care nu interesează cele trei elemente pentru care nu este
recunoscută autoritatea de lucru judecat, cum ar fi, cuantumul pagubei,
308
compatibilitatea unui anumit mijloc de reparare (art. 14 alin. 3 lit. a, teza

ultimă C. proc. pen.) sau o chestiune prejudicială96;
- hotărârile civile date în alte acţiuni decât cea exercitată „pentru repararea
pagubei pricinuită prin infracţiune", produc autoritate de lucru judecat în
procesul penal, dacă s-au pronunţat asupra "unei împrejurări ce constituie o
chestiune prealabilă în procesul penal” (art. 44 alin. 3 C. proc. pen.), alta,
însă, repetăm, decât una dintre cele trei pentru care art. 22 alin. 2 nu ia în
considerare lucrul judecat în civil97.
482. Hotărârile date în materie de contravenţii nu au autoritate de lucru

judecat în procesul penal.
Interesul pentru efectele acestor hotărâri în procesul penal este justificat de

frecventele situaţii de concurs normativ între calificări ale unor fapte ca
infracţiuni sau contravenţii, în raport cu anumite elemente constitutive98.
96
Este de remarcat că în codul de procedură penală de la 1969, dându-se
în competenţa instanţei penale orice chestiune prealabilă, nu se mai face
distincţie între chestiunea prejudicială şi chestiunea prealabilă, aşa
cum făcea codul anterior care, în art. 12, obliga instanţa penală să
amâne judecarea procesului penal până la soluţionarea irevocabilă a
acţiunii civile conexe al cărei obiect constituia o “chestiune
prejudicială” şi care fusese exercitată mai înainte de pornirea
procesului penal. Se spunea atunci că într-o chestiune prejudicială
“civilul ţine în loc penalul”. Textul era, însă, aplicabil numai în
materie de delicte (infracţiunile în codul penal de la 1936 erau
clasificate în crime, delicte şi contravenţii).
97
Sunt, astfel, chestiuni prealabile: pentru infracţiunea de abuz de
încredere, raportul juridic de mandat, depozit sau comodat, între
inculpat şi partea vătămată; pentru infracţiunea de furt, absenţa
calităţii de proprietar asupra bunului însuşit, în persoana
făptuitorului; pentru infracţiunile de bigamie şi adulter, calitatea de
persoană căsătorită a făptuitorului.
98
V., I.M. – Constantin Ardeleanu, Elemente distinctive între unele
contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea
309
Distanţa dintre penal şi contravenţional s-a mărit considerabil prin

eliminarea închisorii dintre sancţiunile contravenţionale (OUG nr.
108/2003), deşi Legea de Revizuire a Constituţiei votată la 19 octombrie
2003 a extins retroactivitatea şi la legea contravenţională mai favorabilă.
Argumentarea doctrinei şi a jurisprudenţei pentru a nu recunoaşte în procesul

penal autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri, s-a fondat şi pe
dispoziţiile art. 10 lit. j C. proc. pen., potrivit cărora punerea în mişcare sau
exercitarea acţiunii penale este împiedicată când există autoritate de lucru
judecat, socotindu-se că această autoritate nu poate proveni decât de la o
hotărâre penală, întrucât ea interesează „existenţa faptei penale” (art. 22 alin.
2) iar contravenţia nu este o chestiune prealabilă99.
Când textul art. 10 lit. j citat prevede această împiedicare şi pentru situaţia în
care faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică, de bună
seamă că se referă la fapta judecată ca infracţiune.
Opinia contrară100, rămasă izolată, argumentată pe regula „non bis in idem”

şi pe prevederea precitată, nu rezistă în faţa formulării art. 22 alin. 2 citat.
publică şi infracţiunile cu care se aseamănă, RRD, nr. 8/1970, p. 32 şi

urm.; Octavian Cojocaru, Probleme legate de răspunderea pentru faptele ce
nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, RRD, nr. 4/1974, p. 71
şi urm.
99
Iulian Poenaru, Aspecte ale raporturilor dintre răspunderea penală şi
răspunderea contravenţională, RRD nr. 6/1973, p. 79 şi urm.; TS, s. pen.,
dec. nr. 2173/1972, CD 1972, p. 422.
100
I - Alexandru Telegdi, II - Iulian Poenaru, III - Gr. Gr. Teodoru,
Aspecte ale raportului dintre răspunderea penală şi răspunderea
contravenţională, RRD, nr. 6/1973, p. 75 şi urm.
310
Apoi, „încadrarea juridică a faptei ca infracţiune” este un act jurisdicţional

iar distincţia dintre infracţiune şi contravenţie este o calificare de domeniul
legii.
Totuşi, de lege ferenda, cumulul răspunderii contravenţionale cu răspunderea

penală, trebuie prevenit în mod explicit101.
§ 2. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale în procesul civil.
483. Dispoziţiile art. 22 alin. 1 C. proc. pen. instituie autoritatea de lucru

judecat a hotărârii penale, în procesul civil pornit prin acţiunea pentru
repararea pagubei pricinuite prin infracţiune („acţiunea civilă”), privitor la
existenţa faptei, la autorul acesteia şi la vinovăţia lui, legând astfel instanţa
civilă căreia hotărârea penală îi furnizează două din cele patru elemente ale
răspunderii civile.
Potrivit interpretării literale a textului citat, legătura de cauzalitate dintre

faptă şi prejudiciu rămâne la aprecierea instanţei civile.
În realitate juridică, în cazul hotărârilor de condamnare sau de achitare pe

alte temeiuri decât inexistenţa faptei, sau nesăvârşirea ei de către inculpat,
acest element al răspunderii civile este şi el furnizat tranşat instanţei civile.
101
În legătură cu rezolvarea unor situaţii de coliziune între cele două
răspunderi, vezi şi Liviu Podgornei, Soluţia instanţei când constată că
fapta nu constituie contravenţie ci infracţiune, RRD nr. 7/1971, p. 90 şi
urm.; Teofil Pop, Raportul între răspunderea penală şi cea administrativă
în cazul unor fapte ilicite, RRD nr. 12/1972, p. 109 şi urm.
311
Chiar când s-a pronunţat achitarea pentru lipsa elementului constitutiv al

legăturii de cauzalitate discutate.
484. Autoritatea de lucru judecat în procesul civil a hotărârii penale

relativ la cele trei elemente, comportă următoarele caracterizări:
a) Ea provine numai de la hotărârea definitivă, dată după terminarea

cercetării judecătoreşti. Soluţiile şi dispoziţiile date prin rezoluţii,
ordonanţe emise în cursul urmăririi penale sau prin rechizitoriu, nu au
nici o eficienţă dacă nu se regăsesc în dispozitivul hotărârii.
b) Explicat prin caracterul public al acţiunii penale şi prin reflexele

prezumţiei de nevinovăţie, această autoritate de lucru judecat este
pozitivă şi imperativă „erga omnes”.
c) Ea emană de la orice hotărâre penală: de condamnare, de achitare

sau de încetare a procesului penal.
d) Deşi paguba/prejudiciul este lăsat la examinarea instanţei civile, unele

componente şi caracterizări ale acestuia sunt furnizate şi ele cu
autoritate de lucru judecat, în măsura în care reprezintă elemente
constitutive ale infracţiunii judecate, precum o "cerinţă esenţială"
(paguba, la infracţiunea de înşelăciune), o "situaţie premisă" ori "o
urmare imediată" (paguba la infracţiunea de gestiune frauduloasă,
312
calitatea de soţ sau rudă apropiată a victimei, la infracţiunea de omor

calificat).
485. Autoritatea de lucru judecat în procesul civil a hotărârii de

condamnare.
Această hotărâre face lesnicioasă acţiunea civilă exercitată în următoarele

ipoteze:
- exercitarea ei separată, când partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în

procesul penal;
- continuarea judecăţii la instanţa civilă, care n-a mai putut fi părăsită,

întrucât aceasta se pronunţase (continuare posibilă prin reluarea judecăţii
suspendate până la soluţionarea definitivă a procesului penal);
- pentru paguba nereparată, rezultată din probe, când acţiunea civilă a fost
exercitată din oficiu;
- pentru paguba născută sau descoperită după pronunţarea hotărârii de primă

instanţă.
Hotărârea de condamnare constată, potrivit art. 345 alin. 2 C. proc. pen., că

„fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat”.
313
Raportând condiţiile condamnării la condiţiile sau elementele răspunderii

civile şi observând trăsăturile esenţiale ale infracţiunii - enunţate de art. 17
C. pen. - văzând şi conţinutul constitutiv al infracţiunii judecate (fără a
distinge, deocamdată între infracţiunile de rezultat şi de pericol), apare că
hotărârea de condamnare impune instanţei civile:
- conduita reputată responsabilă, întrucât fapta există şi constituie

infracţiune, iar ceea ce este delict penal este, a fortiori, delict civil,
prezentând pericol social;
- persoana autorului şi vinovăţia acestuia, întrucât inculpatul este subiectul

activ al infracţiunii iar fapta nu a putut fi incriminată ca infracţiune decât
dacă avea să fie săvârşită cu vinovăţie iar punerea în mişcare a acţiunii
penale şi condamnarea s-au făcut sub constatarea realizării laturii subiective,
în forma de vinovăţie cerută de textul incriminator;
- prejudiciul, la infracţiunile de rezultat;
- legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea incriminată conform

art. 19 alin. 2 şi 3 (conduita reputată responsabilă) şi prejudiciul încercat de
partea vătămată, de asemenea la infracţiunile de rezultat.
486. Jurisprudenţa abundă în soluţii date de instanţa civilă în acţiunea civilă

exercitată separat sau continuată, prin care sunt observate sau evocate
efectele hotărârii penale de condamnare.
314
Vom inventaria în continuare unele dintre aceste soluţii, care îşi păstrează
actualitatea în noile realităţi politice şi economice post-decembriste.
1. Relativ la invocarea legitimei apărări, s-a decis 102 că dacă aceasta a fost
respinsă în procesul penal, nu se mai poate primi dovedirea ei în procesul
civil dar dacă ea a fost reţinută în procesul penal, s-a decis că inculpatul nu
mai poate fi ţinut responsabil civilmente103.
2. Când cuantumul pagubei este o condiţie a condamnării, a încadrării

juridice sau un element constitutiv al infracţiunii, instanţa civilă nu va mai
putea constata un alt cuantum104.
3. Când, cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa penală reţine că

gravitatea faptei inculpatului este atenuată de contribuţia victimei la
accidentul care i-a cauzat decesul din culpă sau vătămarea corporală din
culpă, instanţa civilă poate acorda despăgubirea în consideraţia culpei
exclusive a inculpatului, după cum poate reţine şi culpa victimei după ce
instanţa penală fixase pedeapsa în consideraţia cupei exclusive a inculpatului
şi că alte persoane decât inculpatul condamnat, sunt responsabile civil (sub
102
T.S., sec. pen., dec. nr. 1299/1959, CD 1959, p. 334, LP nr. 11/1959,
p. 78.
103
Cas. II, dec. pen. Nr. 321/1926, Jurisprud. Gen. 1926, nr. 1025.
104
T.S., sec. civ., dec. nr. 560/1963, CD 1963, p. 244 şi JN nr. 10/1963,
p. 123. Vezi şi Ilie Stoenescu, Notă în JN nr. 5/1965, p. 150; Tudor R.
Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968, nr. 341.
315
condiţia, desigur, de a nu fi fost achitate pentru cazuri care exclud

admisibilitatea acţiunii civile)105.
4. Reexaminarea despăgubirilor civile la instanţa civilă, este admisibilă când

se acuză daune născute sau descoperite după pronunţarea hotărârii de
condamnare şi pe care instanţa penală nu a avut cum să le cunoască 106, când
au intervenit modificări în întinderea prejudiciului, în raport de care reparaţia
integrală şi justă a prejudiciului devine discutabilă107.
Precedată şi urmată de o practică reclamată de o cazuistică diversă şi

curentă, Decizia de Îndrumare nr. 16/1964 a Plenului Tribunalului Suprem 108,
a statuat următoarele reguli pentru reexaminarea prejudiciului stabilit printr-
o hotărâre penală:
105
T.S., sec. civ., dec. nr. 2887/1974, CD 1974, p. 143, cu Comentariul
lui Ioan Mihuţă, în RRD, nr. 11/1975, p. 29 şi urm.
106
T.S., sec. civ., dec. nr. 782/1961, CD 1961, p. 177; T. Jud. Timiş,
dec. pen. nr. 976/1973, RRD nr. 2/1974, p. 76. Vezi şi A. Schwefelberg,
Notă în LP nr. 2/1959, p. 95; Gr. Teodoru, Curs …, op. cit., p.224.
107
T.S., sec. civ., dec. nr. 782/1961, cit. supra; dec. nr. 1053/1963, CD
1963, p. 130 şi în JN nr. 5/1964, p. 133; T. Jud. Timiş, dec. civ. nr.
1325/1970, RRD nr. 8/1971, p. 157.
108
În CD 1964, p. 34 şi urm. Şi în JN nr. 9/1964, p. 69 şi urm.; Vezi şi
Mihail Mayo, Repararea prejudiciilor rezultând din vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori din provocarea morţii, JN nr. 9/1964, p.
20-21; S. Gyulai, Puterea lucrului judecat a hotărârilor penale în
procesul civil, JN nr. 2/1965, p. 57; George Vasa, Prezumţia legală şi
excepţia procesuală a puterii lucrului judecat în materie civilă, RRD nr.
6/1971, p. 45; Ioan Mihuţă, Probleme de drept civil din practica pe anul
1969 a Tribunalului Suprem, RRD nr. 6/1971, p. 45 şi Probleme de drept
din practica Tribunalului Suprem, Secţia Civilă, RRD nr. 9/1974, p. 36;
Emil Puşcariu, Notă în LP nr. 2/1959, p. 119; Anton Burghardt, Notă în
RRD nr. 10/1972, p. 136.
316
- despăgubirile pot fi majorate dacă prejudiciul stabilit la data pronunţării s-a

agravat în legătură cu acelaşi fapt prejudiciabil, cu care a fost investită
instanţa penală;
- reducerea sau sistarea plăţii despăgubirilor periodice, va putea fi dispusă

atunci când urmările faptului prejudiciabil s-au atenuat ori au dispărut;
- calea procesuală pentru modificarea despăgubirilor este acţiunea la instanţa

civilă, exercitailă atât de către partea vătămată cât şi de către cel trimis în
judecată penală.
5. Reparaţia cuvenită victimei se raportează numai la întinderea reală a

prejudiciului. Starea materială a celui trimis în judecata penală, poate fi luată
în consideraţie, eventual, numai la eşalonarea plăţii despăgubirilor109.
6. Reparaţia trebui să cuprindă şi prejudiciul ce este cert că se va înregistra în

viitor, ca o prelungire a celui înregistrat până la pronunţarea hotărârii şi ca o
consecinţă directă a aceluiaşi fapt cu care a fost investită instanţa penală110.
109
T.S., col. pen., dec. nr. 1031/1957, LP nr. 5/1958, p. 27, dec. nr.
481/1958, LP nr. 8/1958, p. 64; sec. pen., dec. nr. 759/1962, JN nr.
6/1963, p. 170; dec. nr. 947/1971, RRD nr. 12/1971, p. 133; dec. nr.
1386/1973, RRD nr. 10/1973, p. 171; dec. nr. 510/1974, RRD nr. 9/1974, p.
67.
110
T.S., sec. civ., dec. nr. 924/1973, CD 1973, p. 175 şi în RRD nr.
1/1974, p. 157; dec. nr. 1589/1974, RRD nr. 3/1975, p. 59.
Continuarea prestării aceleiaşi funcţii de serviciu remunerat, de către
partea vătămată, care şi-a pierdut definitiv vederea la un ochi ca urmare
a săvârşirii infracţiunii, lasă activ dreptul la o despăgubire, întrucât
partea vătămată va face eforturi mai mari pentru îndeplinirea acelei
funcţii, cu o concentrare psihică mai mare, cu precauţii sporite şi
costisitoare pentru conservarea capacităţii vizuale diminuate – T.S.,
sec. civ., dec. nr. 2050/1973, RRD nr. 2/1974, p. 164; dec. nr.
1603/1972, p. 149; dec. nr. 2838/1973, RRD nr. 9/1974, p. 64; dec. nr.
317
487. Autoritatea de lucru judecat în procesul civil a hotărârii de

achitare.
Când temeiul achitării este altul decât inexistenţa faptei sau nesăvârşirea ei
de către inculpat iar instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acţiunii civile,
aceasta, exercitată separat, este în principiu admisibilă, desigur, în măsura în
care soluţia de achitare a presupus reţinerea ca nerealizată a vreuneia dintre
condiţiile răspunderii civile.
Inventariind jurisprudenţa şi doctrina, reţinem câteva soluţii interesante date

acţiunii civile în situaţia în care achitarea s-a pronunţat pentru existenţa
unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.
1. Inculpatul achitat pentru depăşirea limitelor legitimei apărări „din cauza

tulburării sau temerii” (art. 44 alin. 3 C. pen.), este reputat neresponsabil
civilmente111.
2345/1974, CD 1974, p. 478 şi RRD nr. 3/1975, p. 62; dec. nr. 733/1975,
RRD nr. 1/1976, p. 65.
111
T.S., col. pen., dec. nr. 2490/1956, LP nr. 5/1957, p. 567. S-a
susţinut în doctrină că în cazul “depăşirii limitelor unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a
produs atacul” (art. 44 alin. 3 C. pen., citat), trebuie aplicat
principiul culpei comune, inculpatul şi partea vătămată urmând a
răspunde, respectiv a fi dezdăunată, în raport cu reflectarea conduitei
sale în consecinţele prejudiciale – Ion Dobrinescu, op. cit. supra, p.
30. Opinia este discutabilă. Ipoteza de „culpă comună” este expresia unui
pleonasm, întrucât cei interesaţi nici nu-şi conjugă voit acţiunea şi
nici nu se află în acelaşi bloc sau echipă/concert operaţional.
Este mai riguros, în acest caz, să se vorbească de „culpe în concurs” sau
în „concurenţă”. În acest caz „riscul” este al victimei care s-a
aventurat într-un atac nemotivat.
318
2. Victima acţiunii în stare de necesitate este îndreptăţită, în principiu, la

reparaţie, cel care a acţionat în interesul altuia având regresul112.
3. Cel care a acţionat sub constrângere, răspunde numai dacă a fost în eroare
supra realităţii acţiunii de constrângere, a obiectului sau a intensităţii
acesteia113.
4. Cazul fortuit şi iresponsabilitatea penală exclud răspunderea civilă a celui
trimis în judecată penală114. Răspunderea civilă poate reveni iresponsabilului
minor care a avut reprezentarea faptelor sale sau care a acţionat sub influenţa
produsă de consumul voluntar de alcool sau de substanţe stupefiante ori care
are o stare patrimonială care permite o despăgubire echitabilă a victimei.
Ultimele două ipoteze sunt consacrate şi de ultimul Proiect de Cod Civil.
488. Achitarea pentru neprevederea faptei de către legea penală, nu

exclude în principiu, admisibilitatea acţiunii civile115, întrucât instanţa penală
este investită pentru a stabili numai existenţa faptelor ce constituie
infracţiune, instanţa civilă rămânând neîngrădită să constate şi să
caracterizeze delictul civil.
112
Vintilă Dongoroz şi col., Explicaţii teoretice ale codului penal român,
Ed. Academiei, vol. I, Bucureşti, 1971, p. 363 şi 372; Ion Dobrinescu,
op. cit., p. 30 şi urm.
113
Vintilă Dongoroz, op. cit., p. 380; Ion Dobrinescu, op. cit., p. 31.
114
Ion Oancea, Drept penal. Partea generală, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1971, p. 288. Răspunderea autorului constrângerii
funcţionează în orice ipoteză.
115
T.S., col. pen., dec. nr. 219/1955, CD 1955, p. 161; dec. nr. 30/1956,
p. 384 şi în JN nr. 6/1956, p. 1017; T. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.
532/1973, RRD nr. 11/1973, p. 161 şi urm.
319
489. Autoritatea de lucru judecat în procesul civil a hotărârii care

pronunţă încetarea procesului penal.
Soluţia de încetare a procesului penal face inadmisibilă acţiunea civilă numai

dacă ea s-a pronunţat motivat de împăcarea părţilor, întrucât, potrivit art. 132
alin. 1 C. pen., aceasta, deosebit de înlăturarea răspunderii penale, „stinge şi
acţiunea civilă” sau dacă s-a pronunţat pentru autoritate de lucru judecat
rezultată dintr-o hotărâre care a stabilit că lipseşte una dintre condiţiile
răspunderii civile.
490. Efectele hotărârii penale care interesează, acţiunea civilă rezolvată

separat, fără a produce autoritate de lucru judecat conform art. 22 alin.
1 Cod. proc. pen.
Autoritatea de lucru judecat în procesul civil a hotărârii penale care nu s-a

pronunţat în judecata infracţiunii din care derivă acţiunea civilă exercitată la
instanţa civilă, este lăsată de lege la aprecierea judecătorului.
Hotărârea penală prezintă interes la instanţa civilă când s-a pronunţat, spre
exemplu, asupra unor infracţiuni precum adulterul şi bigamia (pentru divorţ
şi anularea căsătoriei), delapidarea şi neglijenţa în serviciu (pentru acţiunea
disciplinară sau în răspundere patrimonială contra salariatului), falsul în
înscrisuri (în acţiunea în care este invocat înscrisul respectiv), contrafacerea
obiectului unei invenţii (pentru acţiunea în nulitatea brevetului sau în
320
valorificarea drepturilor patrimoniale de autor); violenţe contra integrităţii

corporale sau a sănătăţii donatorului (pentru acţiunea în revocarea donaţiei).
Soluţia care s–a consacrat sub primele coduri moderne este aceea de a
recunoaşte a hotărârii penale o opozabilitate generală, întrucât ea este dată
într-o acţiune publică pentru apărarea şi promovarea unor valori sociale116.
Se înţelege că autoritatea de lucru judecat şi valoarea probatorie a hotărârii

penale funcţionează şi pentru hotărârile de achitare.
Astfel, angajatul suspendat din funcţie pentru săvârşirea unei infracţiuni în

legătură cu serviciul, care a fost achitat, pentru inexistenţa faptei sau pentru
că nu este autorul ei, va putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii
penale pentru a obţine repunerea în funcţie şi remuneraţia pentru perioada de
suspendare117.
Asemenea reparaţii nu s-ar putea obţine dacă achitarea s-a pronunţat pentru
cazuri care nu confirmă neîndeplinirea condiţiilor răspunderii disciplinare
sau materiale ori dacă hotărârea respectivă nu s-a pronunţat cu privire la
unele fapte pe care poate fi motivată una dintre aceste forme de
răspundere118.
116
Lacoste, nr. 1160-1182; Garsonnet şi Cezar-Bru, nr. 734; D.
Alexandresco, Principii, op. cit., p. 581, nr. 440.
117
T.S., col. civ., dec. nr. 311/1954, CD 1952-1954, I, p. 225.
118
T.S., col. civ., dec. nr. 653/1954, CD 1952-1954, I, p. 283; dec. nr.
673/1957, CD 1957, p 220.
321
Chestiunile accesorii şi incidentale care în procesul penal au reprezentat

numai circumstanţe agravante şi care nu sunt în compunerea elementului
material al infracţiunii, exprimat ca „verbum regens”, a faptei obiective, nu
trebuie considerate ca tranşate cu autoritate de lucru judecat pentru instanţa
civilă.
Astfel, din hotărârea de condamnare pentru furt, nu se poate reţine sub

autoritate de lucru judecat că partea vătămată este proprietarul bunului furat,
- dacă această calitate nu a făcut anume obiectul examinării în hotărârea
respectivă – întrucât furtul este sancţionabil pentru că s-a realizat „însuşirea
pe nedrept” a bunului aflat în „posesia” altuia.
Tot astfel, condamnarea pentru omor calificat a inculpatului – copil al

victimei, nu tranşează cu autoritate de lucru judecat filiaţia dintre inculpat şi
victimă119.
Când, însă, în procesul penal această filiaţie a fost examinată ca o chestiune

prealabilă, soluţia ei intră în puterea lucrului judecat pentru instanţa civilă120.
CĂILE DE ATAC
Caracterizarea generală a căilor de atac.

119
Lacoste, nr. 1256-1257; Gheorghe Elian, Adevărul în procesul penal şi
modalităţile de stabilire a sa în raport cu unele prevederi ale codului
familiei, JN nr. 9/1969, p. 70.
120
T.S., s. pen., dec. nr. 1416/1982, CD 1982, p. 266-267.
322
Căile de atac sunt expresia unui principiu constituţional, potrivit cu care orice hotărâre jurisdicţională (cu
deosebire cele ale justiţiei), este prevăzută cu o cale de atac. Fără existenţa căilor de atac justiţia n-ar fi
decât expresia unei autorităţi rigide, inflexibile, care ar provoca o adevărată autarhie. Căile de atac sunt
rezultatul unui proces de gândire îndelungat, în care au fost luate în calcul principii şi reguli validate ca
intersând calitatea hotărârilor sale, autoritatea deontică şi culturală a acestora, durata rezonabilă a unui ciclu
procesual şi, nu în ultimul rând, exigenţele statului de drept. .
S-a statuat că justiţia trebuie şi poate să-şi îndrepte greşelile în sistemul său şi unele din căile ei de atac sau
altele speciale pot servi pentru a fi controlate actele autorităţii executive.
Prin definiţie, calea de atac desemnează mijlocul şi actul procesual complex

prin care o hotărâre este reexaminată, controlată, privitor la regularitatea,
temeinicia (conformitatea cu faptele probate în cauză) şi la legalitatea ei
(conformitatea cu dispoziţiile legii aplicabile în conflictul situaţia litigioasă
în care se află părţile).
 Dintr-o altă perspectivă, relativ la exerciţiul autorităţii publice, căile de
atac sunt mijloacele proprii unei jurisdicţii de a controla, a reexamina, a
rejudeca ceea ce a făcut deja obiectul unei judecăţi.
În ce priveşte această aptitudine a instanţelor judecătoreşti, a justiţiei de a

reexamina o hotărâre jurisdicţională, se face o distincţie între : controlul
judecătoresc şi controlul judiciar.
II. Cât priveşte controlul judecătoresc, acesta are în vedere
aptitudinea generală a instanţelor judecătoreşti, nu doar de a judeca orice
litigiu nedat în competenţa unei alte jurisdicţii dar şi de a controla calitatea
soluţiei hotărârii date în jurisdicţiile speciale.
II. Controlul judiciar este un control intern, spre deosebire de cel
judecătoresc, exercitat asupra hotărârilor altor jurisdicţii. Controlul judiciar
priveşte hotărârile instanţelor judecătoreşti care pot face obiectul unei
323
reexaminări, unei cenzuri din partea unei alte instanţe judecătoreşti

superioare în grad celei care a pronunţat hotărârea controlată sau, în mod
excepţional, din partea chiar a instanţei care a pronunţat hotărârea criticată.
Din punct de.vedere constituţional, politic, autoritatea judecătorească este
singura care admite practic un control, de regulă, la cererea părţii
nemulţumite, asupra actelor jurisdicţionale elaborate de entităţile ei.
Reguli comune privind căile de atac.

Acestea se circumscriu celor două tipuri de control analizate mai devreme.
Astfel:
Relativ la controlul judecătoresc.

a) în prezent, nu mai există act jurisdicţional care să nu cadă sub cenzura
instanţelor judecătoreşti; nu mai există jurisdicţii speciale, închise,
autonome. Existenţa unor jurisdicţii profesionale, obşteşti care nu stau sub
controlul justiţiei (de exemplu, cele care privesc anumite profesii - agenţii de
bursă,
practicanţii unor sporturi), se justifică prin aceea că ele nu promovează, nu

dau eficienţă unor norme juridice, ori instrumentează şi statuează după
norme care sunt dominate de o asociativitate licenţiată respectiv de o
factură tehnică.
În prezent toate jurisdicţiile profesiilor liberale (de exemplu, avocaţi, notari,
medici ş.a.) cad sub controlul instanţelor judecătoreşti.
324
b) regula privind controlul judecătoresc ca prim şi ultim grad de jurisdicţie.

Instanţele judecătoreşti se pronunţă în acest control în primă instanţă în
control judecătoresc propriu-zis şi în calea de atac, de regulă recursul, în
control judiciar.
Relativ la controlul judiciar.
a) în prezent, nu mai există hotărâre judecătorească nesupusă vreunei căi de
atac . Până la Legea nr. 59/1993, când sistemul căilor de atac a fost
restructurat în mod substanţial, existau hotărâri judecătoreşti care nu
puteau fi atacate pe căi ordinare (de exemplu, în materie contravenţională,
judecătoria se pronunţa în primă şi ultimă instanţă; de asemenea, în materia
unor litigii de muncă de mică valoare).
b) exercitarea unei căi de atac este o chestiune de ordine publică; deci, ea
este recunoscută şi acordată doar în puterea legii (alte acte normative, cu
excepţia ordonanţelor guvernului, nu pot crea jurisdicţii şi, deci, nici institui
căi de atac).
Această regulă este enunţată de art. 129 din Constituţie, potrivit căruia
"împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public
pot exercita căile de atac, în condiţiile legii" (subl. ns.).
Judecătorul nu va putea nici să acorde o cale de atac neautorizată de lege,
nici să o suprime. De aceea dreptul la o cale de atac este un drept stabilit de
lege, el nu se poate câştiga prin prestaţia avocatului sau prin greşeala
judecătorului ori prin disponibilitatea unei autorităţi administrative.
Omisiunea menţionării căii de atac în hotărâre sau menţionarea unei căi de
atac neautorizate de lege, ori menţionarea greşită a acestora, nici nu lipseşte
de, nici nu oferă calea de atac corespunzătoare.
325
c) ierarhia căilor de atac are caracter absolut; nu poate fi utilizată o cale de

atac de grad superior, nu pot fi surmontate sau omise căi de atac. Astfel, în
cazul unei hotărâri apelabile, recursul nu se poate exercita, dacă nu s-a
exercitat apelul.
d) părţii care a exercitat o cale de atac nu i se poate înrăutăţi situaţia în
propria cale de atac. Este aceasta exprimarea principiului “non reformatio in
pejus”.
Surprinzător, în materie civilă acest principiu nu era consacrat normativ până
la modificarea Codului prin OUG nr. 138/2000 dar el era la fel de solid ca şi
în materie penală, unde se bucura de o consacrare in terminis.
1. În noua redactare a art. 296 (fraza a II-a), această regulă este enunţată cu o
excepţie faţă de enunţul din Codul de procedură penală (art. 372),
admiţându-se a i se crea apelantului o situaţie mai grea decât aceea din
hotărârea atacată, dacă el consimte la aceasta ori dacă s-a exercitat un apel
secundar, cum sunt apelul prin aderenţă şi apelul în caz de coparticipare
procesuală ("prin ricoşeu") - art. 293 şi 2931 - ce vor fi examinate mai-jos.
e) apelul este calea ordinară de atac. O hotărâre care nu este prevăzută cu
drept de apel, este recurabilă. Practic, când legea spune că o hotărâre se dă
fără drept de apel, nu trebuie înţeles că aceasta este lipsită de orice cale de
atac, ea este prevăzută cu recurs, aşa cum dispune expres art. 299 (1) teza I-
a.
Deşi art. 316 dispune că "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel
se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în acest capitol" (dedicat recursului - n.ns.), înrăutăţirea situaţiei
recurentului nu se va putea produce nici dacă acesta consimte la ea.
326
2. Neadmiterea unei asemenea excepţii, care ar funcţiona numai pentru

ipoteza consimţirii din partea recurentului, este justificată, pe de o parte de
noua calificare a recursului ca o cale extraordinară de atac şi, pe de altă
parte, de caracterizarea recursului ca "o cale de atac împotriva hotărârii" de
apel sau de primă instanţă şi de apel, după caz, în care nu se pot examina în
principiu, decât critici privind interpretarea sau aplicarea greşită a legii (de
procedură sau substanţială).
Apelul, fiind o cale de atac în care este criticată judecata de primă instanţă
sub toate aspectele ei (regularitate, temeinicie, legalitate) şi cum instanţa de
apel funcţionează ca o a doua instanţă de fond, apare raţional să li se permită
părţilor, chiar în afara unei tranzacţii, să amenajeze altfel soluţia fondului,
decât a făcut-o hotărârea de primă instanţă.
Desigur că, în recurs părţile pot înfăţişa o tranzacţie prin care recurentul să
câştige mai puţin decât câştigase prin hotărârea atacată.
3. Evoluţia sistemului şi a tabloului căilor de atac.
Codul de procedură civilă al Principatelor Române (Unite), intrat în vigoare
la 01 decembrie 1865 a reglementat două căi de atac principale - apelul şi
revizuirea - şi una intermediară, opoziţia, exercitabilă de către partea care a
fost judecată în lipsă la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.
Legile de organizare judecătorească, adoptate până în 1948, prin care au fost
organizate şi instanţe inferioare tribunalelor - cum au fost judecătoriile
comunale (la care nici nu oficiau judecători de carieră ci persoane din
administraţie şi care aveau o competenţă după valoare, modică), judecătoriile
de pace şi de ocol (cu competenţă în unităţi-administrativ teritoriale şi
judiciare precum plăşile şi districtele, după valoare şi în cauze mai simple),
327
au prevăzut şi ele căi de atac precum apelul şi opoziţia, dar formele de

procedură ale acestora erau reglementate, în principal, de Cod.
Codul a deferit „tribunalelor de judeţ” jurisdicţia plenară, acestea având să
judece în apel numai privitor la unele hotărâri ale judecătoriilor de plăşi sau
de ocoale.
Căile de atac care caracterizează tabloul lor până în 1948 – când sub
dominaţia noii ideologii a statului totalitar, care-şi definitiva instalarea,
Codul a fost masiv modificat – anume apelul şi recursul, au fost date în
competenţa a două instanţe care-şi realizau personalizarea prin evocarea lor
în denumire: curtea de apel, cu competenţă pe raza a două sau mai multe
judeţe arondate şi Curtea de Casaţie (care atunci când judeca pe înalţii
demnitari oficia sub denumirea de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la care a
revenit după 55 de ani prin referendumul constituţional din 19 octombrie
2003), instanţă supremă, unică, pentru judecarea recursului în casare.
Altfel spus, corespondenţa dintre denumirea căii de atac apelul/curtea de
apel, recursul în casaţie/Curtea de Casaţie şi denumirea instanţei a avut drept
menire, împlinită în civilizaţia judiciară anterioară anului 1948, de a
personaliza fiecare dintre aceste căi de atac şi de a specializa instanţele
cărora le-au fost atribuite, astfel încât judecata în apel şi judecata în casaţie
să se facă strict sub raţiunile conformităţii cu legea de procedură şi legea
substanţială şi a unităţii de aplicare a acestora.
Până la adoptarea Decretului nr. 132/1952, care a desfiinţat apelul şi a
restructurat recursul, această din urmă cale de atac a fost reglementată în
legile de organizare a Curţii de Casaţie.
328
Recursul a fost conceput ca o cale de atac cu regim special, pentru

exanminarea conformităţii cu legea de procedură şi cu legea substanţială a
hotărârilor date în cele două judecăţi de fond – de primă instanţă şi de apel.
Odată cu desfiinţarea apelului, s-a permis utilizarea în recurs şi a criticilor de
neteminicie iar soluţia de casare cu reţinere pentru rejudecare, practicabilă şi
pentru administrarea de probe noi (corespunzător criticii de netemeinicie
pentru cazul „când instanţa nu a lămurit toate faptele din care ar fi putut
trage o concluzie justă cu privire la raporturile şi drepturile reciproce ale
părţilor” – art. 304 alin. 2 pct. 2, în vigoare până la intrarea în vigoare a
Legii nr. 59/1993, care a reintrodus apelul), alături de criticile de
neteminicie, producea într-o bună măsură un efect devolutiv al apelului.
Revizuirea, instituită în Codul originar „Revizuirea judecăţilor”, ca o cale
de atac împotriva hotărârilor definitive sau/şi irevocabile de competenţa
instanţei care le-a pronunţat (cu excepţia revizuirii pentru contrarietate de
hotărâri), a fost constant reglementată în Cod păstrându-se până astăzi
majoritatea motivelor pentru care este admisibilă.
Contestaţia în anulare a fost introdusă în Cod la modificarea acestuia prin
Legea nr. 18/1948 (de când s-a pretins că s-a creat un nou cod de procedură
civilă pentru statul autointitulat „democrat-popular” dar, în esenţă, strident
totalitar).
Reglementarea ei a sancţionat jurisprudenţa care în aplicarea vechiului art.
735 (potrivit căruia actele de procedură făcute cu încălcarea regulilor din
Cod sunt nule), admitea cereri în anulare împotriva hotărârii – act procedural
găsit nul pentru încălcarea unor forme de procedură.
329
Sub influenţa sovietică, Decretul nr. 132/1952, care a desfiinţat apelul, a

introdus o nouă cale extraordinară de atac împotriva oricărei hotărâri
„definitive” atunci (corespunzător la „irevocabilă”, după adoptarea Legii nr.
59/1993), numită „cerere de îndreptare”, devenită ulterior „recurs în
supraveghere” (Decretul nr. 417/1957) şi „recurs extraordinar” (decretul
nr. 52/1969).
Această cale de atac a fost prevăzută pentru „esenţială nelegalitate” şi
„vădită netemeinicie” şi putea fi exercitată, la început, atât de Ministrul
Justiţiei cât şi de procurorul General al României şi, ulterior, numai de către
acesta din urmă. Era în competenţa fostei instanţe supreme – Tribunalul
Suprem – sau a tribunalului judeţean, după cum hotărârea fusese pronunţată
în ultimă instanţă de un tribunal judeţean respectiv de judecătorie.
Legea nr. 59/1993 a desfiinţat recursul extraordinar dar a introdus recursul
în anulare, exercitabil oricând, numai de către Procurorul General al
României, la Curtea Supremă de Justiţie, pentru motivele de depăşire a
atribuţiilor puterii judecătoreşti (acest fiind şi motiv de recurs ordinar) şi de
săvârşire de către judecători de infracţiuni în legătură cu hotărârea
pronunţată.
Motivele recursului în anulare au fost lărgite prin OUG nr. 138/2000 (care,
reamintim a operat o a doua mare modificare postdecembristă a Codului),
fiind reactivat şi motivul de „esenţială nelegalitate” şi „vădită netemeinicie”.
OG nr. 58/2003 a desfiinţat recursul în anulare, repartizând revizuirii unul
dintre motivele noi, anume acela al anulării hotărârii atacate pentru ca partea
să obţină o reparaţie după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale.
330
Cu excepţia perioadei cuprinsă între intrarea în vigoare a Decretului nr.

132/1952 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, legea de organizare a
Curţii de Casaţie şi apoi Codul au instituit o cale extraordinară de tac atipică
numită „recursul în interesul legii”, exercitabilă de către Procurorul
General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie, printr-o
„sesizare” prin care acest cere instanţei supreme să se pronunţe în Secţii
Unite „asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti” – art. 329 (1) actual.
Această sesizare a putut fi exercitată şi în perioada amintită, atribuţia
corespunzătoare fiind prevăzută în Constituţie şi în legea de organizare
judecătorească între cele ale instanţei supreme, care în plenul său pronunţa o
„decizie de îndrumare” obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti.
În concluzie, astăzi, după intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000, tabloul
căilor de atac se prezintă astfel:
- apelul, cale ordinară de atac, exercitabilă împotriva oricărei hotărâri care nu
este exceptată de la ea, ca regulă de competenţa curţii de apel;
- recursul, cale de atac cu un regim special, exercitabilă împotriva oricărei
hotărâri de apel şi împotriva hotărârilor de primă instanţă prevăzută cu ea, de
regulă de competenţa Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie;
- contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, prevăzută pentru
împrejurări şi elemente noi, pentru conduite şi acte procesuale, în absenţa
cărora judecata a fost alterată, exercitabilă la instanţa a cărei hotărâre se
atacă (cu excepţia cazului de contrarietate de hotărâri);
- recursul în interesul legii, calificat de Cod drept cale extraordinară de atac,
prevăzut pentru uniformizarea jurisprudenţei care a dat soluţii contradictorii
331
în chestiuni de drept, exercitabil numai de Procurorul General al României la

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Clasificarea căilor de atac.

Dintre clasificările doctrinare şi jurisprudenţiale, reţinem două:
III. După condiţiile în care pot fi exercitate:

A . Căi de atac ordinare – aflate la îndemâna părţii nemulţumite de
hotărârea atacată, când aceasta este de primă instanţă şi care au (în principiu)
efect suspensiv de executare. Codul reglementează astăzi in terminis, ca o
cale ordinară de atac, numai apelul. Potrivit calificării date prin O.U.G. nr.
138/2000, recursul este astăzi calificat o cale extraordinară, deşi condiţiile de
exercitare nu au fost modificate substanţial. Justificarea acestei calificări
poate fi dată numai de eliminarea motivului de neteminicie şi de absenţa
efectului suspensiv de executare.
B. Căi de atac extraordinare – aflate la îndemâna părţii nemulţumite dar
exercitate împotriva unor hotărâri irevocabile ori definitive, de regulă
condiţionate de exercitarea apelului şi a recursului, şi neavând, în principiu,
efect suspensiv de executare. Sunt astfel: contestaţia în anulare şi revizuirea
şi, mai nou, după cum am precizat mai-sus, recursul.
IV. În raport cu instanţa căreia i se adresează, sunt :

A. Căi de atac de reformare – se adresează instanţei superioare celei care a
pronunţat hotărârea atacată pentru a o reforma (schimba, casa, modifica,
anula). Acestea sunt apelul şi recursul.
332
B. Căi de atac de retractare – sunt cele care se adresează direct instanţei

care a pronunţat hotărârea atacată, pentru a o retracta, de regulă sub formula
de anulare sau de desfiinţare, ceea ce, în unele cazuri, are drept consecinţă
rejudecarea fondului.
APELUL
Caracterizare generală.
Apelul este calea de atac tradiţională împotriva unei hotărâri de primă
instanţă, prezentă în majoritatea covârşitoare a jurisdicţiilor naţionale, chiar
dacă cu unele deosebiri sensibile.
Aşa cum am arătat mai-sus, apelul a lipsit din procedura noastră între
Decretul nr. 132/1952, care a desfiinţat şi curtea de apel, care era instanţa
specializată în judecarea lui, şi Legea nr. 59/1993, care l-a reintrodus şi a
preluat textele vechi, fără a menţine apelul secundar prin aderenţă, dar care,
în mod aproape neraţional, l-a dat în competenţa tribunalelor, curţile de apel
reînfiinţate judecând în principal recursuri împotriva hotărârilor date de
tribunale în apel.
Apelul a fost conceput ca o a doua judecată de fond, în care să fie îndreptate,
cu sau fără administrarea de probe noi, greşelile de judecată ale fondului în
primă instanţă.
El este o a doua şansă oferită părţilor litigante de a-şi promova în câştigător
dreptul, situaţia juridică sau apărările invocate în prima instanţă, pe care le
poate susţine cu motive, mijloace de apărare şi dovezi noi.
333
În mod excepţional, el poate fi exercitat şi împotriva unor acte cu caracter

jurisdicţional emise de alte autorităţi, cum este cazul unor încheieri date în
materie de carte funciară.
Pentru ca judecata apelului să fie reuşită, să producă o hotărâre echitabilă,
justă şi convingătoare, având în vedere că judecătorii acestei căi de atac au o
putere discreţionară în admiterea şi administrarea probelor – şi cum recursul
nu este admisibil pentru netemeinicie, a fost creată o instanţă specială –
curtea de apel.
Noul cod de procedură civilă francez, intrat în vigoare în cea mai mare parte
în 1975, tocmai pentru a sublinia raţiunea funcţionării curţilor de apel,
defineşte apelul ca fiind calea de atac care „tinde să obţină reformarea sau
anularea de către o curte de apel a unei hotărâri dată de o jurisdicţie de prim
grad” (art. 542.)
Hotărârile apelabile.
Fiind calea comună ordinară de atac, apelul este deschis împotriva oricărei
hotărâri de primă instanţă pronunţată de către judecătorie sau de către
tribunal, care nu este exceptată expres de la această cale de atac, fie prin
menţiunea lipsirii de dreptul de apel (cazurile hotărârii de expedient, al celei
dată în contestaţia la executare, spre exemplu), fie prin prevederea numai a
căii de atac a recursului (cazurile hotărârilor date în litigiile de muncă şi în
contencios administrativ, ale hotărârilor de perimare, declinatorii de
competenţă, dată în cererea de ordonanţă prezidenţială, spre exemplu).
Aşadar, în orice materie procedurală în care nu este prevăzută o cale de atac
separată, se va putea exercita apelul.
334
Apelul poate privi numai o hotărâre de dezinvestire care, chiar dacă nu

rezolvă fondul, pune capăt procesului în primă instanţă.
Încheierile nu pot fi atacate decât odată cu hotărârea de dezinvestire, cu
excepţia celor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii.
Această excepţie este greu de reprezentat după ce art. 2441, introdus prin
OUG nr. 138/2000, a prevăzut numai recursul împotriva încheierii prin care
s-a suspendat judecata şi a celei prin care s-a respins cerere de repunere pe
rol a procesului.
Potrivit art. 2821, sunt exceptate de la apel -şi, deci, numai recurabile-
hotărârile "date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală", în
cereri privind:
- pensii de întreţinere, anume acelea care pun în aplicaţie obligaţia
de întreţinere instituită de art. 86-96 Cod fam.; nu sunt exceptate hotărârile
date în cereri de despăgubiri periodice, la care a fost obligat autorul faptei cu
urmarea morţii victimei, şi care suplinesc obligaţia de întreţinere pe care
întreţinătorul legalmente obligat potrivit codului familiei, victima acelei
fapte, nu o mai poate presta;
- litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei
inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială; spre deosebire de
redactarea textului introdus prin OUG nr. 138/2000, textul de ultimă
redactare, dată de Legea nr. 195/2004 de aprobare a OUG nr. 58/2003, a ţinut
să adauge trimiterea la cele două materii şi a renunţat la trimiterea făcută la
"obligaţia de predare a unui bun mobil"; acelaşi text a înlocuit formularea
"obligaţii de plată sau de predare a unui bun mobil în valoare de până la …"
cu aceea de "litigii al căror obiect are o valoare de până la ….", voind,
335
desigur, să înlăture discuţii ce s-ar fi putut face asupra izvoarelor obligaţiilor

civile; demn de reţinut că din asocierea textului art. 282 1 cu textul art. 2 pct.
1 lit. a şi b (din materia competenţei tribunalelor), rezultă că în materie
comercială, nu sunt exceptate de la apel hotărârile date în litigii al căror
obiect este neevaluabil în bani; cererile privind obligaţia de predare a unui
bun mobil, indiferent de temeiul acesteia, rămân exceptate de la apel dacă
valoarea bunului este de până la 1 miliard lei inclusiv; deasemeni, sunt
neapelabile hotărârile date în primă instanţă de curţile de apel, întrucât, în
măsura în care acestea sunt atacabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
judecă numai recursuri iar art. 282(1) califică apelabile "hotărârile date în
primă instanţă de judecătorie şi tribunal";
- acţiunile posesorii, care sunt cele reglementate de art. 674-676;
- înregistrările în registrele de stare civilă, care sunt cele prevăzute
în Legea nr. 119/1996. a regimului actelor de stare civilă;
- "luarea măsurilor asigurătorii", care sunt încheierile date în
cererile de: sechestru asigurător, poprire asigurătorie şi sechestru judiciar;
formularea textului este inexactă întrucât textele de la instituţia măsurilor
asigurătorii (art. 595, 597(2)), nu disting între încheierea de admitere
("luare") şi încheierea de respingere.
- hotărârile prin care sunt soluţionate plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor sau organelor cu activitate jurisdicţională, dacă legea
nu prevede altfel; regula în reglementările jurisdicţiilor speciale este
prevederea expresă a recursului împotriva hotărârilor de primă instanţă.
- "în alte cazuri prevăzute de lege", ceea ce înseamnă atât Codul
cât şi legile unor jurisdicţii speciale (concurenţa comercială, contenciosul
336
fiscal, proprietatea intelectuală, care au faze prejudiciale) sau materii

jurisdicţionale (litigiile de muncă, ordonanţa preşedinţială, unele litigii
comerciale, executarea silită, ş.a.); Codul şi legi de domeniu, exceptează de
la apel unele hotărâri din anumite materii jurisdicţionale şi instituţii, cum
sunt cele de constatare a perimării, declinatorii de competenţă, de constatare
a renunţării la însuşi dreptul pretins, ş.a.
Hotărârile exceptate de la apel sunt numai cele date "în cererile introduse pe
cale principală", astfel că dacă acele cereri au fost introduse pe cale
incidentală (ceea ce nu este de conceput în unele materii şi instituţii cum ar fi
înregistrările şi registrele de stare civilă sau plângerile împotriva hotărârilor
autorităţilor şi ale altor organe cu activitate jurisdicţională), şi pentru ele
hotărârea care le rezolvă va fi apelabilă odată cu cererea principală (şi care,
pe cale principală ar fi fost rezolvate prin hotărâri neapelabile); se dă prin
această delimitare, o aplicaţie particulară textului art. 17 potrivit căruia
"cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să
judece cererea principală".
Exerciţiul dreptului de apel
Dreptul de apel, trebuie exercitat printr-o cerere cu un regim special.

Exerciţiul acestui drept este circumstanţiat la posibilitatea renunţării la apel,
la termenul de executare, la cuprinsul cererii şi la formalităţile depunerii
acesteia.
337
Renunţarea la apel, pentru a fi eficientă, trebuie să fie expresă şi să fie

făcută după pronunţarea hotărârii, cea făcută anterior acesteia neavând decât
să fie socotită nulă absolut.
Precizarea caracterului expres al renunţării, arată că Codul nostru nu
admite renunţarea explicită, cum admite codul francez (art. 558 alin 1)
pentru ipoteza executării "fără rezervă a unei hotărâri nesusceptibilă de
executare".
Ea este irevocabilă şi poate fi făcută în trei modalităţi arătate de art.
267(1):
- prin declaraţia dată "în instanţă", "după darea hotărârii", care se
consemnează într-un proces-verbal semnat de preşedinte (al instanţei sau al
completului de judecată);
- prin "înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui", după pronunţarea
hotărârii, desigur, în aceeaşi formă ca în precedent; considerăm, însă, că în
această modalitate nu poate oficia decât preşedintele instanţei, întrucât
preşedintele completului de judecată, odată încheiată şedinţa de pronunţări,
nu mai poate oficia în dosarul respectiv;
- prin înscris autentic, acesta putând fi înfăţişat şi direct în instanţa
de apel, dacă renunţarea în faţa unui notar public s-a făcut în termenul de
apel.
Renunţarea la apel nu trebuie a fi confundată cu retragerea apelului, din
următoarele considerente:
- cea dintâi se face în cursul termenului de apel, priveşte hotărârea
şi este irevocabilă, pe când cea din urmă se face după expirarea termenului
338
de apel, priveşte cererea de apel şi este revocabilă, cel mai târziu la primul
termen fixat pentru soluţionarea apelului;
- renunţarea la apel se face în faţa instanţei care a pronunţat
hotărârea atacată şi dispensează această instanţă de a mai înainta dosarul
instanţei de apel sau, eventual, de a mai examina regularitatea unei cereri de
revocare; retragerea apelului, chiar înfăţişată instanţei care a pronunţat
hotărârea atacată, nu o dispensează pe aceasta de a verifica regularitatea
cererii de apel şi de înainta dosarul instanţei de apel, care va examina
regularitatea cererii de retragere.
Termenul de apel
Durata. Este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, mai scurt decât cel

prevăzut în legislaţia noastră anterioară modificării codului din februarie
1948 şi decât cel prevăzut de majoritatea codurilor Europei Occidentale (în
codul francez, în materie contencioasă, este de o lună; în codul italian, este
de 30 zile).
Curgerea acestui termen începe la data comunicării hotărârii. Deşi
textul art. 284(1) admite ca legea să poată stabili un alt astfel de moment, în
cod sau în alte reglementări de modificare a sa, emise ulterior reintroducerii
apelului (ultima fiind OUG nr. 65/2004), nu se găsesc excepţii de la regulă.
Termenul curge de la comunicare chiar când aceasta s-a făcut numai o
dată cu somaţia de executare. Nu poate fi decât cazul hotărârilor de primă
instanţă executorii şi apelabile, cele mai frecvente fiind cele pronunţate în
materie comercială.
339
O dispoziţie ce pare mai puţin raţională, este aceea a art. 284(3), potrivit
căreia "dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se
socoteşte comunicată de la data depunerii cererii de apel".
Devreme ce apelul poate fi motivat până la prima zi de înfăţişare,
singura consecinţă practică a acestei dispoziţii este posibilitatea dată
apelantului de a-şi remedia eventualele neregularităţi ale cererii de apel în
termenul care i s-a deschis, ceea ce, oricum, putea face la prima zi de
înfăţişare.
Pentru procuror termenul curge diferit, de la pronunţarea hotărârii, când
nu a participat la judecată şi de la comunicarea hotărârii, când a participat la
judecată.
Dispoziţia corespunzătoare este deplin raţională, întrucât dacă
procurorul nu a participat la judecată (ceea ce nu este condiţionat de
exercitarea de către el a acţiunii), hotărârea nu i se comunică iar a i se lăsa
posibilitatea să exercite apelul oricând, eventual după ce a luat cunoştinţă de
hotărâre, este inadmisibil pentru efectele hotărârii judecătoreşti civile.
Întreruperea termenul de apel este prevăzută pentru situaţia
decesului părţii interesate să facă apel sau al mandatarului căruia i s-a
comunicat hotărârea.
În ambele ipoteze, efectul intreruptiv se produce indiferent că decesul a
intervenit înainte sau după ori de exercitarea apelului s-a făcut înainte de
comunicarea hotărârii, deşi la o lectură mai superficială, textul art. 286 ar
lăsa să se înţeleagă că efectul se produce numai când mandatarul a decedat
după comunicarea hotărârii (ceea ce ar fi neraţional).
340
Desigur că decesul intervenit după 15 zile de la comunicarea hotărârii

nu mai produce întreruperea, moştenitorii respectiv partea reprezentată
având numai posibilitatea obţinerii unei repuneri în termen în condiţiile art.
103.
Un nou termen de apel va începe să curgă după ce hotărârea va fi fost
comunicată moştenirii, respectiv părţii reprezentate.
Situaţia apelului exercitat de avocat. Acest apel are toate efectele
chiar dacă avocatul care a asistat partea interesată la prima instanţă nu a avut
mandatul corespunzător (textul trimite, implicit, la reglementarea exerciţiului
profesiei de avocat).
Eficienţa acestui apel este dată de dispoziţiile art. 69(2) fraza a doua,
care sunt mai puţin observate în practică.
De bună seamă că acel avocat nu va fi primit să asiste pe apelant, dacă
acesta nu îi va fi dat împuternicirea avocaţială (mandatul specific) conform
legii.
Cuprinsul cererii de apel, este dat de art. 287(1), care enunţă
următoarele elemente:
- identitatea, domiciliul sau sediul apelantului, pentru persoanele
juridice inclusiv datele de rezidenţă instituţională, fiscală şi bancară;
apelantul care are rezidenţa în străinătate va trebui să indice şi domiciliul
ales în România;
- menţionarea hotărârii atacate;
- motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
- dovezile invocate în susţinerea apelului;
- semnătura apelantului.
341
Sancţiunea pentru lipsa acestor elemente este diferită, după cum ele privesc
menţionarea hotărârii atacate şi semnătura, pentru care este prevăzută
nulitatea ori motivele şi dovezile, pentru care este prevăzută decăderea.
Ambele sancţiuni sunt surmontabile prin complinirea lipsurilor până cel mai
târziu la prima zi de înfăţişare, pentru lipsa semnăturii complinirea fiind
lăsată pentru tot cursul judecăţii, cu excepţia cazului în care ea este invocată
de intimat, când apelantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare următoare ori, dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care
a fost invocat acest caz de nulitate.
Relativ la decăderea pentru nemotivare, trebuie observat că nemotivarea în
termen nu lipseşte apelul de efectul devolutiv, întrucât art. 292(2) obligă
instanţa să examineze apelul "numai pe baza celor invocate la prima
instanţă".
Decăderea este însă deplin funcţională pentru mijloace de apărare sau dovezi
noi, care nu vor mai putea fi invocate după împlinirea termenului de
motivare a apelului.
Când dovezile noi sunt cu înscrisuri sau cu martori, cererea de apel va trebui
să fie însoţită de copii pentru fiecare intimat, respectiv va menţiona numele
şi locuinţa martorilor.
Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub
sancţiunea nulităţii. În redactarea originară a Codului, cererea trebuia depusă
la instanţa de apel, fără a fi supusă vreunei sancţiuni în caz de depunere la
altă instanţă (vechiul art. 316). Raţiuni de celeritate a judecăţilor au adus
prevederile actuale.
342
Lucrările la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, consistă în

înregistrarea apelului şi în înaintarea dosarului la instanţa de apel, dar numai
după ce termenul de apel s-a împlinit pentru toate părţile.
Când s-a cerut suspendarea executării hotărârii date cu execuţie provizorie
sau executorii de drept, dosarul va fi înaintat de îndată. În cazul depunerii
cererii de suspendare la instanţa de apel, înaintarea dosarului se va face de
îndată ce aceasta îl solicită.
Lucrările la instanţa de apel. Preşedintele acestei instanţe va fixa termenul
de judecată, cu observarea termenului pentru pregătirea apărării, prevăzut de
art. 1141(3).
Citarea se va face cu copii de pe cererea de apel, de pe motivele apelului şi
de pe înscrisurile nou-invocate, cu menţiunea depunerii întâmpinării cu cel
puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi conexate la secţia şi
completul mai întâi investite.
Efectele apelului, sunt în principal cel suspensiv şi cel devolutiv.
Efectul suspensiv nu se va produce în cazul hotărârilor date cu execuţie
provizorie sau care sunt executorii în cazuri expres prevăzute de lege, între
care cel mai semnificativ este acela al hotărârilor date în materie comercială
(marea majoritate a hotărârilor de primă instanţă care sunt executorii, au
efectul corespunzător întrucât nu sunt apelabile, ci numai recurabile, şi prin
aceasta sunt calificate definitive şi executorii de art. 377(1) pct. 1.
Efectul devolutiv este de esenţa apelului.
1. Codul nostru de procedură civilă, spre deosebire de cel de procedură
penală (art. 371), nu menţionează acest efect, deşi materiei apelului i s-au
343
adus "in terminis" modificări importante şi cu ocazia reintroducerii acestei

căi de atac prin Legea nr. 59/1993.
Efectul este însă exprimat prin textele cele mai substanţiale dedicate
apelului.
Codul francez de la 1975, reglementează in terminis efectul devolutiv
(alături de efectul evocării unor puncte neantamate la prima instanţă care,
prin hotărârea atacată, a ordonat o măsură de instrucţie sau s-a desesizat pe o
excepţie de procedură).
Acestui efect îi sunt dedicate 7 texte interesând limitele judecăţii în
apel.
Astfel, după ce este exprimată aptitudinea instanţei de apel de a statua
din nou în fapt şi în drept asupra lucrului judecat în primă instanţă (art. 561),
sunt enunţate limitele şi regulile judecăţii în apel (dintre care unele se
regăsesc şi în codul nostru: limitarea devoluării la punctele de judecată
criticate expres sau implicit ori dependente de acestea; dacă apelul tinde la
anularea hotărârii sau obiectul litigiului este indivizibil ori criticile nu
privesc anumite puncte, devoluarea este integrală - "s'opère pour le tout", art.
562 alin. 2; admiterea revocării de mijloace şi probe noi; admiterea
compensaţiei şi a unor pretenţii noi derivând din cererile făcute la prima
instanţă; este particular codului francez admisibilitatea cererii
reconvenţionale faţă de noi pretenţii, desigur admisibile şi acestea în apel).
Codul italian (art. 339-359) nu exprimă nici el in terminis efectul
devolutiv şi este şi mai puţin permisiv în privinţa mijloacelor de apărare,
motivelor şi probelor noi în apel (cu excepţia jurământului litisdecizoriu,
probele noi nu sunt admise decât dacă instanţa le consideră indispensabile
344
sau dacă partea care nu le-a propus la prima instanţă dovedeşte că n-a făcut-o
din cauze care nu-i sunt imputabile) - art. 345(3).
El enunţă însă majoritatea regulilor specifice apelului.
2. Potrivit codului nostru, efectul devolutiv este exprimat prin texte
care, în general, slujesc acestuia, însă înţelegerea lui, este condiţionată de
observarea următoarelor caracterizări ale apelului:
a) A devolua înseamnă în dreptul procesual a prelua, a adjudeca, în
temeiul legii, puterea de judecată a instanţei care a pronunţat hotărârea
atacată, spre deosebire de dreptul succesoral, unde a devolua înseamnă a
transfera, conform vocaţiei legale, patrimoniul autorului succesiunii
moştenitorilor (erezii) acestuia.
Termenul de devoluţiune a fost consacrat în latina medievală cu sensul de
trecere a drepturilor succesorale la gradul subsecvent prin renunţare sau prin
stingerea liniei precedente (vezi, Le Petite Robert. Dictionaire alphabetique
& Analogique de la langue francaise, par Paul Robert, SNL, Paris, 1972, p.
474).
În esenţă, a devolua în drept înseamnă un transfer, o preluare, de drepturi şi
obligaţii, situaţii juridice, investituri legale, demnităţi şi suveranităţi publice.
Acest sens este evocat şi de unele conflicte armate şi internaţionale pentru
menţinerea unui statu-quo, cum a fost "războiul de devoluţiune" (1667-1668)
purtat de Ludovic al XIV-lea al Franţei contra Ţărilor de Jos în numele
drepturilor reginei Maria-Tereza.
b) Apelul provoacă o rejudecare. A devolua în apel înseamnă a rejudeca
sub toate aspectele ceea ce a judecat prima instanţă şi ceea ce critică
apelantul din judecata de primă instanţă.
345
Instanţa de apel trebuie, deci, să reoficieze, să reinstrumenteze, în materia

judecăţii primei instanţe, cu observarea normelor procedurale specifice unei
instanţe de control judiciar.
Din această perspectivă, instanţa de apel trebuie să funcţioneze ca o a doua
instanţă de fond. Dealtfel, în jurisprudenţa anterioară eliminării apelului (în
1952), instanţa de apel era evocată ca instanţă de fond iar judecata ei ca
judecată de fond.
De aceea este principial greşit să se considere că instanţa de apel trebuie să se
limiteze la a examina criticile aduse hotărârii de primă instanţă, în limitele
motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă sau în
motivarea apelului ori în întâmpinare (art. 292(1)).
Tocmai pentru că este chemată să devolueze judecata de primă instanţă,
bineînţeles cu observarea acestor limite, instanţa de apel este îndatorată şi ea la
ceea ce prescrie art. 129(4) şi (5), anume să ceară părţilor explicaţii asupra
elementelor de fapt şi de drept invocate de ele în fundamentarea pretenţiilor şi
apărărilor lor, să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de dpret
relevante în speţă, să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a se asigura de
materialul probator şi de raţiunile exacte ale legii, în vederea pronunţării unei
hotărâri legale şi temeinice, în acest scop putând "ordona administrarea probelor
pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc" (art. 129(5) fraza a
doua).
Aceste cerinţe sunt impuse formal şi de textul art. 298, potrivit căruia "dispoziţiile
de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în
măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu" (subdiviziunea
rezervată apelului - n.ns.).
346
c) Întrucât toate hotărârile date în apel sunt recurabile, devoluarea trebuie

raportată la domeniul recursului, care, atunci când hotărârea atacată nu este
apelabilă (şi când instanţa de recurs devoluează judecata de primă instanţă
-"cauză", aici- sub toate aspectele (art. 3041), cuprinde numai criticile din motivele
expres enunţate, dintre acestea lipsind critica pentru netemeinicie.
Revine a spune că instanţa de apel trebuie să oficieze deplin responsabilă pentru
stabilirea şi promovarea elementelor de fapt relevante şi indispensabile unei
judecăţi în respect pentru "aflarea adevărului în cauză" (art. 129(5) fraza I-a).
3. Efectul devolutiv (sau devoluarea în apel) este reliefat formal prin funcţionarea
a 2 reguli, care tradiţional, au şi o expresie de latinitate juridică:
a) Neadmiterea schimbării în apel a elementelor acţiunii (părţi, obiect,
cauză) şi neadmiterea formulării de cereri noi - "quantum judicatum tantum
appellatum", ceea ce se tradice că atât cât s-a judecat în primă instanţă, atât poate fi
apelat.
Altfel spus, criticile în apel nu se pot referi decât la elementele acţiunii cu
configuraţia cu care a fost investită şi pe care le-a antamat prima instanţă.
Totodată, este oprit instanţei de apel să se investească, cu cereri sau capete de
cereri noi, acestea fiind cele care au constituţia juridică a unei cereri introductive
de instanţă, exercitabilă pe cale principală.
Codul, pentru a înlătura orice confuzie, a ţinut să prescrie că nu sunt considerate
cereri noi "excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare" - art.
294(i) fraza a II-a.
Deşi apar ca fiind afine cu domeniul cererilor noi, din raţiuni de rezolvare unitară a
litigiului şi de finalitate a hotărârii de fond, sunt declarate admisibile cererile de
dobânzi, rate (este cazul rentelor viagere, a redevenţelor, ş.a.), venituri ajunse la
347
termen (chirii, alte prestaţii periodice sau cu termen), "orice alte despăgubiri ivite
după darea hotărârii primei instanţe" (prejudiciul previzibil, despăgubirile
periodice din acţiunea civilă rezolvată separat de cea penală, ş.a.) şi compensaţie
legală.
Codul francez este mai explicit şi mai flexibil în privinţa cererilor noi în apel.
După ce dispune, la fel ca şi codul nostru, că în apel nu sunt admisibile pretenţii
noi, cu excepţia cererii de compensaţie, a cererilor care fac să fie respinse
pretenţiile adverse ori care aduc în judecată chestiunile ivite din intervenţia unui
terţ sau din descoperirea unui fapt (art. 564), în două texte următoare se fac
asimilări în privinţa altor cereri ce ar putea fi considerate noi.
Astfel, nu sunt considerate noi cererile care "tind la acelaşi scop şi cele supuse
primei judecăţi chiar dacă fundamentul lor juridic este diferit (art. 565)".
Apoi, părţile pot să lămurească (să clarifice) pretenţiile care erau în mod virtual
incluse în cererile şi apărările supuse primei judecăţi şi să adauge la acestea orice
cereri care le sunt accesorii, consecinţa sau confirmarea (art. 566).
b) Limitarea verificării jurisdicţionale întrerprinse de instanţa de apel la
"stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă" - art. 295(1)
fraza I-a - evocate sau invocate în cererea de apel - "quantum appellatum tantum
devolutum", ceea ce se traduce că atât cât s-a apelat poate fi devoluat.
Altfel spus, instanţa de apel nu poate devolua decât cât s-a apelat, desigur, din ceea
ce s-a judecat în primă instanţă.
Codul permite, însă, instanţei de apel să invoce din oficiu motivele de ordine
publică.
348
Pentru identitate de raţiune, trebuie să i se recunoască şi apelantului posibilitatea

de a invoca motive de ordine publică pe care nu le-a invocat în primă instanţă sau
nu le-a arătat în motivarea apelului.
Eficienţa motivelor de ordine publică.
Aceste motive pot fi invocate numai peste sau în sprijinul cererii de apel.
Lectura atentă a textului art. 295 (1) relevă că acesta este dedicat cererii de apel,
prin motivarea sa delimitează devoluţiunea în manieră cantitativă.
Într-adevăr, textul spune în prima frază "instanţa de apel va verifica, în, limitele
cererii de apel (dimensiunea cantitativă - n.ns.), stabilirea situaţiei de fapt şi
aplicarea legii de către prima instanţă" (dimensiunea calitativă - n.ns.).
În economia de unitate de ipoteză a art. 295 (1), urmează fraza a II-a: "motivele de
ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Un alt argument este pentru identitate de raţiune, cel oferit de textul şi mai clar al
art. 306, care în alineatul 1 declară nul recursul nemotivat în termenul legal, iar în
alineatul 2 admite invocarea peste termen a motivelor de ordine publică, chiar şi
din oficiu.
Intimatul poate invoca motive de ordine publică numai într-un apel secundar (v.,
infra ….) iar instanţa numai pentru apelul secundar.
Noţiunea "motiv de ordine publică", utilizată şi în reglementarea recursului, nu

are un enunţ formal.
Determinarea şi înţelesul ei pentru căile de atac ale apelului şi recursului,
trebuie realizate prin observarea a trei dimensiuni calitative:
349
- calificarea normelor a căror nerespectare la judecata de primă instanţă

este reclamată;
- vigoarea reclamaţiei sau excepţiei corespunzătoare, în raport cu
posibilităţile şi modalităţile de rezolvare a lor la prima instanţă, în cadrul regimului
sancţiunilor procedurale ("nulitatea actelor de procedură" - art. 105-108);
- funcţionarea principiului disponibilităţii.
Astfel, poate constitui motiv de ordine publică excepţia sau reclamaţia ori
incidentul provocat, de încălcare a unei norme de ordine publică.
Noţiunea de ordine publică internă nu are o consacrare legală, aşa cum are,
este adevărat, printr-un singur exemplu (competenţa exclusivă a jurisdicţiei
române), ordinea publică de drept internaţional privat român (vezi Savellz
Zilberştein, Procesul civil internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 118-120).
Aceasta din urmă, evocată, pentru cazul de refuz al recunoaşterii unei hotărâri
străine, nu coincide cu cea dintâi.
Ordinea publică de drept internaţional privat român este amenajată în
consideraţia dificultăţilor de participare la procesul civil internaţional, de
cunoaştere a dreptului străin aplicabil, de protecţie a resortisanţilor statului
de recunoaştere faţă de justiţia statului străin, care poate fi specifică unor
regimuri nedemocratice (caz în care s-ar putea ridica excepţia "forum non
convenient" - instanţa nu este validă constituţional - demoratică) şi în
consideraţia prezenţei nesemnificative a dreptului uniform.
Aşa se explică de ce violarea dreptului la apărare, nemotivarea în drept
şi în fapt a hotărârii, sunt considerate încălcări ale ordinii de drept
internaţional român (o altă încălcare de acest gen, este considerată aplicarea
350
unei alte legi decât cea determinată de dreptul internaţional român în privinţa
stării civile şi capacităţii unui cetăţean român, cu consecinţa adoptării unei
soluţii diferite de cea care ar fi fost dată potrivit legii române - vezi Octavian
Căpăţână, Semnificaţia noţiunii de ordine publică în procedura de executare,
SCJ nr. 3/1976, p. 277-283).
În dreptul intern procesual civil, dreptul la apărare este evocat in
terminis numai de art. 1141(3), care prescrie că "pârâtul să aibă la dispoziţie
cel puţi 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin
5 zile".
Constituţia, în art. 24, instituie dreptul la apărare ca drept fundamental,
însă, din formularea textului şi din neconsacrarea lui în codul de procedură
civilă (cu o rezidenţă şi texte proprii), rezultă că acesta vizează cu precădere
procesul penal, care pune în cauză un drept fundamental director - "libertatea
individuală".
Codul mai evocă implicit dreptul la apărare în textele care prevăd:
judecata numai după citarea sau înfăţişarea părţilor (art. 85); înmânarea
citaţiei, sub pedeapsa nulităţii, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de
judecată (art. 89(1)); obligativitatea citării cu copii de pe acţiune, de pe
motivele căii de atac, însoţite de înscrisurile invocate în ele; dreptul la
probarea pretenţiilor şi apărărilor (exprimat impropriu de art. 129(1) fraza a
II-a, numai ca o obligaţie a părţilor litigante); posibilitatea obţinerii unui
termen pentru lipsă de apărare, dar condiţionată, în mod nefericit, de o
"netemeinică motivare" ("temeinic motivată", în textul art. 156(1)); dreptul
şi posibilitatea obţinerii unei amânări a judecăţii în cazuri de neregulată
351
citare sau de incidente procedurale (cum ar fi, pentru întregirea sau

modificarea cererii ori pentru a se propune noi dovezi - art. 132(1)).
Dar, şi într-o chestiune de factură democratică şi internaţională, cum
este dreptul la apărare, reclamaţiile vor funcţiona ca motive de ordine
publică, numai dacă ele au fost formulate într-un termen uil procesual,
apreciat potrivit art. 105-108 şi de către subiectul procesual îndreptăţit de
aceleaşi texte.
Apoi, nemotivarea în drept sau în fapt a hotărârilor care n-au fost
atacate cu apel sau recurs sau care nu erau irevocabile, a fost admisă aproape
3 ani sub regimul OUG nr. 13/1998, astfel că este greu să se susţină astăzi că
obligaţia de motivare a tuturor hotărârilor (reintrodusă prin OUG nr.
138/2000) corespunde unei norme fundamentale a dreptului român şi că
acesta interesează ordinea de drept internaţional privat român (vezi,
Zilberştein, Procesul civil internaţional, op. cit., p. 119).
Astăzi nemotivarea este un motiv de ordine publică dar sancţionarea ei
cu anularea procedurii urmate şi a hotărârii, şi reţinerea procesului spre
rejudecare la instanţa de apel (conform noului art. 279(2)), atenuează din nou
vigoarea sancţiunii.
Părăsind dualitatea "ordine publică de drept internaţional privat român"
şi "ordine publică internă (de drept intern)", dar observând cele 3 dimensiuni
calitative mai-sus precizate, revine să conchidem că "motive de ordine
publică în materie procesual civilă" sunt acelea care privesc reclamaţii,
excepţii, incidente, datorate încălcării unor norme care amenajează sau
reglementează una din următoarele valori fundamentale ca expresie
procesuală:
352
- ordinea de drept şi de stat de factură constituţional-politică;

- principii fundamentale şi reguli directoare ale exerciţiului
funcţiei publice jurisdicţionale ale dreptului, cu intgrarea reglementărilor
comunitare;
- drepturi şi libertăţi fundamentale, cu observarea reglementărilor
tratatelor internaţionale de domeniu;
- siguranţa publică;
- interesul general, definit ca fiind acela de prezervare a valorilor
fundamentale mai-sus enunţate.
Potrivit acestor delimitări, încălcarea unei norme imperative, cum este aceea
a depunerii apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă ("sub sancţiunea
nulităţii" - art. 288(2)) sau aceea a datoriei judecătorilor primei instanţe de a
încerca împăcarea părţilor (art. 131(1)), nu ar trebui considerată motiv de
ordine publică.
Potrivit dimensiunilor privind vigoarea reclamaţiei sau a excepţiei
corespunzătoare şi funcţionarea principiului disponibilităţii, nerespectarea
principiului constituţional al publicităţii şedinţei de judecată la unul din
termenele care a precedat şedinţa în care s-au pus concluzii în fond,
deasemeni, nu ar trebui considerat motiv de ordine publică.
Dacă compunerea nelegală a primei instanţe, depăşirea limitelor puterii
judecătoreşti, necompetenţa de ordine publică, autoritatea de lucru judecat ,
sunt indiscutabile motive de ordine publică, unele fine de neprimire reclamă
unele precizări pentru a fi calificate ca astfel de motive.
Un fine de neprimire, noţiune care nu are o definiţie sau un tablou în Codul
nostru (aşa cum are în Codul francez, care îi dedică un capitol din titlul
353
mijloacelor de apărare - art. 122-126), este o situaţie, o împrejurare, o

circumstanţă, care, potrivit unor norme imperative, împiedică instanţa de
fond să se investească substanţial cu cererea de chemare în judecată.
Potrivit Codului francez, care nu face o enumerare exhaustivă ("constituie un
fine de neprimire orice mijloc care tinde să facă a se declara inadmisibilă
cererea adversarului, fără examen în fond …"), este fine de neprimire: lipsa
dreptului la acţiune, lipsa calităţii, lipsa interesului, prescripţia, termenul
prefix, lucrul judecat.
În dreptul nostru un fine de neprimire precum neefectuarea unei proceduri
prealabile (plângerea administrativă, încercarea de conciliere pentru litigiile
comerciale), prescripţia extinctivă, tardivitatea sau decăderea privind acte
procedurale, lipsa legăturii între anumite cereri, nu pot face obiectul unor
motive de ordine publică în apel, iar dacă au fost invocate la prima instanţă
şi respinse nejustificat, vor putea fonda soluţia apelului.
Asemenea fine de neprimire neglijate de către pârât, îndeosebi, la judecata
de primă instanţă, îşi pierd intensitatea, ele interesând în general
regularitatea investirii instanţei şi nu forţa juridică a acţiunii.
4. Efectul devolutiv este complinit şi de două reguli de procedură propriu
zisă:
- una care, aparent, îl comprimă, anume aceea a neadmiterii
folosirii în instanţa de apel a altor motive, mijloace de apărare şi dovezi,
decât cele invocate la prima instanţă sau în motivarea apelului ori în
întâmpinare - art. 292(1);
- alta care îl extinde şi îi dă pregnanţă şi în soluţii, anume aceea a
rejudecării procesului în toate cazurile de nulitate a hotărârii atacate sau a
354
procedurii urmate la prima instanţă, cu excepţia cazului de competenţă de

primă instanţă a unei alte instanţe decât cea care a judecat şi dacă nu se
constată competenţa de primă instanţă a instanţei de apel.
Expresia "alte motive înaintea instanţei de apel", decât cele mai-sus
precizate, reclamă unele explicaţii.
4.1. "Motivele" şi "mijloacele de apărare", care pot fi noi în apel, pentru că
au fost "arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare", nu sunt de
domeniul cauzei, întrucât art. 294 (1) dispune imperativ că nici unul dintre
elementele acţiunii introductive de primă instanţă, nu pot fi schimbate în
apel.
Această precizare este indispensabilă întrucât şi doctrina cât şi jurisprudenţa
datorită cuprinderii în motivarea acţiunii şi în motivarea hotărârii atât a
elementelor de fapt cât şi a elementelor de drept socotite relevante, se
utilizează pentru cauză (sau fundamentul legal al cererii) şi "termenii de
"motive/temeiuri de drept (juridice)".
Într-adevăr, cu privire la cererea de chemare în judecată, art. 112 pct. 4
prevede că aceasta va trebui să cuprindă şi "arătarea motivelor de fapt şi de
drept pe care se întemeiază" (subl.ns.).
Apoi, dispoziţiile art. 261 (1) pct. 5, prevăd că "Hotărârea … va cuprinde …
motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele
pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Redactarea textului este imperfectă. "Convingerea instanţei" se formează
asupra soluţiei şi ea implică, totodată, admiterea sau respingerea unor cereri
şi apărări, adoptarea/validarea/omologarea susţinerilor făcute, a
355
argumentelor prezentate de către părţile litigante şi elaborate/identificate de

către instanţă.
Deci, înlăturarea cererilor părţilor nu este o operaţiune, cu un domeniu
aparte, în elaborarea hotărârii, ci ea este rezultatul formării convingerii
instanţei asupra soluţiei care să reprezinte "adevărul cauzei" ("aflarea
adevărului în cauză" - art. 129 (5)).
Textul apare conceput numai pentru ipotezele în care unele cereri au fost
admise şi altele respinse, ceea ce, evident nu acoperă gama soluţiilor ce este
autorizată instanţa să pronunţe.
4.2. Revine a spune că "motivele", care interesează judecata în apel, sunt
criticile ce sunt aduse procedurii urmate la prima instanţă şi soluţiei hotărârii
atacate.
Expresia "mijloace de apărare" priveşte exerciţiul calităţii de intimat şi, în
concepţia textului, este de domeniul întâmpinării.
Această rezervare nu trebuie considerată strict formală, întrucât, pe de o
parte, sunt intimaţi a căror situaţie nu este periclitată de apel şi alţii care
exercită apelul secundar (incidental, provocat) tocmai pentru a se apăra de
apelul principal, poziţie în care aceştia, fie criticând hotărârea atacată, fie
voind să anihileze efectul de reformare al apelului, concep şi invocă
veritabile mijloace de apărare.
La modul practic, "mijloacele de apărare" sunt excepţii (de procedură sau
fond), texte de lege, principii de drept, jurisprudenţă obligatorie, critici
aduse/obiecţii formate relativ la fundamentarea juridică a pretenţiei în
examinare, la admisibilitatea în principiu a cererii, la exerciţiul funcţiei
publice jurisdicţionale, ş.a.
356
Într-un sens mai larg, mijloacele de apărare sunt motivele apărării, ale părţii
care este în situaţia de a se apăra faţă de o pretenţie ce se pretinde de partea
aflată în ofensivă că trebuie potrivit legii să i-o satisfacă.
Desigur că atât motivele cât şi mijloacele de apărare pot să evoce "cauza"
(fundamentarea legală, temeiul juridic, motivul de drept) pe care s-a fondat
acţiunea şi care a fost reţinută în hotărârea atacată.
Procedura apelului, este de reţinut, nu admite schimbarea cauzei, ceea ce
înseamnă că aceasta nu se poate realiza nici implicit sau deghizat, pe calea
motivelor cererii de apel sau a mijloacelor de apărare în această cale de atac.
4.2. Regula rejudecării procesului la instanţa de apel, când hotărârea este
desfiinţată pentru nulitatea ei sau a procedurii urmate, cu excepţia cazului de
necompetenţă, va fi examinată la problema soluţiilor pe care le poate
pronunţa instanţa de apel (infra., ….).
Judecarea apelului
1. Prima zi de înfăţişare.
Aceasta are aceeaşi semnificaţie ca la judecata de primă instanţă, la acest
timp procesual instanţă având să se preocupe în mod special de asigurarea
condiţiilor pentru pregătirea apărării de către intimat.
Întâmpinarea este obligatorie în acelaşi regim ca la prima instanţă.
Necomunicarea în termenul procedural (art. 114 1 (3)) către intimat a
motivelor de apel şi dovezilor invocate, îl îndreptăţeşte pe acesta să obţină
un termen pentru formularea întâmpinării.
În absenţa intimatului, constatând că motivele de apel nu au fost comunicate,
instanţa va amâna cauza pentru efectuarea comunicării.
357
Dacă motivele nu au fost comunicate cu respectarea termenului de 15 sau 5

zile (în cauzele urgente) pentru pregătirea apărării de către intimat, va fi
amânată la o dată care să asigure termenul procedural pentru pregătirea
apărării de către intimat.
2. Probele şi probaţiunea în apel. Această chestiune, ca şi aceea a
examinării fondului în apel, este cheia eficienţei şi plenitudinii efectului
devolutiv al apelului.
Fără posibilitatea reală de întregire a probaţiunii, prin completarea sau
refacerea probelor administrate la prima instanţă, calificarea instanţei de apel
ca o a doua instanţă de fond, rămâne cu un suport neconvingător.
Pentru a înlătura această subminare a efectului devolutiv, trebuie observate 3
indisponibilităţi sau disponibilităţi insuficiente ale instanţei de apel, care
ilustrează simptomatologia complexului acestei instanţe ca "instanţă de
control judiciar":
a) Desprinderea ezitantă a curţilor de apel de condiţia de instanţă de recurs
care, în mod neraţional, le-a fost atribuită prin Legea nr. 59/1993, care le-a
înfiinţat şi pe care au îndeplinit-o timp de 10 ani, până la OUG nr. 58/2003
(intrată în vigoare la 28 august 2003).
Timp de 10 ani datorită competenţei în materie civilă reduse de primă
instanţă a tribunalelor, ceea ce făcea puţin semnificativă jurisprudenţa
instanţei supreme, "casaţia română" a fost realizată de curţile de apel, ceea ce
a compromis această manifestare judiciară esenţială pentru calitatea unui
sistem judiciar.
358
Aceasta, fie şi numai datorită aplicării neuniforme a legii, cu consecinţe

majora asupra unităţii jurisprudenţei, cazurile puseelor de personalitate a
uneia sau alteia dintre aceste curţi nefiind izolate ci endemice.
Aşa fiind, într-un procent neglijabil, judecătorii de apel ai fostei "instanţe de
casare", în loc "să judece procesul", "judecă hotărârea atacată", după o
examinare inacceptabil de restrictivă a cererilor privind probaţiunea.
b) Abandonarea sau slaba reprezentare a rolului judecătorului fondului,
pentru care îl abilitează şi la care îl îndatorează art. 129 (4) şi (5), de avea
iniţiativa şi de stimula cooperarea părţilor, pentru lămurirea elementelor de
fapt şi de drept relevante ale procesului, "pentru a preveni orice greşeală
privind aflarea adevărului în cauză" (art. 129 (5)).
Este adevărat că aplicarea poziţiei procesuale corespunzătoare a
judecătorului din apel, trebuie făcută în mod adecvat cu calificarea apelului
ca o cale de atac de control judiciar şi cu limitele efectului ei devolutiv.
Dar, această aplicare îl ţine pe judecătorul apelului să admită probele
pertinente şi concludente, "a căror necesitate rezultă din dezbateri" (art. 292
fraza a II-a).
De asemenea, el va trebui să se pronunţe motivat şi convingător asupra
cererilor părţilor de refacere sau completare a probelor administrate la prima
instanţă.
c) Considerarea cererii de probe ca un adevărat incident procedural.
Tocmai pentru că judecata în apel trebuie să închidă orice discuţie asupra
identităţii şi constituţiei elementelor de fapt, dezbetrile asupra apelului au să
înceapă în mod regulat cu examinarea cererilor de probe formulate în
motivarea apelului sau în întâmpinare.
359
Chiar dacă asemenea cererii nu s-au formulat îmncă, instanţa (completul de

judecată) este datoare să chestioneze părţile asupra probelor ce ar putea fi
cerute peste termen, întrucât fie întâmpinarea (care aparţine dezbaterilor), fie
un apel secundar, fie pur şi simplu descoperirea unor noi probe sau apariţia
unei împrejurări care ar justifica refacerea sau completarea celor
administrate la prima instanţă, poate să intereseze, să contribuie la "a preveni
orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză" (art. 129 (5)).
Apoi, trebuie observată radiaţia unor motive de recurs, cum sunt nemotivrea
în fapt sau motivarea în fapt contradictorie ori străină de natura pricinii (art.
304 pct. 7) şi nepronunţarea "asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei
dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii"(art.
307 pct. 10).
În fine, eliminarea motivului unsprezece de recurs, de netemeinicie, făcută
de OUG nr. 138/2000(pentru justificarea calificării recursului ca o cale de
extraordinară de atac), echivalentă cu o avertizare, cu un mesaj, pentru
judecătorul apelului, care trebuie să ofere părţilor şi cauzei o probaţiune cât
mai completă şi edificatoare.
Caracterizarea legală a probelor noi ce pot fi administrate în apel, arată că
instanţa de apel trebuie să aprecieze continuarea probaţiunii în apel în mod
flexibil, în interesul lămuririi cauzei sub toate aspectele("a căror necesitate -
sub.ns.-. rezultă din dezbateri"- art. 292(1) fraza a II-a; "dacă consideră că
sunt necesare - subl.ns.- pentru soluţionarea cauzei"- art. 295(2)).
De aceea necombativitatatea sau absenţa la judecată de primă instanţă, nu
poate fi prin ea însăşi motiv pentru respingerea cererii de continuare a
360
probaţiunii, mai ales când motivarea în fapt a hotărârii atacate este

necorespunzătoare sau surprinzătoare pentru părţi.
Continuarea probaţiunii în apel este admisă în trei modalităţii: refacerea,
completarea şi administrarea de probe noi.
Refacerea înseamnă repetarea probelor administrate în primă instanţă cu
imperfecţiuni, neregularităţii şi fără a exploata corespunzător potenţialul
mijloacelor lor.
Completarea priveşte acele probe care sunt compatibile cu o prelungire, fără
a-şi pierde unitatea de tratament legal, precum expertiza, înscrisurile,
interogatoriul.
Administrarea de probe noi priveşte atât pe cele care au rezultat din
dezbateri cât şi pe cele propuse în motivarea apelului sau în întâmpinare.
3. Examinarea apelului. Observând limitele devoluării ce-i este
încredinţată, instanţa va examina apelul pentru trei ipoteze:
a) Când apelul sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau
dovezi noi, examinarea va privi criticile din cererea de apel şi apărările din
întâmpinare şi se va pronunţa în fond.
Formularea textului art. 292 (2), este imperfectă.
Potrivit acestui text, atât pentru în cazul în care apelul nu se motzivează cât
şi pentru cazul în care motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind
motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, "Instanţa de apel se va pronunţa,
în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă" - art. 292 (2).
Textul vrea să evoce, dintr-o altă perspectivă, regula "quantum judicatum
tantum appellantum".
361
În realitate juridică, în ipoteza motivării apelului, instanţa de apel se va

pronunţa în fond şi pe baza celor invocate la prima instanţă şi prin
examinarea criticilor din motivarea apelului.
Aceste critici pot să privească şi susţineri şi apărări greşit tratate la prim
instanţă, care nu privesc fondul litigiului cu sensul de substanţialitate a
raportului juridic litigios, de aplicare a normei de drept la faptul în judecată,
cum ar fi un fine de neprimire ca lipsa afinităţii cererii reconvenţionale cu
cererea principală (dacă, desigur, a fost invocată la prima instanţă în
întâmpinarea la cea dintâi) sau disjungerea cererii reconvenţionale
neautorizată de text, ori respingerea acesteia ca tardivă, în loc de a fi fost
reţinută pentru a fi judecată separat (ca şi cererea de intervenţie forţată - art.
135).
Dacă textul a voit să folosească expresia "în fond" cu sensul de " primă
instanţă", atunci exprimarea lui este tautologică.
b) Când motivarea apelului sau întâmpinarea cuprinde motive, mijloace de
apărare ori dovezi noi, examinarea va privi atât criticile asupra modului în
care a judecat prima instanţă, cât şi constituţia elementelor de fapt şi de drept
rezultată din motivele, mijloacele de apărare şi dovezile noi, în raport de care
se va face o nouă judecată de fond.
În ambele ipoteze în discuţie, dacă se procedează la refacerea sau
completarea probatoriului, examinarea apelului va purta, deodată asupra
criticilor din motivare apelului, asupra situaţiei de fapt rezultate din
dezvoltarea probaţiunii şi asupra aplicării normelor de drept la situaţia de
fapt.
362
c) Când apelul nu se motivează, examinarea va purta, în fond, numai asupra

"celor invocate la prima instanţă" - art. 292 (2).
"Baza" de pronunţare, cum se exprimă textul citat ("Se va pronunţa, în fond,
numai pe baza celor invocate la prima instanţă"), este definită într-un limbaj
neadecvat funcţionării procesului civil.
Ea suferă şi de imprecizie, de vreme ce "a invoca" în primă instanţă, ca şi în
orice fază a procesului, înseamnă a face susţineri, declaraţii, obiecţii, apărări,
etc., asupra oricăreia dintre chestiunile aflate în examinarea instanţei.
Or, nu toate acestea parvin şi pot parveni în apel.
Pronunţarea instanţei de apel, în fond, pe baza celor invocate la prima
instanţă, este costisitoare pentru cea dintâi, mai solicitantă decât pronunţarea
asupra apelului motivat.
Codul francez, în cel de-al doilea text (din cele şapte, rezervate apelului)
dedicat efectului devolutiv al apelului, este mai exact.
Astfel, după ce alin. 1 al art. 562 prescrie că apelul nu oferă cercetării decât
punctele de judecată pe care el le critică în mod expres sau implicit şi pe cele
de care acestea depind, alin. 2 al aceluiaşi articol prescrie că devoluţiunea
operează peste tot când apelul nu este limitat la anumite puncte, când el tinde
la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
În practică, şi datorită înţelegerii insuficiente a statutului apelului ca o cale
ordinară unică de atac, apelul nemotivat este examinat în maniera "din
oficiu" şi expediat cu o formulare în care se menţionează că examinându-l pe
baza celor invocate la instanţa de fond, nu se constată motive de nelegalitate
sau neteminicie, pentru a fi admis.
363
Este adevărat că textul art. 292 (2) nu prevede posibilitatea invocării din
oficiu şi în afara cererii de apel a motivelor de ordine publică, aşa cum o face
art. 295 (1) fraza a II-a, după ce fraza I a acestui articol stabileşte limitele
verificării jurisdicţionale prin devoluţiune în apel, evocând totodată şi efectul
devolutiv.
Dar, de vreme ce "limitele cererii de apel" sunt în mod obligatoriu "stabilirea
situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă", iar apelul
nemotivat obligă instanţa să se pronunţe, în fond, pe baza celor invocate la
prima instanţă, motivele de ordine publică trebuie considerate că parvin
odată cu devoluţiunea judecăţii de primă instanţă pentru neexaminare în
apel.
Astfel, s-ar putea menţine în apel hotărâri care, desfid raţiuni constituţionale
sau reguli de funcţionare elementară a statului de drept.
Aceasta ar însemna că jurisprudenţa va cuprinde hotărâri care, spre exemplu:
nu respectă jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; au
judecat un litigiu nejurisdicţional; au depăşit limitele puterii judecătoreşti; au
ignorat competenţa generală a instanţelor judecătoreşti sau n-au respectat
autoritatea de lucru judecat.
Apelurile secundare (incidentale)

1. Caracterizare generală.
Aceste apeluri pot fi exercitate de părţile care nu sunt autori ai apelului
principal, chiar după împlinirea termenului de apel însă cu formalităţi
diferite.
364
Ele sunt concepute atât pentru a proteja hotărârea atacată cu apelul principal,
altfel decât prin întâmpinare, cât şi pentru a obţine modificarea ei în
beneficiul situaţiei celor care le exercită.
Întrucât sunt prilejuite de apelul principal, ele se mai numesc şi incidentale,
ca în codurile francez (art. 548) şi italian (art. 333 - cu menţiunea că acesta
admite şi recursul incidental).
De remarcat că în codul francez, apelul incidental este deschis atât contra
apelului principal, ceea ce corespunde apelului nostru prin aderenţă, cât şi
contra altor intimaţi, ceea ce corespunde apelului nostru în caz de
coparticipare procesuală ("prin ricoşeu").
Acelaşi cod reglementează însă şi apelul provocat, exercitabil contra celui
principal de către un intimat-garant al intimatului care nu exercită apelul
incidental. Acest apel se apropie de apelul nostru în caz de coparticipare
procesuală.
Legea nr. 59/1993, care a reintrodus apelul, nu a reactivat şi textul art. 293,
care reglementa apelul prin aderenţă.
Reactivarea acestui text a făcut-o OUG nr. 138/2000, care, urmând modelul
francez, a introdus şi noul text al art. 2931 pentru reglementarea apelului în
caz de coparticipare procesuală.
2. Dispoziţii comune.
Ambele apeluri secundare pot fi exercitate după împlinirea termenului de
apel însă cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare.
Apelul secundar rămâne fără efect, în cazurile de caducitate procesuală
enunţate de art. 293 (2): retragerea apelului principal, respingerea acestuia ca
365
tardiv, ca inadmisibil ori pentru "alte motive care nu implică cercetarea

fondului".
Această soluţie este raţională, pentru că de vreme ce nu mai există
posibilitatea schimbării hotărârii atacate, un apel făcut peste termen nu poate
fi considerat autonom şi admisibil.
Dacă, însă, apelul prin aderenţă a fost exercitat în termenul de apel, el se
consideră apel principal.
Soluţia nu poate fi aceeaşi pentru apelul în caz de coparticipare procesuală,
decât în situaţia în care însuşi apelul prin aderenţă devenit apel principal i-ar
periclita situaţia intimatului-coparticipant. Astfel, nemaifiind eficient apelul
principal, dispar cauza acestui apel secundar şi interesul pentru acesta.
3. Apelul prin aderenţă este admisibil numai dacă tinde la schimbarea
hotărârii primei instanţe, altfel el nu poate echivala decât cu o întâmpinare
sau o apărare faţă de apelul principal.
La modul practic, apelul prin aderenţă este formulat de partea care este şi ea
nemulţumită de hotărârea de primă instanţă, dar care a preferat intrarea
soluţiei ei în puterea lucrului judecat decât în apel poate, cu şanse discutabile
sau costisitor.
În acelaşi timp acest apel poate să descurajeze pe apelantul principal, care şi
l-ar retrage pentru a nu risca înrăutăţirea situaţiei sale prin admiterea apelului
intimatului.
4. Apelul în caz de coparticipare procesuală ("prin ricoşeu"), este
admisibil potrivit celor ce urmează.
4.1. Acesta este prevăzut pentru două situaţii de coparticipare procesuală:
366
a) Cea enunţată de art. 47, anume a coparticipării procesuale active

(coreclamanţi) sau pasive (copârâţi), datorită caracterului comun al dreptului
(coproprietate, obiect indivizibil) sau al obligaţiei (solidaritate, obligaţie
conjunctă, obligaţie indivizibilă) ori datorită intervenţiilor.
Exprimarea Codului pentru acest al doilea caz, este imperfectă, pentru că ea
identifică situaţia în care "la prima instanţă au intervenit terţe persoane în
proces" (art. 2931) .
S-ar înţelege din această exprimare că apelul discutat ar putea fi exercitat
numai de intervenientul voluntar (art. 49), nu şi de intervenientul forţat
(persoana chemată în judecată ca şi coreclamantul, chematul în garanţie,
titularul arătat al dreptului).
Nu există însă nici o raţiune pentru restricţionarea apelului prin ricoşeu în
privinţa intervenienţilor-forţat, mai ales că apelul, chiar al unui intervenient
voluntar poate periclita situaţia unui intervenient forţat.
b) Cea enunţată de art. 49 şi urm. calificată în doctrină şi jurisprudenţă ca
fiind rezultatul unei intervenţii voluntare sau al unei intervenţii forţate.
Trebuie precizat că intervenientul voluntar accesoriu nu poate exercita apelul
decât alăturat celui al părţii în favoarea căreia a intervenit, astfel un apel prin
ricoşeu exercitat numai de către acest intervenient, ca şi apelul lui principal,
este inadmisibil.
Mai trebuie precizat că apelul prin aderenţă nu este exclus în cazul
coparticipării procesuale, numai că acesta este îndreptat împotriva hotărârii
atacate şi tinde la schimbarea acesteia, pe când apelul prin ricoşeu nu tinde la
schimbarea hotărârii atacate, el admiţând chiar schimbarea hotărârii atacate
dar în defavoarea altui coparticipant.
367
4.2. A doua condiţie de admisibilitate este exercitarea acestui apel împotriva

altui intimat sau a altei părţi care nu a exercitat apelul principal.
Remarcăm ca aici termenul de intimat este utilizat cu sensul restrâns de parte
opusă celei care a exercitat apelul sau cu privire la care s-a exercitat apelul.
Faţă de apelul prin aderenţă care este o replică la apelul principal, pentru a se
obţine schimbarea hotărârii altfel decât o cere acesta , apelul prin ricoşeu
este îndreptat împotriva altui intimat sau a altei părţi a judecăţii de primă
instanţă, care nu a exercitat apelul principal.
Formularea obiectului acestui apel este improprie, pentru că un apel contra
unei părţi care n-a exercitat apelul principal, nu poate să nu privească
hotărârea de primă instanţă, este adevărat, numai relativ la situaţia juridică a
părţii atacate, care, odată schimbată în apelul principal, antrenează
schimbarea situaţiei juridice a părţii care devine interesată să exercite apelul
prin ricoşeu.
Dacă coparticipantul a cărui situaţie juridică ar putea fi schimbată în
defavoarea celei a altui coparticipant, este parte în apelul principal, cel de-al
doilea ar avea de exercitat numai apelul prin aderenţă şi pentru situaţia în
care nu tinde la schimbarea hotărârii atacate, ci numai la prezervarea situaţiei
lui juridice.
Această ipoteză este clară atunci când partea interesată de prezervarea
situaţiei sale juridice create de hotărârea apelată, nu a avut interes să o atace,
datorită calităţii soluţiei, astfel că ea rămâne să se apere prin întâmpinare.
Dificultatea opţiunii între un apel prin aderenţă sau un apel prin ricoşeu, a
apărut în cazul întâlnit în practică, în care soţul ameninţat cu executarea unui
contract de ipotecă făcut prin reprezentarea sa de către celălalt soţ, cu o
368
procură falsă, a chemat în judecată banca al cărui împrumut fusese garantat

ipotecar, pe beneficiarul împrumutului, participant la falsul în autentificarea
procurii, şi pe soţul excesiv, semnatar, în temeiul procurii false, al
contractului de ipotecă.
Banca - pârât a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva
consilierului său juridic imputându-i neverificarea procurii, a notarului
public care a autentificat în fals procura şi a notarului public care a
autentificat ipoteca, acestuia din urmă reproşându-i-se că nu a observat că
procura falsă mandata pe soţul excesiv să ipotecheze în favoarea persoanei
fizice asociat unic şi administrator a societăţii comerciale creditate, şi nu în
favoarea societăţii, calităţile acesteia în societatea creditată, nefiind precizate
în procură.
Cei doi notari publici au formulat fiecare cerere de intervenţie accesorie în
favoarea reclamantului şi întâmpinări, dar cu motivări diferite.
Cel care a autentificat procura în fals, a motivat că nulitatea contractului de
ipotecă se datorează nu acestui fals ci neglijenţei celui care a autentificat
contractul de ipotecă şi care n-a observat că procura falsă nu-l împuternicea
pe soţul excesiv să ipotecheze în favoarea societăţii comerciale împrumutate
ci în favoarea persoanei fizice care, în calităţile de asociat unic şi
administrator al acesteia (neprecizate în procură), era interesată de
împrumutul respectiv.
Cel care a autentificat ipoteca, a motivat că falsul în procură "a corupt"
contractul care, în absenţa procurii false nu s-ar fi făcut.
Cu aceleaşi motivări, ce doi notari s-au apărat şi în întâmpinările la cererile
de chemare în garanţie.
369
Prima instanţă a admis acţiunea, constatând nulitatea absolută a contractului

de ipotecă, motivat de facerea acestuia în favoarea societăţii, şi nu în
favoarea persoanei fizice indicate in procura falsă, şi a respins cererile de
chemare în garanţie cu motivarea că cei doi notari nu sunt garanţii de regres
ai băncii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel banca, motivat, în principal, de
admiterea greşită a acţiunii şi de neadmiterea cererilor de chemare în
garanţie contra notarilor publici.
Notarul care a autentificat în fals procura s-a simţit ameninţat de apelul
principal care tindea la admiterea cererilor de chemare în garanţie contra lui,
însă, întrucât soluţia atacată îi era favorabilă, nu avea decât să se apere prin
întâmpinare.
Notarul care a autentificat procura se simţea ameninţat de apelul principal
atât în privinţa admiterii ambelor cereri de chemare în garanţie cât şi în
privinţa admiterii cererii de chemare în garanţie numai împotriva lui, cu altă
motivare decât cea dată de prima instanţă (anume aceea că procura falsă a
derutat pe notarul care a efectuat ipoteca).
În aparenţă, acest notar nu avea de exercitat apelul prin aderenţă, fie pentru
că soluţia hotărârii de primă instanţă respinsese cererea de chemare în
garanţie contra lui, fie pentru că apelul nu era admisibil contra
considerentului pentru care fusese admisă acţiunea şi care îi reţinea
neglijenţa.
Totuşi, faţă de acest considerent, el avea interes ca hotărârea primei instanţe
să fie schimbată în favoarea pârâtului, ceea ce lăsa fără interes cererea de
chemare în garanţie, astfel că el ar fi justificat un apel prin aderenţă.
370
Dar, pericolul ca apelul principal să fie admis contra lui pe considerentul

reţinut de prima instanţă, ceea ce ar fi însemnat admiterea cererii de chemare
în garanţie numai contra lui, era cel real şi cel mai de luat în seamă.
De aceea, exercitarea unui apel prin ricoşeu de către notarul care a
autentificat ipoteca, contra notarului, care autentificase în fals procura, şi în
favoarea căruia juca considerentul primei instanţe, era inevitabil pentru
primul notar.
4.3. A treia condiţie de admisibilitate, s-a înţeles deja, este aptitudinea
apelului principal de a produce consecinţe asupra situaţiei juridice din proces
a coparticipantului vizat explicit sau implicit, care devine interesat să
exercite apelul prin ricoşeu.
Acest apel îşi justifică denumirea întrucât intimatul care-l exercită urmăreşte
să deplaseze spre alt intimat apelul principal care-i, periclitează situaţia din
proces, astfel că apelul lui ar face să ricoşeze spre alt intimat apelul principal
şi care în absenţa apelului prin ricoşeu ar rămâne într-o situaţie confortabilă.
Este cazul, pasibil de frecvenţă, când acţiunea în răspundere civilă delictuală
a fost admisă numai faţă de unii dintre copârâţi, găsiţi autori ai delictului şi
când reclamantul interesat de lărgirea solidarităţii, exercită apelul pentru a fi
reţinut drept autor şi alt copârât.
Acesta, considerând că are temeiuri să se menţină soluţia hotărârii atacate în
ce-l priveşte şi să facă admisibil apelul principal contra unui alt copârât,
exercită apelul prin ricoşeu.
Formularea textului art. 2931, reclamă câteva lămuriri asupra termenilor
"parte în apelul principal", de "consecinţele" şi de "situaţie juridică în
proces".
371
"Parte în apelul principal" nu evocă numai un singur apel şi numai pe

apelant.
Noţiunea evocă şi pe intimaţii atacaţi în apelul principal.
"Consecinţele" în privinţa intimatului care devine interesat de apelul prin
ricoşeu, sunt nu numai schimbarea hotărârii atacate în defavoarea lui ci chiar
îmbunătăţirea situaţiei intimatului-copârât, care ar avea astfel să pretindă
ceva de la el, si orice schimbare a hotărârii atacate care îi afectează statu-
quo-ul dobândit prin hotărârea atacată.
Prin "situaţie juridică în proces" trebuie să înţelegem atât statu-quo-ul
rezultat din hotărârea atacată pentru intimatul interesat de recursul prin
ricoşeu, cât şi orice împrejurare, element, date, cu calificare juridică, a căror
modificare, recalificare, reconsiderare în apelul principal ar afecta pe
intimatul atacat, pe când acesteia ar trebui cerute în raport cu alt intimat
neatacat în apelul principal, ori într-o manieră care îl afectează şi pe acesta.
Soluţii la instanţa de apel

1. Caracterizare generală
1.1. În formularea reţinută de legea nr. 59/1993, care a reactivat marea
majoritate a dispoziţiilor (din Cadrul rezultat din modificările de la 1948)
abrogate de Decretul nr. 132/1952 (care a desfiinţat apelul), instanţa de apel
putea păstra hotărârea atacată (ceea ce evoca soluţia de respingere) ori să o
schimbe pe aceasta, în tot sau în parte (ceea ce evoca situaţia de admitere).
Când constata că hotărârea atacată a dezinvestit prima instanţă "fără a intra
în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal
372
citată" (art. 297 alin. 1 vechi), instanţa de apel desfiinţa hotărârea atacată şi
trimitea cauza spre rejudecare primei instanţe.
Această soluţie dădea satisfacţie regulii potrivit căreia soluţia de admitere a
căii de atac (apelul sau recursul, dupa ce apelul fusese desfiinţat) nu trebuia
să priveze părţile de primul grad de jurisdicţie.
Încălcarea acestei reguli s-ar fi produs atunci când, constatând admisibil
apelul, deşi prima instanţă nu antamase fondul, instanţa de apel ar fi judecat
ea fondul în primă instanţă.
Această regulă a fost abandonată prin noua formulare dată art. 297 (1) şi (2)
de OUG nr. 59/2001 de punerea în aplicare a OUG nr. 138/2000.
Ea este păstrată în bună parte pentru soluţiile recursului.
Deşi cu o formulare diferită (dată de OUG nr. 138/2000), soluţia tradiţională
pentru cazul de necompetenţă, a fost păstrată.
1.2. În noua formulare a art. 297, sub raţiunile de celebritate în procesul civil
şi de întărire a efectului devolutiv al apelului, s-a renunţat la regula
prezentării primului grad de jurisdicţie, astfel că instanţa de apel va rejudeca
fondul, chiar şi ca primă instanţă funcţională (şi nu instituţională, căci
aceasta rămâne, după caz, judecătoria sau tribunalul) în toate cazurile de
anulare a hotărârii atacate.
2. Tabloul şi calitatea soluţiilor.

2.1. După ce arată aptitudinea instanţei de apel de a păstra ori schimba, în tot
sau în parte, hotărârea atacată (art. 296), Codul enunţă în art 297 soluţii de
admitere a apelului, cu sau fără schimbarea hotărârii atacate.
Asociind cele două texte, rezultă următoarele soluţii ce pot fi date în apel:
373
- respingerea apelului
- admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, evocarea fondului
şi schimbarea în tot sau în parte a soluţiei primei instanţe;
- admiterea apelului, anularea în tot sau în parte a procedurii
urmate şi a hotărârii atacate, reţinerea procesului spre rejudecare şi
pronunţarea unei noi hotărâri de fond;
- admiterea apelului, când constată că prima instanţă nu era
competentă să judece procesul, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei
spre rejudecare instanţei sau altui organ jurisdicţional competente ori
reţinerea cauzei spre rejudecare, dacă instanţa de apel constată propria-i
competenţă.
De remarcat că termenii de "anulare" şi de "schimbare" a hotărârii atacate
sunt sinonimi cu cei de "casare" sau "de modificare" a hotărârii atacate,
aceştia din urmă fiind rezervaţi recursului.
2.2. Soluţia de fond în apel este guvernată de regula neînrăutăţirii situaţiei
apelantului rezultată din hotărârea atacată - "non reformatio in pejus".
Regula neînrăutăţirii (neagravării) situaţiei în propria cale de atac, deşi
unanim recunoscută şi aplicată în procesul judiciar modern, enunţată în
Codul de procedură penală (art. 372 "neagravarea situaţiei în propriul apel"),
a fost introdusă în Codul nostru de procedură civilă prin OUG nr. 59/2001
(de punere în aplicare a OUG nr. 138/2000).
Această regulă are în procesul civil o aplicaţie mai flexibilă decât în procesul
penal, întrucât se admite înrăutăţirea situaţiei apelantului în două cazuri:
când el consimte la aceasta şi când se admite un apel secundar (incidental).
374
Regula trebuie observată cu mare atenţie în cazul motivelor, excepţiilor şi

nulităţilor de ordine publică ce pot fi invocate în apel.
Astfel, motivele de ordine publică, fie că privesc nulităţi sau încălcarea unor
forme de procedură, nu pot fi invocate, de către apelant sau de către instanţă,
decât în favoarea apelului.
De aceea, este esenţialmente greşit şi contra regulii discutate, modul de a
proceda al instanţei de apel, care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale
active a apelantului-reclamant şi a respins apelul contra hotărârii care
respinsese acţiunea ca nefondată. Constatarea lipsei calităţii procesuale
active, înrăutăţeşte situaţia apelantului-reclamant, întrucât el nu va putea
exercita revizuirea sau o altă acţiune fondată pe un alt temei juridic*.
Deasemeni, este greşit procedeul instanţei de apel, de a primi aceeaşi
excepţie din partea intimatului şi de a respinge acţiunea ca inadmisibilă*.
Mai este de reţinut aici că pentru a prezerva regula discutată, instanţa de apel
nu poate primi din partea intimatului, decât excepţiile de procedură care
privesc exerciţiul căii de atac, şi care reprezintă noi mijloace de apărare a
intimatului nu şi excepţiile de acest fel care ar presupune schimbarea
2.3. Soluţia de respingere a apelului, cuprinde atât referinţa la fondul
procesului, când apelul este respins ca nefondat, cât şi referinţa la
inadmisibilitatea lui principiu, cum ar fi exercitarea lui de către o persoană
fără calitate, de o persoană fără interes, exercitarea lui împotriva unei
hotărâri neatacabile sau neapelabile şi referinţa la tardivitatea exercitării, şi
la alte împrejurări decât nefondarea, care justifică această soluţie.
375
Deşi Codul nu le nominalizează, în categoria mai largă a soluţiilor de

respingere a apelului, se încadrează şi anularea acestuia pentru lipsa din
cererea de apel a menţiunii privind hotărârea care se atacă sau a semnăturii
ori pentru netimbrare.
Această soluţie corespunde ipotezei de "pastrare în tot a hotărârii atacate".
"Păstrarea în parte", presupune admiterea apelului şi schimbarea în parte a
2.4. Admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, evocarea fondului şi
rejudecarea procesului, urmate de o hotărâre definitivă (cum sunt toate
hotărârile de apel), este prevăzută pentru ipoteza în care prima instanţă a
respins acţiunea sau a anulat cererea de chemare în judecată "fără a intra în
cercetarea fondului" - art. 297 (1).
Această soluţie a apelului poate fi urmată de o soluţie de respingere în fond a
acţiunii.
2.5. Admiterea apelului şi anularea în tot sau în parte a procedurii
urmate şi a hotărârii pronunţate, cu reţinerea procesului de rejudecare,
este prevăzută pentru ipotezele în care instanţa de apel constată că-i aparţine
competenţa de a judeca în primă instanţă şi în care hotărârea atacată dată
asupra fondului, este amiabilă pentru un alt motiv decât necompetenţa primei
instanţe.
2.6. Formularea textelor alin. (1) şi alin. (2) ale art. 297 lasă loc la confuzii.
Textul alin. (1), privind ipoteza în care prima instanţă a respins acţiunea sau
a anulat cererea de chemare în judecată fără a intre în cercetarea fondului,
prescrie că dacă apelul este găsit întemeiat, după anularea hotărârii atacate,
376
instanţa de apel "va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o

hotărâre definitivă".
Formularea veche nu ridica probleme de aplicare a textului, prentu că pentru
aceeaşi ipoteză şi pentru ipoteza necitirii legale, era prevăzută desfiinţarea
hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare şa prima instanţă.
În noua formulare, ipoteza nelegalei citări este diferită textului alin (2),
întrucât "prima instanţă a judecat în fond".
Textul alin. 2, privind ipoteza în care prima instanţă a judecat în fond,
indiferent de soluţia acesteia, dar cu vicii şi încălcări care atrag nulitatea
procedurii urmate şi a hotărârii, prescrie că instanţa de apel le va anula pe
acestea, în tot sau în parte, şi "va reţine procesul spre judecare".
Interpretarea literală a acestor texte, pune următoarele probleme sau
configurează următoarele acte de judecată:
a) Soluţia de reţinere spre rejudecare, ce ar urma anulării hotărârii, printr-o
hotărâre intermediară, ar urma să se dea numai pentru ipoteza când prima
instanţă a judecat în fond ("anulând în tot sau în parte procedura urmată şi
hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre rejudecare" - subl. ns. - alin.
(2)), instanţa de apel având sa dea o a doua hotărâre asupra fondului.
În schimb, în cazul în care este anulată hotărârea de primă instanţă care n-a
antrenat fondul, instanţa de apel, numai, "va evoca fondul şi va judeca
procesul, pronunţând o hotărâre definitivă", având deci să pronunţe o singură
hotărâre.
Ori, după cum este logic în economia apelului, modul de a proceda ar trebui
să fie tocmai invers, pentru a se da posibilitate părţilor de a-şi exercita
377
drepturile şi a-şi îndeplini obligaţiile procesuale specifice judecăţii de fond,

de care au fost private în prima instanţă.
b) Posibilitatea continuării probaţiunii în apel ar fi exclusă în ipoteza
neantamării fondului în prima instanţă, deşi la aceasta nu se va fi discutat
probaţiunea, rămânând în schimb deschisă pentru situaţia care la prima
instanţă părţile au probat atât cât au solicitat, ceea ce este vădit anormal.
Se pare că o parte a jurisprudenţei a sesizat nesincronizarea soluţiilor din
apel cu economia judecăţii reclamată de esenţa şi caracterizarea acestei căi
de atac, reţinând cauza spre rejudecare şi în ipoteza anulării hotărârii care n-a
antamat fondul.
RECURSUL
Caracterizarea generală
378
1. Istoric, această cale de atac nu a fost reglementată în Cod până la

modificarea acestuia în 1948.
Ea era reglementată în legea de organizare şi funcţionare a instanţei supreme,
instanţă care, a fost înfiinţată anume pentru această cale de atac. Legea nr.
341/1947 a fost prima lege de organizare judecătorească ce a cuprins o
diviziune afectată organizării şi funcţionării Curţii de Casaţie şi Justiţie şi
care, având să intre în vigoare la 1 martie 1948 şi în consideraţia
modificărilor esenţiale ce aveau să fie aduse Codului (de Legea nr.
118/1948), nu a mai dispus asupra recursului şi a procedurii acestuia.
Legea nr. 118/1948 a transformat recursul în cale ordinară de atac, devenită
unică, după desfiinţarea apelului prin Decretul nr. 132/1952.
Această instanţă fost concepută, după modelul francez pentru ca prin
soluţionarea recursurilor în casaţie şi în interesul legii, în cadrul cărora face
numai o examinare în drept a hotărârilor atacate, să dea soluţii uniforme, de
principiu, iar cele date în recursul în interesul legii, chiar obligatorii pentru
viitor, care să orienteze jurisprudenţa instanţelor inferioare în aplicarea
unitară a legii.
Potrivit art. 38 din Convenţia de la Paris din 1858, pentru Principatele Unite
- Moldova şi Valahia - avea să se înfiinţeze o Înaltă Curte de Casaţiune şi de
Justiţie, cu sediul la Focşani, ai cărei judecători erau declaraţi inamovibili.
Această instanţă supremă urma să înlocuiască instanţele supreme din cele
două principate, numite Divanul Domnesc, în Moldova şi Înaltul Divan, în
Valahia.
379
Prima lege pentru înfiinţarea Curţii de Casaţiune şi de Justiţie a fost

promulgată la 12 ianuarie 1861 şi publicată în Monitorul Oficial la 23
ianuarie la Iaşi, şi la 24 ianuarie a aceluiaşi an, la Bucureşti.
Legile statutare care i-au urmat, unele complete, altele modificatoare (1864,
1870, 1905, 1910, 1912, 1925, 1939, 1945), au păstrat în linii directoare,
împărţirea atribuţiilor instanţei supreme şi reglementarea procedurilor
corespunzătoare pe cele două principale competenţe: "casaţiunea", "casaţia",
pentru care funcţiona ca o "Curte de Casaţiune/Casaţie" şi judecarea înalţilor
demnitari ai statului pentru responsabilitatea în mandatul lor, pentru care
funcţiona ca "Înalta Curte de Justiţie".
Noua lege de organizare judiciară (nr. 304/2004) enunţă şi ea rolul tradiţional
al instanţei supreme, prevăzând că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale" - art. 16 (2).
2. După modelul francez potrivit concepţiei tradiţionale, pentru a îndrepta,
regulariza hotărârile care ignorau, interpretau sau aplicau greşit legea, şi a
uniformiza jurisprudenţa, având în vedere şi dificultăţile ce apăreau în calea
unităţii jurisprudenţiale datorate în, aceeaşi măsură, necesităţii interpretării
legii pentru aplicarea la ipoteze neexprese, la noi condiţii istorico-economice
şi sociale, ambiguităţii unor texte şi personalităţii judecătorilor şi instanţelor,
recursul a apărut şi în sistemul nostru judiciar, ca o cale de atac cu statut
special, astfel încât, prin judecata făcută în cadrul procedurii lui, soluţia
fondului să fie tranşată irevocabil şi în drept.
Originea lui în procedura judiciară a ţărilor de drept romano-germanic este
revendicată de Ordonanţa Criminală din 1670 a Regelui Ludovic al XIV-lea
380
al Franţei, aceasta statuând că o hotărâre de ultimă instanţă poate fi atacată la

Consiliul Regelui pentru erori de aplicare a legii constând în "contrarietăţi şi
nulităţi".
În materie civilă, Regulamentul aprobat prin Ordonanţa Regală din 1738
privind procedura în faţa "Consiliului parţilor", a definitivat concepţia despre
"cererile deciziilor sau a hotărârilor date în ultima instanţă".
Acceptând rolul recursului de a permite casarea la o instanţă supremă a unei
hotărâri definitive, formată prin epuizarea căilor ordinare de atac trebuie
deferită instanţei celei mai înalte în grad, care să se specializeze în judecarea
ei, după Revoluţia de la 1789, în Franţa s-a creat primul Tribunal de Casaţie
ca secţie a Corpului Legiuitor (1790), pentru ca în 1804 să se înfiinţeze
Curtea de Casaţie, a cărei poziţie în ordinul judiciar continuă şi astăzi.
Cuvântul recurs mai este utilizat şi în alte sensuri şi expresii juridice, care
nu interesează şi nu evocă o cale de atac.
Astfel, "recursul contra autorităţii" este una din denumirile plângerii în
contencios administrativ.
"Recurs graţios", este plângerea prealabilă la autoritatea administrativă
acuzată de abuz de putere.
Codul mai utilizează cuvântul recurs pentru a arăta unde se îndreaptă o
anumită cerere sau un anumit demers judiciar.
"Acţiunea recursorie" era în Cod până la modificările din 1948, acţiunea în
răspunderea personală a judecătorului pentru erorile judiciare şi abuz de
funcţie. Astăzi termenul mai este folosit pentru acţiunea de regres.
Semnificaţiile noţiunilor de casare şi casaţie
381
1. "Le Petit Robert" (celebrul dicţionar al limbii franceze editat prima dată
de Paul Robert), după ce dă unul din sensurile verbului "casser" ca fiind a
distruge, a sfărâma, a desfiinţa, a descalifica o hotărâre, un act, îi semnalează
intrarea în circulaţie încă din secolul al XIII-lea (p. 236).
Sensul curent de astăzi este dat ca fiind acela de a anula o decizie
jurisdicţională dată în ultimă instanţă, menţionându-se că acesta a inspirat şi
denumirea Curţii de Casaţie ca jurisdicţie supremă a ordinului judiciar.
Cu acelaşi sens verbul a casa şi termenii de casare şi de casaţie au fost
preluaţi şi în prima lege de organizare a instanţei supreme (1861) din
sistemul nostru judiciar.
Aceleaşi sensuri au făcut ca recursul deferit instanţei supreme să fie calificat
atât în mod formal, cât şi în doctrină şi jurisprudenţă, ca un "recurs în
casaţiune/casaţie/casare".
În acest sens, Legea din 1861, dispunând în domeniul jurisdicţional al Curţii
("Despre competenţa Curţii cu atribuţiunile de casaţiune") ca funcţionând "în
cauze de drept privat … ca Curte de Casaţiune" (art. 35), îi dădea să judece
în această calitate "cererile de Casaţiune" (art. 36 alin. 1). Această
nominalizare a fost păstrată şi de Legea din 1925 - "cererile în casaţie" - art.
24 şi de Legea din 1939 - art. 38. Legea de organizare judecătorească din
1947, care a desăvârşit instalarea "justiţiei populare" a regimului totalitar
comunist, a utilizat prima dată termenul de "recurs", deşi a mai păstrat
denumirea de Curtea de Casaţie şi Justiţie (devenită Curtea Supremă
conform decretului nr. 132/1949 şi Tribunalul Suprem conform Legii nr.
5/1952).
2. Noţiunile şi termenii de casare şi casaţie reclamă câteva dezvoltări.
382
a) Utilizarea termenului de cerere în casaţiune/casare făcută de legile

antebelice, s-a explicat prin preocuparea de a prezerva instanţei supreme şi
căii de atac în discuţie un statut de excepţie, astfel încât să se poată spune că
această instanţă nu este atât o instanţă de control judiciar de reformare cât o
instanţă care are să fie investită pentru a se pronunţa asupra încadrării şi
calificărilor în drept făcute prin hotărârile instanţelor ordinare.
Codul francez, care are paternitatea conceptuală şi terminologică, nu
utilizează termenul de recurs în casare cu titlu enunţiativ al căii de atac ci pe
acela de "pourvoi en cassation", cuvântul "pourvoi" însemnând o acţiune
prin care este atacată la o instanţă superioară hotărârea unei instanţe
inferioare (Vincent şi Guinchard, p. 1011, consideră că a judeca în acest
recurs - "se pourvoir" - vine de la vechiul "purveoir" - pentru a vedea - care
însemna a examina cu atenţie; Cadiet, p. 711, numeşte "le pourvoi en
cassation" a o cale de atac extraordinară de anulare şi nu ca o cale de atac de
devoluare, cum este opoziţia - calificată în Cod, alături de apel, ca o cale
extraordinară de atac, calificare pe care o consideră falsă, - sau de retractare,
cum este recursul în revizuire; în schimb acest autor consideră falsă
calificarea din Cod a opoziţiei terţului ca o cale extraordinară de atac în loc
de regimul real de cale ordinară de atac; Codul italian de la 1940 nu este
preocupat de separaţia tradiţională între căi ordinare şi căi extraordinare de
atac, dând însă recursului o reglementare cu totul specială caracterizată de o
examinare foarte severă în camera de consiliu a admisibilităţii, numai în
prezenţa avocaţilor părţilor, şi de judecata numai cu participarea avocaţilor a
recursurilor care promovează această examinare, preşedintele Curţii
383
Supreme de Casaţie putând să trimit direct Secţiilor Unite chestiunile în care

secţiile au decis neuniform şi pe cele de o maximă importanţă).
Astfel, recursul în casare apare ca un mijloc al acestei acţiuni (art. 604).
Termenul de recurs este însă întrebuinţat cu titlu enunţiativ pentru "căi de
atac" ("les voies de recours") şi pentru revizuire ("les cours en revision").
Regulamentul din 1738 privind procedura în faţa Consiliului Regal a
consacrat termenul de "cereri în casare".
Toate reglementările ulterioare Revoluţiei de la 1789, au utilizat în aceeaşi
ordine termenii de cereri în casare, cale (de atac) de casare şi recurs în
casare/casaţie.
2. Reglementările noastre au preluat termenul de casare şi de casaţie, iar
instanţa supremă a fost dintr-un început Curtea de Casaţiune.
Termenul de casare evocă dreptul instanţei supreme de a desfiinţa, în
principiu orice hotărâre şi de a reconsidera aplicaţia legii la fapte care au fost
lămurite şi adjudecate cauzei la judecăţile de fond ale primei instanţe şi ale
instanţei de apel.
În acest înţeles, judecata în apel poate reforma hotărârea pentru orice motiv
care o compromite în faţa legii şi în orice fel ar face-o conformă cu legea.
În recurs, "în casare", însă, se va asigura "egalitatea în faţa legii permiţând
Curţii de Casaţie să joace rolul de paznic al aplicării corecte a legii"
(Vincent, Guinchard, p. 1012), "de a face să prevaleze interpretarea suverană
a legii" (idem).
Foarte recent, pentru a ilustra în mod şi mai convingător menirea
cererii/recursului în casare, un preşedinte de cameră la Curtea de Casaţie a
Franţei a repetat formula tradiţională şi uşor metaforică, potrivit căreia "la
384
Curtea de Casaţie nu se judecă însăşi cauza, ci numai decizia recurată" (Jean

Francois Weber, Raportul "Recursul în casaţie în Franţa" …, p.1).
Dar numai fixarea recursului în casare la examinarea criticilor de
încălcare/neconformitate cu legea a hotărârii atacate, nu este suficientă
pentru a realiza complet noţiunea şi termenul de casare. Mai trebuie subliniat
că "neconformitatea cu legea" nu înseamnă aici o simplă formulare de
generalitate.
Această neconformitate are o precizie constrângătoare care, însă, nu este de
factura rigidităţii, ea fiind formal şi aplicativ ameliorată şi consolidată.
Formal, întrucât sunt instituite şi motive particulare de nelegalitate.
Aplicativ, întrucât noţiunea de lege are o relaţie flexibilă cu aceea de act
normativ şi de normativitate (vezi, infra…).
Termenul de recurs în casare/casaţie, de bună seamă, nu evocă decât cauza
actului juridic unilateral numit cererea în casare /de recurs, nu şi realizarea
garantată a acestei cauze.
Casarea ca soluţie a recursului corespunzător reprezintă excepţia în
exerciţiul căii de atac (se consideră că un procent al casărilor mai mare de
20% din numărul hotărârilor atacate, este îngrijorător pentru calitatea actului
de justiţie).
Recursul în casare serveşte, în aceeaşi măsură, la desfiinţarea hotărârilor
pronunţate în sfidarea legii, şi pentru lămurirea unor probleme controversate
de aplicare a legii care, prin respingerea/neîmbrăţişarea de către instanţa de
casare a unor puncte de vedere jurisprudenţiale, şi chiar doctrinare, avansate
şi susţinute în criticile din motivarea cererii, primesc soluţii irevocabile şi de
385
cea mai înaltă autoritate judiciară, care nivelează jurisprudenţa şi asigură

unitatea de aplicare a legii.
Deci, instanţa de casare este aceea căreia i se deduc cererile/recursul în
casare, în privinţa cărora nu există nici o garanţie pozitivă de admitere.
Însă, când s-a casat cu trimitere sau cu reţinere (vezi, infra…), se poate vorbi
de o utilizare în sens restrâns a termenului discutat, întrucât rejudecarea
trebuie să se mărginească şi să se raporteze la ceea ce a decis "instanţa de
casare".
Jurisdicţia de casare, jurisprudenţa de casaţie, evocă funcţionarea,
manifestarea, ordinului judiciar suprem în rezolvarea/judecarea cererilor în
casare, respectiv bilanţul jurisprudenţial al acestuia.
Datorită acestei perspective terminologice, întâlnim ca uzuale exprimări de
genul "Casaţia" şi pentru activitatea corespunzătoare a instanţei supreme de
judecare a cererilor respective şi pentru a desemna însăşi instanţa supremă.
Este, cu toate acestea, de remarcat cu toată solemnitatea cuvenită, că
autoritatea formală şi autoritatea ştiinţifică, face din termenul de
"Casaţie" un compus elementar al expresiei care onorează un sistem de
drept naţional şi care este aceea de "Casaţia Română", ca şi acela de
"Casaţia Franceză/Italiană/Belgiană etc.".
Această personalizare, prin ea însăşi revendicativă de suprem titlu, vrea
să arate cum gândeşte dreptul, prin percepţie şi aplicare, instanţa
supremă din orice ţară.
Ea a determinat celebrele comentarii "Hamangiu" la codurile civil şi de
procedură civilă, să considere obligatorii referinţele jurisprudenţiale la
Casaţia franceză/belgiană şi italiană, tot aşa cum autorii antebelici citau
386
deciziile instanţei supreme cu abrevierea "Cas I, II…", ceea ce însemna

"Curtea de Casaţie, secţia/secţiunea I, II…".
Faţă cu această titrare a "Casaţiei", faptul că timp de zece ani (1993-2003),
cele 15 curţi de apel au făcut "Casaţia Română", rămâne una din
compromisurile legislative cele mai nereuşite.
Eficienţa casaţiei în jurisprudenţă.
Întrucât în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa (precedentul judiciar) nu
este izvorât de drept (cum este în sistemul de common-law), la prima vedere
soluţiile date în recursul în casare, la speţă, nu contribuie nemijlocit la
uniformizarea jurisprudenţei şi la aplicare unitară a legii.
Judecătorii de primă-instanţă, de apel şi de recurs, nu sunt obligaţi să repete
în speţe identice soluţiile în drept, interpretările şi aplicaţiile legii date,
respectiv făcute în deciziile pronunţate în recursul în casare, iar instanţa de
control judiciar nu este obligată să anuleze şi să reformeze hotărârea atacată
motivat de ignorarea unei decizii de speţă dată în casaţie.
Cu toate acestea, este greşit să se conchidă în sensul ineficienţei casaţiei la
speţă în jurisprudenţă, întrucât sistemul casării are în concepţia sa mijloace
pentru a amenda abaterile instanţelor ordinare de la jurisprudenţa de casare /
a casaţiei.
Este întâlnit în practica instanţelor ordinare să se hotărască cu ignorarea sau
în contrazicerea unei decizii de casaţie, cu toate că un judecător responsabil
şi cu simţul profesiei, când întâlneşte o problemă de drept nouă pentru el sau
cu o frecvenţă mai redusă, consideră că este obligatoriu să consulte
jurisprudenţa casaţiei a instanţei supreme.
387
Dacă această consultare nu se face ori judecătorul deliberează să fie în

contrazicere cu jurisprudenţa casaţiei, "independenţa" sa poate fi sancţionată
de instanţa de apel, care va da credit acestei jurisprudenţe, chiar dacă ea nu
va fi invocată explicit în hotărârea de apel.
Când asemenea sancţionare nu se produce, instanţa supremă, în recurs, este
obligată să adopte o poziţie inechivocă şi pozitivă, anume: fie să caseze
pentru neconformitate cu legea în sensul jurisprudenţei sale, fie să facă a fi
investite Secţiile Unite printr-o sesizare privind schimbarea jurisprudenţei
Înaltei Curţi.
Rolul perfect al casaţiei pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a
legii de către instanţele ordinare, este jucat prin soluţionarea de către Secţiile
Unite ale Înaltei Curţi a recursurilor în interesul legii privind chestiunile de
drept care au fost soluţionate diferit de oricare dintre instanţele judecătoreşti,
deciziile asupra acestor recursuri fiind obligatorii pentru instanţe (vezi, infra.
…).
Modalităţile, domeniul şi eficienţa recursului
I. Modalităţile recursului.
1. Precizări preliminare. Deşi concepţia sa a fost pentru controlul judiciar,
reactivarea contenciosului administrativ, după modificarea Constituţiei din
1967 (urmată de adoptarea primei legi postbelice a procedurii acestuia, nr.
1/1967), instituirea şi proliferarea unor jurisdicţii speciale, cu deosebire după
388
decembrie 1989, au făcut ca recursul să fie desemnat drept calea de atac şi

împotriva hotărârilor acelor jurisdicţii.
Legea nr. 59/1993, reformulând textul art. 299 (1) a prescris că sunt supuse
recursului "în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu
activitate jurisdicţională".
Extinderea domeniului recursului privitor la acte şi hotărâri jurisdicţionale
extrajudiciare, a justificat clasificarea în recurs în control jurisdicţional
(recursul jurisdicţional, deşi această denumire vizează numai actele
administrative cu caracter jurisdicţional) şi în recurs în control judiciar,
acesta fiind recursul tradiţional civil.
După admiterea României în Consiliul Europei (…) şi după o serie de decizii
ale Curţii Constituţionale care au amendat condiţiile de funcţionare a unor
jurisdicţii administrative prealabile, noi reglementări au reconsiderat dreptul
constituţional intern şi european de acces liber, efectiv, la justiţie şi dreptul
european la un proces echitabil, astfel încât câmpul recursului jurisdicţional
a fost restrâns considerabil.
El a fost înlocuit cu o acţiune completă în justiţie contra hotărârii jurisdicţiei
prealabile, partea nemulţumită de hotărârea dată în această acţiune, având
dreptul la un recurs judiciar complet caracterizat.
Mai puţin caracterizat a rămas recursul contra hotărârii dată în acţiunea în
anularea hotărârii arbitrale, aceasta, datorită nomenclaturii motivelor acestei
acţiuni.
După adoptarea Codului de Procedură Fiscală (intrat în vigoare la 01
ianuarie 2004) şi după desfiinţarea jurisdicţiei Curţii de Conturi, recursul
jurisdicţional are o slabă reprezentare, el mai fiind utilizabil în …
389
Oricum, recursul jurisdicţional rămâne un recurs imperfect, întrucât regulile

recursului civil îi sunt adaptate, iar unele motive din cele enunţate de art. 304
şi dintre soluţii (cum ar fi o casare cu trimitere) nu sunt utilizabile.
2. Recursul împotriva unei hotărâri apelabile şi recursul împotriva unei
hotărâri neapelabile reprezintă două modalităţi concurente susţinute de o
anumită economicitate a procesului civil şi de o specializare, patenţă, a unor
materii procedurale.
Astfel, hotărârile dată în primă instanţă, în principal de către judecătorie, în
cauze mai puţin importante ca interes economic sau mai puţin rezonante în
drept, nu sunt decât recurabile.
Apoi, în unele materii procedurale care au o anumită patenţă socială, cum
sunt aceea a litigiilor de muncă, a contestaţiei la executare şi aceea a
plângerilor în contencios administrativ, s-a apreciat că interesul social de
rezolvare cât mai rapidă a lor primează, încât şi hotărârile date în aceste
materii sunt atacabile numai cu recurs.
Interesul pentru aceste modalităţi este relevat de admiterea oricărei critici
împotriva hotărârii atacate, când aceasta este numai recurabilă, pe când, în
recursul împotriva unei hotărâri apelabile - şi care, desigur, a fost apelată,
codul nostru neadmiţând omiterea apelului prin convenţia părţilor, cum o
face Codul Italian în art. 360 (2) - criticile, sub sancţiunea nulităţii
recursului, trebuie încadrate în motivele enunţate exhaustiv de art. 304.
Distincţia între modalităţile discutate poate atrage calificarea recursului
împotriva unei hotărâri neapelabile, ca o cale de atac parţial devolutivă,
întrucât continuarea probaţiunii nu este permisă decât tot prin înscrisuri.
390
3. O anumită specializare în instituţia casaţeiei a instanţei supreme relevă trei

modalităţi ale recursului: recursul în casare/casaţie (propriu-zis), recursul
în anulare şi recursul în interesul legii.
Recursul în casaţie (cum ni se pare mai potrivit să i se spună, pentru a
ilustra mai pregnant casaţia judiciară), este cel tradiţional, prevăzut a fi
exercitabil printr-o cerere în casare pentru motivele exhaustiv enunţate de
lege.
Recursul în anulare este cel prevăzut de legile antebelice în portofoliul
Ministerului Public (prin Procurorul General al instanţei supreme), şi/sau al
Ministrului Justiţiei, pentru a fi exercitat împotriva hotărârilor irevocabile şi
actelor judecătorilor care le-au pronunţat prin care s-au depăşit limitele
puterii judecătoreşti, s-au comis excese de putere ori infracţiuni în judecarea
proceselor respective.
Acele hotărâri erau "denunţate" Curţii de Casaţie, prin cereri în anularea lor.
Casarea în acest recurs era făcută numai în interesul legii ("fără prejudiciul
părţii interesate" - art. 2 alin. 2 al Legii Curţii din 1925). Legea Înaltei Curţi
din 1939, convenind la raţiune, n-a mai prevăzut casarea numai în interesul
exclusiv al legii, aceasta rămânând rezervată recursului în interesul legii.
Legea de organizare judecătorească din 1947 n-a mai evocat casaţia
tradiţională decât pentru ipoteza "în care una din secţiunile Curţii ar găsi
necesar să se revină asupra unei jurisprudenţe stabilite de unul dintre
completele sale, în cursul ultimilor 5 ani" - art. 30 alin. 1.
Recursul în anulare a fost reintrodus ca o cale extraordinară de atac distinctă
(în timp ce recursul de control judiciar era menţinut, alături de apel, ca o cale
391
ordinară de atac), de către Legea nr. 59/1993, pentru aceleaşi motive

tradiţionale.
Întrucât a fost considerat succesorul recursului extraordinar, de inspiraţie
sovietică, desfiinţat atunci, el a fost sever şi susţinut criticat, mai ales după
exploatarea motivului de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti,
împotriva hotărârilor prin care particulari câştigaseră contra instituţiilor
publice revendicarea imobilelor preluate abuziv de autorităţile statului
autoritar.
Aceste critici s-au transformat într-o adevărată ofensivă a societăţii civile şi a
unor forţe politice, după ce prin modificarea adusă OUG nr. 138/2000 de
către OUG nr. 59/2001 s-a adăugat motivul de "încălcarea esenţială a legii"
şi de "vădită netemeinicie" (singurul motiv al desfiinţatului recurs
extraordinar), alături de un motiv acceptabil constând în survenirea unei
hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului de constatarea a unei
încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care ar putea fi reparată
măcar parţial prin anularea hotărârii atacate.
Lărgirea motivelor cu acela criticat a fost considerată ca o posibilitate de
instrumentalizare politică lăsată Procurorului General al României.
Acestor critici şi ofensivă li s-a dat satisfacţie prin desfiinţarea recursului
în anulare, operată de OUG nr. 58/2003 (reglementare ataşată pachetului de
legi anticorupţie promovat la presiunile Uniunii Europene).
Recursul în interesul legii a fost considerat în legile antebelice ca făcând
obiectul unei cereri în casare speciale, aflate de dispoziţia Procurorului
General al Curţii şi/sau a Ministrului Justiţiei, exercitabilă "pentru rea
interpretare a legii", în formularea Legii pentru înfiinţarea Curţii de
392
Casaţiune şi de Justiţie din 1861 şi "pentru a se asigura interpretarea şi

aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României", în formularea Codului
(art. 329 alin. 1, rezultată din OUG nr. 138/2000).
Uşor de anticipat, această cerere/acest recurs, nu aduceau modificări în
situaţia părţilor.
Decretul nr. 132/1949 pentru organizarea judecătorească prin care a fost
desăvârşită politica de instalare a sistemului de justiţie al statului totalitar, nu
a mai prevăzut "cererea sau recursul în interesul legii", însă a deschis
reglementarea până în 1993 a unei noi căi extraordinare de atac, la dispoziţia
preşedintelui instanţei supreme, a Ministrului de Justiţie sau a Procurorului
General al României, de inspiraţie sovietică, numită succesiv, cerere de
îndreptare, recurs în supraveghere, recurs extraordinar şi recurs în anulare
după 1993 (acesta din urmă, parţial diferit în reglementările post-
decembriste - vezi supra…).
Începând cu Legea de organizare judecătorească din 1952 în competenţa
instanţei supreme (Tribunalul Suprem) s-a prevăzut şi "să constate cazuri de
aplicare neunitară a legii, care fac necesară emiterea unor decizii de
îndrumare" (art. 36 pct. 2 lit. d), decizii pentru a căror emitere Plenul urma
să se întrunească cel puţin odată la 3 luni.
Acest sistem s-a menţinut până la Legea nr. 59/1993, care a reintrodus (în
Cod) recursul în interesul legii.
Deciziile de îndrumare emise în perioada 1952-1993 îndeplineau acelaşi rol
ca şi deciziile pronunţate în recursul în interesul legii, dar o bună parte din
ele au reprezentat atacuri directe la "dreptul şi justiţia statului burghezo-
moşieresc, seria lor fiind deschisă de decizia nr. 7/29 decembrie 1952, care a
393
statuat că nu se pot acorda despăgubiri băneşti pentru repartiţia prejudiciului

moral, acestea fiind mijloace de îmbogăţire fără muncă" (! - subl. ns.).
Domeniul recursului
Precizări preliminare. Caracterizarea cea mai convingătoare a recursului
este dată de: domeniul recursului, eficienţa lui şi de soluţiile care pot fi
adoptate în soluţionarea lui.
Problema domeniului recursului comportă antamarea a două chestiuni:
hotărârile recurabile şi motivele de recurs.
Chestiunea hotărârilor recurabile este rezolvată sub două premise care
privesc, una sentinţele şi deicziile iar, cealaltă încheierile.
Hotărârile date în apel (deciziile) sunt toate recurabile iar cele de primă
instanţă (sentinţele) sunt recurabile numai dacă nu sunt apelabile.
Încheierile sunt în principiu atacabile numai odată cu cererea de fond.
Motivele de recurs au avut o evoluţie legată de statutul recursului în sistemul
căilor de atac, de verificările jurisprudenţiale şi de perfecţionările limbajului
şi de stilul de redactare a actelor normative.
Hotărârile recurabile sunt:
1) Cele date fără drept de apel.
Exprimarea art. 299 (1) este parţial inexactă, întrucât, pe de o parte, privarea
de apel a unei hotărâri o face legea şi aceasta priveşte numai hotărârile de
primă instanţă şi, pe de altă parte, legea deschide calea recursului şi în alţi
termeni decît referinţa la privarea de apel ("poate fi atacată numai cu recurs"
- hotărârea dată în acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale - art. 366 (2);
"este supusă recursului" - hotărârea de perimare - art. 253 (2); "împotriva
394
hotărârii se poate exercita recurs" - hotărârea declinatorie de competenţă -

art. 158 (2); "hotărârile instanţei de fond sunt definitive", "termenul de recurs
este 10 zile…" - art. 79 (1) respectiv art. 80 din Legea nr. 168/1999 privind
soluţionarea conflictelor de muncă).
2) Hotărârile date în apel
Această categorie pare să nu ridice probleme dar în practică pot apare
situaţii în care, pentru a se verifica dacă hotărârea dată de o instanţă
competentă să judece şi apeluri şi recursuri, este sau nu recurabilă, chiar
dacă instanţa respectivă s-a pronunţat în recurs, deşi trebuia să se pronunţe în
apel
Soluţia la această problemă poate fi reclamată de cazurile în care, în aceeaşi
materie, unele hotărâri sunt apelabile iar altele recurabile, cum sunt:
a) Cele date în materia contestaţiei la executare, care sunt, ca regulă,
recurabile, cu excepţia hotărârii prin care, pe cale incidentă, s-a procedat la
împărţirea bunurilor proprietate comună au rezolvat o contestaţie privitoare
la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu ("la titlu"), când se
va putea exercita calea de atac "prevăzută pentru hotărârea ce se execută" -
art. 402 (2) şi (3), a cărui exprimare este discutabilă, întrucât titlu executoriu
nu este numai hotărârea ce se execută (vezi Savelly Zilberştein, Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat de executare silită, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 148-
206).
Această exprimare interesează şi calea de atac împotriva hotărârii dată în
contestaţia la executare care "se pot invoca… apărări de fond împotriva
titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac" -
art 402(2) fraza a II-a - (ridică semne de întrebare şi expresia "o altă cale de
395
atac", textul trebuind să se refere la o acţiune directă contra titlului

executoriu, chiar dacă numită "contestaţie" sau "plângere").
De reţinut că în aceste cazuri joacă şi competenţa după valoare şi competenţa
după calificarea litigiului. Astfel, hotărârile date în litigii de o valoare până la
un miliard lei inclusiv, sunt numai recurabile.
b) Cele date privitor la dizolvarea societăţilor comerciale, care sunt ca regulă
apelabile, cu excepţia celor prin care s-a pronunţat dizolvarea în cazurile
prevăzute de art. 232(1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
Această excepţie are o eficienţă particulară. Ea priveşte numai "hotărârea
tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea" - art. 302(3) - nu şi hotărârea
prin care cererea a fost respinsă, anulată, etc.
(Recursului respectiv îi mai sunt particulare şi calitatea recurentului, locul
depunerii, termenul de exercitare şi motivare)
c) Cele date în materie de perimare sau de competenţă care, ca sentinţe sau
decizii (desigur, când acestea din urmă nu perimă recursul sau nu admit
excepţia de necompetenţă în recurs când sunt irevocabile) - sunt numai
recurabile.
Încheierile prin care sunt respinse cererea/excepţia de perimare ori excepţia
de necompetenţă, sunt atacabile numai odată cu hotărârea de fond.
În toate aceste situaţii, instanţa sesizată cu calea de atac trebuie să distingă
atent în privinţa căii de atac exercitabile, după distincţiile făcute în textele
substanţiale sau procedurale.
Dacă în mod greşit calea de atac a fost soluţionată ca recurs, întrucât calea de
atac este dată de lege (art. din Constituţie), atunci împotriva acesteia va
396
fi primit recursul motivat pe greşita încadrare a căii de atac iar instanţa de

recurs va casa cu trimitere pentru soluţionarea cauzei în apel.
Dacă în mod greşit calea de atac a fost soluţionată ca apel, atunci recursul
care justifică interesul pentru judecarea în reurs, va fi admis, iar hotărârea
atacată, casată cu trimitere pentru judecarea cauzei în recurs.
(Perimarea executării silite intervine de drept iar partea interesată are la
îndemână o cerere de desfiinţare a executării - art. 389(1) Hotărârea de
desfiinţare a executării este întotdeauna numai recurabilă).
3) Încheierile premergătoare (preparatorii sau interlocutorii), odată cu
hotărârea de fond, recursul făcut împotriva acestuia socotindu-se ca fiind
făcut şi împotriva judecăţii.
Sunt recurabile separat numai încheierile prin care s-a întrerupt cursul
judecăţii (cazurile de suspendare) şi cele prevăzute în texte speciale ca fiind
recurabile (încheierea de înfiinţare a sechestrului asigurator, cea de înfiinţare
a sechestrului judiciar, încheierea prin care s-a respins cererea de ridicare a
excepţiei de neconstituţionalitate, ş.a.).
(Între intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000 şi intrarea în vigoare a OUG
nr. 58/2003, a fost atacabilă separat şi încheierea de admitere în principiu
dată în procedura împărţelii judiciare).
4) Hotărârile altor organe jurisdicţionale sunt recurabile în condiţiile legilor
speciale.
Statutul acestor hotărâri nu este foarte clar.
Potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, este act
administrativ-jurisdicţional "actul juridic emis de o autoritate administrativă
cu atribuţii jurisdicţionale în soluţionarea unui conflict, după o procedură
397
bazată pe contradicţionalitate şi cu asigurarea dreptului la apărare" (art. 2 lit.

d)
Aceste acte au sa fie pronunţate de jurisdicţiile administrative speciale care,
insă, "sunt facultative şi gratuite".
Asemenea jurisdicţii nu sunt reglementate astăzi.
Soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale, conform Codului de
procedură fiscală, nu produce un act administrativ cu caracter jurisdicţional,
întrucât în procedura ei nu funcţionează principiul contradictorialităţii şi
dreptul la apărare în sens procesual.
Impropriu, calea de atac a recursului a fost prevăzută şi împotriva
încheierilor judecătorului delegat la Registrul Comerţului "privitoare la
înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registru comerţului" - art.60(1)
din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.
Aceste încheieri nu sunt nici acte jurisdicţionale ale instanţei (tribunalului
unde funcţionează judecătorul delegat), nici acte administrativ-
jurisdicţionale, nici acte administrative cu caracter jurisdicţional, întrucât un
judecător nu poate judeca în calitate de organ sau autoritate administrativ-
jurisdicţională.
Motivele de recurs
1) Istoric. Există o constanţă relativă a motivelor de recurs sau de casare,
cum s-au numit toate până la OUG nr. 138/2000.
Numărul lor a variat, dar variaţiile, până la Legea nr. 118/1948 şi după Legea
nr. 59/1993 au fost în bună măsură determinate de raţionalizări ale redactării.
Au funcţionat până astăzi motive precum:
398
- necompunerea legală a completului de judecată;

- încălcarea principiului nemijlocirii;
- nemotivare sau motivare străină de natura litigiului;
- necompetenţa;
- depăşirea limitelor puterii judecătoreşti (exces de putere);
- lipsa de bază legală şi încălcarea (violarea) legii;
- interpretare greşită a actului juridic dedus judecăţii.
(Legile din 1861 şi din 1910 cuprindeau patru motive care nu se mai
regăsesc astăzi:
- compunerea instanţei cu judecători care nu îndeplineau condiţiile
cerute de lege pentru a funcţiona în completul respectiv (se poate considera
că acest motiv a fost absorbit în cel prezent şi astăzi privind nealcătuirea
instanţei conform legii);
- denegarea ("tăgada") de dreptate, fraudă sau mituire (astăzi se
poate considera, cu referire la art. 3 cod civ., că denegarea de dreptate se
regăseşte în motivul de nelegalitate iar frauda şi mituirea parţial în motivul
de nelegalitate şi parţial în motivul patru de revizuire - art.322 pct.4);
- contrarietatea de hotărâri, critică, ce se poate face astăzi în cadrul
motivului de nelegalitate sau al motivului şapte de revizuire);
- nerespectarea autorităţii de lucru judecat cu ocazia unei
contestaţii la titlu (contestaţia la executare privitoare la înţelesul, întinderea
şi lămurirea dispozitivului ori când hotărârea cuprinde dispoziţii
contradictorii); acest motiv nu mai poate fi rezolvat astăzi decât în recursul,
pentru motivul de nelegalitate, împotriva hotărârii dată în această contestaţie.
399
Este remarcabil că, după aproape 50 de ani de la prima Lege a Curţii de

Casaţie (1861), Legea Instanţei Supreme din 1910 a menţinut motivele de
recurs în redactarea primei legi.
Legea din 1925 a reprodus majoritatea motivelor din reglementările
anterioare dar a creat trei motive noi: omisiunea de pronunţare asupra unui
mijloc de apărare esenţial în cauză (adăugat ca o ipoteză la motivul 5 privind
nemotivarea sau motivarea străină de cauză); încălcarea formelor de
procedură esenţială pentru validitatea hotărârii (adăugat ca o ipoteză la
motivul 6 privind "o rea aplicaţiune a legii") şi comiterea unei erori
"grosiere" de fapt sau a unui exces de putere (altul decât excesul de putere
când instanţele "au trecut în atribuţiunile altei puteri constituite în stat" -
motivul 7).
Legea din 1939, într-o sistematizare parţial diferită reproduce motivele Legii
din 1925. (pentru că Legea nr. 59/1993, care printre altele, a reabilitat şi
recursul, a preluat, cu unele resistematizări, motivele Legii din 1939, le
reproducem pe acestea din urmă (art. 62):
"a) Când instanţa a fost viciată în compunere;
b) Cînd judecata s-a urmat cu călcarea formelor de procedură esenţiale,
pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti;
c) Când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât aceia care au luat parte la
dezbaterea procesului în fond;
d) Când hotărârea nu cuprinde temeiurile pe care este bazată sau când
cuprinde temeiuri străine de firea pricinei (nemotivare);
e) Când hotărârea pronunţată este lipsită de bază legală;
400
f) Când judecata a omis să se pronunţe asupra unui mijloc de apărare

esenţială în proces;
g) Când prin hotărârea dată s-a violat sau s-a aplicat greşit legea;
h) Când instanţele de fond au depăşit competenţa lor;
i) Când aceste instanţe au săvârşit un exces de putere în sensul că au trecut în
domeniul altei puteri constituite în stat;
j) Când hotărârea cuprinde o eroare grosieră de fapt;
k) Când judecătorii de fond au abuzat de puterile ce le sunt atribuite prin
lege;
l) Când instanţele de fond, sub cuvânt de interpretare, au schimbat natura
convenţiunii părţilor, sau i-au denaturat înţelesul clar şi vădit neîndoielnic".)
Modificările Codului din 1947-1948 şi cele aduse prin Decretul nr. 132/1952
(care, reamintim, a desfiinţat apelul), au promovat cinci motive de casare,
dintre care unul compus (necompunerea legală a instanţei şi încălcarea
principiului nemijlocirii) şi unul de netemeinicie, cu trei dezvoltări (ceea ce
pleda pentru creditarea recursului cu un efect devotiv imperfect), păstrându-
se astfel şase dintre motivele de recurs ale Legii din 1939.
S-a renunţat la motivele privind lipsa de bază legală, nemotivarea şi
motivarea străină de litigiu, nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare
esenţial, excesele de putere (ceea ce era previzibil pentru "noua justiţie") şi
interpretarea eronată a convenţiilor părţilor.
Cu excepţia motivelor pentru excese de putere, celelalte renunţări se justifică
prin absorbţia lor , explicită sau implicită, în noile formulări.
Legea nr. 59/1993 a preluat zece dintre motivele Legii din 1939, a
comprimat într-unul singur motivele privind lipsa de bază legală şi de
401
încălcare şi aplicare greşită a legii, a renunţat la motivul privind abuzul de

"puterile ce le sunt atribuite prin lege" judecătorilor de fond şi a introdus ca
motiv nou omisiunea de pronunţare asupra unui capăt de cerere şi de
neobservare a limitelor investirii (motivul 6), care este, tradiţional, motiv de
revizuire.
OUG nr. 138/2000 a abrogat motivul de netemeinicie şi a modificat motivul
6, eliminând ipoteza omisiunii soluţionării unui capăt de cerere, acesta din
urmă, motivat de reglementarea ex nuovo a cererii de completare a hotărârii
(art. 2812).
Tabloul motivelor de recurs
Pentru o participare avizată la analiza motivelor de recurs, vom reproduce
textul art. 304:
"Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii,
numai pentru motive de nelegalitate:
1. când instanţa a fot alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la
dezbaterea de fond a pricinii;
3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;
5. când, prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură
prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2);
6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ce nu s-a cerut;
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
402
8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a

schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii;
10. când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare sau
asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea
pricinii."
Caracterizarea motivelor de recurs
1) Enunţarea motivelor de recursare caracter limitativ, ceea ce rezultă
clar din textul art. 304 fraza a I-a: "modificarea sau casarea unor hotărâri se
poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate."
Încadrarea criticilor aduse hotărârilor atacate într-unul din motivele
prevăzute de art. 304, este o condiţie de regularitate a recursului prevăzută
sub pedeapsa nulităţii.
Nici un alt motiv nu poate fi invocat şi luat în examinare, oricât de
interesantă şi convingătoare ar fi critica pe care o conţine.
Codul face rezervă pentru cazul recurării unei hotărâri care nu este atacabilă
cu apel, când recursul "nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.
304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele" (art. 3041).
Sintagma "sub toate aspectele" nu este tocmai potrivită cu rigoarea
limbajului normativ, mai potrivită fiind acela de "pentru toate criticile
aduse"/"pentru toate motivele invocate".
Art. 3041 a fost introdus prin Legea nr. 59/1993, întrucât, de la Legea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie din 1939, din care Legea nr. 59/1993 a preluat
tiparul motivelor de recurs, ierarhizarea instanţelor, competenţa
403
jurisdicţională generală şi competenţa jurisdicţională a instanţelor

judecătoreşti şi sistemul căilor de atac, suferiseră modificări şi reamenajări,
care nu puteau fi rearticulate printr-o lege modificatoare a Codului, iar unele
dintre acestea erau ireversibile.
Aşa cum am mai arătat (infra…), recursul împotriva acestor hotărâri devine
parţial devolutiv.
2) Motivelor de recurs li se aplică o calificare tezistă de "nelegalitate"
("numai pentru motive de nelegalitate" - art. 304 fraza a I-a).
Această calificare este o convenţie a Codului (rezultată din reformularea
textului citat prin Legea nr. 195/2004 de aprobare a OUG nr. 58/2003
modificatoare a Codului).
Ea este justificată de patenţa recursului în casare deferit, conform tradiţiei şi
esenţei lui, instanţei supreme, care nu poate examina decât în drept.
În aceeaşi orientare de calificare, OUG nr. 138/2000 a eliminat motivul de
netemeinicie preluat de Legea nr. 59/1993 din Legea Înaltei Curţi din 1939,
exprimat astfel: "când hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt,
decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate".
(Formularea acestui motiv în Legea din 1939 era următoarea: "când
hotărârea cuprinde o eroare grosieră de fapt", aceeaşi ca şi în Legea din
1925, care l-a introdus).
Renunţarea la acest motiv de recurs a fost determinată de prezervarea
judecăţii în casaţie numai pentru examinarea în drept a hotărârilor atacate, pe
de o parte, şi de protejarea recursului în casare de abuzul de un motiv al
cărui conţinut este mai dificil de desluşit ("eroare grosieră de fapt"/"greşeală
gravă de fapt"), pe de o parte, astfel că instanţa supremă ar fi încercată să se
404
pronunţe şi asupra unor critici de netemeinicie care nu este de factura unei

asemenea greşeli.
Principial, renunţarea la motivul de netemeinicie trebuie considerată în
sensul perfecţionării casaţiei, prin asigurarea unui mediu critic eminamente
de drept normativ (căci examinarea judecăţii asupra faptelor este totuşi, de
factură juridică).
Este, însă, greu de acceptat pentru o justiţie de calitate să valideze în casaţie
erori grave în aprecierea faptelor în raport de a căror constituţie s-a pronunţat
soluţia criticată.
Judecata în casare are şi menirea să înlăture greşeli de judecată, datorate,
printre altele şi unei adevărate miopii judiciare în stabilirea şi aprecierea
faptelor sau unei desconsiderări arbitrare a faptelor deplin probate, greşeli
recepţionate de către justiţiabili ca nedreptăţi ori inechităţi dezarmante, care
alienează sensul dreptăţii prin justiţie.
Soluţia unei asemenea situaţii care discreditează statul de drept ar putea fi
găsită în două înfăţişări.
Prima, care ar fi ideală, mizând pe supleţea aplicării motivelor şi pe
înţelepciunea, chiar arta, judecătorilor în casaţie. Prin acestea, declaraţiile,
erorile vădite şi grosiere în aprecierea faptelor la judecata de fond, ar putea fi
înlăturate sau corijate în cadrul criticilor privind încălcarea formelor de
procedură (relativ la probaţiune), nemotivarea sau motivarea defectuoasă,
interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, lipsa de temei legal a
hotărârii atacate şi nepronunţarea asupra unei dovezi administrate,
hotărâtoare pentru dezlegarea litigiului.
405
Această miză poate fi neatractivă şi, oricum, ar reprezenta o tentaţie pentru

părţi şi judecători de a denatura ori pervesti judecata în casare.
Totuşi, soluţia nu este de ignorat, mai ales pentru avocaţi, care au datoria ca
într-o manieră rezonabilă şi proteică, să exploateze motivele de recurs şi să
mobilizeze judecata în casaţie să le dea acestora aplicaţia validă şi
nealienată.
A doua înfăţişare a soluţiei căutate, şi pe care o considerăm validă şi viabilă,
ar fi reformularea motivului 9 teza a I-a - "când hotărârea pronunţată este
lipsită de temei legal" - făcându-se trimitere la fundamentarea juridică a
hotărârii evocată de art. 129(5), potrivit căruia "judecătorii au îndatorirea să
stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea
corectă a legii (subl. ns.), în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi
temeinice".
Aşadar, scopul suprem, iniţiatic, al hotărârii judecătoreşti este "aflarea
adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a
legii".
Acest scop poate fi compromis prin refuzul dreptului la probaţiune, al
dreptului la apărare sau prin caracterizarea acestora, printr-o apreciere a
probelor contra regulilor elementare privind determinarea şi cauzalitatea şi a
regulilor elementare privind determinarea şi cauzalitatea şi a regulilor logicii
formale.
Aceste drepturi şi reguli nu sunt enunţate formal, direct, explicit şi edificator
în ce priveşte conţinutul lor .
406
În privinţa aprecierii probelor, singurul text din care s-a putut extrage o
regulă este cel al art. 1203 cod civ., care priveşte mijlocul de probă al
prezumţiilor ("prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la
luminile şi înţelepciunea magistratului" - fraza a I-a).
(???) să mai spunem, că prezumţiile nu sunt considerate veritabile probe, ci
ficţiuni de drept (prezumţiile legale) sau o reproducere a regulii de
determinare cauzală.
Dezinteresul Codului pentru a fixa reguli normative pozitive de apreciere a
probelor, este cu atât mai criticabil cu cât o regulă de apreciere a fost
enunţată într-o materie procedurală, cea arbitrală, în care suveranitatea în
aprecierea probelor este acordată ""judecătorilor" chir de către părţile
litigante, care îi desemnează - "aprecierea probelor se face de către arbitri
potrivit intimei lor convongeri" - art 35811(4).
Este notabil că în Casaţia Franceză, unde deasemenea este exclusă
reaprecierea faptelor, se resimt decizii ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului (abreviată CEDO, în continuare) care au condamnat hotărâri
franceze pentru "o eroare manifestă de apreciere din partea Curţii de
Casaţie" (vezi Weber, op. cit.,p. 1).
3) Clasificarea în motive de modificare a fost introdusă prin OUG nr.
138/2000 şi suferă de precarităţile inadecvării şi artificialităţii.
S-a voit prin această clasificare o personalizare a soluţiilor dar s-a revenit la
soluţia de modificare a hotărârii atacate fără casarea acesteia, ceea ce nu
slujeşte concepţiei casaţiei dar promovează o inexactitate intratabilă, întrucât
ceea ce se modifică în casaţie este casată şi nu însănătoşită.
407
Soluţia de modificare a hotărârii atacate a fost proprie recursului în

reglementarea ce a dăinuit din 1948 până în 1993, recurs care avea, parţial,
un caracter devolutiv (pentru dezavuarea acestei soluţii, vezi Ciobanu, Tratat
…, vol. II, p. 405-406).
Clasificarea discutată este şi, parţial, artificială şi neadecvată, întrucât unele
soluţii, dacă se dă satisfacţie deplină concepţiei casaţiei, nu apar valide în
raport cu motivele de recurs alocate.
Astfel, "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti" - motivul 4 -
în principiu apare mai justificat şi mai raţional să se procedeze la o
modificare a soluţiei excesive, decât să se procedeze la o casare cu reţinere
sau la o casare cu trimitere, căci instanţa care a depăşit limitele puterii
judecătoreşti s-a descalificat.
Apoi, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină…" - teza a I-a
de la motivul 7, modificarea este un exces de putere al instanţei de recurs,
care, prin motivarea ce o va găsi, va reexamina litigiul şi în fapt şi în drept,
dispensând instanţa care a pronunţat hotărârea modificată de a face ca
jurisdicţia cu care este investită constituţional. Este posibil chiar ca
motivarea prin substituire a instanţei de recurs să menţină soluţia criticată iar
recurentului să i se creeze o situaţie la limita agravării ei în propriul recurs.
Deasemeni, "când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare
sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea
pricinii" - motivul 10, soluţia casării cu reţinere este validă, căci modificarea
în raport cu mijlocul de apărare sau cu dovada omisă, implică afectarea
principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare iar respingerea
recursului cu motivarea că soluţia criticată este legală şi în raport cu
408
mijlocul de apărare sau cu dovada omisă, echivalează cu un exces de putere

al instanţei de recurs. De aceea soluţia validă şi raţională este casarea cu
trimitere.
Analiza motivelor de recurs
1. Nealcătuirea legală a instanţei are în vedere compunerea completului de
judecată, astfel cum aceasta este reglementată în Legea de organizare
judecătorească.
Acest motiv pune problema verificării lui:
a) în ipoteza în care completul a fost compus din mai mulţi judecători
decât termenul legal;
b) în ipoteza participării la judecată a unui judecător care nu
îndeplineşte condiţiile pentru a funcţiona la instanţa care a pronunţat
hotărârea atacată;
c) în ipoteza necontinuităţii completului de judecată.
Pentru răspunsul în prima ipoteză, trebuie observat că în Legile Curţii de
Casaţie din 1861 şi 1910 necompunerea legală a instanţei era sancţionată
prin două motive de casare, unul când numărul de judecători a fost mai mic
decât cel legal şi altul când instanţa a fost compusă din judecători care nu
îndeplineau condiţiile de funcţionare în activitatea ei de judecată.
Legea din 1925 a reformulat motivul, fără distincţia legilor anterioare -
"când judecata nu s-a urmat cu numărul de judecători cerut de lege" dar a
păstrat motivul compunerii cu "judecători care n-au îndeplinit condiţiile
cerute de lege".
409
Legea din 1939 a renunţat la acest motiv, reţinându-l pe cel privind

compunerea nelegală: "când instanţa a fost viciată în compunere" (art. 62
pct.1).
Reglementările ulterioare n-au mai făcut nici ele distincţia amintită.
Răspunsul comod ar fi în sensul că legea nu distinge şi ca atare şi în situaţia
unui număr de judecători mai mare funcţionează acest motiv de casare.
Totuşi, un număr mai mare de judecători nu poate afecta calitatea soluţiei,
decât dacă acesta a fost impar şi o divergenţă a fost stinsă în cadrul
completului sau soluţia s-a dat cu majoritate care nu s-ar fi putut întruni fără
complet de divergenţă.
Jurisprudenţa şi doctrina (vezi, Ciobanu, Tratat …, vol. II, p. 385) par să fi
înclinat pentru funcţionarea motivului indiferent dacă numărul a fost mai
mare sau mai mic decât cel legal.
Răspunsul pentru a doua ipoteză îl apreciem ca fiind negativ, întrucât
promovarea, detaşarea sau delegarea unui judecător la o instanţă fără să fi
îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru a funcţiona la instanţa respectivă,
este o deficienţă administrativă care este reparabilă într-un alt mod decât prin
casarea hotărârii respective. Dealtfel, interdicţia detaşării sau delegării la
instanţe superioare (art. 57 din Legea nr. 303/2004 privind statutul
magistraţilor), face puţin probabilă ipoteza..
Apoi, legea cere statutul de judecător nu şi regularitatea numirii la o anumită
instanţă.
Numai pentru judecătorii stagiari s-a reglementat un regim anume al
participării la activitatea de judecată - art. 22(1) din Legea nr. 303/2004.
410
În a treia ipoteză, răspunsul este tot negativ, întrucât regula continuităţii,

funcţionează pentru situaţia repartizării în mod aleatoriu a cauzelor pe
complete de judecată, sistemul informatizat urmând a fi definitivat până în
anul 2007, iar schimbarea sau modificarea completului de judecată poate
avea motive obiective.
Totuşi, dacă cererea de continuitate nu primeşte explicaţii edificatoare,
recursul va putea fi primit pentru încălcarea unei forme de procedură
anulabile.
Incompatibilităţile pot fi criticate şi ele prin acest motiv.
Prezenţa în complet a judecătorilor recuzabili, nu poate fi primită în cadrul
acestui motiv, decât dacă motivul de recuzare n-a putut fi aflat decât prin
soluţionarea litigiului, dacă cererea de recuzare a fost respinsă nejustificat
sau dacă ea a fost admisă iar judecătorul respectiv nu s-a retras din complet.
Neparticiparea procurorului atunci prezenţa lui este reclamată de lege, nu
verifică motivul discutat întrucât ne aflăm în prezenţa unei încălcări a unei
forme de procedură anulabile, procurorul nefăcând parte din "alcătuirea
instanţei".
2. Darea hotărârii de către alţi judecători decât cei care au luat parte la
dezbaterea în fond a pricinii, priveşte principiul nemijlocirii şi nu pe acela
al continuităţii completului de judecată, discutat mai-sus.
Identitatea între judecătorii care au pronunţat hotărârea atacată şi cei care au
luat parte la judecata în fond, trebuie realizată pentru şedinţa în care s-au luat
concluziile părţilor la închiderea dezbaterilor iar instanţa a rămas în
pronunţare.
411
Neidentitatea care atrage casarea nu se verifică atunci când se fixează

"termen în continuare" (art. 157) sau când judecătorii unui litigiu comercial
decid continuarea judecăţii în şedinţă publică sau în camera de consiliu , "în
ziua următoare, sau la termene scurte, succesive, în cunoştinţa părţilor" - art.
7206(2).
Motivul se va verifica, însă, când o încheiere interlocutorie a fost dată de alţi
judecători decât cei care au luat concluziile părţilor. Sigur că, în acest caz,
există şi soluţia reluării dezbaterilor.
3. Darea hotărârii cu încălcarea competenţei altei instanţe, este un motiv
care are în vedere în special cazurile de necompetenţă de ordine publică (art.
159).
Cazul necompetenţei de ordine relativă, verifică motivul numai când
necompetenţa a fost invocată în termenul procedural iar instanţa a respins
excepţia corespunzătoare în mod nejustificat legal.
Invocarea din oficiu de către instanţă a necompetenţei de ordine relativă şi
admiterea excepţiei corespunzătoare, va verifica, în recursul reclamantului,
motivul d încălcare a unei forme de procedură anulabile.
4. Depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, este un motiv tradiţional a
cărui formulare a evoluat, nu fără semnificaţii practice.
Legile din 1861 şi din 1910 prevedeau cererea în casaţie împotriva
hotărârilor "care ar cuprinde un exces de putere" - art. 36 alin. 2 pct. 2
respectiv art. 31 alin. 2 pct. 2.
Legea din 1925, urmând Constituţiei din 1923, care pretindea a fi făcut un
mai reuşit angajament al puterilor în stat a instituit două motive de casare
pentru "excesul de putere".
412
Primul, asociat cu cel pentru necompetenţă, care identifica excesul de putere

cu pătrunderea în domeniul unei alte puteri: "când aceste instanţe… au
săvârşit un exces de putere în sensul că au trecut în atribuţiile altei puteri în
Stat" (srt. 30 pct. 7).
Al doilea, asociat cu motivul pentru eroare grosieră de fapt, exprimat astfel:
"când va comite… un exces de putere" (art. 30 pct. 9).
Legea din 1939 a perfecţionat această enunţare duală prin următoarele
motive diferite:
- "când aceste instanţe (instanţele de fond - n. ns.) au săvârşit un
exces de putere în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în
Stat" - art. 62, lit. i.
- "când judecătorii au abuzat de puterile ce le sunt atribuite prin
lege"
Reabilitarea recursului prin Legea nr. 59/1993 a reactivat acest motiv
tradiţional, cu următoarea formulare, păstrată şi după modificarea art. 34 prin
OUG nr. 138/2000: "când instanţa de depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti".
Cu aceeaşi formulare, acest motiv a fost atribuit şi recursului în anulare
(desfiinţat prin OUG nr. 58/2003).
Renunţarea la motivul pentru abuz de puterile atribuite lor prin lege, din
partea judecătorilor, făcută de Legea nr. 59/1993 şi reactivarea lui prin sau
după OUG nr. 58/2003, care a reabilitat casaţia, are grave consecinţe pentru
calitatea judecăţii proceselor civile şi a jurisprudenţei, consecinţe pe care
doctrinarii, agenţii legiferării şi specialiştii care nu sunt angajaţi într-un fel
sau altul în activitatea judiciară, pot să nu le sesizeze în mod critic.
413
Menţiunea în Legile Curţii de Casaţie ce au urmat Constituţiilor din 1923 şi

din 1938 a enunţării duale pentru cele două motive de exces sau abuz în
exerciţiul de către judecători a autorităţii judecătoreşti nu a fost expresia unei
precarităţi de raţionalitate a limbajului normativ.
Trebuie că iniţiaţii casaţiei făceau o distincţie necesară şi eficientă între cele
două genuri de excese/abuzuri, distincţie care mobilizează pe judecători la
rigoare şi echilibru şi care, atent observată, contribuie la calitatea actului
jurisdicţional civil.
În privinţa depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti, este lesne de înţeles că
aceasta, deşi enunţul actual nu o mai spune, înseamnă trecerea/intrarea în
atribuţiile/domeniul unei alte puteri (constituite) în stat.
În privinţa abuzării/excesului de puterile/atribuţiunile conferite de lege,
trebuie să înţelegem că acesta nu are desigur ca efect trecerea/intrarea în
domeniul unei alte puteri a statului şi nu poate fi surprins prin alte "motive
de nelegalitate", cum ar fi: încălcarea competenţei altei instanţe; încălcarea
formelor de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii, denaturarea
convenţiei părţilor dedusă judecăţii; lipsa de temei legal, ori darea hotărârii
cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Un asemenea exces sau abuz se produc atunci când, nu neapărat prin
ignorarea sau încălcarea unui text de lege explicit şi imperativ, judecătorul
adoptă dispoziţii, hotărăşte, prin exerciţiul alienat al prerogativelor puterii
sale, denaturându-i astfel acestuia raţiunea constituţională şi legală.
În stabilirea exerciţiului regulat şi conform al prerogativelor puterii
judecătorului, nu este suficient numai să observăm că judecătorii înfăptuiesc
justiţia în numele legii în scopul apărării ordinii de drept şi garantării
414
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor, aşa cum

prescrie art. 1(1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, sau că
judecătorii sunt obligaţi să respecte principii şi valori, precum: supremaţia
legii, drepturile şi libertăţile persoanelor, normele deontologice, soluţionarea
proceselor unor lacune sau neclarităţi ale legii - art. 5(1) şi (2) din aceeaşi
lege.
Deasemenea, nu este suficient să verificăm consideraţia actelor judecătorilor
pentru dreptul de acces neîngrădit la justiţie, pentru dreptul la un proces
echitabil, rezolvabil într-un termen rezonabil - art. 6 şi art. 10 din Legea nr.
304 privind organizarea judiciară.
Exerciţiul regulat şi conform al prerogativelor puterii judecătorului, reclamă
o înţelegere exactă şi completă a funcţiei publice jurisdicţionale cu care este
investit judecătorul în amenajamentul constituţional al manifestărilor puterii
publice/politice.
Această funcţie a fost asumată de stat, ca funcţionar oficial general al
societăţii pentru a da soluţii, garantate în aplicarea lor de către stat, oricărei
probleme conflictuale a cărei soluţionare civilizaţia politică o deferă
serviciului jurisdicţional al statului, prestat, în principal, ca o garanţie de
democraţie, prin instanţele judecătoreşti şi judecători profesionişti.
Justiţia, ca agent instituţional al funcţiei publice jurisdicţionale, trebuie
înfăptuită de către judecători cu observarea strictă a conţinutului exact şi
complet al prerogativelor conferite de lege în calitatea de agent
instrumentator al aceleaşi funcţii, în locul unde, şi în condiţiile în care,
instrumentează.
415
Astfel săvârşesc un abuz, un exces, în exerciţiul prerogativelor puterii lor,

judecătorii care:
- refuză sau caracterizează dreptul la probaţiune, cu observaţia că
în recurs nu poate fi criticată decât nepronunţarea asupra unui mijloc de
apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru
dezlegarea pricinii (motivul 10).
- refuză sau îngrădesc posibilitatea pentru părţile litigante de a-şi
expune cererile, explicaţiile şi lămuririle, relativ la poziţia pe care o adoptă,
fără a face însă activă nici posibilitatea lăsată lor de a cere părţilor explicaţii
asupra situaţiei de fapt şi a motivării în drept invocate de ele - art. 129(4)
teza a I-a;
- calificări vădit greşite sau care nu interesează ori care compromit
pretenţiile şi apărările părţilor;
- îndrumări vădit superficiale sau greşite ori derutante (confuze)
date părţilor neasistate sau reprezentate de avocat ori de mandatari - rude
apropiate titraţi în drept, " cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în
proces" (art. 129(
- refuzul nejustificat de a lua act de împăcarea sau de învoiala
(tranzacţia) părţilor;
- judecarea într-o cale de atac neprevăzută pentru acea hotărâre, cu
consecinţa pronunţării unei hotărâri calificată irevocabilă sau a deschiderii
dreptului la o nouă cale de atac (judecare în recurs în loc de judecare în apel
respectiv judecare în apel în loc de judecare în recurs);
- rezolvarea nedeclarată a unei excepţii de neconstituţionalitate;
416
- dispunerea unor măsuri asigurătorii neprevăzute de lege sau

schimbarea naturii acestora;
- judecarea într-o procedură contencioasă a unei cereri care este
deferită unei proceduri necontencioase;
- investirea cu o cerere care nu era de factură jurisdicţională sau cu
care nu fusese sesizată;
- fixarea de cauţiuni sau de alte condiţii pentru admiterea unei
cereri, care sunt vădit disproporţionate sau exorbitante în raport cu raţiunea
prevederilor lor ori într-un mod care să le facă inaccesibile părţilor;
- dispunerea unor măsuri printr-o apreciere a modalităţii,
dimensiunilor, formalităţilor lor, care sunt inhibitorii sau imposibile pentru
părţile litigante.
Exemplele pot continua. Am ales numai ipoteze verificate în practică, ale
căror consecinţe nu pot fi înlăturate sau anihilate prin motivele de recurs
afine (pe care le-am identificat mai-sus).
Absenţa motivului de exces sau abuz de putere din partea judecătorului, când
s-a renunţat şi la recursul în anulare, este agravată şi de alte realităţi, precum:
- neintervenţia casaţiei Înaltei Curţi în materii solicitate frecvent în
practică şi cu greutate socială (cum sunt acelea ale litigiilor de muncă,
împărţelii judiciare, proprietăţii intelectuale, contenciosului administrativ,
când pârâtul nu este o instituţie centrală);
- frecvenţa nesatisfăcătoare a recursurilor în interesul legii;
- neperceperea corectă a conţinutului şi determinărilor
fundamentării juridice a soluţiei.
417
Controlul regularităţii hotărârii cu ocazia prezentării ei pentru investirea cu

formulă executorie nu poate constitui un mijloc pentru anihilarea unor
hotărâri aberante şi absurde, cum le califică un înalt magistrat francez pe cele
care reclamă un recurs în anulare (J. F. Weber, în op. cit., p. 4).
Apoi este puţin probabil ca instanţa de executare să nu încuviinţeze
executarea unei hotărâri sau să admită contestaţia la executarea întrucât
obiectul obligaţiei statuară prin hotărâre nu constă "în luarea unei măsuri
admise de lege" - art. 3713(1) .
În fine, este demn de observat că recursul francez poate fi exercitat pentru
excesul de putere discutat.
În redactarea actuală, motivul pentru depăşirea puterilor în stat, deşi
reactivată la modificarea Constituţiei prin referendumul din 2003, nu mai
este actuală în ştiinţa dreptului constituţional, locul ei fiind luat de sintagme
precum "funcţii ale puterii în stat", "ramuri ale puterii statului" (Deleanu,
Muraru, Drăganu …).
Apoi, nearătând consecinţele depăşirii atribuţiilor puterii judecătoreşti,
anume trecerea/intrarea în domeniul unei alte puteri a statului, cum o făceau
vechile reglementări ale casaţiei, această formulare ar lăsa să se înţeleagă că
ea priveşte şi excesele de jurisdicţie în raport cu alte jurisdicţii prealabile sau
concurente.
Or, asemenea excese nu pot fi criticate decât pe calea motivului pentru un
exces de putere al judecătorilor, de vreme ce motivul de necompetenţă
priveşte numai "încălcarea competenţei altei instanţe" (art. 304, pct. 3) iar o
jurisdicţie prealabilă sau concurentă nu personifică o altă putere în stat, chiar
dacă este ataşată de ori localizată la o autoritate pendinte de o altă putere.
418
În cazul jurisdicţiei arbitrale, nici nu se poate evoca o altă putere în stat.

Aşa fiind, asemenea "excese de putere judecătorească" vor putea fi încadrate
în critica permisă de motivul discutat, numai printr-o interpretare nefiresc de
extensivă a textului corespunzător, raportat la caracterul motivelor de recurs.
De bună seamă că o hotărâre care oficiază o căsătorie sau alta care corijează
ori elaborează un text de lege, înseamnă o depăşire a atribuţiilor puterii
judecătoreşti şi o intrare în domeniul altei puteri în stat - în exemplul nostru,
executive respectiv legislative - dar asemenea cazuri au o frecvenţă
nesemnificativă, în raport cu cele în care se constată excese sau abuzuri ale
judecătorilor în exerciţiul prerogativelor funcţiei lor.
5. Încălcarea formelor de procedură prevăzute sub pedeapsa nulităţii de
art. 105 alin. (2), este un motiv cu o formulare cu totul nesatisfăcătoare.
În formulările vechi ale acestui motiv, nu se făcea trimitere la un text care
reglementa nulitatea formelor de procedură ci la "formele de procedură
esenţiale (esenţială) pentru validitatea hotărârilor judecătoreşti" (art. 30 pct.
6 teza a II-a al Legii din 1925; art. 62 lit. b al Legii din 1939).
Această trimitere era mai raţională, întrucât evoca în mod explicit şi reguli
de judecată, altele decât cele pentru întocmirea actelor de procedură, cum o
face textul actual.
Apoi, trimiterea la textul art. 105 alin. 2, nu este suficient de lămuritoare.
Potrivit acestui text din subdiviziunea care reglementează "nulitatea actelor
de procedură, acte îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un
funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a
pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor".
419
Ultima frază a textului prescrie că "în cazul nulităţilor prevăzute anume de

lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
Apare că nulitatea pe care o dă ca consecinţă inevitabilă art. 304 pct. 5, care
enunţă motivul discutat, este condiţionată.
Apoi, cum "judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor
săvârşite cu privire la actele de procedură" - art. 106 (2) - iar "neregularitatea
actelor de procedură (care nu atrage o nulitate de ordine publică - n. ns.) se
acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după
această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond" - art. 108 (3).
Revine a spune că numai nulităţile de ordine publică ce nu au putut fi
acoperite sau ridicate de către parte în termenul procedural şi, dintre acestea,
numai cele care sunt exprese sau care, fiind neexprese, sunt urmarea
neobservării formelor legale sau îndeplinirii acestora de către un funcţionar
necompetent şi au pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât
prin anularea acelor acte de procedură, pot face obiectul criticilor afectate
motivului cinci de recurs.
Pentru că neregularităţile ce provoacă nulitatea unui act de procedură, nu
privesc numai reguli (forme) exprese de întocmire a acestora, ci îndeobşte,
reguli (forme) de procedură ce trebuie urmate de judecător pentru validitatea
actelor sale (jurisdicţionale sau nu), trebuie să reţinem motivul în analiză
priveşte, mai ales, nerespectarea unor principii şi reguli ale procesului şi
procedurii civile, cum ar fi contradictorialitatea dezbaterilor (asigurată în
principal prin citarea regulată), admisibilitatea în principiu a unei cereri,
respectarea unor termene procedurale şi altele asemenea.
420
6. Nerespectarea (depăşirea) limitelor investirii (contra dispoziţiilor art.

129 alin. 6 : "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului
cererii deduse judecăţii"), este un motiv care priveşte nu numai "obiectul
cererii deduse judecăţii" ci şi "obiectul litigiului" format din cererea
introductivă, în principal, dar şi din cererile deduse judecăţii pe cale
incidentală, cum ar fi cererea reconvenţională, cererile adiţionale şi
accesorii, cererile de intervenţie, şi altele.
Dacă aplicăm interpretarea restrictivă cuvenită motivelor de recurs, ar trebui
să înţelegem că motivul discutat priveşte numai obiectul investirii ca element
al acţiunii civile au al lucrului judecat, ceea ce înseamnă că excludem
depăşirea limitelor investirii relativ la persoane sau la o cauză.
Desigur că interpretarea respectivă a expresiei "a acordat mai mult decât s-a
cerut" nu aduce referinţa la dimensiunea cantitativă a obiectului cererii, la
cuantumul acestuia, întrucât hotărârea criticată poate să depăşească limitele
investirii şi relativ la dimensiunea calitativă, consistând în capete de cerere,
puncte de judecată, incidente, excepţii, şi altele.
Spre exemplu, cum astăzi prescripţia extinctivă nu mai trebuie privită ca o
chestiune de ordine publică (aşa cum ar rezulta din textul încă în vigoare al
art. 18 din Decretul nr. 167/1958 şi cum o face Proiectul de Cod civil aflat în
dezbaterea Parlamentului), invocarea ei din oficiu de către instanţă apare ca
o depăşire a limitelor investirii.
În absenţa motivului pentru exces de putere, formularea art. 304 pct. 6
("dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ce nu s-a cerut"),
trebuie înţeleasă că priveşte şi celelalte elemente ale acţiunii civile şi ale
lucrului judecat, decât obiectul, anume părţile şi cauza.
421
Într-adevăr, uneori depăşirea limitelor investirii este mai caracterizantă şi

mai intolerabilă când ea priveşte părţile sau cauza.
Nesoluţionarea litigiului privitor la o parte litigantă sau soluţionarea acestuia
cu privire la o persoană cu care părţile litigante nu au nici un interes să
angajeze litigiul, poate fi mai neconvenabilă decât plusul privitor la o cerere
neformulată.
Asemeni, substituirea cauzei sau adăugarea unei cauze străine de opţiunea
părţilor litigante, poate fi acuzată ca o compromitere iremediabilă a
drepturilor şi intereselor în litigiu.
De reţinut că acest motiv, se găseşte şi ca motiv de revizuire (motivul doi),
acesta din urmă având adăugată şi ipoteza nepronunţării asupra unui lucru
cerut.
Absenţa acestei ipoteze din motivul de recurs discutat, care figura în
formularea Legii nr. 59/1993, fiind eliminată de OUG nr. 138/2000, este
explicată de creaţia acestei di urmă reglementări a cererii de completare a
hotărârii, într-un text nou - art. 2812.
Acest text este mai explicit decât cel al motivului de recurs analizat, întrucât
el identifică omisiunea de pronunţare "asupra unui capăt de cerere principal
sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale".
Această cerere este prevăzută a fi exercitată în termenul apel sau de recurs,
după caz iar privitor la hotărârea de recurs, numai când ea a fost dată în fond
după casarea cu reţinere.
Dacă, însă, cererea de completare a fost respinsă în mod nejustificat atât în
apel cât şi în recurs, hotărârea care s-a pronunţat asupra ei, va fi recurabilă
422
pentru încălcarea formelor de procedură (desigur, pentru că lipseşte motivul

pentru exces de putere), respectiv va fi revizuibilă pentru motivul doi.
7. Nemotivarea, motivarea contradictorie sau motivarea străină de
natura pricinii, reprezintă un motiv tradiţional de recurs.
Ipoteza nemotivării ar fi acoperită şi de motivul cinci privind încălcarea
formelor de procedură, căci una dintre condiţiile de formă esenţiale pentru
validarea hotărârii reclamă că aceasta să cuprindă "motivele de fapt şi de
drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au
înlăturat cererile părţilor" - art. 262(2) pct. 5.
Acest motiv poate acoperi şi criticile de netemeinicie constând în absenţa
considerentelor asupra constituţiei elementelor de fapt care au primit
calificări şi eficienţă juridică prin hotărârea recurată.
Se înţelege că ipoteza nemotivării se verifică şi atunci când faptele sunt
reţinute, afirmate sau confirmate fără o analiză efectivă a probaţiunii şi
atunci când instanţa nu evocă sau nu nominalizează normele de drept pe care
se fondează soluţia hotărârii atacate.
Motivarea neconvingătoare sau superficială are să fie criticată în ipoteza
lipsei de temei legal a motivului nouă, dar o motivare caricaturală, expediată
de o manieră care o lasă fără vreun conţinut trebuie sancţionată ca o
nemotivare.
Ipoteza motivării contradictorii priveşte soluţia în care considerentele
hotărârii recurate pledează atât pentru soluţia adoptată cât şi pentru soluţia
contrară acesteia.
Ipoteza nu se verifică în cazul unei motivări confuze, când ar putea fi
eficient motivul pentru lipsă de temei legal.
423
Alte defecte de motivare cum ar fi considerentele alternative, oferirea unor

căi de urmat pentru valorificarea pretenţiei în judecată într-un mod
neautorizat, şi altele, nu pot provoca o casare în ipoteza examinată, acestea
rămânând în pasivul profesional al judecătorului.
Ipoteza motivării străine de natura pricinii, se verifică atunci când
considerentele au în vedere nu un alt litigiu concret, întrucât aceasta
echivalează cu o nemotivare, ci elemente de fapt şi de drept care nu sunt
prezente în litigiul soluţionat prin hotărârea criticată.
Această ipoteză nu trebuie confundată cu aceea a unei greşite încadrări
juridice a faptelor în judecată, care ar corespunde, după caz, motivului de
depăşire a limitelor investirii sau de greşită aplicare a legii.
8. Interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii cu consecinţa
schimbării naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al
acestuia, este şi el un motiv tradiţional de casare.
Legile vechi ale casaţiei făceau, însă, trimitere expresă la convenţia părţilor.
Formularea actuală priveşte "actul juridic" care, de bună seamă, cuprinde şi
convenţia părţilor dar şi alte acte juridice, cum ar fi un act administrativ, o
convenţie încheiată de una dintre părţi cu un străin de proces, un act
unilateral sau plurilateral.
Dacă actul juridic denaturat prin interpretare, nu a fost obiectul sau cauza
acţiunii nu va putea fi aplicat motivul analizat ci, eventual, motivul de extra
petita.
În ce priveşte calitatea actului juridic denaturat prin interpretare, avem de
observat că el trebuie să fie atât de clar în forma şi conţinutul său, încât, pe
de o parte, să nu fie susceptibil de interpretare şi pe de altă parte, orice
424
interpretare neatentă, cât de puţin superficială, să fie compromisă tocmai de

înţelesul lui lămurit şi vădit neîndoielnic.
Denaturarea prin interpretare priveşte atât natura actului juridic (spre
exemplu un contract de locaţiune a fost calificat ca un contract de depozit
sau un contract de mandat civil a fost tratat ca un contract de mandat
comercial) cât şi clauzele acelui act.
Dacă, însă, denumirea actului este în dezacord cu conţinutul său, ori unele
ambiguităţi, inconsecvenţe şi alte precarităţi de formulare, reclamă utilizarea
regulilor de interpretare enunţate de art. 977-985 Cod civ. şi aplicarea
metodelor de interpretare consacrate, iar rezultatul interpretării este acuzat
de nefidelitate, atunci poate fi utilizat motivul de aplicare greşită a legii (a
regulilor legale de interpretare).
Trebuie reţinut că motivul în examinare, funcţionează şi ca o garanţie
împotriva imixtiunii neautorizate a instanţei în domeniul consensualismului
ilustrat de convenţia în judecată (art. 969 alin. 1 Cod civ.).
9. Lipsa de temei legal a hotărârii pronunţate sau darea ei cu încălcarea
sau aplicarea greşită a legii, este, deasemenea un motiv tradiţional al
casaţiei, care se distinge prin rolul său de vector al casaţiei eficienţa lui fiind
raţiunea instituirii acesteia.
Acest motiv funcţionează cu două teze: prima constând în lipsa de temei
legal, cea de-a doua, constând în încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prima teza, a figurat în legile vechi ale casaţiei fie combinată cu teza
întemeierii hotărârii atacate "pe articole cu totul străine de firea pricinii"
(Legea din 1910 - art. 32 pct. 3, cu menţiunea că reproşul era făcut
dispozitivului hotărârii; Legea din 1925 - art. 30 pct. 5) fie ca motiv separat,
425
în legea din 1939 (art. 62 lit. e: "când hotărârea pronunţată este lipsită de
bază legală") dar concurent cu motivul pentru necuprinderea de către
hotărâre a temeiurilor pe care este bazată sau cuprinderea unor temeiuri
străine de firea pricinii (art. 62 lit. d).
Este notabil că motivul patru de recurs al Legii din 1939 avea formularea
celui al Legilor din 1915 şi 1939, dar într-o paranteză el era rezumat ca o
critică pentru nemotivare: "când hotărârea nu cuprinde temeiurile pe care
este bazată sau când cuprinde temeiuri străine de firea pricinei
(nemotivare)".
Pe aceeaşi linie, este notabil că acestui motiv îi urma cel pentru lipsa de bază
legală a hotărârii ("când hotărârea pronunţată este lipsită de bază legală" -
art. 62 lit. e).
Legea nr. 59/1993, care, nemărturisit a preluat aproape integral tabloul
motivelor de casare ale Legii din 1939, a reformulat critica interesând
motivarea, a renunţat la motivul pentru abuz de putere din partea
judecătorilor de fond şi a combinat, într-un singur motiv (nouă), criticile
privind lipsa de "bază legală" (lipsa de "temei legal") şi încălcarea ("s-a
violat", în legea din 1939) au aplicarea greşită a legii.
Următoarele două modificări importante ale Codului (OUG nr. 138/2000,
care a eliminat motivul pentru eroare gravă de fapt şi ipoteza omiterii
rezolvării pronunţării asupra unui capăt de cerere, de la motivul de
nerespectare a limitelor investirii, şi OUG nr. 58/2003) nu au privit criticile
interesând motivarea şi lipsa de temei legal.
Motivul corespunzător din vechile legi ale casaţiei şi teza din enunţul actual,
privind lipsa de bază sau de temei legal, reprezintă una dintre chestiunile
426
tratate cel mai neconvingător în doctrină şi rezolvate cel mai discutabil în

jurisprudenţă.
Până la Legea din 1939, doctrina a apreciat că lipsa de bază legală înseamnă
că hotărârea nu este motivată în drept ori are o motivare în drept din care nu
se poate desprinde care a fost raţionamentul juridic al judecătorului sau că
lipseşte din legislaţia în vigoare o normă juridică ce ar constitui premisa
majoră pentru soluţia hotărârii criticate (vezi, pentru citări, Viorel Mihai
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Naţional,
Bucureşti, 1997, p. 392-393; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, ed. IV-
a, vol. II, Servosat, Arad, 2004, p. 234-235).
Doctrina curentă nu se îndepărtează de cea veche, considerând că ipoteza în
examinare se verifică atunci când "motivele hotărârii nu permit să se
constate dacă elementele de fapt necesare pentru justificarea aplicării legii se
găsesc în cauză" (Ciobanu, p. 392) sau că ea "înseamnă absenţa unei norme
juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de
soluţia dată" ori că ea "poate însemna şi un echivoc pe care instanţa de fond
îl provoacă, întrucât concluzia în drept nu se poate justifica pe o singură
ipoteză, de fapt, putându-se admite şi o altă ipoteză care nu ar fi dus la
aceeaşi concluzie în drept" (Deleanu, p. 235).
În actuala configurare a motivelor de recurs şi în prezenţa motivului pentru
lacune şi carenţe de motivare, însă, nu se mai poate identifica lipsa de temei
legal cu motivări în drept care nu susţin sau care compromit soluţia hotărârii
recurate.
427
Ne apare însă validă opinia, continuată de autorii citaţi, conform căreia lipsa
de bază legală înseamnă absenţa unei norme juridice care să fundamenteze
soluţia criticată.
Considerăm că această reprezentare a tezei lipsei de temei legal, din motivul
de recurs discutat, este numai un element sau o ilustrare particulară, a
domeniului critic ce se cuvine, în aplicarea eficientă şi pozitivă a legii de
procedură relativ, să fie rezervat respectivei teze.
Aşa cum, numai, sugerează opinia privind absenţa premisei majore a
silogismului judiciar, lipsa de temei legal priveşte fundamentarea juridică a
soluţiei hotărârii atacate.
Fundamentarea juridică a hotărârii judecătoreşti civile, este o noţiune
îndeobşte neglijată în doctrină şi în jurisprudenţă, această situaţie fiind
explicată de următoarele împrejurări:
- Codul nostru, deşi reformat în mai multe rânduri, renumerotat şi
republicat cu calificarea de a fi un "nou cod", în gama modernităţii judiciare
civile de la acel timp, nu dedică nici o subdiviziune şi nici un text expres
fundamentelor procesului civil, elementelor acţiunii civile, principiilor
directoare ale procesului civil, fundamentelor hotărârii şi efectelor acesteia,
aşa cu o fac codurile francez, cu deosebire, belgian şi italian.
În acest sens, este concludent să precizăm că un principiu fundamental,
director, al procesului civil, cum este acela al contradictorialităţii, a fost
nominalizat în Cod abia la modificarea acestuia prin OUG nr. 138/2000 iar o
regulă imemorială în materia căilor de atac, cum este neagravarea situaţiei
în propria cale de atac, a fost enunţată în Cod tot prin aceeaşi ordonanţă;
428
- există o slabă reprezentare la magistraţi asupra facturii axiologice

a fundamentării juridice a hotărârii, valoarea acesteia fiind raportată la
acoperirea constituţiei legale a hotărârii, la puterea de convingere a
considerentelor şi la popularitatea sau la caracterul rutinier al soluţiei;
- configurarea fundamentării juridice începe printr-un schelet
ideatic plasat pe terenul filosofiei şi al epistemologiei dreptului, ceea ce face
ca judecătorii să acuze un academism steril şi să fie incomodaţi de canoane
care par să nu se concilieze cu sau sa nu corespundă concreteţii şi
economicităţii hotărârii ca act jurisdicţional.
Noua formulare dată textului art. 129 de OUG nr. 138/2000, a adus în Cod
primul text care poate fi considerat fundamentării juridice a hotărârii, în alin.
4 fraza I-a al acestui articol, pe care îl cităm:
"Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloace legale, pentru a
preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii (subl. ns.), în scopul
pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale"
Din prelucrarea acestui text, rezultă că "adevărul în cauză" nu este decât
acela "bazat pe stabilirea faptelor" şi rezultat din "aplicarea corectă a legii".
Este o exprimare normativă a relaţiei ombilicale dintre fapte şi drept, care
marchează societatea de civilizaţie juridică de la latinul "da mihi factum
dabo tibi jus".
Sub acest enunţ facil, condiţia de validitate a hotărârii judecătoreşti pare un
clişeu de limbaj judiciar.
Enunţul acesta este, însă, unul elementar, care dă fizionomia şi consistenţa
fundamentării juridice, a hotărârii judecătoreşti civile, prin elaborarea,
429
fondarea şi extracţia ei într-o procedură, un proces, care observă şi

asimilează următoarele date, condiţii şi calificări originare, indispensabile
lor:
- legitimitatea constituţională a instanţei şi a funcţionării şi
instrumentării judecătorului;
- jurisdicţionalitatea litigiului;
- pozitivitatea faptelor judecate şi aptitudinea lor de a avea o
consideraţie de la lege şi de a atrage o calificare juridică;
- corespondenţa soluţiei cu concepţia legii, cu valorile dreptului şi
cu un model legal, explicit sau implicit (în relief normativ sau în mentalul
leguitorului);
Faţă de aceste elemente, fundamentarea juridică satisface legitimitatea
hotărârii iar o hotărâre nu are fundamentare legală şi este ipsită de temei
legal, când:
- este dată de o instanţă care nu mai figurează în sistemul judiciar
constituţional;
- rezolvă un litigiu care nu era jurisdicţionabil, adică nu era admis
să primească o soluţie jurisdicţională, cum ar fi litigiul izvorât din
nerespectarea promisiunii de ataşare la un partid politic, la un curent
ideologic sau din abaterea de la o conduită facultativă;
- judecă fapte care nu au pozitivitate juridică ori judiciară, cum ar
fi statutul unei concepţii ideologice sau aplicarea unor resurse personale ori
exemplele de scoală;
- dă soluţii care nu sunt în concepţia legii sau care nu sunt de
factură juridică+normativă, cum ar fi angajarea unei răspunderi
430
nereglementate, dispunerea unor măsuri, statuarea asupra unor situaţii sau

obligaţii care n-au model juridic ori fondarea hotărârii pe considerente care
exced dreptului pozitiv şi reglementărilor în prezenţă;
Cea de-a doua teză a motivului de recurs analizat - "încălcarea sau aplicarea
greşită a legii" - priveşte atât normele de drept substanţiale cât şi pe cele
procedurale, atât legea în sensul restrâns, cât şi legea în sens larg (legea
parlamentară, ordonanţele guvernului, hotărârile de guvern şi actele
normative ale unor autorităţi de reglementare sectorială), atât normativitatea
primară, cât şi normativitatea secundară ("reglementară", a autorităţilor
executive), atât dreptul pozitiv normativ cât şi cutumele codificate sau la
care legea face trimitere şi, în fine, şi deciziile Curţii Constituţionale.
10. Nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei
dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,
este şi el un motiv tradiţional, care a căpătat o rezonanţă deosebită după
eliminarea motivului pentru eroare gravă de fapt.
În înţelegerea corectă a funcţionării acestui motiv urmează ă luăm în
consideraţie următoarele:
- motivul se aplică numai când hotărârea atacată ignorează
complet un mijloc de apărare sau o dovadă administrată, astfel că dacă unul
dintre acestea este declarat neconcludent sau nerelevant în mod gratuit nu se
aplică acest motiv ci, eventual, motivul interesând motivarea;
- mijlocul de apărare poate fi o probă ce nu mai trebuie efectiv
administrată (cum ar fi o hotărâre judecătorească, o declaraţie oficială), un
motiv de descalificare a probelor adversarului, o excepţie, o apărare
raportată la o calificare sau la o consecinţă legală, etc.;
431
- mijlocul de apărare sau dovada administrată ignorate, trebuie să

aibe aptitudinea, concludenţa, relevanţa de a contribui la o soluţie a litigiului,
care reclama luarea lor în examinare;
- dovada administrată ignorată trebuie să fi fost făcută în condiţii
de admisibilitate şi de regularitate.
EFICIENŢA RECURSULUI
1. Ca regulă, recursul nu este suspensiv de executare, ceea ce, desigur

interesează numai hotărârile susceptibile de executare.
Suspendarea executării hotărârii atacate este facultativă, cu excepţia
hotărârilor date în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţarea de
construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă date în
contencios administrativ şi altele expres prevăzute de lege, a căror executare
este suspendată de exercitarea recursului.
Instanţa de recurs poate, la cerere, cu cauţiune, să dispună motivat
suspendarea executării, după ascultarea părţilor în camera de consiliu.
Citarea pentru judecarea cererii de suspendare se va face în termen scurt,
fixat chiar înainte de primul termen de judecată.
Suspendarea executării va fi dispusă prin încheiere inatacabilă.
În cazuri urgente, suspendarea executării poate fi acordată provizoriu, prin
ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea cererii propriu zise de
suspendare.
Motivat temeinic, instanţa poate reveni asupra suspendării acordate.
432
Eliberarea cauţiunii este condiţionată de o declaraţie expresă din partea

intimatului în sensul că nu va pretinde despăgubiri de la recurent pentru
prejudiciul încercat prin exercitarea recursului.
Când suspendarea executării nu se acordă, cauţiunea se eliberează deîndată
şi necondiţionat.
2. Recursul face să fie antamate toate hotărârile pronunţate în cauză (de
prima instanţă şi de apel), în ciclul procesual pe care-l încheie.
Formularea motivelor de recurs este inexactă atunci când face trimitere la o
singură hotărâre atacată, desigur aceasta fiind hotărârea de primă instanţă
supusă numai recursului sau hotărârea de apel.
Sunt frecvente cazurile în care soluţia criticată a fost dată şi prin hotărârea de
primă instanţă şi prin hotărârea de apel, fie că a fost integral păstrată în apel
soluţia din prima instanţă, fie că a fost nesatisfăcător schimbată.
Apoi, chiar când rejudecă sau evocă fondul, hotărârea de apel nu
incorporează hotărârea de primă instanţă, care îşi păstrează şi îşi marchează
identitatea de entitate juridică.
Mai degrabă s-ar putea spune că hotărârea de primă instanţă păstrată în apel
şi eventual, nerecurată, îşi păstrează individualitatea, în timp ce hotărârea de
apel rămâne un simplu accesoriu de confirmare.
De aceea, recurarea hotărârii de apel, chiar când aceasta a schimbat în tot
hotărârea de primă instanţă, trebuie considerată că investeşte instanţa cu
dreptul de control asupra tuturor hotărârilor pronunţat în acelaşi ciclu
procesual.
Desigur că în cazul în care în apel s-au pronunţat două hotărâri, prima de
anulare a hotărârii atacate, cu reţinerea spre rejudecare, şi a doua de
433
soluţionare a fondului rejudecat, recursul contra celei din urmă se socoteşte

exercitat şi împotriva celei dintâi.
La modul practic, trebuie văzut că nu se va putea reproşa cererii de recurs că
nu menţionează atacarea hotărârii de primă instanţă, cu consecinţa că
examinarea în recurs nu va privi şi hotărârea nemenţionată.
De altfel, atunci când instanţa de recurs are de pronunţat o nouă soluţie a
litigiului, diferită de cea a primei instanţe şi cea a instanţei de apel, ea trebuie
mai întâi să caseze ambele aceste hotărâri.
3. Exercitarea recursului este o condiţie pentru admisibilitatea unor căi
de atac extraordinare sau interesează soluţionarea acestora.
Astfel contestaţia în anulare comună (obişnuită) - cale de atac de retractare
(vezi infra….) - este admisibilă numai dacă motivele ei "nu au putut fi
invocate pe calea apelului sau recursului" - art. 317 (1).
În acelaşi timp, contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată decât
împotriva unei hotărâri de recurs.
Revizuirea - şi ea cale de atac de retractare (vezi infra…) - poate fi
exercitată, în cazul în care litigiul este judecat în primă instanţă printr-o
hotărâre prevăzută numai cu recurs, decât dacă s-a exercitat recursul.
4. O eficienţă particulară o are recursul exercitat la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi ea consistă în aptitudinea de a provoca o schimbare
a jurisprudenţei Înaltei Curţi.
Legea nr. 56/1993 de organizare şi funcţionare a instanţei supreme a
reactivat o prerogativă tradiţională a secţiilor ei, anume aceea de a iniţia o
procedură de revenire (schimbare) a propriei lor jurisprudenţe.
434
Ultima lege de organizare judiciară, nr. 304/2004, care a recuperat în

corpusul ei organizarea şi funcţionarea instanţei supreme a reţinut şi ea
această prerogativă, prescriind în art. 24: "dacă o secţie a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei
jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, care judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui
judecată a fost întreruptă. După ce Secţiile Unite s-au pronunţat asupra
sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata continuă".
Această posibilitate de schimbare a jurisprudenţei, pune două probleme
inevitabile, anume: compatibilitatea ei cu rolul instanţei de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti - art. 16 (2) din legea citată - şi păstrarea confidenţialităţii
asupra opiniilor judecătorilor asupra soluţiei.
Răspunsul satisfăcător la prima problemă este dat, pe de o parte, de
admiterea atât a uzurii cât şi a valorificării progresiste, pozitive, ale textelor
normative şi, pe de altă parte, de consideraţia pentru un rol reformator al
gândirii juridice în general, şi al doctrinei, în special.
Dreptul pozitiv nu poate fi reputat că normează pentru eternitate, deşi există
valori care sunt inseparabile de condiţia umană, cum ar fi dreptul la
patrimoniu, dreptul la integritate corporală, dreptul la personalitate şi la
propria imagine.
Există zone şi maniere ale interesului comunitar care au o anumită dinamică.
Adaptarea textelor la noi realităţi elementare, configurative, pentru
abordarea normativă a conservării intereselor comunitare (care privesc atât
ceea ce nu poate fi cedat atitudinii individuale, private, cât ceea ce trebuie
435
rezervat acesteia pentru a menaja şi conserva atitudinea comunitară), nu

poate fi realizată în orice moment şi fără a submina arhitectura unei anumite
concepţii benefice promovate prin drept.
Apoi, sunt texte a căror reputaţie şi validitate sunt, printre altele, asigurate
prin factura lor matriceală, cum este cazul celor dedicate răspunderii civile
sau exerciţiului dreptului de proprietate.
Fracturi istorice pot aduce supravieţuirea unor texte edictate sub alte realităţi
social-economice, aceasta însemnând şi consideraţia nedeclarată a
judecătorului pentru texte formal neabrogate (cum a fost cazul unor texte din
codul comercial - materia probelor, mandatul - din perioada economiei
centralizate).
În plan jurisprudenţial neacoperirea normativă sau insuficienta acoperire
normativă a unor situaţii interesate de o funcţionare articulată a dreptului în
anumite domenii, a făcut ca jurisprudenţa şi doctrina să dea soluţii cu valoare
de norme.
Este cazul, pe de o parte, al aplicării textelor din materia răspunderii civile
delictuale şi ca fundamentare a răspunderii pentru prejudiciile ocazinate de
lucruri şi a răspunderii pentru daunele morale şi, pe de altă parte a instituirii
consecinţelor îmbogăţirii fără justă cauză, a acţiunii în revendicare (decizia
de îndrumare nr. /195 a Plenului Tribunalului Suprem, în )
a dreptului de superficie.
Revine a spune că în situaţiile şi în cazurile cu care am exemplificat,
uniformitatea jurisprudenţială care capătă statutul unui adevărat "precedent
judiciar" este contraproductivă socialmente.
436
Răspunsul la cea de-a doua problemă ar fi însemnat o rezolvare validă dacă

Secţia ar transmite litigiul integral Secţiilor Unite, ceea ce nu este în
concepţia casaţiei, potrivit căreia acestea nu se pronunţă la speţă ci numai în
recurs în interesul legii (În organizarea judecătorească antedecembristă,
datorită succesiunii de recursuri extraordinare s-a putut ajunge cu judecarea
unui litigiu la planul instanţei supreme).
Aşa fiind, declaraţia completului unei secţii civile, comerciale sau de
contencios administrativ în sensul că se impune o revenire asupra
jurisprudenţei secţiei respective, trebuie privită ca apartenenţă la un act de
procedură excepţional care trece în mod formal peste secretul deliberării.
EXERCIŢIUL DREPTULUI DE RECURS
1. Titularul dreptului de recurs.

a) În regulă generală, titularul dreptului de recurs este parte litigantă de la
judecata în primă instanţă sau de la judecata în apel, care este nemulţumită
de hotărârea atacată.
Nu are relevanţă că recurentul nu este numit în dispozitivul hotărârii atacate.
Decisiv este ca el să fi căpătat calitatea de parte litigantă şi să acuze o
nemulţumire faţă de soluţia hotărârii atacate, chiar dacă situaţia lui nu este
antamată în dispozitiv, chiar dacă se plânge în concret de o încheiere
premergătoare (căci acestea sunt recurabile numai odată cu fondul), chiar
dacă a fost complet inactiv în fazele procesuale anterioare.
437
Verificarea aptitudinii de a exercita recursul este mai edificatoare în raport cu

judecata din apel, întrucât, "cu învoirea părţilor, intervenţia în interes propriu
se poate face şi în instanţa de apel" (art. 50 alin. 3).
Este primit a exercita recursul şi un intervenient principal (art. 49 alin. 2), a
cărui cerere nu a fost admisă în principiu, căci acesta, deşi nu a devenit în
mod formal parte litigantă, acuză o greşeală de judecată asupra unei cereri cu
care a investit instanţa.
Desigur că are aceeaşi aptitudine şi cel căruia acţiunea sau apelul i-a fost
respins pentru un fine de neprimire sau i-a fost anulat ca netimbrat.
În schimb, intervenientul accesoriu nu are aptitudinea de a exercita recursul
decât alăturat celui al părţii pentru care a intervenit, altfel recursul lui "se
socoteşte neavenit" (art. 56).
b) Procurorul poate exercita recursul împotriva oricărei hotărâri, indiferent
că a pornit acţiunea civilă ori că numai a pus concluzii (art. 45 alin. 5), chiar
când acestea nu erau obligatorii.
Ca şi în cazul când procurorul a pornit acţiunea pentru situaţiile în care este
autorizat să o facă potrivit art. 45 alin. 1, partea în favoarea căreia se exercită
recursul poate renunţa la acesta sau poate tranzacţiona.
c) În mod excepţional, în anumite materii, este deschis dreptul la exercitarea
recursului şi "oricărei persoane interesate".
Un asemenea caz este recursul împotriva hotărârii de dizolvare a unei
societăţi comerciale pentru situaţiile enunţate de art. 232 (1) din Legea nr.
31/1990 a societăţilor comerciale.
438
Un alt caz şi mai particular, este recursul jurisdicţional împotriva încheierilor

judecătorului delegat la Registrul Comerţului privitoare la înmatriculare sau
la alte înregistrări în acest registru.
2. Termenul de recurs.
2.1. Termenul general de recurs este de 15 zile.
În anumite materii sunt prevăzute şi termene mai scurte şi mai lungi.
Un termen mai scurt este cel de 10 zile prevăzut pentru litigiile individuale
de muncă ("conflictele de drepturi") şi pentru hotărârile judecătorului sindic.
Un termen şi mai scurt este cel de 5 zile prevăzut pentru ordonanţa
preşedinţială, hotărârea declinatorie de competenţă, hotărârea de perimare,
încheierile de admitere a măsurilor asigurătorii, ş.a.
Un termen mai lung, de 30 de zile, este prevăzut pentru hotărârea dată în
cererea de divorţ.
În mod excepţional, este prevăzut şi un recurs fără termen calendaristic,
anume acela împotriva încheierilor prin care s-a dispus suspendarea cursului
judecăţii, şi care poate fi exercitat "cât timp durează suspendarea"(art. 244
alin. 2).
2.2. Întreruperea termenului de recurs intervine în aceleaşi cazuri şi
condiţii ca la termenul de apel (art. 316).
2.3. Momentul începerii curgerii termenului de recurs, este ca şi în cazul
apelului, acela al comunicării hotărârii.
Se aplică regulile de la apel în privinţa procurorului şi pentru situaţia când
hotărârea a fost comunicată numai odată cu somaţia de executare.
Sunt prevăzute mai multe cazuri în care termenul curge de la pronunţarea
hotărârii, de regulă acestea fiind cele pentru recursurile cu termenul de 5 zile
439
(cu menţiunea că în cazul ordonanţei preşedinţiale, când aceasta s-a dat cu

citarea părţilor, termenul curge de la comunicare).
Un caz cu totul particular, când momentul începerii curgerii termenului de
recurs nu este legat de comunicarea sau pronunţarea hotărârii, este acela al
recursului împotriva hotărârii prin care s-a dispus dizolvarea unei societăţi
comerciale pe motivele enunţate de art. 233 (1) din Legea societăţilor
comerciale, recurs exercitat de "orice persoană interesată", când termenul de
30 de zile curge de la efectuarea publicităţii prin Monitorul Oficial.
Acest caz particular funcţionează şi pentru încheierea de înregistrare în
Registrul Comerţului a înmatriculării sau altor menţiuni, dar numai când
recursul este exercitat de alte persoane interesate decât cele implicate în
operaţiunea de înregistrare.
2.4. Prezumţia de exercitare în termen a recursului şi sancţionarea
recursului peste termen.
Recursul în privinţa căruia, la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că a fost
depus peste termen ori lipseşte de la dosar dovada depunerii peste termen,
este socotit de art. 310 ca făcut în termen.
Suntem în prezenţa unei adevărate prezumţii legale de depunere în termen a
recursului, care nu este dovedit la prima zi de înfăţişare ca fiind depus peste
termen.
Testul mai are şi eficienţa limitării posibilităţii de a invoca excepţia de
tardivitate peste prima zi de înfăţişare, chiar şi pentru instanţă.
Proba tardivităţii este admisă şi în afara actelor şi lucrărilor dosarului (ea
rezultând de regulă din calculul cu datele comunicării hotărârii şi a depunerii
cererii/declaraţiei de recurs la instanţă sau la poştă, cu scrisoare
440
recomandată), ceea ce înseamnă că intimatul va putea produce înscrisuri sau

avansa prezumţii, aceasta, însă, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Amânarea judecăţii pentru a se putea verifica exercitarea în termen a
recursului sau pentru rezolvarea excepţiei de tardivitate, este contra textului
citat, care este imperativ: "dacă nu se dovedeşte la prima zi de înfăţişare că
recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din
dosar…".
Sancţiunea este pronunţată în mod curent de către instanţe ca fiind
tardivitatea, deşi în aplicarea exactă a art. 103 alin. , ea trebuie să fie
decăderea ("neexercitarea oricărei căi de atac… în termenul atrage
decăderea…").
Repunerea în termen trebuie admisă în condiţiile art. 103.
În concepţia modernă despre prescripţie şi decădere pentru nerespectarea
termenelor procedurale, excepţia pentru decădere pentru exercitarea peste
termen a recursului, nu este de ordine publică, astfel că astăzi aceasta nu
numai că nu ar putea fi invocată după prima zi de înfăţişare dar nu ar putea fi
invocată nici de către instanţa din oficiu.
3. Instanţa la care se depune recursul şi lucrările la acesta.
3.1. Ca şi în cazul apelului, recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă.
Dacă se atacă atât hotărârea de primă instanţă cât şi hotărârea de apel,
trebuie înţeles că el se depune la instanţa de apel, întrucât aceasta este ultima
care s-a pronunţat iar hotărârea ei este menită să reexamineze fondul.
Această regulă este prescrisă sub pedeapsa nulităţii.
Sancţiunea a fost introdusă la reforma Codului din 1948.
441
Întrucât, o asemenea nulitate este practic iremediabilă, sancţiunea este prea

severă faţă de raţiunea ce s-ar putea găsi regulii nerespectate, mai ales în
procedura noastră asistarea de către avocat la instanţa de recurs nu este
obligatorie.
În procedura franceză, perfecţionată şi în 2002, recursul civil se depune la
grefa Curţii de Casaţie.
A depune greşit o cerere de recurs nu înseamnă o expediere greşită ci o
adresare greşită.
Această distincţie este foarte preţioasă când cererea de recurs este remisă
prin poştă.
Când ea se depune personal de către recurent, se poate spune că regula nu e
respectată dacă cererea nu este adresată inechivoc instanţei care a pronunţat
hotărârea atacată şi se înregistrează direct la instanţa de recurs.
Producerea unei asemenea greşeli presupune şi că la primirea cererii la
instanţa de recurs nu se observă greşita adresare, ceea ce este greu de admis.
O regulă elementară de solicitudine din partea unei autorităţi publice, cere ca
în caz de greşită depunere a cererii de recurs, aceasta să fie restituită
recurentului cu menţiunea corespunzătoare, astfel încât aceasta să o poată
depună în mod regulat în termenul de recurs.
3.2. Preşedintele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată poate înapoia
cererea părţii care o depune personal, pentru a o reface, astfel încât aceasta
să corespundă cerinţelor de regularitate, şi să prelungească termenul de
recurs cu 5 zile.
442
Textul art. 303 alin. 5 nu arată în ce poate consta "refacerea", dar faţă de
topografia reglementării trebuie să înţelegem că aceasta va privi cerinţele de
formă, cum ar fi menţiunile obligatorii, ordinea facerii acestora.
Oricum trebuie reţinut că şansa refacerii nu poate beneficia decât celui care-
şi prezintă personal cererea (desigur şi în cazul când o face şi prin mandatar).
Dosarul cauzei, care trebuie să cuprindă obligatoriu dovezile de îndeplinire a
procedurii de comunicare a hotărârii, va fi înaintat instanţei de recurs, după
îndeplinirea termenului de recurs pentru toate părţile.
4. Cererea de recurs trebuie să cuprindă, potrivit art. 3021, sub sancţiunea
nulităţii, următoarele menţiuni, pe care, datorită aceste sancţiuni le
reproducem astfel:
a) datele de identificare ale recurentului prin nume/denumire,
domiciliul/reşedinţă/sediu, iar pentru persoanele juridice, prin numărul de
înmatriculare/înscriere în registrul comerţului respectiv în registrul
persoanelor juridice, codul unic de înregistrare/codul fiscal şi contul bancar.
Recurentul care locuieşte în străinătate, va trebui să menţioneze şi domiciliul
pe care şi l-a ales în România.
b) identificarea hotărârii care se atacă, desigur prin calificarea ei formală
(încheiere, sentinţă, ordonanţă, decizie, eventual materia în care s-a
pronunţat - civilă, comercială, contencios administrativ, litigiu de muncă -
numărul şi data ei);
c) motivele recursului şi dezvoltarea lor, eventual menţiunea că motivarea se
va printr-un memoriu separat (ceea ce este subînţeles în cazul hotărârilor
recurabile de la data pronunţării); textul ştie să precizeze, inutil de altfel, că
motivele trebuie să fie de nelegalitate.
443
d) semnătura.
Cererea va trebui să fie însoţită de dovada achitării taxei de timbru în recurs.
4.1. Sancţiunea nulităţii cererii de recurs în cazul absenţei vreuneia dintre
menţiunile amintite, este nejustificat de severă şi disproporţionată.
Ea admite că o cerere de recurs, exemplar redactată, să fie lovită de nulitate
pentru că, nu prevede domiciliul persoanei fizice - recurent sau că indică
incomplet acest domiciliu ori sediul persoanei juridice.
Apoi este posibil ca recurentul care locuieşte în străinătate să nu fi putut ca
în termenul de recurs, foarte scurt de altfel (mai ales când este de 5 zile), să-
şi găsească un domiciliu pe care să-l indice "ales" în România.
Neregularităţi în registrele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pot
face ca numărul hotărârii să nu fie menţionat (ceea ce nu este rar în practică
iar, în privinţa datei pronunţării, să existe neconcordanţă între practica şi
dispozitiv).
Relativ la motivare, nulitatea ar interveni când cererea de recurs ar cuprinde
şi motive de netemeinicie şi când lipseşte menţiunea motivării separate.
În prima ipoteză sancţiunea este neraţională, întrucât instanţa de recurs este
obligată să se pronunţe asupra fiecărui motiv de recurs, altfel riscă anularea
hotărârii ei într-o contestaţie în anulare specială, şi nu selectând motivele
după relevanţa sau reuşita dezvoltării lor.
În cea de-a doua ipoteză, sancţiunea ar fi şi absurdă, de vreme ce absenţa ei
nu presupune o indisponibilitate irevocabilă sau hotărârea nu se va fi
comunicat la data depunerii cererii ori hotărârea este recurabilă de la
pronunţare.
444
Procedura franceză prevede sancţiunea inadmisibilităţii, care este rezonabilă

faţă de împrejurările că recursul se depune la Curtea de Casaţie, că nu un
complet de filtrare (care a funcţionat şi în procedura noastră timp de nouă
luni, între data intrării în vigoare a OUG nr. 58/2003 şi data aprobării
acesteia prin Legea nr. 125/2004), declară inadmisibile vădit sau exercitate
pentru motive neserioase anumite recursuri.
Din păcate, textul art. 3021, introdus prin OUG nr. 58/2003, a căpătat
formularea actuală, prin intercalarea expresiei "sub sancţiunea nulităţii", cu
ocazia adoptării Legii nr. 195/2004 de aprobare a acestei ordonanţe, sub
oportunism care nu onorează un sistem de drept, în general şi un sistem
judiciar, în special.
OUG nr. 58/2003, în mod neraţional, a deferit toate recursurile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, fără măcar să facă rezervă pentru cauzele aflate pe rol.
Instanţa supremă s-a văzut astfel sufocată şi încărcată cu examinarea
prealabilă al admisibilităţii în principiu, ca în procedura franceză, ceea ce în
principiu ar fi avut să consolideze reputaţia recursului în casare.
Legea nr. 195/2004 de aprobare a acestei ordonanţe, accentuează
neraţionalitatea acestei părţi a reformei, întrucât se elimină examinarea
prealabilă, printr-o decizie inatacabilă de respingere sau de anulare ori printr-
o încheiere de admitere în principiu a recursului, după caz, adaugă expresia
amintită, toate acestea pentru a debloca activitatea instanţei supreme.
Această lege trimite recursurile neexaminate în principiu la instanţa care
urmează cererii ce soluţionase în primă instanţă sau în apel, după caz, ceea
ce nu se văzuse că este raţional la adoptarea ordonanţei.
445
Acest concurs dezordonat al reformei culminează cu o adevărată gafă

normativă, săvârşită prin Legea nr. 493/2004 a OUG nr. 65/2004 (care
adusese modificări minore Codului), potrivit căreia Înalta Curte avea să
trimită la curţile de apel recursurile exercitate împotriva hotărârilor date de
acestea în apel, dacă potrivit noii competenţe (rezultate din OUG nr.
65/2004), ele aveau să judece în apel.
S-a ajuns astfel, pentru prima oară în istoria noastră judiciară, chiar în
manieră tranzitorie, ca într-un număr semnificativ de cauze, curţile de apel să
judece recursurile împotriva propriilor hotărâri date în apel situaţie care este
flagrant incompatibilă cu statutul de drept.
4.2. Aplicarea noului art. 3021 a condus la anularea unui număr important de
recursuri pentru deficienţe de formă, nepermiţându-se remedierea acestora
până la începerea dezbaterilor asupra recursului, ceea ce, cu excepţia
absenţei motivării, este o probă de adevărat extremism jurisprudenţial, de
vreme ce este abandonată concepţia modernă de remediabilitatea nulităţilor
(neregularităţilor) actelor de procedură, promovată de dispoziţiile art. 105-
108.
Într-adevăr, cum preşedintele instanţei la care se depune recursul, poate cere
părţii prezente "să refacă" cererea (prelungindu-i, chiar, termenul de recurs
cu 5 zile), cum recurentului, şi chiar intimatului, nu i s-a pricinuit o vătămare
care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv de procedură
(art. 105 alin. 2), cum judecătorul poate să dispună îndreptarea acelor
neregularităţi (art. 106 alin. 2) şi cum nulitatea acuzată nu este de ordine
publică iar intimatul nu a cerut declararea nulităţii (art. 108 alin. 1,2 şi 3),
446
invocarea ei din oficiu şi aplicarea ei pentru a expedia fără nici o examinare,

nu onorează sistemul nostru judiciar ci, dimpotrivă.
5. Motivarea recursului (nulitate - regularitate)
5.1. Forma motivării este scrisă şi se poate împlini fie în cuprinsul cererii
de recurs fie printr-o lucrare separată ("memoriu separat" - art. 302 1 lit. c
teza a II-a), situaţie în care cererea de recurs echivalează numai cu o
declaraţie de recurs.
În mod cu totul excepţional, explicat de natura litigiului, în cazul recursului
exercitat împotriva unei hotărâri pronunţată într-o plângere la constatarea sau
sancţionarea unei contravenţii, motivarea se poate face şi oral în faţa
instanţei de recurs.
5.2 Termenul de motivare este cel de recurs, socotit însă de la comunicarea
hotărârii, chiar dacă recursul s-a declarat mai înainte (art. 303 alin. 2).
Formularea art. 303 alin. 1 ("recursul se va motiva prin însăşi cererea de
recurs"), este inexactă, ea fiind amendată prin textul alin 2("termenul pentru
depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar
dacă recursul s-a făcut mai înainte").
Într-adevăr, în reprezentarea textului alin. 1 al art. 303, recursul trebuie
motivat ori prin cererea de recurs ori separat, dar "înăuntrul termenului de
recurs", nu se face distincţie între situaţiile în care termenul de recurs curge
de la pronunţare sau de la un alt moment nelegat de comunicarea hotărârii
ori de la comunicarea hotărârii.
În această reprezentare, în situaţia în care termenul pentru exercitarea
recursului curge de la pronunţare, motivarea ar trebui să se facă "înăuntrul
termenului de recurs, chiar dacă hotărârea nu se va fi comunicat până la
447
expirarea termenului de recurs", ceea ce ar fi absurd şi ar obliga pe recurent

să anticipeze motivarea.
Fenomenul de motivare din Codul nostru este disproporţionat de mic faţă de
rolul recursului în casare.
Termenul general de 15 zile a fost introdus la reforma Codului din 1948
când, reglementându-se la termenul tradiţional de o lună, "operaţiunea" sau
"celeritatea" în procesul civil a fost promovată artificial, în sensul
progresului faţă de procedura civilă burgheză.
În nici o ţară occidentală termenul de declarare şi de motivare a recursului nu
este mai mic de o lună sau de 30 de zile.
În Franţa, care şi-a revizuit procedura recursului în casare în 2002, declaraţia
de recurs se face în termen de 2 luni de la comunicarea hotărârii, iar
memoriul de motivare a recursului are afectat un termen de motivare de 5
luni sau de 3 luni de la comunicarea hotărârii, după cum reprezentarea prin
avocat este sau nu obligatorie.
Consideraţia franceză pentru recursul în casare este ilustrată şi de acordarea
unui termen de trei luni, în general, intimatului pentru a depune un memoriu
în apărare.
Astfel de termene dau o expresie mai preţioasă, interesând consideraţia
pentru recursul în casare, decât operativitatea sau celeritatea în procesul
civil, în general.
Într-adevăr, decizia asupra recursului în casare şi motivarea acestuia într-un
termen de 15 zile, prevăzut sub sancţiunea tardivităţii respectiv a nulităţii
apar ca acte de voinţă şi de conduită procesuală de o deosebită gravitate.
448
Recursul în casare, în majoritatea cazurilor, nu poate fi acordat şi, în acelaşi

timp, motivat riguros, serios şi responsabil, într-un termen atât de scurt,
astfel încât exerciţiul lui să-i dea prin el însuşi, consideraţia pe care o merită
şi nu să fie o simplă încercare, un test, pentru disponibilităţile instanţei
supreme.
Avem în vedere şi situaţia că partea interesată să exercite recursul, se
orientează spre un avocat nou, mai acomodat cu problematica şi rigorile
recursului în casare, care îndeobşte, are rezidenţa profesională în Bucureşti
sau într-o localitate cu acces mai lejer şi mai puţin costisitor la sediul
instanţei supreme.
Din păcate reglementările noastre, a casaţiei şi a avocaturii nu prevăd nici
reprezentarea obligatorie prin avocat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
nici reprezentarea la această instanţă printr-un avocat calificat/autorizat
pentru ea, aşa cum este reglementat în majoritatea covârşitoare a ţărilor
europene-occidentale.
Aceste inconveniente şi insuficienţe explică procentul inacceptabil de mare
al recursurilor în casare, care nu corespund cerinţelor legale, în care se
pledează în afara motivelor de recurs, ceea ce solicită inutil magistraţii
instanţei supreme, mai ales când ei trebuie să încadreze motivele greşit
indicate, în motivele de recurs enunţate de art. 304.
Termene particulare de motivare sunt prevăzute de Legea societăţilor
comerciale pentru un recurs jurisdicţional, anume făcut împotriva
încheierilor judecătorului delegat de la Registrul Comerţului privitoare la
înmatriculare şi la înregistrări în acest registru, şi pentru recursul exercitat
449
împotriva hotărârii de admitere a cererii de dizolvare a unei societăţi

comerciale în cazurile prevăzute de art. 232 (1) din această lege.
Aceste recursuri trebuie motivate cel mai târziu până la două zile înaintea
termenului de judecată.
5.3. Sancţiunea pentru nemotivarea în termen, este nulitatea recursului.
5.4. Sub condiţia exercitării în termen a recursului, motivele de ordine
publică (vezi, supra…., pentru calificarea lor) pot fi invocate şi după
expirarea termenului de motivare.
Aceste motive pot fi invocate şi din oficiu, instanţa fiind însă obligată să le
pună în discuţia părţilor.
Trebuie observat că unele dintre motivele de recurs enunţate de art. 304 sunt
de ordine publică, anume: necompunerea legală a instanţei, încălcarea
principiului nemijlocirii, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti,
nemotivarea, încălcarea unei dispoziţii legale care interesează ordinea
publică internă.
5.5 Regularitatea motivării recursului.
Dispoziţiile art. 3021 lit. c teza a I-a ("cererea de recurs va cuprinde … c)
motivele de nelegalitate pe care se întemeiează recursul şi dezvoltarea
lor…") şi ale art. 306 alin. 3 ("indicarea greşită a motivelor de recurs nu
atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea
lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304"), conturează condiţiile de
regularitate a motivării recursului.
Astfel, cererea de recurs sau memoriul/lucrarea separată de motivare trebuie
să indice motivele cu enunţarea dată lor de către Cod şi cu localizarea în
economia textului art. 304. Această manieră nu reclamă preluarea/citarea
450
textului corespunzător însă o altă nominalizare trebuie să fie inechivocă -

spre exemplu: "invocăm motivul 7 teza I-a de nemotivare/sau motivul 9 teza
a II-a de aplicare greşită a legii".
După prezentarea tabloului motivelor de recurs invocate, trebuie să urmeze
dezvoltarea separată.
În privinţa acesteia, tehnica oricărei pledoarii şi tabloul soluţiilor în recurs,
cer să fie urmate următoarele reguli:
- menţionarea soluţiei criticate şi rezumarea considerentelor ataşate acesteia;
- arătarea textelor de lege care impuneau o altă soluţie a normelor de
procedură a căror încălcare este indicată/evocată de enunţul legal al
motivului şi prezentarea argumentelor care anihilează sau descalifică
considerentele hotărârii atacate şi a considerentelor care pledează pentru
soluţia contrarie ori o altă soluţie;
- în argumentare, când este cazul, vor fi reproduse pasaje din textul
hotărârii , din actele şi lucrările dosarului, din consemnările făcute în
probaţiune, cu indicarea filelor de unde au fost culese, şi vor fi invocate
opinii doctrinar, soluţii jurisprudenţiale, cu indicarea surselor şi, eventual, cu
citate;
- invocarea motivelor, prezentarea criticilor şi a argumentelor, într-o ordine
logică de confirmare dată de economia sancţiunilor cerute sau invocate, a
procedurii şi soluţiilor recursului, astfel că, spre exemplu, motivul de
necompetenţă trebuie invocat primul, urmându-i, într-o ordine
convenţională, motivele: de necompunere legală instanţei; de încălcare a
principiului nemijlocirii; de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti; de
încălcare a formelor esenţiale de procedură privind motivarea; de
451
nerespectare a limitelor investirii; de nepronunţare asupra unui mijloc de

apărare sau asupra unei dovezi administrate, esenţiale pentru dezlegarea
pricinii; de denaturare a actului juridic dedus judecăţii şi de lipsă de temei
legal şi de nelegalitate.
- chiar dacă unul dintre motive, reclamând o casare cu trimitere sau cu
reţinere, face inutilă examinarea celorlalte motive, acestea trebuie enunţate şi
dezvoltate în ordinea lor logică de confirmare, întrucât "după casare, instanţa
de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea
instanţei a cărei hotărâre a fost casată" (art. 315 alin. 3), ceea ce reclamă
reproducerea lor în criticile procedurii sau ale soluţiei instanţei amintite;
- soluţia va fi cerută cu raportare la textul care o autorizează, dacă este cazul,
pentru fiecare motiv şi pentru toate motivele, după ordinea logică de
confirmare şi a efectelor acestora şi după calificarea lor ca motive de casare
cu trimitere sau cu reţinere ori de modificare a soluţiei criticate.
Sancţiunea pentru indicarea unor motive de recurs neprevăzute de art. 304,
va fi respingerea recursului ca inadmisibil.
Desigur că ea nu va interveni în cazul recursului făcut împotriva unei
hotărâri neapelabile întrucât art. 3041 autorizează pentru acest recurs
utilizarea oricăror critici.
În cazul imposibilităţii încadrării motivelor invocate într-unul dintre
motivele prevăzute de art. 304, recursul trebuie respins ca neregulat motivat.
6. Lucrări la instanţa de recurs

6.1. Fixarea termenului de judecată şi citarea părţilor
452
Preşedintele instanţei de recurs este îndatorat să verifice dacă hotărârea

atacată a fost regulat comunicată părţilor.
Textul art. 308 alin. 1 nu arată cum va proceda acesta în situaţia în care va
constata că procedura de comunicare a hotărârii nu a fost îndeplinită.
Restituirea dosarului la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, apare ca o
operaţiune neeconomicoasă.
Pe de altă parte, dacă dosarul a ajuns la instanţa de recurs, înseamnă că el
conţine măcar declaraţia de recurs.
Textul, însă, condiţionează fixarea termenului de judecată de constatarea
regulatei comunicări a hotărârii atacate, astfel că în ipoteza discutării,
preşedintele instanţei de recurs va trebui să chestioneze instanţa a cărei
hotărâre este atacată, asupra comunicării acesteia şi să solicite dovezile
corespunzătoare.
Dacă va constata că hotărârea nu a fost comunicată cu procedura legală, va
fixa termenul de judecată al recursului şi va dispune comunicarea hotărârii
odată cu citaţia.
Această comunicare trebuie să se facă şi când recursul a fost motivat,
întrucât o prezumţie de comunicare nu poate funcţiona aici iar recurentul va
fi în termen să-şi refacă, să-şi dezvolte sau să-şi completeze motivarea.
Citarea va privi şi părţile care au fost inactive la judecata în instanţele
inferioare şi pe cele care nu au îndeplinit în termen un act de procedură care
interesează exerciţiul recursului, cum ar fi chiar declaraţia de recurs sau
memoriul de motivare a acestuia (art. 48 alin.2 teza ultimă).
453
La fixarea termenului de judecată şi privitor la conţinutul şi anexele citaţiei,

trebuie observate dispoziţiile art. 1141, la care face trimitere şi textul art. 289
alin. 1 din materia apelului, aplicabil şi în recurs potrivit art. 316.
6.2. Raportul asupra recursului
Această lucrare a dosarului de recurs este facultativă.
Ea revine preşedintelui completului sau unui alt membru al completului
desemnat de acesta. La instanţa supremă raportul poate fi întocmit şi de un
magistrat-asistent (care, reamintim, având obligatoriu studii superioare
juridice, face parte din corpul magistraţilor, dar nu are vot decizoriu în
deliberările completului de judecată, principala lui atribuţie fiind aceea de a
supraveghea şi întocmi lucrările necesare pentru pregătirea şi judecata cauzei
în recurs, aceasta cuprinzând şi documentarea completului cu doctrina şi
jurisprudenţa în materia respectivă; în şedinţa de judecată exercită şi
atribuţiile grefierului de şedinţă; redactează încheierile, participă cu vot
consultativ la deliberări şi redactează hotărâri potrivit repartizării făcute de
preşedintele completului - art. 65, 67 - 71 din Legea nr. 303/2004 privind
statutul magistraţilor).
Acest raport face o evaluare a recursului, el având să verifice "dacă recursul
îndeplineşte cerinţele de formă, dacă motivele invocate se încadrează în cele
prevăzute de art. 304 şi va arăta poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în
problemele de drept vizând dezlegarea dată prin hotărârea atacată" - art. 308.
El va trebui să fie depus la dosar cu cel puţin 5 zile înainte de "ziua
înfăţişării" (art. 304 alin. 5 - termenul de judecată).
Raportul trebuie redactat cu rigoare şi precauţii pentru a avea un caracter
obiectiv şi neutru.
454
Altfel, magistratul care l-a întocmit va putea fi reputat ca autor al unei

prejudecăţi şi riscă recuzarea pentru motivul prevăzut de art. 27 pct. 7 -
"dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă".
Reglementarea de la 1948 prevedea ca obligatorie la instanţa supremă o
"dare de seamă asupra recursului" (facultativă la tribunal).
Textul art. 308 alin. 5 vechi ţinea să precizeze că magistratul raportor avea să
dea "desluşiri" în lucrarea sa, "fără să-şi arate părerea", asupra cerinţelor de
formă, motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, cu precizarea asupra
corespondenţei soluţiei cu jurisprudenţa instanţei supreme şi cu doctrina
("dacă dezlegarea dată prin hotărâre se potriveşte…").
Reglementarea dată prin Legea nr. 59/1993 de modificare majoră
postdecembristă a Codului, a dat raportului discutat un caracter facultativ şi
a exclus din conţinutul acestuia referinţele la doctrina şi jurisprudenţa în
materie.
OUG nr. 58/2003 a revenit la formularea antedecembristă dar, aceasta,
asociat cu introducerea examinării admisibilităţii în principiu a recursului
("raportorul va verifica dacă recursul îndeplineşte cerinţele de formă, dacă
motivele invocate se încadrează în cele prevăzute de art. 304 şi va arăta
poziţia jurisprudenţei şi a doctrinei în problemele de drept vizând dezlegarea
dată prin hotărârea atacată" - art. 308 alin. 3).
Raportul discutat a fost obligatoriu între OUG nr. 58/2003 (care, printre
altele, a reabilitat instanţa supremă în casaţia română şi a intrat în vigoare la
28 august 2003) şi OUG nr. 65/2004 (care a intrat în vigoare la 18
septembrie 2004 şi a fost dată pentru a descongestiona instanţa supremă de
recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii şi tribunale).
455
Renunţarea la caracterul obligatoriu al raportului asupra recursului, ca şi la

examinarea admisibilităţii în principiu, s-a făcut din păcate, din raţiuni de
oportunitate relativ la încărcarea insuportabilă a instanţei supreme cu toate
recursurile.
Descongestionarea avea să reuşească prin reglarea competenţei respective
dar s-a profitat pur simplu pentru a degreva instanţa de recurs de două
operaţiuni care dau, în modul cel mai convingător şi reuşit, autoritatea şi
reputaţia recursului în casaţie.
Merită să mai remarcăm că, datorită caracterului facultativ al raportului
asupra recursului, acesta nu a fost practicat până în prezent.
Absenţa examinării admisibilităţii şi în principiu a recursului face ca instanţa
supremă să aibă de examinat direct în şedinţa de judecată un număr
semnificativ de recursuri inadmisibile.
Este evident că pentru calitatea operei de casaţie recursurile inadmisibile
trebuie sancţionate într-o procedură simplă, prealabilă şedinţei de judecată
publică, aşa cum, din păcate, a fost reglementul numai între OUG nr.
65/2003 28 august 2003 şi Legea nr. 195/2004 de aprobare a acesteia (30
mai 2004).
Procedura franceză prevede raportul asupra recursului ca un raport obiectiv,
conţinând datele cauzei, problematica motivelor de casare, principalele
referinţe doctrinare şi jurisprudenţa utilă, raport care este pus la dispoziţia
părţilor şi a avocatului general.
Magistratul-raportor elaborează şi un aviz motivat, care, pentru a asigura
secretul deliberării, este accesibil numai completului de judecată, acesta
456
analizând probele recursului şi propunând o soluţie sau mai multe sub forma
unor proiecte de hotărâri (Weber, p. 6).
Prin raportul obiect şi prin avizul său motivat, judecătorul-raportor
orientează repartizarea recursului la un complet de trei judecători, când
cauza nu prezintă dificultăţi sau la un complet de doisprezece judecători,
când cauza reclamă o dezbatere în fond integrală (desigur, cu excepţia
constituţiei faptelor probate şi a aprecierii asupra lor) sau chiar a plenului
secţiei, când cauza ridică probleme de principiu ori când se întrevăd
modificări majore ale jurisprudenţei.
JUDECAREA RECURSULUI
1. Regulile de procedură aplicabile.
Judecăţii în recurs îi sunt aplicabile regulile enunţate în subdiviziunea
Codului repartizată acestuia iar unde acestea nu dispun se aplică regulile
privind judecata în apel, desigur dacă şi în măsura în care se conciliază cu
specificul lui (art. 316).
Cum dispoziţiile de procedură privind apelul trimit în aceeaşi manieră la
judecata de primă instanţă (art. 298), apare posibil ca unele dintre acestea să
se aplice, integral sau adaptate şi în recurs.
Aşa cum am arătat, unele reglementări speciale conţin reguli dedicate
recursului din materiile lor (Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, OG
nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor).
2. Întâmpinarea este obligatorie iar regimul acesteia este cel dat de art. 118
raportat la art. 1141 alin. 2.
457
Trebuie observat, însă, că efectele nedepunerii întâmpinării au unele

particularităţi.
Astfel, în ce priveşte decăderea intimatului din dreptul de a mai propune
probe, sancţiunea este ineficientă, întrucât, pe de o parte, în recurs nu se pot
produce probe noi cu excepţia înscrisurilor şi, pe de altă parte, înscrisurile,
potrivit normei speciale de la art. 305, pot fi depuse până la închiderea
dezbaterilor.
În ce priveşte dreptul de a mai invoca excepţii, trebuie observat că în recurs
tabloul excepţiilor este restrâns, în această fază a procesului putând fi
ridicate "excepţiile de procedură de ordine publică… numai când nu este
nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului" (art. 162).
Deci, excepţiile de fond sau de procedură privind judecata de primă instanţă
sau de apel trebuie ridicate în recurs pe calea motivelor acestuia, şi numai în
măsura în care sunt de ordine publică, au fost ridicate în faţa instanţei care a
pronunţat hotărârea atacată şi au fost respinse, şi excepţiile care nu pot fi
ridicate decât prin motivele de recurs, întrucât nu a mai existat o zi de
înfăţişare care să urmeze neregularităţi acuzate (înţelegându-se că aceasta s-a
produs în legătură cu şedinţa în care s-au închis dezbaterile şi s-au pus
concluzii), făcându-se astfel aplicaţia corespunzătoare a prevederilor art. 108
alin. 3.
Apoi, excepţiile de fond şi de procedură de ordine publică privind judecata la
instanţa a cărei hotărâre se atacă, mai pot fi ridicate chiar şi după expirarea
termenului de motivare a recursului în măsura în care ele fac obiectul unor
"motive de ordine publică".
458
3 Probaţiunea în recurs este limitată la înscrisuri, care pot fi produse de

oricare dintre părţi.
Până la Legea nr. 195/2004 (intrată în vigoare la 30 mai 2004) de aprobare a
OUG nr. 58/2003, textul art. 305 nu prevedea momentul procesual până la
care se puteau depune înscrisurile.
Textul reformulat prevede că înscrisurile noi pot fi depuse până la închiderea
dezbaterilor.
Se înţelege că proba cu înscrisuri în recurs nu poate privi pe cele deţinute de
"partea potrivnică", a căror înfăţişare poate sau trebuie ordonată de instanţă,
potrivit art. 172.
Este interesant de stabilit dacă instanţa de recurs este obligată să se antreneze
în procedura verificării de scripte sau în procedura înscrierii în fals.
La prima vedere ar fi să răspundem că, faţă de caracterizarea recursului,
aceste proceduri nu ar fi compatibile cu judecata în recurs.
Dar, examinarea şi, eventual, luarea în consideraţie a unui înscris nou, fără
nici o posibilitate de contestaţie din partea recurentului sau a intimatului, ar
însemna o anihilare a dreptului la apărare, care este prea preţios pentru
calitatea unei justiţii a statului de drept, pentru a fi negat sau neglijat astfel că
verificarea de scripte sau declaraţia asupra falsului trebuie admise şi
practicate şi în recurs, ele neputând fi reputate ca nişte complicaţii improprii
procedurii recursului.
Expresia "până la închiderea dezbaterilor", reclamă unele precizări.
În spiritul economiei recursului, prin această expresie este vizat momentul la
care instanţa acordă cuvântul pentru susţinerea recursului, acestuia urmându-
459
i prezentarea motivelor de recurs, precizarea soluţiei solicitate şi concluziile

intimatului.
De bună seamă, această expresie nu înseamnă "declararea dezbaterilor
închise" (art. 150) sau "sfârşitul dezbaterilor" (art. 256 alin. 1), cărora le
urmează deliberarea.
Partea care invocă înscrisuri noi, ca şi la judecata de primă instanţă, trebuie
să aibă asupra sa, în şedinţă, originalul înscrisului sau să-l depună la grefă
(art. 139).
Înscrisul depus nu mai poate fi depus fără învoirea celeilalte părţi (art. 140).
Trebuie să remarcăm că, cu toată restricţia de probaţiune în recurs, părţile şi
instanţa pot invoca respectiv lua în consideraţie, elemente de fapt care sunt
de regulă produse de interogatoriu, cum sunt declaraţiile făcute în motivarea
recursului sau în întâmpinare ori în cursul dezbaterilor oral şi în scris.
Nimic nu se opune ca instanţa de recurs să opereze cu prezumţii.
4. Dezbateri asupra recursului.
Dezbaterile asupra recursului încep cu citirea raportului. Codul nu arată cine
va face lectura raportului dar după economia recursului această sarcină ar
reveni magistratului-asistent.
Repetăm, nici în perioada de un an (28 august 2003 - 18 septembrie 2004)
când raportul a fost obligatoriu, acesta nu a fost practicat, aşa că nu putem
vedea cum s-a gândit la instanţa supremă desfăşurarea lucrării respective.
În privinţa ordinii luărilor de cuvânt, deşi Codul nu o prescrie, de bună
seamă că aceasta va fi deschisă de recurent care trebuie să-şi nominalizeze
motivele de recurs, invocate în termenul procedural de motivare, şi să
dezvolte, adăugând eventual, motivele de ordine publică.
460
Va urma răspunsul intimatului, eventual cu replică şi duplică.

"Procurorul - spune textul art. 309 alin 2. - vorbeşte cel din urmă, afară de
cazul când este parte principală sau recurent".
Poziţia de parte principală înseamnă că procurorul a promovat acţiunea în
soluţionarea căreia s-a dat hotărârea recurată sau că el a fost pârât ori că el a
pus concluzii într-un proces în care acţiunea pornită de reprezentanţii legali
ai minorilor, ai interzişilor şi dispăruţilor şi ai altor persoane ocrotite legal, a
fost retrasă, s-a renunţat la însuşi dreptul pretins, s-a tranzacţionat, iar
instanţa a continuat judecata apreciind că aceste acte procesuale de dispoziţie
nu sunt în interesul acelor persoane (art. 451).
La prima zi de înfăţişare intimatul va trebui dacă este cazul, să invoce
tardivitatea exercitării recursului, altfel acesta se va socoti făcut în termen
(art. 310).
Prealabil susţinerii motivelor de recurs, chiar şi peste prima zi de înfăţişare,
intimatul şi procurorul pot invoca inadmisibilitatea recursului sau
neregularităţile acestuia, cu deosebire neregulata motivare.
Instanţei de recurs îi revine, potrivit art. 306 alin. 3, îndatorirea de a încadra
într-unul din motivele prevăzute de art. 304, motivele de recurs greşit
indicate, dacă dezvoltarea lor face posibilă aceasta.
Dacă recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri neapelabile, această
operaţiune este inutilă, întrucât acest recurs "… nu este limitat la motivele de
casare prevăzute în art. 304…".
461
SOLUŢII ASUPRA RECURSULUI

1. Caracterizarea generală şi tabloul soluţiilor asupra recursului.
Potrivit naturii şi menirii sale, recursul în casare este susceptibil de două
soluţii principale: cea de respingere şi cea de admitere, cu casarea
hotărârii/hotărârilor atacate.
Raportând exerciţiul dreptului de recurs la regularitatea care trebuie să-l
caracterizeze, art. 312 alin. 1 face un inventar dezvoltat al soluţiilor asupra
recursului: admiterea, respingerea, anularea sau constatarea perimării lui.
Alin. 2 al aceluiaşi text particularizează soluţia de admitere la două
modalităţi: modificarea şi casarea hotărârii atacate.
În fine, dispoziţiile art. 312 alin. 3-7 şi ale art. 313 - 314, aplică două cazuri
de casare: cu reţinere şi cu trimitere spre rejudecare.
Din tehnica soluţiei de casare cu reţinere, raportată la economia recursului,
se separă două feluri, practici, de casare cu reţinere: casarea hotărârii atacate
şi rejudecarea cauzei reţinute prin aceeaşi hotărâre, casarea hotărârii atacate
printr-o hotărâre intermediară şi rejudecarea cauzei printr-o hotărâre
separată.
Casarea în recursul judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are
particularităţi, în sensul că ea se face întotdeauna cu trimitere, cu excepţia
situaţiei când "casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a
legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite" şi când hotărăşte
asupra fondului pricinii.
Această soluţie are raţiune pentru modificarea soluţiei litigiului după casarea
cu reţinere prin aceeaşi unică hotărâre de recurs.
462
Un mod excepţional de soluţionare a recursului este reglementat pentru

recursul exercitat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în judecata căruia
secţia investită "consideră că este necesar să se revină asupra propriei
jurisprudenţe" (Vezi, supra…).
În această ipoteză, judecata recursului va fi întreruptă şi vor fi sesizate
Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care se vor pronunţa
asupra propunerii de schimbare a jurisprudenţei, după care judecata la secţia
investită va fi reluată şi se va pronunţa o soluţie în raport cu decizia Secţiilor
Unite.
2. Soluţia de respingere a recursului se poate pronunţa, în primul rând,
când recursul este nefondat, adică nu se verifică vreunul dintre motivele
enunţate la art. 304.
Când motivarea recursului face imposibilă încadrarea motivelor în vreunul
din cele prevăzute de textul amintit, recursul va fi respins ca neregulat
motivat.
Echivalentă soluţiei de respingere este aceea de respingere a recursului ca
inadmisibil, motivat de exerciţiul lui împotriva unei hotărâri care era
inatacabilă (dată în primă instanţă, fără nici o cale de atac) sau care nu era
încă recurabilă (spre exemplu, era apelabilă).
Asemeni, soluţia de decădere a recurentului din dreptul de a exercita
recursul, când declaraţia de recurs s-a făcut tardiv (În jurisprudenţă se
pronunţă soluţia de respingere a recursului ca tardiv exercitat).
3. Soluţia de anulare a recursului, este motivată, în primul rând de
nemotivarea în termenul procedural (art. 306 alin. 1).
463
Apoi, ea poate fi motivată de neregularităţile cererii de recurs constând în

nerespectarea cerinţelor de formă prevăzute la art. 302 1, dacă acestea n-au
fost îndeplinite până la închiderea dezbaterilor, în sensul art. 305.
Netimbrarea recursului cu taxa judiciară ori cu timbrul judiciar prevăzute de
legea de domeniu (în prezent Legea nr. 146/1997), motivează, deasemenea,
această soluţie.
4. Soluţia de constatare a perimării recursului, ca şi în cazul cererii de
chemare în judecată şi al apelului, se pronunţă atunci când recursul a rămas
în nelucrare din vina oricăreia dintre părţi timp de un an.
Se înţelege că partea interesată să realizeze judecata recursului este, de
reculă, recurentul.
În materie comercială termenul de perimare este de 6 luni.
Regulile privind curgerea termenului de perimare instituite de art. 248 - 250
privind cursul termenului de perimare şi de art. 252 - 254 privind invocarea
şi aplicarea perimării, se aplică în mod corespunzător şi în judecata
recursului.
Însă, hotărârea care constată perimarea este irevocabilă, întrucât perimarea
intervine cu privire la o judecată care produce o hotărâre irevocabilă.
5. Soluţia de admitere a recursului se pronunţă atunci când se verifică unul
sau mai multe dintre motivele enunţate de art. 304 iar în cazul recursului
împotriva unei hotărâri neapelabile, când hotărârea este criticabilă prin orice
încălcare sau aplicare greşită a legii substanţiale, a legii de procedură ori
când ea este netemeinică.
464
Această soluţie se va pronunţa şi atunci când părţile litigante vor înfăţişa o

tranzacţie, situaţie în care hotărârile atacate vor fi casate şi va fi consfinţită
învoiala părţilor.
Însă, în recurs, nu poate fi pronunţată o hotărâre parţială, potrivit art. 270,
recunoaşterea de către pârât a unei părţi din pretenţiile reclamantului-
recurent, fiind temei pentru admiterea recursului şi modificarea soluţiei
hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acţiunii.
Achiesarea intimatului, va fi, deasemenea, temei pentru admiterea recursului
şi modificarea soluţiei în sensul admiterii acţiunii.
Dacă recunoaşterea parţială va fi făcută de către recurent, aceasta nu va fi
ţinută în seamă.
Dacă achiesarea este făcută de recurent, recursul va fi respins ca inadmisibil,
întrucât apare lipsit de interes.
5.1. În formularea art. 312 alin. 2 şi 3 admiterea recursului va fi urmată
de modificarea sau casarea în tot ori în parte a hotărârii atacate.
Această formulare este urmarea separării motivelor de recurs în motive de
modificare şi motive de casare făcută prin OUG nr. 58/2003 care, reamintim,
a fost adoptată pentru a reabilita casaţia română.
Formularea este inexactă, promovând o confuzie între modificarea soluţiei
litigiului şi casarea cu reţinere spre rejudecare, şi nu serveşte confirmării
rolului recursului în casare şi activităţii procesuale de casaţie, în general.
Într-adevăr, la modul practic nu este nici o diferenţă "între modificarea
hotărârii atacate" şi casarea pentru rejudecarea pricinii în fond "la taermenul
când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură
decizie", aceasta din urmă ipoteză fiind reglementată de art. 312 alin. 4.
465
Hotărârea de casare nu mai are aici efectele celei la care se referă art. 315, de
vreme ce dispoziţiile de casare şi de modificare a soluţiei litigiului, sunt
cuprinse în una şi aceeaşi hotărâre.
(După cum se va vedea în continuare, infra…, art. 315 interesează numai
casarea cu reţinere pentru rejudecare "la un alt termen stabilit în acelaşi
scop" - art. 312 alin. 4 - şi, cu deosebire, casarea cu trimitere)
Apoi, modul de a proceda în caz de admitere a recursului în casare, care
este de factura casaţiei este acela al casării hotărârii atacate şi de
modificare a soluţiei criticate sau de casare a hotărârii atacate, în tot sau
în parte, şi de reţinere spre rejudecare ori de trimitere spre rejudecare.
Într-adevăr, a spune că efectul admiterii recursului este modificarea hotărârii
atacate înseamnă a promova o tehnică a soluţionării recursului care
subminează activitatea procesuală de casaţie şi, chiar, un nonsens.
Dacă hotărârea sau hotărârile atacate sunt declarate în recurs ca fiind date cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii substanţiale ori a legii de procedură şi
cu verificarea ipotezelor de admisibilitate, de fondare, a recursului vizate în
motivele enunţate de art. 304, atunci hotărârile respective trebuie casate în
tot sau în parte (desfiinţate, sfărâmate, anulate).
Asemenea hotărârii, nu mai pot rămâne în câmpul realităţii juridice, decât în
măsura în care au fost confirmate în recurs, întrucât ele reprezintă eşecuri ale
activităţii judiciare, ale justiţiei publice.
Pe de altă parte, instanţa de recurs, ca instanţă de casare apare că se
substituie în mod nenatural instanţei care a pronunţat hotărârea fondat
recurată, gratificând-o pe aceasta cu renovare a hotărârii sale.
466
Soluţia avansată de textul amintit apare de-a dreptul artificială când sunt de
modificat atât hotărârea de primă instanţă cât şi hotărârea de apel.
În acest caz instanţa de recurs trebuie să dea o soluţie unitară, iar aceasta nu
se poate face decât prin casarea hotărârilor atacate.
5.2. Modificarea soluţiei litigiului dată prin hotărârea atacată, este
prevăzută pentru motivele 6-10 de:
- nerespectarea limitelor investirii;
- nemotivare sau motivare contradictorie ori străină de natura
pricinii;
- denaturare a actului juridic dedus judecăţii;
- lipsă de temei legal, de încălcare sau aplicare greşită a legii;
- nepronunţare asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi
administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Dispoziţiile art. 312 alin. 3 fraza I-a sustrag de la modificarea soluţiei
hotărârile care sunt casabile pentru motivele 6-10 iar modificarea soluţiei
acestora "nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie modifică soluţia hotărârii atacate (hotărăşte
asupra fondului pricinii - art. 314), când casează hotărârea atacată "numai în
scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin
stabilite" (acelaşi text).
Această soluţie particulară pentru recursul judecat la instanţa supremă poate
fi asimilată cu o casare cu reţinere şi rejudecare instantanee şi este explicată
de caracterizarea instanţei supreme ca responsabilă cu casaţia română şi de
prezervarea a ceea ce, raportat la fapte, este considerat de domeniul
suveranităţii instanţelor de fond (prima instanţă şi instanţa de apel).
467
5.3. Casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, şi reţinerea ori

trimiterea cauzei pentru rejudecare, este reglementată pentru următoarele
cazuri:
a) Motivele enunţate de art. 304 pct. 1-5, şi anume:
- necompunerea legală a instanţei;
- încălcarea principiului nemijlocirii;
- încălcarea competenţei altei instanţe;
- depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti;
- încălcarea formelor esenţiale de procedură;
b) Soluţionarea procesului la instanţa a cărei hotărâre a fost recurată, "fără a
intra în cercetarea fondului" (art. 312 alin. 3 fraza I-a teza a III-a).
c) Modificarea hotărârii nu este posibilă fără administrarea de probe noi.
d) Sunt găsite întemeiate atât motive de casare cu modificarea soluţiei
litigiului, cât şi motive de casare cu reţinere sau trimitere spre rejudecare.
e) Judecata la instanţa care a pronunţat hotărârea recurată s-a făcut în lipsa
părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea
fondului.
Caracterul artificial al separaţiei între motive de modificare şi motive de
casare, este subliniat şi de soluţia prescrisă de art. 312 alin. 6 teza a II-a
pentru ipoteza verificării motivului 4 de depăşire a atribuţiilor puterii
judecătoreşti, anume aceea de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, ceea ce
înseamnă în realitate o casare cu modificarea soluţiei litigiului şi nu o casare
cu reţinere spre rejudecare.
468
5.4. Aplicarea casării cu modificarea soluţiei litigiului în care s-a dat

hotărârea recurată, comportă lămurirea câtorva chestiuni de mare
rezonanţă practică.
5.4.1. În cazul verificării motivului de nemotivare sau de motivare
contradictorie ori străină de natura pricinii, apar concrete şi oportune soluţia
casării cu trimitere pentru teza nemotivării şi soluţia casării cu reţinere spre
rejudecare pentru teza motivării contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii este în sistemul nostru de drept, în acelaşi timp, o
chestiune de ordine publică şi o formă esenţială de procedură, instituită de
art. 260 pct. 5.
Faptul că legiuitorul sancţionează nemotivarea hotărârii cu un motiv special,
distinct de cele privind încălcarea formelor esenţiale de procedură, care
atrage o casare cu trimitere spre rejudecare la instanţa care a pronunţat
hotărârea atacată, nu justifică modificarea soluţiei litigiului în general şi
găsirea unei motivări de către instanţa de recurs pentru soluţia modificatoare,
în special.
Soluţia hotărârii recurate pentru nemotivare, poate să fie legală şi temeinică
şi, deci, nu este nici logic nici just ca ea să fie modificată cu motivarea
instanţei de recurs.
Apoi, cum instanţa de recurs nu este o instanţă de fond (chiar dacă în
hotărârea ei poate evoca sau reexamina fondul), cum sunt prima instanţă şi
instanţa de apel, pentru soluţia de modificare, totuşi, ea trebuie să-şi formeze
hotărârea sub raportul temeiniciei, alienând astfel şi exerciţiul casaţiei.
469
Este şi demobilizator pentru instanţa de fond care nu-şi motivează hotărârea,

ca să sufere o casare fără a fi antrenată să funcţioneze sub exigenţa de ordine
publică a motivării.
În alţi termeni, nu se poate explica de ce absenţa sau defectele de motivare să
joace necondiţionat în favoarea recurentului.
În fine, substituirea unei motivări defectuoase, prezintă aceleaşi
inconveniente ca şi soluţia de "modificarea hotărârii atacate" (supra…).
5.4.2. În cazul verificării motivului de depăşire a atribuţiilor puterii
judecătoreşti, care atrage casarea cu modificarea soluţiei litigului, soluţia de
respingere a cererii ca inadmisibilă, prescrisă de art. 312 alin. 6 teza a II-a,
deosebit de faptul că este o casare cu modificarea soluţiei litigiului, apare şi
nejustificată în ipoteza în care excesul aparţine instanţei care a pronunţat
hotărârea recurată şi el nu era reclamat ori presupus de pretenţia cererii în
judecată.
5.5. Casarea cu reţinere la tribunale şi la curţile de apel are o reprezentare
practică numai când mai întâi se pronunţă hotărârea de casare iar la termenul
stabilit pentru rejudecarea pricinii în fond se pronunţă o a doua soluţie, care
nu poate înrăutăţi situaţia recurentului.
Justificarea acestui mod de casare cu reţinere nu poate fi dată decât de
ipoteza când "modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea de probe noi" (art. 312 alin. 3 fraza a I-a teza ultimă).
Formularea acestei teze poate să producă neclarităţi majore, întrucât în
recurs, cu excepţia celui exercitat împotriva unei hotărâri neapelabile, nu se
admite critica de netemeinicie iar ca probe noi nu sunt admise decât
recursurile.
470
Interpretarea utilă a textului art. 312 alin. 4 ("în caz de casare, curţile de apel
şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc
admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un
alt termen stabilit în acest scop") raportat la cel al alin. 3 al aceluiaşi articol
<<casarea (hotărârii atacate se pronunţă - n.ns.) pentru cele (motivele - n.ns.)
… când … modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară admiterea
de probe noi>>, impune concluzia că o casare cu reţinere pentru
administrarea de probe noi, trebuie făcută când:
- recursul este exercitat împotriva unei hotărâri neapelabile, iar criticile de
netemeinicie nu pot fi verificate fără administrarea de probe noi şi o casare
cu trimitere nu este posibilă, întrucât prima instanţă a intrat în cercetarea
fondului;
- nu se verifică un motiv de casare cu trimitere iar motivul de modificare a
soluţiei litigiului dată prin hotărârea atacată, care pare să se verifice, trebuie
examinat şi în raport cu unele lămuriri care reclamă probe noi.
Această a doua ipoteză poate să funcţioneze atunci când, spre exemplu:
- confirmarea motivului de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, are
nevoie de verificarea unor chestiuni sau elemente care interesează
competenţa funcţională a unei instituţii care lucrează pentru o altă putere
constituită în stat ori care interesează calificarea actului pe care instanţa ce a
pronunţat hotărârea atacată este acuzată că l-a făcut cu încălcarea
competenţei acelei instituţii (cum ar fi actele administrative necenzurabile în
contencios judiciar);
- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii iar elementele de fapt care
sunt relevate pentru temeiul juridic invocat nu sunt suficient conturate;
471
- confirmarea motivului de denaturare prin interpretare a actului juridic

dedus judecăţii, reclamă probe noi, cu deosebire un interogatoriu, cu martori
şi înscrisuri privind conduita părţilor şi executarea actului;
- asemeni, pentru motivul de aplicare a legii, când ipoteza textului
corespunzător n-a fost suficient conturată prin probele administrate la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată;
- s-a refuzat dreptul la probaţiune sau acesta a fost caricaturizat.
În practică tribunalele şi curţile de apel evită casările cu reţinere pentru
administrarea de probe, pe care le resimte ca fiind costisitoare şi, sub
motivarea că instanţa a cărei hotărâre a fost atacată nu a antamat fondul,
casează cu trimitere.
Reamintim, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie casează întotdeauna cu
trimitere, dacă apreciază că trebuie administrate probe noi, în restul cazurilor
casând numai în vederea modificării soluţiei litigiului dată prin hotărârea
atacată.
Casarea cu reţinere este singura soluţie posibilă când ea se face pentru
încălcarea competenţei sale, situaţie în care, casând hotărârea atacată,
instanţa "va soluţiona cauza potrivit competenţei sale".
5.6. Casarea cu trimitere se face în următoarele cazuri:
- motivat de necompunerea legală a instanţei, de încălcarea principiului
nemijlocirii, încălcarea competenţei altei instanţe decât instanţa de recurs,
deînccălcarea formelor esenţiale de procedură, de nemotivare şi de
nepronunţare asupra unui mijloc sau a unei dovezi administrate, care erau
hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii dar numai dacă acestea echivalează cu
o necercetare a fondului;
472
- când instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat procesul fără a

intra în cercetarea fondului;
- se verifică atât motive de modificare cât şi motive de casare, iar cele de
casare sau unele dintre ele au identitatea celor mai-sus prezentate;
- când hotărârea recurată s-a dat după o judecată făcută în lipsa părţii care nu
a fost regulat citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea
fondului.
5.6.1. Instanţa la care cauza se trimite spre rejudecare - "instanţa de
admitere" - poate fi:
a) Ca regulă, instanţa a cărei hotărâre a fost casată sau, spune art. 312 alin. 5,
altă instanţă de acelaşi grad.
Această altă instanţă de acelaşi grad, în cazul casării făcute de un tribunal
sau de o curte de apel, este o enigmă, întrucât, aceste instanţe casează cu
trimitere pentru motive care nu se conciliază cu investirea altei instanţe de
acelaşi grad pentru rejudecare iar opţiunea între cele două instanţe nu poate
fi lăsată, fără o motivare normativă, la discreţia acestor instanţe de casare.
În cazul casării pentru necompetenţă, nu trebuie lăsată opţiunea, întrucât
casarea s-a făcut tocmai pentru regularizarea competenţei şi există text
imperativ - art. 312 alin. 6.
În cazul casării făcute la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, textul art. 313
teza I-a autorizează instanţa supremă să trimită cauza, deosebit de instanţa
care a pronunţat hotărârea casată, unei alte instanţe de acelaşi grad, "atunci
când interesele bunei administrări a justiţiei o cer".
473
b) instanţa sau organul cu activitate jurisdicţională competente, în cazul

casării pentru încălcarea competenţei (desigur, alta decât aceea a instanţei de
recurs, când se casează cu reţinere).
Este de remarcat că în formularea motivului de recurs pentru încălcarea
competenţei (pct. 3 al art. 304), este avută în vedere numai "competenţa altei
instanţe".
Încălcarea competenţei unui organ cu activitate jurisdicţională nu poate fi
asimilată cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti, întrucât această depăşire
priveşte atribuţiile organelor executive sau legislative care nu au atribuţiuni
jurisdicţionale iar dacă le au, încălcarea priveşte competenţa generală.
Ar reveni să înţelegem că motivul de încălcare a competenţei are o formulare
insuficientă.
EFECTELE HOTĂRÂRII DE CASARE CU TRIMITERE SAU CU

REŢINERE
1. Privire generală. După cum s-a înţeles deja, casarea trebuie pronunţată şi
atunci când soluţia litigiului dată prin hotărârea casată poate fi modificată pe
baza elementelor de fapt şi de drept ce au fost pe deplin stabilite.
Acest mod de a casa poate fi asimilat cu o casare cu reţinere şi rejudecare
instantanee, prin aceeaşi hotărâre şi nu pune problema efectelor hotărârii de
casare prin instanţa de reţinere.
În modurile de casare cu reţinere sau de casare cu trimitere efectele hotărârii
de casare faţă de instanţa de reţinere sau de trimitere reprezintă problema
capitală a rejudecării.
474
În toate cazurile de casare trebuie observată norma de ordine publică ce

interzice înrăutăţirea situaţiei celui care singur a exercitat calea de atac, ceea
ce, uneori, în cazul casării cu trimitere este mai dificil de aplicat.
În cazul recursului, situaţia celui care singur l-a exercitat, nu poate fi
înrăutăţită nici cu acordul recurentului, cum este permis în cazul autorului
apelului.
2. Efectele hotărârii de casare cu reţinere sau de casare cu trimitere consistă
în:
- lipsirea de orice putere a hotărârii casate;
- investirea instanţei de reţinere sau de trimitere cu o nouă judecată a cauzei
în drept;
- desfiinţarea de drept, în principiu, a actelor de executare făcute în temeiul
hotărârii casate.
3. Lipsirea de orice putere a hotărârii casate se produce atunci când casarea a
fost integrală şi când casarea a fost urmată de modificarea în tot a hotărârii
recurate.
Când, însă casarea a fost numai parţială sau ea a fost urmată de modificarea
numai în parte a soluţiei litigiului dată prin hotărârea recurată, aceasta va
avea toate efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Dar, chiar când casarea a fost integrală, cu reţinere sau cu trimitere, unele
efecte ale ei se menţin, întrucât ele nu depind de validitatea soluţiei, cum
depind cele ale autorităţii de lucru judecat, puterii executorii şi efectul
declarativ sau constitutiv de drepturi, şi care acoperă, "stricto sensu",
"puterea" unei hotărâri judecătoreşti civile.
475
Se menţin astfel, efectele dezinvestirii, valorii de act autentic pentru

elemente de fapt care nu au fost invalidate pentru fals, întreruptiv de
prescripţie, dacă soluţia modificatoare sau dată de instanţa de reţinere ori de
trimitere, nu este aceea de respingere, de anulare a hotărârii sau de perimare
a judecăţii şi efectul de deschidere a dreptului la o cale extraordinară de atac
(contestaţia în anulare şi revizuirea).
4. Investirea instanţei de reţinere sau de trimitere cu o nouă judecată (pentru
rejudecare), pune următoarele probleme:
- conţinutul şi limitele rejudecării;
- obligaţiile instanţei de reţinere sau de trimitere;
4.1. Conţinutul şi limitele investirii privesc felul judecăţii, puterea hotărârii
de casare şi situaţia unor acte de procedură.
După casare, aşa cum se exprimă art. 315 alin. 3, instanţa de rejudecare va
funcţiona ca o instanţă de fond, ceea ce înseamnă că regulile de la judecata
de fond, în primă instanţă sau în apel, vor fi aplicate, cu observarea, desigur
a compatibilităţii.
Când casarea priveşte o hotărâre care a dat o sluţie procesului fără antamarea
fondului ("fără a intra în cercetarea fondului" - art. 312 alin. 3 fraza a I-a teza
a II-a), atunci rejudecarea în fond va fi integrală.
Când hotărârea recurată a fost casată numai în parte, soluţia în drept a părţii
(cererilor, capetelor de cerere, punctelor de judecată) care n-a fost casată,
sunt reputate ca intrate în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi antamate
nici de instanţa de reţinere, nici de instanţa de trimitere.
476
Hotărârea de casare este obligatorie pentru judecătorii fondului "asupra

problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesităţii administrării
unor probe noi" - art. 315 alin. 1.
Deci, instanţa de reţinere sau de trimitere nu vor mai putea reexamina în
drept problemele dezlegate prin decizia de casare, chiar dacă eventualele
probe ordonate prin această decizie conferă o altă calificare juridică în
problema dezlegată.
Nimic nu se opune ca, în condiţiile art. 138 pct. 1 ("când nevoia dovezii ar
reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea") şi art. 129 alin. 5 ultima
frază ("ei - judecătorii n.ns. - vor putea ordona administrarea probelor pe
care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc"), să fie
administrate şi alte probe decât cele strict indicate în decizia de casare.
Instanţa de trimitere va reface şi formele de procedură, începând de la actul
anulat când casarea s-a făcut pentru motivul de încălcare a unor forme
esenţiale de procedură.
4.2. Obligaţiile instanţei de reţinere sau de trimitere consistă în
administrarea unor probe noi ordonate în decizia de casare, după cum am
explicat mai-sus şi de a lua în consideraţie "toate motivele invocate înaintea
instanţei a cărei hotărâre a fost casată" - art. 315 alin. 3.
Această a doua obligaţie nu înseamnă nici o extindere ad-hoc a motivării
recursului, nici posibilitatea lăsată instanţei de rejudecare de a judeca peste
limitele casării.
Ea înseamnă rejudecarea în consideraţia tuturor mijloacelor, în susţinerea
pretenţiei sau în apărare, pe care le-au invocat părţile litigante la instanţa a
477
cărei hotărâre a fost casată şi care nu sunt evocate sau lămurite în decizia de
casare.
Nerespectarea limitelor investirii şi a obligaţiilor impuse de către decizia de
casare vor fi sancţionate, în cazul casării cu trimitere, într-un nou recurs
motivat pe încălcarea unor forme esenţiale de procedură.
5. Actele de executare sau de asigurare (măsurile asigurătorii) făcute în
puterea hotărârii casate, sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu
dispune altfel.
Deci, decizia de casare îndreptăţeşte pe debitorul care a fost executat în
temeiul hotărârii casate, să obţină întoarcerea executării (art. 4041).
Decizia de casare poate, însă, să dispună restabilirea situaţiei anterioare
executării hotărârii casate iar dacă nu o face, cel executat poate obţine o
hotărâre separată pentru restabilirea acestei situaţii.
Măsurile asigurătorii nu trebuie supuse întoarcerii executării, executorul
fiind obligat să înlăture însemnele lor şi să le lichideze.
478
Contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare121 este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin

care se cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze
la o nouă judecată.
Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima dată cu ocazia

modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18 din 12 februarie
1948, până atunci constituind o creaţie a practicii judiciare, prin aplicarea
fostului art. 735 privitor la nulitatea actelor de procedură civilă ce încalcă
legea122.
121
A se vedea: I. Stoenescu, Contestaţia în anulare în procesul civil, J.N. nr. 2/1960, p. 263-285 şi nr. 3/1960,
p.463-487;I.Rosetti-Bălănescu,Al.Velescu,S. Zilberstein, Contestaţia în anulare, în volumul Studii juridice,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1960, p. 349-391.
122
A se vedea: Em. Dan, op. ciţ, jurisprudenţa de sub art. 735, p. 1032-1038; Const. Gr. C. Zotta, op. cit., voi. III, p. 364-374.
Menţionăm că în Expunerea de motive de la fostul art. 735, cu prilejul modificării din anul 1900 a codului, se arată că nu este bine
479
Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în

anulare: contestaţia în anulare de drept comun (art. 317) şi contestaţia în
anulare specială (art. 318). Acestea se deosebesc prin motivele pentru care pot
fi introduse, precum şi prin condiţiile de admisibilitate. Pentru contestaţia în
anulare de drept comun, art. 317 prevede două motive („când procedura de
chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită
potrivit cu cerinţele legii" şi „când hotărârea a fost dală de judecători cu
călcarea dispoziiţiilor de ordine publică privitoare la competenţă") şi două
condiţii de admisibilitate (hotărârea atacată să fie irevocabilă şi motivele
invocate să nu fi putut să fie valorificate pe căile ordinare de atac), iar, pentru
contestaţia în anulare specială art. 318 prevede două motive („când dezlegarea
dată este rezultatul unei greşeli materiale" şi „când instanţa, respingând recursul
sau admiţându-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din
motivele de casare") şi o singură condiţie de admisibilitate, care vizează
obiectul acesteia (hotărârile instanţelor de recurs şi ale judecătoriilor
pronunţate în ultimă instanţă). Celelalte dispoziţii cuprinse în art. 319-321 sunt
aplicabile ambelor categorii de contestaţii în anulare.
1. Elementele contestaţiei în anulare
a) Părţile
să se indice printr-un text de lege calea pe care se opune nulitatea şi că partea care, în timpul unei judecăţi terminate printr-o
hotărâre definitivă, nu a avut putinţa de a se folosi de o nulitate, o va putea cere pe cale de contestaţie la executare sau pe cale de
cerere principală. în practica judiciară se decidea constant că dreptul părţilor de a solicita să se declare nul un act de procedură
este independent de exerciţiul diferitelor căi de atac ordinare sau extraordinare, care au ca obiect o hotărâre judecătorească a
cărei reformare sau anulare se cere, pe când cererea de anulare întemeiată pe art. 735 are ca obiect direct un act de procedură,
iar declararea nulităţii acestuia atrage, drept consecinţă şi anularea hotărârii întemeiată pe actul de procedură respectiv. O
asemenea cerere în anularea hotărârii trebuia să se introducă la instanţa de la care emana actul pretins nul, în aplicarea fostului
art. 111. Se mai decidea că nulitatea actelor de procedură nu se putea propune pe căile extraordinare de retractare a hotărârilor
decât în mod excepţional şi numai atunci când nu a fost cu putinţă ca ele să fie îndreptate pe căile de atac ordinare (opoziţia —
care nu mai există — şi apelul). Se considera admisibilă contestaţia atât împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, cât şi
acelea pronunţate în apel, ori de către Curtea de Casaţie. In privinţa actelor de procedură de la instanţa de apel, se considera că
nulitatea acestora putea fi invocată pe calea recursului sau pe calea unei cereri sub formă de contestaţie, adresată instanţei care
a pronunţat decizia, la alegerea părţii. Dacă partea a optat pentru recurs, nu mai putea invoca acelaşi motiv pe calea contestaţiei,
existând putere de lucru judecat.
480
în contestaţia în anulare, părţile se numesc contestator şi intimat.
Poate fi contestator oricare dintre părţile care au participat la judecarea

pricinii în care s-a pronunţat hotărârea ce se atacă. O discuţie se poate face în
privinţa intervenicn-tului accesoriu; ni se pare că art. 56 Cod proc. civ., ca orice
dispoziţie legală care conţine o interdicţie, trebuie considerat o normă de
strictă interpretare şi, prin urmare, nu se aplică prin analogie şi la contestaţia
în anulare, însă, de lege ferenda, art. 56 ar trebui modificat, în sensul de a
dispune că orice cale de atac făcută de intervenientul accesoriu se socoteşte
neavenită, dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit, deşi avea
posibilitatea, nu a exercitat ca însăşi calea de atac respectivă (propunerea ar
prezenta interes în special pentru cazul în care intervenienentul accesoriu ar
invoca pe calea contestaţiei în anulare necompetenţa absolută a instanţei,
deoarece, în prezent, se poate ocoli indirect condiţia de admisibilitate conform
căreia motivul nu a putut fi valorificat pe calea apelului sau a recursului, de
vreme ce, dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit nu a declarat apel sau
recurs, calea de atac a intervenientului accesoriu va fi respinsă ca neavenită şi,
în aplicarea art. 317 alin. ultim Cod proc. civ., contestaţia în anulare a
intervenientului accesoriu devine admisibilă).
Potrivit art. 45 Cod proc. civ., procurorul poate exercita şi el contestaţia în

anulare, indiferent de faptul că a participat sau nu la judecarea cauzei în care s-
a pronunţat hotărârea atacată.
Nu pot avea calitatea de contestatori terţele persoane în legătură cu care nu s-

au folosit mijloacele procedurale prevăzute de lege pentru a fi atrase în proces,
chiar dacă ar fi existat interesul să fi participat la judecată. Explicaţia acestei
481
reguli constă în caracterul relativ al puterii lucrului judecat în materie civilă,

hotărârile pronunţate nefiind opozabile, în principiu, decât părţilor în litigiu şi
succesoriilor în drepturi ai părţilor. Dacă se va încerca punerea în executare a
hotărârii împotriva unei persoane ce nu a fost parte la judecată, aceasta se va
apăra, pe calea contestaţiei la executare, invocând inopozabilitatea titlului
executor.
Calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exerciţiul contestaţiei în

anulare, ci este necesară îndeplinirea şi a celorlalte condiţii de exerciţiu ale
dreptului la acţiune. Printre acestea, o atenţie deosebită trebuie acordată cerinţei
interesului. Astfel, pârâtul care nu a fost legal citat la termenul când a avut loc
judecata nu are interes să atace hotărârea prin care s-a respins cererea de
chemare în judecată; neîndeplinirea legală a procedurii de citare poate fi
invocată numai de cel faţă de care s-a săvârşit această neregularitate, nu şi de
celelalte părţi care au fost legal citate; recurentul căruia i s-a admis recursul,
casâdu-se în totalitate hotărârea recurată, ori intimatul în cazul respingerii
recursului, nu au interesul să introducă o contestaţie în anulare, chiar dacă
judecarea recursului s-a făcut cu procedura de citare neregulat îndeplinită (dacă
însă casarea este parţială, atât recurentul, cât şi intimatul, au interes să provoace
rejudecarea recursului); intimatul nu se poate plânge că instanţa a omis să
cerceteze un motiv de casare, deoarece, chiar dacă rămâne expus posibilităţii
unei rejudecări a recursului (dacă recurentul se va plânge pe calea contestaţiei
în anulare), nu suntem în prezenţa unui interes de natură a justifica formularea
unei contestaţii în anulare123 ; s-a decis că dacă un recurs a fost respins ca
123
A se vedea, I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 70. Admiţând aplicabilitatea principiului „non reformatio in pejus" şi în
materia contestaţiei în anulare, a accepta soluţia contrară ar însemna să i se răpescă recurentului posibilitatea de a obţine desfiinţarea
hotărârii pe calea contestaţiei în anulare, întrucât ar exista tripla identitate de elemente, chiar dacă poziţia procesuală a părţilor ar fi
inversată.
482
inadmisibil, partea nu poate justifica interesul de a obţine, prin admiterea

contestaţiei în anulare, desfiinţarea hotărârii respective, devenind inutil să se
examineze dacă la judecarea unui recurs inadmisibil s-a săvârşit vreuna din
nulităţile prevăzute de art. 317 şi 318124.
b) Obiectul
Prin contestaţia în anulare, ca formă de manifestare a acţiunii civile, se

urmăreşte desfiinţarea unor anumite categorii de hotărâri judecătoreşti, despre
care se afirmă că au fost pronunţate cu încălcarea dispoziţiilor legale vizate de
art. 317 şi 318 Cod proc. civ. Aşadar, obiectul contestaţii în anulare îl
constituie anumite hotărâri judecătoreşti, fiind diferenţiat după cum este
vorba de contestaţia în anulare de drept comun sau de cea specială.
Potrivit art. 317 Cod proc. civ., obiectul contestaţiei în anulare de drept comun
îl formează hotărârile irevocabile. Art. 377 alin. 2 Cod proc. civ. dispune că
sunt hotărâri irevocabile: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel,
nerecurate; hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs, chiar dacă prin
acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu
mai pot fi atacate cu recurs.
124
T. S., s.civ., dec. nr. 402/1973, Repertoriu II, p. 400. Considerăm că soluţia trebuie nuanţată, în sensul că dacă motivul de
contestaţie îl constituie neregularitatea procedurii de citare, aceasta este admisibilă, deoarece, la soluţionarea excepţiei de
inadmisibilitate a recursului, trebuie asigurate dreptul părţii la apărare şi contradictorialitatea. Desigur că nimic nu se opune ca
după anularea deciziei atacate, instanţa să invoce din oficiu excepţia de inadmisibilitate şi să o admită, însă numai după ce a fost
pusă în prealabil în discuţia părţilor sau cel puţin ca partea să fi avut posibilitatea discutării excepţiei, ceea ce presupune că ea a fost
legal citată. Soluţia ar urma să fie asemănătoare şi în cazul în care recursul a fost respins ca tardiv introdus, cu menţiunea că ar
fi admisibilă o contestaţie în anulare nu numai pentru neregularitatea procedurii de citare, ci şi atunci când respingerea
recursului ca tardiv este o greşeală materială, în sensul art. 318 Cod proc. civ. în toate aceste situaţii, contestatorul justifică un
interes, anume de a avea posibilitatea să combată excepţia de inadmisibilitate sau de tardivitate.
483
Rezultă că, în principiu, pot forma obiect al contestaţiei în anulare de drept

comun:
: hotărârile instanţelor de recurs — deciziile de casare cu reţinere sau cu

trimitere; deciziile prin care se admite recursul şi se statuează în fond;
deciziile pronunţate de instanţele de recurs, după casarea cu reţinere; deciziile
de respingere a recursului ca nefondat; deciziile prin care se respinge sau se
anulează recursul în temeiul unei excepţii procesuale, fără a mai fi cercetat în
fond; deciziile prin care se constată perimarea recursului;
: hotărârile instanţelor de apel — hotărârile date în apel, atacate cu recurs, care

însă a fost respins întrucât avea nevoie fe verificări de fapt, anulat, respins în
temeiul unei excepţii procesuale sau perimat; deciziile instanţelor de apel care
nu ar fi susceptibile, potrivit legii, de recurs;
: hotărârile primei instanţe — sentinţele nesusceptibile de apel, atacate cu

recurs, dar care a fost respins deoarece avea nevoie de verificări de fapt, anulat,
respins în temeiul unei excepţii procesuale, ori perimat;
: hotărârile pronunţate în cererile de revizuire, în contestaţiile în anulare şi în

contestaţiile la executare, dacă sunt irevocabile.
Este de observat că, deşi irevocabile, hotărârile pronunţate în apel sau cele
pronunţate, de prima instanţă şi nesusceptibile de apel, care nu mai pot fi
atacate cu recurs, deoarece termenul de recurs a expirat, precum şi hotărârile
de primă instanţă neapelate, nu pot forma obiect al contestaţiei în anulare
obişnuită, întrucât legea cere ca partea să nu fi avut posibilitatea de a invoca
motivul de contestaţie pe calea apelului sau a recursului. De asemenea,
484
împotriva hotărârilor pronunţate în apel sau de prima instanţă şi nesusceptibile

de apel, atacate cu recurs, dar care a fost respins pentru că avea nevoie de
verificări de fapt incompatibile cu structura recursului, ori care a fost anulat
sau respins fără a fi cercetat în fond, se poate exercita contestaţia în anulare
numai dacă motivul de contestaţie a fost invocat prin cererea de recurs. în schimb,
hotărârile de primă instanţă atacate cu apel, dar care s-a perimat sau a fost anulat
ori respins în temeiul unei excepţii procesuale, nu pot forma obiect al contestaţiei
în anulare, deoarece art. 317 alin. ultim are în vedere numai calea de atac a
recursului, nu şi cea a apelului.
Categoria hotărârilor judecătoreşti ce pot forma obiectul contestaţiei în

anulare specială este mult mai restrânsă, cuprinzând:
: hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, numai în ceea ce priveşte

soluţionarea recursului, nu şi deciziile date în fond, după casarea cu reţinere;
: hotărârile pronunţate de judecătorie în ultimă instanţă; în privinţa acestora,

menţionăm că art. 318 alin. 2 Cod proc. civ. a fost introdus în cod la o dată când
nu mai exista apelul, însă, după reintroducerea apelului, se poate discuta dacă
mai subzistă raţiunea menţinerii acestei soluţii legislative, în ipoteza în care s-
ar admite că aceste hotărâri ar putea fi atacate cu recurs.
* *
Hotărârile irevocabile pot constitui obiect al contestaţiei în anulare indiferent

de soluţia pronunţată, dacă prin ele s-a rezolvat fondul sau s-a dat o soluţie în
temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a luat act de tranzacţia intervenită între
485
părţi sau de desistarea reclamantului. în literatura şi în practica judiciară s-au

ridicat unele probleme privind admisibilitatea contestaţiei în anulare împotriva
unor hotărâri pronunţate în anumite materii.
S-a arătat125 că noţiunea de hotărâre trebuie luată într-un sens larg,

cuprinzând uneori şi unele încheieri judecătoreşti. Nu este vorba de încheierile
premergătoare care se includ în hotărârea însăşi şi pot fi atacate numai o dată cu
fondul, ci de acele încheieri pe care instanţa le pronunţă după darea unei
hotărâri sau independent de o hotărâre de fond, cum ar fi: încheierea de
rectificare a erorilor materiale, încheirea prin care instanţa revine asupra unui
termen de graţie, încheierea prin care se face împărţeala între creditori a
sumei rezultate din executarea silită, încheierea prin care se ia act de
renunţarea la judecată, încheierea de asigurare a dovezilor pe cale principală,
încheierile pronunţate în materie necontencioasă (acestea prezintă
particularitatea că pot fi atacate de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost
citată la dezlegarea cererii, cu atât mai mult trebuie să i se recunoască
posibilitatea folosirii contestaţiei în anulare-părţii ce a fost la dezlegarea
cererii, art. 338 alin. 1 prevăzând că dispoziţiile care reglementează procedura
necontencioasă se întregesc cu cele de drept comun, deci şi cu cele care
reglementează contestaţia în anulare). Apreciem că există şi o încheiere
premergătoare care poate fi atacată cu contestaţie în anulare, anume, încheirea
prin care, în cadrul procesului de partaj, s-a dispus scoaterea bunului la vânzare
(de exemplu, încheirea este pronunţată de instanţa de apel, fără ca partea să fi
fost legal citată, iar recursul, ce poate fi exercitat separat de hotărârea pe fond,
125
A se vedea: I. Stoenescu, op. cit., J. N. nr. 2/1960, p. 266-267; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 71
486
a fost respins în condiţiile la care se referă art. 317 alin. final Cod proc. civ.).
Aceeaşi ar fi soluţia şi în cazul încheierilor prin care s-a întrerupt sau
suspendat cursul judecăţii.
Deşi art. 582 alin. final Cod proc. civi se referă expres numai la contestaţia la
executare, s-a arătat că şi ordonanţele preşedinţiale sunt susceptibile de
exerciţiul contestaţiei în anulare126.
Hotărârile irevocabile în materie de divorţ pot fi atacate pe calea contestaţiei

în anulare, deoarece art. 619 alin. ultim Cod proc. civ. interzice numai
revizuirea. S-a propus, de lege ferenda, să se prevadă că nici una din căile
extraordinare de atac nu poate fi exercitată împotriva hotărârilor de divorţ, în
ceea ce priveşte capătul principal, dacă foştii soţi sau cel puţin unul dintre ei s-
au recăsotărit127.
în schimb, hotărârile pronunţate în materie de strămutare nu pot forma obiect

al contestaţiei în anulare, întrucât art. 40 alin. final Cod proc. civ. interzice
exerciţiul oricărei căi de atac128, Soluţia nu este însă unanim acceptată,
considerându-se că poate fi introdusă o contestaţie în anulare împotriva
acestor hotărâri, pentru ambele motive prevăzute de art. 317 Cod proc. civ.,
deoarece trebuie să se recunoască posibilitatea de a se verifica dacă a avut loc o
judecată valabilă, ori că aceste hotărâri pot fi atacate cu contestaţie în anulare
numai dacă se invocă necompetenţa absolută129 .
126
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 71.
127
V. M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 82.
128
A se vedea şi, V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p.
339; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 69.
129
A se vedea: V. M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 71, precum şi T. S., s. civ., dec. nr. 38/1978, C. D. 1978, p.
236 (soluţie implicită).
487
De asemenea, nu pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru primul motiv

prevăzut de art. 317 Cod proc. civ. hotărârile pronunţate în pricinile ce se pot
judeca fără citarea părţilor, dacă judecata a avut loc în aceste condiţii (de
exemplu, în materie de asigurare a dovezilor, de îndreptare a erorilor
materiale, ordonanţa preşedinţială etc), precum şi cele care se dau fără citarea
părţilor (de exemplu, încheierea pronunţată cu privire la cererea de sechestru
asigurător, hotărârea prin care se rezolvă un conflict de competenţă etc).
Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată nici împotriva hotărârilor

judecătoreşti pronunţate în cadrul procedurii prevăzute la Legea nr. 68/1992
(concluzie desprinsă din art. 85 alin. 2).
Cât priveşte ordonanţa de adjudecare, am arătat cu un alt prilej că aceasta nu

are caracterul unui act jurisdicţional (deoarece judecătorul nu stabileşte
situaţia de fapt la care apoi aplică norma de drept substanţial, ci doar verifică
îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege — de art. 551 alin. 2 Cod proc. civ.),
astfel încât ea este supusă numai recursului special reglementat de art. 551-556
Cod proc. civ., nu şi celorlalte căi de atac. Menţionăm însă că practica judiciară
nu este în acest sens, considerând ordonanţa de adjudecare o veritabilă
hotărâre judecătorească.
c) Cauza
Cauza contestaţiei în anulare este nelegalitatea hotărârii ce se atacă,

nelegalitate constând într-una din deficienţele indicate limitativ de art. 317 şi de
488
art. 318 Cod proc. civ., sub denumirea de motive, care reprezintă aspecte
diferite ale aceleiaşi cauze.
Se observă că legea nu vorbeşte de cererea în anulare pe care vechea practică

judiciară o creease ca o rezervă subsidiară, în special pentru necitarea părţii sau
citarea nelegală, în ipotezele în care neexecutându-se hotărârea sau hotărârea
nefiind susceptibilă de executare, ori executarea nu a fost cunoscută de parte,
aceasta să poată obţine anularea hotărârii şi rejudecarea pricinii. Apariţia,
alături de motivul clasic, a încă unui motiv se explică prin faptul că art. 317
Cod proc. civ. este un mijloc procedural pentru aplicarea, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege, a art. 105 Cod proc. civ., potrivit căruia există două
cazuri în care un act de procedură este nul sau anulabil. Respectarea
principiului simetriei a impus ca, acolo unde s-a reglementat unul din mijloacele
procedurale de propunere a nulităţilor (contestaţie în anulare), să apară ambele
ipoteze130. însă, s-a reţinut ca motiv de contestaţie în anulare numai
necompetenţa absolută, nu şi cea relativă, aceasta din urmă trebuind să fie
invocată de pârât pe cale de excepţie, prin întâmpinare sau cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea decăderii. în cazul în care instanţa a
respins excepţia de necompetenţa relativă, împotriva încheierii de respingere
se poate face, după caz, apel sau recurs, numai o dată cu fondul. Teoretic,
recursul poate fi respins în condiţiile prevăzute de art. 317 alin. final Cod proc.
civ., aşa încât ar fi existat interesul să se recunoască părţii posibilitatea de a
folosi contestaţia în anulare şi pentru încălcarea competenţei relative, dar
legiuitorul a dorit să evite ca aceeaşi instanţă, care respinsese excepţia de
130
A se vedea, I. Stoenescu, op. cit., J. N. nr. 2/1960, p. 265-285.
489
necompetenţa relativă, să se pronunţe din nou asupra ei (contestaţia în anulare

fiind o cale extraordinară de atac de retractare).
Motivele contestaţiei în anulare specială au fost împrumutate din Codul de

procedură penală în vigoare la acea dată.
2. Contestaţia în anulare de drept comun (motive şi condiţii de admisibilitate)
a) Motive
Primul motiv prevăzut de art. 317 Cod proc. civ. se referă atât la situaţia în care
procedura de citare a fost neregulat îndeplinită, cât şi la situaţia în care judecata
a avut loc în lipsa totală a citării părţii, nu însă şi la ipoteza când o persoană,
care ar fi avut interesul să participe într-un litigiu, nu a fost introdusă în cauză.
Legea are în vedere numai neregularitatea procedurii de citare pentru ziua când
s-a judecat pricina, nu şi neregularităţile privitoare la termenele anterioare de
judecată, care, de altfel, se acoperă dacă nu sunt invocate la prima zi de
înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă procedura a
continuat să fie neregulat îndeplinită la toate termenele următoare, inclusiv la
cel când s-a dat hotărârea, iar partea neregulat citată a lipsit la aceste termene,
contestaţia este admisibilă şi vizează atât hotărârea, cât şi încheierile
premergătoare. Dacă însă la un termen ulterior procedura a fost regulat
îndeplinită sau procedura s-a acoperit prin prezenţa părţii în instanţă,
contestaţia în anulare devine inadmisibilă. Din coroborarea art. 317 cu art. 89
alin. 2 Cod proc. civ., potrivit căruia „înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană
sau prin mandatar, acoperă orice vicii de procedură", rezultă o condiţie
subînţeleasă, anume că partea neregulat citată să fi lipsit la dezbateri; dacă a
490
fost prezentă, ar fi avut numai dreptul să solicite un termen în vederea

pregătirii apărării.
Neregularitatea procedurii de citare poate consta nu numai în nerespectarea

dispoziţiilor legale privitoare la întocmirea şi înmânarea citaţiei, ci şi în
nerespectarea termenului în care, potrivit art. 89 alin. 1 Cod proc. civ., citaţia
trebuie să ajungă la destinatar, ori în obţinerea de către partea potrivnică a
citării prin publicitate, fără a se respecta condiţiile impuse de art. 95 Cod proc.
civ.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare de drept comun vizează situaţia în

care hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine
publică privitoare la competenţă, deci a competenţei generale, a competenţei
materiale şi a competenţei teritoriale exclusive.
în literatură131, se arată că folosirea acestui motiv priveşte, de regulă,

hotărârile nesusceptibile de recurs. Pentru exercitarea contestaţiei împotriva
hotărârilor de fond pronunţate cu încălcarea competenţei absolute ar trebui ca
partea, instanţa din oficiu sau procurorul, dacă a participat la judecată, să nu fi
invocat excepţia de necompetenţă şi ca recursul părţii să fi fost respins fără a fi
cercetat în fond. Se consideră că dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată,
dar instanţa a respins-o, partea nu va putea folosi contestaţia în anulare, care
este o cale de retractare, iar nu de reformare, neputându-se concepe ca aceeaşi
instanţă să revină asupra propriei păreri132. Soluţia este logică, fiind indicat ca
131
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 72-73.
132
A se vedea: I. Stoenescu, op. cit. J.N. nr. 2/1960, p. 285 (sunt avute în vedere numai hotărârile care nu pot
fi atacate cu recurs, dar, pentru identitate de raţiune, soluţia ar urma să fie aceeaşi şi în cazul în care hotărârea
a fost atacată cu recurs, ce a fost respins fără a fi cercetat în fond); V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 70.
491
art. 317 pct. 2 Cod proc. civ. (care nu face nici o distincţie) să fie modificat, în
sensul de a se adăuga că dacă a fost ridicată şi respinsă excepţia de
necompetenţă, partea nu mai poate folosi contestaţia în anulare. S-ar putea
obiecta că se creează o situaţie inechitabilă, deoarece când partea a invocat
excepţia de necompetenţă, nu se va mai putea plânge pe calea contestaţiei în
anulare, însă, dacă a fost mai puţin diligentă şi nu a ridicat necompetenţa
absolută, contestaţia în anulare este admisibilă. Ni se pare că important este
ca partea să aibă posibilitatea dea discuta eventuala necompetenţă absolută,
uneori trecându-se chiar peste o culpă a ei, însă dacă a valorificat această
posibilitate, nu trebuie să i se acorde dreptul de a mai ridica aceeaşi problemă
în faţa aceleiaşi instanţe (o soluţie legislativă asemănătoare s-a dat în ipooteza
în care instanţa a respins excepţia de necompetenţă invocată, nemaiputând
reveni asupra propriei păreri, ci partea va putea exercita calea apelului sau a
recursului, însă numai după pronunţarea hotărârii pe fond).
Motivul prevăzut de art. 317 pct. 2 nu poate fi utilizat pentru invocarea

încălcării normelor referitoare la incompatibilitate, deoarece acestea, chiar
dacă sunt aşezate de legiuitor în Cartea I a codului, intitulată „Competenţa
instanţelor judecătoreşti", sunt norme de organizare judecătorească, iar nu de
competenţă133. Aceeaşi este soluţia şi în cazul celorlalte norme privind
compunerea şi constituirea instanţei.
b) Condiţii de admisibilitate
133
V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 18; T.S., s. civ., dec. nr. 789/1985, R.R.D. nr. 2/1986, p. 71, prin care s-a
schimbat practica anterioară a instanţei supreme (de exemplu, dec. nr. 1949/1980, CD. 1980, p. 167).
492
Pentru folosirea contestaţiei în anulare de drept comun, art. 317 Cod proc. civ.
cerc, pe de o parte, ca hotărârea să fie irevocabilă (ne-am ocupat de această
condiţie de admisibilitate atunci când am examinat obiectul contestaţiei în
anulare), iar, pe de altă parte, ca motivul pe care se sprijină această cale de atac
să nu fi putut fi invocat pe căile ordinare de atac (apelul şi recursul).
Cea de-a doua condiţie de admisibilitate constituie o aplicaţie a principiului că

nu se poate folosi o cale de atac extraordinară atunci când s-ar fi putut folosi
calea de atac ordinară.
Partea nu are un drept de opţiune între apel şi contestaţie în anulare, aceasta

din urmă respingându-se ca inadmisibilă dacă motivele.pentru care a fost
introdusă puteau fi valorificate pe calea apelului.
Legea interzice şi cumulul contestaţiei în anulare cu recursul, dând prioritate

recursului, deci partea este obligată să valorifice eventualele motive de
contestaţie prin intermediul recursului, ambele aspecte de nelegalitate vizate de
art. 317 Cod proc. civ. constituind, în acelaşi timp şi motive de casare. Această
cerinţă trebuie examinată în corelaţie cu art. 317 alin. final, potrivit căruia,
contestaţia în anulare devine admisibilă în cazul în care motivele au fost
invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie
de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără a fi judecat în fond.
Cât priveşte prima ipoteză, dacă partea a invocat motivele de nulitate a hotărârii
pe calea recursului, dar nu a putut obţine luarea lor în examinare pentru că
implicau verificări de fapt, în afara dosarului, incompatibile cu structura
recursului (de exemplu, când s-a obţinut cu rea-crcdinţă citarea prin publicitate,
493
iar în recurs, pârâtul-recurent susţine că reclamantul-intimat cunoştea

domiciliul său, însă nu poate face această dovadă decât prin martori, recursul
va fi respins întrucât necesită verificări de fapt, contestaţia în anulare devenind
admisibilă; dacă împotriva unei hotărâri de divorţ se declară recurs,
invocându-se necompetenţa teritorială, deoarece soţii nu au avut un domiciliu
comun, iar pentru dovedirea acestui fapt sunt necesare şi alte probe decât
eventualele înscrisuri, soluţia este aceeaşi), atunci va putea invoca din nou
motivele respective prin intermediul contestaţiei în anulare. Dacă însă instanţa
de recurs a respins ca neîntemeiate motivele invocate, pe temeiul actelor din
dosar sau a înscrisurilor noi ce pot fi folosite, potrivit art. 305 Cod. proc. civ., în
recurs, principiul puterii lucrului judecat se opune reexaminării lor în cadrul
contestaţiei în anulare. S-a susţinut că partea ar putea ea însăşi să aprecieze că
motivele implică verificări de fapt şi să formuleze direct contestaţie în anulare,
iar dacă i se va opune excepţia de inadmisibilitate, se va apăra dovedind că
motivul său de contestaţie necesită verificări de fapt pe care nu le-ar fi putut face
instanţa de recurs134. Această soluţie s-ar desprinde din prevederile art. 317 alin.
1 Cod proc. civ., însă acest text de lege trebuie interpretat împreună cu art. 317,
alin. final Cod proc. civ., din care rezultă clar că partea trebuie să invoce
motivele respective prin cererea de recurs şi numai în cazul în care recursul ar
fi respins în condiţiile arătate, contestaţia în anulare devine admisibilă; nici nu
s-ar, vedea de ce un incident de procedură, de competenţa instanţei de recurs,
să fie soluţionat pe cale incidentală, de către instanţa ce a pronunţat hotărârea
care ar fi trebuit să fie recurată.
134
I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 2/1960, p. 275.
494
în legătură cu cea de-a doua ipoteză a art. 317 alin. final Cod proc. civ. —
când recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond — se admite că
legiuitorul a vizat situaţiile în care recursul a fost anulat ca neregulat introdus
sau ca netimbrat, ori s-a perimat, aşadar, termenul „respins" se interpretează
într-un sens mai larg. Se observă că se recunoaşte dreptul de a folosi
contestaţia în anulare unei părţi care, din proprie culpă, a împiedicat cercetarea
în fond a recursului, deoarece nu 1- a timbrat, 1-a introdus neregulat (direct la
instanţa de recurs) sau 1-a lăsat să se perime, ceea ce echivalează cu o
îndepărtare de la principiul situat în prima parte a textului de lege, conform
căruia nu există opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Instanţa de
recurs, oprindu-se la o soluţie de respingere formală a recursului, nu a fost în
măsură să examineze temeinicia motivului de nulitate invocat, astfel încât nu
există putere de lucru judecat, dar această împrejurare se datorează culpei
procesuale a recurentului. De aceea, în ansamblul art. 317 Cod proc. civ.,
această dispoziţie este nelogică.
S-a apreciat că ar trebui respinsă pe ideea abuzului de drept procesual

contestaţia, în cazul în care recursul nu a fost timbrat pentru a se introduce
apoi contestaţie în anulare, urmărindu-se tergiversarea judecăţii şi
împiedicarea executării hotărârii, ori pentru a beneficia de taxa de timbru
redusă, proprie contestaţiei în anulare135. Faţă de stadiul actual al legislaţiei,
aceste soluţii nu pot fi primite, art. 317 alin. final nefăcând nici o distincţie
între respingerea recursului, fără a fi cercetat în fond, din culpa sau fără culpa
135
A se vedea: Trib. Capitalei, col. II. dec. nr. 2928/1957, cu nota Gh. Ionescu-Baldovin, L.P. nr. 10/1959, p.
92; D. Florescu, Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui nou cod de procedură civilă, R.R.D. nr.
2/1973, p. 93.
495
recurentului. Nici nu se vede cum s-ar putea anula sau perima un recurs, dacă
nu ar fi vorba de o culpă a recurentului. în interpretarea pe care o criticăm,
cea de-a doua ipoteză a art. 317 alin. final nu ar mai avea nici o aplicare, însă,
un text de lege, chiar dacă este criticabil, trebuie interpretat în sensul în care el
să se aplice, iar nu în sensul în care să nu se aplice.
Se admite unanim136 că dacă un recurs a fost respins ca tardiv introdus,

contestaţia în anulare nu devine admisibilă, deoarece ar însemna să se admită
o eludare directă a interdicţiei prevăzute în art. 317 alin. 1 Cod proc. civ., din
moment ce un, recurs tardiv este socotit ca şi cum nu ar fi fost introdus.
Aceeaşi soluţie se preconizează şi pentru situaţia în care s-a introdus un recurs
tardiv, netimbrat sau neregulat, care a fost anulat ca atare, întrucât şi aici
există o eludare directă a interdicţiei respective137. Având în vedere că, formal,
s-ar putea aplica art. 317 alin. final Cod proc. civ., recursul fiind anulat ca
neregulat introdus, netimbrat, iar nu respins ca tardiv, în practică se resping
ca inadmisibile contestaţiile în anulare introduse în astfel de condiţii, pe ideea
abuzului de drept procesual. însă, teoria abuzului de drept procesual nu este
suficient reglementată şi, în orice caz, nu cunoaşte o asemenea soluţie. De
aceea, poate fi pusă sub semnul întrebării însăşi utilitatea sistemului ales de
legiuitor.
98 A se vedea, de exemplu: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein,

op. cit., p. 363; G. Porumb, op. cit., voi. II, p. 79-80; V. Negru, D. Radu, op. cit.,
p. 338; V.M. Ciobanu., voi. II, p. 72.
99 Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 2/1960, p. 276.

136
137
496
S-a propus, de lege ferenda, ca art. 317 alin. final Cod. proc. civ. să fie
reformulat în sensul de a se prevedea că motivele pot fi valorificate pe calea
contestaţiei in anulare dacă au fost invocate prin cererea de recurs, legal
timbrată şi introdusă în termen, dar instanţa a respins recursul fără ca el să fi
fost judecat în fond . Nu sunt însă acoperite alte două situaţii în care recursul
nu a fost cercetat în fond din culpa părţii, anume, introducerea neregulată a
recursului şi perimarea acestuia. Considerăm că, dacă se doreşte să se mai
menţină interzicerea opţiunii între recurs şi contestaţie în anulare, nu ar mai
trebui să se permită ocolirea indirectă a acestui principiu, prin renunţarea la cea
de-a doua ipoteză a art. 317 alin. final Cod proc. civ. şi modificarea acestuia, în
sensul de a se dispune că exercitarea contestaţiei în anulare este posibilă
497
numai dacă motivele respective au fost invocate prin cererea de recurs, dar,
fără a exista culpa recurentului, instanţa de recurs a respins recursul fără a-1 fi
cercetat în fond102 .
Principiul procedural potrivit căruia calea de atac a contestaţiei în anulare nu

poate fi folosită dacă partea are la îndemână calea recursului mai ridica
problema de a şti ce cale de atac trebuie utilizată, împotriva hotărârilor de fond,
atunci când a fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare pentru
termenul la care a avut loc judecata, cât şi procedura de comunicare a hotărârii,
ori când termenul de recurs curge de la pronunţare (caz în care procedura de
citare îndeplineşte şi funcţia procedurală a comunicării). S-a arătat că în
ambele situaţii se poate declara recurs, deoarece o procedură viciată
echivalează cu neîndeplinirea ei, iar neregularitatea va fi invocată în
combaterea eventualei excepţii de tardivitate a recursului; numai în aparenţă
hotărârea instanţei de fond a rămas definitivă (irevocabilă, în prezent) şi
recursul nu poate fi considerat tardiv103. O altă posibilitate ar fi formularea unei
cereri de repunere în termenul de recurs, în condiţiile prevăzute de art. 103
Cod proc. civ. Există şi opinia că, pentru aceste două ipoteze, contestaţia în
anulare este admisibilă104. Avantajul acestei soluţii, care însă se îndepărtează de
la principiul procedural enunţat mai sus (dar la care şi legiuitorul a renunţat în
cazurile vizate prin dipoziţia cuprinsă în art. 317 alin. ultim teza finală), constă
în faptul că nu s-ar răpi părţii un grad de jurisdicţie, atunci când a fost neregulat
citată numai la termenul când a avut loc judecata, având în vedere că, potrivit
art. 312 alin. 2 Cod proc. civ., instanţa de recurs casează cu trimitere doar dacă
judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea
probelor şi la dezbaterea fondului. Toate aceste dificultăţi practice ar fi
498
înlăturate dacă legiuitorul ar adopta sistemul opţiunii între cele două căi de
atac.
Raportând această condiţie de admisibilitate la cele două motive prevăzute de

art. 317. Cod proc. civ., rezultă că, în cazul hotărârilor pronunţate în apel, ori a
hotărârilor
101 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Corelaţia dintre recurs şi căile

extraordinare de atac, S.C.J. nr. 1/1985, p.
40 şi 45.
102 Cel mai logic sistem ar fi cel care ar oferi posibilitatea cumulării
contestajiei în anulare cu recursul (ca în
materia revizuirii).
103 I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 2/1960, p. 281.
104 A se vedea: V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 69-70; I. Stoenescu, op.
cit., J.N. nr. 2/1960, p. 281-282 (autorul
are în vedere numai situaţia în care s-a trecut la executarea silită a
hotărârii, mai ales dacă ar fi vorba de o
fraudă procesuală); TJ. Cluj, dec. civ. nr. 110/1988, R.R.D. nr. 5/1988,
p. 71 (în decizie se arată că ar fi
admisibilă contestaţia şi dacă partea ar fi fost în imposibilitate de a
exercita recursul, ceea ce este greşit,
partea trebuind să se conformeze prevederilor art. 103 Cod proc. civ.)
499
date de prima instanţă, care nu sunt susceptibile de apel, neîndeplinirea legală

a procedurii de citare pentru termenul când a avut loc judecata va putea fi
invocată pe calea contestaţiei în anulare, dacă termenul de recurs curge de la
comunicare, iar comunicarea hotărârii a fost valabil îndeplinită şi partea a
invocat neregularitatea procedurală prin cererea de recurs, introdusă în termen,
dar recursul a fost respins fără a fi cercetat motivul de casare, neinteresând
dacă această soluţie se datorează sau nu culpei recurentului; necompetenţa
absolută a instanţei va putea constitui temei al contestaţiei în anulare dacă a fost
invocată, în prealabil, pe calea recursului, introdus în termen, care însă a fost
respins fără a fi cercetat în fond. Apreciem că primul motiv nu va putea fi
invocat direct pe calea contestaţiei în anulare, atunci când comunicarea hotărârii
se apreciază a fi viciată sau când termenul de recurs curge de la pronunţare, ci
partea trebuie să declare recurs, deoarece, adoptându-se principiul interdicţiei
dreptului de opţiune între recurs şi contestaţia în anulare, nu se poate deroga
de la aceasta decât în cazurile expres prevăzute de lege. De asemenea, este
inadmisibilă contestaţia în anulare exercitată împotriva hotărârilor
judecătoreşti de primă instanţă, trecute în puterea lucrului judecat prin
neapelare, prin perimarea, anularea sau respingerea apelului în temeiul unei
excepţii procesuale (concluzie desprinsă din art. 317 alin. 1, precum şi din faptul
că pentru ipoteza apelului, nu există o dispoziţie similară celei din art. 317. alin.
final Cod proc. civ.). Dacă partea nu a fost legal citată la termenul când a avut
500
loc judecata în primă instanţă şi termenul de exercitare a apelului curge de la

pronunţare sau comunicarea hotărârii nu a fost legal îndeplinită, nu este
deschisă calea contestaţiei în anulare, ci numai calea apelului. Pentru situaţia
în care termenul de apel curge de la pronunţare, s-ar putea accepta şi soluţia
ca partea să formuleze o cerere de repunere în termenul de apel, invocând ca
motiv mai presus de voinţa ei necunoaşterea hotărârii datorită faptului că nu a
fost legal citată, termenul de 15 zile prevăzut de art. 103 alin. 2 Cod proc. civ.
urmând a se calcula de la data când partea a luat cunoştinţă de hotărâre.
3. Contestaţia în anulare specială (motive şi condiţii de admisibilitate)
a) Motive
Primul motiv prevăzut de art. 318 Cod proc. civ. — dezlegarea dată recursului
este rezultatul unei greşeli materiale — are în vedere erori materiale în legătură
cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă
darea unor soluţii greşite. Este deci vorba despre acea greşeală pe care o
comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date
materiale şi care determină soluţia pronunţată105.
Sunt greşeli materiale, în sensul art. 318 Cod proc. civ., respingerea unui recurs
ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar
rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal, înăuntrul
termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se
găsea chitanţa de plată a taxei de timbru, ori nu s-a observat că pentru unul
din motivele de casare nu era necesară timbrarea; anularea greşită a recursului
ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deşi la dosar se afla procura dată
501
reprezentantului părţii; pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât

cea recurată etc.
105 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit. 1981, p. 75; V.M.

Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 53; T.S., s. civ., dec. nr. 1516/1984,
Repertoriu IV, p. 267; dec. nr. 58/E/1988, R.R.D. nr. 9/1988, p. 69.
Textul vizează greşeli de fapt, involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de
rezolvare a unui incident procedural. S-a arătat că a da părţilor posibilitatea de
a se plânge aceleiaşi instanţe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat
probele şi a stabilit raporturile dintre părţi, ar însemna să se deschidă dreptul
părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu o opoziţie
(cale de atac ce funcţiona în trecut numai atunci când judecata a avut loc în lipsa
părţii), astfel încât contestaţia în anulare ar deveni o cale ordinară de atac, mai
rea decât recursul la recurs, care, cel puţin s-ar adresa unei instanţe svperioare106.
Aşadar, nu pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare erorile de interpretare

a probelor care fac decizia netemeinică; neconcordanţa dintre motivare, prin
care recursul este declarat fondat şi dispozitiv, prin care recursul este respins ca
neîntemeiat; omi-siunea soluţionării cererii privind cheltuielile de judecată;
502
modul în care instanţa de recurs a rezolvat excepţia de tardivitate a recursului,

luând în considerare o comunicare a hotărârii, care, totuşi, era viciată;
neobservarea cererii expres formulate de către creditor de a se include în
obiectul executării silite şi a cheltuielilor efectuate cu urmărirea silită etc.
Numai o greşeală materială esenţială, care a determinat o soluţie eronată, poate

fi invocată pe calea contestaţiei în anulare. De exemplu, este fără relevanţă
eroarea de argumentare a instanţei de a se referi, în aprecierea tardivităţii, la data
înregistrării cererii de recurs la instanţă, în loc de data înregistrării la oficiul
poştal, dacă din aceasta din uimă rezultă că recursul a fost introdus după
expirarea termenului; aceeaşi este soluţia şi în cazul în care s-a anulat în recurs
ca netimbrat, fără a se observa chitanţa de plată a ta«ei de timbru ce se afla la
dosar, dar din care reiese că s-a plătit insuficient taxa datorată.
Greşeala materială se apreciază în raport cu situaţia existentă la dosar la data

pronunţării hotărârii ce se atacă, deoarece faţă de ceea ce judecătorii aveau la
dispoziţie în acel moment se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei
greşeli materiale. S-a decis însă că este admisibilă contestaţia în ipoteza în care
actul de procedură în raport de care se apreciază greşeala materială a ajuns la
instanţă după ziua judecăţii, dacă a fost depus recomandat la oficiul poştal în
termen107. Avem rezerve faţă de această soluţie, deoarece un text de excepţie se
interpretează extensiv, de vreme ce, în momentul soluţionării recursului,
judecătorii nu au comis nici o eroare materială. în literatura juridică, s-a arătat
deja că dacă la data când instanţa a respins un recurs ca tardiv, faţă de ziua
înregistrării lui, nu există la dosar plicul cu data înregistrării la oficiul poştal
unde s-a depus cererea de recurs sau un certificat al acestui oficiu, un
503
asemenea înscris nu poate fi alăturat la cererea de contestaţie în anulare,

deoarece dispoziţia legală ce permite producerea de înscrisuri noi în recurs nu
se aplică şi în materia contestaţiei în anulare.
106 I. Sîoenescu, op. cit., J.N. nr. 3/1960, p. 464.
107 T.S., col. civ., dec. nr. 1330/1968, CD. 1968, p. 209; s. civ., dec. nr.
404/1970, R.R.D. nr. 9/1970, p. 165.
108 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 75-76.
Greşelile materiale vizate de art. 318 Cod proc. civ. nu trebuie confundate cu
greşelile materiale la care se referă art. 281 Cod proc. civ. şi care pot fi
îndreptate din oficiu sau în urma unei simple cereri. S-a decis că dacă din eroare
în dispozitivul deciziei instanţei de recurs s-a scris un alt număr de sentinţă
decât numărul sentinţei atacate cu recurs, dar controlul s-a făcut asupra
sentinţei atacate, greşeala materială se îndreaptă potrivit art. 281 Cod proc.
civ., iar nu pe calea contestaţiei în anulare109.
Cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 318 Cod proc. civ. — omisiunea
cercetării unui motiv de casare — poate fi invocat pe calea contestaţiei în
anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis numai în parte, nu şi
atunci când a fost admis pentru un motiv care a atras casarea totală, deoarece,
în acest caz, în faţa instanţei de fond se vor putea repune în discuţie toate
504
motivele invocate iniţial. Art. 315 alin. final Cod proc. civ. prevede că la
rejudecarea fondului după casare, instanţa va ţine seama „de toate motivele
invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată"; cu atât mai mult, vor
fi repuse în discuţie toate motivele invocate prin cererea de recurs, dar pe care
instanţa de recurs le-a socotit inutile de a. mai fi examinate, în raport de
soluţia casării totale. Dacă s-ar introduce o contestaţie în anulare pentru
omisiunea cercetării unui motiv de recurs, deşi casarea a fost totală, contestaţia
va fi respinsă ca lipsită de inters. Aceeaşi este soluţia şi dacă motivul de casare
omis vizează însăşi partea din hotărâre care a fost casată (avem în vedere
casarea parţială a hotărârii), în acele situaţii în care s-au dedus judecăţii mai
multe capete de cerere, ori o cerere de chemare în judecată a fost introdusă de
mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai multor pârâţi, precum şi atunci când
mai multe cereri de chemare au fost conexate şi, în raport de unul din
capetele de cerere sau de o cerere, casarea a fost totală, deşi, în ansamblul
hotărârii, casarea a fost parţială.
Pentru a putea fi exercitată contestaţia în anulare, este necesar ca recursul să fi

fost respins în fond, iar nu ca tardiv, ori anulat ca neregulat introdus sau ca
netimbrat. De asemenea, contestaţia în anulare este inadmisibilă dacă se
invocă nepronunţarea instanţei de recurs a unei excepţii privitoare la recurs,
precum tardivitatea, perimarea, inadmisibilitatea etc. Omisiunea cercetării
unui motiv de casare nu poate justifica introducerea unei contestaţii în anulare,
dacă motivul respectiv a fost depus tardiv, chiar şi atunci când ar fi vorba
despre un motiv de ordine publică, pe care instnţa de recurs ar fi putut să-1
invoce din oficiu. Pe calea contestaţiei în anulare nu se poate critica nici
modul în care instanţa de recurs a rezolvat problema tardivităţii motivelor de
505
casare şi nici neînsuşirea motivului de casare de către instanţă, dacă aceasta 1-

a analizat; în caz contrar, s-ar transforma contestaţia în anulare într-o cale
ordinară de atac, îndreptată împotriva deciziilor instanţelor de recus.
în literatura şi în practica judiciară, se face constant deosebirea intre motivele

110
de casare şi argumentele arătate în sprijinirea acestor motive . Art. 318 Cod
proc. civ. are în vedere numai omisiunea de a examina unul din motivele de
casare invocate în termen de către recurent (motive arătate în art. 304 Cod
proc. civ.), iar nu argumentele de fapt
109 T. J. Hunedoara, dec. civ. nr. 74/1973, Repertoriu IV, p. 270; V.M. Ciobanu,
op. cit;, voi. II, p. 73.
110 1. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 78; V.M. Ciobanu, op. cit., voi.
II, p. 75; T.S., s. civ., dec. nr.
1271/E/1987, R.R.D. nr. 6/1988, p. 56.
sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt

întotdeauna subsumate motivului de casare pe care îl sprijină. Instanţa de recurs
este în drept sa grupeze argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unui
506
motiv de casare, pentru a răspunde printr-un considerent comun; este suficient

ca instanţa de recurs să arate considerentele pentru care a găsit că motivul de
casare este neîntemeiat, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele
recurentului.
Dacă mai multe motive de recurs au fost discutate şi respinse în bloc, nu se mai
poate aplica art. 318 Cod proc. civ. S-a arătat că dacă a fost formulat un singur
motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde în conţinutul său mai multe motive,
instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala
omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare 111.
Se admite că art. 306 alin. 2 Cod proc. civ., potrivit căruia, instanţa de recurs
poate să reţină, din oficiu, motive de casare de ordine publică, nu se aplică,
prin analogie, în materia contestaţiei în anulare112 . Aşadar, instanţa sesizată cu
o contestaţie în anulare specială nu ar putea invoca un alt motiv de casare care
nu a fost propus de parte, în termen, cu ocazia judecării recursului. însă ar fi
eronat raţionamentul de a considera că dacă în decizia de respingere a
recursului se afirmă că hotărârea atacată nu prezintă nici o deficienţă, aceasta ar
însemna că instanţa de recurs s-a ocupat şi pronunţat implicit şi cu privire la
motivele de casare invocate de parte, deoarece instanţa de recurs are, în primul
rând, obligaţia de a cerceta aceste motive şi numai după aceea poate să treacă la
examinarea altor motive de ordine publică neinvocate de recurent113.
b) Condiţii de admisibilitate
Pentru contestaţia în anulare specială, legea prevede o singură condiţie de ad-

misibilitate, referitoare la obiectul acesteia, anume, să se atace, pe această cale, o
507
hotărâre pronunţată în recurs. Art. 318 nu se aplică deciziilor pronunţate la

judecata fondului după casarea cu reţinere şi nici hotărârilor date în revizuire 114
sau într-o altă contestaţie în anulare. Textul se aplică însă hotărârilor pronunţate
de judecătorie în ultimă instanţă, în măsura în care se admite că şi în prezent
aceste hotărâri nu sunt susceptibile de exerciţiul recursului. Pentru aceste
hotărâri, admisibilitatea contestaţiei în anulare este condiţionată de faptul că
judecătoria, respingând sau admiţând numai în parte plângerea sau contestaţia
(calea de atac devolutivă, specifică materiei respective), nu a examinat vreunul
din motivele de plângere formulate expres de parte în cererea cu care a sesizat
judecătoria, respectiv dacă dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.
în cazul în care, în cererea părţii, se face vorbire, în general, despre nelegalitatea
hotărârii, partea nu s-ar putea plânge că instanţa a omis să-i cerceteze un motiv
determinat. S-a susţinut şi o altă opinie, confuză, potrivit căreia ar trebui să se
pornească de la caracterul specific al plângerii (contestaţiei) — cale de atac
devolutivă — şi, ca atare, contestaţia în anulare îndreptată împotriva hotărârii
pronunţată de judecătorie în ultimă instanţă ar trebui să
111 I. Stoenescu, op. cit-, X N. nr. 3/1960, p. 467.
112 Idem, p. 468-469.
113 I. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. Cit., 1981, p. 78-79. ;
114 A se vedea, I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 75. în sensul că art.

318 s-ar aplica şi hotărârilor
508
pronunţate în revizuire, a se vedea, T.S., col. civ., dec. nr. 1330/1968, CD. 1968,
p. 209.
se adapteze acestui specific; deci că, dacă plângerea nu a fost motivată,

contestaţia în anulare nu ar putea fi respinsă ca inadmisibilă şi nici ca
nefondată, mai înainte de a se cerceta şi analiza probele de la dosar, dacă
judecătoria, în soluţinarea plângerii, nu a omis să examineze temeinicia
acesteia sau să administreze, la cerere sau din oficiu, toate probele necesare 115
. Această soluţie nu poate fi primită, deoarece, pe de o parte, un text de lege de
excepţie este interpretat extensiv, iar, pe de altă parte, s-ar transforma
contestaţia în anulare într-o cale de atac ordinară, devolutivă ce ar lua locul
apelului, deşi, pentru ipoteza respectivă, dreptul de apel este suprimat de lege.
4. Sesizarea instanţei
a) Instanţa competentă
Fiind o cale de atac de retractare, contestaţia în anulare este de competenţa

instanţei care a pronunţat hotărârea ce se atacă, indiferent de motivul invocat
(art. 319 alin. 1 Cod proc. civ.). Dacă însă a fost sesizată o altă instanţă,
aceasta îşi va declina competenţa, neexistând o dispoziţie legală care să
sancţioneze cu nulitatea introducerea neregulată a cererii, aşa cum există în
materia apelului şi a recursului.
509
Dacă partea invocă mai multe motive care ar atrage competenţe diferite, nu
operează prorogarea de competenţă. De exemplu, să presupunem că partea nu
a fost legal citată la termenul când a avut loc judecata apelului, iar recursul pe
care 1-a declarat împotriva hotărârii instanţei de apel a fost anulat, din eroare,
ca netimbrat, deşi la dosar există chitanţa de plată a taxei de timbru. Primul
motiv de contestaţie în anulare (citarea neregulată înaintea instanţei de apel)
este de competenţa instanţei de apel, iar cel de-al doilea (dezlegarea dată
recursului este rezultatul unei greşeli materiale) este de competenţa instanţei
de recurs, neputând opera prorogarea de competenţă nici în favoarea instanţei
de apel, dar nici a celei de recurs.
b) Termenul de exercitare
Art. 319 alin. 2 Cod proc. civ. distinge, în privinţa termenului de exercitare a
contestaţiei în anulare, între hotărârile susceptibile de executare silită şi
hotărârile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executate silită.
Pentru hotărârile din prima categorie, contestaţia în anulare se poate face

înainte de începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului
act de executare. Prin analogie la contestaţia de executare, legea a stabilit ca
moment final data ultimului act de executare. Se observă că în această materie
s-a renunţat la sistemul obişnuit pentru fixarea termenelor înăuntrul cărora pot
fi exercitate căile de atac (un interval de timp care se calculează începând de
la un anumit moment, de regulă, comunicarea hotărârii) şi s-a adoptat sistemul
care fixează momentul limită până la care se poate introduce contestaţia, iar
nu momentul de la care se calculează termenul de exercitare a contestaţiei în
anulare.
510
Spre deosebire de contestaţia la executare, care presupune începerea

executării, urmând a fi respinsă ca prematură dacă a fost introdusă înainte de
primul act de executare, contestaţia în anulare poate fi exercitată independent
de orice executare silită. Dacă a expirat termenul de prescripţie înăuntrul căruia
se poate cere şi obţine executarea
115 Ase vedea, I. A. Munteanu, Despre contestaţia în anulare împotriva

hotărârilor pronunţate de judecătorie ca ultimă instanţă, R.R.D. nr. 1/1985, p.
24-27.
silită, hotărârea îşi pierde forţa executorie, apreciindu-se că partea nu mai are
interes să o atace 116 . Considerăm că şi în acest caz partea justifică un interes,
întrucât hotărârea deşi pierde puterea de lucru judecat, va putea fi folosită ca un
mijloc de probă într-un alt proces.
Potrivit art. 403 alin. 3 Cod proc. civ., cel din urmă act de executare este
încheierea pe care instanţa va trebui să o facă, fără citarea părţilor, îndată ce va
primi procesul-verbal de executare, constatând săvârşirea executării. Această
încheiere, care în realitate succede executării propriu-zise, este considerată de
lege ca făcând parte din procedura execuţională, astfel încât partea interesată,
511
care a luat cunoştinţă de hotărâre chiar prin actele materiale de executare, va

avea timp suficient pentru a se plânge pe calea contestaţiei, până la momentul
întocmirii şi semnării încheierii respective de către completul de judecată.
Numai că încheierea la care face referire art. 403 alin. 3 Cod proc. civ. nu se dă
în toate cazurile, ci numai la executarea silită directă mobiliară (art. 574 Cod
proc. civ.) sau imobiliară (art. 579 Cod proc. civ.), precum şi la urmărirea silită
mobiliară (art. 448 Cod proc. civ.). In alte forme de executare silită, care nu se
finalizează cu încheierea prevăzută de art. 403 alin. 3, ultimul act de executare
va fi reprezentat de un alt act de procedură.
în cazul urmăririi silite imobiliare (formă de executare silită jurisdicţională), nu

se mai dă încheierea ultimului act de executare, ci, conform art. 551 Cod proc.
civ., instanţa de executare va da ordonanţa de adjudecare, împotriva căreia se
poate face recurs în termen de 40 de zile de la transcriere. Ar urma ca termenul
limită până la care poate fi introdusă contestaţia în anulare împotriva hotărârii
judecătoreşti ce constituie titlu executoriu să fie dată rămânerii irevocabile a
ordonanţei de adjudecare. în această materie, legea permite introducerea unor
contestaţii şi după rămânerea irevocabilă a ordonanţei de adjudecare (art. 566
Cod proc. civ.), însă ele privesc numai raporturile dintre creditori, astfel încât
nu au nici o legătură cu contestaţia în anulare. Am arătat că practica judiciară şi
majoritatea literaturii de specialitate admit că ordonanţa de adjudecare este o
veritabilă hotărâre judecătorească, aşa încât ea ar putea fi atacată pe calea
contestaţiei în anulare; ordonanţa de adjudecare are puterea unui titlu
executoriu, urmând a se executa, după rămânerea ei irevocabilă, prin punerea
în posesie a ad-judecatarului, ceea ce înseamnă că ar trebui să se dea
512
încheierea ultirnului act de executare, data acesteia marcând şi momentul

limită până la care ar putea fi atacată pe calea contestaţiei în anulare 117.
Nici în materia popririi nu se mai dă încheierea ultimului act de executare,

deoarece poprirea nu se realizează prin intermediul executorului judecătoresc, ci
este o procedură jurisdicţională. Deşi ordonanţa de proprire nu se comunică
debitorului, acesta va lua cunoştinţă de urmărire când va primi citaţia pentru
termenul de validare a popririi şi va avea posibilitatea să atace cu contestaţie în
anulare hotărârea ce se execută prin poprire, până la data rămânerii irevocabile a
hotărârii de validare a popririi. Hotărârea de validare
117 în sensul că ordonanţa de adjudecare se poate aduce la îndeplinire pe calea

executării silite, fără însă a se
preciza concret momentul până la care se poate exercita contestaţia în
anulare, C.S.J., s. civ., dec. nr.
2093/1991
a popririi, care arc i.iracterul de act jurisdicţional (în faţa instanţei de validare
arc loco adevărată dezbatere, debitorul putând invoca orice împrejurări
ulterioare obţinerii titului, de natură să reducă sau să anihileze creanţa ce se
513
execută, iar terţul poprit având posibiltatea să invoce inexistenţa debitului său
ori stingerea acestuia), va putea fi atacată pe calea contestaţiei în anulare până
în momentul plăţii întregii sume poprite sau, dacă sunt mai mulţi creditori, al
u
distribuirii ei (deci până la data ultimului act material de executare) . în
cazul în care poprirea nu este supusă validării, deci când are de la început
caracter executoriu, apreciem că titlul ce se execută poate fi atacat prin contes-
taţie în anulare tot până la data ultimului act material de executare.
Menţionăm însă faptul că s-a susţinut şi opinia potrivit căreia se aplică, prin
analogie, dispoziţiile art. 461 alin. 3 Cod proc. civ., referitoare la contestaţiile la
poprire (ce pot fi introduse în termen de 15 zile de la data primei părţi)119.
împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de

executare silită, contestaţia în anulare poate fi introdusă, conform art. 319
alin. 2 teza a II-a Cod proc. civ., în termen de 15 zile de la data
cândcontestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la
data când hotărârea a rămas irevocabilă. Legiuitorul a adoptat sistemul unui
termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile, calculat cu începere de la data
când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv de un
an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas irevocabilă. Acesta din
urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să
cunoască hotărârea şi să exercite contestaţia în anulare împotriva acesteia
(deci este un termen prevăzut pentru exerciţiul căii de atac, iar nu numai pentru
cunoaşterea hotărârii, nefiind un termen limită la expirarea căruia, dacă nu s-a
luat cunoştinţă de hotărâre, să înceapă automat a curge termenul de 15 zile).
Momentul la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre poate fi dovedit,
atât de conteslator, cât şi de intimatul interesat să invoce tardivitatea, prin
514
orice mijloc de probă. De exemplu, dacă partea solicită o copie de pe

hotărâre, ori introduce o cerere de îndreptare a unei erori materiale etc,
aceste împrejurări implică luarea hotărârii la cunoştinţă şi fac să curgă
termenul de 15 zile.
Intră în categoria hotărârilor nesusceptibile de executare silită acelea prin care

s-a respins cererea de chemare în judecată, hotărârile pronunţate în materie de
stare civilă, în cererile în constatare, în cererile privind anularea,
rezoluţiunea sau rezilierea (revocarea în cazul donaţiei) unui act juridic fără
obligaţii de restituire, deciziile de casare intermediară. în practică, s-a,stabilit că
acest termen îşi găseşte aplicare şi în cazul în care hotărârea nu mai este
susceptibilă de executare, deoarece prestaţia la care se referă a fost executată în
fapt120. S-a mai decis că prin hotărâri care nu se aduc la îndeplinire pe cale de
executare silită trebuie avute în vedere acele hotărâri care nu cuprind în
dispozitivul lor nici un fel de obligaţie pentru una dintre părţi, iar nu şi
hotărârile care cuprind o obligaţie pentru care se poate cere executarea silită,
deoarece hotărârea judecătorească
118 în sensul că se aplică prevederile incidente hotărârilor nesusceptibile de

executare silită; I. Stoenescu, op.
cit.,J.N.nr. 3/1960, p. 476.
120 T.S., s. civ., dec. nr. 1624/1974, CD. 1974, p. 275.

515
are un caracter unitar, iar termenele în care pot fi exercitate căile de atac
ordinare şi extraordinare trebuie să fie aceleaşi şi să nu difere în raport cu
partea ce se tinde a se reforma sau, după caz, retracta . Ar urma ca o hotărâre
irevocabilă prin care s-a respins cerejea de chemare în judecată, dar una dintre
părţi a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată să fie considerată ca fiind
o hotărâre susceptibilă de executare silită. în doctrină, pe bună dreptate, s-au
exprimat rezerva faţă de această soluţie, arătându-se că ar însemna să se dea
aceeaşi soluţie pentru toate hotărârile care prin natura lor nu sunt susceptibile
de executare silită, dar cuprind obligaţii pentru una din părţi şi, în consecinţă,
dispoziţia din art. 319 alin. 2 cu privire la termen în cazul hotărârilor
nesusceptibile de executare silită îşi vede în mod considerabil restrânsă aria de
aplicare . Este de observat că argumentul utilizat de instanţa supremă —
caracterul unitar al hotărârii în privinţa termenului de exercitare a căilor de atac
— poate fî folosit şi în soluţia contrară, care, în plus, ar satisface şi principul
accesorium sequitur principale.
Dacă partea a fost împiedicată într-o împrejurare mai presus de voinţa ei să

exercite în termen contestaţia în anulare, o poate introduce în termen de 15 zile
de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen arătând şi motivele împiedicării
(art. 103 alin. 2 Cod proc. civ.).
516
c) Cererea de contestaţie în anulare
Codul de procedură civilă nu are dispoziţii speciale privitoare la conţinutul

cererii de contestaţie în anulare, urmând a se aplica, prin asemănare, prevederile
art. 82-83 Cod proc. civ., în care se arată cum se face o cerere în justiţie în
general, cu precizarea modului în care se procedează dacă partea nu poate
semna, obligaţia reprezentantului legal sau convenţional de a alătura actul
doveditor al calităţii sale, precum şi prevederile art. 112-113 Cod proc. civ.,
referitoare la cererea de chemare în judecată. Prin urmare, cererea de contestaţie
în anulare trebuie să cuprindă numele şi domiciliul contestatorului şi ale
intimatului, hotărârea care se atacă (individualizată prin numărul acesteia,
instanţa care a pronunţat-o, data pronunţării şi numărul dosarului), motivarea
în fapt şi în drept, eventualele mijloace de probă şi semnătura. Lipsa acesteia
din urmă va atrage anularea cererii numai dacă, atunci când se observă faptul,
partea în şedinţă, ori dacă a fost lipsă în şedinţa următoare, nu semnează
cererea. Când cererea este făcută prin reprezentant, se va menţiona această
împrejurare şi se va alătura dovada împuternicirii, însă dacă instanţa constată
lipsa acesteia, poate să acorde un termen pentru acoperirea ei iar dacă înăuntrul
termenului acordat lipsa nu se acoperă, va anula cererea.
Contestaţia în anulare este supusă unei texe de timbru de 250 lei.
Contestatorul trebuie să indice toate motivele care justifică, în opinia sa,

admiterea contestaţiei, deoarece art. 321 Cod proc. civ. dispune că nu se poate
face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Se
consideră că prin această dispoziţie se prevede un caz special de putere de
517
lucru judecat, deoarece ceea ce constituie cauza într-o contestaţie în anulare

este nelegalitatea hotărârii atacate, iar
121 T.S., s. civ., dec. nr. 1610/1982, R.R.D. nr. 10/1983, p.67.
122 V.M. Ciobanu, op. cit., voi II, p. 79.
motivele indicate limitativ de lege sunt aspecte diferite ale cauzei123. Tripla
identitate de elemente (aceleaşi părţi — contestator şi intimat, acelaşi obiect —
hotărârea atacată, aceeaşi cauză — nelegalitatea acestei hotărâri) se opune
admisibilităţii unei a doua contestaţii în anulare exercitată împotriva aceleiaşi
hotărâri pentru un motiv care nu a fost invocat în prima contestaţie. Textul de
lege interpretat în litera lui duce la consecinţa că, practic, nu se poate declara o
a doua contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri, întrucât toate
motivele de contestaţie sunt concomitente. Probabil că legiuitorul a dorit să
se refere nu la ivirea motivelor de contestaţie, ci la cunoaşterea lor, deoarece
partea este în culpă numai atunci când a cunoscut sau, cu o diligentă normală,
trebuia să cunoască motivele de contestaţie în anulare şi nu le-a invocat.
518
Efectul cererii de contestaţie în anulare constă în reinvestirea instanţei care a

pronunţat hotărârea atacată, deschizând posibilitatea acestei instanţe de a-şi
retracta propria hotărâre. Cererea nu suspendă executarea silită, iar legea nu
cuprinde nici o dispoziţie asemănătoarea celor din art. 325 Cod proc. civ. (în
materia revizuirii), art. 300 Cod proc. civ. (în materia recursului), art. 401 Cod
proc. civ. (în materia contestaţiei la executare) care să permită instanţei
sesizate să acorde suspendarea executării silite a hotărârii atacate. Se
apreciază că instanţa sesizată cu o astfel de cerere (de suspendare a executării
silite) este îndreptăţită să o rezolve, aplicând prin analogie prevederile din
materia altor căi de atac 1 . De altfel, instanţa are dreptul să desfiinţeze însuşi
titlul executoriu, cu atât mai mult are dreptul să împiedice provizoriu
executarea lui.
Denumirea greşită a cererii nu este de natură să împiedice judecarea

contestaţiei în anulare, instanţa fiind obligată să o caracterizeze potrivit
conţinutului ei şi scopului urmărit de către parte, conform art. 84 Cod proc.
civ.
5. Procedura de judecată a contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare se judecă după regulile de la judecata în faţa instanţelor

de fond sau, după caz, a instanţelor de recurs, în măsura în care acestea nu
sunt incompatibile cu dispoziţiile înscrise în art. 317-321 Cod proc. civ.
Se vor aplica, prin asemănare, prevederile art. 114 Cod proc. civ., în ceea ce
priveşte obligaţiile preşedintelui instanţei referitoare la stabilirea termenului
de judecată, citarea şi comunicarea unei copii de pe cerere intimatului. Art. 320
519
alin. 1 Cod proc. civ. dispune că judecata se face de urgenţă şi cu precădere,

astfel încât cauza va fi trecută la începutul listei de procese, iar în caz de
amânare a judecăţii, se vor acorda termene scurte. Instituţia termenului în
cunoştinţă se aplică şi la judecata contestaţiei în anulare, evident, dacă partea
a fost prezentă la un termen, în şedinţă.
Compunerea completului de judecată este aceeaşi ca şi pentru judecarea

pricinii în care s-a dat hotărârea atacată (art. 22 pct. c din Legea nr. 92/1992).
Judecătorii care au pronunţat hotărârea atacă pe calea contestaţiei în anulare
nu sunt incompatibili, atât în ceea ce priveşte judecata contestaţiei în anulare
cu referire la admisibilitatea ei, cât şi rejudecarea în fond a pricinii, deoarece
dispoziţiile ce reglementează incompatibilitatea
123 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 83.
124 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 81; V.M. Ciobanu, op. cit., voi.
II, p. 79.
sunt de strictă interpretare, neputând fi aplicate decât în cazurile expres

prevăzute de lege. De altfel, contestaţia în anulare presupune împrejurări noi,
care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate.
întâmpinarea nu este obligatorie (art. 320 alin. 2 Cod proc. civ.). Dacă
intimatul depune întâmpinare, aceasta va cuprinde excepţiile procesuale ee
vizează cererea con-testatorului (de exemplu, excepţia de tardivitate, lipsa de
520
interes, lipsa de calitate procesuală activă etc), răspunsul la fiecare motiv de

contestaţie, eventualele mijloace de probă în combaterea contestaţiei şi
semnătura.
Judecata contestaţiei în anulare începe după strigarea cauzei în şedinţa de j

udecată şi după ce s-a constatat că procedura de citare este legal îndeplinită cu
toate părţile.
125
După rezolvarea excepţiilor procesuale şi administrarea probelor ,
preşedintele completului de judecată dă cuvântul contestatorului, apoi
intimatului, iar la urma procurorului, dacă participă la judecată (acesta din
urmă va avea primul cuvântul în situaţia în care el a formulat contestaţia în
anulare).
Dacă la strigarea pricinii nu a răspuns nici una dintre părţi şi nu s-a cerut
judecarea în lipsă, iar procedura este completă, judecată contestaţiei se
suspendă, cu excepţia cazului în care procurorul, prezent fiind, nu cere el
judecata sau când chiar procurorul a introdus contestaţia în anulare (desigur că
sunt incidente şi celelalte dispoziţii legale referitoare la alte cazuri de
suspendare a judecăţii). în cazul în care nu se cere redeschiderea procesului în
termen de un an în materie civilă şi de şase luni în materie comercială,
contestaţia în anulare se perima (art. 248 Cod proc. civ.).
Cât priveşte modul de desfăşurare a dezbaterilor, deliberarea judecătorilor şi

pronunţarea hotărârii, se aplică dispoziţiile legale de la judecata în primă
instanţă. Hotărârea dată într-o contestaţie în anulare va avea un conţinut
corespunzător prevederilor art. 261 Cod proc. civ.
521
în caz de admitere a contestaţiei în anulare pentru primul motiv prevăzut de art.

317 Cod proc. civ., se anulează hotărârea pronunţată în urma unei proceduri
neregulate şi se trece la judecata din nou a pricinii. Este nelegală hotărârea prin
care se admite contestaţia în anulare dacă instanţa, după anularea hotărârii
atacate, nu se mai preocupă de soarta litigiului, care rămâne astfel
nesoluţionat126. Pentru hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare,
susceptibile de recurs (vom arăta că aceste hotărâri nu pot fi atacate, în
principiu, cu apel), s-a ridicat problema dacă instanţa trebuie să aştepte ca
hotărârea de admitere a contestaţiei în anulare să rămână definitivă (în prezent,
irevocabilă), ori poate trece fără întârziere la rejudecarea cauzei. în sprijinul
primei soluţii s-a adus ca argument faptul că s-ar evita o judecată inutilă în
cazul în care ar fi reformată hotărârea dată în contestaţie, precum şi un
argument de analogie, dedus din art. 158 alin. 3 Cod proc. civ., potrivit căruia,
dacă instanţa îşi declină competenţa, trimiterea dosarului se face numai după
ce hotărârea a rămas definitivă (în prezent, irevocabilă)127. Deci, în
125 în cazul contestaţiei de drept comun, pot fi administrate probe noi

(concluzie desprinsă din prevederea potrivit căreia contestaţia în anulare
devine admisibilă dacă motivele au fost invocate prin cererea de recurs,
dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt).
126 T.S., s civ, dec nr. 2749/1973, CD. 1973, p. 328
I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 3/1960, p. 484; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 79
522
aceasta opinie, instanţa va pronunţa mai întâi o hotărâre de admisibilitate a

contestaţiei în anulare, hotărâre care va trebui comunicată părţilor şi numai
după rămânerea ei definitivă (irevocabilă), se va trece la rejudecarea în fond a
pricinii. Pentru cea de-a doua soluţie pledează operativitatea, cât şi un
argument de analogie, în sensul că art. 327 Cod proc. civ. prevede că dacă
instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba în tot sau în parte
hotărârea atacată, deci nu este obligată să aştepte ca hotărârea de admitere a
cererii de revizuire să rămână irevocabilă . De altfel, referirea la art. 158 alin.
3 Cod proc. civ. este inexactă, textul vizând o cu totul altă ipoteză. în schimb,
în combaterea primei soluţii, se poate arăta că sunt şi alte cazuri în care legea
prevede continuarea judecării pe fond, chiar dacă există riscul desfiinţării
ulterioare a hotărârii (de exemplu, dacă instanţa a respins excepţia de
necompetenţă, ea va trece la judecarea fondului, apelul sau recursul urmând a
se face o dată cu apelarea hotărârii pe fond, chiar dacă priveşte numai excepţia
de necompetenţă; când se invocă excepţia de necon-stituţionalitate, instanţa
nu este obligată să suspende judecata, partea având posibilitatea, dacă s-a
constatat necdnstituţionalitatea legii, de a cere rejudecarea cauzei etc). în
consecinţă, ni se pare că dacă instanţa constată citarea nelegală a părţii la
termenul când a avut loc judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată, va
523
admite, prin încheiere interlocutorie, contestaţia în anulare, după care, pricina

va fi rejudecată în fond.
Dacă s-a admis contestaţia în anulare pe motivul necompetenţei absolute a

instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, se va anula această hotărâre şi se
va pronunţa o hotărâre de declinare a competenţei în favoarea instanţei
competentă sau a organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit
legii. Aici se vor aplica dispoziţiile art. 158 alin. 3 Cod proc. civ., deci
trimiterea dosarului se va face numai după ce hotărârea.de declinare a
competenţei a rămas irevocabilă. Dacă însă cererea este de competenţa unui
organ al statului fără activitate jurisdicţională, se va pronunţa o hotărâre de
respingere a cererii ca inadmisibilă, iar dacă se apreciază că este competent un
organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, cererea va fi respinsă ca nefiind de
competenţa instanţelor române.
Când s-a invocat primul motiv prevăzut de art. 318 Cod proc. civ., prin
admiterea contestaţiei în anulare se desfiinţează hotărârea pronunţată in
recurs (în acest scop, instanţa va pronunţa o încheiere interlocutorie), iar
calea de atac se rejudecă.
Admiterea contestaţiei în anulare pentru cel de-al doilea motiv la care se referă
art. 318 Cod proc. civ. poate să ducă la anularea hotărârii atacate, dacă prin
cercetarea motivului de casare omis se ajunge la o casare totală, ori, în cazul în
care motivul a cărui cercetare a fost omisă atrage doar o casare parţială,
numai la o completare a judecării recursului, soluţia dată acestuia în fond
urmând a fi modificată în limitele admiterii motivului admis. în această din
urmă situaţie, toate motivele de casare care au fost examinate şi respinse ca
524
neîntemeiate nu mai sunt cercetate din nou, existând, în privinţa lor, putere de
lucru judecat. Se ridică problema soluţiei care ar urma să fie pronunţată în
situaţia în care s-a formulat contestaţie în anulare pentru omisiunea cercetării
unui motiv de recurs, dar, în urma examinării acestuia, se constată că motivul
omis este neîntemeiat. Contestaţia nu ar putea fi respinsă ca inadmisibilă,
deoarece sunt întrunite
128 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 388; I.

Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 81
cerinţele art. 318 Cod proc. civ., text care se referă doar la omisiunea
cercetării unui motiv
de casare, fără a cere ca motivul respectiv să fie de natură a duce la o

casare totală sau parţială (nu aceeaşi este situţia în cazul greşelii
materiale care nu afectează cu nimic soluţia dată în recurs, întrucât
legea cere expres ca dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei
525
greşeli materiale, în alte cuvinte, să fie vorba despre o greşeală materială

ce afectează efectiv soluţia adoptată de instanţa de recurs). De asemenea,
ni se pare pur formală admiterea contestaţiei în anulare, deşi ar urma ca
motivul de casare să fie respins ca neîntemeiat. Nici nu s-ar putea vorbi
de o retractare, atât timp cât decizia instanţei de recurs nu suferă nici o
modificare, ori contestaţia în anulare, aşa cum arată chiar denumirea ei,
urmăreşte desfiinţarea hotărârii atacate şi înlocuirea ei cu altă hotărâre
(prin ipoteză, desfiinţarea hotărârii atacate nu este posibilă, deoarece
motivele de recurs care au fost cercetate şi respinse ca neîntemeiate nu
mai pot fi repuse în discuţie). Credem că în această situaţie, contestaţia în
anulare ar trebui respinsă ca neîntemeiată. Textul de lege are în vedere
posibilitatea atacării cu contestaţie în anulare a hotărârilor instanţelor de
recurs, dacă s-a omis cercetarea unor motive de casare, deci,
admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anularea, dar admiterea sau
respingerea acesteia ca neîntemeiată depinde după cum motivul de
casare este fondat sau nu.
Când contestatorul nu justifică interesul de a ataca hotărârea, contestaţia

în anulare va fi respinsă ca fiind lipsită de interes. Contestaţia în anulare
mai poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind
introdusă de. o persoană fără calitate procesuală, anulată ca netimbrată
sau ca introdusă de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de
reprezentant (în condiţiile prevăzute de art. 161 Cod proc. civ.), ori să
se perime.
526
Apreciem că şi în materia rejudecării fondului ca efect al admiterii unei

contestaţii *în anulare (a rejudecării recursului, după caz), se aplică
principiul „non reformatio in pejus", deci contestatorului nu i se poate
creea o situţie mai grea decât aceea pe care a avut-o în momentul în care
a formulat contestaţia în anulare.
Potrivit art. 320 alin. 3 Cod proc. civ., hotărârea dată în contestaţie este
supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată, dispoziţie ce
constituie o aplicare a principiului „adeesorium sequitur principale",
contestaţia în anulare având un caracter accesoriu, din punct de vedere
procedural, în raport de judecata propriu-zisă, în fond sau în recurs.
Rezultă că hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare specială
este irevocabilă. Pentru contestaţia în anulare de drept comun, hotărârea
ce se va pronunţa este susceptibilă de recurs, numai dacă s-a atacat (pe
calea contestaţiei în anulare) o decizie dată în apel sau o sentinţă
pronunţată în acele materii în care dreptul de apel este suprimat de lege.
împotriva hotărârilor pronunţate în contestaţii în anulare nu poate fi
exercitat apelul, deoarece hotărârile de primă instanţă rămase definitive
şi irevocabile nu pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare, partea
neavând un drept de opţiune între contestaţie în. anulare şi apel, iar art.
317 alin. final vizează numai recursul, nu şi apelul129.
527
129 Ar putea fi apelată numai hotărârea prin care s-a respins contestaţia ca
inadmisibilă, cu motivarea că partea nu s-a plâns pe calea apelului.
Împotriva hotărârii dată într-o contestaţie în anulare poate fi introdusă o

cerere de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, în condiţiile şi
pentru motivele prevăzute de lege. De asemenea, hotărârea poate forma
obiectul unei cereri de îndreptare a greşelilor materiale strecurate în
cuprinsul ei. în măsura în care este susceptibilă de executare silită,
hotărârea dată într-o contestaţie în anulare mai poate forma obiectul şi al
unei contestaţii la titlu, dacă se cere instanţei care a pronunţat-o să
lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului.
Calea de atac declarată împotriva unei hotărâri date într-o contestaţie în

anulare se va judeca potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează calea
de atac respectivă. în cazul în care s-a atacat cu contestaţie în anulare o
hotărâre pronunţată într-o materie în care legea prevede un termen de
recurs special, împotriva hotărârii dată în contestaţie, recursul se poate
introduce în termenul de drept comun, norma specială, fiind dero-
gatorie şi de strictă interpretare, neaplicându-se decât situaţiile în
vederea cărora a fost edictată.
528
Revizuirea
Revizuirea130 este o cale extraordinară de atac, de retractare, care se

poate exercita numai împotriva hotărârilor definitive, în cazurile şi
condiţiile expres stabilite de lege.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, deoarece motivele pentru

care poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt prevăzute limitativ de
lege. Hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în
raport de materialul dosarului existent la data pronunţării acelei
hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de
instanţă la data pronunţării. Deci, în cadrul revizuirii, nu se pune
problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, pe
temeiul unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizată cu
pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită.
Revizuierea este o cale de atac de retractare, deoarece se adresează

aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i-se să revină
asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de
regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de
529
revizuire presupun că hotărârea a fost justă în raport de actele dosarului

existente la data pronunţării hotărârii, însă, ulterior s- au descoperit
materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat- o au fost
false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de către instanţă, văzută prin
prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se
retractarea hotărârii respective. Dacă se invocă motivul privitor la
contrarierea de hotărâri, cererea de revizuire este de competenţa unei
instanţe superioare, nemaiputându-se vorbi de o retractare propriu-zisă,
dar s-a arătat131 că şi în
130 A se vedea: Gh. I. Chivulescu, I.V. Socec, Revizuirea în dreptul

procesual al R.P.R., Ed. ştiinţifică,
Bucureşti, 1961, p. 207-297; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 83-97;
V.M. Ciobanu, op. cit., voi.
II, p. 80-97.
131 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 84.
530
acest caz revizuirea conduce în final la o soluţie ce echivalează cu o retractare,

deoarece
instanţa superioară nu exercită un control judiciar, ci, în situaţia în care admite

cererea
de revizuire, procedează la anularea pură şi simplă a celei de-a doua hotărâri.
Cu ocazia modificării codului, din februarie 1948, calea de atac a revizuirii nu

a suferit modificări importante, aşa încât şi în prezent revizuirea se înfăţişează
sub un aspect eterogen, grupând opt motive lipsite de unitate, iar unele dintre
acestea nu au o redactare foarte clară şi completă, care să acopere toate situaţiile
ce se pot ivi în legătură cu ele, altele nu au nimic comun cu această cale de atac.
Sediul materiei îl reprezintă art. 322-328.
1. Subiectele şi obiectul revizuirii
a) Subiectele revizuirii
în revizuire, părţile se numesc revizuient şi intimat. Poate fi revizuient orice

parte care a figurat în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii ce se atacă,
indiferent de poziţia procesuală avută. Simpla calitate de parte în procesul
respectiv nu este suficientă pentru a introduce o cerere de revizuire, cel
nemulţumit de hotărâre trebuind să justifice şi un interes, în sensul de folos
531
practic. De exmplu, reclamantul nu ar avea interesul să ceară revizuirea unei

hotărâri care i-a acordat o sumă mai mare decât cea solicitată, debitorul nu ar
avea interesul să formuleze o cerere de revizuire a unei hotărâri pe motiv că
bunul la a cărui predare a fost obligat a pierit, cel ce a câştigat procesul nu s-ar
putea plânge că hotărârea s-a bazat pe un înscris ce a fost ulterior declarat fals etc.
De asemenea, trebuie respectate şi cerinţele legii referitoare la capacitatea
procesuală. -
în mod excepţional, revizuirea poate fi exercitată şi de alte persoane sau organe

care, deşi nu au participat la judecată, legea le conferă legitimare procesuală
activă, precum procurorul (art. 45 alin. 3 Cod procedură civilă), creditorii
chirografari (art. 974 Cod civil) şi succesorii universali, cu titlu universal sau cu
titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii
atacate.
b) Obiectivul revizuirii
Art. 322 alin. 1 Cod procedură civilă prevede că se poate cere revizuirea unei
hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a
unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul.
Rezultă că trebuie să fie vorba de o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul
pretenţiei ce a fost dedusă judecăţii132. Au acest caracter:
: hotărârile de fond ale primei instanţe, pronunţate cu ocazia primei judecăţi sau
ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu trimitere , care au rămas
definitive prin neapelare, prin anularea sau respingerea în temeiul unei excepţii
procesuale a apelului, ori perimarea acestuia;.
532
: hotărârile de fond ale instanţei de apel, pronunţate în primul ciclu procesual

sau după casarea cu trimitere;
132 I. Stoenescu, Probleme noi ale revizuirii în procesul civil, J.N. nr.
8/1965, p. 35; V.M. Ciobanu, op. cit.,
voi. II, p. 80.
133 Cea de-a doua ipoteză are în vedere cazul în care instanţa de apel a
desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis
cauza spre rejudecare primei instanţe (art. 297), ori când este vorba de o
materie în care dreptul de apel este
suprimat de legiuitor.
: hotărârile onstanţelor de recurs prin care se evocă fondul. În primul rând, este
vorba de deciziile instanţelor de recurs date ca urmare a rejudecării fondului
după casarea cu reţinere, deoarece pot fi administrate înscrisuri noi şi pot fi
reapreciatc probele administrate de instanţele de fond. în mod excepţional,
sunt supuse revizuirii şi hotărârile date asupra recursului, indiferent că acesta a
fost admis sau respins ca nefondat, dacă la rejudecarea recursului au fost
produse înscrisuri noi. De exemplu, intimatul din recurs are interes să solicite
revizuierea unei decizii de casare intermediară, pe motiv că înscrisul în baza
căruia s-a admis recursul a fost declarat ulterior fals, pentru a evita
rejudecarea fondului şi a obţine respingerea recursului. Dacă însă a intervenit
533
deja o hotărâre după casare, cererea de revizuire va fi îndreptată împotriva

acesteia;
: hotărârea dată în fond, după sau o dată cu admiterea cererii de revizuire134;
: hotărârea dată în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;
: hotărârile de fond pronunţate în contestaţiile la executare. Pot forma obiect

al revizuirii hotărârile pronunţate în contestaţiile la executare propriu-zise,
formulate de terţi, dar şi în cele prin care debitorul a invocat o apărare de
fond, în condiţiile pe care le vom prezenta la materia respectivă 135 .
Nu pot forma obiect al revizuirii:
: hotărârea de primă instanţă prin care nu s-a rezolvat fondul, precum

hotărârea de declinare a competenţei, cea de rezolvare a unui conflict de
competenţă, hotărârea de expedient , hotărârea prin care se anulează sau se
respinge apelul în temeiul unei excepţii procesuale, ori se constată perimarea
acestuia, precum şi hotărârea prin care se desfiinţează sentinţa apelată şi se
trimite cauza spre rejudecare, în cazurile prevăzute de art. 297, Cod procedură
civilă;
: hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, prin care recursul a fost respins

fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a
cărei hotărâre a, fost recurată;
: ordonanţa preşedinţială, deoarece instanţa doar ia măsuri urgente şi

vremelnice fără a prejudeca fondul. Dacă situaţia de fapt se schimbă, instanţa
poate reveni, printr-o nouă ordonanţă preşedinţială, asupra măsurii luate; de
534
asemenea, ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat faţă de

procesul de fond;
137
: ordonanţa de adjudecare care, nefiind un veritabil act jurisdicţional, nu
este supusă decât căii de atac expres prevăzută de lege;
: hotărârea pronunţată în materie de divorţ (art. 619 alin. ultim, Cod

procedură civilă). S-a arătat însă că revizuirea este admisibilă dacă vizează
rezolvarea unor capete accesorii, textul menţionat având în vedere numai
soluţia instanţei privitoare la desfacerea căsătoriei138 .
134 I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 8/1965, p. 45-46; V.M. Ciobanu, op.
cit., voi II, p. 81.
135 în sensul că nu pot fi revizuite decât hotărârile date în contestaţiile

la executare introduse de terţi, a se
vedea, Gh. I. Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 284.
136 T. S., s. civ., dec nr. 750/1981, CD. 198i, p. 239; dec nr. 1751/1983,
Repertoriu IV, p. 266. S-a arătat totuşi
că revizuirea ar fi admisibilă pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 3
şi 6 (V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II,
p. 81, nota 418), soluţia care poate fi primită, deoarece art. 322 alin. 1
vizează în principiu motivele tipice de
revizuire.
137 Gh. Chelaru, notă (critică) la dec. civ. nr. 3109/1985 a T.M.
Bucureşti, sec. III, civ., R.R.D. nr. 11/1986,
535
p. 50-52. precizăm însă că practica judiciară şi majoritatea doctrinei au

adoptat soluţia contrară.
138 A. Ionescu, I.T. Rotaru, Admisibilitatea cererii de revizuire în

materia divorţului, R.R.D. nr. 6A983, p.
29-32; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 82, nota 421.
Se admite că pentru motivele prevăzute de art. 322 pct. 4 (însă numai pentru
condamnarea judecătorului), pct. 7 şi pct. 8, pot fi revizuite toate hotărârile
pronunţate de instanţele de recurs, chair dacă prin ele nu se evocă fondul139.
De altfel, pentru motivul referitor la contrarierea de hotărâri există şi un

argument de text, anume art. 322 pct. 7 alin. 2 Cod procedură civilă, care, pe de
o parte, nu face nici o distincţie după cum hotărârile instanţelor de recurs evocă
sau nu fondul, iar, pe de altă parte, dacă ar fi vizat numai hotărârile prin care se
evocă fondul, ar fi fost inutil, întrucât există deja dispoziţia din art. 322 alin. 1
Cod procedură civilă.
Aceeaşi soluţie se impune şi pentru hotărârile primei instanţe sau ale instanţei
de apel prin care nu se rezolvă fondul pretenţiei dedusă judecăţii, cu atât mai
mult cu cât art. 322 alin. 1 nu face nici o distincţie în ceea ce priveşte hotărârile
rămase definitve prin neapelare sau în instanţa de apel. Este adevărat că unele
536
motive de revizuire presupun o judecată în fond (acele motive tipice de

revizuire), însă altele (cele prevăzute de art. 322 pct. 4 — ipoteza condamnării
judecătorului, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8) nu presupun o astfel de judecată.
Tot în legătură cu obiectul revizuirii, se observă că legea nu condiţionează ad-

misibilitatea revizuirii de exercitarea în prealabil a apelului sau a recursului, aşa
cum o face în cazul contestaţiei în anulare. Desigur că în cazul în care
hotărârea este nedefinitivă, partea va introduce apel, dar dacă a expirat termenul
de apel, se va putea plânge pe calea revizuirii.
2. Motivele de revizuire
Art. 322 Cod procedură civilă prevede opt motive (temeiuri) de revizuire,
unele din'tre acestea cuprinzând mai multe ipoteze. înainte de a trece la
analiza acestora, trebuie arătat că în această materie, cu ocazia modificării
codului din 1948, au intervenit foarte puţine modificări şi de mică importanţă
(motivele de revizuire prevăzute în fostele art. 288-291 au fost grupate într-un
singur articol), deşi s-ar fi impus şi se impune în continuare o îmbunătăţire a
legislaţiei, aşa cum va rezulta, de altfel, din cele ce urmează.
a) Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la

îndeplinire
Textul se referă la situaţia în care instanţa ia dispoziţii contradictorii în chiar

dispozitivul hotărârii, astfel încât acesta nici nu poate fi pus în executare, de
exemplu, se admite atât cererea de chemare în judecată prin care se solicitase
executarea unor obligaţii contractuale, dar şi cererea reconvenţională prin care
se solicitase anularea contractului; s-a admis atât cererea de chemare în
537
judecată, cât şi cererea de intervenţie principală, deşi acestea aveau obiect

identic şi deci, se excludeau reciproc; se admite cererea principală, însă
reclamantul este obligat la plata cheltuielilor de judecată; pârâtul a fost obligat
la plata sumei cerute de reclamant, însă i s-a admis şi cererea reconvenţională
prin care acesta a invocat compensaţia judiciară; se admite cererea în reven-
dicare, dar şi cererea reconvenţională prin care pârâtul a solicitat să se
constate uzu-capiunea cu privire la imobilul revendicat etc.
Revizuirea este inadmisibilă dacă se invocă simpla neclaritate a dispozitivului,

fără ca acesta să cuprindă dispoziţii potrivnice, fiind necesară doar lămurirea
înţelesului,
139 I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 8/1965, p. 38 şi urm.; I. Stoenescu, S.

Zilberstein, op. cit., 1981, p. 86; V.M. Ciobanii, op. cit., vot. II, p. 82.
întinderii şi aplicării dispozitivului, care se poate obţine pe calea contestaţiei la

executare (contestaţiei la titlu)140 . De asemenea, textul nu vizează nici situaţia
contrarietăţii între considerentele hotărârii şi dispozitiv sau a contrarietăţii
între considerente, caz în care partea interesată are la îndemână calea de atac
a recursului141 (art. 304 pct. 7 Cod proc. civ.).
b) Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-au
pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut
538
După cum am arătat, acesta constituie şi un motiv de casare, însă, este de

presupus că partea interesată va apela mai degrabă la revizuire, având în
vedere că, de regulă, durata termenului de revizuire este mai lungă decât cea a
termenului de recurs; de altfel, în unele situaţii partea nici nu poate introduce
recurs şi anume împotriva hotărârilor care au rămas definitive prin neapelare
(recursul nu se poate exercita „omisso medio") sau a hotărârilor instanţelor de
recurs, având deschisă numai calea revizuirii. De asemenea, pentru cazurile în
care partea ar avea un drept de opţiune între recurs şi revizuire, este preferabil
să aleagă calea de atac de retractare, deoarece împotriva hotărîrii ce se va
pronunţa va putea să exercite o cale de atac în plus.
Acest motiv de revizuire constituie o aplicare a principiului disponibilităţii (art.

130 alin. final Cod procedură civilă obligă instanţa să hotărască numai
asupra celor ce formează obiectul judecăţii, deci să nu se pronunţe asupra
unor lucruri — capete de cerere — necerute; să nu dea mai mult decât s-a
cerut), precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse
judecăţii (de a se pronunţa asupra tuturor lucrurilor — capetelor de cerere —
solicitate). Instanţa este ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar,
în limitele acestui cadru, trebuie să soluţioneze pricina în întregul ei.
Art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă reglementează trei ipoteze, prima şi a treia
fiind cazuri de ultra petita, mai exact prima, de extra petita, iar a treia, de plus
petita şi cea de-a doua ipoteza fiind un caz de minus petita. Trebuie însă arătat
că acest text de lege nu se referă la temeiurile cererilor, ci numai la obiectul
lor,142 deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de
chemare în judecată, de pârât în cererea reconvenţională, de oricare dintre
539
părţile iniţiale în cererile de intervenţie forţată de terţul intervenient în

cererea de intervenţie, voluntară (principală). Motivul de revizuire vizează
însă şi cererile accesorii, în măsura în care acestea nu au rămas fără obiect ca
urmare a soluţiei date cererii principale, precum şi cererile cu caracter
subsidiar, în măsura în care cererea principală a fost, după caz, admisă sau
respinsă143. Spre exemplu, dacă s-a cerut rezoluţiunea unui contract, precum şi
restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestuia, respingerea capătului
principal face inutilă cercetarea celui accesoriu, astfel încât partea nu s-ar
putea plânge că instanţa ar fi săvârşit o minus petita; dacă pârâtul introduce o
cerere reconvenţională subsidiară, prin care solicită ca în eventualitatea
admiterii cererii în revendicare a reclamantului, acesta să fie obligat să-i
140 A se vedea, Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr. 548/1956, J.N. nr. 7/1956, p.
1244, cu notă B. Diamant.
141 A se vedea: G. Porumb, op. cit., voi. II, p. 94; V. Negru D. Radu, op. cit., p.
348; I. Stoenescu, S. Zilberstein,
op. cit., 1981, p. 87; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 82- 83; Em. Dan, op. cit.,
p. 420 (speţa nr. 42).
142 A se vedea: I. Stoenescu, Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil, J.N.
nr. 11/1964, p. 16; V. Negru,
D. Radu, op. cit., p. 349; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 88
143 A se vedea, I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 11/1964, p. 16 şi p. 22-23
540
plătească suma ce reprezintă cheltuielile pe care le-a făcut cu repararea

imobilulul in
litigiu, respingerea cererii în revendicare lasă fără obiect cererea subsidiară

formulată de pârât; dacă reclamantul cere în principal anularea contractului,
iar in subsidiar rezoluţiunea lui, admiterea capătului de cerere prinicpal face
inutilă cercetarea capătului subsidiar. De asemenea, nu se poate vorbi de o extra
petita sau de o minus petita în cazul prevăzut de art. 306 alin. 2 Cod procedură
civilă, deci când instanţa de recurs reţine din oficiu un motiv de casare de ordine
publică neinvocat de recurent (după ce, în prealabil, 1-a pus în dezbaterea
părţilor), respectiv nu reţine din oficiu un motiv de casare de ordine publică,
neinvocat de recurent în termen, deşi putea să o facă. De altfel, în situaţia
omisiunii cercetării unui motiv de recurs invocat în termen, calea de atac este
contestaţia în anulare, iar nu revizuirea, concluzie desprinsă şi din faptul că
obiectul revizuirii îl consitutie în principiu, hotărârile de fond, însă, în cazul
menţionat, hotărârea instanţei de recurs nu evocă fondul.
Prima ipoteză a acestui motiv de revizuire, când instanţa s-a pronunţat asupra
unor lucruri care nu s-au cerut (extra petita), se poate întâlni: dacă reclamantul a
cerut numai obligarea pârâtului la plata unei sume datorate şi nu i se acordă şi
dobânzi; dacă s-a solicitat numai restituirea bunului, însă instanţa 1-a obligat pe
541
pârât şi la plata fructelor; în cazul în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata de
despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei contractuale, iar instanţa dispune şi
rezoluţiunea contractului; se acordă execuţia vremelnică, deşi aceasta nu a fost
cerută; se acordă un termen de graţie fără a exista o cerere în acest sens a
debitorului; se dispune evacuarea locatarului, deşi s-a cerut numai obligarea lui
la plata chiriei; instanţa a acordat cheltuieli de judecată fără ca acestea să fi
fost cerute; admiţând o cerere de stabilire a paternităţii, instanţa a dispus ca
minorul să poarte numele tatălui, în lipsa unei astfel de cereri etc.
S-a arătat144 că revizuirea este admisibilă chiar şi în cazul în care cererea (mai
exact capătul de cerere nesolicitat) a fost respinsă, fiind posibil ca partea să fie
prejudiciată şi atunci când instanţa respinge o pretenţie nesolicitată, de
exemplu, dacă instanţa stabileşte că reclamantul nu are dreptul la fructele
culese de pârât, deoarece acesta din urmă a fost un posesor de bună-credinţă,
deşi reclamantul doar revendicase imobilul, fără a cere şi fructele. Soluţia se
justifică pe considerentul că textul de lege se referă doar la împrejurarea că
instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut, fără a distinge de
modul în care s-a rezolvat ceea ce nu s-a solicitat. Singura deosebire constă în
faptul că dacă instanţa a omis un capăt de cerere nesolicitat de reclamant,
interesul de a introduce cereea de revizuire aparţine pârâtului, iar dacă 1-a
respins, reclamantul este cel care justifică interesul de a ataca hotărârea.
Pentru a vedea dacă s-a săvârşit o extra petita, trebuie să ne raportăm la toate
actele de procedură prin care s-a fixat cadrul procesual, uneori chiar la
declaraţiile verbale ale părţilor trecute în încheierea de şedinţă (de exemplu,
542
cererea de execuţie vremelnică se poate face şi verbal în instanţă până la

închiderea dezbaterilor — art. 279 alin. 3 Cod procedura civilă).
144 Idem, p. 18.
Revizuirea nu este însă admisibilă dacă instanţa a comis o greşeală de judecată,

în
145
sensul că a primit şi soluţionat o cerere cu încălcarea unor dispoziţii legale ,
de exemplu, dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată
după prima zi de înfăţişare şi, deşi pârâtul s-a'opus, instanţa a soluţionat şi
capătul de cerere formulat după termenul prevăzut de lege; dacă instanţa de
apel primeşte o cerere nouă, inadmisibilă în apel; când instanţa, în loc să
dispună judecarea separată a cererii recon-venţionale sau a cererii de
intervenţie forţată, ce a fost formulată peste termen, a judecat-o împreună cu
cererea principală, deşi părţile nu au fost de acord cu aceasta etc. în toate
aceste situaţii cel interesat are la îndemână, după caz, apelul sau recursul.
De asemenea, ipoteza nu are în vedere acele situaţii în care instanţa este

obligată să se pronunţe din oficiu asupra unor probleme, de exemplu, în
materie de divorţ, art. 42 Codul familiei obligă instanţa să se pronunţe, chiar în
lipsa unei cereri exprese, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi pensia de
543
146
întreţinere pentru aceştia, ori când instanţa invocă din oficiu încălcarea
unor norme imperative.
Cea de-a două ipoteză a textului, când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui
lucru cerut (minus petita), are în vedere situaţia în care instanţa a omis să
soluţioneze un capăt de cerere, mai exact, când nu s-a pronunţat asupra tuturor
cererilor formulate în termen, indiferent dacă ele au caracter principal,
accesoriu sau incidental. De exemplu, instanţa nu s-a pronunţat asupra
cheltuielilor de judecată solicitate, asupra cererii recon-venţionale, a cererii
de intervenţie voluntară sau forţată, asupra cererii de încuviinţare a execuţiei
vremelnice etc.
Nu constituie însă temei de revizuire faptul că instanţa, după ce a cercetat

toate capetele de cerere, a admis pretenţiile numai în parte sau a respins un
capăt de cerere, spre exemplu, dacă reclamantul a solicit 100.000 lei cu titlu de
despăgubiri, însă instanţa i-a acordat numai 50.000 lei, ori dacă reclamantul,
revendicând un imobil, a cerut şi obligarea pârâtului la restituirea fructelor
culese, dar instanţa, deşi a admis capătul principal, 1-a respins pe cel
accesoriu cu motivarea că nu s-a dovedit reaua-credinţă a posesorului. De
asemena, revizuirea pe acest motiv nu poate fi primită nici atunci când s-a
dispus disjungerea cererii reconvenţionale sau a cererii de chemare în
garanţie, pe motiv că judecarea cererii incidentale întârzia judecarea cererii
principale. S-a arătat că revizuirea este inadmisibilă şi în situaţia în care unele
capete de cerere accesorii au fost rezolvate implicit prin respingerea capătului
de cerere principal. Astfel, respingerea cererii în stabilirea paternităţii implică
şi respingerea cererii prin care se solicită pensie de întreţinere; când se
544
respinge cererea de revendicare se respinge implicit şi capătul privitor la

daune pentru lipsa de folosinţă etc. Aceeaşi este situaţia şi în unele cazuri în
care soluţia cu privire la o cerere incidentală depinde de rezolvarea dată
cererii principale, de exemplu, cererea de chemare în garanţie formulată de
pârât devine lipsită de obiect sau de interes dacă se respinge cererea de
chemare în judecată, după cum
145 Idem, p. 19. Cu atât mai mult este inadmisibilă revizuirea când se pretinde
că instanţa a admis un capăt de cerere, în mod nelegal, întrucât pretenţia
formulată ar fi fost contrară dreptului substanţial.
145 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 87; V.M. Ciobanu, op. cit.,
voi. II, p. 83.
146 A se vedea: I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 11/1964, p. 23; V.M. Ciobanu, op.
cit., voi. II, p. 84.
545
admiterea cererii de chemare în judecată face inutilă cercetarea cererii de

chemare în garanţie formulată de reclamant. în mod asemănător se prezintă
lucrurile şi in cazul cererilor cu caracter subsidiar, a căror dezlegare depinde de
soluţia dată cererii principale
Pentru a se putea folosi revizuirea, este necesar ca instanţa să fi fpst sesizată

cu cererea respectivă. Dacă însă instanţa nu a primit cererea, pe motiv că a fost
depusă tardiv, dispunând judecarea separată a acesteia de cererea principală
sau respingerea ei ca inadmisibilă (de exemplu, în cazul unei cereri
reconvenţionale depuse direct în apel), cel interesat poate uza de calea apelului
sau a recursului, după caz, dar nu de cea a revizuirii.
S-a pus problema dacă partea, a cărei cerere nu a fost rezolvată, este obligată
să invoce această omisiune a instanţei prin intermediul revizuirii, ori ea poate
lua ulterior, mai ales când a pierdut termenul de revizuire, calea unei cereri
pricipale. Deoarece nu există putere de lucru judecat cu privire la cererea
rămasă nesoluţionată, în lipsa unui text de lege în sens contrar, trebuie să se
recunoască părţii interesate dreptul de opţiune, aceasta fiind şi soluţia constantă
a practicii judiciare şi a doctrinei
A treia ipoteză a art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă, când instanţa a dat mai
mult decât s-a cerut (plus petita), vizează acele situaţii în care, deşi nu a
intervenit o majorare a pretenţiilor deduse judecăţii, se acordă mai mult decât s-
a solicitat. Astfel, victima unui accident de circulaţie cere obligarea pârâtului la
plata sumei de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri, iar instanţa, ţinând cont de
concluziile de expertiză în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, îi acordă
150.000 lei, cu toate că reclamantul nu şi-a mărit valoarea pretenţiei
546
formulate; reclamantul pretinde numai dreptul de uzufruct, dar instanţa îi

recunoaşte dreptul de proprietate; reclamantul cere obligarea pârâtului să îi
lase imobilul în posesie, iar instanţa îi recunoaşte dreptul de proprietate, fără
să fi intervenit o transformare a cererii posesorii într-o cerere petitorie ; un
copărtaş pretinde o cotă de 1/3 din imobilul supus împărţelii, iar instanţa îi
stabileşte o cotă de 1/2 etc.
Se apreciază că instanţa de divorţ nu săvârşeşte o plus petita dacă acordă o

pensie de întreţinere mai mare decât cea solicitată, faţă de împrejurarea că
instanţa este obligată de a fixa chiar şi din oficiu pensia de întreţinere pentru
copii.
c) Obiectul pricinii nu se află în fiinţă
Acest motiv de revizuire presupune ipoteza în care, printr-o hotărâre cu o

singură condamnare, debitorul a fost obligat să predea creditorului un bun
cert şi determinat,
148 Revizuirea poate avea loc numai atunci când instanţa nu s-a pronunţat
asupra unui capăt de cerere, nu şi
atunci când a omis să se pronunţe asupra unui mijloc pe care se întemeia cererea
(Em. Dan, op. cit., p. 418,
speţa nr. 29), caz în care cel interesat poate exercita, după caz, apelul sau
recursul.
149 T.S., col. civ., dec. nr. 780/1955, CD. 1955, voi. II, p. 185; dec. nr.
1081/1960, CD. 1960, p. 377; s. civ.,
dec. nr. 735/1983, CD. 1983, p. 161.
547
150 I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 11/1964, p. 24- 25; V.M. Ciobanu, op. cit.,
voi. II, p. 83; Gh.I. Chivulescu,
I.V. Socec, op. cit., p. 224.
151. Unii autori consideră acest exemplu un caz de extra petita (I. Steoenescu,
op. cit., J.N. nr. 11/1964, p. 19)
însă posesia este un atribut al dreptului de proprietate. In schimb, acelaşi autor
dă ca exemplu de plus petita
ipoteză în care instanţa dispune rezoluţiunea contractului, deşi reclamantul
ceruse numai daune moratorii,
dar, de data aceasta suntem în prezenţa unui caz de extra petita, combinat cu
unul de minus petita, cu atât
mai mult cu cât creditorul poate avea interesul să obţină executarea
contractului.
care însă a pierit după pronunţarea hotărârii. în cazul hotărârilor cu

condamnare alternativă, cererea de revizuire ar fi lipsită de inters, deoarece
dacă executarea condamnării principale nu mai este posibilă, creditorul poate
cere executarea silită a sumei de bani stabilită de instanţă ca reprezentând
contravaloarea bunului ce a pierit ulterior.
în cazul în care bunul cerut dispare în cursul litigiului, art. 132 alin. 2 pct. 3
God procedură civilă permite reclamantului să-şi modifice cererea de chemare
548
în judecată şi după prima zi de înfăţişare, solicitând valoarea obiectului pierit.

Dacă însă reclamantul nu şi-a modificat cererea, indiferent că a cunoscut sau
nu dispariţia bunului, el poate să introducă o cerere de revizuire, art. 322 pct. 3
Cod procedură civilă nefăcând nici o distincţie în funcţie de momentul la care
a dispărut bunul, interesând doar împrejurarea că bunul nu mai este în fiinţă la
data introducerii revizuirii .
Apreciem că şi în acest caz partea interesată nu este obligată să ia calea

revizuirii, ci poate să introducă o cerere pe cale principală, având ca obiect
contravaloarea bunului pierit. Neexistând identitate de obiect al celor două
cereri de chemare în judecată, nu i se poate opune puterea de lucru judecat. Se
poate totuşi discuta dacă nu s-ar putea invoca excepţia lipsei de interes a
cererii, partea având la îndemână calea revizuirii, însă, de regulă, creditorul
apelează la calea cererii principale, în acele situaţii în care termenul de
revizuire a expirat, aceasta şi în considerarea diferenţelor de taxe de timbru.
d) Dacă Un judecător ori martor sau expert, care a luat parte la judecată,
a fost condamnat irevocabil pentru o infracţiune privitoare la pricina sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în
urma judecăţii
Acest motiv de revizuire are în vedere două ipoteze.153.
Prima ipoteză se referă la situaţia în care soluţia din hotărârea atacată a fost
rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului
care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul în raportul
său de expertiză. . Textul cere existenţa unei hotărâri irevocabile de
549
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului pentru o infracţiune

privitoare la pricină, iar în literatura şi în practica judiciară s-a arătat că
revizuirea va fi admisă numai dacă infracţiunea săvârşită de judecător, martor
sau expert a fost determinantă pentru soluţia pronunţată în hotărârea atacată
cu revizuire.
152 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 88; V.M. Ciobanu,
op. cit., voi. II, p. 84. în sensul că partea care nu şi-a modificat cererea nu poate
face revizuire, ci trebuie să introducă o cerere pe calepricipală pentru a obţine
daune, Gh.I. Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 116-227.
153 A treia ipoteză la care se referă art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă
(dacă partea care a jurat a fost condamnată irevocabil pentru fals) nu-şi mai
găseşte aplicare, jurământul ca mijloc de probă fiind desfinţat în anul 1950. In
literatură (V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 350; I. Stoenescu, G. Porumb, op. cit.,
p. 352) s-a propus o altă delimitare a ipotezelor (condamnarea judecătorului,
respectiv celelate situaţii), însă problemele
care se pun în legătură cu acest motiv tipic de revizuire justifică delimitarea pe
care am adoptat-o şi noi.
154 S-a propus, ca, de lege ferenda, să fie avut în vedere şi procurorul. A se
vedea: Gh.I. Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 228; S. Zilberstein, Aspecte ale
revizuirii în procesul civil, J.N. nr. 2/1962, p. 31-32. De asemenea, ar trebui avut
în vedere şi grefierul, precum şi interpretul (pentru acesta din urmă, soluţia
poate fi primită chiar de lege lata).
550
155 S. Zilberstein, op. cit., J.N. nr. 2/1962, p. 31; S. Ciocoiu, notă (în parte,
explicativă), la dec. civ. nr. 2377/1979 a T.J. Dolj, R.R.D. nr. 3/1981, p. 44-47;
V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 85. S-ar putea discuta dacă totuşi în privinţa
condamnării judecătorului, cererea de revizuire să nu fie condiţionată de
soluţia pronunţată, deoarece prin ipoteză, judecătorul nu a fost obiectiv.
Referirea din art. 322 pct. 4 Cod procedura civilă la condamnarea

irevocabilă pentru
o infracţiune privitoare la pricină implică ideca că această condamnare

trebuie să fie rezultatul unei hotărâri penale, însă textul nu acoperă în
mod expres situaţia în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată (spre exemplu, a intervenit prescripţia, amnistia,
moartea făptuitorului etc.) şi deci nu se poate obţine o hotărâre penală
de condamnare. Pentru o astfel de situaţie, se pune problema de a şti
dacă revizuirea mai poate fi primită, iar, în caz de răspuns afirmativ, se
mai ridică problema de a şti care este calea procesuală pentru stabilirea
existenţei faptei ce ar justifica revizuirea.
într-o primă opinie, pornidu-se de la interpretarea literală a textului, s- a

156
considerat că revizuirea este inadmisibilă . însă art. 322 pct. 4 Cod
procedură civilă trebuie interpretat nu în litera, ci în spiritul lui. Ivirea
unor împrejurări datorită cărora condamnarea penală nu mai este posibilă
551
nu justifică sub nici o formă concluzia inadmisibilităţii cererii de

revizuire, altfel ar însemna că erorile judiciare, a căror înlăturare se
urmăreşte, să rămână în fiinţă, deşi ar exista posibilitatea îndreptării
lor.157. Din perspectiva părţii interesate, nu se vede de ce aceasta ar putea
să exercite cererea de revizuire în cazul în care a intervenit o hotărâre
penală de condamnare irevocabilă, în schimb, pentru aceeaşi situaţie
(lipsa de obiectivitate a judecătorului, comportamentul martorului sau
expertului) ce a influenţat hotărârea civilă, apariţia unor împrejurări care
nu au nici o incidenţă în civil, dar care fac imposibilă o hotărâre penală
de condamnare, să ducă la inad-misibilitatea cererii de revizuire. De
altfel, ceea ce prezintă interes în civil nu este tragerea la răspundere
penală a celui ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, ci faptul că
hotărârea se bazează pe un material probator care nu corespunde
realităţii, ori că însuşi cel care a pronunţat hotărârea nu a dat dovadă de
corectitudine şi imparţialitate.
într-o altă opinie , se face distincţie după cum, pe de o parte, a

intervenit un impediment legal care face imposibilă pronunţarea unei
hotărâri penale pentru stabilirea infracţiunii privitoare la pricina civilă,
dar a intervenit o ordonanţă a procurorului sau o hotărâre judecătorească
în care dispunându-se, după caz, încetarea urmăririi sau încetarea
procesului penal, s-a stabilit existenţa faptei, iar, pe de altă parte, nu a fost
pusă şi nici nu mai poate fi pusă în mişcare acţiunea penală. în primul
caz, revizuirea este admisibilă, precizându-se că trebuie să se admită
înlocuirea sistemului probator, special prescris de lege, prin aplicarea
552
sistemului probator de drept comun, iar ca prim temei pentru revizuire

va servi chiar actul organului de urmărire penală sau hotărârea instanţei
156 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 380.
157 T.S., s. civ., dec. nr. 965/1970, Repertoriu II, p. 224; dec. nr. 1406/1981, CD.
1981, p. 236, V.M. Ciobanii,
op. cit., voi. II, p. 85.
158 Tocmai de aceea se acceptă că intervenirea unei hotărâri penale de

condamnare a martorului, expertului
sau a autorului falsului, respectiv săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, nu
duce automat la admiterea
revizuirii, ci numai dacă fapta a influenţat soluţia pronunjată.
159 G. Porumb, op. cit., voi. II, p. 96; I. Militam, notă I (critică) la dec. civ. nr.
198/1970 a fostului T.J. Ilfov,
R.R.D. nr. 7A981, p. 126-128.
553
penale, însă, în cel de-al doilea caz, revizuirea ar fi inadmisibilă 1 6 0 .

Pentru aceleaşi
considerente menţionate mai sus, această distincţie nu are nici o

justificare. De asemenea, după cum vom arăta în continuare, trebuie
primită cu multă rezervă soluţia potrivit căreia ordonanţa procurorului,
prin ea însăşi, constituie temei de revizuire.
Potrivit unei alte concepţii, care are meritul de a fi interpretat, pentru

prima oară, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 4 Cod
procedură civilă în spiritul legii, iar nu în litera ci, dacă procesul penal
nu s-ar mai putea porni, partea interesată se va putea îndrepta pentru
constatarea pretinselor infracţiuni, săvârşite într-un proces civil anterior
sau în legătură cu acesta, direct împotriva făptuitorilor (martori,
experţi etc), în faţa instanţei civile. Deci, în prealabil, partea interesată
ar trebui să cheme în judecată civilă pe cel despre care pretinde că a
săvârşit fapta penală, precum şi pe celelalte părţi din procesul civil în
care s-a dat hotărârea ce se tinde a fi revizuită, spre a se constata, în
contradictoriu cu aceştia, dacă s-a săvârşit sau nu o faptă penală, iar
numai după aceea să solicite, dacă va fi cazul, revizuirea hotărârii
civile anterioare. Se consideră însă că partea nu ar putea să dovedească
existenţa pretinsei fapte penale în instanţa de revizuire, în contradictoriu
numai cu părţile din procesul civil, fără ca persoana despre care se
pretinde că a săvârşit fapta penală să aibă posibilitatea de a se apăra,
deoarece ar însemna ca urmările unei fapte penale să le fie opozabile
părţilor din cererea de revizuire, dar să nu le fie opuse făptuitorilor. O
554
eventuală cerere adresată direct instanţei de revizuire ar trebui respinsă

ca prematură.161. Această soluţie era inspirată din prevederile art. 549
ale fostului Cod de procedură penală, conform cărora, în cazul în care
acţiunea penală se stinge mai înainte de a fi fost sesizată instanţa de
judecată penală, se putea introduce direct cerere la instanţele civile
comptente. . Totuşi, chemarea în judecată civilă a persoanei despre care
se afirmă că ar fi săvârşit fapta penală nu are nici un sens, deoarece
împotriva acesteia nu se mai poate lua nici o măsură, iar verificarea
existenţei faptei penale prezintă interes numai în ceea ce priveşte
admisibilitatea cererii de revizuire, urmărindu-se obţinerea unei noi
hotărâri civile, care, prin natura ei, să-şi producă efectele numai faţă de
părţile din procesul civil, nu şi faţă de terţi. Mai mult, în raport cu
actuala reglementare a cererilor în constatare, nici nu s-ar putea
solicita, în prealabil, constatarea săvârşirii faptei penale în legătură cu
pricina civilă în care s-a pronunţat hotărârea ce se tinde a fi revizuită.
Art. 111 Cod procedură civilă are în vedere cererile pentru constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept (subiectiv civil), iar nu a unei
situaţii de fapt, astfel încât o eventuală cerere pentru constatarea
săvârşirii pretinsei fapte penale ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă.
555
160 Totuşi, unul dintre cei doi autori înclină spre punctul de vedere că în cel de-
al doilea caz, cerinţa art. 322,
pct. 4 Cod procedură civilă se poate realiza prin objinerea unei hotărâri în
constatare, în temeiul art. 111 Cod
procedură civilă (I. Militaru, op. cit., p. 128), soluţie de care ne vom ocupa şi
noi.
161 A se vedea: T.S., col. civ., dec. nr. 1477/1962, CD. 1962, p. 330; s. civ., dec.
nr. 1725/1972; I. Stoenescu,
G. Porumb, op. cit., p. 332; L. Horer, Observaţii în legătură cu cererea de
revizuire în materie civilă invocată
pe baza art. 322 Cod procedură civilă J.N. nr. 2/1963, p. 77-80; V. Negru, D.
Radu, op. cit., p. 350.
162 Textul din fostul Cod de procedură penală putea însă fi folosit şi în
sprijinul soluţiei pe care o susţinem.
în considerarea celor menţionate până acum, apreciem că este preferabilă

soluţia din ultima vreme a instanţei supreme care, de altfel a fost îmbrăţişată
şi în doctrină în sensul că instanţa de revizuire este singura îndreptăţită să
verifice şi să constate, pe cale incidentală, dacă s-a săvârşit sau nu fapta penală
556
pretinsă. S-a arătat că în sprjinul acestei soluţii, poate fi invocată şi existenţa

unei proceduri similare în materie penală, unde, conform art. 395 alin. 2 Cod
procedură penală, în cazul în care organele de urmărire penală sau instanţa penală
nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, săvârşirea faptei prevăzută de
legea penală se constată în cadrul revizuirii.165.
Precizăm însă că partea ce doreşte să obţină revizuirea unei hotărâri civile pe

acest motiv trebuie, în prealabil, să se adreseze organelor de urmărire penală,
fără a putea să introducă direct cererea de revizuire, apreciind ea însăşi că
tragerea la răspundere penală a făptuitorului nu mai este ppsibilă, deoarece este
necesar ca organul de urmărire penală sau instanţa penală să constate existenţa
impedimentului legal în obţinerea unei hotărâri penale de condamnare. în alte
cuvinte, ori de câte ori este posibil, art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă trebuie
aplicat în litera lui şi, numai în cazul ivirii unor împrejurări pe care nu le-a avut
în vedere, textul urmează a fi aplicat în spiritul legii.
Mai menţionăm că sunt unii autori care consideră că însăşi ordonanţa

procurorului, prin care s-a constatat săvârşirea faptei, dar s-a aplicat o
pedeapsă administrativă, pe motiv că fapta nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni, este suficientă pentru promovarea cererii de revizuire, fără a
mai fi nevoie ca în instanţa de revizuire să se administreze probe pentru
stabilirea existenţei faptei respective166. Se arată că această ordonanţă are
autoritate în ceea ce priveşte stabilirea faptei şi vinovăţia făptuitorului. în ce ne
priveşte, apreciem că şi în această situaţie instanţa de revizuire va stabili, pe
cale incidentală, săvârşirea faptei pretinse, ordonanţa procurorului fiind doar
un mijloc de probă. Ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală
557
nu are atributele unei hotărâri judecătoreşti şi deci nu se bucură de putere de

lucru judecat.167. în lipsa unui text de lege expres (precum art. 22 alin. 1 Cod
procedură penală sau, referitor la revizuirea în materie penală, art. 395 alin. 2
Cod procedură penală), nu s-ar vedea de ce să nu se aplice un principiu general
al procedurii civile, cel al nemijlocirii.
A doua ipoteză a art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă vizează situaţia în care
hotărârea ce se atacă pe calea revizuirii s-a bazat pe un înscris declarat fals în
cursul sau
163 A se vedea: Plen T.S., dec. nr. 4/1964, CD. 1964, p. 264; T.S. s. civ.,
dec. nr. 965/1970, Repertoriu II, p.
395; dec. nr. 2072/1979, CD. 1979, p. 186; dec. nr. 334/1980, CD. 1980,
p. 187; dec. nr. 1406/1981, CD. 981,
p. 235; dec. nr. 2113/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 141-142.
164 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 89; V.M.

Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 85-86; St.
Munteanu, nota II (critică) la dec. civ. nr. 198/1970 a fostului TJ. Ilfov,
R.R.D. nr. 7/1971, p. 129-131; S.
Şerban, nota II (aprobativă) la dec. civ. nr. 1527/1977 a T.J. Argeş,
R.R.D. nr. 1/1980, p. 51-53.
165 St. Munteanu, op. cit., R.R.D. nr. 7/1981, p. 130.
558
166 M. Negoescu, C Sorescu, nota I (critică), la dec. civilă nr. 1527/1977

a TJ. Argeş, R.R.D. nr. 1/1980, p.
167 . A se vedea: S. Şerban, op. cit., R.R.D. nr. 1/1980, p. 52-53; T.S.; s.
civ., dec. nr. 975/1978, R R D nr
12/1978, p. 61; dec. nr. 2113/1988, R.R.D. nr. 9-12/1989, p. 141-142.
Practica judiciară mai veche era şi ea în
sensul că ordonanţele foştilor judecători de instrucţie nu au autoritate de
lucru judecat în civil şi considera
că ele nu justifică o cerere de revizuire (Ea. Dan, op. cit., p. 426-427,
speţele nr. 36-39).
în urma judecaţii. Justificarea acestei dispoziţii legale constă în faptul că

hotărârea şi-a pierdut temeiul material, întrucât conţinutul înscrisului în baza
căruia s-a pronunţat hotărârea nu corespunde realităţii. Rezultă deci, că pentru
a se putea folosi revizuirea, este nevoie ca înscrisul respectiv să fi fost
determinant pentru soluţia la care s-a oprit instanţa. Aşadar, în cazul
înscrisului declarat fals, cererea de revizuire este, în principiu, admisibilă, dar
instanţa, sesizată cu o astfel de cerere, o va admite sau nu, după cum înscrisul
respectiv a influenţat sau nu hotărârea atacată.168 .
S-a arătat169 că prin sintagma înscris declarat fals nu trebuie înţeles înscrisul
despre care partea ar pretinde că ar fi fals, simpla afirmaţie a părţii interesate în
559
acest sens nefiind suficientă, ci este necesar ca falsitatea înscrisului să fie

constatată printr-o hotărâre judecătorească (în principiu, o hotărâre penală).
Dispoziţia legală, referindu-se la un înscris declarat fals în cursul judecăţii, are

în vedere declararea înscrisului ca fals de către o altă instanţă decât aceea la
care procesul, în care se foloseşte înscrisul respectiv, este pendinte. în cazul în
care, în temeiul art. 184 Cod procedură civilă, instanţa civilă constată ea însăşi
că înscrisul este fals, trebuie să îl înlăture din proces, iar dacă totuşi pronunţă
hotărârea în baza acestuia, calea de atac nu este revizuirea, ci apelul sau
recursul, după caz 170.
în principiu, falsul trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală irevocabilă,

fără însă a fi necesar ca aceasta să-1 condamne pe autorul falsului, dar el
poate rezulta şi dintr-o hotărâre civilă (concluzie desprinsă din interpretarea
literală atât a art. 322 pct. 4 teza II, cât şi a art. 324 pct. 3 teza finală Cod
procedură civilă) 171.
Dacă acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi

exercitată, instanţa civilă sesizată cu cererea de revizuire se va pronunţa, pe
cale incidentală, asupra falsului invocat şi, în funcţie de propria constatare, va
172
admite sau nu cererea de revizuire. . Precizările făcute în legătură cu cealaltă
ipoteză a art. 322 pct. 4 Cod procedură civilă, referitoare la intervenirea unui
impediment legal în obţinerea unei hotărâri penale de condamnare a
făptuitorului, sunt valabile şi aici. în plus, de data aceasta există şi un text de
lege expres în sprijinul acestei soluţii, anume art. 184 Cod procedură civilă,
potrivit căruia, „când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică
560
s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice
mijloace de dovadă".
Soluţii mai recente din practica judiciară sunt chiar în sensul că prin înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, trebuie să se înţeleagă nu numai
înscrisul reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al
cărui conţinut nu corespunde
168 A se vedea, Em. Dan, op. cit., p. 426 (speţa nr. 35).
169 S. Zilberstein, op. cit., J.N. nr. 2/1962, p. 33.
170 Idem. Autorul mai precizează (la p. 34) că buna sau reaua- credinţă
a părţii care s-a folosit de înscrisul
fals nu are relevanţă în ceea ce priveşte admiterea cererii de revizuire.
171 Idem, p. 34-35.
172 Pentru fundamentarea acestei soluţii, a se vedea, S. Zilberstein, op.

cit., J.N. nr. 2/1962, p. 34-36. în sensul
acestei soluţii au fost şi unele decizii mai vechi ale instanţei supreme (a
se vedea, de exemplu, Em. Dan, op.
cit., p. 425-426, speţa nr. 31) şi este şi practica actuală a instanţei
supreme: T.S., s. civ., dec. nr. 846/1975,
561
Repertoriu II, p. 396, dec. nr. 1814/1978, Repertoriu III, p. 310, precum
şi jurisprudenţa pe care o vom cita
în nota următoare.
realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a

comis o
infracţiune, iar instanţa de revizuire urmează să stabilească ca dacă înscrisul în

temeiul căruia s-a dat hotărârea are sau nu un conţinut real 173. Credem însă că
instanţa supremă a avut în vedere numai acele situaţii în care a intervenit un
impediment legal la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ori când
lipseşte vinovăţia celui care a săvârşit latura obiectivă a infracţiunii de fals, nu
însă şi acelea în care înscrisul este simulat sau când clauzele acestuia nu
corespund voinţei reale a.părţilor, fiind necesară interpretarea înscrisului (în
fapt, înscrisul nu corespunde realităţii şi în ultimile două ipoteze).
e) Dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare,

reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a revizuit hotărârea
unei instanţe penale sau administrative pe care ea s-a întemeiat
Şi acest motiv tipic de revizuire cuprinde două ipoteze distincte.

562
Prima ipoteză se referă la descoperirea de înscrisuri doveditoare, deci când

partea care a pierdut procesul dovedeşte existenţa unor înscrisuri care au fost
reţinute de partea adversă sau care nu au putut fi prezentate dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa ei. Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite
cererea da revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii174:
: partea interesată să prezinte un înscris nou, care nu a fost folosit în procesul în

care s-a pronunţat hotărârea atacată. Rezultă că înscrisul nou trebuie prezentat de
partea care exercită calea de atac, iar nu să se pretindă instanţei să-1
administreze din oficiu,175,
: înscrisul să aibă forţă probantă prin el însuşi, fără să fie nevoie de a fi

confirmat prin alte mijloace de probă. Revizuirea nu este admisibilă nici în
temeiul unui început de dovadă scrisă, deoarece presupune completarea cu
martori şi prezumţii176;
: înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se

cere a fi revizuită . Deci nu se poate cere revizuirea unei hotărâri pe baza unor
înscrisuri apărute după pronunţarea acesteia, textul referindu-se exclusiv la
situaţia în care înscrisul exista în momentul judecării pricinii finalizată prin
hotărârea atacată, concluzia desprinsă din împrejurarea că art. 322 pct. 5 teza I
vorbeşte de descoperirea înscrisului care a fost reţinut de adversar sau care nu a
putut fi înfăţişat dintr-o cauză mai presus de voinţa părţii interesată. Cu toate
acestea, în unele decizii ale instanţei supreme se poate întâlni o interpretare mai
largă, admiţându-se că sunt situaţii în care pot fi invocate în
563
173 A se vedea: T.S., s. civ., dec. nr. 185/1980, CD. 1980, p. 184; dec. nr.
1044/1982, CD. 1982 p 196- C S J
s. civ., dec. nr. 89/1990, R.R.D. nr. 9-12/1990, p. 245.
174 Ase vedea: S. Zilberstein, op. cit., J.N. nr. 2/1962, p. 24-28; V.M.
Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 86-88.
175 T.S., s. civ. dec. nr. 542/1979, R.R.D. nr. 8/1979, p. 58. S-a decis că
rezoluţia sau ordonanţa de scoatere
de sub urmărire penală poate constitui un înscris doveditor în sensul art.
322 pct. 5, însă numai dacă sunt
îndeplinite şi celelalte cerinţe (T.S., s. civ., dec. rir. 1486/1983, CD. 1983,
p. 164).
176 în sens contrar, Gh.I. Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 238. însă
partea dintr-un înscris nereprodusă în
extrasul depus de adversar la dosar şi care era de natură să influenţeze
soluţia instanţei poate constitui un
înscris nou (T.S. col. civ., dec. nr. 44/1954, CD. 1952-1954, voi. I, p. 378)
177 Em. Dan, op. cit., p. 423 şi urm. (speţele nr. 6,7,15,16); T.S., s. civ.,
dec. nr. 99/1981, R.R.D. nr. 9/1981,
p. 68..
564
revizuiri şi înscrisuri existente în momentul pronunţării hotărârii atacate. Astfel,

s-a decis că o hotărâre judecătorească intervenită după soluţionarea litigiului
în fond poate fi invocată într-o cerere de revizuire, ca act nou, dacă a fost
obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a
litigiului în care se cere revizuirea, hotărârea respectivă neputând fi înfăţişată
în acel litigiu, întrucât nu era în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o
dată anterioară 178. De asemenea, instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în
care paternitatea a fost stabilită pe baza unui act de expertiză medico-legală,
hotărârea poate fi revizuită pe baza unui nou aviz de interpretare corectă din
punct de vedere ştiinţific, efectuată ulterior şi care nu a putut fi invocată în
litigiu deoarece nu era cunoscută eroarea de ordin ştiinţific din actul iniţial
de expertiză . în ce ne priveşte, faţă de redactarea actuală a textului de lege,
considerăm că aceste două soluţii trebuie primite cu multă rezervă;
: înscrisul nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea

atacată fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică, fie dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa părţilor. Nu interesează dacă reţinerea înscrisului de
către partea adversă a fost intenţionată sau involuntară. Din interpretarea
literală a art. 322 pct. 5 teza îşi a art. 324 pct. 4 Cod procedură civilă (care se
referă la „descoperirea" înscrisului) mai rezultă că este necesar ca revizuientul
să nu fi cunoscut faptul reţinerii înscrisului de către adversar în momentul
judecării fondului; în caz contrar, el ar fi putut uza de prevederile art. 172 Cod
180
procedură civilă . Cât priveşte împrejurarea mai presus de voinţa părţii,
aceasta urmează a fi apreciată de instanţa de revizuire, însă partea interesată
trebuie să o dovedească; ,
565
: înscrisul să fie determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanţă

cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată 181.
Din analiza acestor condiţii de admisibilitate, rezultă că sfera de aplicare a

revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. în primul rând, noţiunea de
înscris trebuie luată în accepţiunea ei restrânsă, necuprinzând declaraţii de
martori chiar autentificate, rapoarte de expertize, mărturisiri182 . în al doilea
rând, înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse 183 , deci dacă aceasta nu a
participat la operaţiunea constatată prin înscris, este necesar ca înscrisul
respectiv să fi dobândit dată certă.
Dacă una din condiţiile arătate mai sus nu este îndeplinită, cererea de
revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată 184.
178 T.S., s. civ., dec. nr. 1716/1974, Repertoriu II, p. 396; dec. nr.
793/1985, CD. 1985, p. 219.
179 T.S., s. civ., dec. nr. 430/1971, Repertoriu II, p. 396.
180 Em. Dan, op. cit.., p. 423 (speţa nr. 6)
181 Em. Dan, op. cit., p. 423 şi urm. (speţele nr. 7,8, 9); T.S., completul
de 7 jud„ dec. nr. 1/1977, Repertoriu
III, p. 311; s. civ., dec. nr. 524/1978, R.R.D. nr. 9/1978, p. 62; dec. nr.
226/197.8, R.R.D. nr. 9/1978, p. 78.
182 Ase vedea: T.S., s. civ., dec. nr. 322/1978, R.R.D. nr. 8/1978, p. 64;
T.J. Maramureş, dec. civ. nr. 313/11978,
R.R.D. nr. 4/1979, p. 63.
566
183 A se vedea: Em. Dan, op. cit., p. 423 (speţa nr. 5); T.S., col. civ.,
dec. nr. 592/1956, CD. 1956, voi. 2, p.
313. Actele care nu fac decât să confirme o stare de fapt nu sunt
înscrisuri în sensul art. 322 pct. 5 Cod
procedură civilă (T.S. col. civ. dec. nr. 1456/1956, CD. 1956 voi. 2, pct.
314; dec. nr. 456/1962, CD. 1962, p.
334).
184. V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 88. în practică, uneori, cererea de
revizuire se respinge ca nefondată (de
exemplu T.J. Maramureş, dec. civ. nr. 778/1988, R.R.D. nr. 11/1988, p.
76), soluţie care ar putea fi primită
numai dacă înscrisul nou nu ar fi determinant în speţă.
A doua ipoteză a art. 322 pct. 5 Cod procedură civilă vizează situaţia în
567
care hotărârea atacată pe calea revizuirii s-a întemeiat pe o hotărâre

penala sau administrativă, care a fost la rândul ei revizuită. Justificarea acestui
caz constă în faptul că au intervenit modificări în materialul probator pe care s-
a sprijinit instanţa, iar aceste modificări trebuie să influenţeze hotărârea care s-
a bazat pe acel material probator.
Rezultă că revizuirea este admisibilă, pentru acest motiv, numai în măsura în

care hotărârea care a fost revizuită a fost determinantă pentru soluţia din
hotărârea ce se atacă
Textul se referă la hotărâri ale instanţelor administrative, însă în prezent nu

mai există astfel de instanţe. De aceea, credem că el trebuie interpretat în sensul
că se referă , la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională.
în literatură se apreciază că expresia de „revizuire" are aici un sens generic, deci

că motivul poate fi invocat şi dacă hotărârea ce a stat la baza hotărârii atacate
cu revizuire a fost desfiinţată prin alte mijloace legale (recurs, contestaţie în
anulare)186.
S-a mai subliniat că textul nu acoperă situaţii care pot apare mai frecvent,
anume când hotărârea civilă care se cere a fi revizuită s-a întemeiat tot pe o
hotărâre civilă, desfiinţată ulterior, admiţându-se că şi în aceste cazuri cererea
de revizuire trebuie admisă187. însă, în toate situaţiile este necesar să fie vorba
de hotărâri — acte de jurisdicţie, iar nu de simple acte administrative
f) Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau
au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
568
Art. 322 pct. 6 Cod procedură civilă se mai referă şi la cei puşi sub consiliu
judiciar, dar această instituţie nu mai există în reglementarea actuală. Textul îi
vizează şi pe minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, deoarece, deşi
vorbeşte doar de incapabili (minorii până la 14 ani şi interzişii judecătoreşti),
art. 324 pct. 5 Cod procedură civilă , prevede că termenul de revizuire curge
de la dobândirea capacităţii (sub acest aspect, fostul art. 291 era mai clar,
deoarece vorbea de minori şi, separat, de interzişi).
Revizuirea este admisibilă dacă se constată lipsa totala de apărare, indiferent

de cauza care a dus la această situaţie, deci chiar şi în cazul unei lipse
nejustificate a apărătorului. în schimb, cererea de revizuire urmează a fi
respinsă ca inadmisibilă dacă s-a făcut apărarea în scris, printr-un memoriu
depus la dosar, ori în cazul unei apărări incomplete sau greşite .
185 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 89.
186 G. Porumb, op. cit., voi. II, p. 97; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.,
1981, p. 91; V.M. Ciobanu, op. cit.,
voi. II, p. 88.
187 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 91; V.M.

Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 89.
569
188 A se vedea şi I. Stoenescu, G. Porumb, op. cit., p. 334; V. Negru, D.

Radu, op. cit., p. 351,1. Stoenescu, S.
Zilberstein, op. cit., 1981„ p. 91; M. Marcu, C. Ciocu, Propuneri de lege
ferenda în materia revizuirii în
procesul civil, R.R.D. nr. 6/1981, p. 51-52.
189 A se vedea: V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 89; T.S., completul de
7 jud., dec. nr. 25/1979, Repertoriu
III, p. 312; s. civ., dec. nr. 2564/1973, cu nota G. Vasu, R.R.D. nr. 7/1975,
p. 52.
570
Referitor la apărarea cu viclenie, aceasta trebuie să provină de la cel însărcinat

să-1
apere pe revizuient şi să constea în manopere dolosive care au determinat, în

mod evident, pierderea procesului190. Fiind o împrejurare de fapt, viclenia
poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
g) Contrarietatea de hotărâri
Art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă prevede un alt motiv de revizuire şi anume
dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau
de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având
aceeaşi calitate. Fundamentul acestui motiv de revizuire îl reprezintă instituţia
puterii lucrului judecat. Deşi excepţia puterii de lucru judecat are caracter
absolut şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă, uneori este
posibil ca în aceeaşi pricină două instanţe deosebite sau chiar aceeaşi instanţă,
în dosare deosebite, să pronunţe hotărâri potrivnice, astfel încât fiecare parte
se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă.
Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii cumulativ19 :
: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a
rezolvat fondul pricinii192;
: hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate

de elemente: părţi, obiect, cauză;
571
: hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite. Revizuirea nu se poate cere

pentru contrarietate de hotărâri pronunţate în acelaşi proces, spre exemplu,
dacă după casarea unei hotărâri, rejudecându-se fondul sau declarându-se un
al doilea recurs (împotriva hotărârii date în fond după casare) se revine asupra
soluţiei pronunţate în primul recurs
>
: în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia de lucru j udecat sau dacă a fost

ridicată să nu se fi discutat excepţia. . Dacă în al doilea proces, prima
hotărâre a fost invocată şi instanţa a respins excepţia puterii de lucru judecat,
partea nu mai poate reitera aceeaşi excepţie pe calea revizuirii, deoarece se
opune însăşi puterea de lucru judecat asupra excepţiei procesuale respective.
Soluţia se impune şi pe considerentul că dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar
însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la
anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze şi modul de rezolvare a
excepţiei puterii de lucru judecat, în alte cuvinte, să se exercite un control
judiciar care însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii;
190 Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit., p. 225; V.M. Ciobanu, op.
cit., voi. II, p. 89.
191 A se vedea, V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 89-91.
572
192 Este necesară existenja unor hotărâri ale căror dispozitive să conţină
dispoziţii ce nu se pot concilia (T.S.,
col. civ., dec. nr. 719/1968, CD. 1968, p. 225). Dacă hotărârile nu sunt
contradictorii, deci s-a pronunjat în
ambele cereri aceeaşi soluţie, revizuirea nu este admisibilă. Dacă va fi
cazul, debitorul se va opune la
executarea celei de-a doua hotărâri pe calea contestaţiei la executare.
193 T.S. s., civ., dec. nr. 1160/1960, CD. 1960, p. 395; dec. nr. 758/1978,
CD. 1978, p. 284; dec. nr. 329/1985,
Repertoriu, IV, p. 267.
194 T.S., s. civ., dec. nr. 866/1978, Repertoriu III, p. 312; dec. nr.
1085/1982, Repertoriu IV, p. 265; dec. nr.
2231A978, R.R.D. nr. 6/1988, p. 70.
:să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri. Această cerinţă se explică
prin faptul
că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar şi deci nu poate să

aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greşită, ci doar să constate că
prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea lucrului judecat ce rezultă din prima
573
hotărâre195 . în cazul în care s-ar solicita revizuirea (anularea) primei hotărâri,

cererea de revizuire ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă 196.
h) Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze

instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa
Acest motiv presupune că partea a fost legal citată, însă, dintr-o împrejurare
mai presus de voinţa ei, nu s-a putut prezenta la judecată şi nici nu a putut să
înştiinţeze instanţa despre aceasta. Cele două condiţii sunt prevăzute
cumulativ, astfel încât dacă una dintre ele lipseşte, revizuirea este inadmisibilă.
împrejurarea mai presus de voinţa părţii, invocată de revizuient, se apreciază
de către instanţa de revizuire, însă partea va trebui să producă dovezi în acest
sens. Se observă că simpla neprezentare la judecată, chiar din motive obiective,
nu constituie motiv de revizuire.197.
Referitor la acest motiv de revizuire, menţionăm că el a fost introdus în cod cu

ocazia modificării din anul 1948. în trecut, practica judiciară asimila acest caz cu
lipsa de citare, având în vedere că scopul citării nu era avins în ambele situaţii,
anume ca partea să se poată apăra. Legiuitorul a vrut să limiteze în timp
posibilitatea părţii de a se prevala de evenimentul mai presus de voinţa ei,
deci să închidă calea contestaţiei în anulare, prevăzând numai calea
revizuirii. 198. 3. Sesizarea instanţei a) Instanţa competentă
Revizuirea, fiind o cale de atac de retractare, se adresează instanţei care a

pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, cu excepţia motivului prevăzut de
art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă (contrarietatea de hotărâri).
574
în principiu, este vorba de instanţa care a pronunţat hotărârea pe fond (avem

în vedere motivele tipice de revizuire). Astfel, dacă hotărârea a rămas
definitivă prin neapelare, ori dacă apelul a fost respins sau anulat în temeiul
unei excepţii procesuale, ori s-a perimat, competenţa aparţine primei instanţe.
Revizuirea împotriva unei hotărâri rămase definitive în apel se va judeca de
către instanţa de apel, fără a prezenta interes dacă eventualul recurs a fost
respins, anulat, retras sau perimat. în cazul în care hotărârea instanţei de recurs
evocă fondul, cererea de revizuire va fi judecată de această instanţa. Dacă se
cere, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, competenţa aparţine instanţei
mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile
potrivnice. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte
din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care
urmează să se
195 A se vedea: T.S., s. civ., dec. tir. 1309/1978, CD. 1978, p. 285, dec.
nr. 1761/1980, CD., p. 189.
196 T.S., s. civ., dec. nr. 15/1984. CD. 1984; p. 209.
197 T.S., s. col. civ., dec. nr. 1632/1962, J.N. nr. 12/1963, p. 71; T.J.
Hunedoara, dec. civ. nr. 291/1984, R.R.D.
nr. 7/1984, p. 58.
I. Stoenescu, S. Zilberstain, op. cil., 1981, p. 94-95.
575
îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre

(art. 323
alin. 2 Cod procedură civilă). Dacă hotărârile potrivnice au fost date de două
instanţe de recurs, iar una dintre aceastea este Curtea Supremă de Justiţie,
cererea de revizuire se soluţionează de către instanţa supremă (art. 322 pct. 2
alin. 2 Cod procedură civilă).
S-a arătat că dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de
revizuire, iar competenţa ar reveni unor instanţe deosebite, nu va opera
prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona cererea în legătură cu
199
motivul pentru care este competentă . în caz contrar, s-ar permite eludarea
dispoziţiilor referitoare la competenţă prin invocarea unor motive formale. O
astfel de situaţie se poate întâlni dacă s-ar invoca motivul prevăzut de art. 322
pct. 7 şi orice alt motiv, ori dacă s-ar ataca hotărârea unei instanţe de apel,
invocându-se un motiv tipic de revizuire, dar şi hotărârea prin care s-a respins
recursul exercitat în speţă, invocându-se motivul prevăzut de art. 322 pct. 8.
b) Termenul de exercitare
Potrivit art. 324 Cod procedură civilă, termenul de revizuire este (în
principiu) de o lună şi se. va socoti:
: în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. 1, de la comunicarea

hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţa de recurs după
evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la pct. 7 alin.
2, de la pronunţarea ultimei hotărâri;
576
: în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3, de la cel din urmă act de executare. Textul
are în vedere ultimul act de executare săvârşit în procedura concretă de
executare silită pornită de creditor pentru recuperarea bunului la a cărui
predare a fost obligat debitorul prin hotărâre, deci un act material de urmărire
din cadrul executării silite directe 200.
: în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă
de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau
expertului, ori de hotărârea care a declarat falsitatea înscrisurilor. Dacă însă
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, termenul
de o lună urmează a se calcula de la data când partea a luat cunoştinţă de
faptul că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi
exercitată (de exemplu, de la data când cel interesat a luat cunoştinţă de
ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a martorului cercetat pentru
infracţiunea de mărturie mincinoasă201);
: în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotărârii definitive

către stat ori către celelalte persoane juridice de drept public sau de utilitate
publică; în cazul dispăruţilor şi cel al incapabililor^ termenul de revizuire este
de 6 luni şi curge de
199 A se vedea: V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 92; T.S., col. civ., dec.
nr. 411/1961, CD. 1961, p. 361; dec.
nr. 1800/1963, J.N. nr. 10/1964, p. 143.
200 în sensul că este avută în vedere încheierea pronunţată în baza art.

403 Cod procedură civilă, prin^care
577
instanţa constată săvârşirea executării silite, a se vedea, Gh. I.

Chivulescu, I.V. Socec, op. cit., p. 287. însă,
prin ipoteză, bunul a dispărut, astfel încât executarea silită directă nu mai
poate fi finalizată.
199 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 93, nota 487.
201 Textul nu acoperă situaţia în care se atacă hotărârea unei instanţe de

recurs, deoarece o astfel de hotărâre
nu se mai comunică. S-a arătat că pentru această ipoteză, termenul de o
lună trebuie socotit de la pronunţare
(V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 93), dar s-ar putea susţine şi că
termenul curge de la data când cel interesat
a luat cunoştinţă de hotărâre, având în vedere că altfel nu armai putea, în
mod obiectiv, să exercite revizuirea.
la întoarcerea dispărutului, respectiv de la dobândirea capacităţii;
: în cazul prevăzut de art. 322 pct. 8, termenul de revizuire este de 15 zile şi

se socoteşte de la încetarea împiedicării.
Şi în materia revizuirii se poate solicita repunerea în termen, în condiţiile

stabilite de art. 103 Cod procedură civilă, dacă partea nu a putut exercita calea de
atac în termenul prevăzut de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.
într-o asemenea situaţie, partea interesată trebuie să solicite repunerea în
578
termenul de revizuire în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării şi, în

acelaşi termen, să formuleze şi cererea de revizuire.
c) Cererea de revizuire
Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privind cuprinsul cererii de revizuire,

astfel încât urmează a se aplica prin asemănare, prevederile art. 82-83 şi art. 112
Cod procedură civilă. Aşadar, cererea va cuprinde numele şi domiciliul părţilor,
indicarea hotărârii care se atacă, motivarea în fapt şi în drept, mijloacele de
probă (atât cele necesare admisibilităţii revizuirii, cât şi cele ce, eventual, ar fi
necesare pentru rejudecarea în fond ca urmare a admiterii cererii de revizuire),
semnătura. Când cererea se introduce de un reprezentant al părţii, se va
menţiona această împrejurare şi se va alătura dovada calităţii de reprezentant.
Cererea de revizuire se timbrează ca şi recursul, deci cu 50% din taxa datorată

pentru cererea de chemare în judecată, însă, la cererile evaluabile în bani, taxa
se calculează numai la suma care face obiectul revizuirii.
4. Procedura de judecată
Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea

de chemare în judecată, întîmpinarea nefiind obligatorie (art. 326 Cod
procedură civilă).
Instanţa judecă în aceeaşi compunere ca şi în cauza în care s-a pronunţat

hotărârea atacată. Judecătorii care au participat la pronunţarea hotărârii ce se
atacă nu sunt incompatibili, deoarece motivele de incompatibilitate sunt strict
prevăzute de lege (art. 24 Cod procedură civilă), neputând fi extinse prin
579
analogie, însă nu este obligatoriu ca tot aceeaşi judecători să judece cererea de

revizuire.
La cererea revizuientului, instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei

revizuire se solicită, însă numai cu depunerea unei cauţiuni, în cuantumul fixat
de instanţă (art. 325 Cod procedură civilă). S-a decis că încheierea de
respingere a cererii de suspendare a executării silite nu poate fi atacată cu
recurs, întrucât este vorba nu de un drept al părţii, ci de o facultate lăsată
exclusiv la aprecierea instanţei şi deci necen-zurabilă, dar partea interesată ar
putea solicita instanţei de recurs, în faţa căreia s-ar plânge de soluţia dată în
revizuire, să dispună suspendarea executării 203. Aceeaşi ar urma să fie soluţia şi
în cazul în care calea de atac ce s-ar putea exercita împotriva hotărârii
pronunţate cu privire la cererea de revizuire este apelul.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare, însă numai

dacă termenul prevăzut pentru noul motiv nu a expirat204
203 TJ. Timiş, dec. civ. nr. 267/1970, R.R.D. nr. 7/1971, p. 153. în sensul că
încheierea prin carea s-a admis
cererea de^uspendare poate fi atacată de către intimat, a se vedea: I. Stoenescu,
Judecata cererii de revizuire
în procesul civil, A.U.B., 1967, p. 49.
204 TJ. Timiş, col. civ., dec. nr. 1003/1964, J.N. nr. 3/1965, p. 176; V.M.
Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 94, nota
492.
580
581
În cazul în care cererea de revizuire este admisă, instanţa va schimba, în tot sau
în parte, hotărârea atacată, iar în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri
va anula ultima hotărâre. Pe originalele hotărâri revizuite, se va face menţiune
despre hotărârea dată în revizuire (art. 327 Cod procedură civilă).
Reluarea judecăţii se face în limitele în care a fost învestită iniţial instanţa şi a

temeiului pe care s-a formulat cererea de revizuire, nefiind posibil să se
soluţioneze şi o cerere reconvenţională pe care revizuientul a formulat-o după
depunerea cererii de revizuire . Dacă a fost desfiinţată, prin revizuire, o
hotărâre a unei instanţe de fond, pe cale de consecinţă, decizia instanţei de
recurs care a confirmat hotărârea ce ulterior a fost revizuită devine caducă,
instanţa de revizuire neavând dreptul să o desfiinţeze 206.
582
Din prevederile art. 327 alin. 1 Cod procedură civilă, rezultă că nu este
obligatorie parcurgerea a două etape, adică pronunţarea în prealabil a unei
încheieri de admitere în principiu a cererii de revizuire şi apoi judecarea
pricinii, ci se poate trece direct la rejudecarea cauzei. În alte cuvinte, instanţa
sesizată cu o cerere de revizuire va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile
cerute de lege pentru a se putea solicita revizuirea, apoi va proceda la
administrarea probelor necesare şi, după concluziile părţilor, va pronunţa o
singură hotărâre, prin care, în acelaşi timp, va admite cererea de revizuire şi va
da şi soluţia de fond. Se mai observă însă că nu există nici un text de lege care să
oblige instanţa sesizată cu o cerere de revizuire să procedeze în acest mod, astfel
încât nimic nu împiedică instanţa să pronunţe mai întâi o încheiere de admitere
în principiu a cererii de revizuire, iar apoi să rejudece pricina. Trebuie precizat
că eventuala încheiere de admitere în principiu este o încheiere interlocutorie;
în consecinţă, instanţa nu mai poate reveni asupra ei, iar partea nemulţumită
nu o poate ataca decât o dată cu fondul şi numai dacă hotărârea pe fond este
susceptibilă de exerciţiul unei căi de atac (apel sau recurs, după caz).
În literatura de specialitate , în legătură cu această problemă, s-au făcut unele

precizări, în funcţie de soluţiile pe care le pronunţă instanţa, în raport de fiecare
motiv de revizuire. Aceste precizări urmează a fi privite ca recomandări
pentru instanţa de revizuire, care va trebui să ţină cont şi de gradul de
complexitate al speţei respective. Astfel: 208
: în cazul primului motiv, instanţa va da o singură hotărâre, prin care va

admite cererea de revizuire şi va înlocui dispozitivul ce conţinea dispoziţii
potrivnice cu un dispozitiv clar, univoc;
583
: în cazul celui de-al doilea motiv, dacă s-a invocat extra petita, sau plus petita,
instanţa, luând în considerare actele de procedură aflate la dosar, va pronunţa o
singură hotărâre, prin care va modifica dispozitivul, în limitele obiectului
stabilit de reclamant. Dacă s-a invocat minus petita, instanţa va soluţiona în
fond capătul de cerere omis, administrând, dacă este necesar, noi probe şi va
pronunţa o nouă hotărâre, care o va
205 T.J. Alba, dec. civ. nr. 326/1988, R.R.D. nr. 8/1988, p. 70.
206 I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 8/1965, p. 38, nota 7; V.M. Ciobanu, op. cit.,
voi. II, p. 94, nota 494.
207 Ase vedea: I. Stoenescu, op. cit., A.U.B., 1967, p. 51-54; V.M. Ciobanu, op.
cit., voi. II, p. 95-96.
208 Prin ipoteză, avem în vedere situaţiile în care motivul de revizuire invocat
este întemeiat.
completa pe cea dintâi. Trebuie precizat că se repun în discuţie numai capetele

de cerere rămase nesoluţionate, ţinându-se seama şi de soluţia care a fost dată
capetelor de cerere rezolvate, hotărârea, în privinţa acestora, rămânând în
puterea lucrului judecat. Spre exemplu, instanţa de revizuire va trebui să
oblige la restituirea fructelor culese de deţinătorul bunului faţă de care se
admisese cererea în revendicare, ori va respinge cererea reconvenţională dacă
prin admiterea ei s-ar infirma hotărârea dată în cererea principală 209
584
: dacă s-a invocat cel de-al treilea motiv de revizuire, după ce s-a dovedit
pieirea bunului, se vor administra probe pentru stabilirea despăgubirilor, iar
apoi instanţa va modifica hotărârea atacată, în sensul că debitorul — intimat va
fi obligat la plata contravalorii bunului;
: în cazul motivului patru, dacă s-a invocat condamnarea judecătorului, instanţa

va putea da o încheiere de încuviinţare în principiu a cererii de revizuire, prin
care va fi desfiinţată hotărârea atacată, iar după rejudecarea pricinii, va
pronunţa o nouă hotărâre. Dacă s-a invocat faptul că materialul probator care a
stat la baza hotărârii atacate este fals (deci, condamnarea martorului sau
expertului, ori declararea ca fals a unui înscris), instanţa poate da mai întâi o
încheiere interlqcutorie, constând că revizuirea este în principiu admisibilă,
după care va administra probe noi, în completarea sau în combaterea celor deja
existente la dosar, iar după stabilirea noii situaţii de fapt, va menţine vechea
soluţie, caz în care va respinge cererea de revizuire ca nefondată, ori va pronunţa
o altă soluţie, în care va admite cererea de revizuire şi va consemna în dispozitiv
această nouă soluţie. În ambele ipoteze, dacă datorită unui impediment legal,
constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa
de revizuire, pe cale incidentală, va verifica dacă s-a săvârşit sau nu infracţiunea
ce se pretinde, administrând nemijlocit orice mijloc de probă de natură să ducă
la o astfel de constatare. Într-un asemenea caz, dacă se constată săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală, este preferabil să se pronunţe mai întâi o încheiere de
admitere în principiu a cererii de revizuire, apoi să treacă la rejudecarea
pricinii;
585
: în cazul motivului cinci, dacă se invocă descoperirea unor înscrisuri noi, iar
instanţa nu este în măsură să rezolve în acelaşi timp şi fondul, va pronunţa mai
întâi o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, în cazul în care
sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar dacă, după reaprecierea situaţiei
de fapt şi a noilor concluzii pe fond ale părţilor, ajunge la concluzia că hotărârea
atacată este greşită, va pronunţa o hotărâre, prin care va admite cererea de
revizuire şi va soluţiona fondul pricinii; în cazul în care consideră că hotărârea
atacată este legală şi temeinică, deci dacă înscrisul nou nu este de natură să ducă
la o altă soluţie, va respinge cererea de revizuire ca nefondată. Dacă se invocă
desfiinţarea hotărârii pe care s-a bazat hotărârea a cărei revizuire se solicită,
209 S-a arătat (I. Stoenescu, op. cit., J.N. nr. 11/1964, p. 23-24) că pot exista şi
unele situaţii complexe, în care admiterea cererii de revizuire ar afecta şi soluţia
dată prin prima hotărâre, de exemplu, când creditorul a cerut executarea
obligaţiei, iar debitorul a formulat cererea reconvenţională pentru anularea
contractului sau când cumpărătorul a cerut predarea bunului şi vânzătorul a cerut
rezoluţiunea vânzării, iar instanţa nu a discutat problema nulităţii sau a
rezoluţiunii. Credem totuşi că aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat se-
opune la o asemenea soluţie.
judecarea se face deodată când nu mai sunt probe noi de administrat, dar dacă
este necesară administrarea altor probe, se poate da, în prealabil, o încheiere de
admitere în principiu a cererii de revizuire, iar apoi se va pronunţa o hotărâre de
admitere a revizuirii, prin care se va soluţiona şi fondul pricinii, ori o hotărâre
586
de respingere a cererii de revizuire ca nefondată, dacă după administrarea

noilor probe instanţa ajunge la aceeaşi cdnluzie;
: dacă s-a invocat motivul şase şi s-a constatat lipsa de apărare sau apărarea cu
viclenie, se poate da o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire,
prin care se va desfiinţa şi hotărârea atacată, apoi se va trece la judecarea
fondului;
: dacă s-a invocat cel de-al şaptelea motiv de revizuire, se va pronunţa o

singură hotărâre, prin care va fi anulată cea din urmă hotărâre, ca fiind dată cu
încălcarea puterii de lucru judecat, fără a fi necesar ca dosarul să fie trimis
instanţei a cărei hotărâre se anulează pentru a-şi retracta propria hotărâre.
Dacă se constată că două hotărâri sunt contradictorii numai cu privire la un
capăt de cerere, cea de-a doua hotărâre se va anula parţial, în măsura în care a
încălcat puterea de lucru judecat dedusă din prima hotărâre . Când cauza a fost
judecată şi în recurs, se dispune anularea atât a hotărârii instanţei de fond, cât şi
a hotărârii instanţei de recurs, chiar dacă recursul a fost respins sau anulat
: în cazul motivului opt, instanţa poate da o încheiere prin care, admiţând în

principiu cererea de revizuire, desfiinţează hotărârea atacată, trecând apoi la
rejudecarea în fond a pricinii. Dacă revizuientul nu solicită probe, mulţumindu-
se să discute probele existente la dosar, ori când nu este cazul să se
administreze noi probe (de exemplu, revizuientul a participat la administrarea
probelor, însă nu s-a putut prezenta dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa
la termenul când a avut loc dezbaterea fondului), este posibil să se dea o singură
hotărâre, în care mai întâi să se admită cererea de revizuire, iar apoi să se arate
soluţia pe fond, care poate fi aceeaşi ca şi în hotărârea atacată.
587
Art. 328 alin. 1 Cod procedură civilă dispune că hotărârea asupra revizuirii este
supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Textul are în
vedere calea de atac pe care legea o permitea să fie exercitată împotriva hotărârii
a cărei revizuire se cere, fără a prezenta interes dacă ea a fost exercitată sau nu.
Aşadar, dacă s-a solicitat revizuirea unei hotărâri ce a rămas definitivă prin
neapelare sau prin respingerea ori anularea apelului în temeiul unei excepţii
procesuale, hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă de apel. Hotărârea
pronunţată într-o cerere de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri a
instanţei de apel poate fi atacată pe calea recursului, însă hotărârea dată într-o
revizuire care a avut ca obiect o decizie a unei instanţe de recurs este
irevocabilă, nefiind supusă recursului.
Potrivit art. 328 alin. 2 Cod procedură civilă, dacă revizuirea s-a cerut pentru
hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. Această dispoziţie legală nu
creează un drept de recurs la recurs, deci şi pentru această ipoteză se aplică
principiul „accesorium sequitur
210 T.S., completul de 7 jud., dec. nr. 16/1972, Repertoriu II, p. 397.
211 T.S., s. civ., dec. nr. 1815/1986, R.R.D. nr. 6/1987, p. 75.
principale", ci legiuitorul a dorit să suprime dreptul de apel în acest caz 212. În

consecinţă, recursul este admisibil numai dacă a doua hotărâre, a cărei anulare
s-a cerut pe calea revizuirii, ar fi fost susceptibilă de recurs sau apel, deci dacă
hotărârea ce a încălcat puterea de lucru judecat a fost pronunţată de prima
instanţă sau de instanţa de apel. S-a arătat 213 că trebuie avut în vedere şi faptul
588
că atunci când cauza a fost judecată şi în recurs, ceea ce trece în puterea

lucrului judecat este însăşi decizia instanţei de recurs, indiferent de soluţia
pronunţată (admiterea recursului sau respingerea acestuia ca neîntemeiat), aşa
încât contrarietatea cu hotărârea pronunţată în primul proces se referă nu numai
la hotărârea instanţei" de fond, ci şi la decizia instanţei de recurs, pronunţată în
al doilea proces, deci hotărârea dată în cererea de revizuire prin care se
anulează atât hotărârea de fond, cât şi cea a instanţei de recurs prin care a fost
confirmată, nu este susceptibilă de recurs. În situaţia în care instanţa de recurs a
respins sau anulat recursul fără a-1 cerceta în fond, ori a constatat perimarea
recursului, revizuirea vizează exclusiv hotărârea de fond şi dacă aceasta este
susceptibilă de recurs (deci, prin ipoteză, recursul nu a fost respins ca
inadmisibil) şi hotărârea dată în revizuire va putea fi atacată pe calea recursului.
Soluţia este logică, deoarece, respingînd recursul fără a-1 examina în fond,
instanţa de casare nu mai putea invoca din oficiu, ca motiv de recurs, încălcarea
puterii de lucru judecat.
212 I. Stoenescu, S. Zilbertein, op. cit., 1981, p. 97; V.M. Ciobanu, op. cit., vol.
II, p. 96-97.
213 T.S., col. civ., dec. nr. 423/1964, J.N. nr. 7/1964, p. 142; s. civ., dec. nr.
1815/1986, R.R.D. nr. 6/1987, p.
75/76; V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 97.
PROCEDURA NECONTENCIOASĂ
589
Procedura necontencioasă cuprinde normele care reglementează activitatea in-

stanţelor judecătoreşti şi a altor organe prin care se rezolvă cereri ce nu
urmăresc stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Spre
deosebire de procedura contencioasă, procedura necontencioasă se
caracterizează prin lipsa unui litigiu, prin inexistenţa unui conflict de interese.
Tocmai de aceea, ea mai este denumită şi procedura graţioasă sau voluntară. De
asemenea, nesoluţionându-se un litigiu, înseamnă că actul de procedură pe
care-1 va pronunţa instanţa nu se bucură, în principiu, de puterea lucrului judecat.
Acest act de procedură este, de regulă, constitutiv de drepturi, instanţa fiind
chemată să se pronunţe asupra unei situaţii juridice noi, luând măsuri pentru
viitor.
214 A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1981, p. 112, V.M. Ciobanu,
op. cit. voi. II, p. 218.
1. Reglementarea cu caracter general a procedurii necontencioase
Art. 331-337 Cod procedură civilă conţin reglementarea cu caracter general a

procedurii necontencioase. Aceste dispoziţii se completează cu cele de
procedură con-tencioasă, în măsura în care acestea din urmă nu sunt
potrivnice naturii necontencioase a cererii. La rândul lor, prevederile din art.
331-337 Cod procedură civilă constituie dreptul comun pentru materile
necontencioase cu privire la care legea stabileşte o procedură specială (art.
338 Cod procedură civilă).
590
Potrivit art. 331 Cod procedură civilă, procedura necontencioasă se aplică în

ceea ce priveşte cererile pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea
instanţei fără însă să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o
altă persoană, precum sunt cererile referitoare la darea autorizaţiilor
judecătoreşti, la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire sau
asigurare.
Sesizarea instanţei se face printr-o cerere, care va cuprinde: numele şi

domiciliul celui ce o face şi ale persoanelor pe care acesta solicită a fi
chemate înaintea instanţei, arătarea pe scurt a obiectului, motivarea şi
semnătura. Cererea va fi însoţită de înscrisurile pe care se sprijină şi se
timbrează cu 150 lei, dacă nu există o normă care, pentru materia respectivă,
să prevadă o altă taxă de timbru (de exemplu, cererile pentru eliberarea
copiilor de pe actele aflate la dosar se timbrează cu 10 lei pentru fiecare copie
în parte, cererea pentru încuviinţarea sechestrului asigurător se timbrează cu
250 lei). Este posibil să nu fie necesară chemarea altor persoane înaintea
instanţei. Dacă însă sunt chemate şi alte persoane, arătate în cerere, legea nu
prevede obligativitatea comunicării către acestea a unor copii de pe cerere,
soluţie firească, deoarece nu există conflict de interese între părţi.
Referitor la instanţa competentă, art. 332 Cod procedură civilă, făcând o

aplicaţie a principiului „accesorium sequitur principale", stabileşte că în cazul
în care cererea este în legătură cu o lucrare ori o pricină în curs la o instanţă sau
pe care acesta a rezolvat-o, ori dacă are ca obiect eliberarea unor înscrisuri,
titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe, soluţionarea ei se va face de
această instanţă.
591
Art. 334 Cod procedură civilă obligă instanţa sesizată cu o cerere

necontencioasă să-şi verifice din oficiu competenţa. Întrucât textul nu face nici
o distincţie, el vizează şi competenţa teritorială, soluţie logică având în vedere
că, neexistând părţi cu interese contrarii, nu ar avea cine să invoce
necompetenţa teritorială în acele cazuri în care, potrivit dreptului comun, ar
avea caracter relativ. Verificarea competenţei se face în temeiul pieselor de la
dosar, instanţa putând cere părţii lămuririle necesare. Dacă instanţa se
declară necompetentă, ea va trimite dosarul instanţei în drept să hotărască.
În cazul în care cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de
persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va
respinge (art. 335 Cod procedură civilă). Spre exemplu, dacă o persoană
solicită eliberarea unei sume de bani consemnate, iar un alt creditor ridică
pretenţii asupra aceleiaşi sume, cererea dobândeşte caracter contencios, astfel
încât instanţa o va respinge.
Cât priveşte compunerea instanţei, cererea necontencioasă se rezolvă, de

regulă, în complet format din 2 judecători, cu excepţia situaţiilor în care legea
prevede că dezlegarea ei se face de un singur judecător (de exemplu,
încuviinţarea sechestrului asigurător se face de un singur judecător — art. 22
alin. 2 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 92/1992). Cererea făcută în materie
necontencioasă se soluţionează printr-o încheiere, care nu arc putere de lucru
judecat (art. 337 Cod procedură civilă) şi care are caracter
constitutiv.
120
592
Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie de drept,

nemaifiind necesară investirea cu formulă executorie, iar apelul nu suspendă
de drept executarea silită. încheierea este supusă apelului, care poate fi
exercitat de partea a cărei cerere a fost respinsă, de celelalte părţi chemate sau
care au intervenit, dar şi de orice altă persoană interesată, chiar dacă nu a fost
citată şi nu a participat la soluţionarea cererii. Termenul de apel curge de la
pronunţare, pentru cei care au fost de faţă şi de la comunicare, pentru cei care
au lipsit.215 Apelul se face într-un singur exemplar, nefiind necesară depunerea
de copii, deoarece nu se comunică. Instanţa de apel poate să dispună suspendarea
executării încheierii, cu sau fără cauţiune. Apelul, ca de altfel şi eventualul
recurs, se judecă în camera de consiliu (art. 336 Cod procedură civilă). Apelul
împotriva încheierii date în materie necontencioasă se judecă de instanţa
ierarhic superioară, însă art. 339 alin. 3 Cod procedură civilă conţine şi o
derogare, asupra căreia vom reveni.
În literatură se apreciază că partea interesată şi care nu a fost prezentă în

instanţă poate folosi şi calea unei acţiuni (cereri) în anulare împotriva actului
autorizat prin această procedură.216 Soluţia s-ar sprijini pe faptul că încheierea
pronunţată în materie necontencioasă nu are putere de lucru judecat, deci
instanţa poate reveni asupra ei, la cererea celui interesat, dacă situaţia de fapt
avută în vedere s-a schimbat.
2. Unele aplicaţii ale procedurii necontencioase
593
După înfiinţarea notariatelor şi intrarea în vigoare a Codului familiei şi a

Decretului nr. 31/1954, atribuţiile instanţelor judecătoreşti în materie
necontencioasă s-au redus considerabil, o serie de cereri cu caracter
necontencios fiind trecute în competenţa notariatelor şi a autorităţii tutelare.
Din art. 331 Cod procedură civilă, au rezultat deja unele situaţii în care
competenţa de a rezolva o cerere necontencioasă aparţine instanţei
judecătoreşti. Astfel, dispoziţiile referitoare la procedura necontencioasă îşi
pot găsi aplicare în ceea ce priveşte: eliberarea unor recipise sau acte aflate în
depozitul instanţei; eliberarea unor sume depuse cu titlu de cauţiune; în
materie de executare silită (de exemplu, cererea de distribuire a sumelor
realizate din vânzarea bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, din poprire,
din urmărirea veniturilor unui imobil — art. 451 Cod procedură civilă, cererea
de fixare a termenului de vânzare la licitaţie a imobilului urmărit, cererea unui
creditor pentru întocmirea tabloului de ordine al creditorilor etc); numirea unui
curator special de către instanţa judecătorească, în cazurile prevăzute de art. 44
Cod procedură civilă (dacă incapabilul nu are reprezentant legal şi există
urgenţă, în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat, când a
fost chemată în judecată o persoană juridică şi aceasta nu are reprezentant) şi
de art. 87 pct. 10 Cod procedură civilă (până la intervenirea în proces a
moştenitorilor, interesele moştenirii pot fi reprezentate de un curator special
numit de instanţă); înscrierea societăţilor agricole în registrul anume destinat,
ţinut de judecătorie (arţ. 16 din Legea nr. 36/1991) etc.
594
în materie necontencioasă, există şi unele proceduri care conţin o serie de

norme derogatorii de la dispoziţiile cu caracter general înscrise în art. 331-337
Cod procedură
215 în lipsa unei prevederi legale exprese, durata termenului de apel este cea
de drept comun, deci de 15 zile.
216 A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit. p. 396; G. Porumb, op.

cit. vol. II, p. 134.
civilă. Dintre acestea menţionăm: încuviinţarea sechestrului asigurător;

vânzarea bunurilor mobile ale unei moşteniri (art. 643-646 Cod procedură
civilă); vânzarea bunurilor imobile ale minorilor (art. 647-656 Cod procedură
civilă); cererea pentru autorizarea vânzării bunurilor mobile şi imobile ale
moştenirii, făcută de cel care doreşte să accepte succesiunea sub beneficiu de
inventar (art. 668-673 Cod procedură civilă); cesiunea bunurilor (art. 692-697
Cod procedură civilă); îndreptarea hotărârilor (art. 281 Cod procedură civilă);
încuviinţarea adopţiei (Legea nr. 11/1990, modificată prin Legea nr. 48/1991);
înregistrarea partidelor politice (Decretul-lege nr. 8/1989); autorizarea
funcţionării unei societăţi pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau a unei
societăţi cu răspundere limitată, respectiv înregistrarea contractului de
societate, în cazul unei societăţi în nume colectiv sau în comandită simplă
(art. 22-23 şi art. 4 din Legea nr. 31/1990); încuviinţarea de către judecătorul
595
delegat a efectuării unor înregistrări în registrul comerţului (Legea nr. 26/1990)

etc.
Art. 339 Cod procedură civilă dispune că procedura necontencioasă se aplică şi

în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri
cu caracter necontencios. în astfel de situaţii, preşedintele este ţinut să
pronunţe încheierea în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii.
împotriva încheierii se poate face apel. Dacă încheierea a fost pronunţată de
preşedintele unei judecătorii, apelul se judecă de tribunal, însă apelul
împotriva încheierii date de preşedintele unui tribunal sau al unei curţi de apel
se judecă de completul instanţei respective. în literatură se citează ca un
exemplu din practica judiciară* în care şi-a găsit aplicaţia art. 339 Cod
procedură civilă, luarea măsurilor de încuviinţare a executării unui act autentic
învestit cu formulă executorie.217 Ni se pare că soluţia trebuie extinsă la toate
ipotezele în care se cere încuviinţarea executării silite, indiferent de titlul
executoriu. De asemenea, în temeiul art. 300 alin. 4 Cod procedură civilă,
preşedintele instanţei de recurs, la cerere, poate dispune suspendarea
executării hotărârii reeurate, înainte de primirea dosarului, iar, potrivit art. 40
alin. 2 Cod procedură civilă, preşedintele instanţei ce a fost sesizată cu o cerere
de strămutare poate ordona suspendarea judecării pricinii. Apreciem însă că în
ultimele două cazuri nu mai există calea de atac a apelului împotriva încheierii
date de preşedintele instanţei, în aplicarea principiului „accesorium sequitur
principale", deoarece cererea de suspendare a executării silite sau a judecăţii are
un caracter accesoriu faţă de cererea de recurs sau de strămutare, iar hotărârea
pronunţată în recurs sau strămutare nu este susceptibilă de apel.
596
217 Tribunalul Deva, sentinţa nr. 576/1948, J.N. nr. 8/1948, p. 339. A se vedea şi
G. Porumb, op. cit. voi. II, p. 136, V.M. Ciobanu, op. cit. voi. II, p. 219.
PROCEDURILE SPECIALE
Ordonanţa preşedinţială
J. Consideraţii generale asupra ordonanţei preşedinţiale
1.1. Determinarea conceptului
Conceptul de ordonanţă preşedinţială este folosit în doctrină şi jurisprudenţă
în varii accepţiuni. Astfel, într-o primă accepţiune prin ordonanţă
preşedinţială se desemnează "ansamblul de norme după care se conduc
părţile şi instanţa în soluţionarea unei pricini urgente"\ înţeleasă astfel,
ordonanţa preşedinţială se înfăţişează ca o procedură specială reglementată
de lege în scopul luării unor măsuri vremelnice în cazuri urgente. Acesta este
şi sensul care va fi folosit frecvent în cuprinsul lucrării de faţă.
într-o altă accepţiune, ordonanţa preşedinţială evocă însăşi actul final şi de
dispoziţie prin care instanţa statuează asupra cererii promovate de partea
597
interesată2. Conceptul de ordonanţă preşedinţială evocă în acest caz ideea de

act procedural.
Conceptul de ordonanţă preşedinţială este folosit, de asemenea, pentru a
desemna actul de învestire a instanţei în acele cazuri în care reclamantul
invocă o intervenţie urgentă a justiţiei. în acest sens, în jurisprudenţă noastră
s-a decis că: "Cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să îndeplinească în
mod obligatoriu cele două condiţii fundamentale: urgenţa şi aparenţa
dreptului"3.
Adeseori Codul de procedură civilă se referă la ordonanţa preşedinţială în
accepţiunea de hotărâre a conceptului analizat. Astfel, de pildă, potrivit art.
581 alin. (3) C. proc. civ. "Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor,
şi chiar atunci când există judecată asupra fondului dreptului". Acelaşi text
precizează în alineatul următor că: "Ordonanţa este vremelnică şi
executorie". De asemenea, potrivit art. 582 alin. (1) C. proc. civ. "Ordonanţa
este supusă recursului...". în toate aceste situaţii este evident că legea are în
vedere însăşi actul - hotărârea - prin care instanţa se pronunţă asupra cererii
pentru luarea unei măsuri vremelnice.
Noţiunea de ordonanţă s-a impus în dreptul procesual civil prin însăşi forţa
tradiţiei. La origine, această denumire a fost utilizată pentru a sugera
competenţa preşedintelui instanţei de a lua măsuri vremelnice în cazuri
grabnice. Ulterior, cererile de ordonanţă au fost trecute în competenţa
instanţei colegiale. în prezent, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 92/1992,
cauzele date în competenţa de primă instanţă
1
C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p.
9.
598
2
A se vedea, în acest sens: V. Cădere, op. cit, p. 331-332. D. Buia, Curs de
drept procesual civil, voi. II, Procedurile speciale. Universitatea din Cluj-
Napoca, 1985, p. 16.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 773/1971, în Repertoriu II, nr. 180, p. 385.
a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur
judecător. Aşa fiind, denumirea de ordonanţă preşedinţială are din nou o
deplină justificare.
Denumirea de ordonanţă preşedinţială se impune a fi păstrată în continuare
în legislaţie pentru a deosebi această instituţie de alte ordonanţe ce pot fi
pronunţate de judecător în cursul judecăţii.
1.2. Originea instituţiei
Originea instituţiei este controversată în doctrină1. In opinia unor autori
francezi instituţia ordonanţei preşedinţiale sau a ordonanţei de referat, cum
este denumită şi azi în dreptul francez2, şi-ar avea origine în "ius vocatio ab
torto collo" din Legea celor XII table; după alţi autori, instituţia nu
reprezintă decât o consacrare legală a unui obicei răspândit în Normandia,
numit "clameur de haro". Pronunţarea cuvântului "haro" provoca imediat
intervenţia justiţiei; cel vizat prin pronunţarea cuvântului haro era obligat să
se înfăţişeze împreună cu reclamantul în faţa judecătorului3.
în dreptul francez, referiri la posibilitatea luării unor măsuri urgente în cazul
unui pericol iminent s-au făcut, pentru prima dată, prin celebra Ordonanţă
din 1667 şi într-un edict din anul 1685. De aici instituţia ordonanţei de
referat a fost preluată de Codul de procedură civilă francez4 din anul 1806 şi
a alcătuit art. 806-811.
599
Ordonanţa preşedinţială a fost reglementată, pentru prima dată, în dreptul

românesc cu prilejul modificării Codului de procedură civilă în anul 1900.
Potrivit art. 66 bis alin. (2) C. proc. civ., în redactarea de la acea dată, pe
calea ordonanţei preşedinţiale se puteau lua măsuri conservatorii în cazuri
grabnice. Această reglementare s-a vădit, în timp, necorespunzătoare, iar prin
Legea nr. 394/1943 pentru accelerarea judecăţilor în materie civilă şi
comercială, s-au adus modificări corespunzătoare în legislaţia noastră. în
acest sens, art. 67 din Legea nr. 394/1943 preciza că judecătorii pot "...să
ordone măsuri provizorii, în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care
s-ar păgubi prin întârziere, pentru evitarea unei pagube iminente şi
ireparabile, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul
aducerii la îndeplinire a unui titlu executoriu". Aşa fiind, în virtutea noii legi
judecătorul nu mai era limitat la simple măsuri conservatorii, el având
posibilitatea de a cerceta chiar şi aparenţa dreptului. Textul enunţat,
împreună cu art. 68 din Legea nr. 394/1943, a fost inclus în Codul de
procedură civilă cu prilejul modificării acestuia în anul 1948.
1
A se vedea, în acest sens, C. Crişu, op. cit, p. 16.
2
în dreptul francez denumirea provine de la faptul că judecătorul statuează
pe baza unui referat întocmit de funcţionarii instanţei, iar nu în urma unei
cereri. A se vedea, D. Buia, op. cit, p. 17. în dreptul francez actual instituţia
este reglementată în art. 848-850 C. proc. civ. Dreptul francez actual
cunoaşte şi o altă instituţie procedurală - ordonnance sur requete (art. 851-
852 C. proc. civ.) - care permite luarea unei măsuri urgente, la cerere, dar
numai în cazurile anume prevăzute de lege.
600
în Elveţia instituţia este cunoscută sub denumirea de "măsuri provizorii" şi

este reglementată în majoritatea legislaţiilor cantonale. A se vedea, de pildă,
art. 101-118 C. proc. civ. a cantonului Vaud; art. 320-336 C. proc. civ. a
cantonului Geneva.
Instituţia este cunoscută şi în dreptul latino-american, sub denumirea de
"medidas cautelares". A se vedea, în acest sens, art. 796-812 C. proc. civ.
brazilian şi art. 195-208 C. proc. civ. argentinian.
3
A se vedea, pentru amănunte, C. Crişu, op. cit, p. 10-11.
4
După C. Gr. Zofta ordonanţa preşedinţială îşi are originea tocmai în edictul
din 1685 şi "s-a dezvoltat la Paris sub preşedinţia lui Debelleyme, care este
considerat în Franţa organizatorul ei, urmat apoi de Bazot şi Bertin" (C. Gr.
Zotta, Procedura de refere, Editura R. Cioflec, Bucureşti, 1946, p. 8).
In prezent, instituţia ordonanţei preşedinţiale este reglementată în art. 581-
582, exte ce alcătuiesc primul Capitol (intitulat Ordonanţe preşedinţiale) din
Cartea a Vl-a a Codului de procedură civilă.
1.3. Importanţa instituţiei
Importanţa instituţiei decurge din natura măsurilor ce pot fi luate de
judecător, dar si din eficienţa deosebită a procedurii instituite în acest scop.
Într-adevăr, legea a creat un mijloc procedural rapid şi lipsit de formalism
pentru luarea unor măsuri provizorii în cazuri ce reclamă urgenţă.
Scopul ordonanţei este acela de a evita pierderea unui drept care s-ar păgubi
prin întârziere, de a preveni o daună iminentă ce nu s-ar putea repara şi de a
înlătura eventualele piedici ivite în cursul executării silite. Este evident că
asemenea măsuri şi o intervenţie atât de promptă a justiţiei nu se poate
realiza în cadrul procedurii de drept comun, ci numai în condiţiile unei
601
proceduri suple şi operative. De aceea, legea stabileşte principiul potrivit

căruia ordonanţa se poate soluţiona chiar şi fără citarea părţilor. In acelaşi
timp, legea îngăduie ca executarea ordonanţei să se facă fără somaţie şi fără
trecerea vreunui termen.
Rolul ordonanţei preşedinţiale nu a scăzut în epoca care s-a scurs de la
reglementarea acestei instituţii procesuale ci, dimpotrivă, s-a amplificat
continuu având o aplicare în cele mai varii materii, inclusiv în litigiile
comerciale. Şi în prezent instituţia îşi menţine valenţele sale preventive. Este
în afară de îndoială că ordonanţa preşedinţială poate evita adeseori
declanşarea unui proces asupra fondului dreptului1. Este ceea ce se întâmplă
atunci când partea împotriva căreia s-a luat o măsură îşi dă seama de justeţea
acesteia şi de netemeinicia unei acţiuni pe care ar putea-o exercita cu privire
la fondul dreptului.
Datorită utilităţii sale practice ordonanţa preşedinţială se înfăţişează în
prezent ca una din instituţiile juridice la care cetăţenii recurg în mod frecvent
şi în cele mai diferite materii. într-adevăr, adeseori ordonanţa preşedinţială
este folosită în materie locativă, în materia raporturilor de vecinătate, pentru
luarea unor măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ, în litigiile
comerciale etc. Jurisprudenţa franceză de dată recentă cunoaşte cazuri de
folosire a ordonanţei de referat şi pentru înlăturarea practicilor ilegaie de
folosire a unei opere artistice prin Internet (cazul J. Brel, 1996).
2. Condiţiile de admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale
2.1. Precizări prealabile
Ordonanţa preşedinţială se înfăţişează ca un mijloc procedural ce întruneşte
condiţiile unei acţiuni civile. O atare acţiune are însă un caracter specific,
602
determinat de însăşi caracterul particular al măsurilor ce pot fi luate pe

această cale. Aşa fiind, cererea de ordonanţă preşedinţială trebuie să
îndeplinească atât condiţiile generale necesare pentru exercitarea oricărei
acţiuni, cât şi unele cerinţe particulare.
1
A se vedea, în acest sens, R. Japiot, op. cit, p. 597.
Condiţiile generale de exercitare a acţiunii civile au fost deja analizate în

prima parte a lucrării de faţă. Problema afirmării unui drept subiectiv nu se
mai pune în cazul cererilor de ordonanţă presedintială. Afirmarea unui drept
în cazul cererilor de ordonanţă presedintială ar determina transformarea
acestora în veritabile acţiuni, de drept comun.
Cercetarea fondului este incompatibilă cu natura şi caracterul procedurii
reglementate în art. 581-582 C. proc. civ. Totuşi, jurisprudenţa admite în
mod unanim că instanţa are posibilitatea de a cerceta, în cadrul procedurii
ordonanţei preşedinţiale, de partea cui este aparenţa dreptului1. Această
cerinţă este intim legată de problema neprejudecării fondului în cadrul
cererilor de ordonanţă presedintială, astfel că vom formula unele precizări
suplimentare în cele ce urmează.
2.2. Condiţiile specifice de admisibilitate
în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la determinarea
condiţiilor specifice ordonanţei preşedinţiale. Astfel, în opinia unor autori2
cererea de ordonanţă presedintială trebuie analizată în prezenţa a două
condiţii specifice: urgenţa şi nerezolvarea fondului cauzei.
Cel mai adesea, însă, ordonanţa presedintială este cercetată în raport cu
următoarele trei condiţii de admisibilitate: urgenţa, măsura ordonată de
603
instanţă să fie vremelnică şi măsura luată să nu prejudece asupra fondului3.

în fine, profesorul Gr. Porumb consideră că ordonanţa trebuie să
îndeplinească o singură condiţie de admisibilitate, anume urgenţa".
Jurisprudenţa noastră a făcut şi ea referiri la condiţiile generale şi speciale de
admisibilitate a cererilor de ordonanţă presedintială. Astfel, printr-o soluţie
de speţă, instanţa supremă a decis că "cererea de ordonanţă presedintială
trebuie să îndeplinească două condiţii fundamentale: urgenţa şi aparenţa
dreptului"5. în termeni asemănători, dar nu identici, cerinţele enunţate sunt
precizate şi în una din deciziile de îndrumare ale fostei instanţe supreme,
care statuase că: "Ordonanţa presedintială, fiind o cale judiciară, poate fi
deci folosită în materia raporturilor locative atunci când sunt întrunite
condiţiile cerute prin art. 581 din Codul de procedură civilă, adică urgenţa şi
neprejudecarea fondului"6.
1
C.S.J, s. civ., dec. nr. 2327/1993, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 1993, p. 150.
2
C. Crişu, op. cit, p. 31.
3
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p.
491-494; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 116; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 367-370; M. N.
Costin, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 329; G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit, p. 314-316.
4
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 368.
Precizăm că această condiţie este prevăzută în majoritatea legislaţiilor
procesuale. Astfel, de pildă, art. 101 C. proc. civ. a cantonului Vaud indică
cazurile de urgenţă în care este permisă luarea unor măsuri vremelnice, iar
604
prin excepţie de la această regulă dispune că atari măsuri pot fi ordonate

"meme sans urgence, dans Ies cas prevus par la loi civile". A se vedea, cu
privire la condiţia urgenţei şi art. 324 C. proc. civ. a cantonului Geneva.
5
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr 773/1971, în RepertoriuW, nr. 180, p. 385. A
se vedea, în acelaşi sens, C.S.J, s. corn., dec. nr. 217/1995, în Buletinul
Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1995, p. 373.
6
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 5/1975, pct. 15, CD. 1975, p. 38.
.
O atare abordare nu este totuşi întâmplătoare. Aceasta deoarece unii autori
au adeseori în vedere condiţiile pentru admiterea cererii de ordonanţă
presedintială. Este adevărat însă că cerinţele necesare pentru exercitarea
acţiunii civile trebuie să fie întrunite şi în momentul pronunţării hotărârii.
Astfel, de pildă, urgenţa ne apare ca o condiţie ce trebuie justificată de
reclamant atât pentru exercitarea cererii, cât şi pentru pronunţarea
ordonanţei. Neprejudecarea fondului apare şi ea ca o dublă condiţie: pentru
exercitarea cererii şi pentru admiterea ei.
Vremelnicia măsurii luate trebuie analizată doar ca o condiţie a hotărârii
adoptate, iar nu ca o cerinţă de exercitare a cererii de ordonanţă. De aceea, în
contextul ce urmează, ne ocupăm de condiţiile enunţate, cu precizarea că
vremelnicia măsurii luate este necesară numai pentru admiterea cererii.
Urgenţa constituie o cerinţă esenţială a ordonanţei preşedinţiale, fapt ce
explică şi enunţarea ei expresă de art. 581 alin. (1) C. proc. civ. In acest sens,
textul menţionat îngăduie instanţei "să ordone măsuri vremelnice în cazuri
grabnice". Legea nu defineşte conceptul de urgenţă; ea indică doar situaţiile
ce pot face necesară şi posibilă o intervenţie a justiţiei, respectiv pentru
605
păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube
iminente ce nu s-ar putea repara, înlăturarea piedicilor ivite cu prilejul
executării.
In primele două situaţii, instanţa are posibilitatea de a aprecia în concret
asupra urgenţei. Considerăm însă, alături de alţi autori, că există urgenţă ori
de câte ori păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube iminente nu s-ar
putea realiza în mod adecvat pe calea unei acţiuni de drept comun1.
Criteriile pe baza cărora se poate aprecia asupra urgenţei sunt în mod natural
de natură obiectivă. Instanţa urmează să aprecieze de la caz la caz asupra
acestei cerinţe. Dar, ţinem să subliniem că nu trebuie să se recurgă la o
apreciere in ab-stracto, ci la una in concreto, adică la o estimare adaptată la
împrejurările particulare ale cauzei.
In principiu, criteriile subiective sunt irelevante sub aspectul urgenţei impuse
de dispoziţiile art. 581 C. proc. civ2. O atare soluţie este logică, căci simplele
considerente de ordin moral nu pot legitima prin ele însele intervenţia
justiţiei. Doar în mod excepţional asemenea atitudini de ordin moral pot
legitima intervenţia justiţiei pe calea sumară a ordonanţei preşedinţiale3. Un
exemplu evocat de jurisprudenţa noastră este elocvent în această privinţă.
Astfel, o instanţă de casare a statuat că: "Este admisibilă ordonanţa
presedintială pentru a face să înceteze împiedicarea folosinţei unor
dependinţe nu numai când samavolnicia se realizează prin încuierea sau
punerea unor stavile materiale, ci şi atunci când zădărnicirea accesului se
face prin ameninţări - în speţă cu bătaia - a căror traducere în fapt, în trecut,
este de natură să creeze temeri în persoana celui ameninţat"4.
606
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 116; Gr. Porgmb.în Codul de procedură civilă
comentat si adnotat, voi. II, p. 368; D. Buia, op. cit., p. 19; C. Crişu, op. cit,
p. 31. In jurisprudenţa urgenţa a justificat şi exercitarea ordonanţei
preşedinţiale în raporturile dintre moştenitori. A se vedea, în acest sens, P.
Perju, Sinteză teoretică a jurisprudentei Curţii de Apel Suceava în domeniile
dreptului civil, procesual-civil şi dreptului muncii (semestrul 1/1998),
Dreptulnr. 1/1999, p. 106-107.
2
Procedurile speciale, voi. II, p. 116.
3
A se vedea, în acest sens, C. Crişu, op. cit, p. 33; I. Stoenescu, Ordonanţa
presedintială, în L.P. nr. 12/1956, p. 141 şi urm.
"Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr. 1193/1975, în R.R.D. nr. 9/1976, p. 64.
.
Legislaţia noastră cunoaşte însă şi unele situaţii în care urgenţa este
prezumată. Evocăm doar câteva din aceste situaţii. Astfel, potrivit art. 6132
C. proc. civ. "instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă
preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori,
la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei".
De asemenea, potrivit art. 280 alin. (3) C. proc. civ. instanţa de apel este
îndreptăţită să dispună suspendarea execuţiei vremelnice. Pentru identitate
de situaţie şi de raţiune, măsura suspendării poate fi ordonată de instanţa de
control judiciar şi în cazul hotărârilor executorii de drept1.
In toate situaţiile înfăţişate mai sus urgenţa se prezumă, iar ordonanţa se
pronunţă în baza unei dispoziţii exprese a legii2.
607
Doctrina a fost confruntată însă şi cu problema de a cunoaşte dacă urgenţa se

prezumă sau ea trebuie dovedită în ipoteza în care ordonanţa este solicitată
pentru înlăturarea piedicilor ivite în cursul executării silite. în trecut asupra
acestei probleme a existat o accentuată controversă doctrinară3.
Instanţa supremă a promovat punctul de vedere potrivit căruia în
împrejurarea analizată "...urgenţa rezultă în mod obiectiv din necesitatea de a
înlesni executarea cât mai grabnică a hotărârii rămase definitive"4. în termeni
şi mai sugestivi printr-o altă decizie s-a statuat că: "Elementul urgenţei este
necesar a se constata în cazurile când se cere a se da ordonanţa preşedinţială
pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, dar nu şi atunci
când se cere înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi la executare, scopul urmărit de
lege fiind de a asigura imediata executare a titlurilor, evitându-se întârzierile
şi cheltuielile. Prin urmare, în acest caz, admiterea cererii de ordonanţă
preşedinţială nu mai este condiţionată de stabilirea urgenţei"5.
Soluţia promovată de jurisprudenţă o socotim întrutotul pertinentă, căci o
atare soluţie ţine seama de scopul executării silite, finalitate ce trebuie
realizată de îndată şi, dacă este cazul, prin înlăturarea piedicilor ce s-ar putea
ivi în legătură cu executarea.
Urgenţa, ca o condiţie a ordonanţei preşedinţiale, nu trebuie confundată cu
celeritatea6, într-adevăr, celeritatea este o caracteristică a unor cauze de a fi
soluţionate mai rapid în raport cu alte categorii de litigii. La o atare
caracteristică se referă legea în unele situaţii particulare. Astfel, de pildă,
potrivit art. 320 alin. (1) C. proc. civ. "contestaţia în anulare se judecă de
urgenţă şi cu precădere". De asemenea, potrivit art. 674 alin. (3) C. proc. civ.
"cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere".
608
în toate aceste situaţii, legea are în vedere necesitatea soluţionării rapide a

unor categorii de litigii. Drept urmare, chiar dacă legea foloseşte termenul de
urgenţă acesta are semnificaţia de celeritate, rapiditate, iar nu de condiţie
necesară pentru exercitarea unei cereri. Or, urgenţa la care se referă art. 581
alin. (1) C. proc. civ.
1
Procedurile speciale, p. 538; C. Crişu, op. cit., p. 35; A se vedea, de
asemenea, Trib. jud. Bacău, încheierea din 5 nov. 7949, în J.N. nr. 3/1950, p.
437.
2
3
Idem.
4
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 444/1966, în C. D. 1966, p. 277.
5
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 785/1960, C. D. 1960, p. 357.
6
Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 368;
C. Crişu, op. cit, p. 36; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Servo-
Sat, 2000, voi. III, p. 28; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 814; I. Leş,
Procedurile speciale reglementate In Codul de procedură civilă, p. 25.
.
are, aşa cum am văzut, o altă conotaţie, anume aceea de condiţie specifică ce
ţine de însăşi natura ordonanţei presedintiale1.
Delimitarea necesară dintre urgenţă şi celeritate este sugerată şi de unele
dispoziţii legale privitoare la ordonanţa preşedinţială. Astfel, potrivit art. 582
alin. (4) C. proc. civ. "Recursul se judecă de urgenţă, şi cu precădere, cu
citarea părţilor". Legea foloseşte aici conceptul de urgenţă în sensul de
celeritate, adică de soluţionare rapidă a unei cauze.
609
Pe de altă parte, urgenţa ca o condiţie de admisibilitate a ordonanţei nu

exclude celeritatea procedurii. Şi această constatare poate fi dedusă cu
uşurinţă chiar din dispoziţiile citate anterior. Dar din aceste prevederi
procedurale nu s-ar putea trage concluzia că numai soluţionarea căii
extraordinare de atac a recursului se caracterizează prin celeritate.
Dimpotrivă, deşi legea nu o spune expres, întreaga procedură a ordonanţei
presedintiale se caracterizează prin celeritate. O atare concluzie rezultă din
chiar scopul ordonanţei presedintiale, anume acela de a permite luarea unor
măsuri în cazuri grabnice. Prin urmare, urgenţa la care se referă art. 581 alin.
(1) C. proc. civ. nu exclude, ci presupune şi celeritate în soluţionarea cauzei.
Condiţia urgenţei trebuie întrunită din momentul sesizării instanţei şi până în
momentul pronunţării ordonanţei. Ori de câte ori se constată lipsa acestei
cerinţe continuarea procedurii specifice ordonanţei presedintiale nu mai are
nici o justificare.
De asemenea, este esenţial ca urgenţa să persiste atât în momentul
pronunţării, cât şi în acela al soluţionării căilor de atac. Aceasta deoarece,
dacă în intervalul de la sesizarea instanţei şi până la soluţionarea irevocabilă
a cererii de ordonanţă, dispare elementul urgenţei, nu mai este necesară
luarea, respectiv confirmarea unei măsuri vremelnice.
Condiţia urgenţei trebuie apreciată şi în considerarea intervalului de timp
scurs de la producerea faptului prejudiciabil şi până la introducerea cererii de
ordonanţă preşedinţială. în această privinţă jurisprudenţa noastră nu a
manifestat o poziţie constantă. Astfel, de pildă, uneori s-a decis că în lipsa
unui termen fatal de introducere a cererii de ordonanţă simplul fapt al trecerii
unui anumit timp de la săvârşirea faptului prejudiciabil şi până la sesizarea
610
instanţei nu exclude caracterul urgent al cauzei2. Alteori, instanţa supremă a

apreciat că elementul urgenţei nu mai subzistă atunci când de la săvârşirea
faptului prejudiciabil şi până la sesizarea instanţei a trecut un timp
apreciabil3.
Socotim totuşi, alături de alţi autori4, că problema enunţată nu poate fi
soluţionată în general, ci doar în funcţie de împrejurările concrete ale fiecărei
cauze. Trecerea unui timp apreciabil de la data săvârşirii faptului
prejudiciabil conduce, de regulă, la concluzia potrivit căreia într-o asemenea
împrejurare lipseşte elementul urgenţei. Este adevărat însă că legea nu
stabileşte un termen fatal în acest sens. Dar, se
1
A se vedea, de asemenea, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual
civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 116; C. Crişu, op. cit., p. 36;
L. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p.
25.
Distincţia dintre urgenţă şi celeritate a fost enunţată şi de jurisprudenţa. A se
vedea, în acest sens, Trib. jud. Satu-Mare, dec. civ. nr. 383/1973, în R.R.D.
nr. 9/1974, p. 64-65; C. A. Braşov, dec. civ. nr. 338/R/1997, în Culegere de
practică judiciară, p. 119.
2
A se vedea, pentru exemplificări jurisprudenţiale în acest sens, C. Crişu, op.
cit, p. 37.
3
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 461/1957, în L P. nr. 4/1959, p. 113 cu
o notă de D. Negulescu. A se vedea, de asemenea: Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 35/1977, în Repertoriu III, nr. 203, p. 110; Trib. jud. Neamţ, dec. civ. nr.
894/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 71.
4
A se vedea, în acest sens, C. Crişu, op. cit., p. 37-38.
611
.
poate vorbi, în opinia noastră, de o simplă prezumţie privitoare la lipsa
urgenţei. Aşa fiind, reclamantului îi revine sarcina de a stabili, prin mijloace
probatorii adecvate, existenţa urgenţei şi în asemenea împrejurări.
Neprejudecarea fondului cauzei reprezintă o condiţie specifică de
admisibilitate a ordonanţei preşedinţiale al cărui conţinut complex ridică
multiple probleme. Ea a reprezentat şi în trecut una din cele mai
controversate probleme din domeniul ordonanţei preşedinţiale1.
Această condiţie este determinată de însăşi caracterul vremelnic, provizoriu,
al măsurilor ce pot fi ordonate de instanţă în condiţiile art. 581 C. proc. civ.
De aceea, atunci când soluţionează o cerere de ordonanţă preşedinţială
judecătorul nu are de cercetat fondul litigiului dintre părţi. O atare realitate
procedurală nu poate conduce la concluzia că pe calea ordonanţei
preşedinţiale s-ar putea lua o măsură arbitrară.
Dimpotrivă, doctrina2 şi jurisprudenţa3 sunt unanime în a recunoaşte
judecătorului dreptul de a realiza un examen sumar al cauzei, spre a stabili
de partea cui este aparenţa dreptului. Deosebit de semnificativă în această
privinţă este şi una din deciziile instanţei supreme, în care se remarca: "Pe
calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi soluţionat fondul dreptului. Cu
toate acestea, un examen sumar al litigiului este autorizat de lege şi chiar
indispensabil, atât pentru a se stabili competenţa instanţei de a lua o măsură
provizorie, cât şi pentru ca judecata să poată aprecia care dintre părţile
litigante are în favoarea sa aparenţa unei situaţii juridice legale şi justifică un
interes legitim pentru a menţine o anumită stare de fapt sau de drept4".
612
Prin urmare, spre a pronunţa o soluţie justă, judecătorul este îndreptăţit de a

realiza un examen sumar al fondului cauzei, determinând astfel de partea cui
este aparenţa dreptului. Dar care sunt limitele unei asemenea investigaţii?
Examenul sumar al cauzei se întinde, astfel cum s-a subliniat deja în
doctrină5, asupra tuturor pretenţiilor şi apărărilor reciproce ale părţilor;
instanţa poate examina în acest scop chiar şi actele sau titlurile înfăţişate de
părţi. Dar, instanţa este chemată să examineze titlurile şi actele prezentate de
părţi doar pentru a stabili de partea cui este aparenţa dreptului; ea nu se poate
pronunţa asupra valabilităţii actului sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de
fond, căci o atare cercetare este rezervată numai judecăţii în fond6.
1
Ibidem., p. 40-43.
2
1. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 117; V. Negru, D. Badu, p. 369; Gr. Porumb, Codul
de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 370; I. Deleanu, Tratat de
procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2.000, voi. III, p. 29; V. M. Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 493-494; G. Boroi,
D. Rădescu, op. cit, p. 815; FI. Măgureanu, op. cit, p. 273-274; C. Crişu, op.
cit, p. 44-45: I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură civilă, p. 28-30; M. N. Costin, Dicţionar de drept procesual civil,
p. 329.
3
C.S.J., s. com., dec. nr. 59/1996, Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 1996, p. 316-317; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 555/1970, în
Repertoriu II, nr. 179, p. 385; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 38/1957, în
Repertoriu I, nr. 706, p. 879-880; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2031/1967,
în Repertoriu I, nr. 709, p. 880.
613
4
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 38/1957, în Repertoriu I, nr. 706, p. 879-
880.
5
Procedurile speciale, p. 117; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura
Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 29; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă, voi. II, p. 494; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 815; C.
Crişu, p. 44; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură civilă, p. 29-30.
6
Procedurile speciale, p. 117-118.
.
De asemenea, instanţa de judecată nu poate dispune anularea actului
prezentat sau să-i interpreteze conţinutul ori să dispună rezilierea unei
convenţii1 ori revocarea unui administrator al societăţii comerciale2. Aceeaşi
soluţie a fost promovată şi în ceea ce priveşte radierea unei inscripţii
ipotecare, lichidarea urior creanţe, stabilirea caracterului simulat al unui act,
prescrierea dreptului sau existenţa unui drept afectat de o condiţie ori de un
termen3.
Jurisprudenţa a fost confruntată şi cu problema de a determina dacă pe calea
procedurală a ordonanţei preşedintiale se poate impune pârâtului şi o
obligaţie de a face, cum ar fi refacerea gardului distrus, ridicarea materialelor
depozitate pe terenul altuia, desfiinţarea unor lucrări făcute pentru a
împiedica accesul reclamantului la drumul public4. Într-o decizie de speţă
instanţa supremă a statuat că "...o obligaţie de a face nu poate fi dispusă prin
ordonanţă preşedinţială decât în cazurile în care se tinde la încetarea unor
614
acte abuzive, deoarece numai în felul acesta se păstrează caracterul

vremelnic al măsurilor luate"5.
Soluţia promovată de instanţa supremă are o dublă semnificaţie, anume a
statuării că pe calea ordonanţei preşedintiale nu i se poate impune pârâtului o
obligaţie de a face şi nici nu se pot adopta măsuri cu caracter definitiv. Totuşi
se admite, ca o excepţie de la regula enunţată, că ordonanţa preşedinţială este
admisibilă atunci când se urmăreşte încetarea unor acte abuzive, situaţie în
care i se poate impune pârâtului chiar şi o obligaţie de a face. Astfel cum s-a
remarcat, însă, în asemenea împrejurări nu este vorba, în ultimă instanţă, de
veritabile acte de a face, ci mai degrabă ne aflăm în prezenţa unor lucrări ce
au ca scop restabilirea situaţiei anterioare6.
Vremelnicia măsurii luate reprezintă, astfel cum am arătat, doar o condiţie a
ordonanţei pronunţate de instanţă. Această condiţie se află într-o strânsă
legătură cu neprejudecarea fondului cauzei. Ordonanţa preşedinţială este o
instituţie procesuală pusă la dispoziţia părţilor doar pentru a se lua unele
măsuri provizorii, adică în termenii legii a unor "măsuri vremelnice", iar nu
definitive.
Raţiunea ordonanţei este chiar aceea de a se permite luarea unei măsuri
rapide şi cu caracter temporar. Astfel cum s-a remarcat şi în doctrină,
măsurile ordonate de instanţă, pe această cale procedurală, au o limită în
timp, fiind destinate, în principiu, să dureze până când se va soluţiona fondul
cauzei, chiar dacă hotărârea pronunţată nu cuprinde vreo menţiune în acest
sens7.
Măsura luată de instanţă îşi păstrează însă caracterul vremelnic indiferent
dacă părţile promovează sau nu, ulterior, o acţiune de drept comun. Practic,
615
însă de cele mai multe ori măsura luată de instanţă pe calea ordonanţei
preşedintiale corespunde dreptului. De aceea, dacă reclamantul a avut câştig
de cauză în cadrul ordonanţei preşedintiale el nu mai are interesul de a
exercita ulterior o acţiune de drept comun.
1
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 792/1956, în C. D. 1956, voi. II, p. 239.
2
C.S.J, s. corn., dec. nr. 59/1996, în BuletinulJurisprudenţei, Culegere de
decizii pe anu/1996, p. 316.
3
A se vedea, în acest sens, C. Crişu, op. cit., p. 45.
4
Ibidem, p. 46-48.
5
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 779/1982, în C. 0.1982, p. 204. A se vedea, de
asemenea, Trib. Municipiului Bucureşti, secţia a lll-a civ., dec. nr. 24/1990,
în Dreptul nr. 3/1992, p. 69; Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, dec.
nr. 870/1993, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti
1993-1997, Editura AII Beck, 1998, p. 401.
6
7
V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p.
494.
.
La rândul său, pârâtul va evita exercitarea unei acţiuni ulterioare ori de câte
ori îşi dă seama că măsura luată de instanţă este conformă cu dreptul
reclamantului. Esenţial însă, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale,
este faptul că instanţa nu rezolvă fondul dreptului, ci adoptă doar măsuri
provizorii. Părţile au însă deschisă calea unei acţiuni de drept comun spre a
lichida în mod definitiv pretenţiile dintre ele1.
3. Principalele domenii de aplicabilitate a instituţiei
616
3.1. Consideraţii prealabile

Ordonanţa preşedinţială este una din instituţiile cele mai frecvent folosite în
practică. Explicaţia rezidă tocmai în posibilităţile pe care ea le oferă pentru
luarea unor măsuri provizorii în situaţii ce reclamă o promptă intervenţie a
justiţiei.
Varietatea situaţiilor în care se poate recurge la procedura ordonanţei
preşedinţiale face aproape imposibilă o analiză detaliată a acestora. De
aceea, ne vom referi în continuare doar la câteva din domeniile mai
importante de aplicabilitate a instituţiei.
3.2. Ordonanţa preşedinţială în materie locativă
în această materie se recurge frecvent la folosirea ordonanţei preşedinţiale,
lucru posibil ori de câte ori sunt întrunite condiţiile impuse de art. 581 C.
proc. civ. Jurisprudenţa a decis că este posibilă folosirea ordonanţei
preşedinţiale chiar pentru a obţine evacuarea unei persoane dintr-un spaţiu
locativ. Evacuarea, în general, este legată de o apreciere şi cu privire la
existenţa dreptului subiectiv. De aceea, o atare măsură se poate obţine numai
în acele împrejurări ce impun o intervenţie neîntârziată a justiţiei.
Astfel, în jurisprudenţa noastră mai veche, s-a decis că ordonanţa
preşedinţială poate fi folosită şi împotriva persoanei "care a ocupat o
suprafaţă locativă fără contract de închiriere, precum şi aceea care, deşi are
un atare contract, a ocupat locuinţa în mod samavolnic, valorificându-şi
dreptul locativ pe căi de fapt şi nu în condiţiile prevăzute de lege"2. Pe
aceeaşi cale, a ordonanţei preşedinţiale, se poate dispune şi evacuarea
persoanei tolerate într-un spaţiu locativ, întrucât aceasta nu are un drept
locativ propriu3.
617
Calea ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi de locator pentru

reprimarea unor abuzuri de folosinţă. într-adevăr, potrivit art. 1429 alin. (1)
C. civ. locatarul "trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat sau arendat ca un
bun proprietar şi numai la destinaţia determinată prin contract; iar în lipsă de
stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe". Nesocotirea
acestei obligaţii se poate materializa în variate acţiuni de natură a modifica
structura lucrului închiriat, a schimba destinaţia lui sau a-i provoca
stricăciuni. Dacă totuşi locatarul săvârşeşte un abuz de folosinţă
1
2
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 5/1975, pct. 15, C. D. 1975, p.
38. A se vedea, de asemenea, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1279/1971,
R.R.D. nr. 4/1972, p. 38; C. A. Braşov, dec. civ. nr. 509/R/1995, în Culegere
de practică judiciară 1995, p. 53-54; C. A. Braşov, dec. civ. nr. 850/R/1994,
în Culegere de practică judiciară 1994, p. 57.
3
.
proprietarul este îndreptăţit să recurgă la calea ordonanţei preşedinţiale, spre
a obţine astfel restabilirea grabnică a situaţiei de fapt anterioare1.
Legea impune locatarului şi obligaţia de a efectua toate reparaţiile necesare,
cu excepţia acelora care sunt în sarcina locatorului [art. 1425 alin. (1) C.
civ.]. Dacă este necesară efectuarea grabnică a unor asemenea reparaţii se
poate dispune chiar restrângerea spaţiului închiriat. în asemenea împrejurări
o atare măsură sau chiar evacuarea temporară a chiriaşului, dacă se justifică
618
urgenţa la care se referă art. 581 alin. (1) C. proc. civ., poate fi luată pe calea
ordonanţei preşedinţiale2.
Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în raporturile dintre locatari. Cel
mai adesea, în raporturile dintre locatari pot apărea litigii cu privire la
folosinţa paşnică a lucrului închiriat. Ele pot fi generate de comportarea
abuzivă a unor locatari care urmăresc să zădărnicească folosirea locuinţei,
dependinţelor, curţii sau holurilor comune etc. De aceea, instanţa supremă a
statuat că ordonanţa preşedinţială "poate fi folosită şi în cazul în care actul
samavolnic al unui colocatar constă în ocuparea în exclusivitate a holului, a
unei camere de trecere, sau a unei dependinţe pe care, potrivit contractului
de închiriere, le are în folosinţă comună cu ceilalţi locatari ai imobilului sau
apartamentului"3.
Procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită şi pentru reprimarea altor
acte abuzive4, cum ar fi cele privitoare la folosirea unor utilităţi ale
imobilului (curţi, ascensoare, energie electrică etc). în fine, ordonanţa
preşedinţială este admisibilă şi pentru reintegrarea locatarilor izgoniţi abuziv
din locuinţă5. Astfel, de pildă, în practica judiciară s-a decis că pe calea
ordonanţei preşedinţiale se poate dispune reintegrarea în locuinţă a
membrilor de familie izgoniţi abuziv6.
3.3. Ordonanţa preşedinţială în raporturile de familie
Ordonanţa preşedinţială îşi găseşte o eficientă şi amplă aplicaţiune în cadrul
raporturilor de dreptul familiei7. Adeseori ordonanţa este folosită în
procesele de divorţ, chiar legea referindu-se la o atare posibilitate. în acest
sens, art. 6132 C. proc. civ. precizează că: "Instanţa poate lua, pe tot timpul
procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la
619
încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru

copii şi la folosirea locuinţei".
Mai mult, unele măsuri vremelnice pot fi luate, în baza art. 581 C. proc. civ.,
chiar dacă între soţi nu există un proces de divorţ. Aşa este, bunăoară, cazul
izgonirii din locuinţa comună a unuia dintre soţi. Pe calea ordonanţei
preşedinţiale se poate obţine de către unul dintre soţi şi restituirea bunurilor
de uz personal sau a celor necesare exercitării profesiei8. Aceeaşi cale poate
fi folosită şi pentru inventarierea
1
A se vedea, pentru amănunte, C. Crişu, op. cit., p. 99.
2
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1911/1956, CD. 1956, voi. I, p. 248.
3
4
Idem.
5
6
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 5/1967, pct. 3, CD. 1967, p. 46;
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2648/1973, în R.R.D. nr. 9/1974, p. 63; Trib.
jud. Constanţa, dec. civ. nr. 1158/1973, R.R.D.nr. 9/1974, p. 63-64.
7
A se vedea, pentru amănunte, C. Crişu, op. cit., p. 66-132.
8
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 95/1961, CD. 1961, p. 334; Trib. jud. Satu
Mare, dec. civ. nr. 383/1974, R.R.D. nr. 9/1974, p. 64-65.
.
sau evaluarea bunurilor comune atunci când există pericol ca ele să fie
înstrăinate de către unul dintre soţi1.
Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi pentru luarea unor măsuri de
ocrotire a minorilor în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt, cum ar fi:
stabilirea domiciliului minorilor. O atare soluţie este deosebit de utilă şi ea se
620
impune doar atunci când există urgenţă2. în cazul încredinţării minorilor pe

timpul procesului de divorţ, condiţia urgenţei este prezumată de legiuitor.
Procedura ordonanţei preşedinţiale poate fi utilizată şi în numeroase alte
situaţii. Astfel, la această procedură se poate recurge şi în vederea exercitării
dreptului părintelui de a avea legături personale cu minorul, precum şi pentru
stabilirea modalităţilor concrete de realizare a acestui drept. De asemenea,
dispoziţiile art. 581 C. proc. civ. pot constitui şi temeiul adoptării unor
măsuri vremelnice privitoare la întreţinerea minorilor sau la plata alocaţiei
de stat. Dacă asemenea măsuri sunt luate pe timpul procesului de divorţ, în
temeiul art. 6132 C. proc. civ., urgenţa se prezumă.
3.4. Ordonanţa preşedinţialâ în litigiile privind raporturile de vecinătate
Atributele dreptului de proprietate nu se pot exercita în mod nelimitat sau
abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alţi proprietari. Din raporturile de
vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o
folosinţă normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalţi3.
Nerespectarea normelor legale privitoare la raporturile de vecinătate şi orice
abuz în exercitarea dreptului de proprietate poate genera litigii, iar unele
dintre ele pot reclama o intervenţie promptă a justiţiei. Asemenea litigii pot
să apară, de pildă, în legătură cu obligaţiile părţilor privitoare la zidul, şanţul
sau gardul comun. Fiecare proprietar este obligat să participe la cheltuielile
de întreţinere şi de conservare proporţional cu cota-parte ce-i revine din bun.
Dacă există urgenţă se poate recurge la calea ordonanţei preşedinţiale pentru
obligarea părţilor să adopte măsuri de natură a evita o pagubă iminentă.
Astfel, s-a decis că în ipoteza în care şanţurile amenajate împotriva
eroziunilor apelor de ploaie nu au mai fost întreţinute de mult timp, iar
621
înfundarea lor ameninţă inundarea proprietăţii vecine, se poate interveni pe

calea ordonanţei preşedinţiale4. în aceleaşi condiţii se pot solicita şi obligarea
vecinilor la efectuarea unor reparaţii cu privire la zidul sau şanţurilor
comune. O atare soluţie nu prejudecă fondul cauzei dacă reparaţiile reclamă
urgenţă, căci instanţa poate deduce obligaţia de reparaţie din prezumţia
legală de comunitate.
Ordonanţa preşedinţială poate fi folosită şi în diverse alte situaţii, cum ar fi:
ridicarea unei construcţii care încalcă o parte din terenul vecinului,
efectuarea de lucrări ce periclitează soliditatea imobilului vecin ori
depozitarea de materiale de natură a bloca accesul vecinului la imobilul său.
1
Trib. pop. raion Piteşti, Ordonanţa preşedinţială nr. 917/1962, J.N. nr.
9/1962, p. 155; Trib. jud. Constanţa, dec. civ. nr. 543/1962, J. N. nr. 7/1962,
p. 162.
2
1. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p.
62. A se vedea, în sens contrar, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 138/1969,
R.R.D. nr. 12/1969, p. 153 cu o notă de N. Munteanu şi Gh. Mărginean.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1235/1978, C. D. 1978, p. 10.
"Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 461/1957, în L P. nr. 4/1957, p. 1269-1271.
.
In asemenea situaţii, procedura ordonanţei presedintiale este admisibilă ori
de câte ori intervenţia justiţiei apare necesară pentru prevenirea unei pagube
iminente sau pentru înlăturarea unui pericol. Măsurile luate prin ordonanţă
sunt vremelnice şi ele nu trebuie să prejudece asupra fondului cauzei.
Această din urmă condiţie nu este întrunită în cazul cererii care are ca obiect
grăniţuirea dintre două proprietăţi. De aceea, grăniţuirea dintre două
622
proprietăţi nu se poate dispune pe calea ordonanţei presedintiale, o atare

acţiune având un caracter petitoriu. Or, într-o asemenea acţiune părţile îşi
contestă reciproc dreptul de proprietate, ceea ce obligă instanţa la o cercetare
a fondului cauzei1.
3.5. Ordonanţa preşedinţială în litigiile comerciale
Intensificarea relaţiilor economice în ultimii ani a readus în actualitate
problema admisibilităţii ordonanţei presedintiale şi în litigiile de drept
comercial. în mod evident, nici o dispoziţie legală nu împiedică folosirea
ordonanţei presedintiale şi în acest important domeniu de activitate.
Dimpotrivă, ordonanţa preşedinţială poate constitui şi în materie comercială
un mijloc procedural deosebit de util pentru prevenirea unei pagube iminente
sau pentru luarea oricăror măsuri ce reclamă o intervenţie promptă a justiţiei.
Folosirea ordonanţei presedintiale în litigiile comerciale este supusă
aceloraşi exigenţe ca şi în celelalte materii, respectiv condiţiilor privitoare la
urgenţă şi la neprejudecarea fondului cauzei.
Jurisprudenţa noastră a fost deja confruntată cu varii situaţii în care folosirea
ordonanţei presedintiale a fost declarată admisibilă. Astfel, cu titlu de
exemplu, menţionăm folosirea ordonanţei presedintiale pentru evacuarea
salariatului care după încetarea raportului juridic de muncă ocupă în mod
abuziv spaţiul comercial gestionat2 sau pentru oprirea unor acte de
concurenţă neloială.
în schimb, calea ordonanţei presedintiale nu poate fi folosită pentru
evacuarea dintr-un spaţiu comercial atunci când părţile îşi dispută chiar
dreptul de proprietate asupra acestuia3 sau pentru revocarea calităţii de
administrator al unei societăţi comerciale, o atare măsură având un caracter
623
definitiv se poate pronunţa numai prin intermediul unei acţiuni de drept

comun4.
De asemenea, prin intermediul ordonanţei presedintiale, nu se poate statua
asupra valabilităţii unui contract de credit sau a unui contract de garanţie,
prin radierea lui din cartea funciară, atare măsură fiind de natură să
prejudece fondul cauzei5. Pentru identitate de raţiune nu se poate dispune, pe
calea ordonanţei presedintiale, nici înregistrarea în registrul de acţiuni a
emitentului a unei cesiuni6.
1
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1448/1971, CD. 1971, p. 181; Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 15/1970, Repertoriu II, nr. 55, p. 96.
2
C.S.J, s. corn., dec. nr. 217/1995, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anu/1995, p. 373-375. A se vedea, de asemenea, C.S.J, s. corn.,
dec. nr. 124/1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 132.
3
4
C.S.J, s. corn., dec. nr.59/1996, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
5
C.S.J., s. corn., dec. nr. 1060/1995, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere
de decizii pe anul 1995, p. 378.
6
.
4. Procedura de soluţionare a cererilor de ordonanţă preşedinţială
624
Codul de procedură civilă cuprinde un număr redus de reguli derogatorii de

la dreptul comun în materia ordonanţei preşedinţiale. Există însă şi unele
reguli de drept comun care sunt incidente şi în această materie, dar care
trebuie să fie adaptate şi aplicate în concordanţă cu specificul ordonanţei
preşedinţiale. O atare aplicare a regulilor de drept comun trebuie să ţină
seama de caracterul contencios al procedurii ordonanţei preşedinţiale.
Natura contencioasă a ordonanţei preşedinţiale nu poate fi pusă la îndoială.
Aceasta deoarece în cadrul procedurii reglementate în art. 581-582 C. proc.
civ. se soluţionează un veritabil conflict de interese. Un atare conflict de
interese apare, cel mai adesea, ca urmare a săvârşirii unui act abuziv sau al
schimbării unei stări de fapt preexistente.
Caracterul contencios al procedurii ordonanţei preşedinţiale rezultă nu doar
din interesele contrare pe care le promovează părţile, ci şi din modul de
reglementare a instituţiei. într-adevăr, ordonanţa preşedinţială este
reglementată, alături de celelalte proceduri speciale, în Cartea a Vl-a a
Codului de procedură civilă. Procedura necontencioasă are însă o
reglementare distinctă. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a arătat1, că ordonanţa
preşedinţială aparţine procedurii contencioase.
4.2. Sesizarea instanţei
Sesizarea instanţei competente se realizează prin formularea unei cereri de
către persoana interesată. în lipsa unor dispoziţii derogatorii de la dreptul
comun privitoare la conţinutul cererii urmează să se aplice normele dreptului
comun. Ţinând seama de aceste dispoziţii, cererea de ordonanţă preşedinţială
va trebui să cuprindă menţiuni privitoare la: numele, domiciliul sau reşedinţa
părţilor; calitatea juridică în care părţile stau în judecată, atunci când nu
625
participă în nume propriu la activitatea judiciară; arătarea măsurii ce

urmează să fie luată prin ordonanţă; arătarea motivelor pe care se întemeiază
cererea; arătarea dovezilor de care înţelege să se folosească reclamantul şi
semnătura acestuia.
în legătură cu aceste elemente în doctrină s-a subliniat, faţă de caracterul
sumar al procedurii, că partea trebuie să indice numai elementele esenţiale
ale actului de sesizare2. De asemenea, s-a apreciat că motivarea în drept nu
este indispensabilă, întrucât temeiul juridic al cererii este întotdeauna art.
581 C. proc. civ.3. într-adevăr, temeiul juridic al cererii rezultă, cel mai
adesea, din însăşi obiectul ei, adică din arătarea măsurii ce urmează să fie
luată de instanţă în cazuri grabnice.
1
A se vedea, I. Stoenescu, în Procesul civil în R. P. R., p. 421; C. Crişu, op.
cit, p. 203. A se vedea, de asemenea, pentru amănunte, I. Deleanu, Tratat de
procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 39-40.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein. Drept procesual civil. Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 118; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, voi. II, p. 371-372; M. N. Costin, în Dicţionar de
drept procesual civil, p. 329.
3
Dreptul de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă presedintială revine

părţii interesate în păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, în
prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau în înlăturarea
piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul executării silite.
626
Cererea de ordonanţă presedintială poate fi promovată şi de procuror în

temeiul dispoziţiilor de principiu ale art. 45 C. proc. civ. Introducerea cererii
de ordonanţă presedintială este limitată şi de data aceasta la luarea unor
măsuri vremelnice pentru ocrotirea acelor drepturi care nu au un caracter
strict personal.
Un mod specific de sesizare îl constituie referatul executorului judecătoresc
prin care instanţa este încunoştinţată despre ivirea unor piedici survenite cu
prilejul executării1.
4.3. Cererea reconvenţională
Codul de procedură civilă nu limitează folosirea cererii reconvenţionale la
anumite materii. Aşa fiind, s-ar putea susţine că ea este admisibilă şi în
cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale. Totuşi, specificul ordonanţei
preşedinţiale nu poate fi ignorat, căci în cadrul acestei proceduri se iau doar
măsuri vremelnice în cazuri grabnice, nerezolvându-se fondul dreptului.
în considerarea unei atari particularităţi s-a susţinut că în cadrul procedurii
ordonanţei preşedinţiale acţiunea reconvenţională este admisibilă numai dacă
prin intermediul ei se urmăreşte luarea unor măsuri vremelnice2. Dacă prin
intermediul ordonanţei preşedinţiale se urmăreşte valorificarea unui drept
propriu, şi nu doar luarea unei măsuri vremelnice, acţiunea reconvenţională
este inadmisibilă. Aceasta deoarece valorificarea unui drept propriu pe cale
de acţiune reconvenţională ar contraveni chiar procedurii reglementate de
art. 581 -582 C. proc. civ.
Acţiunea reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. în principiu,
instanţa nu va dispune disjungerea celor două cereri, căci prin ele se
urmăreşte luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice şi se întemeiază
627
adeseori pe acelaşi fapt prejudiciabil. Asupra ambelor cereri instanţa se va

pronunţa printr-o singură ordonanţă. Hotărârea va cuprinde însă soluţii cu
privire la cererea principală, dar şi asupra acţiunii principale.
4.4. Participarea terţilor
O problemă care s-a pus deja şi în jurisprudenţă este aceea a compatibilităţii
formelor de participare a terţilor în procesul civil cu procedura ordonanţei
preşedinţiale. De la început trebuie să arătăm că, în principiu, chemarea în
judecată a altor persoane şi arătarea titularului dreptului nu sunt compatibile
cu procedura ordonanţei preşedinţiale. într-adevăr, chemarea în judecată a
altor persoane constituie o veritabilă acţiune în cadrul căreia se urmăreşte
valorificarea unui drept subiectiv. De asemenea, cererea privind arătarea
titularului dreptului se poate exercita numai în cadrul unor acţiuni reale.
1
2
Idem, I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000,
voi. III, p. 34; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură civilă, p. 34; D. Buia, op. cit, p. 32.
.
In ce priveşte admisibilitatea intervenţiei voluntare în cadrul procedurii
ordonanţei preşedinţiale trebuie să distingem între intervenţia în interesul
uneia dintre părţi şi intervenţia principală. Intervenţia principală poate fi
promovată, în principiu, în cadrul oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială.
Admisibilitatea cererii este condiţionată, în mod firesc, de justificarea unui
interes al terţului. întreaga activitate procesuală a terţului va fi limitată la
discutarea necesităţii luării unei măsuri vremelnice.
628
Situaţia este mai complexă în ceea ce priveşte admisibilitatea intervenţiei

principale. In această privinţă un răspuns nuanţat se impune. Doctrina mai
veche considera că intervenţia principală este admisibilă în cadrul
ordonanţelor preşedinţiale, motivat de faptul că legea nu limitează dreptul de
intervenţie în această materie1. Literatura mai recentă de specialitate a
apreciat că orice persoană poate interveni în cadrul procedurii ordonanţei
preşedinţiale dacă prin aceasta nu se impietează asupra soluţionării urgente a
cererii principale2. In acest context s-a remarcat că: "...ordonanţa
preşedinţială are caracterul unei cereri de chemare în judecată care se rezolvă
cu citarea părţilor, asigurându-se prin aceasta dreptul la apărare şi la
contradictorialitate..."3.
Socotim însă că intervenţia principală are o aplicare limitată în cadrul
procedurii ordonanţei preşedinţiale. într-adevăr, în cadrul procedurii
ordonanţelor preşedinţiale nu se poate valorifica un drept propriu, ci este
permisă doar luarea unor măsuri provizorii în cazuri grabnice. Or, intervenţia
principală prin care se urmăreşte valorificarea unui drept propriu nu este
compatibilă cu natura specială a ordonanţei preşedinţiale. Dimpotrivă, dacă
terţul urmăreşte doar luarea unor măsuri, întemeiate pe dispoziţiile art. 581
C. proc. civ., intervenţia sa este admisibilă4.
Pentru aceleaşi considerente cererea de chemare în garanţie trebuie şi ea
considerată inadmisibilă în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale5. O
atare soluţie se impune întrucât chemarea în garanţie vizează exclusiv fondul
dreptului, în timp ce ordonanţa preşedinţială are ca obiectiv doar luarea unor
măsuri vremelnice.
4.5. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură
629
Potrivit art. 581 alin. (3) C. proc. civ. "Ordonanţa va putea fi dată şi fără
citarea părţilor, şi chiar atunci când există judecată asupra fondului
dreptului". Din acest text se desprinde concluzia că instanţa are posibilitatea
de a aprecia asupra necesităţii citării părţilor. Instanţa va aprecia asupra
necesităţii citării părţilor în funcţie de natura cauzei şi de împrejurările care
reclamă intervenţia justiţiei.
Soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială fără citarea părţilor trebuie să
reprezinte o măsură excepţională şi ea urmează să fie motivată de instanţă.
Exigenţele principiului contradictorialităţii impun ca orice cereri care se
adresează
1
P. Vasilescu, op. cit, voi. II, p. 117 şi voi. III, p. 306; D. I. Cotrutz, op. cit.,
p. 46.
2
C. Crişu, op. cit, p. 209-210.
3
Idem. A se vedea, de asemenea, I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă,
Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 34; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 817.
A se vedea, şi Trib. oraş Hunedoara, Dreptul, nr. 2403/1966, R.R.D. nr.
2/1967, p. 159.
4
A se vedea, pentru amănunte, I. Leş. Procedurile speciale reglementate în
Codul de procedură civilă, p. 37.
5
Idem, C. Crişu, op. cit, p. 210-211; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, p. 496; I. Deleanu, în Tratat de
procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 34; G. Boroi, D.
Rădescu, op. cit., p. 817. A se vedea, în acest sens şi Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr. 444/1966, în CD. 1966, p. 277-278.
.
630
instanţelor judecătoreşti să fie soluţionate cu citarea părţilor. Or, această

regulă trebuie să fie aplicată pe cât posibil şi în materia ordonanţei
preşedinţiale. Uneori însă fapta prejudiciabilă are un caracter atât de grav
încât se impune soluţionarea ei cât mai grabnic. De aceea, este posibil să se
stabilească un termen de judecată chiar în ziua depunerii cererii.
Măsura soluţionării cererii fără citarea părţilor poate fi dispusă chiar şi atunci
când există judecată asupra fondului dreptului.
Practica judiciară a făcut şi ea o aplicare semnificativă a regulii enunţate. în
acest sens, s-a arătat că "faţă de consecinţele pe care le poate produce
admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială în materie locativă, instanţele
vor dispune, de regulă, citarea părţilor; înlăturarea acestei garanţii procesuale
fiind admisibilă numai în cazuri cu totul excepţionale, de extremă urgenţă"1.
Această soluţie trebuie considerată totuşi ca una de principiu. Prin urmare, ea
trebuie aplicată în cazul tuturor cererilor de ordonanţă preşedinţială, iar nu
doar în materie locativă.
în cazul în care se dispune citarea părţilor nu este totuşi necesară respectarea
termenului prevăzut de art. 89 alin. (1) C. proc. civ. privitor la înmânarea
citaţiei2. Soluţia se întemeiază pe faptul că în pricinile urgente instanţa are
facultatea de a reduce termenul de 5 zile prevăzut de textul menţionat.
Raţiuni similare conduc la concluzia potrivit căreia nu sunt incidente nici
dispoziţiile art. 1141 alin. (3) C. proc. civ. privind depunerea întâmpinării cu
cel puţin cinci zile înaintea termenului de judecată3.
Precizăm că în toate cazurile în care s-a dispus citarea, instanţa nu poate
soluţiona litigiul ori de câte ori constată neîndeplinirea procedurii; doar în
mod excepţional instanţa ar putea renunţa la măsura citării4. într-adevăr, în
631
practică pot să apară situaţii deosebite, care să facă anevoioasă îndeplinirea

procedurii de citare. Or, în asemenea situaţii menţinerea măsurii de citare ar
putea face inutilă ulterior întreaga procedură a ordonanţei preşedinţiale.
Caracterul urgent al procedurii ordonanţei ne conduce la concluzia potrivit
căreia instanţa nu este obligată să dispună comunicarea cererii de învestire şi
a actelor depuse de reclamant5. Ordonanţa pronunţată de instanţă va trebui
comunicată însă părţilor ori de câte ori cererea a fost soluţionată fără citarea
lor6.
4.6. Desfăşurarea judecăţii
Judecata se desfăşoară cu respectarea regulilor de drept comun. Instanţa va
urmări respectarea tuturor regulilor privitoare la: administrarea dovezilor,
rezolvarea
1
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr; 5/1975, în S. Zilberstein, V.
Ciobanu, Drept procesual civil, îndreptar de practică judiciară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 189.
]2 V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p.
495-496; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 817; I. Leş, Procedurile speciale
reglementate în Codul de procedură civilă, p. 39. A se vedea, de asemenea,
Trib. Ilfov, Ordonanţa preşedinţială nr. 860/1948, în J.N. nr. 7/1948, p. 213.
3
Procedurile speciale, p. 118; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 370; V. M.
Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 495-496;
I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p.
39. A se vedea, de asemenea, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1774/1957, în
L.P. nr. 6/1958, p. 106.
632
4
I. Stoenescu, în Procesul civil în R. P. R. p. 418; C. Crişu, op. cit, p. 213; I.
Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 39.
5
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 174/1957, în C. D. 1957, p. 311.
6
Trib. reg. Baia Mare, dec. civ. nr. 2114/1957, în J. N. nr. 5/1958, p. 902.
.
excepţiilor de procedură, suspendarea si perimarea procesului, precum şi la
deliberare şi la pronunţarea soluţiei finale. Cu toate acestea, sublinierea unor
aspecte particulare este necesară.
Competenţa instanţei de judecată se determină potrivit art. 581 alin. (1) C.
proc. civ. Potrivit acestui text: "Cererea de ordonanţă preşedinţială se va
introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului".
Prin urmare, în determinarea competenţei trebuie să se ţină seama de regulile
de drept comun privitoare la soluţionarea litigiilor în fond. O menţiune
aparte trebuie făcută în privinţa ordonanţelor preşedinţiale prin care se
suspendă provizoriu executarea unei hotărâri judecătoreşti. în acest sens art.
280 alin. (5) C. proc. civ. dispune că: "Până la dezlegarea cererii de
suspendare aceasta va putea fi încuviinţată vremelnic, prin ordonanţă
preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului....". Textul trebuie interpretat
în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii procedurale pe care le conţine. Or,
este de observat că potrivit primului alineat al aceluiaşi text cererea pentru
suspendarea execuţiei vremelnice se va putea face fie o dată cu apelul, fie
deosebit, în tot cursul instanţei de apel. Aşa fiind, în împrejurarea analizată
competenţa de soluţionare a ordonanţei aparţine instanţei de control
judiciar1.
633
Prima zi de înfăţişare reprezintă un moment procesual important şi în cadrul

procedurii de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială. Până în acest
moment procesual reclamantul are posibilitatea de a transforma cererea de
ordonanţă preşedinţială într-o acţiune de drept comun. Această transformare
se poate produce, cu acordul tacit sau expres al pârâtului, în tot cursul
procesului2.
în ipoteza în care transformarea cererii a avut loc în lipsa pârâtului, instanţa
este îndatorată să comunice pârâtului o atare modificare, punându-i în vedere
că are posibilitatea de a depune întâmpinare cu cel puţin cinci zile înainte de
termenul de judecată3. Comunicarea este necesară spre a-i acorda pârâtului
posibilitatea de a-şi pregăti apărarea faţă de situaţia intervenită.
Transformarea cererii de ordonanţă în acţiune de drept comun nu poate avea
loc decât în condiţiile statornicite de art. 132 C. proc. civ. Drept urmare,
instanţa nu poate schimba din oficiu cadrul actului de învestire, respectiv din
cerere de ordonanţă în acţiune de drept comun sau invers4.
în cadrul procedurii de soluţionare a cererii de ordonanţă preşedinţială pot fi
invocate şi excepţii de procedură. Acestea se soluţionează, în principiu, în
condiţiile dreptului comun în materie. Totuşi unele precizări se cuvin a fi
făcute în legătură cu soluţionarea excepţiilor de litispendenţă şi de
conexitate. Precizarea necesară este aceea că excepţia de litispendenţă nu
funcţionează în cazul sesizării unei instanţe cu o cerere de ordonanţă
preşedinţială şi a învestirii altui organ judiciar cu o acţiune de drept comun.
Soluţia se întemeiază pe faptul că cele două pricini au un obiect diferit5. într-
adevăr, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale se urmăreşte luarea
634
1
L. Mi hai, Probleme privind Ordonanţa preşedinţială prin care se
suspendă executarea provizorie, S.C.J, nr. 1/1980, p. 49.
2
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 413/1966, în Repertoriu I, nr. 713, p. 881;
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 773/1971, în Repertoriu II, nr. 180, p. 385.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 602/1970, în C. D. 1970, p. 245.
4
Trib. reg. Constanţa, dec. nr. 460/1955, în L P. nr. 6/1955, p. 676; Trib. reg.
Craiova, col. III civ., dec. nr. 5175/1958, în LP. nr. 11/1960, p. 111
cu note de D. Călinescu Minai şi A. Hilsenrad.
5
C. Crişu, op. cit, p. 222-223; D. Buia, op. cit, p. 32.
.
unei măsuri vremelnice, în cazuri grabnice, în timp ce acţiunea de drept
comun are ca scop soluţionarea definitivă a raporturilor litigioase dintre
părţi.
Soluţia enunţată trebuie adaptată, în mod corespunzător, şi în legătură cu
soluţionarea excepţiei de conexitate1. Prin urmare, două sau mai multe cereri
de ordonanţă preşedinţială pot fi conexate spre a se pronunţa o singură
hotărâre. în schimb, nu poate fi conexată o cerere de ordonanţă preşedinţială
cu o acţiune de drept comun.
în materie de probaţiune nu există dispoziţii restrictive, astfel că pot fi
folosite orice mijloace de dovadă admise de lege. De aceea, o atare soluţie a
fost promovată atât de doctrină2, cât şi de jurisprudenţă3. Totuşi în literatura
de specialitate s-a subliniat de unii autori că nu sunt admisibile toate
mijloacele de dovadă, căci ne aflăm în prezenţa unei aparenţe de drept ce "se
stabileşte cu o aparenţă de dovezi"4, în mod izolat, jurisprudenţă a promovat
635
şi punctul de vedere potrivit căruia în cadrul procedurii ordonanţei

preşedinţiale nu poate fi primită decât proba prin înscrisuri5.
Dacă, astfel cum am arătat, în principiu, sunt admisibile toate mijloacele de
dovadă în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, totuşi nu se poate face
abstracţie în totalitate de caracterul special al unei atare proceduri. Aşa fiind,
ne apare firesc ca instanţa să manifeste o atenţie sporită pentru a nu
administra probe de natură a epuiza însuşi fondul litigiului6. De asemenea,
instanţa va trebui să respingă acele dovezi a căror administrare ar necesita
timp îndelungat, cum ar fi o audiere de martori prin comisie rogatorie, o
verificare de scripte etc.7.
4.7. Forma şi conţinutul ordonanţei preşedinţiale
Actul final şi de dispoziţie al instanţei poartă, în această materie, denumirea
de ordonanţă. Cu tot caracterul special al procedurii reglementate de art.
581-582 C. proc. civ. ordonanţa trebuie să fie pronunţată cu respectarea
regulilor de drept comun. Prin urmare, forma scrisă este obligatorie, iar
ordonanţa va trebui să cuprindă toate elementele unei hotărâri judecătoreşti.
în privinţa considerentelor, instanţa va trebui să acorde importanţa cuvenită
pentru a motiva şi urgenţa ce justifică adoptarea unei măsuri vremelnice. De
asemenea, dispozitivul ordonanţei va trebui să includă şi menţiuni cu privire
la modul de executare, respectiv dacă urmărirea se va face fără somaţie sau
fără trecerea vreunui termen. în lipsa unei atare menţiuni, ordonanţa se va
executa potrivit regulilor de drept comun.
Dispozitivul ordonanţei poate cuprinde şi prevederi privitoare la obligarea
pârâtului de a plăti daune cominatorii. O atare obligare este utilă în scopul
constrângerii
636
1
Idem. cit, p. 32.
2
Procedurile speciale, p. 118; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 371; C. Gr. Zotta,
op. cit, p. 224; C. Crişu, op. cit, p. 224; M. N. Costin, în Dicţionar de drept
procesual civil, p. 329.
3
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 2031/1967, Repertoriu I, nr. 709, p. 880;
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 95/1961, C. D. 1961, p. 335.
4
C. Gr. Zotta, op. cit, p. 224.
5
Trib. reg. Craiova, col. III civ, dec. nr. 5175/1958, în J. N. nr. 11/1960, p.
111.
6
Procedurile speciale, p. 119; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 371-372.
7
Procedurile speciale, p. 119; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, p. 496; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 817; C.
Crişu, op. cit., p. 225.
.
debitorului de a îndeplini o obligaţie de a face sau de a nu face1. Dacă însă
obligaţia stabilită prin ordonanţă poate fi adusă la îndeplinire, în mod direct,
de organul de executare nu se pot acorda daune cominatorii2. Ele nu pot fi
acordate nici atunci când obligaţia de a face este susceptibilă de a fi adusă la
îndeplinire de reclamant în contul pârâtului3.
Reclamantul are posibilitatea de a solicita obligarea pârâtului la plata
daunelor cominatorii în tot cursul procesului, fără să fie necesară formularea
unui capăt de cerere expres în acest sens. Soluţia se bazează pe faptul că
637
daunele cominatorii nu constituie un mijloc de reparare a pagubei, ci doar un

procedeu de determinare a pârâtului să execute dispoziţiile date prin
hotărâre4. Dacă însă obligaţia a fost îndeplinită de pârât în cursul procesului
nu mai subzistă nici un temei pentru obligarea la daune cominatorii5.
Prin ordonanţă instanţa poate statua, la cererea părţilor, şi asupra cheltuielilor
de judecată. Dacă în cadrul unei acţiuni ulterioare de drept comun pârâtul,
căzut în pretenţii şi obligat la cheltuieli prin ordonanţă, are câştig de cauză el
are posibilitatea recuperării tuturor acestor cheltuieli6. Această soluţie
decurge din faptul că prin hotărârea pronunţată asupra fondului s-au rezolvat
în mod definitiv raporturile dintre părţi. O atare rezolvare se impune însă
numai atâta timp cât împrejurările care au justificat adoptarea ordonanţei au
rămas neschimbate până la soluţionarea acţiunii de drept comun.
Unele reguli particulare sunt consacrate în art. 581 alin. (3) C. proc. civ. şi în
legătură cu pronunţarea şi motivarea ordonanţei, iar aceste norme sunt
determinate tot de caracterul urgent al procedurii. Într-adevăr, potrivit
textului invocat pronunţarea ordonanţei poate fi amânată cu cel mult 24 de
ore, iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 ore de la pronunţare. In
legătură cu ultima particularitate se cuvine totuşi o precizare, anume aceea
că legea nu face nici o distincţie, astfel că motivarea ordonanţei este
obligatorie în toate cazurile.
4.8. Căile de atac
Împotriva ordonanţei preşedinţiale se poate exercita calea extraordinară de
atac a recursului. Codul de procedură civilă, în art. 582, conţine unele norme
derogatorii de la dreptul comun în materia căilor atac. Derogările la care ne
referim sunt importante.
638
Prima derogare se referă la durata termenului de recurs care, spre deosebire

de dreptul comun, are o durată mai scurtă, respectiv de 5 zile.
1
C. Crişu, op. cit, p. 230. A se vedea, pentru amănunte în legătură cu
admisibilitatea daunelor cominatorii: M. F. Popa, în Răspunderea civilă, de I.
M. Anghel, Fr. Deak şi M. F. Popa, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.
306-313; C. Bîrsan, în Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, de
C. Stătescu şi C. Bîrsan, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 320-322; L.
Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.
485-487.
2
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 634/1957, C. D. 1957, p. 63; Curtea
Supremă, dec. civ. nr. 1180/1948, J. N. nr. 1 -2/1949, p. 189.
Menţionăm că unele legislaţii procesuale cuprind dispoziţii exprese
privitoare la posibilitatea de obligare la plata unor daune cominatorii. A se
vedea, în acest sens, art. 491 alin. (1) C. proc. civ. francez.
3
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 304/1966, în Repertoriu I, nr. 233, p. 193;
Trib. municipiului Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 24/1990, in Dreptul nr.
3/1992, p. 69.
4
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1656/1977, Repertoriu III, nr. 85, p. 293.
5
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr, 352/1958, C. D. 1958, p. 91-92.
6
A se vedea, C. Crişu, op. Cit., p. 233.
.
A doua derogare vizează momentul din care începe să curgă termenul de
recurs. Potrivit art. 582 alin. (1) C. proc. civ. termenul de recurs curge "...de
la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a
dat fără citarea lor". Momentul de la care începe să curgă termenul de recurs
639
este reprezentat de pronunţarea sau comunicarea hotărârii şi este determinat

de modul de soluţionare a ordonanţei: cu sau fără citarea părţilor. Aşadar,
curgerea termenului de recurs nu este determinată în nici un mod, în acest
caz, de prezenţa părţilor în instanţă1.
Soluţiile menţionate sunt determinate de caracterul urgent al procedurii, dar
şi de necesitatea garantării dreptului la apărare al părţilor. Aşa fiind, o
exigenţă minimă este şi aceea ca termenul de recurs să curgă de la
comunicare în ipoteza în care s-a dispus ca soluţionarea cererii să se facă
fără citarea părţilor.
Recursul se judecă, potrivit art. 582 alin. (3) C. proc. civ., "de urgenţă şi cu
precădere..." faţă de alte cauze. Dispoziţia consacrată în textul menţionat este
una destinată a conserva caracterul de urgenţă al ordonanţei şi în faza
recursului. . în materia celorlalte căi extraordinare de atac Codul de
procedură civilă nu conţine referiri speciale cu privire la ordonanţa
preşedinţială. Totuşi, art. 582 alin. (4) C. proc. civ. dispune că: "împotriva
executării ordonanţelor presedintiale se poate face contestaţie". Dar textul
deşi foloseşte conceptul general de contestaţie are, neîndoielnic, în vedere
mijlocul procedural al contestaţiei la executare. Soluţia rezultă chiar din
modul de formulare a textului menţionat anterior care în prima sa parte
vizează faza "executării" ordonanţei. Aşa fiind, se pune problema
admisibilităţii şi în această materie a celorlalte căi extraordinare de atac.
Aplicând regulile dreptului comun şi constatând inexistenţa unei derogări de
la acestea se poate ajunge la concluzia admisibilităţii căilor extraordinare de
atac şi împotriva ordonanţelor presedintiale. Numai că o atare soluţie, de
640
principiu, nu poate fi absolutizată, căci altminteri s-ar ignora însăşi natura

procedurii reglementate în art. 581-582 C. proc. civ.
In mod neîndoielnic, calea extraordinară a contestaţiei în anulare poate fi
exercitată şi împotriva ordonanţei presedintiale, aceasta având toate
atributele unei veritabile hotărâri judecătoreşti2. O precizare aparte se
impune în privinţa primului motiv de contestaţie în anulare, prevăzut de art.
317 alin. (1) C. proc. civ: când procedura de citare a părţii, pentru ziua când
s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii. Prin
urmare, dacă cererea de ordonanţă a fost soluţionată fără citarea părţilor
contestaţia în anulare, pentru acest motiv, nu poate fi exercitată3.
De asemenea, împotriva ordonanţei presedintiale se poate exercita şi calea
extraordinară a recursului în anulare". In cazul unei jurisprudenţe neunitare
cu privire la exercitarea ordonanţei presedintiale este posibilă chiar şi
exercitarea unui recurs în interesul legii.
Soluţia este însă diferită în cazul căii extraordinare de atac a revizuirii. Intr-
ade-văr, revizuirea este o cale extraordinară de retractare care se îndreaptă
împotriva
1
A se vedea, pentru o asemenea soluţie în reglementarea anterioară, Trib.
Suprem, col. civ., dec. nr. 502/1955, voi. II, p. 243.
2
Procedurile speciale, p. 120. A se vedea, de asemenea: V. M. Ciobanu, în
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 497; I. Deleanu,
Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 38; Q. Boroi,
D. Rădescu, op. cit, p. 817.
641
3
Ase vedea, în sens contrar, V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 339,
4
A se vedea, de asemenea, I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă. Editura
Servo-Sat, 2000 voi. III, p. 39.
hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei. Dar
ordonanţele preşedinţiale nu fac parte din categoria hotărârilor de fond. Aşa
fiind, doctrina este unanimă în a considera că împotriva ordonanţei
preşedinţiale nu se poate exercita calea extraordinară de atac a revizuirii1.
Precizăm însă că revizuirea este inadmisibilă şi în cazul existenţei unei
contrarietăti între o ordonanţă preşedinţială şi o hotărâre pronunţată asupra
fondului. Şi această soluţie ni se pare incontestabilă căci ordonanţa nu se
bucură de autoritatea lucrului judecat în raport cu o hotărâre ce statuează
asupra fondului dreptului2. Revizuirea nu este admisibilă nici în cazul
contrarietăţii dintre două ordonanţe preşedinţiale3. Într-o atare situaţie calea
revizuirii apare şi inutilă, întrucât partea nemulţumită de existenţa a două
ordonanţe contradictorii "...ar putea fie să solicite justiţiei soluţionarea
litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială"4.
5. Caracterele ordonanţei preşedinţiale
Procedura ordonanţei preşedinţiale are, astfel cum am remarcat, deja un
caracter contencios. De aceea, ordonanţa preşedinţială se apropie, sub
aspectul formei şi al conţinutului, de o hotărâre judecătorească obişnuită.
Caracterul urgent al măsurii ce poate fi luată imprimă totuşi ordonanţei si
unele note distinctive.
Ordonanţa pronunţată de instanţa competentă prezintă trei trăsături esenţiale:
vremelnicia măsurii luate, puterea executorie şi puterea relativă a lucrului
judecat. Vremelnicia măsurii luate reprezintă, în ultimă instanţă, chiar o
642
condiţie a ordonanţei preşedinţiale. Această trăsătură a ordonanţei a fost

prezentată şi în paginile precedente, astfel că nu mai revenim asupra unor
atari consideraţii.
Necesitatea luării unor măsuri provizorii în cazuri grabnice justifică şi
caracterul executoriu al ordonanţelor. Un atare efect este recunoscut
ordonanţei din chiar momentul pronunţării ei. Semnificative sunt în acest
sens dispoziţiile art. 581 alin. (4) C. proc. civ. text care declară ordonanţa
"vremelnică şi executorie". Textul menţionat trebuie coroborat şi cu
dispoziţiile art. 278 pct. 8 C. proc. civ., împrejurare ce conduce astfel la
concluzia că ordonanţa este executorie de drept. Prin urmare, ordonanţa
poate fi executată fără să fie necesară învestirea ei cu formulă executorie.
In funcţie de circumstanţele cauzei, instanţa poate dispune ca executarea să
se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen [art. 581 alin. (4) C.
proc. civ.]. Neîndoielnic ne aflăm în prezenţa unei măsuri'utile şi eficiente
mai ales în acele situaţii în care pârâtul ar putea modifica ulterior starea de
fapt, astfel încât să anihileze chiar eficienţa ordonanţei.
Ca un corectiv la posibilităţile menţionate, art. 582 alin. (2) C. proc. civ.
conferă instanţei de recurs dreptul de a suspenda executarea ordonanţei până
la solu-
1
Procedurile speciale, p. 120. V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 372; Gr. Porumb,
în Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 379; V. M.
Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 497; I.
Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 38-
643
39; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 315; C. Crişu, op. cit, p. 240; I. Leş,
Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 50.
2
1. Leş, Procedurile speciale reglementate in Codul de procedură civilă, p.
50; I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi.
III, p. 38-39.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 699/1970, CD. 1970, p. 249-251.
4
Ibidem, p. 251.
ţionarea acestei căi de atac. Instanţa va dispune şi obligarea părţii care a
solicitat suspendarea la depunerea unei cauţiuni, al cărui cuantum îl va şi
fixa.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale ordonanţei preşedinţiale
vizează autoritatea lucrului judecat. Autoritatea de lucru judecat nu poate
rezulta însă decât dintr-o hotărâre prin care s-a soluţionat litigiul în fond1. In
aceste condiţii, problema autorităţii lucrului judecat trebuie analizată sub un
dublu aspect, respectiv atât în raport cu o acţiune de drept comun, cât şi cu
privire la o a doua cerere de ordonanţă.
Din primul punct de vedere, problema autorităţii lucrului judecat trebuie
cercetată în considerarea caracterului special al procedurii ordonanţei
preşedinţiale. Or, în cadrul acestei proceduri se adoptă doar măsuri
vremelnice, fără a se statua însă asupra fondului dreptului subiectiv. Datorită
acestei împrejurări doctrina2 şi jurispru-denţa3, în mod constant, au decis că
ordonanţa preşedinţială nu are autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune de
drept comun. în schimb, hotărârea pronunţată asupra fondului dreptului
dobândeşte autoritate de lucru judecat faţă de o cerere ulterioară de
ordonanţă preşedinţială. Prin hotărârea pronunţată asupra fondului pot fi
644
modificate sau desfiinţate măsurile încuviinţate printr-o ordonanţă

preşedinţială4.
Ordonanţa preşedinţială are o putere de lucru judecat relativă în raport cu o
altă cerere de ordonanţă preşedinţială5. într-adevăr, dacă împrejurările de fapt
care au legitimat luarea unor măsuri provizorii nu mai subzistă, ordonanţa îşi
pierde eficacitatea. De data aceasta partea interesată poate solicita
pronunţarea unei noi ordonanţe prin care să se modifice măsura luată în
raport cu noile împrejurări de fapt ce au intervenit. într-o asemenea
împrejurare, nu se va mai putea opune cu succes excepţia puterii lucrului
judecat. Dacă însă cea de-a doua cerere de ordonanţă se întemeiază exclusiv
pe existenţa unor dovezi noi puterea lucrului judecat face inadmisibilă
admiterea ei6.
1
A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Principii şi instituţii de drept
procesual civil, voi. II, p. 100.
2
Procedurile speciale, p. 121; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 373-374; Gr.
Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 369-370;
M. N. Costin, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 330; C. Crişu, op. cit.,
p. 61-62; C. Gr. Zotta, op. cit., p. 235; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, p. 498; I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 41; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.,
p. 818; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 94.
în unele legislaţii procesuale această soluţie este prevăzută în mod expres.
Astfel, art. 488 alin. (1) C. proc. civ. francez dispune că: "L'Ordonnance de
645
refere n'a pas, au principal, l'autorite de lachose jugee". Ase vedea, pentru
amănunte, G. Cornu, J. Foyer, op. cit, p. 164-165.
3
col. civ., dec. nr. 837/1967, CD. 1967, p. 289; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.
37/1962, p. 311; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 641/1986, CD. 1986, p. 200.
4
A se vedea, pentru o dispoziţie procedurală expresă în acest sens, art. 335
pct. 1 C. proc. civ. a cantonului Geneva, potrivit căruia: "Si Ies
circonstances nouvelles le justifient, Ies mesures provisionnelles
peuvent en tout temps etre modifiees ou revoquees". în unele legislaţii se
prevede în mod expres că măsurile vremelnice încetează de îndată ce s-a
pronunţat o hotărâre executorie asupra fondului cauzei. A se vedea, în acest
sens, art. 114 C. proc. civ. a cantonului elveţian Vaud, text potrivit căruia
"Les mesures provisionnelles cessent leurs effets des qu'un jugement
executoire est rendu sur le fond de la cause". Mai mult, tot în dreptul
elveţian, întâlnim şi o dispoziţie privitoare la perimarea de plin drept a
măsurilor provizorii neexecutate într-un termen de 30 de zile. Astfel, potrivit
art. 329 C. proc. civ. a cantonului Geneva "L'Ordonnance qui autorise une
mesure provisionnelle est perimee de plein droit si elle n'a pas ete mise a
l'execution dans les 30 jours de sa date".
5
A se vedea, în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual
civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, p. 122: I. Stoenescu, în Procesul
civil în R.P.R, p. 424; C. Crişu, op. cit, p. 63; I. Leş, Proceduri civile
speciale, p. 95.
6
A se vedea, în sens contrar, C. Gr. Zotta, op. cit., p. 237.
Capitolul V
646
Procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

7. Precizări generale
Procedura refacerii înscrisurilor şi a hotărârilor judecătoreşti dispărute este
reglementată în art. 583-585 C. proc. civ. Această procedură îşi găseşte
aplicare doar în acele situaţii de excepţie în care se constată dispariţia unor
acte din dosarul cauzei sau chiar dispariţia hotărârii pronunţate ori chiar a
întregului dosar.
Trecând peste gravitatea unor asemenea fapte, ce pot antrena răspunderea
disciplinară sau chiar penală a persoanelor vinovate, refacerea actelor sau a
hotărârilor dispărute este indispensabilă, spre a se putea proceda în
continuare la soluţionarea cauzei sau la finalizarea executării silite.
Activitatea instanţei se desfăşoară la sediul acesteia şi cu respectarea unor
reguli destinate a garanta conservarea şi securitatea tuturor operaţiilor
procedurale ce se realizează sub auspiciile justiţiei. Dar, totuşi şi sub cupola
justiţiei pot să apară în mod excepţional acte de distrugere, de sustragere ori
de degradare a unor documente, lată de ce legiuitorul a reglementat o
procedură simplă şi eficientă care să facă posibilă reconstituirea actelor
respective.
2. Condiţiile de incidenţa a procedurii
Condiţia esenţială a procedurii reglementate de art. 583-585 C. proc. civ.
vizează dispariţia actelor sau a dosarului cauzei. Legea nu limitează sfera
faptelor care pot determina dispariţia actelor sau a dosarului. In termeni
precişi art. 583 C. proc. civ. se referă la dosarele sau înscrisurile "dispărute în
orice chip".
647
Aşa fiind, s-a apreciat, pe bună dreptate, că procedura reglementată în art.

583-585 C. proc. civ. este aplicabilă chiar şi atunci când, din cauza unor
fapte de distrugere, dosarul nu mai subzistă1. De asemenea, nu prezintă
relevanţă caracterul faptelor care au determinat dispariţia actelor sau a
dosarului. Prin urmare, procedura în discuţie este aplicabilă indiferent dacă
este vorba de fapte comise din neglijenţă, de sustrageri sau de împrejurări
independente de voinţa părţilor sau a altor persoane.
1
A se vedea, P. Perju, Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor judecătoreşti
dispărute, în R.R.D. nr. 10/1968, p. 82.
Potrivit art. 583 alin. (1) C. proc. civ: "Dosarele sau înscrisurile privitoare la
o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăşi
instanţa învestită cu judecarea pricinii". Acest text se referă la ipoteza
dispariţiei dosarului cauzei sau a înscrisurilor referitoare la acea pricină. De
aceea este necesar să determinăm, în prealabil, sfera înscrisurilor ce pot
forma obiectul reconstituirii.
Termenul de înscris este folosit în textul menţionat anterior, precum şi în cele
ce urmează, într-un sens larg. Legea vizează, în primul rând, înscrisurile
probatorii, dar numai acele înscrisuri care au fost folosite în cadrul
procesului civil. Socotim că această soluţie poate fi dedusă din chiar
formularea art. 583 alin. (1) C. proc. civ., text ce are în vedere "înscrisurile
privitoare la o pricină în curs de judecată". Drept urmare, procedura de
reconstituire nu este admisibilă în privinţa înscrisurilor probatorii
extrajudiciare1.
Pe de altă parte, conceptului de înscris trebuie să-i fie atribuit şi o altă
accepţiune, anume aceea de act procedural. O interpretare restrictivă şi care
648
ar include în categoria la care ne referim numai înscrisurile probatorii nu ar

fi de natură să realizeze finalitatea urmărită de lege prin procedura
reconstituirii, lată de ce, în mod firesc, se consideră că pot forma obiect al
reconstituirii şi cererile părţilor, încheierile de şedinţă şi orice acte întocmite
de părţi sau instanţă în cursul judecăţii2. O atare interpretare ni se pare
neîndoielnică şi ea poate fi dedusă şi din faptul că legea permite chiar
refacerea întregului dosar.
Dispoziţiile art. 583 alin. (1) C. proc. civ. au şi semnificaţia de a consacra o
normă de competenţă. Potrivit acestui text, cererea de reconstituire este de
atributul instanţei învestite cu judecarea pricinii.
Sesizarea instanţei se poate face de însăşi partea interesată în reconstituirea
înscrisurilor sau a hotărârii dispărute. într-o asemenea împrejurare, partea va
formula o cerere simplă în care va trebui să indice principalele elemente de
identificare a dosarului şi probele ce urmează să fie administrate în scopul
reconstituirii. Instanţa se poate însă autoînvesti. în acest sens, remarcăm că
art. 583 alin. (2) C. proc. civ. dispune că în vederea reconstituirii "instanţa va
soroci termen, chiar din oficiu, citând martorii şi experţii...".
Observăm că, potrivit textului menţionat, cererea se soluţionează cu citarea
părţilor. Norma care consacră această regulă are un caracter imperativ. Ne
aflăm, prin urmare, în prezenţa unei proceduri contencioase ce nu se poate
realiza fără citarea părţilor.
Regula privitoare la citarea martorilor şi experţilor este redactată într-o
formulă imperativă. în pofida acestei redactări, noi considerăm că trebuie să
se ţină seama de obiectul reconstituirii. Regula enunţată trebuie aplicată doar
atunci când se urmăreşte refacerea întregului dosar sau a unor acte care au
649
fost întocmite pe baza declaraţiilor martorilor sau experţilor. Această

interpretare raţională trebuie să prevaleze3. Prin urmare, dacă se urmăreşte
doar refacerea unui raport de expertiză reconstituirea se poate realiza pe baza
explicaţiilor date de experţi, care vor fi citaţi în acest scop.
Legea permite şi folosirea altor mijloace de probă în scopul reconstituirii.
Astfel, în cazul refacerii unor înscrisuri instanţa va solicita copii după
înscrisurile ce i-au fost trimise de diferite autorităţi şi de care părţile s-au
folosit ori de pe înscrisurile depuse
1
Idem, I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 161-162; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 97.
2
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Căile de atac şi
Procedurile speciale, p. 162; I. Leş, Procedurile civile speciale, p. 97.
3
A se vedea, I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 98.
de părţi. De asemenea, instanţa va dispune să se scoată din registrele
instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce urmează să fie refăcute.
După administrarea probelor necesare, instanţa urmează să se pronunţe
asupra cererii de reconstituire. Soluţiile pot fi de admitere sau de respingere
a cererii. Potrivit art. 583 alin. (4) C. proc. civ: "încheierea de refacere nu se
va putea ataca decât o dată cu fondul". Din acest text, unii autori au tras
concluzia că instanţa se pronunţă prin încheiere numai în cazul admiterii
cererii şi a reconstituirii înscrisurilor sau hotărârii; în caz de respingere a
cererii instanţa ar trebui să se pronunţe printr-o sentinţă1.
în ceea ce ne priveşte formulăm rezerve faţă de opinia anterior prezentată şi
considerăm că indiferent de soluţia adoptată instanţa se pronunţă printr-o
încheiere, întrucât în toate cazurile cererea de reconstituire are un caracter
650
accesoriu faţă de cererea principală2. în toate cazurile înscrisurile refăcute ţin

locul originalelor în mod provizoriu, respectiv până la găsirea acestora.
Legea reglementează în mod distinct procedura reconstituirii unei hotărâri
judecătoreşti. Potrivit art. 584 alin. (1) C. proc. civ. "Dacă dosarul sau
înscrisurile dispărute priveau o pricină în care se pronunţase o hotărâre de
către prima instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel, această hotărâre se va
reface după cel de-al doilea exemplar al hotărârii păstrat de prima
instanţă...". Din acest text rezultă că legea are în vedere, în mod neîndoios,
nu simpla dispariţie a unui înscris, ci chiar a hotărârii pronunţate.
Mijloacele de probă ce pot fi folosite în această ipoteză sunt limitate de lege
în mod expres. într-adevăr, textul anterior citat impune folosirea celui de-al
doilea exemplar al hotărârii, exemplar ce se păstrează de instanţă într-o mapă
specială. La alte probe se poate recurge numai în mod subsidiar, respectiv
condiţionat de dispariţia şi a celui de-al doilea exemplar original al hotărârii.
în această din urmă ipoteză, acelaşi text autorizează folosirea copiilor
legalizate de pe hotărâre ce s-au încredinţat părţilor sau altor persoane.
în acest scop, instanţa va dispune să se facă, din oficiu, publicaţii într-un ziar
mai răspândit, cu arătarea ca orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o
depună la grefa instanţei care a ordonat publicaţia.
Dacă dosarul, inclusiv hotărârea nu poate fi reconstituită în aceste condiţii,
instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond. Pentru a se proceda în
acest mod, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat litigiul
ce face obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre
judecătorească. O atare dovadă se poate face cu înscrisuri sau extrase din
651
registrele ori din alte evidenţe ale instanţei judecătoreşti sau ale altor
autorităţi [art. 584 alin. (4) C. proc. civ.].
Ce se întâmplă în cazul în care hotărârea dispărută este totuşi găsită în cursul
judecăţii ? Răspunsul la această întrebare ni-l oferă art. 585 C. proc. civ.,
astfel cum acest text a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr.
138/2000. Potrivit art. 585 alin. (2) C. proc. civ., dacă hotărârea dispărută
este găsită, în cursul judecăţii, cererea va fi respinsă. Cel de-al treilea alineat,
al aceluiaşi text, reglementează ipoteza în care hotărârea dispărută a fost
găsită ulterior judecăţii. Pentru această ipoteză, legea consacră soluţia
anulării hotărârii refăcute de către instanţa care a pronunţat-o. Este un caz
special de anulare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât instanţa care a
refăcut hotărârea procedează pur şi simplu la anularea ei, fără nici o
verificare privitoare la temeinicia sau legalitatea ei.
1
P. Perju, Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor judecătoreşti dispărute, p.
85.
2
Ase vedea, pentru amănunte, I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 99.
Procedura reconstituirii, astfel cum aceasta este reglementată în Codul de
procedură civilă, poate fi folosită şi în materia actelor notariale. într-adevăr,
potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 actele notariale dispărute se
pot reconstitui de biroul notarial care Ie-a întocmit, dar numai pe baza
acordului părţilor sau a succesorilor acestora. Dar, potrivit alineatului doi al
aceluiaşi text, în lipsa acordului părţilor "reconstituirea actelor dispărute se
va face de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are sediul biroul notarial
care a întocmit actul, în conformitate cu dispoziţiile din Codul de procedură
civilă".
652
Drept urmare, reconstituirea actelor notariale se face în toate cazurile cu

respectarea regulilor prevăzute în această materie de Codul de procedură
civilă. Legea are în vedere, cu deosebire regulile privitoare la administrarea
probelor şi la modul de soluţionare a cererilor de reconstituire. Astfel cum
rezultă din textul citat anterior competenţa de soluţionare a cererii de
reconstituire aparţine, în toate cazurile, judecătoriei din circumscripţia
teritorială în care se află biroul notarial care a întocmit actul.
O ultimă observaţie este aceea că legea nu face nici o distincţie în funcţie de
natura şi obiectul actului notarial dispărut. Aceasta înseamnă că procedura
reconstituirii poate fi folosită atât pentru refacerea unui act autentic prin care
părţile au solicitat constatarea unui anumit raport juridic, cât şi a unui act
notarial adoptat în cadrul procedurii succesorale necontencioase, inclusiv a
unui certificat de moştenitor.
Capitolul VI Procedura ofertei reale
7. Precizări generale
Legislaţia noastră civilă a instituit în favoarea debitorului şi posibilitatea de a
se libera de datorie în acele cazuri, extrem de rare în practică, în care
creditorul, din diferite motive, refuză să primească plata. Un text de
principiu al Codului civil consacră o atare posibilitate.
Potrivit art. 1114 alin. (1) C. civ: "când creditorul unei sume de bani refuză
de a primi plata, debitorul poate să-i facă oferte reale, şi, refuzând creditorul
de a primi, să consemneze suma". Aşadar, dacă oferta de plată este urmată de
consemnaţiune acest fapt îl liberează pe debitor. Consemnaţiunile făcute ţin
loc de plată şi suma depusă cu un atare titlu trece în rizico-pericolul
creditorului.
653
Condiţiile de fond şi efectele ofertei reale sunt prevăzute în Codul civil1.

Procedura ofertei reale este prevăzută însă în Codul de procedură civilă.
2. Condiţiile ofertei reale
Cercetarea procedurii ofertei reale implică, în prealabil, o sumară prezentare
a condiţiilor de fond ale acestei instituţii.
Potrivit art. 1115 C. civ. pentru ca oferta reală să fie valabilă se cer a fi
întrunite următoarele condiţii:
a) oferta să fie făcută creditorului ce are capacitatea de a primi sau
reprezentantului acestuia;
b) oferta să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti;
c) oferta să fie făcută pentru întreaga sumă ce a ajuns la scadenţă, inclusiv
dobânzile aferente, şi pentru toate celelalte cheltuieli;
d) termenul de plată să fie împlinit, dacă acesta a fost stipulat în favoarea
creditorului;
e) dacă s-a contractat sub o anumită condiţie se cere ca aceasta să se fi
împlinit;
f) oferta să fie făcută la locul stipulat de părţi; dacă locul de plată nu s-a
determinat printr-o convenţie specială, oferta trebuie făcută creditorului în
persoană sau la domiciliul său ori la domiciliul ales pentru executarea
contractului;
g) oferta să fie făcută prin organul competent pentru asemenea acte.
1
A se vedea, pentru amănunte, L. Pop, op. cit, p. 481-482; D. Alexandresco,
Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu
legile vechi şi cu principalele legis-laţiuni străine, Tipografia Naţională, laşi,
1900, tom. VI, p. 548-588.
654
Condiţiile enunţate sunt necesare pentru ca debitorul să poată proceda apoi la

consemnarea sumei. Oferta reală nu este însă decât o condiţie prealabilă a
consem-naţiunii; ea nu produce efecte liberatorii dacă nu este urmata de
consemnaţiuni1.
3. Reguli procedurale privind oferta de plată
Debitorul care voieşte să se libereze de datorie are posibilitatea de a se
adresa în acest scop executorului judecătoresc. în temeiul cererii debitorului
executorul judecătoresc va iniţia procedura ofertei reale. Ea debutează prin
somaţia făcută de executorul judecătoresc şi adresată creditorului cu invitaţia
de a se prezenta la locul determinat în acest scop spre a primi valoarea
datorată.
Potrivit art. 587 alin. (2) C. proc. civ. somaţia, ca act de procedură, va trebui
să cuprindă menţiuni privitoare la: ziua, ora şi locul, când şi unde suma sau
obiectul oferit urmează să fie predat creditorului. După primirea somaţiei
creditorul poate adopta atitudini diferite, ceea ce prezintă importanţă şi sub
aspectul continuării sau finalizării procedurii ofertei reale.
O primă ipoteză este aceea în care creditorul se prezintă la locul determinat
prin somaţie şi primeşte suma datorată. într-o atare împrejurare procedura
ofertei reale şi-a atins finalitatea şi se desăvârşeşte prin încheierea unui
proces-verbal corespunzător de către executorul judecătoresc. Prin acest act
se constată primirea sumei de către creditor şi liberarea debitorului de
datorie.
Se poate întâmpla însă - şi este cea de-a doua ipoteză ce se poate ivi - ca, la
termenul şi la locul fixat, creditorul să nu se prezinte sau înfăţişându-se să
655
refuze primirea sumei datorate. Şi aceste împrejurări se consemnează în mod

corespunzător de către executorul judecătoresc într-un proces-verbal.
Pentru a se libera de datorie debitorul va trebui să consemneze suma sau
bunul oferit la C. E. C. sau, după caz, la o unitate specializată, iar recipisa o
va depune la biroul executorului judecătoresc de pe lângă instanţa
domiciliului creditorului. Suma consemnată la C. E. C. se va afla la
dispoziţia creditorului pentru ca acesta să o poată ridica. Procedura ofertei
reale nu se finalizează o dată cu consemnarea sumei la C. E. C. Debitorul va
trebui să se adreseze cu o cerere judecătoriei în scopul validării plăţii.
Creditorul are posibilitatea de a solicita anularea plăţii şi a consem-naţiunii.
O atare cerere este tot de competenţa judecătoriei.
Debitorul urmează să fie considerat liberat de datorie pe data rămânerii
definitive a hotărârii de validare a plăţii şi consemnaţiunii. Atât timp cât
instanţa nu a validat, prin hotărâre, plata oferită de debitor, acesta îşi va
putea retrage suma depusă (art. 1118-1119 C. civ.). într-o asemenea situaţie
obligaţia debitorului faţă de creditor se menţine.
Cheltuielile ofertei reale şi ale consemnaţiunii, dacă sunt făcute în condiţii de
legalitate, vor fi suportate de creditor, acesta aflându-se în culpă procesuală.
Procedura ofertei reale se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
obligaţia debitorului se referă la predarea2 unui obiect determinat (corp cert).
Dacă creditorul refuză să ridice bunul, iar debitorul are nevoie de locul unde
acesta este situat, el va putea solicita instanţei aprobarea pentru a-l depune în
altă parte (art. 1121 C. civ.). De asemenea, regulile ofertei reale se aplică, cu
adaptările corespunzătoare, şi pentru constatarea refuzului de plată din partea
debitorului3.
656
1
D. Alexandresco, op. cit., p. 548-549.
2
Ibidem, p. 568-572.
3
Procedurile speciale, p. 164; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, voi. II, p. 385; V. M. Cioban u, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, p. 50.
Capitolul VII Procedura divorţului
1. Consideraţii generale asupra divorţului
1.1. Reglementarea instituţiei
In mod firesc căsătoria încetează o dată cu decesul unuia dintre soţi. Cu toate
acestea, împrejurări dintre cele mai diverse, fac dificilă sau chiar imposibilă
continuarea căsătoriei. De aceea, marea majoritate a legislaţiilor permit
desfacerea căsătoriei prin divorţ.
Dispoziţii privitoare la divorţ întâlnim în legislaţia noastră atât în Codul
familiei (art. 37-44), cât şi în Codul de procedură civilă, acesta din urmă
consacrând materiei un capitol distinct (Capitolul VI) din Cartea a Vl-a (art.
607-619). In perioada anterioară Revoluţiei din decembrie 1989 procedura
divorţului a fost supusă unor reglementări succesive, majoritatea acestor
modificări fiind destinate a limita posibilităţile de desfacere a căsătoriei prin
divorţ.
Modificările aduse Codului familiei şi Codului de procedură civilă, prin
Legea nr. 59/1993, au fost menite să simplifice în mod substanţial procedura
divorţului, consacrând şi posibilitatea desfacerii căsătoriei prin
consimţământul ambilor soţi.
657
Actuala reglementare păstrează, aşa cum s-a remarcat şi în doctrina recentă1,

distincţia dintre încetarea căsătoriei, care intervine în cazul decesului unuia
dintre soţi, declarării judecătoreşti a morţii unuia dintre soţi, şi desfacerii
căsătoriei prin divorţ.
Într-adevăr, potrivit art. 37 alin. (1) din Codul familiei: "Căsătoria încetează
prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea judecătorească a morţii
unuia dintre soţi". După această statuare, cel de-al doilea alineat al textului
menţionat este neechivoc în sensul precizat: "Căsătoria se poate desface prin
divorţ".
Prin urmare, încetarea căsătoriei apare ca o "denumire de indicare a cazurilor
naturale şi obiective prin care aceasta ia sfârşit", în timp ce desfacerea
căsătoriei este rezervată pentru "disolubilitatea căsătoriei prin divorţ"2.
1.2. Formele de desfacere a căsătoriei prin divorţ
In dreptul modern sunt cunoscute, de regulă, două forme de desfacere a
căsătoriei prin divorţ şi anume: divorţul "a l'amiable" sau prin consimţământ
mutual şi
1
1. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AH, Bucureşti 1998, p.
220. 21. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1975, p. 179.
divorţul pentru motive temeinice1. Distincţia este importantă şi din punct de
vedere procedural, întrucât regulile ce trebuie urmate sunt adeseori diferite.
< Divorţul prin consimţământ mutual, deşi a fost introdus în unele ţări doar
în ultimele decenii, a devenit una din formele de divorţ frecvent folosite în
practică. în favoarea acestei forme de despărţenie pledează considerente
658
legate de simplitatea procedurii şi confidenţialitatea motivelor ce determină

desfacerea căsătoriei.
în dreptul nostru, divorţul prin consimţământ mutual a fost introdus în
legislaţia procesuală prin Legea nr. 59/1993.
Anterior modificării Codului de procedură civilă, prin actul normativ
menţionat, căsătoria putea fi desfăcută numai pentru motive temeinice. într-
adevăr, potrivit fostului art. 38 alin. (1) din Codul familiei: "Instanţa
judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decât atunci când,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi
iremediabil vătămate încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă
pentru cel care cere desfacerea ei". Din aceste dispoziţii procedurale doctrina
noastră a tras concluzia că, în sistemul legislaţiei atunci în vigoare,
desfacerea căsătoriei prin divorţ avea un caracter excepţional2.
Potrivit actualei redactări a art. 38 alin. (1) din Codul familiei: "Instanţa
judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă".
Deosebirile dintre cele două texte sunt substanţiale, astfel încât în prezent se
consideră că desfacerea căsătoriei prin divorţ nu mai are un caracter
excepţional3. Legislaţia în vigoare, la fel ca cea precedentă, nu enumera
motivele de divorţ, astfel că revine instanţei de judecată sarcina de a aprecia
de la caz la caz temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei.
Practica judiciară a consacrat o multitudine de motive ce pot conduce la
desfacerea căsătoriei prin divorţ, cum sunt infidelitatea unuia dintre soţi,
659
actele de violenţă exercitate de unul dintre soţi împotriva celuilalt,

despărţirea în fapt a soţilor, dacă se datorează culpei unuia dintre soţi etc.4.
în continuare vom analiza principalele aspecte de ordin procedural privitoare
la desfacerea căsătoriei prin divorţ. Unele reguli procedurale sunt comune
divorţului prin consimţământ mutual şi divorţului pentru motive temeinice.
Aşa fiind, vom analiza mai întâi regulile procedurale incidente în materia
divorţului pentru motive temeinice şi apoi unele aspecte particulare
privitoare la divorţul prin consimţământ mutual.
1
în unele ţări se face distincţie între divorţul prin consimţământ mutual,
divorţul pentru greşeală şi divorţul pentru întreruperea vieţii în comun. în
Franţa, de pildă, se face o asemenea distincţie, iar divorţul prin
consimţământ mutual a fost introdus doar prin Legea nr. 75/620 din 11 iulie
1975.
2
A se vedea, pentru deosebirile dintre vechea şi actuala reglementare în
materie, I. P. Filipescu, op. cit, p. 220-222.
3
Ibidem, p. 222.
4
A se vedea, pentru exemplificări şi dezvoltări cu privire la această
problemă, I. P. Filipescu, op. cit, 227-228.
2. Reguli procedurale privitoare la divorţ
Procedura divorţului are un caracter particular chiar şi în raport cu alte
proceduri speciale, împrejurare determinată, în mod neîndoielnic, de
necesitatea ocrotirii deosebite a unor valori sociale importante, cum sunt cele
privitoare la familie. Astfel, se explică în unele ţări nu numai existenţa unor
reguli derogatorii de la dreptul comun, ci chiar şi a unor instanţe de familie.
660
Caracterul special al procedurii este marcat, în unele ţări, de instituirea de

către legiuitor a unor termene de gândire şi a unei concilieri obligatorii,
soluţii legislative destinate a realiza o ultimă încercare de salvare a
căsătoriei.
în continuare, vom evoca particularităţile legislaţiei noastre în cadrul
procedurii divorţului.
2.2. Sesizarea instanţei competente

2.2.1. Dreptul de a sesiza instanţa
Dreptul de a sesiza instanţa competentă cu o acţiune de divorţ aparţine
numai soţilor, întrucât o atare acţiune are un caracter strict personal.
Creditorii unuia dintre soţi nu pot interveni pe calea acţiunii oblice pentru a
solicita desfacerea căsătoriei prin divorţ. Nici moştenitorii soţului nu au
dreptul de a introduce şau de a continua acţiunea pornită de autorul lor.
Introducerea unei asemenea acţiuni - ca şi continuarea ei - ar fi lipsită de
obiect, căci art. 37 alin. (1) din Codul familiei declară desfăcută căsătoria
prin moartea unuia dintre soţi.
Procurorul nu are nici el legitimare procesuală activă în ceea ce priveşte
dreptul de a exercita o acţiune de divorţ în locul titularului. El poate
interveni într-un proces de divorţ ori de cât ori interesul minorilor ar reclama
o atare participare.
în consecinţă, în procesul de divorţ, legitimarea procesuală este recunoscută
de lege numai soţilor. în doctrină s-a ridicat totuşi problema de a cunoaşte
dacă soţul alienat sau debil mintal poate sau nu introduce o acţiune de divorţ.
661
S-a apreciat, pe bună dreptate, că soţul neinterzis poate introduce o acţiune

de divorţ în momentele sale de luciditate1.
O controversă stăruie totuşi în ceea ce priveşte situaţia procesuală a soţului
pus sub interdicţie. într-o primă opinie se susţine că soţul pus sub interdicţie
nu poate promova o acţiune de divorţ nici în momentele sale de luciditate.
Această soluţie se întemeiază pe lipsa capacităţii de exerciţiu a soţului pus
sub interdicţie, dar şi pe faptul că, în procesele de divorţ, starea de luciditate
trebuie să subziste pe tot parcursul judecăţii2.
în pofida consistenţei de netăgăduit a argumentaţiei folosite de autorii
soluţiei enunţate, majoritatea doctrinei promovează un alt punct de vedere,
anume acela al admisibilităţii acţiunii promovate de soţul pus sub interdicţie.
Şi de data aceasta
1
I. P. Filipescu, op. cit, p. 233.
2
T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1965, voi. I, p. 258; O. Rădulescu, notă critică la dec. nr.
2149/1982, a Trib. municipiului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în R.R.D. nr.
6/1984, p. 50.
doctrina invocă argumente de o incontestabilă pertinenţă. în acest sens, s-a
remarcat că soţul interzis poate promova acţiunea de divorţ în momentele
sale de luciditate, căci altminteri o incapacitate de exerciţiu s-ar transforma
într-o incapacitate de folosinţă, tutorele neavând legitimare procesuală
pentru a introduce o atare acţiune1.
în ceea ce ne priveşte, ne alăturăm celei de-a doua soluţii doctrinare, căci a
nu recunoaşte soţului interzis dreptul de a promova acţiunea de divorţ
înseamnă a-l lipsi practic de posibilitatea de a solicita şi obţine desfacerea
662
căsătoriei. Această soluţie se impune, aşa cum s-a remarcat, şi pentru

considerente de echitate2. într-adevăr, se poate întâmpla ca starea de boală a
soţului să fi fost provocată sau agravată de atitudinea celuilalt soţ; într-o
asemenea împrejurare ne apare pe deplin echitabil şi moral să i se
recunoască soţului pus sub interdicţie dreptul de a cere desfacerea
căsătoriei3.
Este însă adevărat că opinia contrară are de partea sa, aşa cum am arătat,
puternice argumente juridice. Aceasta deoarece o dată ce soţul a fost pus sub
interdicţie operează o prezumţie de "insanitate permanentă" şi, drept urmare,
nu se poate face distincţie după cum un act a fost sau nu efectuat în momente
de luciditate4.
Totuşi, este de observat că legea admite în mod expres reprezentarea soţului
pus sub interdicţie în procesele de divorţ, iar o atare soluţie se impune atât în
privinţa soţului reclamant, cât şi a soţului pârât. Drept urmare, este
neîndoielnic că soţul reclamant poate fi reprezentat dacă a promovat acţiunea
înainte de a fi fost pus sub interdicţie. Dar aceasta nu reprezintă singura
soluţie în care soţul reclamant poate fi reprezentat, astfel cum se susţine de
unii autori5.
Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul promovării acţiunii de către soţul pus
deja sub interdicţie. O atare acţiune poate fi promovată numai în momentele
de luciditate a soţului pus sub interdicţie. A admite o altă soluţie ar însemna
instituirea unei veritabile interdicţii în ceea ce priveşte dreptul de a obţine
divorţul6.
Lipsa unei dispoziţii exprese în privinţa dreptului soţului pus sub interdicţie
de a promova o acţiune de divorţ poate determina soluţii jurisprudenţiale
663
neunitare. De aceea, ne alăturăm opiniei care preconizează consacrarea în

viitoarea legislaţie a dreptului soţului pus sub interdicţie de a promova
acţiunea de divorţ în momentele sale de luciditate7. De asemenea, deopotrivă
de utilă ar fi şi consacrarea, în viitoarea legislaţie procesuală, a dreptului
tutorelui de a continua acţiunea introdusă anterior punerii sub interdicţie a
soţului reclamant8. în aceeaşi perspectivă a unei viitoare
1
I. P. Filipescu, op. cit, p. 233; V. Economii, în Căsătoria în dreptul R.P.R,
Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p. 456-457; V. Georgescu, în Persoana
fizică în dreptul R.P.R, Editura Academiei, Bucureşti, 1963, p. 284; V. M.
Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 514-515;
I. Moroianu, notă aprobativă la dec. nr. 2849/1982 a Trib. Municipiului
Bucureşti, secţia a lll-a civilă, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 50-52.
2
1. Moroianu, loc. cit, p. 52.
3
Idem.
4
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, Editura Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1928, voi. I, p. 392 (autorii
admit totuşi că în anumite împrejurări se impune desfacerea căsătoriei celui
pus sub interdicţie); O. Rădulescu, op. cit, p. 50.
5
A se vedea, O. Rădulescu, op. cit, p. 50.
6
A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 108.
7
A se vedea, în acest sens, I. Moroianu, loc. cit, p. 52; I. Leş, Proceduri
civile speciale, p. 109; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, p. 515.
8
A se vedea, de asemenea, I. Moroianu, loc. cit, p. 52; M. Banciu,
Acordarea legitimării procesuale active reprezentantului legal al soţului
664
interzis în acţiunea de divorţ a acestuia, în S.C.J. nr. 3/1988, p. 241-244; I. P.

Filipescu, Capacitatea procesuală a soţului alienat sau debil mintal în cazul
divorţului, în S.C.J nr. 3/1988, p. 245-247.
legislaţii procesuale ar trebui examinată chiar şi posibilitatea promovării
acţiunii de divorţ de către tutore, cu încuviinţarea autorităţii tutelare, astfel
cum o atare soluţie este prevăzută de lege [art. 54 alin. (3) din Codul
familiei] şi în legătură cu acţiunea în tăgada paternităţii1. O asemenea soluţie
ar trebui, după opinia noastră, prevăzută numai pentru divorţul pentru motive
temeinice.
Dacă ulterior sesizării instanţei soţul reclamant îşi pierde luciditatea el va
putea fi reprezentat în continuare de tutore, în condiţiile art. 614 C. proc. civ.
2.2.2. Determinarea instanţei competente
Acţiunea de divorţ este de competenţa materială a judecătoriilor, în baza
dispoziţiilor de principiu statornicite de art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Dispoziţii
derogatorii de la dreptul comun au fost stabilite de legiuitor numai în materia
competenţei teritoriale. Astfel, potrivit art. 607 C. proc. civ. acţiunea de
divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din
urmă domiciliu comun al soţilor2.
Pentru determinarea competenţei teritoriale prezintă relevanţă numai
domiciliul comun al soţilor de la data introducerii acţiunii; schimbările
ulterioare de domiciliu nu influenţează asupra competenţei definitiv stabilite
prin sesizarea instanţei3. De asemenea, în determinarea competenţei prezintă
importanţă domiciliul efectiv al soţilor într-o anumită localitate, chiar dacă
nu s-au efectuat cuvenitele modificări în evidenţele ţinute de organele de
poliţie4.
665
în situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre
soţi nu mai locuieşte în localitatea corespunzătoare ultimului domiciliu
comun competenţa de soluţionare a acţiunii revine instanţei în a cărei rază
teritorială se află
1
I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 109.
2
Reguli de competenţă identice sau asemănătoare întâlnim şi în alte
legislaţii. Astfel, de pildă, potrivit art. 769 C. proc. civ. spaniol competenţa
revine instanţei de la domiciliul comun al soţilor, iar dacă domiciliul soţilor
se află în circumscripţii diferite competenţa revine instanţei de la ultimul
domiciliu comun sau de la reşedinţa pârâtului. în dreptul francez competenţa
este recunoscută de art. 1070 C. proc. civ. instanţei locului unde se află
reşedinţa comună a familiei, iar dacă soţii au reşedinţe diferite competenţa
revine instanţei corespunzătoare locului unde se află reşedinţa soţului care
locuieşte cu copiii; în celelalte cazuri competenţa revine instanţei
corespunzătoare locului unde se află reşedinţa soţului care n-a avut
iniţiativa acţiunii. A se vedea, pentru amănunte, C. Brahinsky, Droitde
la familie. Concubinage et mariage. Divorce. Mariage, Gualino editeur, 2-e
edtition, Paris, 1996, p. 81; J. Voulet, Le divorce et la separation de corps,
Delmas 14-edtition, Paris, 1993, p. 77-78.
O soluţie asemănătoare întâlnim şi în legislaţia venezueleană, art. 754 C.
proc. civ. statornicind competenţa instanţei de la domiciliul conjugal. Acelaşi
text defineşte însă domiciliul conjugal ca fiind locul unde soţii îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile lor ("el lugar donde los conjuges
ejercen sus derechos u cumplen con los deberes de su estado").
666
Tot o dispoziţie asemănătoare regăsim şi în legislaţia canadiană. Astfel,

potrivit art. 70 alin. (1) C. proc. civ. a provinciei Quebec: "Les demandes en
matiere familiale sont portees devant le tribunal du domicile commun des
parties ou, a defaut devant celui du domicile de l'une ou l'autre des parties".
A se vedea, pentru amănunte, D. Ferland, B. Emery, op. cit., p. 490-492.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 552/1980, în CD. 1980, p. 161; Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 567/1969, CD. 1969, p. 175.
Menţionăm că o atare soluţie este prevăzută în mod expres de art. 1071 C.
proc. civ. francez ("La competence teritoriale est determine par la residence
au jour ou la requete iniţiale est presentee").
4
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 905/1963 CD. 1963, p. 232; Jud.
Hunedoara, Dec. nr. 2434/1970, în R.R.D. nr. 11/1972, p. 139-140; Trib. jud.
Suceava, dec. civ. nr. 242/1985, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 66. De asemenea, s-
a decis că împrejurarea că pe timpul vacanţei de vară reclamanta a locuit cu
pârâtul şi fetiţa acestora la reşedinţa acestuia nu constituie o schimbare de
domiciliu. A se vedea, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 550/1979, în R.R.D.
nr. 11/1979, p. 63-64.
domiciliul pârâtului1. în cazul însă în care pârâtul nu are domiciliu în ţară
competenţa revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află domiciliul
reclamantului.
Determinarea competenţei în procesele de divort ridică uneori problema
întinderii atribuţiilor instanţei sesizate şi asupra cererilor accesorii. Nici o
raţiune nu înlătură aplicarea, în principiu, şi în această materie a regulii
accesorium sequitur principale. Aşa fiind, cererile accesorii privitoare la
încredinţarea copiilor minori, plata alocaţiei de stat, plata pensiei de
667
întreţinere, atribuirea locuinţei şi la încuviinţarea purtării numelui dobândit

prin căsătorie sunt de competenţa instanţei sesizate cu acţiunea de divorţ.
Menţionăm că pentru această soluţie avem şi un text expres, respectiv art.
611 C. proc. civ., care precizează că cererea de pensie alimentară se face la
judecătoria învestită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit
schimbări cu privire la domiciliul părţilor.
Jurisprudenţa a decis că şi cererea de împărţire a bunurilor comune se judecă
de instanţa competentă să soluţioneze acţiunea de divorţ2. Soluţia este
promovată şi pentru ipoteza în care printre bunurile comune se află şi
imobile. Dacă însă acţiunea de împărţeală este promovată după rămânerea
definitivă a hotărârii de divorţ, iar printre bunurile partajabile figurează şi un
imobil, competenţa va reveni instanţei în a cărei rază teritorială se află acel
imobil3.
în încheierea acestor consideraţii trebuie să precizăm că normele privitoare
la competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti în materie de divorţ au un
caracter imperativ4, iar nesocotirea lor poate fi invocată de părţi sau de
instanţă din oficiu.
2.2.3. Cererea de chemare în judecată
Cererea de divorţ trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 112
C. proc. civ. Pe lângă aceste menţiuni, cererea de divorţ trebuie să cuprindă
şi unele elemente specifice acestei instituţii, respectiv să indice numele
copiilor minori rezultaţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a
copiilor născuţi din căsătorie [art. 612 alin. (1) C. proc. civ.]. Dacă nu există
copii minori, se va face menţiune despre această împrejurare.
668
Legea îl obligă pe reclamant să alăture la cererea de divorţ câte un extras

după certificatul de căsătorie şi atunci când este cazul câte un extras după
certificatele de naştere ale copiilor minori [art. 612 alin. (3) C. proc. civ.].
Instanţa de judecată competentă nu poate da curs cererilor de divorţ care nu
întrunesc condiţiile menţionate anterior. Jurisprudenţa noastră anterioară a
decis că instanţa nu poate da curs cererii de divorţ până nu se depun
certificatele de stare civilă sau copii legalizate după acestea5.
Prin cererea de divort reclamantul poate formula şi unele capete accesorii
acţiunii principale, cum sunt cele privitoare la: încredinţarea copiilor minori,
plata pensiei de
1
C.S.J., s. civ., dec. nr. 229/1996, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 1996, p. 93; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1835/1972, în CD.
1972, p. 270.
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1608/1979, în CD. 1979, p. 243; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 809/1974, în CD. 1974, p. 252.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 415/1982, CD. 1982, p. 181; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 701/1979, p. 242; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1651/1977, CD.
1977, p. 107.
4
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2106/1972, CD. 1972, p. 271; Trib. jud.
Suceava, s. civ., dec. nr. 281/1984, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 62-63.
5
A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Plen dec. de îndrumare nr.
10/1969, în S. Zilberstein, V. Ciobanu, îndreptar interdisciplinar de practică
judiciară, p. 354-362.
întreţinere, plata alocaţiei de stat, împărţirea bunurilor comune, atribuirea
spaţiului locativ şi la încuviinţarea purtării numelui avut în timpul căsătoriei.
669
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare1, se va prezenta

personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei [att. 612 alin. (4) C.
proc. civ.].
Una din obligaţiile importante ale reclamantului este şi aceea privitoare la
plata taxelor judiciare de timbru. Prin Legea nr. 146/1998 privind taxele
judiciare de timbru s-au stabilit următoarele reguli cu privire la plata
acestora: a) în cazul cererii de divorţ întemeiate pe dispoziţiile art. 38 alin.
(1) şi (2) din Codul familiei taxa judiciară de timbru este de 300.000 de lei;
b) dacă cererea de divorţ este întemeiată pe dispoziţiile art. 38 alin. (3) din
Codul familiei, precum şi în cazul în care reclamantul nu realizează venituri
sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe ţară, taxa judiciară de
timbru este stabilită la 60.000 lei.
2.3. Reguli procedurale privind judecata în faţa instanţei de fond
2.3.1. Precizări prealabile
In reglementarea anterioară procedura divorţului a avut un accentuat caracter
dilatoriu, legea instituind termene speciale de conciliere şi de gândire2. După
modificarea Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993 procedura
divorţului a fost mult simplificată, pe de o parte, prin introducerea divorţului
prin acordul mutual al soţilor, iar pe de altă parte prin renunţarea la
termenele de gândire.
Rolul procedurii de conciliere este mult diminuat în stadiul actual al
legislaţiei noastre procesuale. Acest rol se reduce la sfaturile de împăcare pe
care este obligat preşedintele să le dea reclamantului cu prilejul prezentării
cererii de divorţ. In acest scop, legea îl obligă pe reclamant să prezinte
personal cererea preşedintelui instanţei [art. 612 alin. (4) C. proc. civ.]. în
670
acelaşi timp, legea îl obligă pe preşedintele instanţei să dea sfaturi de

împăcare reclamantului, iar dacă acesta stăruie în cererea de divorţ,
preşedintele va fixa termen pentru judecarea cauzei (art. 613 C. proc. civ.).
De aceea, s-a remarcat în doctrină că această procedură de conciliere are
adesea un caracter formal3. Desigur, astfel cum s-a preconizat, o procedură
de conciliere obligatorie4 şi efectivă ar fi utilă, astfel cum ea există şi în alte
legislaţii procesuale5.
1
O soluţie interesantă întâlnim în unele legislaţii procesuale cu privire la
obligaţia părţilor din acţiunea de divorţ, întemeiată pe acordul soţilor, de a
depune în anexă şi o convenţie temporară, prin care soţii îşi reglementează,
pe timpul procesului, situaţia lor reciprocă cu privire ia punctele ce ar putea
avea ca obiect unele măsuri provizorii. De asemenea, părţile sunt obligate să
depună şi un proiect de convenţie definitivă reglementând toate efectele
divorţului. A se vedea, în acest sens, art. 1091 C. proc. civ. francez.
2
A se vedea, pentru amănunte pentru reglementarea anterioară, I. Leş,
Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură civilă, p. 81-88.
3
519.
4
Idem.
5
O asemenea procedură este prevăzută de art. 1074 alin. (1) C. proc. civ.
francez, iar sarcina de conciliere revine unor judecători specializaţi. Potrivit
acestui text judecătorii privind afacerile de familie au ca sarcină "de tenter
une conciliation entre Ies epoux avânt ou pendant l'instance". Codul civil
francez conţine dispoziţii concrete privitoare la modul de realizare a acestei
concilieri. Menţionăm, cu titlu general, că judecătorul este obligat să poarte
671
discuţii cu fiecare soţ, iar apoi cu ambii soţi, având posibilitatea să invite la
conciliere şi avocaţii părţilor; dacă pârâtul nu se prezintă judecătorul dă
sfaturi de împăcare doar soţului prezent invitându-l să chibzuiască asupra
cererii sale
Preşedintele instanţei competente va trebui să manifeste o deosebită grija
pentru modul de realizare a procedurii de citare în procesele de divorţ. O
atare rigoare se impune tocmai în considerarea interesului social pe care-l
implică orice acţiune de divorţ. în acest sens, art. 6161 C. proc. civ. impune
instanţei de judecată obligaţia, în cazul în care procedura de chemare a
soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la
primul termen de judecată, de a solicita dovezi sau de a dispune cercetări
pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi,
dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul
său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă1.
Aceeaşi rigoare trebuie urmată şi în cazul recurgerii la procedura de citare
prin publicitate. Procedura de citare prin publicitate se realizează în
concordanţă cu dispoziţiile art. 95 C. proc. civ.2. Rigoarea la care ne referim
este una deosebită, nu în sensul aplicării altor norme decât cele enunţate
deja, ci în sensul de a evita citarea cu rea-credinţă a soţului pârât în cadrul
procesului de divorţ, mai ales atunci când în asemenea litigii urmează a se
decide şi asupra unor capete de cerere privitoare la soarta copiilor minori.
2.3.2. înfăţişarea personală a sofilor
în dreptul comun funcţionează principiul potrivit căruia părţile pot să-şi
exercite drepturile procesuale personal sau prin mandatar [art. 67 alin. (1) C.
proc. civ.]. De la această regulă, art. 614 C. proc. civ. face o importantă
672
excepţie în materie de divorţ. Potrivit acestui text: "în faţa instanţelor de

fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi
execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă,
este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri,
părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar".
Textul citat consacră, aşadar, regula înfăţişării personale a părţilor în faţa
instanţelor de fond. Aceasta înseamnă că, în principiu, părţile nu pot fi
reprezentate, ci
de divorţ [art. 252 alin. (2) C. civ. francez]. De asemenea, precizăm că
accesul în faţa instanţei competente este condiţionat, în sistemul legislaţiei
franceze, de realizarea procedurii de conciliere în faţa judecătorului pentru
afaceri familiale. A se vedea, pentru amănunte cu privire la această
procedură de conciliere C. Brahinschy, op. cit., p. 83-84.
O procedură de mediere între soţi este prevăzută şi în legislaţia provinciei
canadiene Quebec. Astfel în Montreal există, din anul 1981, iar în Quebec,
din anul 1985, un serviciu de mediere familială. în acest sistem medierea se
realizează de către unul sau doi mediatori, care în final depun un raport la
Serviciul de mediere familială de pe lângă Curtea Superioară. A se vedea,
pentru amănunte în acest sens, D. Ferland, B. Emery, op. cit, p. 504.
în Italia procedura de conciliere se realizează în faţa preşedintelui. A se
vedea, art. 708 C. proc. civ. italian.
De notat existenţa în Columbia a unui Defensor de Familia (un fel de
Ombudsman) şi a cărei competenţă vizează realizarea unei proceduri de
conciliere. O atare procedură este reglementată prin Legea nr. 23/1991.
673
în Venezuela procedura de conciliere se realizează de judecător după trecerea

unui termen de 45 de zile de la primirea cererii de divorţ; în acest scop
părţile sunt obligate să se înfăţişeze şi pot fi însoţite de câte două rude sau
prieteni; lipsa reclamantului la procedura de conciliere atrage stingerea
procesului (art. 756 C. proc. civ.). Dacă prima conciliere nu dă rezultate se
va fixa o a doua conciliere peste alte 45 de zile.
1
A se vedea, cu privire la o atare exigenţă, C.S.J., s. civ., dec. nr. 223/1994,
în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, p. 90.
2
Idem.
numai asistate în procesele de divorţ1. Raţiunea regulii enunţate rezidă în
garantarea unei bune soluţionări a proceselor de divorţ. Prin prezenţa lor în
instanţă părţile pot oferi explicaţiile necesare pentru justa soluţionare a
cauzei. Pe de altă parte, obligaţia instanţei de a încerca împăcarea părţilor
presupune, cu necesitate, prezenţa acestora în instanţă.
Părţile pot fi însă reprezentate printr-un mandatar în situaţiile de excepţie
anume prevăzute de textul anterior citat, respectiv când unul dintre soţi
execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă să
se înfăţişeze în instanţă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în
străinătate. Un corectiv se impune totuşi în privinţa soţului pus sub
interdicţie. într-adevăr, cel pus sub interdicţie, fiind lipsit de capacitate, nu
poate fi reprezentat în procesul de divorţ decât de ocrotitorii săi legali, iar nu
de un mandatar2.
2.3.3. Prezenţa obligatorie a reclamantului
Legea sancţionează în mod expres neînfăţişarera reclamantului la termenul
de judecată în primă instanţă. într-adevăr, potrivit art. 616 C. proc. civ. "Dacă
674
la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi

se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută".
Ne aflăm în prezenţa unei sancţiuni procedurale speciale, bazată pe ideea de
culpă procesuală, dedusă din neînfăţişarea reclamantului la termenele de
judecată3. Sancţiunea operează numai în condiţiile clar determinate de art.
614 C. proc. civ., respectiv doar dacă lipsa reclamantului este nejustificată4 şi
doar dacă pârâtul se înfăţişează la judecată. în cazul lipsei ambelor părţi
procesul civil se suspendă în baza dispoziţiilor art. 242 G. proc. civ.
Sancţiunea enunţată este aplicabilă şi în faza apelului şi recursului. într-
adevăr, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. "Apelul sau, după caz, recursul
reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins
ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul". Textul este
aplicabil numai în condiţiile strict determinate de lege. Aşa fiind, sancţiunea
nu este aplicabilă în privinţa apelului sau recursului declarat de pârât. De
altfel, ideea este consacrată expres chiar de art. 616 alin. (3) C. proc. civ.,
text potrivit căruia apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se
înfăţişează numai reclamantul.
1
A se vedea, în acest sens, V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, p. 520; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 846.
De notat că regula înfăţişării personale a soţilor în procesele de divorţ este
prevăzută şi în alte legislaţii procesuale. A se vedea, de pildă, în acest sens,
art. 244 alin. (5) C. proc. civ .columbian. Mai mult, potrivit art. 707 alin. (1)
C. proc. civ. italian soţii trebuie să se înfăţişeze personal în faţa preşedintelui
şi foarte important "senza assistenza di difensore".
2
V. Economu, op. cit., p. 460.
675
3
1. Leş, Proceduri civile speciale, p. 116.
4
Şi în jurisprudenţă s-a statuat că dacă lipsa reclamantului este justificată,
neînfăţişarea acestuia nu mai poate fi considerată o desistare de la judecată,
care să atragă aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 616 C. proc. civ. A se
vedea, în acest sens: CA. Braşov, dec. civ. nr. 716/R/1995, în Culegere de
practică judiciară pe anul 1995, p. 24; Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr.
2053/1973, în R.R.D. nr. 8/1974, p. 65; Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr.
317/1977, în R.R^D. nr. 10/1978, p. 53.
2.3.4. Acţiunea reconvenţională
Legea procesuală îi permite pârâtului, astfel cum este şi firesc, să solicite şi
el desfacerea căsătoriei pe cale de cerere reconvenţională1. Potrivit art. 608
alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională poate fi formulată de pârât "cel
mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele
petrecute înainte .de această dată". Pentru faptele petrecute ulterior, dispune
acelaşi text, pârâtul va putea formula cerere reconvenţională "până la
începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului".
Din dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ. se poate trage concluzia că
introducerea cererii reconvenţionale este obligatorie dacă soţul pârât
urmăreşte să obţină divorţul din vina exclusivă a reclamantului2.
în cazul când motivele despărţeniei s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea
pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului (art.
609 C. proc. civ.).
Nerespectarea termenelor privitoare la depunerea cererii reconvenţionale de
către pârât atrage după sine sancţiunea decăderii din dreptul de a mai solicita
676
divorţul din vina exclusivă a reclamantului. Prin urmare, dacă pârâtul nu

formulează cerere reconvenţională el se va afla în imposibilitate de a obţine
desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a reclamantului, chiar dacă din
probele administrate ar rezulta numai culpa acestuia3. Totuşi, art. 617 alin.
(1) C. proc. civ. permite pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi, "chiar
atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate
reiese vina amândurora".
Acţiunea reconvenţională se judecă în toate cazurile o dată cu cererea
principală-în această materie nu este posibilă însă disjungerea cererii
reconvenţionale de cererea principală4.
2.3.5. Participanţii la procesul de divorţ
Rolul principal în procesul de divorţ revine, ca în orice proces civil, părţilor:
reclamantul şi pârâtul. Interesul social prezent în procesele de divorţ impune
însă şi participarea altor subiecte de drept.
Astfel, în procesele de divorţ în care este implicată şi situaţia juridică a
minorilor este utilă şi participarea procurorului la activitatea judiciară,
participare ce se realizează în condiţiile determinate de art. 45 C. proc. civ.
1
în dreptul comparat găsim soluţii diferite cu privire la admisibilitatea
acţiunii reconvenţionale. Astfel, potrivit art. 772 pct. 1 C. proc. civ. spaniol
cererea reconvenţională este admisibilă ori de câte ori se întemeiază pe cauze
ce pot conduce la divorţ, iar art. 1114 C. proc. civ. francez o admite chiar şi
în instanţa de apel. în dreptul polonez acţiunea reconvenţională nu este
admisă de art. 439 C. proc. civ.
2
1. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p. 234; I. Stoenescu, în Procesul
civil în R.P. R, p. 399; I. Stoenescu, în Drept procesual civil român, p. 363;
677
M. N. Costin, în Dicţionar de drept procesual civil, p. 381; V. M. Ciobanu,

în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 517; T. Pop,
Stabilirea taxei de timbru şi alte aspecte procesuale în cauzele de divorţ, p.
115. A se vedea, de asemenea, Trib. reg. Iaşi, dec. civ. nr. 285/1958, în L.P.
nr. 6/1958, p. 98.
3
A se vedea, CA. Braşov, dec. civ. nr. 42/1950, în J.N. nr. 5/1951, p. 537 cu
o notă'de I. Stoenescu.
4
I. P. Filipescu, în Tratat de dreptul familiei, p. 235; V. M. Ciobanu, în
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 518; Q. Boroi, D.
Rădescu, op. cit, p. 846; I. Stoenescu, în Drept procesual civil român, p. 363;
Gr. Porumb, în Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p.
402.
O poziţie aparte are, în procesele de divorţ, autoritatea tutelară. Codul de
procedură civilă nu consacră în mod expres obligativitatea participării
autorităţii tutelare în asemenea litigii. In schimb, art. 42 alin. (1) din Codul
familiei precizează că în vederea încredinţării copiilor minori instanţa "va
asculta părinţii şi autoritatea tutelară". Aşadar, încredinţarea copiilor minori
reprezintă o problemă căreia instanţa de judecată trebuie să-i acorde o atenţie
cu totul deosebită. De aceea, legea impune ca în asemenea litigii să fie
ascultată şi autoritatea tutelară.
Legea nu impune însă în mod expres prezenţa autorităţii tutelare în instanţă.
De aceea şi în jurisprudenţa mai veche s-a decis că prezenţa efectivă a
reprezentantului autorităţii tutelare la dezbateri nu este obligatorie1. Ceea ce
este necesar, potrivit legii, este citarea autorităţii tutelare şi comunicarea de
către aceasta a concluziilor sale. Autoritatea tutelară poate să comunice
678
concluziile sale şi printr-o adresă, informând instanţa cu privire la traiul

soţilor şi la modul de îngrijire a copiilor; în acelaşi timp, autoritatea tutelară
va formula propuneri cu privire la măsurile ce le consideră necesare în
interesul minorilor2.
împrejurarea că autoritatea tutelară a comunicat în scris opinia sa cu privire
la încredinţarea copiilor minori nu o împiedică sa se înfăţişeze, prin
delegatul său, în instanţă şi să pună concluzii orale. Lipsa referatului
autorităţii tutelare sau a concluziilor delegatului acesteia are drept consecinţă
nelegalitatea hotărârii pronunţate cu privire la încredinţarea minorilor3.
Precizăm că dacă părinţii nu au domiciliul în aceeaşi localitate este necesară
ascultarea atât a autorităţii tutelare de la domiciliul tatălui, cât şi a aceleia de
la domiciliul mamei4.
Poziţia procesuală a autorităţii tutelare, în procesele de divorţ, este diferită de
aceea pe care o dobândeşte atunci când legea o autorizează să promoveze
acţiunea civilă5. In procesele de divorţ, autoritatea tutelară nu este parte, ci
are o poziţie specială, participând la activitatea judiciară doar pentru a pune
concluzii6. Autoritatea tutelară este chemată să dea doar un aviz cu privire la
încredinţarea copiilor minori, fără ca instanţa să fie obligată să i se
conformeze. De aceea, s-a susţinut că autoritatea tutelară are calitatea de
organ de informare şi de avizare7.
Faptul că autoritatea tutelară nu este parte în procesul de divorţ atrage
anumite consecinţe juridice. Astfel, delegatul autorităţii tutelare nu este un
reprezentant judiciar, ci doar titularul unui mandat special8, determinat de
necesitatea exprimării
679
1
A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr.
19/1962, în S. Zilberstein, V. Ciobanii, în Îndreptar interdisciplinar de
practică judiciară, p. 306: Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr.
10/1969, modificată prin decizia de îndrumare nr. 10/1974, în S. Zilberstein,
V. Ciobanu, îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 355; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 34/1981, CD. 1981, p. 170.
2
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare™. 19/1962, în S. Zilberstein, V.
Ciobanu, îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 306.
Efectuarea unei anchete sociale, In această materie, este cunoscută şi de alte
legislaţii. Astfel, de pildă, potrivit art. 1078 C. proc. civ. francez instanţa
poate dispune din oficiu efectuarea unei anchete sociale. în acelaşi timp este
obligatorie întocmirea unui raport în care se consemnează constatările făcute
şi soluţiile propuse (art. 1079 C. proc. civ.).
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 34/1981, CD. 1981, p. 168.
4
Ibidem, p. 170.
5
A se vedea, pentru amănunte: V. Mosinschi, Poziţia autorităţii tutelare în
procesele la care participă ca parte sau numai spre a fi ascultată, R.R.D. nr.
3/1967, p. 87-93.
6
Ibidem, p. 90. A se vedea, de asemenea, M. Enache, Poziţia procesuală a
autorităţii tutelare în cazurile în care participă spre a fi ascultată, R.R.D. nr.
4/1985, p. 30-32.
7
V. Mosinschi, toc. cit., p. 93.
8
Ibidem, p. 90-91.
unui aviz cu privire la încredinţarea minorilor. De aici decurge şi o altă
consecinţă procedurală: delegatul autorităţii tutelare nu are drepturile
680
recunoscute de lege părţilor din proces, cum ar fi dreptul de a propune probe

sau de a pune concluzii în fond etc.1
O poziţie specială dobândeşte în procesul de divorţ şi minorul care a împlinit
vârsta de 10 ani. în această privinţă, art. 42 alin. (1) C. proc. civ. instituie
obligaţia ascultării minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Astfel, cum
rezultă, fără echivoc, din acelaşi text ascultarea minorului se face în scopul
soluţionării capătului de cerere privitor la încredinţarea acestuia. Poziţia
procesuală a minorilor este diferită, în mod evident, faţă de cea a părţilor, dar
şi faţă de poziţia autorităţii tutelare, întrucât el este ascultat în propria-i
cauză2.
Dispoziţiile legale privitoare la ascultarea minorului în procesul de divorţ au
un caracter imperativ, împrejurare ce rezultă şi din formularea art. 42 alin.
(1) C. fam. Prin urmare, nerespectarea acestor dispoziţii atrage după sine
casarea hotărârii pronunţate3.
2.3.6. Actele de dispoziţie ale părţilor
Codul de procedură civilă conţine şi unele norme derogatorii de la dreptul
comun în privinţa actelor de dispoziţie ale părţilor. Asemenea norme
derogatorii întâlnim atât în legătură cu renunţarea la judecată, cât şi în
privinţa împăcării soţilor în cursul procesului de divorţ.
Potrivit art. 618 alin. (1) C. proc. civ: "Reclamantul poate renunţa la cerere
în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se
împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii
făcute de pârât". Drept urmare, textul citat derogă de la regula potrivit căreia
după ce s-a intrat în cercetarea fondului renunţarea nu poate fi făcută decât
cu acordul pârâtului. Renunţarea reclamantului la judecată nu influenţează,
681
astfel cum precizează în mod expres textul citat, soluţionarea cererii făcute
de pârât. Legea se referă neîndoielnic la cererea reconvenţională formulată în
procesul de divorţ şi care se va soluţiona în continuare.
Acţiunea de divorţ se stinge şi ca urmare a împăcării soţilor în cursul
procesului, într-adevăr, potrivit art. 618 alin. (2) C. proc. civ. acţiunea de
divorţ se stinge prin împăcarea soţilor "în orice fază a procesului, chiar dacă
intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt
timbrate conform legii". Textul menţionat are semnificaţii particulare ce ne
obligă la unele precizări.
în primul rând, constatarea stingerii acţiunii de divorţ este obligatorie pentru
instanţă, împrejurare care rezultă chiar din formularea textului amintit.
A doua constatare se referă la faptul că împăcarea soţilor în procesul de
divorţ reprezintă o situaţie distinctă de aceea a contractului judiciar din
dreptul comun4. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa nu este
chemată să pronunţe o hotărâre de expedient. Instanţa constată pur şi simplu
stingerea procesului ca urmare a împăcării soţilor şi dispune închiderea
dosarului.
1
Ibidem, p. 91-92.
2
D. Rizeanu, în legătură cu ascultarea minorului in cazurile prevăzute de
Codul familiei, R.R.D. nr. 5/1969, p. 118.
3
Ibidem, p. 119; I. P. F i I i p e s c u, Tratat de dreptul familiei, p. 237.
4
A se vedea, I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 121. A se vedea, în sensul
că împăcarea soţilor este până la urmă tot o 'tranzacţie", întrucât se
întemeiază pe concesii reciproce, V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
682
Hotărârea prin care se ia act de împăcarea soţilor nu este susceptibilă de apel

sau recurs1.
Pentru faptele petrecute după împăcare reclamantul va putea promova o
nouă acţiune de divorţ, iar în acest caz el se va putea folosi şi de faptele
vechi [art. 618 alin. (3) C. proc. civ.].
Tranzacţionarea părţilor cu privire la unele capete accesorii este posibilă.
Aşa este cazul capetelor de cerere privitoare la purtarea numelui dobândit în
timpul căsătoriei, atribuirea locuinţei şi la partajarea bunurilor comune.
învoielile părţilor privitoare la încredinţarea copiilor minori, la prestarea
întreţinerii sau la dreptul de a avea legături personale cu minorul trebuie să
fie încuviinţate de instanţă.
2.3.7. Publicitatea dezbaterilor
Procesele de divorţ se judecă în şedinţă publică. Această regulă este
prevăzută în mod expres în art. 615 alin. (1) C. proc. civ., deşi textul nu face
în această materie decât o aplicare a principiilor dreptului comun. în toate
cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă publică [art. 615 alin. (2) C. proc.
civ.].
Dispoziţiile art. 615 alin. (1) C. proc. civ. enunţă însă şi o excepţie de la
regula anterior menţionată. Acest text îndreptăţeşte instanţa să dispună
judecarea cauzei "în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar
asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor".
în doctrina noastră, invocându-se şi dispoziţiile privitoare la protecţia vieţii
private a părţilor, cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, s-a
subliniat şi lipsa de receptivitate a instanţelor, în unele cazuri, în a ordona
şedinţa secretă2. Observaţia este şi după părerea noastră judicioasă. Totuşi nu
683
putem să nu remarcăm că însăşi dispoziţiile art. 615 alin. (1) C. proc. civ. nu
permit o interpretare adecvată şi în spiritul dispoziţiilor consacrate în unele
convenţii internaţionale, cum sunt cele menţionate.
într-adevăr, potrivit textului menţionat judecarea cauzelor de divorţ în
şedinţă secretă este posibilă doar dacă aceasta poate contribui la "o mai bună
judecare sau administrare a probelor". în mod evident, textul se completează,
în opinia noastră, în mod corespunzător şi cu dispoziţiile art. 121 alin. (2) C.
proc. civ., care permit instanţei să ordone dezbaterea în şedinţă secretă "dacă
dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea publică sau pe părţi". O adaptare
a acestor dispoziţii în materie de divorţ ar fi fost binevenită.
Dar, în perspectiva unei viitoare reglementări procesuale ar trebui poate
reflectat chiar şi asupra necesităţii ca procesele de divorţ să se soluţioneze
fără publicitate, respectiv în camera de consiliu, astfel cum se procedează în
alte legislaţii3.
1
A se vedea, în acest sens, I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p. 238;
2
V. M.Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p.
521.
3
Astfel, potrivit art. 248 C. civ. francez dezbaterile asupra divorţului,
consecinţelor divorţului şi a măsurilor provizorii luate în această materie nu
sunt publice. Numai dispozitivul hotărârii de divorţ se citeşte, potrivit art.
1081 C. proc. civ., în şedinţă publică. A se vedea, pentru amănunte, J. Voulet,
op. cit, p. 82. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în legislaţia din cantonul
Geneva. Potrivit art. 392 C. proc. civ. a cantonului Geneva: "Toutes Ies
mesures probatoires sont executees a huis dos".
684
2.3.8 Probele în procesul de divorţ

Procedura divorţului cunoaşte şi unele particularităţi în materia probaţiunii
judiciare. Derogările de la dreptul comun vizează două situaţii distincte:
existenţa unor mijloace de dovadă admise în dreptul comun, dar interzise în
procesele de divorţ şi, dimpotrivă, admisibilitatea în procesul de divorţ a
unor probe interzise în dreptul comun.
O primă situaţie se referă la inadmisibilitatea interogatoriului pentru
dovedirea motivelor de divorţ. Interdicţia la care ne referim este consacrată
în mod expres de art. 612 alin. ultim C. proc. civ. Scopul acestei interdicţii
este acela de a evita pronunţarea unui divorţ prin acordul părţilor. Or, în
prezent divorţul prin acordul soţilor este reglementat în mod expres şi în
legislaţia noastră, astfel că unii autori s-au întrebat, pe bună dreptate, dacă o
atare restricţie se mai justifică1. De altfel, în alte legislaţii în care este
reglementat divorţul prin consimţământ mutual o atare interdicţie nu există2.
De lege lata, interogatoriul poate fi totuşi folosit pentru combaterea
motivelor de divorţ şi pentru soluţionarea unor cereri accesorii, cum sunt
cele privitoare la atribuirea locuinţei sau la împărţirea bunurilor comune3.
A doua situaţie la care ne referim, în acest context, vizează admiterea unor
mijloace de dovadă neîngăduite, în principiu, în dreptul comun. Astfel, în
dreptul comun legea nu îngăduie audierea ca martori a rudelor şi afinilor
până la gradul trei inclusiv, în procesele de divorţ, dimpotrivă, rudele şi afinii
pot fi audiaţi ca martori, cu excepţia descendenţilor (art. 190 C. proc. civ.).
Excluderea descendenţilor din categoria martorilor se întemeiază pe
obligaţia de respect pe care o au aceştia faţă de părinţi4. Prin urmare,
descendenţii, fie ei chiar majori, nu pot fi audiaţi în procesele de divorţ.
685
Raţiunea acestei soluţii legale rezidă în faptul că relaţiile dintre soţi, prin
natura lor, sunt cunoscute cel mai bine de către rudele acestora. De aceea,
înlăturarea ca nesincere a declaraţiilor unor astfel de martori trebuie să fie
temeinic motivată. Aceasta deoarece în asemenea litigii se poate întâmpla
uneori ca alte probe decât cele care provin de la rudele soţilor să nu existe5.
în procesele de divorţ instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste o atenţie
deosebită pentru administrarea tuturor probelor necesare spre a se putea
stabili motivele reale ale neînţelegerilor dintre soţi. Ele trebuie să exercite un
rol activ în probaţiune pentru a se convinge dacă reluarea vieţii comune a
soţilor mai este sau nu posibilă.
2.3.9. Măsuri provizorii în timpul procesului de divorţ
Astfel cum am arătat atunci când am cercetat procedura ordonanţei
presedintiale, pe timpul procesului de divorţ pot fi luate unele măsuri
provizorii. într-adevăr, potrivit art. 6132 C. proc. civ: "Instanţa poate lua, pe
tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu
privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia
pentru copii şi la folosirea locuinţei".
1
A se vedea, în acest sens, V. M. Ciobanii, în Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II. p». 523.
2
în acest sens, art. 259 C. civ. francez admite orice mijloc de dovadă, în
această materie, inclusiv mărturisirea. A se vedea, de asemenea, art. 431 C.
proc. civ. polonez.
3
Trib. Galaţi, dec. civ. nr. 2232/1960, L.P. nr. 2/1961, p. 112.
4
J. Voulet, op. cit, p. 159.
5
686
Textul citat are o dublă semnificaţie: determină măsurile provizorii ce pot fi

adoptate pe calea ordonanţei preşedinţiale şi permite luarea lor "pe tot timpul
procesului", în toate situaţiile determinate de lege instanţa poate interveni pe
calea ordonanţei preşedinţiale, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii
prevăzute de art. 581 C. proc. civ.
Măsurile ordonate de instanţă, în aceste condiţii, au un caracter vremelnic, în
sensul că ele durează doar până la soluţionarea procesului de divorţ.
Asemenea măsuri pot fi modificate însă, tot pe calea ordonanţei
preşedinţiale, dacă împrejurările care au legitimat luarea lor nu mai sunt
aceleaşi.
3. Hotărârea de divorţ
3.1. Conţinutul şi efectele hotărârii de divorţ
în conţinut şi formă, hotărârea nu diferă esenţial de orice altă hotărâre
judecătorească. Dar, sub aspectul conţinutului, hotărârea trebuie să cuprindă
şi unele menţiuni particulare.
Hotărârea de divorţ trebuie să cuprindă, în primul rând, o statuare chiar cu
privire la soarta căsătoriei. Din acest punct de vedere instanţa poate dispune
admiterea sau respingerea acţiunii de divorţ. Soluţia de admitere a acţiunii de
divorţ trebuie să cuprindă şi o statuare cu privire la vina soţului a cărei
conduită a determinat desfacerea căsătoriei.
în principiu, în cazul dovedirii motivelor de divorţ acţiunea va fi admisă din
vina exclusivă a soţului pârât. Dacă acesta din urmă a formulat acţiune
reconvenţională este posibilă desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi sau
chiar din vina exclusivă a soţului reclamant, dacă în această din urmă situaţie
s-a constatat din dezbateri culpa exclusivă a reclamantului.
687
Desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi este posibilă şi atunci când numai
una dintre părţi a formulat acţiune de divorţ. Soluţia este prevăzută în mod
expres de art. 617 alin. (1) C. proc. civ. Pronunţarea divorţului din vina
ambilor soţi se poate face doar dacă culpa concurentă a soţului reclamant
este gravă şi bine stabilită şi numai dacă poate conduce singură la desfacerea
căsătoriei1.
în sistemul legislaţiei noastre este posibilă însă desfacerea căsătoriei fără să
se pronunţe divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi. O atare soluţie se
poate pronunţa în cazurile prevăzute de art. 38 alin. (2) C. fam., text la care
trimite în mod expres art. 617 alin. (3) C. proc. civ. O interpretare riguroasă a
dispoziţiilor menţionate ne poate conduce la concluzia că soluţia enunţată
este incidenţă doar în cazul divorţului pe baza acordului ambilor soţi, căci
art. 38 alin. (2) C. fam. se referă numai la această ipoteză. Aplicarea legii în
cazul analizat este incontestabilă.
Dar, în pofida acestei situaţii doctrina2 a dat o interpretare extensivă
prevederilor art. 617 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că se poate dispune
desfacerea căsătoriei
1
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin decizia
de îndrumare nr. 10/1974, în S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, îndreptar
interdisciplinar de practică judiciară, p. 358.
2
I. P. Filipescu, în Tratat de dreptul familiei, p. 240; V. M. Ciobanu, în
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 529.
fără vina unuia din soţi şi în cazul prevăzut de art. 38 alin. (3) C. proc. civ.
Potrivit acestui text: "Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când
starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei".
688
Soluţia la care ne referim a fost promovată, pe bună dreptate, şi de fosta

instanţă supremă, care a remarcat în una din deciziile sale că: "atunci când
divorţul este cerut pentru alienaţie mintală sau debilitate mintală cronică ori
pentru o boală gravă şi incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei,
nu s-ar putea reţine, în sarcina pârâtului, nici o vină în legătură cu desfacerea
căsătoriei. în asemenea situaţii, de divorţ-remediu, este greşit a se pronunţa
desfacerea căsătoriei din vina soţului pârât, prilejuindu-se aplicarea
necorespunzătoare a legii în ceea ce priveşte acordarea pensiei de întreţinere.
Ca atare, instanţa va trebui să constate desfacerea căsătoriei fără a pronunţa
divorţul din vina soţului pârât"1.
Argumentaţia instanţei supreme este deosebit de pertinentă, astfel că o atare
soluţie jurisprudentială nu poate fi ignorată nici sub aspectul legislaţiei
actuale, în pofida deficienţelor de redactare a art. 617 C. proc. civ. Totuşi ne
pronunţăm pentru modificarea textului enunţat în sensul incidenţei sale şi în
cazul prevăzut de art. 38 alin. (3) din Codul familiei.
Hotărârea de divorţ trebuie să cuprindă statuări şi cu privire la cererile
accesorii formulate în condiţiile legii. Astfel, în cazul în care din căsătorie au
rezultat copii, iar aceştia sunt minori, instanţa va statua şi cu privire la
încredinţarea lor spre creştere şi educare. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va
pronunţa şi asupra contribuţiei fiecăruia dintre soţi la creşterea şi educarea
copiilor, inclusiv asupra pensiei de întreţinere.
în toate cazurile, atunci când se dispune cu privire la încredinţarea copiilor,
se va ţine seama exclusiv de interesul acestora. Prin hotărârea de divorţ se
desfiinţează, în mod implicit, măsurile luate anterior cu privire la
încredinţarea copiilor2.
689
Prin hotărârea de divorţ instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra celorlalte

cereri accesorii formulate de părţi, cum sunt cele privitoare la atribuirea
locuinţei sau la împărţirea bunurilor comune ale soţilor. De asemenea, la
cerere, instanţa se va pronunţa şi cu privire la modul de lichidare a
cheltuielilor de judecată, sens în care va aplica principiile dreptului comun în
materie. Menţionăm însă că dispoziţiile art. 275 C. proc. civ, care-l
exonerează de plata cheltuielilor de judecată pe pârâtul care la prima zi de
înfăţişare recunoaşte pretenţiile reclamantului, nu-şi găsesc aplicare în
procesele de divorţ, întrucât declaraţia pârâtului că este de acord cu acţiunea
nu poate justifica prin ea însăşi soluţia de admitere a acţiunii de divorţ3.
Hotărârea judecătorească pronunţată în materie de divorţ prezintă şi o
importantă particularitate. Potrivit art. 617 alin. (2) C. proc. civ: "Hotărârea
prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită
instanţei aceasta".
Mai precizăm că potrivit art. 39 alin. (1) din Codul familiei: "Căsătoria este
desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas
irevocabilă". Prin urmare, hotărârea de divorţ îşi produce efectele sale fireşti
numai din momentul rămânerii ei irevocabile4. Textul citat se referă la
efectele divorţului propriu zis, atât faţă de părţi, cât şi faţă de terţi.
1
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin
decizia de îndrumare nr. 10/1974, în S. Zilberstein, V. Ciobanu, în îndreptar
interdisciplinar de practică judiciară, p. 359. A se vedea, de asemenea, Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 1928/1983, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 60-61.
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1717/1978, R.R.D. nr. 3/1979, p. 58.
690
3
A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 2/1966,
în S. Zilberstein, V. Ciobanu, îndreptar interdisciplinar de practică
judiciară, p. 320-321.
4
Precizăm că în reglementarea dată prin Decretul nr. 779/1966 căsătoria se
considera desfăcută din ziua în care s-a făcut menţiune despre hotărârea de
divorţ pe marginea actului de căsătorie. Şi în
în raporturile dintre părţi si cel de-al treilea "efectele patrimoniale ale
căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de
divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut
divorţul pe altă cale" [art. 39 alin. (2) C. fam.]. în acest scop instanţa este
obligată să comunice din oficiu hotărârea de divorţ serviciului de stare civilă
competent1.
3.2. Căile de atac
Codul de procedură conţine un număr redus de norme particulare cu privire
la exercitarea căilor de atac. in materia căilor ordinare de atac derogările
vizează doar durata termenului de apel şi recurs. Astfel, potrivit art. 619 alin.
(1) C. proc. civ: "Termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 de zile
şi curge de la comunicarea hotărârii".
Termenul de apel şi de recurs are aceeaşi durată, chiar dacă calea ordinară de
atac este îndreptată împotriva modului de rezolvare a unor cereri accesorii,
cum sunt cele privitoare la împărţirea bunurilor comune, la atribuirea
locuinţei etc.2.
Totuşi amintim că în doctrină s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia
termenul de recurs vizează doar divorţul şi consecinţele directe asupra cărora
instanţa trebuie să se pronunţe din oficiu, iar nu şi celelalte capete de cerere3.
691
Cu toate acestea, soluţia contrară şi pe care am enunţat-o deja, se impune în

considerarea caracterului unitar al hotărârii judecătoreşti. De altfel, însăşi
procesul de divorţ are un caracter unitar, căci toate cererile accesorii se află
într-un raport de dependenţă faţă de acţiunea principală şi asupra lor se
produce o prorogare de competenţă. Consecinţa firească este aceea că şi
termenul de apel sau de recurs are acelaşi caracter unitar4. A decide altfel ar
însemna ca una şi aceeaşi hotărâre să fie supusă unor termene de apel sau de
recurs diferite, respectiv în raport cu partea din hotărâre ce se atacă6.
Din punctul de vedere al momentului de la care curge termenul de apel sau
de recurs observăm totuşi că art. 619 alin. (1) C. proc. civ. nu derogă, practic,
de la regula din dreptul comun. Cu alte cuvinte, textul menţionat nu face
altceva decât reia o regulă consacrată în dreptul comun, aceea potrivit căreia
termenul de apel şi de recurs curge de la comunicare.
sistemul altor legislaţii opozabilitatea hotărârii de divorţ se realizează prin
măsuri de publicitate corespunzătoare. Astfel, în dreptul francez
opozabilitatea hotărârii de divorţ se realizează prin menţiunea scrisă despre
desfacerea căsătoriei pe marginea actului de căsătorie şi pe certificatele de
naştere ale ambilor soţi (art. 262 C. civ. şi art. 1082 C. proc. civ.).
1
A se vedea, Trib. Suprem, Plen dec de îndrumare nr. 10/1969 pct. 6
modificată prin decizia de îndrumare nr. 10/1974, în S. Zilberstein, V.
Ciobanu, îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 360.
2
1. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, p. 241; V. M. Ciobanu, în Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 530; G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit, p. 849; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 128.
692
3
S. Vîrtosu, notă la încheierea nr. 76/1970 a Trib. municipiului Bucureşti,
secţia a V-a civilă, R.R.D. nr. 10/1970, p. 137-139.
4
A se vedea, pentru amănunte, D. Florescu, notă la încheierea nr. 76/1970 a
Trib. municipiului Bucureşti, secţia a V-a civilă, R.R.D. nr. 10/1970, p. 139-
142.
5
civ., dec. nr. 1610/1982, R.R.D. nr. 10/1983, p. 67-68; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1599/1987, R.R.D. nr. 4/1988, p. 76.
Codul de procedură civilă se referă, în mod expres, şi la calea extraordinară
de atac a revizuirii. Potrivit art. 619 alin. final: "Hotărârea dată în materie de
divorţ nu este supusă revizuirii". Având în vedere chiar modul de redactare a
textului reprodus anterior doctrinaa considerat că legea interzice revizuirea
numai în ceea ce priveşte acea parte a hotărârii care vizează divorţul propriu-
zis1.
Revizuirea este inadmisibilă indiferent de soluţia pronunţată cu privire la
desfacerea căsătoriei: de admitere sau de respingere a acţiunii2. în schimb,
aşa cum am anticipat deja, revizuirea este admisibilă ori de câte ori ea se
referă la unele efecte patrimoniale ale divorţului, cum sunt cele privitoare la
atribuirea locuinţei, partajul bunurilor comune etc.3
Legislaţia noastră procesuală nu conţine alte dispoziţii particulare cu privire
la exerciţiul căilor extraordinare de atac. De aici se poate trage concluzia
admisibilităţii şi în această materie a recursului în interesul legii, a recursului
în anulare şi a contestaţiei în anulare. Iar în principiu o atare soluţie se
impune de lege lata.
693
Totuşi în doctrină s-au invocat şi argumente pertinente cu privire la limitarea

contestaţiei în anulare în procesele de divorţ, iar atari argumente au fost
deduse din consecinţele grave la care poate conduce desfiinţarea hotărârii de
divorţ: anularea căsătoriei încheiate ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii
de divorţ4. Or, tocmai o atare raţiune l-a determinat pe legiuitor să interzică
revizuirea în materie de divorţ5. Totuşi, conchidem că de lege lata exerciţiul
căilor extraordinare de atac menţionate este posibil.
4. Divorţul prin consimţământ mutual
Astfel cum am arătat deja, divorţul prin consimţământ mutual a fost introdus
în legislaţia noastră de-abia cu prilejul modificării Codului de procedură
civilă prin Legea nr. 59/1993. în unele ţări divorţul prin consimţământ
mutual a devenit principala formă de desfacere a căsătoriei, fiind utilizat tot
mai frecvent datorită avantajelor incontestabile pe care le oferă această
procedură. în Franţa, de pildă, după reintroducerea în legislaţie (prin Legea
nr. 55-1124/1975) a divorţului prin consimţământ mutual, în anul 1989, peste
50% din divorţuri au fost pronunţate pe baza acordului dintre soţi.
într-adevăr, desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor prezintă avantaje de
loc neglijabile pentru ambii soţi: ei nu trebuie să invoce motive de divorţ;
rudele nu sunt puse în situaţia de a depune mărturie; procedura este mai
simplă şi mai puţin
1
A se vedea, I. T. Rotaru, Admisibilitatea cererii de revizuire în materia
divorţului, R.R.D. nr. 6/1983, p. 29-32.
2
Jrib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1471/1972, R.R.D. nr. 3/1972, p. 159.
694
3
în jurisprudenţa mai veche revizuirea a fost admisă chiar şi în privinţa
divorţului propriu-zis, dar numai pentru motivul unei contrarietăţi între două
hotărâri de divorţ. A se vedea, Trib. pop. Tîrnava Mare, dec. civ. nr.
196/1951, în J. N. nr. 6/1951, p. 656.
4
A se vedea, în acest sens, A. Ungureanu, Probleme ale procedurii de
divorţ, p. 90. A se vedea, de asemenea, I. Deleanu, Tratat de procedură
civilă, Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 58-59.
5
A. Ungureanu, loc. cit., p. 90.
costisitoare; unele chestiuni privitoare la efectele divorţului pot fi convenite
chiar de soţi etc.1
Condiţiile divorţului prin consimţământul ambilor soţi sunt reglementate în
Codul familiei, iar Codul de procedură civilă instituie câteva reguli
derogatorii în această materie. Este şi motivul pentru care ne-am propus ca
acestea să fie analizate distinct în finalul capitolului de faţă.
4.2. Condiţiile divorţului prin consimţământ mutual
Potrivit art. 38 alin. (2) din Codul familiei: "Divorţul poate fi pronunţat şi
numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea
căsătoriei şi
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie".
Având în vedere caracterul de interes social al căsătoriei legea a admis
divorţul prin consimţământ mutual, dar numai în condiţii restrictive. Este
ceea ce rezultă neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 38 alin. (2) C. fam.
695
Prima condiţie vizează trecerea unui interval de timp de cel puţin un an de la

data încheierii căsătoriei şi până la data introducerii cererii de divorţ2. Este
un termen pe care legiuitorul l-a considerat necesar pentru a se evita
divorţurile intempestive, datorate încheierii unor căsătorii formale, oferindu-
le în acelaşi timp soţilor posibilitatea de a reflecta asupra necesităţii
desfacerii căsătoriei.
Termenul de un an, prevăzut de art. 38 alin. (2) C. fam. constituie un
veritabil fine de neprimire a acţiunii şi reprezintă în acelaşi timp, astfel cum
se exprimă doctrina franceză3 "o incapacitate temporară de a divorţa" (şi
adăugăm noi pe baza acordului dintre soţi).
A doua condiţie a divorţului prin consimţământ mutual este una negativă: din
căsătorie să nu fi rezultat copii minori. Şi această condiţie impune câteva
precizări. Cerinţa impusă de lege are în vedere doar inexistenţa unor copii
minori la data introducerii cererii de divorţ. Prin urmare, în cazul unor copii
majori divorţul prin consimţământ mutual poate fi solicitat fără asemenea
restricţii. Interpretarea este raţională căci interdicţia este, în mod natural,
prevăzută de lege ca o măsură de protecţie a copiilor minori.
De asemenea, textul îşi găseşte aplicare numai atunci când copii minori sunt
rezultaţi din căsătoria soţilor care cer divorţul, iar nu dintr-o căsătorie
anterioară4.
Cu toate că nici o dispoziţie din Codul familiei nu o spune în mod expres,
divorţul prin consimţământ mutual presupune în mod implicit şi o
manifestare liberă de voinţă a celor doi soţi în direcţia desfacerii căsătoriei.
Există totuşi unele dispoziţii procedurale, pe care doar le enunţăm aici, din
care rezultă necesitatea condiţiei menţionate: cererea de divorţ trebuie
696
semnată de ambii soţi, iar instanţa primind cererea de divorţ "va verifica
existenţa consimţământului soţilor". De aceea, astfel cum am
1
A se vedea, J. Voulet, op. cit, p. 38.
2
Condiţia unui asemenea termen, pentru raţiunile semnalate în text, este
prevăzută în majoritatea legislaţiilor în materie. Astfel, de pildă, art. 230 C.
civ. francez statuează că divorţul prin consimţământ mutual nu poate fi cerut
în primele şase luni de căsătorie.
3
C. Brahinscki, op. cit, p. 61.
4
1. P. F i I i p e s c u, Tratat de dreptul familiei, p. 223.
arătat, divorţul prin consimţământ mutual poate fi solicitat numai dacă soţii
sunt capabili, iar nu şi în cazul în care unul dintre ei este pus sub interdicţie.
4.3. Reguli procedurale privind divorţul prin consimţământ mutual
Codul de procedură civilă conţine un număr redus de norme procedurale
privitoare la această formă de divorţ. în lipsa unor norme procedurale
particulare se aplică celelalte dispoziţii procedurale din materia divorţului,
cum sunt cele privitoare la citarea părţilor, deliberarea şi pronunţarea
hotărârii etc.
O primă normă derogatorie vizează chiar actul de sesizare a instanţei. într-
adevăr, potrivit art. 6131 alin. (1) C. proc. civ. cererea de divorţ trebuie să fie
semnată de ambii soţi. Prin urmare, semnarea cererii de divorţ de către ambii
soţi este o condiţie esenţială a legalei învestiri a instanţei.
Acordul părţilor trebuie să vizeze şi capetele de cerere accesorii. O atare
concluzie poate fi desprinsă, în opinia noastră, tot din dispoziţia cuprinsă în
acest sens în art. 6131 alin. (1) teza finală. Prin acest text se dispune că:
"Atunci când este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile
697
în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului". Legea nu

face nici o distincţie în funcţie de natura cererilor accesorii, respectiv dacă
ele se referă la încredinţarea copiilor minori, la plata pensiei de întreţinere
sau la alte efecte ale divorţului. De aici, se poate trage concluzia că acordul
soţilor trebuie să vizeze toate cererile accesorii. Totuşi, trebuie să
recunoaştem că sub acest aspect textul nu are o redactare ireproşabilă, căci în
prima parte el uzează sintagma "atunci când este cazul". Dar această formulă
nu trebuie înţeleasă în sensul că părţile au posibilitatea de a aprecia, ci că
legea impune determinarea modalităţilor de soluţionare a cererilor accesorii
ori de câte ori acestea sunt promovate.
Oricum un text clar, astfel cum există şi în legislaţia franceză, s-ar impune,
în opinia noastră, în perspectiva unei viitoare reglementări procesuale.
Menţionăm, în acest context, că potrivit art. 1091 pct. 2 C. proc. civ. francez
cererea de divorţ trebuie să cuprindă sub sancţiunea neprimirii ei "un proiect
de convenţie definitivă, cu privire la reglementarea completă a efectelor
divorţului..."1.
După primirea cererii de divorţ preşedintele verifică existenţa
consimţământului soţilor [art. 6131 alin. (2) C. proc. civ.]. Textul este
redactat într-o formulă imperativă, fără însă să conţină alte precizări cu
privire la modul de verificare a existenţei consimţământului soţilor. Totuşi în
doctrină s-a apreciat că prezenţa soţilor la acest prim
1
La cerere se anexează şi o convenţie temporară cu privire la situaţia soţilor
pe timpul procesului de divorţ. A se vedea, pentru amănunte, J. Voulet, op.
cit., p. 41. Doctrina franceză consideră că obiectul asupra căruia poartă
consimţământul soţilor este indivizibil; cu alte cuvinte, cererea de divorţ nu
698
poate fi primită, dacă ea nu conţine un proiect de convenţie temporară şi un

proiect de convenţie definitivă. A se vedea, în acest sens, C. Brahinschi, op.
cit., p. 62.
Dispoziţii asemănătoare şi foarte semnificative, în acelaşi sens, se întâlnesc
şi în legislaţia procesuală a provinciei canadiene Quebec. Astfel, potrivit art.
822-1 C. proc. civ. a provinciei Quebec" Le projet d'accord est date et signe
par Ies epoux. II porte reglement complet des consequences de leur
separation de corps ou de leur divorce et indique, au besoin, la personne
chargee de liquider le regime matrimonial". De asemenea, "si le juge qui
preside le tribunal constate que le projet d'accord qui lui est presente
preserve insuffisamment Ies interets des enfants ou de l'un des epoux, ii peut
rejeter la demande en separation de corps ou en divorce ou ajourner sa
decision jusq'a la presentation d'un projet d'accord modifie".
Necesitatea unei asemenea convenţii este prevăzută şi de art. 273 C. civ.
mexican.
termen nu este imperios necesară1. Instanţa va trebui să verifice dacă cererea
îndeplineşte condiţiile legale, respectiv dacă este semnată de ambii soţi, iar
dacă aceştia se prezintă în faţa preşedintelui vor fi întrebaţi dacă stăruie în
desfacerea căsătoriei prin consimţământ mutual.
Potrivit art. 6131 alin. (2) C. proc. civ. după ce preşedintele verifică existenţa
consimţământului, stabileşte un termen de două luni în şedinţă publică. Cu
acest prilej instanţa "va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe
baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a
administra probe cu privire la motivele de divorţ".
699
Termenul de două luni pentru soluţionarea cauzei în şedinţă publică este un

termen procedural destinat a le oferi soţilor încă o posibilitate de a reflecta
asupra unei eventuale concilieri în scopul salvării căsătoriei2.
Una din particularităţile divorţului prin consimţământ mutual vizează
inutilitatea administrării unor dovezi pentru soluţionarea cauzei. De altfel,
din dispoziţiile legale citate mai sus rezultă foarte clar că instanţa "va trece la
judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ".
Soluţia este explicabilă, căci şi în această materie legea conferă acordului de
voinţă al părţilor forţă decisivă în desfacerea căsătoriei, sens în care s-a spus
de fapt în doctrina franceză că acordul omologat de instanţă constituie, ca
orice convenţie, "legea părţilor"3. Şi atunci mai stăruie totuşi o întrebare: de
ce se mai procedează la "judecarea cererii"? Desigur că odată întrunit
acordul părţilor nu se mai procedează la o judecată contradictorie şi pe bază
de probe4. Soluţionarea cauzei este necesară totuşi spre a se verifica de către
instanţă întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 38 alin. (2) din Codul
familiei.
O soluţie legislativă discutabilă5 este cea privitoare la posibilitatea instanţei
de a dispune, în legătură cu soluţionarea cererilor accesorii, "atunci când
consideră necesar, administrarea probelor prevăzute de lege". Problema este
legată însă şi de discuţia anterioară privitoare la obligativitatea acordului
părţilor asupra cererilor accesorii. Oricum, instanţa este chemată să ratifice
acordul părţilor privitor la efectele divorţului. Necesitatea unor probe s-ar
putea ivi în privinţa acelor capete de cerere asupra cărora instanţa ar fi
trebuit să statueze şi din oficiu, cum ar fi cele privitoare la încredinţarea
copiilor minori sau la plata pensiei de întreţinere. Iar în asemenea situaţii
700
instanţa ar putea ordona probe spre a se convinge că acordul părţilor cu

privire la încredinţarea copiilor minori nu contravine interesului acestora.
Cu prilejul soluţionării cauzei instanţa trebuie să verifice şi îndeplinirea
condiţiei privitoare la consimţământul soţilor, în sensul că aceasta este
necesară a fi întrunită pe tot cursul procedurii, iar nu doar în momentul
sesizării instanţei6.
Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii procedurale privitoare la
posibilitatea transformării unei cereri de divorţ bazate pe consimţământul
soţilor într-o
1
I. P. Filipescu, în Tratat de dreptul familiei, p. 223.
2
A se vedea, în acest sens, V. M. Ciobanii, în Tratat de dreptul familiei, voi.
II, p. 531.
3
J. Voulet, op. cit, p. 39.
4
De aceea, Codul de procedură civilă francez, în art. 1088, dispune că "Le
divorce sur demande conjointe releve de la matiere gracieuse".
5
A se vedea, în acest sens, V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, p. 532.
6
A se vedea, pentru unele precizări, I. P. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei, p. 223. A se vedea, pentru doctrina franceză, care consideră că
instanţa trebuie să constate o voinţă persistentă a soţilor pentru pronunţarea
divorţului, iar convenţia soţilor odată omologată de instanţă devine
irevocabilă, C. Brahinschi, op. cit., p. 64; J. Voulet, op. cit., p. 90. - '
cerere de divorţ pentru motive temeinice sau invers. O atare convertire este,
în principiu posibilă, dar numai cu respectarea condiţiilor specifice fiecărei
proceduri1.
701
în materia căilor de atac Codul de procedură civilă face o singură precizare

cu privire la hotărârea de divorţ pronunţată. Potrivit art. 6194 C. proc. civ:
"Hotărârea care se pronunţă în condiţiile art. 6131 alin. (1) este definitivă şi
irevocabilă în ceea ce priveşte divorţul". Soluţia este firească tocmai datorită
rolului voinţei soţilor în pronunţarea divorţului. Prin urmare, câtă vreme
hotărârea nu este decât un acord al părţilor, omologat de instanţă, nu se vede
pentru ce legea ar mai deschide o cale ordinară de atac împotriva acelei
hotărâri2.
Din modul de redactare a art. 619 alin. (4) C. proc. civ. este neîndoielnic că
soluţia legii vizează numai partea din hotărâre privitoare la divorţ. Urmează
că împotriva modului de soluţionare a cererilor accesorii pot fi exercitate
căile ordinare de atac3. în ceea ce priveşte durata termenului de apel sau de
recurs nu există dispoziţii particulare, anume consacrate de lege pentru
divorţul prin consimţământ mutual. Aşa fiind, considerăm că sunt incidente
dispoziţiile consacrate în art. 619 alin. (1) C. proc. civ., iar nu cele din
dreptul comun. Prin urmare, şi în acest caz termenul de apel şi de recurs este
de 30 de zile.
1
A se vedea, pentru unele amănunte C. Butiuc, Divorţ. Formularea acţiunii
iniţial pe procedura dreptului comun şi ulterior pe art. 613 Cod procedură
civilă (acordul părţilor). Consecinţe pe plan procesual civil. Cale de atac,
Dreptul nr. 10-11/1995, p. 132 şi urm. A se vedea, pentru o soluţie
particulară, CA. Braşov, dec. civ. nr. 651/R/1995, în Culegere de decizii pe
anul 1995, p. 22-23.
702
Menţionăm că în sistemul legislaţiei provinciei canadiene Quebec în cazul

desistării de la cererea comună, de către unul dintre soţi, aceasta devine
caducă [art. 822-4 alin. (2) C. proc. civ.].
2
A se vedea, în sensul că o asemenea hotărâre poate fi totuşi atacată pe calea
unei acţiuni în anulare, V. Scherer, Este admisibilă o acţiune in anulare
împotriva unei hotărâri de divorţ pronunţate "pe baza acordului ambilor
soţi", în Dreptul nr. 10/2000, p. 87-88.
în dreptul francez hotărârea pronunţată în această materie poate fi atacată pe
calea recursului în casaţie (art. 1103 C. proc. civ.), iar convenţiile privitoare
la cererile accesorii pot fi atacate cu apel (art. 1102 C. proc. civ.). De
asemenea, creditorii unuia dintre soţi pot uza de calea procedurală a terţei
opoziţii (art. 1104 C. proc. civ. francez). A se vedea, pentru o amplă
prezentare a căilor de atac în materie de divorţ, J. Voulet, op. cit, p. 163-178.
O soluţie procedurală interesantă întâlnim în legislaţia procesuală mexicană.
Astfel, potrivit art. 681 C. proc. civ. a Districtului Federal din Mexic
hotărârea prin care se pronunţă divorţul este cenzurabilă prin intermediul căii
devolutive de atac, iar cea prin care se respinge cererea prin ambele căi
ordinare de atac.
3
532; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p.650.
Capitolul VIII Procedura împărţelilor judiciare
7. Consideraţii generale asupra procedurii împărţelilor judiciare
1.1. Conceptul de indiviziune
O analiză, chiar sumară, a procedurii împărţelilor judiciare nu poate fi
concepută fără o incursiune asupra conceptului de indiviziune şi de
703
coproprietate. Aceasta deoarece orice împărţeală implică cu necesitate o

indiviziune sau o stare de coproprietate căreia urmează să-i pună capăt.
Dreptul de proprietate asupra unui bun sau asupra unei universalităţi de
bunuri poate să aparţină adeseori mai multor persoane. Atunci când dreptul
de proprietate al mai multor persoane se întinde asupra unui singur bun sau
asupra unor bunuri privite în mod singular dreptul acestora se înfăţişează sub
forma unui drept de proprietate comună. Dreptul de proprietate comună
poate îmbrăca două forme: dreptul de proprietate pe cote-părti şi dreptul de
proprietate în devălmăşie (aparţinând soţilor). In cadrul coproprietăţii dreptul
este divizat în cote-părţi ori în fracţiuni, iar în cazul devălmăşiei dreptul este
nefracţionat, nelimitat, cu privire la bunurile ce formează obiectul ei1. Dacă
dreptul de proprietate al mai multor persoane poartă asupra unei
universalităţi de bunuri ne aflăm în prezenţa stării de indiviziune.
Sintagma "drept de proprietate pe cote-părţi" este sinonimă cu noţiunea de
coproprietate2. Deosebirea dintre coproprietate şi indiviziune vizează
obiectul acestora. Coproprietatea are ca obiect un bun sau bunuri singulare,
în timp ce indiviziunea poartă asupra unei universalităţi de bunuri.
Deşi cele două concepte şi instituţii juridice nu se confundă, doctrina şi juris-
prudenţa le foloseşte, adeseori, unul în locul altuia3. întrucât din punct de
vedere procedural regulile de urmat pentru sistarea proprietăţii comune sunt
identice vom folosi şi noi conceptul de indiviziune.
1
A se vedea: C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică.
Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 709;
V. M. Ciucă, Procedura partajului suc-cesoral, Editura Polirom, laşi, 1997,
p. 11.
704
2
L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina
Lex, 1996, p. 159.
3
A se vedea, I. P. Filipescu, Dreptul civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale. Ediţie revăzută, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 154; L.
Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, p. 159; D. Lupul
eseu, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Lumina Lex, 1997, p.
61-62.
Cel mai adesea, indiviziunea este determinată de decesul unei persoane care
lasă mai mulţi moştenitori legali, legatari universali sau cu titlu universal.
Totuşi, indiviziunea nu reprezintă o stare specifică succesiunii. Într-adevăr,
indiviziunea îşi poate avea originea şi într-o dispoziţie a legii, în convenţia
părţilor - contract de vânzare cumpărare, contract de societate etc. - sau
poate să reprezinte un efect al desfacerii căsătoriei. In această din urmă
situaţie comunitatea devălmaşă a soţilor asupra bunurilor comune se
transformă într-o coproprietate pe cote-părţi. Alteori, indiviziunea poate fi
determinată de folosirea îndelungată a unor bunuri imobile de două sau mai
multe persoane. In acest caz, uzucapiunea este aceea care generează starea
de indiviziune.
In Codul civil român starea de indiviziune a fost privită întotdeauna cu
rezerve datorită faptului că ea este neorganizată şi produce efecte economice
defavorabile, generând adeseori şi neînţelegeri cu privire la exercitarea
dreptului de proprietate1. De aceea, legiuitorul a conceput starea de
indiviziune ca o situaţie esenţialmente vremelnică. Aşa se explică şi
consacrarea, în art. 728 alin. (1) C. civ., a principiului potrivit căruia nimeni
nu poate fi obligat să rămână în indiviziune.
705
Prerogativele coindivizarilor asupra bunurilor ce alcătuiesc masa indiviză

sunt în mare măsură limitate. Şi o atare limitare decurge din chiar natura
stării de indiviziune. într-adevăr, aşa cum s-a remarcat în doctrină2,
indiviziunea este cârmuită în dreptul nostru de două reguli esenţiale: a) nici
un coindivizar nu are un drept exclusiv asupra unui bun determinat din masa
bunurilor indivize; b) fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra unei
cote-părţi ideale din masa bunurilor indivize.
Consecinţa principală ce decurge din prima regulă constă în faptul că pentru
a dispune de un lucru indiviz sau pentru a face acte de administrare este
necesar consimţământul tuturor coindivizarilor. Este cunoscuta şi criticabila
regulă a unanimităţii de la care legea face o singură excepţie în materie
succesorală. Într-adevăr, potrivit art. 736 alin. (1) C. civ. majoritatea
succesorilor pot hotărî vinderea bunurilor mobile dacă aceasta este necesar
pentru plata datoriilor moştenirii.
Această dispoziţie de excepţie ar trebui avută în vedere de legiuitor în
perspectiva elaborării viitorului Cod civil. De altfel, datorită dificultăţilor
practice pe care le implică regula unanimităţii în materie de indiviziune
succesorală doctrina a preconizat consacrarea unei reguli mai raţionale,
respectiv aceea a majorităţii3. Aplicarea unui asemenea principiu ar fi de
natură să înlăture posibilitatea comportării cu rea-credinţă a unora dintre
coindivizari4.
Totuşi instanţa noastră supremă, în urmă cu două decenii, a căutat să
atenueze rigorile regulii unanimităţii. Astfel, s-a decis că oricare dintre
coproprietari are calitatea de a solicita în justiţie: remedierea degradărilor
aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, fără a avea
706
nevoie de consimţământul celorlalţi sau de o împărţeală prealabilă a

bunului5.
1
D. Alexandre sco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român, Atelierele grafice Socec & Co. Societate Anonimă, Bucureşti, 1912,
Tomul III, Partea II, p. 454-457; M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil,
Restitutio, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 247.
2
A se vedea, C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de
creaţie intelectuală. Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1967, p. 231; I. P. Fi li pe seu, Dreptul civil. Dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale, p. 154.
3
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, p. 232; D. Radu, Acţiunea în procesul civil, p.
176.
4
1. Le ş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 43. ■
5
Pe de altă parte se admite, îndeobşte, că fiecare coindivizar are dreptul să
folosească lucrurile ce se află în indiviziune1. Printr-o atare folosire
coindivizarul nu trebuie să aducă vreo restrângere a drepturilor celorlalţi
proprietari. Astfel, de pildă, prin actele materiale de folosinţă unul dintre
indivizari nu trebuie să-i împiedice pe ceilalţi proprietari să-şi exercite
atribuţiile inerente dreptului lor de folosinţă şi nu poate schimba destinaţia
bunului.
O consecinţă importantă a stării de indiviziune constă în faptul că fiecare
proprietar poate dispune în mod neîngrădit de cota sa parte din bun. Evident,
un asemenea act de dispoziţie se referă la cota ideală de drept. în urma
707
înstrăinării cotei-părţi ideale de drept, locul coindivizarului dispunător va fi

luat de noul dobânditor. Această consecinţă rezultă, aşadar, din regula
potrivit căreia fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra unei cote
ideale.
Datorită consecinţelor subliniate mai sus legiuitorul priveşte şi în prezent
indiviziu-nea ca o stare esenţial vremelnică şi a creat posibilitatea juridică a
sistării acesteia prin împărţeală sau partaj. înainte de a analiza procedura
propriu-zisă a împărţelii judiciare este necesar să determinăm conceptul de
împărţeală şi să indicăm sediul materiei.
1.2. Determinarea conceptului de împărţeală
Conceptul de împărţeală desemnează în limbajul obişnuit distribuirea unor
bunuri între mai multe persoane. în doctrina juridică împărţeala este definită
ca operaţia juridică care are ca scop curmarea stării de indiviziune şi
înlocuirea dreptului indiviz al fiecărui proprietar cu un drept exclusiv asupra
unuia sau mai multor bunuri concrete2. Menţionăm că atât în doctrină3, cât şi
în jurisprudenţă, conceptele de împărţeală, partaj, precum şi sintagma
sistarea stării de indiviziune sunt folosite ca sinonime.
împărţeala nu trebuie însă cercetată doar ca o simplă operaţie în cadrul căreia
se realizează o transformare a drepturilor indivize în drepturi divîze şi
exclusive. într-adevăr, împărţeala se poate realiza fie pe cale convenţională,
fie prin intermediul justiţiei. în ambele cazuri este necesară respectarea
anumitor condiţii, iar în cazul în care împărţeala se înfăptuieşte pe cale
judecătorească şi a unor reguli de procedură. Or, tocmai procedura
împărţelilor judiciare formează obiectul capitolului de faţă. De aceea este
708
necesar, nu doar din raţiuni didactice, ci şi ştiinţifice, să determinăm

conţinutul sintagmei "procedura împărţelilor judiciare".
Prin procedura împărţelilor judiciare se desemnează ansamblul regulilor
prevăzute de lege care trebuie respectate cu prilejul soluţionării cererilor ce
au ca obiect sistarea stării de indiviziune. Sintagma "procedura împărţelilor
judiciare" este şi ea sinonimă cu aceea de procedură a partajului sau de
procedură privind sistarea stării de indiviziune.
1
St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul
de moştenire. Universitatea din Bucureşti, 1983, de Fr. Deak şi St.
Cărpenaru, p. 525; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami,
Bucureşti, 1999, p. 549; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună a
soţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 20-22; C.
Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, p. 232.
2
C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiunile, p. 234; D. Alexandresco, op. cit., p. 454. A se
vedea, de asemenea, în acelaşi sens: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 384/1989,
în Dreptul nr. 3/1990, p. 67; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1451/1989, în
Dreptul nr. 4/1990, p. 72.
3
A se vedea, D. Alexandresco, op. cit, p. 454.
1.3. Reglementarea procedurii împărţelilor judiciare
Codul civil conţine câteva texte privitoare la starea de indiviziune şi la
împărţeală. Aceste texte alcătuiesc art. 728-799 ale Codului civil. Ele vizează
împărţeala succesorală, dar sunt aplicabile şi în cazul în care indiviziunea
sau coproprietatea este determinată de alte cauze.
709
Textele menţionate formează Capitolul VI, intitulat "Despre împărţire şi

despre raporturi" din primul Titlu al celei de a Treia Cărţi a Codului civil.
Astfel, cum rezultă din titlul capitolului menţionat, Codul civil se referă în
aceste texte nu doar la împărţeala propriu-zisă, ci şi la: raportul datoriilor,
efectele împărţelii, garanţia dintre copăr-taşi, cauzele de ineficacitate a
împărţelii şi la împărţeala de ascendent. O atare reglementare este însă
firească căci realizarea efectivă a împărţelii implică şi clarificarea unor
aspecte conexe, cum sunt cele privitoare la raportul donaţiilor şi datoriilor.
Asemenea probleme se ivesc îndeosebi în cazul indiviziunii succesorale.
Deşi textele prevăzute în Codul civil şi-au păstrat în parte actualitatea ele s-
au întregit în mod corespunzător cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 603 din
10 septembrie 1943 privitoare la simplificarea împărţelilor judiciare. Acest
din urmă act normativ era destinat, aşa cum o indica sugestiv însăşi titlul său,
să realizeze o simplificare a procedurii împărţelilor judiciare. Regulile
statornicite în Legea nr. 603 din 10 septembrie 1943 au reprezentat, până la
intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000, dreptul comun în
materie de împărţeală judiciară.
în prezent, materia pe care o cercetăm este reglementată în Codul de
procedură civilă, în Capitolul VII1, intitulat "Procedura împărţelii judiciare",
capitol ce a fost introdus în Cod prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 şi
care cuprinde art. 6731-67314.
2. Sesizarea instanţei
2.1. Competenţa instanţei
Competenţa de atribuţiune în materie de partaj este cea prevăzută de regulile
dreptului comun. Şi în această materie urmează să se ţină seama de criteriul
710
valoric, spre a se determina astfel dacă acţiunea de partaj intră în atribuţiile

unei judecătorii sau ale unui tribunal. Aceste reguli au fost dezvoltate în
primele capitole ale lucrării de faţă.
De asemenea, competenţa teritorială urmează, în principiu, aceleaşi reguli
ale dreptului comun. Totuşi unele precizări se impun. Astfel, dacă partajul
are ca obiect bunuri succesorale competenţa revine, în baza dispoziţiilor art.
14 C. proc. civ., instanţei corespunzătoare ultimului domiciliu al defunctului.
Soluţia se impune şi în cazul în care printre bunurile succesiunii s-ar afla şi
imobile1.
în cazul împărţirii bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei soluţia
diferă după cum partajul se solicită pentru motive temeinice, în condiţiile art.
36 din Codul familiei, sau în cadrul procesului de divorţ. în prima ipoteză,
competenţa teritorială se determină după regulile dreptului comun, respectiv
competenţa revine instanţei de la domiciliul pârâtului dacă masa partajabilă
este alcătuită numai din bunuri mobile şi instanţei de la locul situării
imobilului, în cazul în care masa partajabilă include şi
1
A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Principii şi instituţii de drept
procesual civil, voi. I, p. 320-323.
bunuri imobile1. Aceeaşi este soluţia şi in cazul exercitării acţiunii de partaj
după desfacerea căsătoriei prin divorţ2. în cea de a doua ipoteză, competenţa
revine, în principiu, instanţei sesizate cu acţiunea principală.
2.2. Dreptul la acţiunea în împărţeală
Potrivit art. 728 alin. (1) C. civ: "Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în
indivi-ziune. Un coerede poate oricând cere împărţeala succesiunii chiar
când ar exista convenţii sau prohibiţii contrarii". Acest text este
711
corespunzător art. 815 din Codul civil francez de unde a fost preluat talie
quale.
Dispoziţiile textului reprodus mai sus consacră regula imprescriptibilităţii
dreptului la acţiune în împărţeala bunurilor succesorale. Dar această regulă
fundamentală îşi găseşte aplicare nu numai în materie succesorală, ci şi cu
prilejul sistării oricărei stări de indiviziune ori de coproprietate, indiferent de
cauza din care ea provine3.
Principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune este consacrat prin norme
cu caracter imperativ". Aserţiunea noastră poate fi dedusă din însăşi modul
de redactare a dispoziţiilor legale mai sus reproduse. Pe de altă parte, o atare
soluţie este firească, căci erezii sunt consideraţi, în concepţia Codului civil,
ca fiind continuatori ai persoanei defunctului.
Două sunt consecinţele deosebit de importante care decurg din caracterul
impe-cativ al prevederilor art. 728 alin. (1) din Codul civil. Prima consecinţă
este aceea că nici unul din coindivizari nu poate renunţa la dreptul de a
solicita ieşirea din indiviziune. O atare renunţare - nepermisă de lege - va fi
afectată de nulitate absolută. A doua consecinţă este aceea că defunctul nu ar
putea impune urmaşilor săi, pe cale testamentară, obligaţia de a rămâne în
stare de indiviziune perpetuă.
Totuşi, prin excepţie de la "regula enunţată, legea permite erezilor să încheie
convenţii de menţinere a stării de indiviziune. într-adevăr, potrivit art. 728
alin. (2) C. civ: "Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe
termen de cinci ani. După trecerea acestui timp, învoirea se poate reînnoi".
Textul citat ne obligă la câteva precizări suplimentare. O primă subliniere
vizează faptul că legea are în vedere posibilitatea încheierii unor convenţii de
712
menţinere a stării de indiviziune pe o durată de cel mult cinci ani. Referirea

art. 728 alin. (2) C. civ. la posibilitatea încheierii unei convenţii "pentru
suspendarea indiviziunii" o considerăm însă improprie. Aceasta deoarece
bunurile ce alcătuiesc patrimoniul succesoral se transmit moştenitorilor în
stare de indiviziune, iar prin încheierea convenţiei la care se referă textul
menţionat mai sus nu se urmăreşte decât menţinerea temporară a
indiviziunii.
1
Jurisprudenţa a promovat şi opinia potrivit căreia în cazul împărţirii
bunurilor comune în timpul căsătoriei competenţa revine instanţei de la
ultimul domiciliu comun al soţilor. A se vedea, în acest sens: Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 1608/1979, în CD. 1979, p. 243. Soluţia a fost criticată pe bună
dreptate întrucât dispoziţiile art. 607 reglementează o situaţie specială, ce nu
poate fi extinsă prin analogie şi la cazul împărţirii bunurilor comune în
timpul căsătoriei. A se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, S. Zilberstein,
Drept procesual civil. Căile de atac şi Procedurile speciale, nota nr. 69, p.
135; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 389: V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, nota nr. 242, p. 547.
2
s. civ., dec. nr. 701/1979, CD. 1979, p. 242.
3
L Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, p. 167.
4
D. Alexandresco, op. cit., p. 455-456; M. Cantacuzino, op. cit, p. 247.
O altă particularitate ce se cuvine a fi subliniată, în contextul de faţă, vizează
posibilitatea reînnoirii convenţiei de menţinere a stării de indiviziune.
Interpretarea raţională care trebuie dată art. 728 alin. (2) C. civ. este aceea că
noua convenţie va avea ca obiect menţinerea indiviziunii pe o durată de cel
713
mult cinci ani1. La expirarea noii convenţii nu este posibilă încheierea unei
înţelegeri care să conducă la perpetuarea stării de indiviziune. O atare
înţelegere ar fi potrivnică literei şi spiritului art. 728 alin. (2) C. civ., text
care cuprinde o normă derogatorie de la principiul inadmisibilităţii unor
convenţii contrare dreptului consacrat în primul alineat al acestui text. Iar o
atare excepţie este, desigur, de strictă interpretare.
Convenţia de menţinere a stării de indiviziune nu poate fi opusă însă cu
succes creditorilor personali ai moştenitorilor. Această soluţie a fost
promovată deja, pe bună dreptate, de doctrină şi ea poate fi desprinsă chiar
din dispoziţiile art. 1825 C. civ. Este adevărat însă că acest text interzice
creditorilor personali ai coerezilor să pună în vânzare partea indiviză din
imobilele unei succesiuni. Dar, aşa cum s-a observat, acelaşi text permite
creditorilor să provoace împărţeala pe calea acţiunii oblice2 sau să intervină
în împărţeala solicitată deja.
Acordul de menţinere, pe timp limitat, a stării de indiviziune este însoţit
adeseori de o împărţeală provizorie a folosinţei bunurilor succesorale. O
atare împărţeală va avea însă ca obiect numai posesiunea şi folosinţa
bunurilor indivize; ea nu pune capăt stării de indiviziune3. împărţeala de
folosinţă deşi nu este reglementată în mod expres în Codul civil român nu
are nimic ilicit şi de aceea ea este admisă în anumite condiţii de
jurisprudenţa noastră. O atare împărţeală este, prin definiţie, provizorie
oricât ar dura. împărţeala de folosinţă prezintă o utilitate practică mai ales în
acele cazuri, în care din diferite motive, coindivizarii nu ar dori sau nu ar
putea să solicite sistarea stării de indiviziune.
714
De la principiul imprescriptibilităţii acţiunii în împărţeală art. 729 C. civ.

consacră două excepţii. Într-adevăr, potrivit acestui text: "Diviziunea poate fi
cerută chiar când unul sau mai mulţi din erezi au predat părţi separate din
succesiune, dacă nu a fost act de împărţeală sau dacă nu se poate opune
prescripţia".
Prima excepţie se referă la existenţa unui act de împărţeală. Este firesc ca un
asemenea act, ce pune capăt stării de indiviziune, să constituie un obstacol în
exercitarea dreptului la acţiunea în împărţeală. Aşa fiind, socotim că în
ultimă instanţă nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de la regula
imprescriptibilităţii dreptului la acţiunea în împărţeală. Într-adevăr, o dată ce
dreptul la sistarea stării de indiviziune a fost exercitat nici nu se mai poate
proceda, în principiu, la o nouă împărţeală căci aceasta ar rămâne fără obiect.
Menţionăm însă că în materie succesorală legea autorizează eliberarea unui
certificat suplimentar de moştenitor pentru cazul în care în certificatul iniţial
nu au fost cuprinse toate bunurile ce au apartinut defunctului. De altfel, chiar
art. 790 alin. (2) C. civ. dispune că: "Pentru o simplă omisiune a unuia din
obiectele succesiunii nu se strică împărţeala; se face numai un supliment de
împărţeală pentru obiectul omis". Dar o atare posibilitate este prevăzută, în
prezent, pentru orice împărţeală, de art. 6737 C. proc. civ.
1
D. Alexandresco, op. cit., p. 467.
2
A se vedea, pentru această controversă, M. Eliescu, op. cit., p. 459-460. A
se vedea, în sensul opiniei din text D. Alexandresco, op. cit., p. 467. A se
vedea, în sens contrar, M. Cantacuzino, op. cit, p. 249-250.
3
A se vedea, pentru amănunte, cu privire la distincţia dintre împărţeala
definitivă şi împărţeala provizorie M. Eliescu, op. cit, p. 460. A se vedea, de
715
asemenea, C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de

creaţie intelectuală. Drepturile reale, p. 233.
în consecinţă, în cazul analizat, se va proceda, de regulă, la o împărţeală
suplimentară, care nu va afecta valabilitatea certificatului de moştenitor şi a
partajului iniţial. Refacerea împărţelii iniţiale constituie în practică o măsură
de excepţie şi aceasta ar putea avea loc doar atunci când ea este
indispensabilă pentru respectarea principiului egalităţii dintre coindivizari.
Dispoziţiile art. 729 C. civ. au în vedere existenţa unui act de împărţeală, fără
a-i preciza natura sau forma pe care trebuie să o înfăţişeze. Aşa fiind,
dispoziţiile legale menţionate trebuie coroborate şi cu cele inserate în art.
730 alin. (1) C. civ. Potrivit primului alineat al acestui din urmă text erezii
"se pot împărţi între dânşii oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi". Legea are în vedere însă împărţeala voluntară a unei succesiuni.
Dar, împărţeala voluntară constituie un obstacol pentru exercitarea acţiunii
de partaj nu numai în cazul indiviziunii succesorale, ci în toate situaţiile,
adică indiferent de cauza ce determină starea de indiviziune sau de
coproprietate.
Pe de altă parte, este incontestabil că şi existenţa unui partaj judecătoresc
definitiv reprezintă un obstacol în promovarea acţiunii în împărţeală. De data
aceasta acţiunea în împărţeală este paralizată nu doar datorită incidenţei art.
729 C. civ. ci şi ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat, bineînţeles
dacă sunt întrunite condiţiile consacrate în art. 1201 C. civ., respectiv tripla
identitate de părţi, obiect şi cauză.
A doua excepţie consacrată în partea finală a art. 729 C. civ. se referă la
prescripţia achizitivă. Precizăm însă că nici prescripţia achizitivă nu
716
constituie, în ultimă instanţă, o veritabilă excepţie de la regula

imprescriptibilităţii. Şi aceasta din cel puţin două motive. în primul rând,
potrivit art. 728 C. civ. acţiunea în împărţeală poate fi exercitată fără nici o
limitare în timp, respectiv în termenii legii "oricând". Aceasta înseamnă, aşa
cum s-a arătat, că acţiunea în împărţeală "rezistă efectelor extinctive ale
prescripţiei cât timp există indiviziunea"1.
în al doilea rând, prescripţia extinctivă nu este condiţionată de posesiunea
bunurilor, ci operează independent de modul lor de stăpânire. Or, prescripţia
achizitivă - mod de dobândire a dreptului de proprietate - este condiţionată
de posesiunea unor bunuri succesorale. Simpla posesiune a unor bunuri
indivize nu poate conduce automat la dobândirea dreptului pe calea
prescripţiei achizitive. Pentru a se produce asemenea efecte trebuie să fie
întrunite şi condiţiile art. 1846-1847 C. civ. Prin urmare, coeredele care
invocă prescripţia achizitivă trebuie să facă nu doar dovada unei posesiuni
îndelungate, ci şi a faptului că posesiunea sa a fost utilă.
Or, în principiu, posesiunea comoştenitorului este echivocă, căci nu se poate
cunoaşte dacă el posedă numai pentru sine sau pentru toţi moştenitorii. Se
poate chiar afirma că atâta timp cât nu s-a făcut o dovadă contrară se rezumă
că eredele aflat în folosinţa bunurilor succesorale posedă şi pentru ceilalţi
moştenitori. Această soluţie a fost promovată constant de doctrină2 şi
jurisprudenţă3.
1
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii
Socialiste România, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1966, p. 215.
717
2
Idem, p. 214-220; C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, voi. VI,
Editura Librăriei "Universală", Bucureşti, 1930, p. 729.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1401/1985, în CD. 1985, p. 9-10; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 1045/1982, CD. 1982, p. 25; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 769/1979, CD. 1979, p. 37; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 786/1977,
CD. 1977, p. 24; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1903/1975, CD. 1975, p. 66.
Totuşi stăpânirea de către unul dintre moştenitori a unor bunuri succesorale
poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, dar
numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voinţă a eredelui de
natură a transforma posesia comună într-o posesie exclusivă1.
Transformarea posesiei comune într-o posesiune utilă trebuie să fie însă
concretizată în acte materiale şi de dispoziţie, care să formeze convingerea
că eredele posedă numai pentru sine, adică ca un proprietar exclusiv.
Asemenea acte pot viza: efectuarea unor investiţii substanţiale la bunurile
succesorale, înstrăinarea unui bun succesoral etc. Simplele acte de
conservare a bunurilor succesorale nu pot conduce la intervertirea posesiei.
în cele ce au precedat ne-am referit doar la imprescriptibilitatea acţiunii
propriu-zise de împărţeală. Cu toate acestea, în cadrul procesului de partaj se
pot formula şi cereri conexe cu acţiunea principală, cum sunt cele privitoare
la: împărţeala fructelor produse de bunurile succesorale, lichidarea pasivului
succesoral, reducţiunea liberalităţilor sau raportul donaţiilor. Regimul juridic
al cererilor amintite, sub aspectul incidenţei dispoziţiilor legale privitoare la
prescripţia extinctivă, ne apare, de regulă, ca fiind diferit de acela al acţiunii
principale. De aceea, în continuare formulăm câteva precizări în această
privinţă.
718
Astfel, în privinţa fructelor produse de bunurile succesorale în doctrină2 s-a

considerat că acţiunea de partaj este imprescriptibilă. în motivarea unei atari
soluţii s-a remarcat că întrucât bunul producător de fructe reprezintă un drept
real şi se află în stare de indiviziune, fructele produse de acel bun aparţin şi
ele tuturor indivizarilor3. Altminteri s-ar ajunge la "o convertire a unui drept
real într-un drept personal şi indirect la o separare a ceea ce trebuie privit ca
indivizibil"4.
Soluţia enunţată vizează însă doar situaţia în care fructele există în
materialitatea lor. Jurisprudenţa5 a considerat că acţiunea privind aducerea la
masa de împărţit a contravalorii fructelor consumate are un caracter personal
patrimonial şi, pe cale de consecinţă, este supusă prescripţiei6 generale
reglementate de Decretul nr. 167/1958. Prescriptibilă este şi acţiunea
formulată de către moştenitori împotriva unor persoane ce au beneficiat de
acele fructe şi care nu au calitatea de succesori.
O cerere conexă acţiunii de partajare a bunurilor succesorale vizează
lichidarea pasivului moştenirii. Cel mai adesea pasivul succesoral vizează
cheltuielile făcute de un moştenitor sau chiar de către o terţă persoană în
legătură cu ultima boală a defunctului ori cu înmormântarea acestuia.
Jurisprudenţa mai veche s-a oprit la soluţia potrivit căreia şi o atare acţiune
este imprescriptibilă. Concluzia a fost desprinsă din chiar caracterul
imprescriptibil al
1
A se vedea, jurisprudenţa indicată mai sus la pct. 2. Precizăm că soluţia
enunţată în text a fost promovată de jurisprudenţa nu numai în cazul
indiviziunii succesorale, ci şi în cazul coproprietăţii. A se vedea, în acest
sens, trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1526/1984, CD. 1984, p. 59.
719
2
A se vedea, în acest sens, R. Petrescu, Consideraţii asupra regimului
juridic al unor bunuri, în S.C.J nr. 1/1983, p. 56-57; E. Safta-Romano,
Consideraţii teoretice şi practice referitoare la regimul juridic al fructelor, în
S.C.J nr. 3/1989, p. 34.
3
R. Petrescu, op. cit., p. 56.
4
Idem.
5
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 860/1983, CD. 1983, p. 87. A se vedea, de
asemenea, Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3)
din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 74/1982, CD.
1982, p. 49.
6
A se vedea, pentru o analiză amplă a acestei probleme şi T. Pungă, notă la
dec. civ. nr. 119 din 18 ianuarie 2.000 a CA. Suceava, în Dreptul nr. 2/2.001,
p. 207-214.
acţiunii în împărţeală1. Instanţa supremă a revenit ulterior asupra acestei
soluţii şi a considerat că "toate categoriile de acţiuni pe care moştenitorul
care a plătit în întregime cheltuielile de înmormântare le poate folosi, după
caz, faţă de ceilalţi moştenitori, obligaţi la plata lor, în proporţie cu partea
ereditară a fiecăruia, sunt acţiuni personale prin care se valorifică un drept de
creanţă, supuse termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3
din Decretul nr. 167/1958"2.
într-adevăr, astfel cum se remarcă şi în decizia rezumată anterior, cheltuielile
de înmormântare fac parte din sarcinile moştenirii. Or, potrivit art. 774 şi
777 C. civ. coerezii contribuie şi plătesc datoriile ori sarcinile succesiunii,
fiecare în proporţie cu partea sa ereditară, iar art. 1060 din acelaşi cod
consacră principiul divizibilităţii acestor obligaţii. Prin urmare, din chiar
720
economia dispoziţiilor legale menţionate se poate desprinde principiul

potrivit căruia datoriile şi sarcinile moştenirii se împart de drept între
succesori chiar din ziua deschiderii succesiunii3.
în legătură cu lichidarea cheltuielilor de înmormântare şi în general a
pasivului succesoral se cuvin să fie făcute şi următoarele două precizări:
prima constatare este aceea că soluţiile enunţate mai sus sunt aplicabile nu
doar în cazul cheltuielilor de înmormântare, ci în cazul tuturor datoriilor şi
sarcinilor moştenirii; a doua precizare pe care o facem se referă la faptul că
asemenea creanţe sunt prescriptibile indiferent de cadrul procesual în care
sunt solicitate de partea interesată. Astfel, de pildă, cel care a suportat
cheltuielile de înmormântare are la dispoziţie o acţiune născută din gestiunea
de afaceri4. Este însă firesc ca asemenea pretenţii să fie valorificate în cadrul
acţiunii complexe de partaj, spre a se evita, în acest mod, procese succesive
între moştenitori şi pentru a se asigura principiul egalităţii dintre ei.
O acţiune conexă cu aceea de partaj succesoral este şi cea privitoare la
raportarea donaţiilor. Doctrina5 şi jurisprudenţa6 au considerat, în mod
constant, că o atare acţiune are un caracter personal patrimonial, fiind supusă
astfel termenului general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr.
167/1958. Tot astfel, atât doctrina7, cât şi jurisprudenţa8 au statuat că
acţiunea în reducţiunea liberaliţăţilor - cerere conexă cu aceea de partaj
succesoral - este şi ea prescriptibilă. Termenul de prescripţie este cel general
prevăzut de Decretul nr. 167/1958 şi începe să curgă de
1
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1699/1972, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr.
612, p. 226.
721
2
Trib. Suprem, s. civ., dec nr. 503/1987, CD. 1987, p. 116. A se vedea, de
asemenea, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 128/1988, în R.R.D. nr. 7/1988,
p. 57.
3
A se vedea, în sensul acestei soluţii, A. Ivanov, In legătură cu
prescriptibilitatea cererii ■ formulate în cadrul procedurii de partaj-privind
lichidarea pretenţiilor dintre comoştenitori referitoare la cheltuielile de
înmormântare, R.R.D. nr. 8/1986, p. 20-22.
4
Ibidem, p. 21.
5
M. Eliescu, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul Republicii
Socialiste România, p. 237; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme
teoretice şi practice de drept civil. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987,
p. 122.
6
civ., dec. nr. 1663/1981. CD. 1981, p. 129; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1085/1972, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 517, p. 204; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1649/1972, în I. Mihuţă, Repertoriu, II, nr. 518, p. 204-205.
7
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul Republicii Socialiste
România, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1966, p. 367; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile
de creaţie intelectuală. Succesiunile, p. 208; R. Petrescu V. Scherer, Gh.
Nichita, op. cit., p. 117.
8
civ., dec. nr. 2338/1985. CD. 1985, p. 91; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
743/1985, CD. 1985, p. 93; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 700/1972, în I.
722
Mihuţă, Repertoriu, II, nr. 528, p. 206-207; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr
33/1967, CD. 1967, p. 129.
Ia data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la data deschiderii
succesiunii. Dacă însă cel ce solicită reducţiunea se află în posesia bunurilor
ce formează obiectul acţiunii acestuia nu i se poate opune prescripţia1.
într-adevăr, într-o asemenea împrejurare titularului dreptului la acţiune nu i
se poate reproşa pasivitatea în valorificarea drepturilor sale, cât timp a
exercitat în fapt toate prerogativele rezultând dintr-o astfel de situaţie, iar
beneficiarul liberalităţii n-a solicitat predarea legatului2. De asemenea,
jurisprudenţa noastră a apreciat că în cazul în care titularul acţiunii în
reducţiune nu a avut cunoştinţă, din motive independente de voinţa sa, de
existenţa liberalităţii prin care i s-a lezat rezerva, termenul de prescripţie va
începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoştinţă de conţinutul
testamentului respectiv3.
Acţiunea în raport, precum şi cea în reducţiunea liberalităţilor se poate
soluţiona separat de cererea de împărţire a bunurilor succesorale. Firesc este
însă ca toate aceste cereri conexe cu acţiunea de partaj să fie soluţionate într-
un singur cadru procesual, respectiv cu prilejul soluţionării acţiunii de
împărţeală. De aceea şi în jurisprudenţa s-a remarcat că un atare mod de
soluţionare a tuturor pretenţiilor moştenitorilor este necesar, spre a se asigura
respectarea principiului egalităţii dintre moştenitori şi pentru a evita alte
litigii4, lată de ce şi instanţele judecătoreşti trebuie să manifeste un rol activ
spre a soluţiona, la cererea moştenitorilor, toate pretenţiile conexe,
realizându-se astfel şi o mai bună administrare a justiţiei.
2.3. Cererea de partaj
723
Potrivit art. 6732C. proc. civ: "Reclamantul este obligat să arate în cerere
persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se
cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde
acestea se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează".
Din textul citat rezultă că legea impune unele cerinţe generale, dar şi anumite
elemente ce sunt specifice împărţelilor judecătoreşti. Astfel, într-un mod
specific împărţelii, legea se referă la părţile între care va avea loc judecata şi
la obiectul cererii. Celelalte elemente indicate de art. 6732C. proc. civ. sunt
specifice cererii de partaj. Menţionăm că unele dintre aceste elemente sunt
necesare pentru determinarea tuturor pretenţiilor dintre moştenitori şi pentru
stabilirea drepturilor lor. Textul dă expresie chiar necesităţii soluţionării
împreună a tuturor pretenţiilor conexe la care ne-am referit şi în paginile
anterioare. De aceea, jurisprudenţa a decis că, în această materie, cererea
reconvenţională nu poate fi disjunsă de cererea principală spre a fi
soluţionată în mod separat, un atare mod de a proceda fiind contrar
intereselor moştenitorilor6.
Cererea de partaj trebuie să întrunească însă şi celelalte cerinţe generale, care
sunt impuse de lege pentru orice cerere de învestire a instanţei, cum sunt cele
1
2
Idem.
3
civ., dec. nr 743/1985, CD. 1985, p. 94.
"Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2096/1979, CD. 1979, p. 128; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 1494/1977, în I. Mihuţă, RepertoriuM, nr. 339, p. 143.
724
5
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1997/1991, în Probleme de drept din Deciziile Curţii
Supreme de Justiţie (1990-1992), p. 151.
privitoare la: arătarea motivelor de fapt şi de drept, arătarea dovezilor pe care
se sprijină fiecare capăt de cerere şi semnătura reclamantului. în cazul în care
se solicită partajarea bunurilor comune, în timpul căsătoriei, reclamantul va
trebui să arate în cuprinsul cererii sale şi motivele temeinice care justifică o
atare acţiune.
3. Subiectele dreptului la acţiunea în împărţeală
Dreptul la promovarea şi exercitarea acţiunii în împărţeală aparţine oricărei
persoane fizice sau juridice care se află în stare de indiviziune, coproprietate
sau devălmăşie1. în materie de indiviziune oricare dintre copărtaşi are
posibilitatea de a promova acţiunea de partaj. Aceasta constituie una din
particularităţile importante ale acţiunii de împărţeală.
în cazul indiviziunii succesorale este chiar necesar ca acţiunea de împărţeală
să fie exercitată împotriva tuturor celorlalţi moştenitori. Cu alte cuvinte, în
cadrul procedurii împărţelilor judiciare trebuie să participe toţi coindivizari,
căci alminteri partajul este nul. Soluţia contrară ar conduce, astfel cum s-a
subliniat şi în jurisprudenta noastră2, la validarea unei împărţeli în cadrul
căreia s-a dispus de drepturile altuia. ceea ce desigur nu poate fi admis. De
aceea, se poate afirma că acţiunea în împărţeală are un caracter indivizibil3.
Pe de altă parte, în cadrul acţiunii de împărţeală subiecţii acesteia au o dublă
calitate: de reclamanţi şi pârâţi ("iudicium dupletf'). Aşa fiind, este indiferent
care dintre coindivizari are iniţiativa promovării acţiunii în împărţeală.
Esenţial este, asa cum am subliniat, ca în procesul de sistare a stării de
indiviziune să participe coindivizarii.
725
în cazul neindicării în cuprinsul cererii de chemare în judecată a unui

coindiviza' această omisiune poate fi remediată în tot cursul judecăţii în faţa
instanţei de fond*. O atare remediere poate fi determinată de iniţiativa uneia
dintre părţi sau de iniţiativa coindivizarului care nu a fost chemat iniţial în
proces. în prima ipoteză, calea procesuală prin care se obţine un atare
rezultat este aceea a chemării în judecată în temeiul dispoziţiilor art. 57 C.
proc. civ. în cea de-a doua ipoteză, calea procesu prin care se realizează
participarea la judecată a coindivizarului omis iniţial de la împărţeală este
aceea a unei intervenţii voluntare. Desigur, avem în vedere intervenţia în
interes propriu, situaţie în care coindivizarul va dobândi calitatea de
reclamant în cadrul acţiunii în împărţeală.
De asemenea, instanţa de judecată în exercitarea rolului său activ trebuie să
pună în vedere părţilor necesitatea introducerii în cauză a tuturor
coindivizarilor Numai în acest fel se poate realiza o mai bună administrare a
justiţiei şi respectarea drepturilor legitime ale tuturor coindivizarilor.
în cadrul partajului de folosinţă vor avea calitatea de părţi titularii dreptului
de folosinţă respectiv. Dar în asemenea acţiunii, astfel cum s-a decis şi sub
imperiu vechii legislaţii cu privire la atribuirea în folosinţă a unor terenuri,
este necesară s
. 1 A se vedea, pentru amănunte, Gh. Comăniţă, Dreptul de a cere partajul şi
titularii săi " Dreptul nr. 12/2.000, p. 67-72.
2
3
C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit, comentariul de sub art. 729, p. 484.
726
4
A se vedea, pentru amănunte, T. Carabaşiu, Probleme teoretice şi practice
privind incicer'j Legilor nr. 58 şi 59/1974 asupra procedurii partajului, în
S.C.J nr. 1/1979, p. 70-72.
Pentru includerea unui bun în masa partajabilă nu prezintă relevanţă faptul
că sotn au trăit despărţiţi în fapt o anumită perioadă de timp. Aceasta
înseamnă că bunurile dobândite în timpul despărţeniei în fapt a soţilor
urmează să fie incluse în masa partajabilă. Bineînţeles, instanţa de judecată
va ţine seama de contribuţia efectivă a soţilor la dobândirea bunurilor
comune. Soluţia se impune şi pentru considerentul că fixarea contribuţiei
fiecărui soţ se face, cu ocazia partajului, pentru totalitatea bunurilor
achiziţionate în timpul căsătoriei, iar nu pentru fiecare bun în parte1. Altfel
spus, lipsa aportului unuia dintre soţi la dobândirea unui anumit bun nu
implică scoaterea acestuia din masa partajabilă, ci doar un element de
apreciere pentru a determina o cotă diferită de proprietate cu prilejul sistării
comunităţii de bunuri.
De la principiul potrivit căruia orice bun mobil sau imobil poate forma
obiect al partajului succesoral există şi unele excepţii, care sunt determinate,
în general, de destinaţia ori natura bunurilor respective. Asemenea excepţii
se referă la unele categorii de bunuri imobile şi la drepturile reale asupra
acestora.
în categoria bunurilor ce nu pot forma obiect al partajului trebuie incluse, în
primul rând, toate părţile dintr-o clădire aflată în proprietate, care sunt
destinate folosirii în comun de către toţi proprietarii din acea clădire. Aşa
este cazul terenului pe care este construită clădirea, curtea, fundaţia,
structura de rezistenţă, acoperişul, terasele, coşurile de fum, scările, holurile,
727
pivniţele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apă,

ascensoarele etc.2
O a doua categorie de bunuri excluse de la partaj vizează locurile de
mormânt. Teza inadmisibilităţii partajării locurilor de mormânt a fost
susţinută de doctrină3 şi urmată, deopotrivă, de jurisprudenţă4. Soluţia
enunţată este una de principiu şi ea priveşte imposibilitatea partajării
locurilor de mormânt între moştenitori. Totuşi atari rezolvări jurisprudenţiale
nu trebuie absolutizate. Ele se întemeiază, în adevăr, pe natura şi destinaţia
locurilor de înhumare. în mod evident, asemenea bunuri pot fi folosite,
datorită destinaţiei lor, de o singură familie. Jurisprudenţă trebuie
interpretată însă în sensul că inadmisibilitatea partajării vizează locurile de
înhumare luate în mod singular.
Prin urmare, în cazul existenţei mai multor locuri de înhumare nu există nici
un impediment legal care să facă inadmisibilă partajarea prin atribuirea lor
unuia sau mai multor moştenitori. Atribuirea în favoarea unui singur
moştenitor se poate dispune şi în cazul existenţei unui singur loc de
înhumare în masa succesorală, ceilalţi coindivizari urmând să primească alte
bunuri echivalente. Este inadmisibilă, aşa cum am arătat, partajarea unui loc
de mormânt, adică divizarea acestuia în fracţiuni materiale diferite; o atare
imposibilitate este determinată de natura şi destinaţia bunului respectiv.
Un alt caz de indiviziune forţată este reglementat expres de art. 590-609 C.
civ., texte care se referă la situaţia zidului, gardului şi şanţului comun.
Există şi alte categorii de bunuri ce nu pot forma obiect al partajului
succesoral. Astfel, de pildă, bunurile individual-determinate şi care au fost
testate unui legatar cu
728
1
A se vedea, Trib. Suprem, Plen dec. de îndrumare nr. 19/1960, pct. 2, în
Culegere de decizii de îndrumare, p. 102.
2
A se vedea, cu privire la părţile comune indivize din imobile, art. 3 lit. c)
din Regulamentul-ca-dru al asociaţiilor de proprietari.
3
T. Pungă, Regimul juridic al locurilor de înhumare şi al lucrărilor
funerare, R.R.D. nr. 7/1983, p. 35.
4
civ., dec. nr. 2422/1973, CD. 1973, p. 225.
titlu particular nu pot fi supuse împărţelii, întrucât asupra acestora legatarul
dobândeşte un drept de proprietate din chiar momentul deschiderii
succesiunii.
5. Judecarea cererii de partaj
Procedura de soluţionare a cererii de împărţeală diferă de vechea
reglementare, consacrată în Legea nr. 603/1943, renunţându-se la unele
formalităţi şi mai ales la obligativitatea judecării ei în două faze: admiterea
în principiu şi judecarea cererii. Pe de altă parte, modalităţile prin care se
poate realiza împărţeala sunt mai precis conturate de lege. De asemenea, se
constată o creştere a rolului activ al judecătorului în cadrul acestei proceduri,
ceea ce poate contribui la o mai bună şi rapidă rezolvare a litigiului dintre
părţi.
O primă obligaţie a judecătorului este aceea ca la prima zi de înfăţişare, dacă
părţile sunt prezente, să le ceară declaraţii cu privire la fiecare dintre
bunurile supuse împărţelii şi să ia act, dacă este cazul, de recunoaşterile şi
acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea
729
acestora (art. 6733 C. proc. civ.). în acest fel, chiar din faza iniţială a
procesului, se pot lua unele măsuri pentru o mai bună pregătire a judecăţii.
Un principiu esenţial al procedurii vizează şi obligaţia instanţei de a stărui, în
tot cursul procesului, ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă
părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va
hotărî potrivit învoielii lor. Soluţia este consacrată în mod expres de art. 673"
alin. (2) C. proc. civ., dar ea se impune şi în baza principiului disponibilităţii
procesuale.
Legea permite ca împărţeala să se facă prin bună învoială şi în cazul în care
printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie. Intr-o
asemenea împrejurare este însă necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
împărţeala poate avea şi un caracter parţial. într-adevăr, potrivit art. 673"
alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care înţelegerea părţilor priveşte numai
împărţirea anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va
pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri.
Hotărârea parţială va putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite,
procesul urmând să continue pentru partajarea celorlalte bunuri.
O problemă particulară care se ridică în legătură cu hotărârea parţială în
materie de împărţeală este aceea de a cunoaşte dacă ea este executorie de
drept, în conformitate cu prevederile art. 278 pct. 7 C. proc. civ. în adevăr,
art. 278 pct. 7 C. proc. civ. conferă hotărârilor parţiale atributul de a fi
executorii de drept. Numai că acest text se referă, în mod expres, doar la
hotărârile parţiale prevăzute de art. 270 C. proc. civ., caz în care hotărârea
parţială se dă doar în condiţiile recunoaşterii de către pârât a unei părţi din
730
pretenţiile reclamantului. Aşa fiind, într-o interpretare restrictivă şi riguroasă,

soluţia care se impune de lege lata este aceea că în cazul partajului hotărârea
parţială nu este executorie de drept. Raţiunile ce determină executarea de
drept a hotărârilor parţiale în cazul prevăzut de art. 270 C. proc. civ. se
regăsesc însă şi în materie de împărţeală, astfel că de lege ferenda ar fi
recomandabilă promovarea aceleiaşi soluţii.
Hotărârea partială se dă fără drept de apel. Menţionăm, de altfel, că
dispoziţiile art. 271-273 C. proc. civ. sunt întrutotul aplicabile, astfel cum
dispune în mod expres art. 6734 alin. (4) C. proc. civ.
în cazul în care părţile nu convin asupra împărţelii, procesul va continua în
condiţiile determinate de lege. Prima operaţie care se impune a fi realizată de
instanţă vizează, astfel cum dispune art. 6745alin. (1) C. proc. civ., obligaţia
acesteia de a stabili "bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietar,
cota-parte ce se cuvine fiecăreia şi creanţele născute din starea de proprietate
comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii". Aceste elemente
trebuie să fie stabilite în cadrul oricărei împărţeli. Dacă însă este vorba de o
împărţeală succesorală, instanţa este obligată, astfel cum dispune acelaşi
text, să mai stabilească: datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi
creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii.
Obligaţiile menţionate sunt prealabile împărţelii propriu-zise. De aceea,
considerăm că instanţa se pronunţă asupra elementelor impuse de'art.
6745alin. (1) C. proc. civ. printr-o încheiere. De altfel, această soluţie rezultă
şi din dispoziţiile art. 6746C. proc. civ.
împărţeala propriu-zisă trebuie făcută în natură. Este un principiu
fundamental în materie de împărţeală care a primit şi o consacrare expresă în
731
art. 6735 alin. (2) C. proc. civ. în acest scop, instanţa va trebui să procedeze
la formarea loturilor şi la atribuirea lor. Dacă loturile nu sunt egale în
valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani.
Formarea loturilor se poate dispune direct de către judecător. Soluţia rezultă
în mod implicit şi din dispoziţiile art. 6746C. proc. civ. Potrivit acestui text:
"Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare,
evaluare şi alte asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va
da o încheiere prin care va stabili elementele arătate la art. 6735 alin. (1) C.
proc. civ., întocmind în mod corespunzător minuta prevăzută de art. 258.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru
formarea loturilor". Textul citat are semnificaţii cu totul particulare şi este de
natură a curma una dintre controversele existente în trecut cu privire la
obligativitatea încheierii de admitere în principiu.
Sub imperiul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 603/1943 doctrina a
considerat, în mod constant, în ultimul timp, că pronunţarea unei încheieri de
admitere în principiu este necesară numai în cazurile complexe, iar nu şi în
cauzele mai simple1. Jurisprudenţa noastră a confirmat şi ea acelaşi punct de
vedere, promovat atât de instanţa supremă2 cât şi de celelalte instanţe
judecătoreşti3. Textul citat anterior este lămuritor în sensul că pronunţarea
unei asemenea încheieri nu mai este necesară în toate cazurile. într-adevăr,
pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6746alin. (1) C. proc. civ. este
indispensabilă "numai dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii
de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date
suficiente". Practic, pronunţarea încheierii este supusă celor două condiţii
enunţate deja şi are ca finalitate întocmirea loturilor.
732
Prin încheierea pronunţată, în condiţiile arătate anterior, instanţa determină

elementele prevăzute de art. 6745 alin. (1) C. proc. civ. "întocmind în mod
corespunzător minuta prevăzută de art. 258" [art. 6746 alin. (1) C. proc. civ.].
Această ultimă formulă este şi ea de natură a sugera că ne aflăm în prezenţa
unei încheieri
1
I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 137-138; V. M. Ciobanu, în Tratat
teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 555; G. Boroi, D. Rădescu,
op. cit., p. 866; D. Chirică, op. cit., p.323; V. M. Ciucă, Procedura partajului
succesoral, p. 156.
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 356/1973, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 602,
p. 224; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2238/1974, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70.
3
Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1093/1987, în R.R.D. nr. 3/1987, p. 72; Trib.
jud. Braşov, dec. civ. nr. 4/1973, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 168.
importante cu caracter interlocutoriu1. Prin această încheiere instanţa dispune
şi efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Legea enunţă elementele principale pe care trebuie să le cuprindă raportul de
expertiză. Potrivit art. 6736 alin. (2) C. proc. civ: "Raportul de expertiză va
arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica
dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume,
propunând loturile ce urmează a fi atribuite". Toate aceste condiţii ale
raportului de expertiză se referă la operaţiile ce trebuiesc realizate pentru
desăvârşirea împărţelii. Desigur, raportul de expertiză va trebui să cuprindă
şi celelalte elemente prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, pentru
orice expertiză tehnică.
733
Legea statorniceşte şi regimul juridic al încheierii menţionate sub aspectul

posibilităţilor de exercitare a căilor de atac. în acest sens, art. 6738 C. proc.
civ. precizează că: "încheierile prevăzute la art. 6736 alin. (1) şi 6737 pot fi
atacate cu apel mai înainte de pronunţarea hotărârii, dacă apelul priveşte
stabilirea calităţii de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia ori masa
bunurilor supuse împărţelii. Dacă aceste încheieri nu au fost atacate în ceea
ce priveşte stabilirea calităţii de coproprietar, cota-parte cuvenită fiecăruia
ori masa bunurilor supuse împărţelii, ele nu mai pot fi supuse apelului o dată
cu hotărârea asupra fondului procesului".
în legătură cu dispoziţiile legale citate se impun mai multe precizări. Prima
precizare este aceea că textul confirmă importanţa şi caracterul interlocutoriu
al încheierii la care ne referim. A doua precizare, deosebit de importantă, este
aceea că legea conferă încheierilor menţionate un regim juridic special,
diferit de cel recunoscut de Legea nr. 603/1943 încheierii de admitere în
principiu a acţiunii de împărţeală.
De data aceasta, legea deschide calea ordinară de atac a apelului împotriva
încheierii prevăzute de art. 6746 C. proc. civ. Atacarea separată cu apel a
încheierii este posibilă numai dacă această cale de atac are ca obiect
"calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia ori masa
bunurilor supuse împărţelii". Pe de altă parte, este de notat şi o altă condiţie
importantă a exercitării apelului, anume aceea ca el să fie exercitat "mai
înainte de pronunţarea hotărârii". Este evident că legea are în vedere
hotărârea finală pronunţată asupra fondului cererii de împărţeală. Prin
urmare, legea nu stabileşte un termen de apel, calculat pe zile, ci permite
734
părţii să atace încheierea în tot cursul instanţei de fond, respectiv până la

pronunţarea hotărârii.
Mai mult, neatacarea separată a încheierii, adică în condiţiile mai sus arătate,
exclude folosirea apelului împotriva acesteia o dată cu fondul procesului.
Este ceea ce dispune, în mod expres, textul citat anterior. Şi această
dispoziţie procedurală are un caracter particular, dar trebuie subliniat din nou
că soluţia este incidenţă numai în cazurile vizate de textul citat.
Pe cale de consecinţă, regimul juridic al încheierii menţionate este diferit în
situaţia în care nemulţumirea vizează alte elemente decât cele privitoare la
calitatea de coproprietar, cotele părţi ce revin coindivizarilor ori masa
bunurilor de împărţit. într-adevăr, în practică pot să apară şi alte
neregularităţi, cum sunt cele de ordin strict procedural, de natură a afecta
valabilitatea încheierii. Faţă de formularea art. 6748C. proc. civ. noi credem
că de data aceasta încheierea poate fi atacată numai o dată cu fondul cauzei.
1
A se vedea, în sensul că ne aflăm în prezenţa unei încheierii de admitere în
principiu, I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-Sat, 2000,
voi. III, p. 67; V. M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, loc. cit, p. 33.
Observăm că acelaşi regim juridic este recunoscut de lege şi încheierilor la
care se referă art. 6737 C. proc. civ. Şi acest text are o semnificaţie
procedurală deosebită, fapt pentru care-l reproducem în continuare: "în cazul
în care, după pronunţarea încheierii prevăzute de art. 6736alin. (1), dar mai
înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală se constată că există şi alţi
coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse
împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau acele bunuri, să fi avut
loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va
735
cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. în aceleaşi condiţii,

instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun
care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit".
Textul determină condiţiile în care se poate pronunţa o nouă încheiere în care
să se includă bunurile omise de la împărţeală şi alţi coproprietari. înainte de
a analiza condiţiile în care se poate proceda în modul arătat trebuie să
precizăm că şi doctrina şi jurisprudenţa anterioară a fost confruntată cu
problema de a determina dacă este posibilă completarea încheierii de
admitere în principiu.
în pofida caracterului interlocutoriu al încheierii de admitere în principiu
doctrina' şi jurisprudenţa2 au considerat, în trecut, că este posibilă
completarea acesteia în cazul în care apare necesară includerea şi a altor
bunuri în masa succesorală. Soluţia se impunea să fie admisă şi pentru
considerentul că partajul la care nu participă toţi moştenitorii este nul. Or, a
aştepta pronunţarea unei hotărâri finale pentru a obţine apoi o casare a unei
atare soluţii ni s-a părut şi nouă o soluţie excesiv formală3.
Pe aceeaşi linie de gândire s-a admis4 că partea interesată poate solicita şi
îndreptarea unor erori materiale cuprinse în încheierea de admitere în
principiu, cu condiţia de a fi întrunite în mod evident condiţiile prevăzute de
art. 281 C. proc. civ. Jurisprudenţa noastră a împărtăşit şi ea punctul de
vedere potrivit căruia este posibilă corectarea menţiunilor greşite cu privire
la cotele de proprietate cuprinse în încheierea de admitere, întrucât o atare
corectare nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr.
603/1943; a decide altfel ar însemna, susţinea instanţa supremă, să se
denatureze însăşi sensul dispoziţiilor legale în materie5.
736
Textul pe care l-am reprodus a fost adoptat tocmai în dorinţa de a înlătura

unele din lacunele vechii legislaţii. Dar litera şi spiritul lui merge mai
departe decât constatările jurisprudenţiale la care de-abia ne-am referit. într-
adevăr, jurisprudenţa a avut în vedere cu deosebire situaţia în care au fost
omise unele bunuri de la împărţeală, iar nu şi unii dintre coproprietari.
în prezent, instanţa poate pronunţa, în baza art. 6737 C. proc. civ., o nouă
încheiere atât în cazul omisiunii de a include anumite bunuri în masa de
împărţit, cât si în cazul în care se constată că există şi alţi coproprietari.
Pronunţarea unei noi
1
559; G. Boroi. D. Rădescu, op. cit, p. 867; V. M. Ciucă, Procedura
partajului succesoral, p. 109.
2
A se vedea, în acest sens, Trib. jud. Maramureş, dec. civ. nr. 686/1977,
R.R.D. nr. 6/1979, p. 46.
3
Totuşi relativ recent această soluţie nu a fost acceptată de instanţa supremă
cu privire la introducerea unor bunuri în masa comunităţii partajabile, printr-
o cerere de intervenţie în interes propriu, formulată după pronunţarea
încheierii de admitere în principiu. A se vedea, în acest sens C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 1212/1991, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de
Justiţiei (1990-1992), p. 246.
4
559; G. Boroi. D. Rădescu, op. cit, p. 867-868; V. M. Ciucă, Procedura
partajului succesoral, p. 108.
5
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2102/1975, în I. Mihuţă, Repertoriu III, nr.
341, p. 144.
737
încheieri este supusă însă condiţiilor expres determinate de textul citat.

Prima cerinţă vizează termenul în care poate fi pronunţată încheierea: după
pronunţarea încheierii prevăzute de art. 7636alin. (1) C. proc. civ. şi mai
înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală.
A doua cerinţă vizează constatarea că există şi alţi coproprietari sau că au
fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii. Existenţa acestor
împrejurări constituie nu numai cerinţa esenţială a pronunţări unei noi
încheieri, ci chiar raţiunea ei.
în fine, ultima condiţie, deosebit de importantă, este aceea de a nu fi avut loc
o "dezbatere contradictorie" cu privire la bunurile omise sau cu privire la
acei moştenitori. Altminteri, orice omisiune poate fi remediată numai prin
intermediul apelului declarat împotriva hotărârii finale.
Ca o expresie a principiului disponibilităţii, legea a creat şi posibilitatea
scoaterii din masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare în
procesul de partaj. Si de data aceasta, instanţa pronunţă o nouă încheiere, dar
numai dacă toţi coproprietarii consimt la scoaterea bunului din masa de
împărţit.
Socotim însă că şi sub imperiul legislaţiei actuale este posibilă îndreptarea
erorilor materiale în condiţiile art. 281 C. proc. civ.
în procesele de împărţeală pot participa şi terţele persoane în condiţiile
determinate de art. 49-66 C. proc. civ. Problema care s-a ridicat şi în trecut a
fost aceea de a cunoaşte până la ce dată s-ar putea introduce o cerere de
intervenţie princi' pală1. Faţă de dispoziţiile art. 6737C. proc. civ. şi ale art.
50 alin. (2) C. proc. civ. noi considerăm că intervenţia în interes propriu se
poate face în tot cursul primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor
738
asupra fondului, instanţa având posibilitatea de a pronunţa, atunci când este

necesar, o nouă încheiere.
Etapa cea mai importantă a procedurii de împărţeală constă în realizarea
propriu-zisă a partajului. în acest scop instanţa va trebui să procedeze la
formarea şi atribuirea loturilor. Potrivit art. 6739 C. proc. civ. la formarea şi
atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor,
mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăruia din masa bunurilor de împărţit,
natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre
coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii,
îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea.
Astfel, cum rezultă din textul menţionat operaţia de formare şi de atribuire a
loturilor se face de instanţă. în cazul în care s-a dispus efectuarea unei
expertize2
1
A se vedea, pentru unele circumstanţieri în legătură cu termenul până la
care se putea formula cererea de intervenţie în acţiunile de partaj, Gh.
Comăniţă, Unele aspecte privind participarea terţilor în cauzele de
împărţeală judecătorească, în Dreptul nr. 12/1998, p. 66-71.
2
Precizăm că folosirea expertizei, pentru evaluarea bunurilor şi formarea
loturilor, este prevăzută şi în alte legislaţii. Astfel, în procedura elveţiană se
poate recurge la un atare mijloc de probă atunci când notarul însărcinat cu
partajarea apreciază că este necesar. In acest sistem notarul desemnat de
instanţă are un rol esenţial. Astfel, de pildă, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc.
civ. a cantonului Geneva: "Le notaire designe procede a toutes Ies operations
utiles a l'execution du partage. II procede notamment a la vente des biens
nori partageables, a l'etablisemment des lots et a leur tirage au sort, ainsi qu'a
739
la distribution des biens entre Ies copartageants". în dreptul provinciei

canadiene Quebec se recurge la desemnarea unui "practicien", fără nici o altă
indicaţie Cu privire la profesiunea acestuia [art. 810 alin. (2) şi art. 811 C.
proc. civ.]. Jurisprudenţa canadiană a decis însă că prin "practicien" se
desemnează persoana care cunoaşte "la pratique d'un art, d'une technique",
iar această calitate poate fi deţinută chiar şi de un notar demisionar. A se
vedea, în acest sens, D. Ferland, B. Emery, op. cit, p. 483.
O procedură asemănătoare întâlnim şi în legislaţia italiană. Astfel, potrivit
art. 786 C. proc. civ. italian: "Le operazioni di divisione sono dirette del
giudice istruttore, ii quale, anche nel corso di esse, puo delegare la direzione
a un notaio". Observăm rolul important în cadrul acestei proceduri al
instanţa va ţine seama şi de propunerile de formulare a loturilor, astfel cum
acestea au fost determinate de expert.
Revenind însă la expertiză trebuie să arătăm că, atunci când aceasta a fost
dispusă de instanţă, deosebit de importante sunt şi operaţiile privitoare la
evaluarea bunurilor care formează obiectul împărţelii. Legea nu determină,
în concret, criteriile de evaluare a bunurilor ce formează obiectul partajului.
Cu toate acestea, se consideră că la evaluarea bunurilor expertul va trebui să
ţină seama de valoarea reală a acestora la data efectuării partajului1. Această
soluţie se impune spre a se asigura egalitatea în drepturi a părţilor şi
echitatea partajului2.
Pentru aceleaşi considerente evaluarea bunurilor, fie ele mobile sau imobile,
trebuie făcută ţinându-se seama şi de valorile de circulaţie ale acestora.
Jurisprudenţa noastră este extrem de bogată în privinţa modului de evaluare
a bunurilor mobile sau imobile.
740
Astfel, în privinţa terenurilor jurisprudenţa a decis că trebuie să se ţină seama

de toate criteriile apte a determina o valoare reală a acestora, cum sunt cele
privitoare la: categoria de folosinţă, calitate, importanţă social-economică,
natura şi proprietăţile solului, gradul de fertilitate, relief, distanţă faţă de
localităţile urbane şi căile de comunicaţii, poziţia, eventualele procese de
degradare, amplasamentul construcţiilor, precum şi preţul ce se practică în
zonă pentru terenuri similare3. în cazul construcţiilor, urmează ca instanţa să
ţină seama de o serie de elemente importante şi specifice, cum sunt cele
privitoare la: materialele încorporate în construcţie, finisajele, gradul de
confort, gradul de seismicitate, locul situării, starea ei actuală, preţurile
practicate în localitatea respectivă pentru imobile similare4. Precizăm însă
judecătorului instructor, dar şi al notarului desemnat de acesta. Precizăm însă
că pentru formarea loturilor notarul poate solicita şi numirea unui expert.
A se vedea, de asemenea, în sensul posibilităţii de numire a unor experţi sau
arbitri: art. 677 C. proc. civ. argentinian; art. 646-647 C. proc. civ. chilian şi
art. 956 C. proc. civ. brazilian. în sistemul legislaţiei mexicane proiectul de
partaj se întocmeşte de un executor testamentar, iar în lipsa acestuia de un
contabil sau avocat oficial; în baza propunerii de împărţeală judecătorul
pronunţă apoi o sentinţă de adjudecare a bunurilor (art. 860 şi 864 C. proc.
civ. a Districtului Federal din Mexic).
1
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1715/1992, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu,
Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I, 1989-1994, pct. 16, p.
620-621; C.S.J., s. civ., dec. nr. 600/1992, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş.
Crişu, Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I, 1989-1994, pct. 13,
p. 619; Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din
741
fosta Lege pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 12/1978, CD. 1978, p.
40; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1378/1977, în I. Mihuţă, Repertoriu, III, nr.
358, p. 148; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 356/1973, în I. Mihuţă, II, nr. 578,
p. 219; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 768/1970, în I. Mihuţă, Repertoriu II,
nr. 577, p. 219.
2
decizii pe anul
1993, p. 88. Prin această decizie s-a statuat că în cazul partajului succesoral
se va avea în vedere şi starea bunurilor la data deschiderii succesiunii.
3
C.S.J., s. civ., dec. nr. 498/1992, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu,
Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I, 1989-1994, nr. 17, p. 621;
C.S.J., s.civ., dec. nr. 1288/1982, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu,
Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I, 1989-
1994, nr. 18, p. 621-622; C.S.J., s. civ., dec. nr. 600/1992, în C. Crişu, N.
Crişu Magraon, Ş. Crişu, Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I,
1989-1994, pct. 13, p. 619; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 476/1984, CD.
1984, p. 24; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 571/1978, în I. Mihuţă, Repertoriu
III, nr. 363, p. 149;
4
C.S.J., s. civ., dec. nr. 1715/1992, în C Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu,
Repertoriu de doctrină şi jurisprudenţa română I, 1989-1994, nr. 16, p. 620-
621; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2465/1992, în Probleme de drept din deciziile
Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), p. 155. A se vedea, de
că în evaluarea bunurilor succesorale supuse partajului mai trebuie să se ţină
seama şi de starea în care se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii,
spre a se putea stabili eventualele sporuri de valoare aduse prin acţiunea
742
numai a unuia sau a mai multor copărtaşi, prin investiţii proprii, dar şi de
eventuale diminuări valorice determinate de acţiunea unora dintre copărtaşi;
asemenea sporuri sau diminuări valorice vor influenţa, desigur, drepturile
valorice ale copărtaşilor1.
Principiile enunţate, cu privire la evaluarea bunurilor, nu trebuie
absolutizate, ele având un caracter orientativ pentru instanţă. Pe de altă parte,
părţile sunt îndreptăţite să achieseze şi la valori mai reduse decât cele de
circulaţie. O atare concluzie poate fi desprinsă din principiul disponibilităţii
procesuale, precum şi din dreptul părţilor de a aprecia cum pot fi satisfăcute
mai bine interesele lor. Un atare procedeu este folosit mai ales atunci când
împărţeala se face în natură prin atribuirea de bunuri2. Instanţele
judecătoreşti sunt însă datoare să atragă atenţia părţilor asupra consecinţelor
ce decurg dintr-o atare evaluare3.
După evaluarea bunurilor care formează obiectul partajului se va determina
dacă imobilul supus împărţelii este sau nu partajabil în natură. în caz
afirmativ, expertul va indica şi modalităţile de partajare a bunului sau a
bunurilor. După realizarea acestei operaţiuni expertul va formula propuneri
de partajare.
Formarea loturilor se face potrivit criteriilor statornicite de art. 6739 C. proc.
civ. Potrivit acestui text la formarea şi atribuirea loturilor, "instanţa va ţine
seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine
fiecăreia din masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi
ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere
împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau
altele asemenea". Deşi legea se referă, în acest text, la formarea loturilor de
743
către instanţă considerăm că toate criteriile menţionate trebuie avute în

vedere şi de către expert cu prilejul propunerilor formulate pentru loturile ce
urmează a fi atribuite.
Textul determină cele mai importante criterii la care trebuie să se recurgă de
către instanţă pentru formarea şi atribuirea loturilor. Criteriile enunţate de
text consacră şi o parte din criteriile de evaluare ce au fost statornicite deja şi
în jurisprudenţă. Pe de altă parte, este de remarcat şi faptul că legea nu
enumera aceste criterii în mod limitativ, împrejurare care rezultă chiar din
formularea finală a art. 6739C. proc. civ.
De aceea, considerăm că şi în lumina actualei legislaţii procesuale, formarea
loturilor se va face ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 741 C. civ., text
care nu poate fi considerat abrogat prin intrarea în vigoare a Ordonanţei de
urgenţă nr. 138/2000. Potrivit acestui text, la formarea şi compunerea
loturilor trebuie să se dea fiecărei părţi, pe cât se poate, aceeaşi cantitate de
mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare.
De asemenea, din alineatul al doilea al aceluiaşi text rezultă că trebuie să se
evite, pe cât cu putinţă, îmbucătăţirea peste măsură a imobilelor.
asemenea, A. Cristian, FI. Bai as, Consideraţii referitoare la preţurile
actuale ale locuinţelor, Dreptul nr. 1/1993, p. 47-53.
1
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1376/1984, în CD. 1984, p. 34.
3
Principiile înscrise în textul citat sunt esenţiale în cadrul oricărei împărţeli,
iar nu doar în materia partajului succesoral1. Ele urmăresc asigurarea
744
egalităţii dintre co-părtaşi, principiu care, astfel cum s-a spus, este sufletul
oricărei împărţeli şi garanţia echităţii partajului.
Desăvârşirea împărţelii se poate realiza în una din următoarele trei
modalităţii, expres prevăzute de lege, respectiv partajarea în natură,
atribuirea bunului unui co-părtaş şi vânzarea bunului. La aceste modalităţi se
referă art. 67310"67312 C. proc. ciy., iar din primul text rezultă neîndoielnic că
principiul precumpănitor trebuie să fie acela al partajului în natură2.
Jurisprudenţa a conturat diferite criterii de apreciere cu privire la formarea şi
atribuirea loturilor. Astfel, faţă de dispoziţiile art. 741 C. civ., s-a considerat
că nu este admisibil ca unuia dintre copărtasi să-i fie atribuite toate bunurile
în natură, iar celorlalţi să le fie atribuită numai contravaloarea cotelor ce li se
cuvine3. Soluţia se întemeiază, astfel cum s-a subliniat de jurisprudenţa4, pe
faptul că partajul trebuie să le atribuie părţilor, pe cât posibil, tot un drept
real de proprietate, căci nu există nici o raţiune a se modifica un asemenea
drept, dându-i-se astfel un alt conţinut, ca efect al caracterului declarativ al
partajului. în considerarea aceloraşi dispoziţii legale s-a statuat că atunci
când este posibilă împărţirea unui bun în natură nu se va putea proceda la
scoaterea la licitaţie a imobilului, vânzarea la licitaţie publică constituind o
soluţie extremă5.
Printre criteriile concrete promovate în jurisprudenţa mai menţionăm, cu titlu
exemplificativ, folosinţa de către un copărtaş a unor bunuri6, cota mai mare
de proprietate7, nedeţinerea altui spaţiu de locuit de către unul dintre
copărtasi8, ocupaţia copărtaşilor9 etc.
Modalitatea principală de partajare este însă, astfel cum s-a statuat şi de către
jurisprudenţa10, atribuirea concretă a loturilor copărtaşilor, căci numai astfel
745
se poate ţine seama de interesele lor. Caracterul precumpănitor al partajului

în natură poate fi desprins cu uşurinţă din dispoziţiile art. 67310 C. proc. civ.
Potrivit acestui text, în cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este
posibilă sau ar cauza o
1
A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr.
4/1967, în C. D. 1967, p. 23-24.
2
A se vedea, în acest sens, M. Eliescu, Curs de succesiuni, p. 513; V. M. Ci o
ba nu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 563; V. M.
Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, loc. cit., p. 35.
3
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 4/1967, p. 24; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 449/1985, în I. Mihuţă, IV, nr. 294, p. 128-129; C.S.J., s. civ.,
dec. nr. 49/1990, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu, Repertoriu de
doctrină şi jurisprudenţa, I, 1989-1994, nr. 5, p. 617; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 399/1970, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 581, p. 220.
4
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 476/1978, C.D. 1978, p. 23.
5
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 4/1967, p. 25; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 2509/1993, în C. Crişu, N. Crişu Magraon, Ş. Crişu, Repertoriu de
doctrină şi jurisprudenţa, I, nr. 21, p. 623; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
244/1980, în I. Mihuţă, Repertoriu III, nr. 352, p. 146; Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 1568/1972, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 582, p. 220; Trib.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. nr. 790/1993, în Culegere de practică
judiciară a Tribunalului Bucureşti, 1993-1997, Editura AII, Bucureşti, 1988,
p. 379-380.
6
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 23/1979, C.D. 1979, p. 135.
746
7
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1022/1979, în I. Mihuţă, Repertoriu III, nr.
345, p. 144-145; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 272/1967, C.D. 1967, p.
131.
8
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2212/1977, C.D. 1977, p. 95. •
9
A se vedea şi Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 4/1967, C.D. 1967,
p. 24.
10
C.S.J., s. civ., dec. nr. 588/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii
Supreme de Justiţie pe anii 1990-1992, p. 154.
scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor
destinaţia economică, la cererea unuia dintre coproprietari instanţa, prin
încheiere, îi poate atribui provizoriu întregul bun. Dacă atribuirea bunului
este solicitată de mai mulţi coproprietari instanţa va ţine seama de criteriile
prevăzute de art. 6739C. proc. civ.
Atribuirea reglementată de art. 67310C. proc. civ. are un caracter provizoriu,
fapt pentru care instanţa o dispune printr-o încheiere. Tot prin încheiere
instanţa determină şi termenul în care proprietarul căruia i s-a atribuit
provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi
cuvenite celorlalţi coproprietari.
Legea reglementează şi posibilitatea transformării atribuirii provizorii într-o
atribuire definitivă. Acest lucru se realizează dacă coproprietarul căruia i s-
au atribuit provizoriu bunurile depune, la termenul stabilit de instanţă,
sumele datorate celorlalţi coproprietari. De data aceasta atribuirea se dispune
de către instanţă "prin hotărârea asupra fondului procesului".
în cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite
celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în
747
condiţiile arătate mai sus. La cererea unuia dintre coproprietari, instanţa,

ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, va putea să-i
atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind,
totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este
obligat să le plătească (art. 67310C. proc. civ.).
Vânzarea constituie o modalitate subsidiară şi ea se poate realiza în două
modalităţi: vânzarea prin bună învoială şi vânzarea de către executorul
judecătoresc.
Potrivit art. 673" alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care nici unul dintre
coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi acesta a fost atribuit
provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi
coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind,
totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială, ori de
către executorul judecătoresc.
Textul menţionat acordă întâietate vânzării prin bună învoială, soluţie care
este în concordanţă atât cu principiul disponibilităţii procesuale, dar şi cu
întreaga finalitate a partajului, căci acesta se realizează în interesul
copărtaşilor. Cu alte cuvinte, nu există nici o raţiune spre a se proceda la
vânzarea prin executorul judecătoresc ori de câte ori copărtasii sunt de acord
asupra vânzării bunului prin bună învoială.
Dacă s-a dispus vânzarea bunului prin bună învoială, instanţa va statornici şi
termenul în care aceasta va fi efectuată. Potrivit art. 67311 alin. (2) C. proc.
civ. acest termen nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului,
părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării. Dacă vânzarea prin bună
748
învoială nu se realizează în termenul menţionat anterior, instanţa va dispune,

prin încheiere, ca vânzarea să se efectueze de executorul judecătoresc.
încheierile prevăzute în art. 673" C. proc. civ. pot fi atacate separat cu apel.
Dacă nu sunt atacate în acest mod ele nu mai pot fi supuse apelului o dată cu
hotărârea asupra fondului procesului (art. 673" C. proc. civ.).
Vânzarea bunului de executorul judecătoresc se poate dispune numai după
rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus efectuarea ei. Practic
vânzarea de către executorul judecătoresc se face prin licitaţie publică, astfel
cum dispune în mod expres art. 67312 alin. (2) C. proc. civ.
Termenul de licitaţie se fixează de executorul judecătoresc, în aşa fel ca el să
nu depăşească 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile
imobile, socotite de la data primirii încheierii. Executorul judecătoresc va
înştiinţa apoi coproprietarii despre data şi locul vânzării. Executorul va
întocmi şi o publicaţie de vânzare pe care o va afişa cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul de licitaţie. în cazul vânzării unui imobil termenul
menţionat este de cel puţin 30 de zile.
Coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ
oferit de participanţii la licitaţie.
Vânzarea se face în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în capitolele II, III
şi IV din Cartea a V-a privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi
imobile. Aceasta înseamnă că trebuie avute în vedere şi regulile de drept
comun în materie oe executare silită.
Asupra cererii de împărţeală instanţa se pronunţă, în toate cazurile, printr-o
hotărâre în cazurile în care împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre
749
modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului [art.

673U alin. (3) C. proc. civ.]
6. Hotărârea de partaj
Hotărârea de partaj este supusă condiţiilor de formă şi de fond din dreptul
comun. ApMcarea principiilor de drept comun vizează şi exerciţiul căilor
legale de atac întrucât nu există norme derogatorii în această materie. Unele
aspecte particulare se cuvin însă a fi subliniate, mai cu seamă, în legătură cu
efectele hotărârii de partaj.
Un prim efect important al unei hotărâri de partaj este cel declarativ de
dreptir Acest efect este proclamat în termeni semnificativi chiar de art. 786
C. civ. Potrivi acestui text: "Fiecare coerede este prezumat că a moştenit
singur şi imediat toate bunurile care compun partea sa, sau care i-au căzut
prin licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar pe celelalte bunuri ale
succesiunii". Aceasta înseamnă că partaju este translativ de proprietate, căci
bunurile sunt dobândite direct de erezi de la defunct, care le transmite
drepturile cu efect retroactiv, din chiar ziua deschide -moştenirii, iar nu
"exnunc", din ziua desăvârşirii partajului2.
Regula caracterului declarativ al partajului, deşi este prevăzută de art. 786 C.
civ. în materia împărţelilor succesorale, este aplicabilă oricărei sistări a stării
de inc ziune, de coproprietate ori devălmăşie3. Caracterul declarativ al
partajului produce unele consecinţe deosebit de importante", printre care
menţionăm: - actele de dispoziţie sau de grevare încheiate de un copărtas
înainte de efectuarea partajului vor fi sau nu valabile, după cum acele bunuri
au căzut, în urma împărţelii, în lotul copărtaşului respectiv5;
750
- în principiu, copartaşii nu au la dispoziţie calea unei acţiunii rezolutorii,

pentru plata sultelor stabilite în sarcina celorlalţi coindivizari, ca urmare a
inegalităţi dintre loturile formate;
1
A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit, p. 781-809; M.
Cantacuzino. Elementele dreptului civil, Editura AII, 1998, p. 253-255; M.
Eliescu, Curs de succesiuni, p. 518-538: C. Stătescu, Drept civil. Contractul
de transport. Drepturile de creaţie intelectuală. Succesiuni, p. 254-256; Fr.
Deak, Tratat de drept succesoral, p. 567-569; D. Chirică, Drept civil.
Succesiuni, p. 328-330; V. M. Ciucă, Procedura partajului succesoral, p.
167-169; M. Costin, Principiul efectului declarativ al partajului in lumina
practicii judiciare, R.R.D. nr. 5/1972, p. 110.
2
D. Alexandresco, op. cit, p. 784.
3
Ibidem, p. 793-794. A se vedea, de asemenea, Trib. Suprem, Plen. dec. de
îndrumare nr. 3/1968, în CD. 1968, p. 11; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
697/1977, în CD. 1977, p. 34.
4
A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit, p. 786-793; C.
Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie
intelectuală. Succesiuni, p. 254-255; D. Chiricâ, Drept civil. Succesiuni, p.
329-330.
5
A se vedea, C.S.J., s. civ., dec. nr. 2603/1993, în Buletinul Jurisprudenţei.
Culegere de decizii pe anul 1993, p. 39.
- actul de partaj, având un caracter declarativ nu este supus transcrierii în
registrele de publicitate imobiliară pentru a fi opozabil terţilor;
751
- actul de partaj nu constituie un just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de

ani (art. 1895 C. civ.), al cărui punct de plecare trebuie să se găsească într-un
act translativ de proprietate1.
Un alt efect important al hotărârii de partaj este cel executoriu. In principiu,
hotărârea de partaj, ca şi orice altă hotărâre judecătorească, constituie titlu
executoriu. Efectul executoriu al hotărârii de partaj trebuie să fie recunoscut
indiferent dacă prin cererea de partaj s-a solicitat sau nu predarea efectivă a
bunului şi chiar dacă instanţa nu a dispus o atare predare2. Soluţia este
importantă din punct de vedere practic căci, astfel cum s-a remarcat şi în
jurisprudenţă, într-o asemenea împrejurare nu este necesară promovarea unei
acţiuni în revendicare de către unul dintre copărtaşi împotriva acelui copărtaş
care deţine bunul şi refuză să-l predea3. Dacă însă bunul este deţinut de un
terţ, calea acţiunii în revendicare este necesară, întrucât hotărârea de partaj
nu este opozabilă acestuia4.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi solicitată de
partea interesată înăuntrul termenului general de prescripţie de trei ani.
Dreptul de proprietate poate fi însă dovedit în continuare cu hotărârea de
partaj care nu-şi pierde puterea de lucru judecat cu privire la masa
partajabilă, la calitatea de copărtaşi a pârtilor şi la cotele ce li se cuvin5.
In privinţa termenului de prescripţie trebuie să se ţină seama însă şi de
dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia, în materia
acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. Mai este
de adăugat şi faptul că prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu
executoriu îşi pierde puterea executorie [art. 405 alin. (3) C. proc. civ.].
752
Totuşi hotărârea de partaj nu este susceptibilă de executare silită în cazul în

care părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor. Într-o
asemenea situaţie, partea care a obţinut hotărârea poate intra în posesia
bunurilor atribuite, a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi,
numai pe calea unei acţiuni în revendicare. Şi o atare hotărâre îşi păstrează
puterea de lucru judecat, putându-se opune prescripţia dreptului de a cere
executarea silită numai cu privire la obligaţia de a plăti sulte6.
1
D. Alexandresco, op. cit, p. 791.
2
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 3/1968, în CD. 1968, p. 14.
3
Idem. Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 33/1968, în. I. Mihuţă, Al.
Lesviodax, Repertoriu I, nr. 1397, p. 453-454. De asemenea, datorită
caracterului declarativ al partajului în jurisprudenţă s-a mai statuat că nu este
posibilă constituirea altor drepturi reale decât cele existente, cum ar fi:
recunoaşterea în favoarea reclamantului a unui drept de uzufruct asupra
imobilului atribuit altui coproprietar. A se vedea, în acest sens, Trib. jud.
Cluj, dec. civ. nr. 384/1980, în R.R.D. nr. 11/1980, p. 64.
4
Ase vedea, M. lonescu, Executarea hotărârilor de partaj, în R.R.D. nr.
4/1969, p. 126-127.
5
6
Trib. Suprem, Plen. dec. de îndrumare nr. 3/1968, în CD. 1968, p. 14; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 175/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990, p. 133-134.
Capitolul IX Procedura acţiunilor posesorii
/. Consideraţii generale asupra posesiei şi acţiunilor destinate a o apăra
1.1. Noţiunea şi justificarea acţiunilor posesorii
753
Acţiunea posesorie reprezintă mijlocul procedural prin intermediul căruia

posesorul - iar în unele cazuri şi detentorul precar - poate solicita instanţei
de judecată să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare ori să-i
restituie bunul de care a fost deposedat în mod ilicit1.
Din chiar definiţia acţiunilor posesorii putem desprinde o concluzie de
maximă importanţă, anume aceea că ele au ca scop de a apăra posesiunea
împotriva oricăror acte de tulburare sau deposedare ilicită. Totuşi, în doctrină
s-au purtat vii discutn cu privire la fundamentul acţiunilor posesorii2. Teoria
generală a posesiunii este studiată aprofundat la disciplina drept civil. Cu
toate acestea, o scurtă incursiune asupra fundamentului posesiunii prezintă
interes şi sub aspect procedural.
Acţiunile posesorii îşi au justificare datorită interesului de a menţine o stare
de fapt existentă şi de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de
deposedare. Ceea ce este specific acţiunii posesorii, şi trebuie subliniat şi în
acest context, este tocmai împrejurarea că prin intermediul ei "se apără însuşi
dreptul asupra lucrului"3. Este tocmai nota care conferă acţiunii posesorii o
fizionomie proprie în raport cu orice acţiune petitorie.
în acelaşi timp, nu se poate face abstracţie de faptul că adeseori posesia
corespunde însuşi dreptului de proprietate asupra lucrului. Prin urmare, o
dată cu protecţia posesiei, ca stare de fapt, se realizează indirect şi apărarea
dreptului de proprietate.
1
A se vedea, pentru definirea acţiunilor posesorii: C. Stătescu, Drept civil.
Persoana fizică Persona juridică. Drepturile reale, p. 795; D. Lupulescu,
Drept civil. Drepturile reale principale. p. 189; Gr. Porumb, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 454; D. Gherasim. Teoria
754
generală a posesiei in dreptul civil român, Editura Academiei, Bucureşti,

1989, p. 137-138; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură
civilă, voi. II, p. 533; R. Japiot, op. cit, p. 93; F. Scrieciu, Acţiunile posesorii.
Editura Lumina Lex, 1999, p. 25-29.
2
D. Gherasim, op. cit, p. 135-137; S. Banu(l) şi E. Chele(ll), In legătură cu
fundamentul ocrotirii posesorii, R.R.D. nr. 2/1972, p. 81-90.
3
C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persona juridică. Drepturile reale,
p. 796. A se vedea, de asemenea: M. N. Costin, Marile instituţii ale dreptului
civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, voi. I, 1982, p. 401; D. Gherasim, op. cit,
p. 138-139; E. Chele, loc. cit., p. 88; A. Colin. H. Capitant, Cours
elementaire de droit civil frangais, tome premier, neuvieme edition par L. J.
de la Morandiere, Paris, Librairie Dalloz, 1939, p. 1014; R. Japiot, op. cit, p.
93.
Există însă şi cazuri în care posesia asupra unui lucru este despărţită de
dreptul real asupra bunului. Apărarea posesiei ca stare de fapt se impune şi
de data aceasta, căci neglijenţa titularului face să se creeze o aparenţă de
drept în favoarea unei alte persoane1.
Doctrina noastră a promovat şi teza potrivit căreia prin intermediul acţiunii
posesorii nu este ocrotită numai posesiunea ca stare de fapt, ci posesia
prezumată a fi exercitată de proprietar. într-o atare concepţie "admisibilitatea
acţiunii posesorii este în funcţie de rezultatul verificării chestiunii de a şti
dacă această prezumţie legală corespunde sau nu realităţii faptice şi
juridice"2. Concepţia autorului este apropiată de opinia potrivit căreia
posesia, prin natura şi caracterele sale, se înfăţişează ca un drept subiectiv3.
755
Departe de a ne propune o investigare aprofundată a acestei importante

probleme de drept civil, totuşi, ni se pare necesar să subliniem că ocrotirea
posesiunii nu are la bază întotdeauna prezumţia că titularul ei apare şi ca
proprietarul bunului. De aceea, s-a considerat, pe bună dreptate, că "nu poate
fi vorba de a lega în mod indisolubil admisibilitatea acţiunii posesorii de
dovada valabilităţii titlului"4.
într-adevăr, astfel cum s-a remarcat, opinia contrară "ar face să dispară însăşi
raţiunea de a fi a acţiunilor posesorii, a.căror utilitate constă tocmai în aceea
că-l dispensează pe posesorul tulburat de "probatio diabolica". Mai mult
însă, dacă s-ar admite că dovada existenţei titlului şi a valabilităţii sale
constituie cerinţe ale admisibilităţii acţiunii posesorii, ar însemna că
uzurpatorul - care, aşa cum am arătat, posedă pentru sine, în condiţiile art.
1846 şi 1847 C. civ., cu dorinţa de a deveni proprietar după 30 de ani - nu ar
putea beneficia niciodată de acţiunile posesorii5.
Acţiunile posesorii îşi au justificarea în necesitatea apărării eficiente, suple şi
rapide a posesiei ca simplă stare de fapt. Posesorul poate beneficia de
ocrotire chiar şi împotriva titularului dreptului real. Aşa cum s-a apreciat şi
de instanţa supremă, posesorul poate să se plângă chiar împotriva
proprietarului, pe calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă
importanţă cum şi de cine a fost tulburat în posesiune, ci doar faptul
tulburării în sine6.
Doctrina a formulat şi ea aprecieri asemănătoare. Astfel, regretatul profesor
C. Stătescu preciza că "într-un regim de ordine juridică, în care nimeni nu
este îndreptăţit să-şi facă dreptate singur, se justifică apărarea chiar a unei
756
simple stări de fapt cum este posesia, împotriva unor tulburări de orice
natură"7.
Avantajele ocrotirii posesiunii prin intermediul unor acţiuni derogatorii de la
dreptul comun sunt multiple. Astfel, în cazul acţiunilor posesorii nu se mai
pune problema unei veritabile "probatio diabolica", căci ceea ce trebuie
dovedit este simplul fapt al posesiei, iar nu titlul de proprietate. Pe de altă
parte, acţiunile posesorii se soluţionează de urgenţă şi cu precădere faţă de
alte cauze.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, calea acţiunii posesorii este adeseori
preferată chiar şi de titularul dreptului de proprietate, lată de ce se poate
spune că şi
1
C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persona juridică. Drepturile
reale, p. 775-776; E. Chele, loc. cit, p. 88.
2
S. Banu, op. cit., p. 84.
3
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 270-271.
4
E. Chele, loc. cit, p. 90. A se vedea, în acelaşi sens, Trib. Suprem, s. civ.,
dec. nr. 2047/1985, în R.R.D. nr. 7/1986, p. 63.
5
E. Chele, loc. cit, p. 90.
6
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în I. Mihuţă, Repertoriu II, nr. 96, p.
105.
7
p. 796.
azi îşi păstrează valabilitatea afirmaţia lui Ihering, potrivit căreia posesiunea
constituie "avanpostul proprietăţii"1. Tocmai de aceea, acţiunile posesorii au
757
o largă aplicaţiune în dreptul modern, fapt pentru care ele sunt reglementate
în numeroase alte legislaţii ca proceduri speciale2.
1.2. Reglementarea acţiunilor posesorii în dreptul românesc
Originea acţiunilor posesorii se pierde în negura timpurilor, dar ele au primit
o dezvoltare deosebită în cadrul dreptului roman, sub forma interdictelor3, de
unde apoi au fost preluate în cutumele Evului Mediu şi apoi în legislaţiile
moderne4.
în Codul de procedură civilă român acţiunile posesorii sunt reglementate în
art. 674-676, texte ce au primit actuala redactare ca urmare a modificării
legislaţiei noastre procesuale cu prilejul reformei din anul 1948. Dar şi în
perioada anterioară se întâlnesc referiri la acţiunile posesorii5. Astfel, Codul
Caragea conţinea dispoziţii în legătură cu prigonirile pentru stăpânirea cu
bună sau rea-credinţă a bunurilor mişcătoare şi nemişcătoare, pentru
încălcările de pământ ori de hotare între vecini etc. La rândul său, Codul
Calimach reglementa cu mai multă precizie condiţiile în care posesia se
bucura de protecţie legală.
Actualele dispoziţii ale art. 674-676 C. proc. civ. conţin o reglementare
sumară a acţiunilor posesorii. Textele menţionate enunţă doar condiţiile
acţiunilor posesorii şi determină unele reguli de procedură în materie.
Indicând condiţiile acţiunilor posesorii art. 674 C. proc. civ. face trimitere,
astfel cum este firesc, la dispoziţiile art. 1846-1847 C. civ. Aceste din urmă
texte definesc posesia şi determină condiţiile necesare pentru a putea
prescrie.
1
Ase vedea, A. Colin, H. Capitant, op. cit, p. 1015.
758
2
A se vedea, în acest sens: art. 1264-1267 C. proc. civ. francez; art. 703-705
C. proc. civ. Italian; art. 606-623 C. proc. civ. argentinian; art. 920-940 C.
proc. civ. brazilian; art. 549-583 C. proc. civ. chilian; art. 699-719 C. proc.
civ. venezuelean.
3
A se vedea, pentru amănunte în acest sens: Gaius, Instituţiunile, traducere,
studiu introductiv, note şi adnotări de A. N. Popescu, Editura Academiei,
Bucureşti, 1982, p. 317-323; P. F. Girard, Manuele elementaire de droit
romain, Paris, 1901, p. 273-278; V. M. Ciucă, Drept roman, - Lectionibus ex
ius actionum ac ius personarum - Editura Ankarom, laşi, 1996, p. 190-191;
F. Scrieciu, op. cit., p. 30-34.
4
Denumirea de interdicte şi interdicţii posesorii s-a păstrat şi în unele
legislaţii moderne. Astfel, de pildă, Capitolul II din Titlul III al Cărţii a IV-a
a Codului de procedură civilă venezuelean este consacrat chiar interdictelor,
iar secţiunea a ll-a este intitulată: "Despre interdictele posesorii". Tot astfel,
Titlul I din Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă argentinian este
consacrat interdictelor şi acţiunilor posesorii. De asemenea, Titlul IV al
Cărţii a lll-a din Codul de procedură civilă chilian este destinat interdictelor
("de los interdictos").
în schimb, Capitolul IV din Titlul I al Cărţii a IV-a a Codului de procedură
civilă italian este intitulat: "Dei procedimenti possessori", ceea ce
demonstrează încă o dată fascinanta istorie şi panoramă a dreptului
comparat. Şi deopotrivă de semnificativ este să amintim că un alt cod latino-
american vorbeşte atât de interdicte cât şi de acţiunile posesorii. Este vorba
de Codul de procedură civilă brazilian care-şi intitulează Capitolul V "Das
759
Acoes Possessorias" (Titlul I din Cartea a IV-a), pentru a consacra apoi o

secţiune distinctă interdictelor prohibitorii ("Do interdito proibitorio").
5
Ase vedea, pentru amănunte: E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare,
voi. I, p. 265-267.
1.3. Obiectul protecţiei posesorii
Acţiunile posesorii sunt destinate să ocrotească posesiunea bunurilor imobile
şi a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin prescripţie
achizitivă. Soluţia poate fi desprinsă şi din dispoziţia cuprinsă în art. 674 pct.
3 C. proc. civ., text care se referă la cerinţele necesare pentru uzucapiune1.
In ce priveşte bunurile mobile, art. 1909 alin. (1) C. civ. dispune că acestea
"se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo scurgere
de timp". Prin urmare, ocrotirea posesorie, în condiţiile art. 674-676 C. proc.
civ, nu se poate extinde şi asupra bunurilor mobile, căci în acest caz simplul
fapt al posesiei de bună-credinţă valorează titlu de proprietate ("en fait de
meubles, possession vaut titre"). Protecţia juridică a bunurilor mobile se
poate realiza însă pe cale petitorie. De data aceasta calea posesorie apare ca
inutilă, întrucât posesia se confundă practic cu proprietatea2.
Prin intermediul acţiunilor posesorii poate fi apărat, în principiu, orice drept
real imobiliar, cum este: dreptul de proprietate, uzul, uzufructul, abitaţia şi
servitutea. Acţiunea posesorie poate fi folosită de uzufructuar chiar şi
împotriva nudului proprietar, întrucât el este cel dintâi îndatorat să respecte
posesia uzufructuarului3.
Legea acordă ocrotire, pe calea acţiunilor posesorii, şi servitutilor continue şi
aparente (art. 675 C. proc. civ.). Această protecţie nu se acordă însă
servitutilor discontinue şi neaparente, întrucât ele nu sunt susceptibile de
760
posesie; ele reprezintă mai degrabă simple acte de îngăduinţă din partea
proprietarului fondului, iar nu manifestarea incontestabilă a unei posesii
publice şi continue din partea titularului acelei servituti4.
1.4. Formele acţiunilor posesorii
Codul de procedură civilă impune condiţii diferite de exercitare a acţiunilor
posesorii, după cum tulburarea sau deposedarea s-a făcut ori nu prin
violenţă. în acest sens, art. 674 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă
tulburarea sau deposedarea s-a făcut prin violenţă reclamantul este scutit de a
face dovada cerută la punctele 2 şi 3 ale aceluiaşi text.
Datorită acestui fapt s-a apreciat că în dreptul nostru trebuie să fie
recunoscute două categorii de acţiuni posesorii: o acţiune posesorie în
complângere şi o acţiune posesorie în reintegrare5.
1
2
C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persoana juridică. Drepturile reale,
p. 800; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept
civil român, Editura "Naţională" S. Ciornei, Bucureşti, 1928, voi. I, p. 966.
3
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., p. 968;
4
Idem; N. Petrovici, I. Niculescu, notă la dec. civ. nr. 1616/1967 a Trib. reg.
Oltenia, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 138. A se vedea, de asemenea, R. Japiot, op.
cit, p. 98.
5
p. 796-798; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, p. 189; D.
Gherasim, op. cit., p. 137; I. Stoenescu, în Procesul civil în R.P.R, p. 431; V.
Negru, D. Radu, op. cit, p. 402-404; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, p. 534-535; I. Leş, Proceduri civile
761
speciale, p. 175; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 279-

287; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit, p. 969-973;
F. Scrieciu, op. cit, p. 2-67; V. Georgescu, Acţiunile posesorii, în L.P. nr.
7/1956, p. 780.
Acţiunea în complângere (complenda), denumită adeseori şi acţiune
posesorie generală, urmăreşte să curme actele de tulburare sau deposedare
care sunt de natură să împiedice exerciţiul liber şi efectele juridice ale
posesiei. Acţiunea în reintegrare (reintegranda), denumită şi acţiune
posesorie specială, are ca finalitate apărarea posesiei când tulburarea sau
deposedarea s-a realizat prin violenţă.
Distincţia dintre cele două acţiuni posesorii este deja tradiţională şi ea îşi
păstrează actualitatea. Ea se întemeiază nu pe existenţa unei clasificări făcute
anume de legiuitor, ci pe finalitatea şi condiţiile diferite de exercitare a
acţiunilor posesorii. O parte a doctrinei procesuale a promovat şi opinia
potrivit căreia legislaţia noastră ar consacra o singură acţiune posesorie
generală, aplicabilă atât în caz de tulburare cât şi de deposedare1. Susţinerea
ni se pare în final mai puţin consecventă, întrucât însuşi autorul recunoaşte
că dacă ar fi să facem o clasificare am distinge acţiunea posesorie generală
de acţiunea posesorie specială2.
Este adevărat însă că legislaţia noastră nu face referire expresă la cele două
categorii de acţiuni posesorii, dar nici nu este sarcina legiuitorului de a se
ocupa de conceptualizări doctrinare, de simple speculaţii teoretice ori de
clasificări didactice. Determinarea însă a unor condiţii distincte pentru
exercitarea acţiunilor posesorii constituie un temei suficient pentru
menţionata clasificare3.
762
2. Condiţiile acţiunilor posesorii

2.1. Precizări generale
Cercetarea instituţiei acţiunilor posesorii nu poate face abstracţie nici de
condiţiile de fond şi nici de cele de formă. Remarcăm în această privinţă că
cerinţele de fond sunt studiate, astfel cum am mai precizat, la dreptul civil,
dar şi Codul de procedură civilă se referă la ele în mod expres.
într-adevăr, potrivit art. 674 alin. (1) C. proc. civ: "Cererile privitoare la
posesiune vor fi admise numai dacă:
1. nu a trecut un an de la tulburare sau deposedare;
1
Gr. Porumb, în Codul de procedură civilă comentat şl adnotat, voi. II, p.
461.
2
Ibidem, p. 462.
3
în vechiul drept francez era consacrată distincţia dintre acţiunea în
reintegrare ("la reinteg-rande'), acţiunea în complângere ("la complainte') şi
denunţarea lucrărilor noi ("la denonciation de nouvel ouevre'). Aceasta din
urmă - corespunzătoare într-o anumită măsură procedurii romane "novi
operis denuntiatio" - reprezintă o acţiune prin care posesorul unui fond poate
solicita sistarea lucrărilor începute şi de a distruge pe cele efectuate; ea
reprezintă de fapt o varietate a acţiunii în complângere. A se vedea, R. Japiot,
op. cit, p. 97-105.
"La denonciation de nouvel oeuvre" a fost preluată însă şi în alte legislaţii
procesual civile. Astfel, de pildă, art. 934-940 C. proc. civ. brazilian
reglementează această instituţie sub denumirea de 'Acao de Nunciacao de
Obra Nova", art. 619-620 C. proc. civ., argentinian sub denumirea de
"Interdictp de Obra Nueva", iar art. 565-570 C. proc. civ. chilian sub
763
denumirea de "La Denuncia de Obra Nueva". Aceste din urmă legislaţii

reglementează şi alte acţiuni posesorii speciale, cum sunt "Interdicto de
Adquirir" (interdictul de a dobândi, reglementat de art. 607-609 C. proc. civ.
Argentinian), care are ca finalitate, astfel cum o sugerează denumirea,
dobândirea posesiunii (în dreptul chilian este reglementat sub denumirea de
"querella de restitution") şi "Interdicto de Retener" (interdictul de a reţine,
reglementat de art. 610-613 C. proc. civ. argentinian), ce are ca finalitate
conservarea posesiunii reclamantului (în dreptul chilian este reglementată
sub denumirea "querella de amparo").
2. reclamantul dovedeşte că, înainte de această dată, el a posedat cel puţin
un an;
3. posesiunea lui întruneşte condiţiile cerute de art. 1846-1847 din Codul
civil". Condiţiile enunţate mai sus sunt însă necesare numai în cazul acţiunii
în com-
plângere. Acţiunea în reintegrare este admisibilă dacă reclamantul face
dovada primei condiţii: introducerea cererii înăuntrul termenului de un an.
Pe de altă parte, condiţiile statornicite în textul anterior menţionat se referă la
"cererile privitoare la posesiune", deşi practic legea vizează cerinţele de
exercitare a acţiunilor posesorii. Dar, exerciţiul acţiunilor posesorii implică
şi respectarea condiţiilor generale privitoare la capacitate, calitate, şi interes,
cerinţe ce au fost analizate deja în primele capitole ale acestei lucrări. O
precizare aparte se impune doar în privinţa condiţiei generale privitoare la
afirmarea unui drept subiectiv. Această condiţie nu este necesară în cazul
acţiunilor posesorii, fiind suficientă afirmarea doar a unei posesii anterioare
şi utile de cel puţin un an.
764
în continuare, vom stărui doar asupra condiţiilor de admisibilitate a

acţiunilor posesorii. Prima condiţie prevăzută de art. 674 pct. 1 C. proc. civ.
ne apare mai întâi ca o cerinţă de ordin procedural privitoare la exerciţiul
acţiunii. Aceasta deoarece termenul de un an, prevăzut de lege, este un
termen de prescripţie. în schimb, cerinţele prevăzute de art. 674 pct. 2 şi 3 C.
proc. civ. sunt considerate ca cerinţe de fond1.
La aceste din urmă condiţii unii autori adaugă şi existenţa unui act de
tulburare sau de deposedare2. Această condiţie nu este prevăzută în mod
expres de lege, dar ea este necesară şi rezultă, în ultimă instanţă, din chiar
modul de redactare a art. 674 pct. 1 C. proc. civ.
Cererile privitoare la posesiune trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe de
formă. Ele trebuie să îndeplinească toate elementele prevăzute de art. 112 C.
proc. civ. Reclamantul mai trebuie să manifeste o grijă particulară spre a-şi
motiva cererea în drept pe dispoziţiile art. 674 C. proc. civ. spre a înlătura
orice posibil echivoc cu privire la natura petitorie sau posesorie a cererii.
Aceasta deoarece dacă din modul de redactare a cererii ar rezulta că
reclamantul a înţeles să pună în discuţie dreptul de proprietate acţiunea sa va
fi considerată ca una petitorie3. De asemenea, va trebui acordată o atenţie
sporită identificării cât mai precise a imobilului (prin vecinătăţi, suprafaţă şi
prin datele topografice necesare).
2.2. Existenţa unui act de tulburare sau de deposedare
Problema ocrotirii posesorii nu se pune decât din momentul în care a
intervenit un act de tulburare sau de deposedare. Art. 674 alin. (1) C. proc.
civ. se referă în mod expres la conceptele anterior menţionate, fără a le
preciza însă conţinutul. De aceea, unele precizări doctrinare se impun.
765
Tulburarea şi deposedarea se concretizează într-un fapt material sau într-un

act juridic făcut cu intenţia de a se împotrivi posesiei unei persoane. Din
punct de vedere etimologic există totuşi o deosebire esenţială între tulburare
şi deposedare. O atare delimitare are şi semnificaţii juridice. într-adevăr,
conceptul de tulburare exprimă ideea săvârşirii unuia sau mai multor acte
ori fapte izolate prin care se
1
V. Georgescu, op. cit., p. 786-787.
2
Ibidem, p. 788; E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 279.
3
A se vedea, Trib. reg. Baia Mare, dec. civ. nr. 1864/1955, în J.N. nr. 5/1956,
p. 876 cu o notă de A. Moisescu.
contestă posesiunea titularului. în schimb, deposedarea este mai energică,
căci ea conduce la pierderea completă a posesiei1.
în concret, delimitarea la care ne referim are semnificaţii sub aspectul
posibilităţilor de exercitare a acţiunilor posesorii. într-adevăr, art. 674 alin.
(1) C. proc. civ. deschide calea acţiunii posesorii în complângere atât în
cazul tulburării, cât şi al deposedării. De asemenea, acţiunea în reintegrare
poate fi exercitată atât în caz de tulburare, cât şi de deposedare. în acest din
urmă caz, art. 674 alin. (2) C. proc. civ. impune doar condiţia ca tulburarea
sau deposedarea să fie făcută cu violenţă.
Tulburarea posesiei se poate manifesta fie prin fapte materiale, fie prin acte
juridice. Cu alte cuvinte, tulburarea posesiei poate fi de fapt sau de drept.
Tulburarea de fapt se manifestă prin acte materiale vizibile, perceptibile,
cum ar fi ridicarea unei construcţii pe terenul reclamantului, strângerea
recoltei de pe acelaşi teren, plantarea unor pomi etc. Tulburarea de drept se
manifestă prin acte juridice contrare posesiei, cum ar fi notificarea făcută
766
locatarului ca pe viitor să nu mai plătească chiria posesorului, ci autorului

notificării.
Simplele acte de tulburare nu sunt suficiente pentru a da naştere la o acţiune
posesorie. Mai este necesar, astfel cum se remarcă şi în doctrină, ca
tulburarea să fie făcută cu intenţia de a se împotrivi faptului posesiei2.
Elementul subiectiv al tulburării - intenţia de a nega sau de a restrânge
posesia de către altă persoană - urmează să fie stabilit de instanţă în funcţie
de împrejurările concrete ale cauzei. în lipsa acestui element intenţional,
tulburarea nu poate da naştere la o acţiune posesorie, ci eventual la o acţiune
în daune. Desigur, nu trebuie să tragem concluzia că tulburarea, ca temei al
acţiunii posesorii, presupune cu necesitate o pagubă materială. Tulburarea
constituie, prin ea însăşi, un "prejudiciu", căci este de natură a contesta sau
zădărnici posesia unei persoane3.
în jurisprudenţa noastră s-a ridicat problema dacă tulburarea realizată prin
executare silită poate da naştere la o acţiune posesorie. Jurisprudenţa noastră
a decis uneori că actul de punere în posesie de către executorul judecătoresc
nu se poate ataca decât pe calea contestaţiei la executare, iar nu şi prin
intermediul acţiunii posesorii4.
Problema enunţată mai sus s-a ridicat în legătură cu punerea în executare a
unui contract de vânzare-cumpărare la încheierea căruia reclamantul
posesoriu nu a participat. în aceste condiţii actul de vânzare-cumpărare nu
este opozabil reclamantului. Or, dacă contractul nu este opozabil terţilor tot
astfel nici executarea nu poate produce efecte faţă de aceştia. Drept urmare,
doctrina a considerat că reclamantul posesoriu - terţ faţă de actul autentic pus
767
în executare - nu poate fi lipsit de atributele cuprinse în dreptul său şi de

mijloacele de apărare, inclusiv de exerciţiul acţiunii posesorii5.
1
A se vedea, Mic dicţionar enciclopedic, ediţia a ll-a revăzută şi adăugită,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 284.
2
Gr. Porumb, în Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p.
456; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 380; E. Herovanu, Principiile procedurii
judiciare, voi. I, p. 283; V. Georgescu, op. cit., p. 788; G. Giurcă,
Elementul subiectiv în soluţionarea acţiunilor posesorii, R.R.D. nr. 6/1968,
p. 98.
3
V. Georgescu, op. cit, p. 788.
4
Trib. pop. al raionului T. Vladimirescu Bucureşti, dec. nr. 12170/1959,
citată după A. Bercescu, G. Rusu, Este admisibilă acţiunea posesorie
împotriva unei tulburări de posesie săvârşită prin executare silită? în L.P. nr.
7/1961, p. 50-51.
5
A se vedea, în acest sens, S. Brădeanu, Unele probleme privind apărarea
posesiei prin acţiunile posesorii, L.P. nr. 7/1961, p. 54, A. Berceanu, op. cit,
p. 50-53.
Jurisprudenţa a promovat şi ea opinia prezentată anterior. Astfel, într-o cauză
civilă s-a decis, în acest sens, că posesorul căruia nu-i este opozabilă o
hotărâre pusă în executare "poate să se plângă împotriva tulburătorului pe
calea acţiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezintă importanţă cum şi de
cine a fost tulburat în posesie, ci doar faptul tulburării în sine"1.
Principiul enunţat mai sus nu este aplicabil în cazul punerii în executare a
unei hotărâri pronunţate chiar împotriva posesorului. O atare hotărâre îi este
768
opozabilă acestuia şi el nu mai are deschisă calea acţiunii posesorii, ci

eventual a contestaţiei la executare.
în cazul exercitării acţiunii în reintegrare, reclamantul trebuie să prezinte şi
dovada faptului că tulburarea sau deposedarea s-a făcut cu violenţă.
Conceptul de violenţă evocă, de regulă, săvârşirea unor acte agresive sau
arbitrare îndreptate împotriva persoanei sau imobilului reclamantului2.
Violenţa materială generează, în mod evident, posibilitatea exercitării unei
acţiuni în reintegrare, căci asemenea acte trebuie sancţionate cu toată
promptitudinea. Dar accesul la acţiunea posesorie este deschis şi în cazul
celorlalte acte de violenţă. Opinia potrivit căreia numai actele materiale de
violenţă deschid calea acţiunii posesorii a rămas izolată chiar şi în
jurisprudenţa3.
Prin urmare, violenţa în sensul dispoziţiilor art. 674 C. proc. civ. se
înfăţişează ca un concept complex, care include în conţinutul său orice
mijloace contrare ordinii şi bunelor raporturi în societate4. în acest sens, E.
Herovanu remarca că "violenţa nu se manifestă numaidecât prin loviri şi
întrebuinţare de arme; insultele, ameninţările sunt şi ele acte de violenţă, de
altfel ca toate procedeele abuzive în general"5.
într-adevăr, interpretarea restrictivă a conceptului de violenţă îngustează în
mod nejustificat posibilitatea de folosire a acţiunii în reintegrare. De aceea,
doctrina este constantă în a considera că violenţa, materială sau morală,
poate da naştere la o acţiune posesorie în reintegrare6. Pentru promovarea
unei atare acţiuni este suficient să se facă dovada că violenţa săvârşită faţă de
reclamant a fost de natură să-i insufle acestuia o temere ce l-a determinat să
cedeze în faţa tulburării sau deposedării.
769
Stabilirea datei la care a intervenit tulburarea sau deposedarea urmează să fie

făcută de instanţă pe baza dovezilor administrate. O atare determinare este
necesară şi în scopul verificării celorlalte condiţii de admisibilitate a
acţiunilor posesorii.
2.3. Promovarea acţiunii posesorii în termen
de un an de la data tulburării sau deposedării
Potrivit art. 674 alin. (1) C. proc. civ. posesiunea se bucură de ocrotire doar
dacă acţiunea este promovată într-un termen de un an de la tulburare sau
deposedare. Termenul de un an se socoteşte potrivit dispoziţiilor art. 1887 C.
civ., respectiv fără a
1
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 943/1970, în I. Mihuţă, Repertoriu, nr. 96, p.
105.
2
D. Gherasim, op. cit, p. 162.
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 524/1954, citată de V. Georgescu, op. cit, p.
789.
4
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 285.
5
Idem.
s
C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile
reale, p. 798; M. N. Costi n, Marile instituţii ale dreptului civil român, p.
403-404.
se lua în calcul ziua în cursul căreia prescripţia a început să curgă. Un atare

mod de calcul reprezintă o consecinţă firească a naturii juridice a termenului
enunţat.
770
Este adevărat însă că în doctrină a existat o controversă cu privire la natura

juridică a termenului de un an prevăzut de art. 674 C. proc. civ. într-o primă
opinie s-a susţinut că ne aflăm în prezenţa unui termen de decădere, întrucât
acesta este reglementat printr-o lege cu caracter procedural. Opinia
dominantă este totuşi aceea potrivit căreia termenul de un an, prevăzut de
textul la care ne referim, este un termen de prescripţie2.
Reglementarea termenului la care ne referim în Codul de procedură civilă nu
poate constitui, aşa cum s-a remarcat, decât un criteriu formal, iar nu unul
care ţine de natura termenului3. în pofida oricăror alte argumentări,
constatarea care se impune este aceea că termenul de un an, prevăzut de art.
674 alin. (1) C. proc. civ., mărgineşte în timp posibilitatea de sesizare a
organelor de justiţie, adică însăşi exerciţiul acţiunii posesorii, lată de ce ne
alăturăm şi noi opiniei potrivit căreia termenul de exercitare a acţiunilor
posesorii face parte din categoria termenelor de prescripţie.
2.4. Posesiunea reclamantului să aibă o durată de cel puţin un an
Pentru admiterea acţiunii posesorii, art. 674 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. mai
impune şi condiţia ca reclamantul să probeze că, înainte de tulburare sau
deposedare, a posedat bunul cel puţin un an4.
în sistemul legislaţiei noastre, posesiunea de un an apare ca o condiţie
esenţială a ocrotirii acesteia pe calea acţiunilor posesorii, căci numai o
posesie bine caracterizată trebuie să se bucure de o atare protecţie; în caz
contrar ocrotirea posesorie nu se justifică.
Termenul de un an se calculează din ziua tulburării sau deposedării în urmă,
adică în sens invers calculării termenului de prescripţie. în toate cazurile
771
reclamantul va trebui să producă dovezi pertinente spre a stabili durata

posesiei. Cel mai
1
V. Georgescu, op. cit, p. 786; E. Herovanu, Principiile procedurii
judiciare, voi. I, p. 282. A se vedea, în sensul că termenul de un an este un
termen procedural, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, voi. I, p. 129-130.
2
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p. 238; Gr. Porumb, Două cazuri de prescripţie extinctivă
prevăzute în Codul de procedură civilă, în Studia Universitatis "Babeş
Bolyai" Series Jurisprudentia, Cluj, 1962, p. 129; A. Hilsenrad, Despre noua
reglementare a prescripţieiextinctive, în L.P. nr. 8/1958, p. 32; V. Negru, D.
Radu, op. cit, p. 380; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.
cit, p. 972; D. Gherasim, op. cit, p. 151; I. Leş, Proceduri civile speciale, p.
182; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II,
p. 537.
Termenul de prescripţie de un an este prevăzut şi în alte legislaţii. A se
vedea, art. 1264 C. proc. civ. francez şi art. 621 C. proc. civ. argentinian.
3
Gr. Porumb, Două cazuri de prescripţie extinctivă prevăzute în Codul de
procedură civilă, p. 124.
4
Condiţia posesiunii anuale nu era cunoscută în dreptul roman, ea avându-şi
originea în dreptul germanic. Iniţial, termenul era de un an şi o zi, ziua
suplimentară fiind cerută numai pentru a marca mai bine împlinirea
termenului de un an. A se vedea, în acest sens, M. Planiol, Trăite elementaire
de Droit civil, deuxieme edition, tome premier, Paris, Librairie Cotillon,
1901, p. 345. Termenul de un an şi o zi, prin excepţie, mai este menţinut în
unele legislaţii. A se vedea, în acest sens, art. 924 C. proc. civ. brazilian.
772
Condiţia posesiunii anuale este prevăzută şi de art. 1264 din noul Cod de
procedură civilă francez.
adesea, în această materie se recurge la proba testimonială, întrucât este
vorba de stabilirea unor fapte materiale.
Dovada posesiei anuale nu trebuie să fie făcută pentru întreg intervalul ei,
adică zi de zi. Este suficient să se determine originea posesiei şi existenţa
câtorva fapte caracteristice; din asemenea fapte se poate deduce concluzia
continuităţii posesiei1. Desigur că împotriva acestei prezumţii de continuitate
pârâtul are posibilitatea de a face proba contrară.
Reclamantul are însă posibilitatea de a uza şi de dispoziţiile art. 1860 C. civ.,
spre a uni posesiunea sa cu posesiunea autorului său2. Ne limităm aici să
arătăm că pentru a opera joncţiunea posesiilor este necesar să fie întrunite, în
mod cumulativ, trei condiţii. O primă condiţie, implicită, este aceea ca
joncţiunea posesiilor să vizeze unul şi acelaşi imobil. în al doilea rând, este
necesar ca cele două posesii să fie una în continuarea celeilalte: orice cauză
de întrerupere face inadmisibilă joncţiunea posesiilor, în fine, ultima condiţie
pretinde ca cel ce invocă joncţiunea să fie continuator al primului posesor, pe
baza unui raport juridic.
Condiţia posesiei anuale este cerută de lege numai în cazul acţiunii posesorii
în complângere, nu şi în cel al acţiunii în reintegrare. Aceasta nu înseamnă
însă că în cazul reintegrării nu se cere ca posesorul să fi fost în posesie o
anumită perioadă de timp, oricât de scurtă ar fi ea.
2.5. Posesia reclamantului trebuie să fie utila
Admiterea acţiunii posesorii este condiţionată de existenţa unei posesii "ad
uzu-capionem", adică cum se exprimă art. 1847 C. civ, continue,
773
neîntrerupte, netulburate, publice şi sub nume de proprietar. Aceste calităţi

ale posesiei sunt cerute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate pe
calea prescripţiei achizitive; ele sunt necesare însă şi pentru producerea
celorlalte efecte juridice ale posesiei3.
Pentru admiterea acţiunilor posesorii art. 674 C. proc. civ. impune în mod
expres şi întrunirea cerinţelor anume arătate de art. 1846 şi 1847 C. civ.
Calităţile şi viciile posesiei sunt larg cercetate în literatura de specialitate4,
fapt pentru care vom face doar câteva sublinieri.
O primă condiţie a posesiei vizează continuitatea acesteia. Opusul acestei
calităţi este discontinuitatea. Ea este definită de art. 1848 C. civ. ca fiind
situaţia în care posesia se exercită "în mod neregulat, adică cu intermitenţe
anormale". Continuitatea nu presupune un contact permanent al posesorului
cu lucrul; exercitarea intermitentă a unor acte de folosire a lucrului ţine
uneori de însăşi natura bunului respectiv. De aceea,
1
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 238; E. Herovanu,
Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 282.
2
Ase vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit., tomul XI, p. 127-
141; D. Lupulescu, Drept civil. Drepturile reale principale, p. 233-235; I.
Leş, Proceduri civile speciale, p. 183; F. Scrieciu, op. cit, p. 89-96; D.
Andrei, R. Petrescu, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem
referitoare la uzucapiune, R.R.D. nr. 11/1984, p. 46-49.
3
reale principale, p. 780; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op. cit, p. 497; D. Gherasim, op. cit., p. 44-52.
774
4
A se vedea, pentru amănunte: D. Alexandresco, op. cit, p. 105-116; C.
Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, p.
779-786; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 239-243; M. N.
Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, p. 393-398.
discontinuitatea reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa trebuie să o
stabilească ţinând seama mai ales de natura bunului posedat (plantaţii, teren
cultivat etc).
Sub aspect probatoriu însă art. 1850 C. civ. instituie o prezumţie de
continuitate. Textul menţionat statuează în acest sens că "posesorul care
probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a
posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba
contrarie". Prin urmare, legea instituie o prezumţie "iuris tantum"de
continuitate a posesiei, după modelul legislaţiei franceze.
Mai precizăm că viciul discontinuităţii are un caracter absolut, în sensul că
poate fi invocat împotriva posesorului de orice persoană interesată. De
asemenea, acest viciu este temporar, în înţelesul că el încetează de îndată ce
actele de stăpânire a lucrului devin regulate.
A doua calitate a posesiei, indicată ca atare de art. 1847 C. civ., se referă la
existenţa unei posesii neîntrerupte. în realitate însă, întreruperea nu viciază
posesia, ci determină chiar pierderea ei1. Cele două vicii ale posesiei -
discontinuitatea şi întreruperea - nu se pot totuşi confunda, căci prima constă
în intermitenţa cu care chiar posesorul foloseşte un lucru, în timp ce
întreruperea este determinată de faptul unui terţ. Altfel spus, "posesiunea
discontinuă, deşi neregulată, a subzistat întotdeauna, pe când posesiunea
întreruptă la un moment dat a încetat de a fi"2.
775
O altă condiţie se referă la existenţa unei posesii sub nume de proprietar.

Opusul posesiei sub nume de proprietar este reprezentat de viciul precarităţii.
în cazul precarităţii, stăpânirea lucrului este lipsită de "animus sibi habendi",
adică de elementul subiectiv al posesiei. De aceea, se consideră, pe bună
dreptate, că precaritatea nu se analizează ca un simplu viciu, ci ea
echivalează cu lipsa posesiei3. în concepţia Codului civil român precaritatea
are un caracter absolut şi perpetuu; ea se poate interverti în posesiune utilă în
cazurile anume prevăzute de lege (art. 1858 C. civ.).
Un alt viciu al posesiei este violenţa. Referitor la acest viciu art. 1851 C. civ.
precizează că "posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată
prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului. Pe de altă parte,
art. 1847 C. civ. formulează condiţia ca posesia să fie netulburată. Din modul
de redactare a acestui text s-ar putea trage concluzia că violenţa nu trebuie să
provină de la terţe persoane. în realitate, violenţa nu trebuie să provină de la
posesor cu prilejul dobândirii posesiei şi pe parcursul exercitării actelor
materiale de folosinţă a bunului. De aceea, s-a spus că termenul cel mai
potrivit pentru a exprima această calitate -posesie netulburată, în exprimarea
Codului civil - este de posesie paşnică4.
într-adevăr, atunci când posesorul se foloseşte de violenţă, împotriva celui
care a posedat anterior, pentru a se pune în posesiune, el nu merită protecţia
legii; o atare protecţie nu se poate acorda nici atunci când o persoană tinde să
se menţină în posesie prin acte de violenţă.
Violenţa provenită de la un terţ nu reprezintă un viciu al posesiei; ea
constituie doar o încălcare a posesiei şi este sancţionată prin reglementarea
acţiunilor pose-
776
1
reale, p. 780;
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 230; M. N. Costin,
Marile instituţii ale dreptului civil român, p. 393; C. Hamangiu, I. Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 948;
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 280; A. Colin, H.
Capitant, op. cit, p. 895.
2
D. Alexandresco, op. cit, voi. XI, p. 108.
3
C. Stătescu, Drept civil. Persona fizică. Persoana juridică. Drepturile reale,
p. 785; D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 240; M. N.
Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, p. 396.
4
A se vedea, D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 241.
sorii1. Prin urmare, în cazul violenţei exercitate de un terţ posesorul are
posibilitatea de a-şi conserva posesia paşnică prin intermediul acţiuniior
reglementate de art. 674 C. proc. civ.
Mai este necesar să arătăm că violenţa, ca viciu al posesiei, are un caracter
relativ, în sensul că ea poate fi opusă numai celui împotriva căruia s-au
exercitat actele violente. Ea are în acelaşi timp şi un caracter temporar; o
dată cu încetarea violenţei posesia redevine utilă.
Pentru admiterea acţiunii posesorii mai este necesar ca posesia reclamantului
să fie publică. Opusul acestei calităţi este clandestinitatea. Potrivit art. 1852
C. civ. "posesiunea este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de
adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască".
Definiţia este clară şi nu necesită precizări deosebite. Mai adăugăm totuşi că
777
acest viciu este greu de imaginat în cazul bunurilor imobile; dacă totuşi un
asemenea viciu se produce el are un caracter relativ şi vremelnic.
La condiţiile analizate mai sus doctrina adaugă şi cerinţa ca posesia să nu fie
echivocă. Această condiţie a fost prevăzută în mod expres de art. 2229 C.
civ. francez, dar nu a mai fost reluată în art. 1847 C. civ. român. Totuşi în
doctrina noastră se remarcă că o posesie care generează dubii cu privire la
elementele sale esenţiale nu poate fi calificată ca utilă2.
3. Reguli procedurale privind soluţionarea acţiunilor posesorii
3.1. Sesizarea instanţei
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii derogatorii de la dreptul
comun cu privire la competenţa de soluţionare a acţiunilor posesorii. în
aceste condiţii, recursul la regulile dreptului comun este singura soluţie.
Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ. competenţa
materială de soluţionare a acţiunilor posesorii revine judecătoriilor. Sub
aspect teritorial, competenţa se determină în considerarea faptului că
acţiunile posesorii fac parte din categoria acţiunilor reale imobiliare. Aceasta
înseamnă că acţiunea posesorie este de competenţa judecătoriei din
circumscripţia teritorială a locului unde se află imobilul.
Dacă în litigiul privitor la posesie se formulează şi o cerere de despăgubiri
pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare, aceasta va fi de
competenţa instanţei sesizate cu cererea principală (art. 17 C. proc. civ.).
Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii derogatorii cu privire la
elementele şi cerinţele cererii de chemare în judecată. Aşa fiind, şi în această
materie va trebui să se ţină seama de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ.
778
Unele aspecte particulare se pot ivi însă în legătură cu legitimarea procesuală

activă şi pasivă în cadrul acţiunilor posesorii. Legitimarea procesuală activă
aparţine, în mod evident, posesorului care invocă o posesiune utilă în
favoarea sa. Legea nu
1
395.
2
397.
distinge între posesia exercitată pe bază de titlu şi cea exercitată spre a
dobânc proprietatea (fără titlu) prin efectul uzucapiunii. Aşa fiind, în primul
rând, calitatea procesuală activă aparţine pretinsului titular al dreptului de
proprietate sau al altu drept real. Dar, acţiunea posesorie poate fi exercitată şi
de posesorul fără titlu.
Calitatea procesuală activă îi este recunoscută de lege (art. 676 C. proc. civ.)
s< detentorului "...care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui
contract încheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul este cel pentru
care el deţine". Calitatea procesuală îi este recunoscută de lege detentorului
contractual dar numai dacă acţiunea se îndreaptă împotriva unui terţ.
Detentorul nu se poate plânge împotriva celuilalt contractant, pe calea
acţiunii posesorii, căci împotriva acestuia poate exercita acţiunile ce rezultă
din nerespectarea obligaţiilor asumate prin convenţie.
Legitimarea procesuală, în acest domeniu, ridică şi problema admisibilităţii
acţiunilor posesorii formulate de coproprietari. Am arătat deja că o posesiune
779
care generează dubii cu privire la elementele sale esenţiale nu poate fi

calificată ca utilă. De aceea, răspunsul la întrebarea de mai sus este, în
principiu, negativ. Legat de această problemă jurisprudenţa noastră a decis
că în cazul indiviziunii succesorale moştenitorii sunt presupuşi a stăpâni unii
pentru alţii, fapt pentru care posesiunea lor având caracter echivoc, nu este
aptă să fundamenteze dobândirea dreptului prin uzucapiune1.
Totuşi, în unele situaţii, faptul stăpânirii lucrului, concretizat în diferite acte
exterioare, poate imprima posesiei un caracter exclusiv. în acest sens, tot
jurisprudenţa a fost cea care a statuat că "stăpânirea de către unul dintre
moştenitori a unui bun succesoral poate duce la dobândirea, prin uzucapiune,
a dreptului de proprietate numai dacă acesta şi-a manifestat voinţa de a
transforma posesia din posesie comună în posesie exclusivă, producându-se
astfel o intervertire de fapt a posesiei, prin anumite acte, ca, de exemplu,
perceperea fructelor şi închirierea în nume propriu, efectuarea unor lucrări de
reparaţii sau construcţii"2.
Prin urmare, într-o atare împrejurare coproprietarul are exerciţiul acţiunilor
posesorii dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 674 C.
proc. civ.3. De data aceasta, exerciţiul acţiunii trebuie recunoscut nu doar faţă
de terţi, ci şi faţă de ceilalţi comoştenitori cu care s-ar afla în indiviziune".
în cazul devălmăşiei acţiunea posesorie nu poate fi totuşi exercitată de către
unul dintre proprietari împotriva celuilalt. Aceasta deoarece într-o atare
situaţie posesia nu poate fi exercitată în mod exclusiv5. Posesia este, în acest
caz, esenţialmente echivocă, de vreme ce nu se cunoaşte întinderea dreptului
fiecărui proprietar co-devălmaş asupra bunului.
780
1
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 769/1979, în CD. 1979, p. 38; Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 786/1977, CD. 1977, p. 25; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
2094/1976, R.R.D. nr. 4/1977, p. 61. A se vedea, de asemenea, M. Eliescu,
Unele probleme în legătură cu dreptul succesoral ivite în practica
judecătorească, L.P. nr. 5/1956, p. 560.
2
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 786/1977, CD. 1977, p. 25-26. A se vedea, de
asemenea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1045/1982, în CD. 1982, p. 25; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 2094/1976, R.R.D. nr. 4/1977, p. 61; Trib. Suprem, s.
civ., dec. nr. 769/1979, CD. p. 37; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1256/1984,
CD. 1984, p. 59-60.
3
A se vedea, Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 866/1978, în R.R.D. nr.
12/1978, p. 57.
"Trib. jud. Bistriţa Năsăud, dec. civ. nr. 559/1970, R.R.D. nr. 7/1972, p. 151.
A se vedea, şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1256/1984, CD. 1984, p. 59.
5
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 247; I. Leş, Proceduri
civile speciale, p. 189; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi practic de
procedură civilă, voi. II, p. 541; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 885-886: F.
Scrieciu, op. cit, p. 102.
Dreptul la exercitarea acţiunilor posesorii trebuie să fie recunoscut şi
titularilor celorlalte drepturi reale, cum sunt uzul, uzufructul, abitaţia şi
servitutea.
Calitatea procesuală pasivă revine, în acţiunile posesorii, persoanei care a
săvârşit pretinsul act de tulburare sau deposedare. Dacă autorul faptului este
lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi îndreptată împotriva
reprezentantului legal al acestuia. în schimb, dacă autorul tulburării sau
781
deposedării este un minor având capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea

va fi introdusă împotriva acestuia, dar în instanţă va fi citat şi ocrotitorul său
legal1.
Actele de tulburare sau deposedare pot proveni şi de la o persoană juridică,
fie ea privată, fie de drept public. într-o asemenea împrejurare acţiunea se va
îndrepta împotriva acelei persoane juridice, în conformitate cu regulile de
drept comun privitoare la citarea acestora.
Calitate procesuală pasivă, în litigiile privitoare la posesie, pot dobândi şi
succesorii autorului tulburării sau al deposedării. Acţiunea posesorie poate fi
intentată indiferent dacă succesorii sunt universali, cu titlu universal sau cu
titlu particular2.
Totuşi în doctrină a fost formulată şi opinia potrivit căreia acţiunea posesorie
în reintegrare nu poate fi promovată împotriva succesorilor cu titlu
particular; soluţia se întemeia pe constatarea că actele de violenţă sunt
atingeri grave ale ordinii de drept, fapt pentru care ele nu pot fi trecute decât
în sarcina celor ce le-au săvârşit3. Totuşi nu împărtăşim un atare punct de
vedere, căci succesorul, fie el chiar cu titlu particular, preia bunul cu toate
calităţile şi viciile sale". Este de observat că actele de violenţă la care ne
referim formează doar obiectul unei cauze civile; existenţa infracţiunii nu
prezintă relevanţă deosebită în cadrul litigiului civil şi oricum într-un atare
cadru procesual nu se pune problema răspunderii penale a autorului,
răspundere care, evident, are un caracter personal.
3.2. Ac|îunea reconvenţională şi participarea terţilor
Admisibilitatea acţiunii reconvenţionale, în cadrul procedurii acţiunilor
posesorii, nu poate fi cercetată decât în considerarea condiţiilor speciale la
782
care ne-am referit deja şi a naturii particulare a acţiunilor posesorii. în

principiu, nu există obstacole de ordin procedural pentru admiterea acţiunii
reconvenţionale şi în această materie.
Pretenţiile formulate pe calea acţiunii reconvenţionale trebuie să fie însă în
legătură cu cererea reclamantului. Dar în cadrul acţiunilor posesorii se
discută numai asupra posesiei ca stare de fapt, nu şi asupra dreptului de
proprietate. Astfel fiind, apreciem că acţiunea reconvenţională trebuie să
îndeplinească şi ea condiţiile art. 674-676 C. proc. civ. O acţiune
reconvenţională prin care s-ar urmări valorificarea dreptului de proprietate
este incompatibilă cu scopul şi natura procedurii reglementate de art. 674-
676 C. proc. civ. Totuşi trebuie să remarcăm că dacă reclamantul din
acţiunea principală primeşte discuţia asupra dreptului de proprietate asistăm
la o convertire a procesului posesoriu într-un proces petitoriu5.
1
2
Ibidem, p. 464.
3
D. Lupulescu, Dreptul de proprietate personală, p. 249; V. Georgescu, op.
cit, p. 786.
4
Opinia a fost promovată şi de Gr. Porumb fără a se arăta motivele care o
fundamentează {Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. II, p.
464).
5
I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 190; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic
şi practic de procedură civilă, voi. II, p. 543; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit,
p. 886.
O întrebare care poate fi pusă şi la care trebuie să oferim un răspuns
pertinent tocmai datorită situaţiilor practice ce survin adeseori este cea
783
privitoare la admisibilitatea participării terţelor persoane în această materie.

Clarificarea acestei probleme implică unele circumstanţieri ce sunt
determinate, în ultimă instanţă, tot de particularităţile acţiunilor posesorii.
în principiu, trebuie să subliniem, astfel cum am făcut-o şi cu un alt prilej1,
că nici o dispoziţie procedurală nu limitează dreptul terţelor persoane de a
participa la procedura de soluţionare a acţiunilor posesorii2.
Cu toate acestea, intervenţia principală are o sferă limitată de acţiune în acest
domeniu. Ea nu poate fi folosită pentru soluţionarea definitivă a raporturilor
juridice dintre intervenient şi părţile din cadrul acţiunii posesorii3. Cu alte
cuvinte, pe această cale terţul nu va putea obţine revendicarea imobilului din
litigiu, el fiind nevoit să recurgă la o acţiune petitorie ce se va soluţiona
potrivit regulilor de drept comun. Soluţia este indiscutabilă şi se întemeiază
deopotrivă pe faptul că în acţiunile posesorii nu se pot adopta măsuri care să
conducă la rezolvarea fondului dreptului.
Totuşi, prin intermediul intervenţiei principale terţul ar putea obţine ocrotirea
posesiunii sale asupra bunului din litigiu, cu condiţia ca cererea sa să
întrunească condiţiile statornicite de art. 674-676 C. proc. civ.
Soluţiile enunţate mai sus şi justificările prezentate sunt semnificative şi în
privinţa admisibilităţii cererilor de chemare în judecată a altor persoane. Şi
de data aceasta cererea devine admisibilă doar cu respectarea cerinţelor
prevăzute de art. 674 C. proc. civ.4. Interesul exercitării unei asemenea cereri
este evident mai cu seamă în cazul coposesiunii.
In privinţa admisibilităţii cererilor de chemare în garanţie în cadrul acţiunilor
posesorii se impune o altă soluţie. Şi aceasta pentru motivul, esenţial de
altfel, că cererea de chemare în garanţie priveşte exclusiv fondul dreptului5.
784
Soluţia a fost adoptată de jurisprudenţă în legătură cu incompatibilitatea

chemării în garanţie cu procedura ordonanţei preşedinţiale6. Mutatis
mutandis, soluţia se impune şi în cadrul procedurii de soluţionare a acţiunilor
posesorii7.
Procedura de soluţionare a acţiunilor posesorii nu este însă incompatibilă cu
introducerea unei cereri de arătare a titularului dreptului. Şi cu un alt prilej
ne-am pronunţat în favoarea acestei soluţii, ţinând seama de faptul că însuşi
art. 64 C. proc. civ. conferă pârâtului care deţine un lucru pentru altul sau
care exercită un drept asupra acelui lucru în numele altuia de a-l arăta pe
adevăratul titular al dreptului8.
3.3. Cumulul acţiunii posesorii cu alte cereri
Conceptul de cumul sugerează în dreptul procesual posibilitatea de
soluţionare simultană a două sau mai multe litigii. Precizarea pe care
înţelegem să o facem este
1
2
D, I.Cotrutz, op. cit, p. 10-11.
3
4
Idem.
5
Idem.
6
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 444/1966, CD. 1966, p. 277-278.
7
A se vedea, totuşi, în sensul admisibilităţii chemării în garanţie, V. Negru,
D. Radu, op. cit, p. 383; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi
adnotat, voi. II, p. 463.
8
I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 192. A se vedea, de asemenea, V.
Negru, D. Radu, op. cit, p. 383.
785
una de rigoare, căci problema pe care o cercetăm este una din cele mai
delicate în materia acţiunilor posesorii. De aceea, majoritatea autorilor care
au investigat procedura acţiunilor posesorii s-au oprit şi asupra aşa numitei
probleme a cumulului petitoriului cu posesoriul.
O bună parte a doctrinei înclină înspre teza admisibilităţii cumulului dintre
petitoriu şi posesoriu1. Soluţia preconizată de aceşti autori porneşte de la
constatarea inexistenţei unui text expres în legislaţia noastră care să interzică
un atare cumul. O opinie nuanţată a fost formulată de Gr. Porumb, autorul
considerând totuşi că un atare cumul poate fi admis dacă se stabileşte că
acesta "este în interesul unei mai bune administrări a justiţiei"2.
înainte de a prezenta un alt punct de vedere este necesar să precizăm totuşi
că uneori cumulul celor două acţiuni - petitorie şi posesorie - a fost
identificat cu transformarea acţiunii posesorii în acţiune petitorie. O atare
identificare s-a făcut, mai ales, în jurisprudenţă. în acest sens, prin una din
deciziile sale, instanţa supremă a statuat că "discutarea proprietăţii
transformă litigiul posesoriu într-un litigiu de drept comun, petitoriu,
operând cumulul posesorului cu peţitorul"3. Problema cumulului dintre
posesoriu şi petitoriu nu poate fi cercetată decât în lumina principiilor de
drept comun. Inexistenţa unei dispoziţii prohibitive privitoare la
admisibilitatea cumulului nu poate conduce în mod automat la concluzia
promovată de unii autorii. Este adevărat însă că în unele legislaţii problema
inadmisibilitătii cumulului este soluţionată în mod expres de lege4. Cele
două acţiuni - posesorie şi petitorie - au în mod incontestabil o natură diferită
şi un obiect distinct. Iar, în ultimă instanţă, distincţia dintre petitoriu şi
posesoriu evocă distincţia dintre proprietate şi posesiune transpusă pe plan
786
procesual. De aceea s-a şi spus, pe bună dreptate, că nimic nu poate justifica

crearea unei legături între două aspecte diferite, între două căi menite să
ocrotească obiecte diferite5. Pe de altă parte, acţiunea posesorie este supusă
unor reguli speciale, în timp ce acţiunea petitorie trebuie să urmeze calea
procedurală a dreptului comun.
Evidenţierea particularităţilor de mai sus trebuie să conducă, în mod
inevitabil, la inadmisibilitatea cumulului celor două acţiuni6, lată de ce am
considerat si cu un alt
1
V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 383; Gr. Porumb, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, voi. II, p. 464; V. Georgescu, op. cit, p. 789-790; R.
Gherghinescu, notă la dec. civ. nr. 1186/1967 a Trib. reg. Hunedoara, R.R.D.
nr. 3/1969, p. 133.
2
3
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1477/1976, CD. 1976, p. 232. A se vedea, de
asemenea, Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 372/1961, în I. Mihuţă, Repertoriu
I, nr. 115, p. 749; CA. Ploieşti, dec. civ. nr. 106/1998, în Ş. Crişu, E. D.
Crişu, Practică şi Literatură Juridică, 1997-2000, Editura Argessis, p. 85.
4
A se vedea,, de pildă, art. 1265 C. proc. civ, text care statuează în termeni
lipsiţi de orice echivoc că "la protection possessoire et le fond du droit ne
sont jamais cumules". Dispoziţii asemănătoare sau aproape identice există şi
în alte legislaţii. A se vedea, în sensul interdicţiei cumulului dintre cele două
acţiuni art. 921 alin. (1) şi art. 923 C proc. civ. brazilian. Principiul este
enunţat şi de art. 705 alin. (1) C. proc. civ. italian, potrivit căruia "ii
convenuto nel giudizio possessorio non puo proporre giuidizio petitorio,
finche ii primo giudizio non sia definito e la decisione non sia stata
787
eseguita". Totuşi acelaşi text, în alineatul următor, consacră o excepţie de la

regula enunţată pentru ipoteza în care se demonstrează că executarea
hotărârii posesorii nu s-ar putea realiza datorită reclamantului.
5
E. Chele, Executarea hotărârii pronunţate în posesoriu după judecarea
acţiunii petitorii, R.R.D. nr. 8/1973, p. 56.
6
A se vedea, pentru această soluţie, de asemenea: E. Herovanu, Principiile
procedurii judiciare, voi. I, p. 291; D. Gherasim, op. cit, p. 139;
F. Scrieciu, op. cit, p. 236-238; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
prilej că soluţionarea concomitentă a celor două acţiuni contravine
caracterului special al procedurii acţiunilor posesorii1. O problemă deosebită
este aceea când pârâtul, în cadrul acţiunii posesorii, ridică pretenţii privitoare
la proprietatea bunului ce formează obiectul acţiunii principale. în acest caz,
dacă reclamantul, care este stăpânul acţiunii, refuză să discute pretenţiile
privitoare la dreptul de proprietate problema cumulului nici nu se pune.
Pârâtul va avea însă deschisă calea unei acţiuni ulterioare în revendicare2.
Dacă însă reclamantul acceptă să discute pretenţiile privitoare la dreptul de
proprietate se produce o transformare a acţiunii posesorii în acţiune petitorie.
De aceea, cu suficient temei, unii autori nici nu se referă la cumulul celor
două acţiuni. în acest sens, de pildă, A. Hilsenrad remarca că "dacă părţile
sunt de acord să discute problema proprietăţii, procesul posesoriu se
transformă într-un proces de drept comun cu caracter petitoriu"3.
Prin urmare, socotim că nici de data aceasta nu se poate vorbi de un veritabil
cumul al celor două acţiuni - posesorie şi petitorie. Aceasta deoarece după
transformarea acţiunii posesorii judecata va continua potrivit tuturor
788
regulilor de drept comun; asupra acţiunii, devenită acum o acţiune în

revendicare, se va pronunţa o hotărâre care va statua asupra fondului
dreptului. Hotărârea care va statua asupra dreptului de proprietate tranşează
implicit şi problema posesiei4. Acesta este însă şi unul din considerentele
care evidenţiază inutilitatea practică a admiterii unui veritabil cumul al
posesoriului cu petitoriul.
Transformarea cererii posesorii într-o acţiune petitorie reprezintă o altă
situaţie procedurală, distinctă însă în mare măsură de ipotezele analizate mai
sus. O atare transformare reprezintă o posibilitate procedurală cu caracter
general. Prin urmare, reclamantul, potrivit regulilor de drept comun, are
posibilitatea de a-şi transforma cererea posesorie într-o acţiune petitorie. Cu
acordul pârâtului, o atare transformare a acţiunii poate avea loc şi după
prima zi de înfăţişare.
Instanţa nu are însă posibilitatea de a converti, din oficiu, acţiunea în
revendicare într-o cerere posesorie, şi nici invers. Dacă o atare transformare
se realizează fără acordul părţilor hotărârea pronunţată este casabilă, soluţie
care a fost pronunţată şi în jurisprudenţa anterioară5.
Problema cumulului poate viza şi cereri de altă natură. Astfel, în cazul
procesului posesoriu se pot solicita şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat
prin tulburare sau deposedare. Cererea de despăgubiri reprezintă un
accesoriu al acţiunii posesorii şi urmează să se soluţioneze, astfel cum am
arătat deja, împreună cu cererea principală. De data aceasta ne aflăm în
prezenţa unui veritabil cumul al posesoriului cu acţiunea în pretenţii. Dar
acest cumul se poate realiza numai dacă despăgubirile solicitate se referă la
tulburări în posesie sau la deposedare6. Dacă cererea de despăgubiri implică
789
discutarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului,

aceasta nu se poate cumula cu acţiunea principală - posesorie7.
1
2
3
A. Hilsenrad, în Procesul civil în R.P.R, p. 432.
4
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 289.
5
1. Stoenescu, notă la dec. civ. nr. 186/1970 a Trib. jud. Dolj, R.R.D. nr.
12/1971, p. 132-133.
6
7
Astfel, jurisprudenţa noastră a decis că pe calea acţiunii posesorii pârâtul nu
poate fi obligat să ridice construcţiile făcute de el pe teren, întrucât această
problemă nu se poate soluţiona decât
3.4. Probele în procesul posesoriu
Legea nu cuprinde limitări cu privire la mijloacele de dovadă ce pot fi
folosite în cadrul acţiunilor posesorii. De aceea, se poate reţine şi în această
materie principiul admisibilităţii tuturor mijloacelor de dovadă reglementate
de legislaţia noastră.
Cu toate acestea, trebuie să se ţină seama şi de unele particularităţi ce sunt
determinate de natura acţiunilor posesorii şi de faptul că ele se soluţionează
de urgenţă şi cu precădere faţă de alte cauze. De asemenea, va trebui să se
ţină seama de faptul că în cadrul acţiunilor posesorii reclamantul nu
urmăreşte stabilirea dreptului de proprietate, ci numai respectarea posesiei
sale.
Datorită particularităţilor deja menţionate în litigiul posesoriu cea mai
frecventă probă este cea testimonială1. O atare dovadă poartă cel mai adesea
790
asupra existenţei actelor de tulburare sau deposedare şi a datei la care acestea

s-au produs. Dacă însă reclamantul invocă o tulburare de drept proba se va
face, în mod frecvent, prin prezentarea actului care este de natură să conteste
posesiunea acestuia. Pârâtul are şi el posibilitatea de a combate, prin probe
testimoniale, susţinerile reclamantului.
înscrisurile pot fi folosite, adeseori, pentru a proba calităţile posesiei şi
pentru a justifica dreptul reclamantului de a uni posesiunea sa cu posesiunea
antecesorului, în cadrul acţiunilor posesorii instanţa trebuie să recurgă însă la
o cercetare sumară a înscrisurilor prezentate de părţi, spre a nu ajunge la o
veritabilă cercetare a fondului dreptului, căci într-un asemenea cadru
procesual nu se poate cerceta decât aparenţa dreptului2. Suntem aici în faţa
unei situaţii asemănătoare cu aceea privitoare la cercetarea aparenţei
dreptului în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale3.
O probă frecvent folosită în practică şi adeseori concludentă pentru
soluţionarea litigiului este cercetarea la faţa locului". La faţa locului pot fi
audiaţi şi martorii, dacă instanţa găseşte că acest lucru este util. Cercetarea la
faţa locului este deosebit de utilă mai ales pentru identificarea imobilului şi a
porţiunii din acesta asupra căreia s-au exercitat actele de tulburare sau de
deposedare.
după procedura de drept comun, adică pe baza unei acţiuni în revendicare
(Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 400/1955, CD. 1955, voi. I, p. 44).
1
Există legislaţii procesuale care acordă un rol primordial probei
testimoniale în cadrul procedurii acţiunilor posesorii. Astfel, Codul de
procedură civilă chilian se referă exclusiv la folosirea probei cu martori în
cadrul acţiunilor posesorii, iar art. 557 din acest cod dispune că "cada parte
791
solo puede presentar hasta cuatro testigos sobre cada uno de los hechos que
deben ser acreditados".
2
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1063/1956, CD. 1956, voi. II, p. 237.
3
De aceea, în unele legislaţii procesuale este prevăzută în mod exclusiv
posibilitatea de administrare a unor probe privitoare la faptele cauzei. Astfel,
potrivit art. 612 C. proc. civ. argentinian "la prueba solo podra versar sobre
el hecho de la posesion o tenencia invocada por el actor, la verdad o falsedad
de los actos de perturbation atribuidos al demandado, y la fecha en que estos
se produ-jeron". Soluţia este prevăzută în mod expres pentru "interdicto de
retener" şi este consacrată în temeni similari de art. 615 şi pentru "interdicto
de recobraf.
Una dintre dispoziţiile procedurale cele mai elocvente în această privinţă
este statornicită în art. 1265 alin. (3) C. proc. civ. francez, text potrivit căruia
"Ies mesures d'instruction ne peuvent porter sur le fond du droit".
4
în unele legislaţii procesuale este prevăzută chiar şi obligativitatea realizării
unei cercetări locale. Astfel, potrivit art. 713 C. proc. civ. venezuelean, în
cazul interdictelor prohibitive judecătorul trebuie să se deplaseze la faţa
locului, împreună cu un expert, spre a examina circumstanţele cazului.
4. Hotărârea pronunţată în acţiunile posesorii
Asupra acţiunii posesorii instanţa se pronunţă printr-o sentinţă. Hotărârea
pronunţată trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 261 C. proc. civ.
Soluţiile pronunţate de instanţă pot fi de admitere sau de respingere a
acţiunii.
Hotărârea de admitere a acţiunii posesorii produce efecte juridice multiple.
Principalul efect pe care-l determină hotărârea pronunţată în posesoriu
792
vizează însă repunerea părţilor în situaţia anterioară. Dacă reclamantul a

solicitat şi despăgubiri, iar acestea sunt întemeiate, instanţa va dispune
obligarea pârâtului la suportarea lor. Soluţia de admitere a acţiunii face ca
posesiunea reclamantului să-şi menţină toate calităţile necesare pentru
dobândirea dreptului de proprietate prin intermediul prescripţiei achizitive.
Dacă condiţiile art. 674 C. proc. civ. nu sunt întrunite instanţa va dispune
respingerea acţiunii. O atare hotărâre determină menţinerea stării de fapt din
momentul învestirii instanţei de fond. De data aceasta, posesia reclamantului
se consideră întreruptă şi nu poate conduce la dobândirea dreptului de
proprietate prin uzucapiune. Reclamantul care a pierdut procesul va putea
promova ulterior o acţiune în revendicare.
într-adevăr, hotărârea pronunţată în posesoriu nu are autoritate de lucru
judecat faţă de o acţiune ulterioară cu caracter petitoriu. Soluţia se
întemeiază, în esenţă, pe faptul că cele două acţiuni au o natură diferită şi un
temei juridic distinct. Juris-prudenţa noastră a evidenţiat şi ea că nu există
identitate de cauză între o acţiune petitorie şi o acţiune posesorie1.
Menţionăm însă că şi pârâtul care a pierdut în posesoriu are posibilitatea de a
promova o acţiune ulterioară cu caracter petitoriu, fără a i se putea opune, cu
succes, excepţia puterii lucrului judecat. Soluţia conform căreia autoritatea
de lucru judecat de la posesoriu la petitoriu nu funcţionează este constant
promovată şi de doctrină2.
Dar care este raportul dintre hotărârea pronunţată în petitoriu şi acţiunea
posesorie promovată ulterior de către una dintre părţi? în această chestiune
doctrina a decis că hotărârea pronunţată în petitoriu are autoritate de lucru
judecat asupra problemei posesiei3. Drept urmare, cel care a pierdut acţiunea
793
în revendicare nu mai poate promova, cu succes, o cerere posesorie cu

privire la acelaşi imobil şi între aceleaşi părţi.
1
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 816/1955, CD. 1955, voi. II, p. 220.
2
542; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit, p. 886; Gr. Porumb, Codul de procedură
civilă comentat şi adnotat, voi. II, p. 465; V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 384;
A. Hilsenrad, în Procesul civil în R.P.R., p. 432; F. Scrieciu, op. cit, p.\238;
E. Chele, Executarea hotărârii pronunţate în posesoriu după judecarea
acţiunii petitorii, p/S6. -,
A se vedea, de asemenea, TrtbrSOprem, col. civ., dec. nr. 816/1955, CD.
1955, voi. II, p. 220; Trib. pop. Craiova, dec. nr. 210/1959, L.P. nr. 7/1960 cu
o notă de S. Zilberstein; Trib. reg. Argeş, dec. civ. nr. 792/1966, R.R.D. nr.
6/1967, p. 144 cu onofăde I, Ioana.
3
V. Negru, D. Radu, op. cit, p. 384; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, voi. II, p. 542-543; G. Boroi, D. Rădescu, op.
cit, p. 886; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 198. A se vedea, de asemenea,
F. Scrieciu, op. cit, p. 238 (soluţia este motivată de autor nu pe excepţia
puterii lucrului judecat, ci pe faptul că reclamantul "sesizând petitoriul, a
renunţat la beneficiul posesoriului").
Soluţiei enunţate mai sus i s-ar putea reproşa că face abstracţie de faptul că
între cele două acţiuni - acţiunea petitorie şi acţiunea posesorie - nu există
identitate de cauză juridică. Observaţia, în rigoarea principiilor privitoare la
autoritatea lucrului judecat, ar fi exactă, căci temeiul juridic al celor două
acţiuni diferă. Dar, în acelaşi timp, nu se poate ignora faptul că hotărârea
794
pronunţată asupra petitoriului conţine şi o statuare implicită asupra

posesoriului1. lată de ce socotim că hotărârea obţinută în petitoriu are
autoritate de lucru judecat faţă de o acţiune posesorie promovată ulterior.
O concluzie fundamentală se impune, anume aceea că hotărârea pronunţată
în petitoriu are preponderenţă faţă de soluţia dată în posesoriu. Aceasta în
sensul că hotărârea dată în posesoriu nu mai poate fi executată după
rămânerea definitivă a soluţiei pronunţate în petitoriu2. Soluţia se impune
însă numai cu privire la măsura repunerii părţilor în situaţia anterioară, adică
a ordinului dat în posesoriu cu privire la respectarea posesiunii
reclamantului.
De asemenea, se cuvine să mai arătăm că hotărârea pronunţată în posesoriu
se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de o nouă acţiune posesorie.
Excepţia puterii de lucru judecat va putea fi invocată de data aceasta, cu
succes, dar numai dacă există tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Aceasta impune însă ca actele sau faptele generatoare ale acţiunii să fie
identice în ambele procese3; dacă circumstanţele de fapt pe care se
întemeiază cele două acţiuni sunt diferite excepţia puterii lucrului judecat nu
operează4.
1
E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, voi. I, p. 289; I. Deleanu, în
Tratat de procedură civilă, voi. I, p. 131; I. Leş, Proceduri civile speciale, p.
198.
2
E. Chele, Executarea hotărârii pronunţate in posesoriu după judecarea
acţiunii petitorii, p. 57-58. A se vedea, în sens contrar, D. Florescu,
Executarea hotărârii pronunţate în posesoriu după judecarea acţiunii
petitorii, R.R.D. nr. 8/1973, p. 52-55.
795
3
V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 384; I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă,
voi. l, p. 131; I. Leş, Proceduri civile speciale, p. 199.
4
G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 886; V. M. Ciobanu, în Tratat teoretic şi
Capitolul X Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale
1. Consideraţii prealabile
Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 a fost introdus un nou capitol -
Capitolul XIV - în Cartea a Vl-a a Codului de procedură civilă, intitulat
"Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială". Denumirea
acestui capitol este semnificativă în a exprima ideea că legiuitorul a instituit
doar câteva norme derogatorii de la dreptul comun în legătură cu
soluţionarea litigiilor comerciale.
Cu toate acestea, noi socotim că se poate vorbi totuşi de o procedură specială
de soluţionare a unei categorii de litigii, întrucât dispoziţiile derogatorii de la
dreptul comun ocupă o paletă relativ amplă de instituţii procedurale,
începând de la instituirea unei proceduri speciale, până la regimul juridic al
hotărârii pronunţate1.
O procedură asemănătoare a existat şi în regimul trecut în legătură cu
soluţionarea litigiilor dintre unităţile socialiste de stat, dispoziţii ce au fost
abrogate prin Legea nr. 59/1993. Această procedură specială a fost instituită
prin Decretul nr. 81/1985, iar prin acest act normativ a fost abrogată vechea
796
reglementare - Legea nr. 5/1954 - privitoare la soluţionarea litigiilor

patrimoniale dintre organizaţiile socialiste de către Arbitrajul de Stat.
Instituirea unei proceduri speciale este cu totul justificată într-o societate
democratică şi în care economia de piaţă este în plină dezvoltare. Economia
liberă are nevoie de un cadru instituţional şi legislativ adecvat de dezvoltare.
în acest context, şi procedura de soluţionare a eventualelor litigii comerciale
trebuie să ofere cadrul unei judecăţi suple, rapide şi eficiente, în aşa fel încât
existenţa unor neînţelegeri între partenerii economici să nu afecteze negativ
climatul comercial normal.
Sub incidenţa procedurii reglementate însă în art. 720l-72010 C. proc. civ.
intră şi litigiile asimilate acestora prin dispoziţiile art. 72010 C. proc. civ.
Potrivit acestui text, litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul
privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul
societăţilor comerciale sau a altor persoane juridice cu capital de stat,
precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul
acestei activităţi se soluţionează de către instanţele care au competenţa de
judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială, potrivit dispoziţiilor
aplicabile în această materie.
1
A se vedea, în sensul că această procedură nu întruneşte caracteristicile unei
proceduri speciale, I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă, Editura Servo-
Sat, 2.000, voi. III, p. 88-89.
2. Concilierea părţilor
Potrivit art. 7201 alin. (1) C. proc. civ: "în procesele şi cererile în materie
comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în
797
judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă

cu cealaltă parte". Din dispoziţiile legale citate rezultă că procedura de
conciliere se realizează numai în litigiile comerciale evaluabile în bani. în
acelaşi timp, redactarea imperativă a dispoziţiilor art. 7201 alin. (1) C. proc.
civ. ne determină să considerăm că realizarea procedurii de conciliere este
obligatorie.
în consecinţă, neefectuarea concilierii directe constituie un fine de neprimire
a acţiunii1, soluţie la care s-a ajuns, pe cale de interpretare, şi sub imperiul
vechii legislaţii în materie2. De altfel, potrivit art. 7201 alin. (5) C. proc. civ.
"înscrisul despre rezultatul concilierii ori, în cazul în care pârâtul nu a dat
curs convocării prevăzute la alin. (2), dovada că de la data primirii acestei
convocări au trecut 30 de zile se anexează la cererea de chemare în
judecată". în susţinerea acestui punct de vedere pot fi invocate şi dispoziţiile
art. 109 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, în cazurile anume
prevăzute de lege, "sesizarea instanţei competente se poate face numai după
îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.
Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare
în judecată". Concilierea directă reglementată în art. 7201 C. proc. civ.
îndeplineşte, după părerea noastră, toate condiţiile unei proceduri prealabile.
Aşa fiind, dacă reclamanta nu prezintă înscrisul anterior menţionat
preşedintele instanţei, pe cale de rezoluţie, va refuza înregistrarea cererii de
chemare în judecată.
Iniţiativa convocării pentru conciliere aparţine în mod firesc reclamantului.
în acest sens art. 7201 alin. (2) C. proc. civ. dispune că "reclamantul va
convoca partea adversă, comunicându-i în scris pretenţiile sale şi temeiul lor
798
legal, precum şi toate actele doveditoare pe care se sprijină acestea.

Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire, prin
telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare care asigură
trimiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Convocarea se
poate face prin înmânarea înscrisurilor sub semnătură de primire". Textul
este deosebit de clar nu numai în privinţa părţii care trebuie să ia iniţiativa
concilierii directe, ci şi în privinţa modalităţilor de comunicare a pretenţiilor
către partea adversă.
De asemenea, legea conţine precizări şi cu privire la data convocării pentru
conciliere. Potrivit art. 720' alin. (3) C. proc. civ. data convocării pentru
conciliere nu se poate fixa mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor
comunicate potrivit dispoziţiilor citate anterior. Acest termen constituie un
termen util pentru ca pârâtul să-şi poată pregăti apărarea.
în schimb, actuala reglementare nu cuprinde nici o dispoziţie procedurală în
legătură cu locul unde urmează să se facă concilierea. Un principiu de
echitate impune ca încercarea de conciliere să se facă la sediul unităţii
pârâte. O atare soluţie este concordantă şi cu normele de competenţă
teritorială generală şi are o justificare
1
A se vedea, I. Leş, Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale, în
Juridica nr. 3/2001, p. 122.
2
A 3e vedea, în acest sens, I. Leş, în Procedurile speciale reglementate în
Codul de procedură civilă, p. 183; T. Pop, Perfecţionarea reglementării
soluţionării litigiilor dintre unităţile socialiste, în R.R.D. nr. 41985, p. 12; T.
Pungă, Discuţii în legătură cu aplicarea unor dispoziţii ale Decretului nr.
81/1985, în R.R.D. nr. 8/1985, p. 38.
799
similară, căci este firesc ca deplasarea să o facă reclamantul, întrucât la

începutul procesului nu se ştie cine are dreptate. Părţile, prin acordul lor de
voinţă, pot stabili însă orice alt loc pentru efectuarea concilierii.
Actuala reglementare nu cuprinde însă dispoziţii exprese cu privire la nivelul
organelor sau persoanelor, din structura societăţilor comerciale, între care
trebuie să se facă concilierea. Legea se referă însă la necesitatea realizării
unei concilieri directe cu cealaltă parte. Această împrejurare ar putea
conduce la interpretarea potrivit căreia concilierea trebuie să se realizeze la
nivelul organelor de conducere ale unităţilor comerciale în litigiu. Totuşi este
de observat că în vechea reglementare, instituită prin Decretul nr. 81/1985,
art. 7201 C. proc. civ. obliga unitatea reclamantă, ca în scopul concilierii, "să
se întâlnească cu cealaltă parte". Faţă de această situaţie noi considerăm că
principiul rămâne acela al întrunirii părţilor la locul stabilit de ele sau la
sediul unităţii pârâte, fiind posibilă însă şi concilierea prin corespondenţă, în
această din urmă situaţie este necesar ca demersul părţilor să fie efectiv, iar
nu formal1.
Rezultatul concilierii se consemnează într-un înscris cu arătarea pretenţiilor
reciproce referitoare la obiectul litigiului şi a punctului de vedere al fiecărei
părţi.
3. Sesizarea instanţei competente
Competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale aparţine tribunalului sau,
după caz, curţii de apel, după distincţiile făcute de art. 2 pct. 1 lit. a) şi art. 3
pct. 1 C. proc. civ. Regulile de determinare a competenţei materiale şi
teritoriale au fost prezentate în prima parte a al lucrării de faţă. Aici ne
limităm doar să arătăm că deplasarea competenţei de fond dinspre
800
judecătorii spre tribunale a fost criticată în literatura recentă de specialitate

motivat de îndepărtarea justiţiabililor de locul unde şi-ar putea găsi
"dreptatea", de sporirea cheltuielilor şi de aglomerarea nejustificată a
tribunalelor şi curţilor de apel2. Criticile aduse noii reglementări sunt,
desigur, pertinente, iar propunerile făcute de autoare, în sensul atribuirii unei
competenţe de fond, în această materie judecătoriilor, sunt demne de a fi
luate în considerare. Suprimarea căii de atac a recursului, în această materie,
ni se pare însă o soluţie care se impune a fi păstrată în continuare.
Investirea instanţei competente se face printr-o cerere de chemare în judecată
care trebuie să cuprindă elementele expres determinate de art. 7203alin. (1)
C. proc. civ., respectiv:
a) numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar;
1
A se vedea, în acest sens, sub imperiul vechii reglementări, T. Pungă, loc.
cit., p. 3; I. Leş, Procedurile speciale reglementate în Codul de procedură
civilă. A se vedea, pentru o soluţie contrară, St. D. Cărpenaru, Soluţionarea
litigiilor dintre unităţile socialiste, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1987, p. 155-159.
2
A se vedea, în acest sens, R. Borza, Unele consecinţe negative şi
inechitabile generate de modificarea competenţei şi soluţionarea litigiilor în
materie comercială statornicite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2001, în Dreptul nr. 4/2001, p. 92-93.
801
b) numele şi calitatea celui care angajează partea şi ale celui care o

reprezintă în litigiu, anexându-se dovada calităţii;
c) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare;
d) motivele de fapt şi de drept, precum şi probele pe care se întemeiază
cererea;
e) semnătura părţii sau a reprezentantului acesteia după caz.
Elementele prevăzute în art. 7203 C. proc. civ. sunt, în mare măsură,
asemănătoare cu cele din dreptul comun. Totuşi legea indică unele elemente
suplimentare şi care sunt de natură să realizeze, îndeosebi, o mai completă
identificare a părţilor.
Observăm însă că textul anterior menţionat conţine o formulare imperativă:
"cererea de chemare în judecată va cuprinde". în pofida acestei formulări,
noi considerăm că elementele esenţiale ale cererii de chemare în judecată
sunt tot cele statornicite în art. 133 alin. (1) C. proc. civ., respectiv numele
reclamantului şi al pârâtului,\obiectul cererii şi semnătura. Aceasta nu
înseamnă că lipsa celorlalte elemente prevăzute de lege poate rămâne
nesancţionată. Dimpotrivă, nerespectarea exigenţelor legale va antrena, după
caz, sancţiunea decăderii sau a nulităţii, dar aceasta^in urmă va opera numai
în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
La cererea de chemare în judecată se anexează copii certificate de pe toate
înscrisurile pe care reclamantul îşi întemeiază pretenţiile menţionându-se
care dintre aceste înscrisuri au fost comunicate în condiţiile prevăzute de art.
7201 alin. (2).
802
Cererea de chemare în judecată se depune de reclamant la instanţa

competentă, care o va înregistra. La primirea cererii reclamantului i se va
pune în vedere să depună orice act invocat în susţinerea cererii care nu a fost
comunicat pârâtului la convocarea pentru conciliere. Judecătorul are, de
asemenea, obligaţia de a verifica efectuarea procedurilor de citare şi
comunicare dispuse pentru fiecare termen şi, când este cazul, va lua măsuri
de refacere a acestor proceduri, precum şi pentru folosirea altor mijloace ce
pot asigura înştiinţarea părţilor pentru înfăţişarea la termen [art. 7204 alin. (3)
C. proc. civ.]. De asemenea, preşedintele are posibilitatea de a încuviinţa, în
condiţiile art. 1141 alin. (6) C. proc. civ., măsuri asigurătorii, precum şi
măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de
fapt. încheierea pronunţată, în aceste condiţii, poate fi atacată cu recurs în
termen de 5 zile de la pronunţare, dacă a fost dată cu citarea părţilor şi de la
comunicare, dacă a fost dată fără citarea lor.
4. întâmpinarea şi cererea reconvenfionalâ
Potrivit art. 720" alin. (2) C. proc. civ. "pârâtul va fi citat cu menţiunea că
este obligat să depună întâmpinare la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul de judecată, iar în procesele urgente cu cel puţin 3 zile".
în sistemul procesual introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000
depunerea întâmpinării este obligatorie. Dispoziţiile art. 720" alin. (2) C.
proc. civ. nu derogă de la dispoziţiile art. 1141 alin. (1) C. proc. civ., text care
obligă părţile să depună întâmpinare. De altfel, textul citat anterior, prin
formularea sa, confirmă regula obligativităţii întâmpinării1. De altfel, ar fi
greu de conceput că întâmpinarea este
803
1
A se vedea, în acest sens şi I. Deleanu, în Tratat de procedură civilă,
Editura Servo-Sat, 2000, voi. III, p. 110.
obligatorie în dreptul comun, dar nu are acest caracter tocmai în litigiile
comerciale, în care, cel mai adesea, litigiul poartă asupra unor bunuri sau
valori importante.
întâmpinarea va trebui să cuprindă toate elementele prevăzute în dreptul
comun de art. 115 C. proc. civ. şi care au fost analizate deja, fapt pentru care
nu le mai reproducem aici. De asemenea, întâmpinarea va trebui să cuprindă
şi cerinţele prevăzute de art. 7203alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ.
Cererea reconvenţională este şi ea admisibilă în litigiile comerciale. Potrivit
art. 7205alin. (1) C. proc. civ: "Dacă pârâtul are pretenţii împotriva
reclamantului derivând din acelaşi raport juridic, el poate face cerere
reconvenţională". Şi în materie comercială depunerea cererii reconvenţionale
constituie o facultate, iar nu o obligaţie pentru pârât. Cererea
reconvenţională este o veritabilă acţiune civilă. De aceea, ea trebuie să
îndeplinească toate cerinţele de fond şi de formă ale unui act de sesizare.
Două observaţii se impun a fi făcute totuşi cu privire la cerinţele cererii de
chemare în judecată. Prima remarcă constă în faptul că acţiunea
reconvenţională poate fi exercitată fără să mai fie necesară o altă încercare
de conciliere. Este soluţia dispusă în mod expres tot de art. 7205 C. proc. civ.
A doua remarcă se referă la faptul că, spre deosebire de dreptul comun,
cererea reconvenţională poate fi exercitată numai dacă pretenţiile pârâtului
derivă din acelaşi raport juridic cu cel invocat prin acţiunea principală.
Reamintim aici că dispoziţia citată este similară cu cea prevăzută de art. 357
alin. (1) C. proc. civ., în litigiile arbitrale.
804
Cererea reconvenţională trebuie depusă în cadrul termenului prevăzut pentru

depunerea întâmpinării [art. 7205 alin. (2) C. proc. civ.]. La cererea
reconvenţională a pârâtului reclamantul poate depune întâmpinare până la
prima zi de înfăţişare. La, cererea părţii interesate instanţa, ţinând seama de
complexitatea cauzei, poate fixa un termen scurt pentru completarea
întâmpinării, precum şi pentru studierea acesteia de către pârât [art. 7205alin.
(3) C. proc. civ.].
5. Participarea terţilor în litigiile comerciale
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la
participarea terţilor în litigiile comerciale. Reglementarea anterioară
cuprindea însă unele dispoziţii speciale în această materie, printre care o
menţionăm pe cea privitoare la introducerea din oficiu a altei unităţi în
litigiul comercial. In aceste condiţii, considerăm că sunt întrutotul aplicabile
dispoziţiile dreptului comun, respectiv cele consacrate în art. 49-66 C. proc.
civ.
Este necesar să menţionăm că cea mai frecventă formă de participare a
terţilorjn litigiile comerciale este chemarea în garanţie. Explicaţia rezidă în
faptul că litigiile comerciale derivă, în majoritatea cazurilor, din
nerespectarea de către una pintre părţi a obligaţiilor comerciale asumate.
/
Desigur, că în litigiile comerciale sunt incidente şi celelalte forme de
participare a terţilor în proces, chiar dacă acţiunea lor are o sferă mai
restrânsă de aplicare, cu condiţia respectării cerinţelor impuse de dispoziţiile
legale în materie. O întrebare totuşi se pune, anume aceea dacă în cazul
cererilor incidente prin care se afirmă pretenţii în justiţie - intervenţia
805
principală, cererea de chemare în judecată a altor persoane şi cererea de

chemare în garanţie - este sau nu necesară realizarea procedurii prealabile de
conciliere. în reglementarea anterioară s-a considerat că în asemenea situaţii
realizarea procedurii de conciliere este obligatorie1.
1
A se vedea, pentru amănunte în acest sens: I. Leş, Procedurile speciale
reglementate în Codul de procedură civilă, p. 191 -192.
în ceea ce ne priveşte socotim că în actuala reglementare realizarea
procedurii de conciliere, în cazurile la care ne referim, nu este obligatorie.
Ne întemeiem această soluţie şi pe faptul că procedura de conciliere nu este
impusă de lege nici în cazul acţiunii reconvenţionale. Pe de altă parte,
cererile de participare a terţilor se formulează după declanşarea activităţii
judiciare, astfel că trimiterea cererilor incidente pentru efectuarea unei
proceduri de conciliere ar constitui o soluţie formală, de natură a conduce la
tergiversarea judecăţilor. De altfel, instanţa are o obligaţie permanentă,
anume în sensul de a stărui în tot cursul judecăţii asupra fondului procesului
pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor1 (art. 7207
C. proc. civ.).
6. Reguli procedurale aplicabile în materie comercială
Codul de procedură civilă cuprinde câteva reguli care sunt destinate a
asigura o judecată rapidă şi eficientă. O dispoziţie semnificativă în această
privinţă este tocmai cea prevăzută de art. 7206 C. proc. civ. Potrivit acestui
text: "Procesele şi cererile în materie comercială se judecă cu precădere.
Instanţa este datoare să asigure, potrivit legii, realizarea drepturilor şi
obligaţiilor procesuale ale părţilor, precum şi desfăşurarea cu celeritate a
procesului".
806
Din aceste dispoziţii procedurale pot fi desprinse două reguli importante şi

care sunt destinate aceluiaşi scop: soluţionarea eficientă şi rapidă a
procesului. într-adevăr, legea impune, în primul rând, ca procesele în materie
comercială să se judece cu precădere faţă de alte litigii. în al doilea rând,
legea se referă şi la soluţionarea cu celeritate a procesului, iar acest principiu
este circumstanţiat şi în dispoziţiile art. 7206 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit acestui din urmă text: "Când procedura de citare este legal
îndeplinită, judecata, chiar şi asupra fondului, poate continua în şedinţă
publică sau în camera de consiliu, în ziua următoare sau la termene scurte,
succesive, date în cunoştinţa părţilor. La aceste termene, instanţa poate
stabili, pentru partea sau pentru cel care o reprezintă, îndatoriri în ceea ce
priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii scrise, răspunsul scris la
interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul la efectuarea
în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării
cauzei". Textul este foarte lămuritor în direcţia eforturilor de realizare a unei
proceduri suple şi rapide, iar acest lucru se înfăptuieşte şi prin stabilirea unor
termene scurte, succesive, date în cunoştinţa pârtilor. Această idee este foarte
sugestiv exprimată şi prin dispoziţiile art. 7206 alin. (3) C. proc. civ., text
care limitează posibilitatea de a acorda termene succesive nejustificate. în
acest sens, textul este foarte clar, căci el dispune că "pentru motive
temeinice, alte termene se vor acorda numai în cazul în care judecata nu
poate continua potrivit alin.(2)".
O altă regulă importantă este cea privitoare la posibilitatea asistării părţilor
sau reprezentanţilor lor de experţi sau de alţi specialişti. Este o inovaţie
importantă a legii, care nu se regăseşte în dreptul comun. Ea se întemeiază
807
cu deosebire pe caracterul complex al litigiilor comerciale. Părţile au deplină

libertate în a aprecia dacă este sau nu cazul să fie asistate de experţi sau
specialişti. Legea nu limitează în mod expres numărul experţilor sau
specialiştilor care pot asista părţile. O limitare a numărului experţilor ar fi
fost, după părerea noastră, recomandabilă.
I. Leş, Procedura de soluţionare a litigiilor comerciale, p. 124.
O menţiune aparte trebuie făcută în ceea ce priveşte publicitatea dezbaterilor.
Dispoziţiile art. 7206 alin. (2) C. proc. civ., care se referă incidental la
publicitatea dezbaterilor, nu sunt suficient de clare în această privinţă. într-
adevăr, textul se referă la posibilitatea soluţionării cauzei în continuare
"chiar şi asupra fondului", "în şedinţă publică sau în camera de consiliu, în
ziua următoare sau la termene scurte...". Textul pare a consacra regula
publicităţii în faza iniţială a procesului şi facultatea de a dispune ca la
termenele ulterioare judecata să aibă loc în şedinţă publică sau în camera de
consiliu.
Normele procedurale în materie comercială sunt foarte sumare şi în privinţa
actelor de dispoziţie pe care le pot face părţile în cursul procesului. De altfel,
în această materie există o singură dispoziţie procedurală, şi la care ne-am
referit deja, respectiv aceea care obligă instanţa să stăruie în tot cursul
judecăţii asupra fondului procesului pentru soluţionarea lui "în tot sau în
parte, prin înţelegerea părţilor". în cazul în care demersurile instanţei sunt
încununate de succes părţile vor încheia o înţelegere cu privire la rezolvarea
convenită asupra litigiului. Deşi legea nu o spune în mod expres, înţelegerea
părţilor nu reprezintă altceva decât o tranzacţie făcută sub auspiciile justiţiei.
Constatăm însă şi existenţa unei norme derogatorii de la dreptul comun.
808
într-adevăr, potrivit art. 7207 C. proc. civ. înţelegerea se constată prin

hotărâre irevocabilă şi executorie. Prin urmare, hotărârea pronunţată nu este
susceptibilă de apel şi nici de recurs. Or, în dreptul comun hotărârea care
consfinţeşte învoiala părţilor este numai definitivă, iar nu şi irevocabilă.
7. Hotărârile pronunţate în litigiile comerciale
Hotărârea judecătorească pronunţată în litigiile comerciale este supusă
aceloraşi condiţii prevăzute în dreptul comun. Codul de procedură civilă
instituie însă şi două reguli derogatorii de la dreptul comun şi pe care le
înfăţişăm pe scurt în continuare.
Prima regulă derogatorie de la dreptul comun este statornicită în art. 7208 C.
proc. civ. şi constă în faptul că hotărârile date în primă instanţă sunt
executorii şi sunt supuse numai recursului.
A doua regulă derogatorie de la dreptul comun este determinată în art. 7209
C. proc. civ. Conform acestui text, pentru hotărârea dată în materie
comercială şi care se aduce la îndeplinire pe calea executării silite,
"hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu,
fără efectuarea altor formalităţi". Prin urmare, hotărârea pronunţată în
materie comercială constituie titlu executoriu fără să fie necesară învestirea
ei cu formula executorie prevăzută de art. 269 C. proc. civ.
809

Notiuni introductiveDR PROC CIV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Notiuni introductiveDR PROC CIV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS - 2008/2009

promovarea unor interese şi drepturi de natură privată, ele au fost

Astfel, potrivit voinţei legiuitorului, atât litigiile de muncă,

reprezintă sancţiunea dreptul subiectiv civil, încununarea acesteia,

II. Nomenclatura procesului civil.

 “dosarul” (acesta mai are şi semnificaţie

Expresii cu echivalenţe multiple, polisemantice:

 ”cauză”(acesta are alte două înţelesuri foarte pronunţate

III. Analiza categorială a procedurii civile.

litigiu trebuie să fie deferit unei judecăţi libere; nu există litigiu

realizarea ei se cere agenţilor respectivi un înalt grad de licenţiere

IV. Poziţia de drept comun

Considerată cea mai evoluată sub raportul compatibilităţii

norme de trimitere cât şi prin principii care dau regularitate,

Domeniul activităţii jurisdicţionale publice.

procedura mijlocul tehnic-normativ, care face acest exerciţiu

O problemă interesantă, sub această perspectivă, este aceea

transferuri de competenţă în anumite materii caracterizate de

Litigiile comerciale, numite “economice” în perioada

cărţii a VI-a intitulat “dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în

Litigiile de contencios administrativ, au avut cea mai

Litigiile de muncă, şi-au câştigat autoritatea sub Constituţia

În perioada post-decembristă, după 1992, revin complet la

Contenciosul constituţional, deferit instanţelor

plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de

Contenciosul financiar public (de conturi publice) a avut

justiţie împotriva hotărârii finale din această jurisdicţie, pe calea

Contenciosul concurenţial comercial, este deferit unei

Procedurile judiciare, de mediere, de conciliere, deşi

În prezent, după renunţarea la comisiile de judecată (Legea

Arbitrajul privat, reactivat şi modernizat prin Legea nr.

V. Fazele procesului civil.

Procesul civil parcurge două faze: sesizarea, investirea

VI. Izvoarele dreptului procesual civil.

civilă.Un parcurs istoric situat între momentul apariţiei acestui

În perioada postdecembristă, prima reglementare cu

Este reglementată posibilitatea îndreptării, lămuririi şi

contenciosului administrativ, Legea societăţilor comerciale, Legea

Codul de procedură civilă şi, în general, dreptul pozitiv, nu s-au

II. Terminologia actului jurisdicţional.

Denumirea care acoperă în modul cel mai satisfăcător această

O altă denumire este aceea care priveşte actele emise de jurisdicţii

III. Caracteristicile actului jurisdicţional.

1. Actul jurisdicţional se emite, se adoptă, întotdeauna, în

Procedura contencioasă este aceea în care organul de jurisdicţie

2. Actul jurisdicţional se adoptă după parcurgerea unei proceduri

Intră în domeniul normelor de procedură reglementările privind:

- executarea actului jurisdicţional – reglementarea acestui aspect

3. Actul jurisdicţional se emite într-o speţă determinată.

4. Actul jurisdicţional este un act provocat.

Nici jurisdicţia nu se declanşează, nici organul judiciar nu începe să

5. Poziţia independentă a agentului care administrează jurisdicţia.

superioară care a dispus rejudecarea; invocarea, într-o speţă, a unui act

6. Judecata în care actul s-a dat, în care hotărârea s-a pronunţat,

Abordarea are în vedere găsirea de soluţii în problema de a şti cum

I. Aplicarea în timp a legii procesual civile.

Trebuie precizat mai întâi că raportul de drept procesual civil este o

La modul practic, aplicarea în timp a normei de drept procesual civil

II. Principiul aplicării imediate a legii noi de procedură (art. 725 C.

a) În materie de competenţă - procesele vor continua să fie judecate

b) În materia actelor de procedură – acestea se consideră valabile în

c) În materia căilor de atac – hotărârile rămân supuse căilor de atac