DREPT PROCESUAL CIVIL

NOTE DE CURS 2008/2009

INCIDENTE/CAUZE PRIVIND
JUDECATA LA PRIMA INSTANŢĂ

Judecata presupune o desfăşurare a unor timpi procesuali, în

care părţile litigante, antrenând intervenţia instanţei, îşi dispută drepturile
lor procesuale, desfăşurare care, de regulă parcurge etapele cuprinse între
momentul sesizării instanţei şi momentul pronunţării şi punerii în executare
a soluţiei. Deseori însă, cursul normal al judecăţii poate fi atins de anumite
cauze de natură fie să dilate, fie chiar să excludă judecata propriu-zisă. La
acestea se opreşte analiza de faţă.

I. Incidente care prelungesc

cursul judecăţii.

A. Amânarea dezbaterilor
 Poate fi o amânare “fără discuţie”1 şi care nu comportă nici o deliberare
(pronunţare) din partea judecătorului (ex. amânare prin învoiala părţilor)
sau poate fi o amânare care presupune dezbateri, examinarea unor
puncte de vedere diferite şi o decizie asupra chestiunii care ar provoca
amânarea.
Deosebirea între ele rezidă în modalitatea în care pot fi dispuse
sau obţinute; rezidă în faptul că amânarea “fără discuţie” poate fi cerută la
începutul şedinţei şi poate fi făcută chiar şi de un judecător (art. 126 C.
proc. civ.). Această dispoziţie nu mai are eficienţă.
Amânarea dezbaterilor în fond mai este desemnată în practică şi
cu sintagma “acordarea unui termen” pentru că înseamnă fixarea unui nou
termen de judecată.
Amânările sunt, în raport de caracterul lor, facultative sau
obligatorii. Legea a creat cazuri de amânare obligatorie, care sut la
dispoziţia părţilor şi pe care instanţa nu le poate refuza.

1
A se vedea supra, p. 119

1
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Instanţa poate dispune amânarea şi peste iniţiativa sau voinţa

părţilor.
Instanţa poate considera conform art. 129, alin. 2 să adune dovezi
pe care le va găsi de cuviinţă chiar dacă părţile se împotrivesc.

a) Amânări obligatorii
1. Când părţile se învoiesc pentru o amânare. Aceasta nu poate fi
acordată decât o singură dată – art. 155 alin. 1;
2. În situaţia în care părţii nu i s-a înmânat citaţia cu cel puţin 5
zile înaintea termenului de judecată – art. 89 alin. 2;
3.Amânarea cerută de reclamant pentru completarea sau
modificarea cererii ori pentru a depune noi dovezi. Această amânare nu se
poate acorda decât la prima zi de înfăţişare;
4. Pentru a se formula întâmpinare, în situaţia în care termenul a
fost stabilit la mai puţin de 15 zile de la data primirii citaţiei, şi la mai puţin
de 5 zile de la primirea citaţiei, în unele cauze calificate urgente sau având
reguli speciale de procedură (spre ex., litigiile comerciale);
5. Solicitată de reclamant pentru a depune întâmpinare la cererea
reconvenţională şi a propune dovezile în apărare;
6. Când cererea modificată sau completată nu a fost comunicată
pârâtului cu cel puţin 30 de zile înainte de termen pentru a putea face din
nou întâmpinare;
 7. Utilizată de pârât, care pretinde că doreşte să facă o cerere
reconvenţională faţă de cererea modificatoare.

b)Amânări facultative.
Este situaţia prevăzută de lege “pentru lipsă de apărare temeinic
motivată” – art. 156, alin. 1. În practică se consideră că această amânare e
obligatorie iar instanţa de fond o acordă aproape fără discuţie. Textul nu
instituie un drept.
Instanţa poate fi într-o multitudine de situaţii în care să amâne
dezbaterile, situaţii care nu sunt prevăzute de lege (ex. administrarea unor
probe).

B. Strămutarea este actul procesual prin care conform hotărârii

unei alte instanţe decât aceea investită, cauza este transferată (trecută) de la
instanţa investită la o altă instanţă cu aceeaşi competenţă materială.
Strămutarea are menirea de a surmonta prezumata parţialitate
(lipsă de obiectivitate) a judecăţii unei instanţe investite. Este lipsa de
încredere a încrederii în toţi judecătorii instanţei investite. Există şi alte
mijloace, incidente prin care judecătorul investit cu soluţionarea cauzei este
împiedicat a o face2
2
Sunt acestea cazurile de abţinere, de recuzare.

2
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Există două cazuri de strămutare3:

- pentru motive de afinitate sau rudenie;
- pentru motiv de bănuială legitimă şi siguranţă publică.
 Cererea întemeiată pe afinitate sau rudenie se judecă la instanţa imediat
superioară.Cele de bănuială legitimă şi siguranţă publică se judecă la
Curtea Supremă de Justiţie.
Prima poate fi cerută mai înainte de începerea dezbaterilor sau în
dezbateri. Pentru cel de-al doilea caz se poate cere în orice stare a pricinii.
Pentru cazul de siguranţă publică cererea poate fi formulată de către
procurorul general.
Cererea se judecă în camera de consiliu. Solicitarea dosarului
pricinii nu e obligatorie. Este posibilă suspendarea judecăţii mai înainte de
judecarea cererii.
Hotărârea se dă fără motivare şi este inatacabilă.
Este sancţionată şi strămutarea făcută cu rea credinţă.
Hotărârea de strămutare trebuie să stabilească în ce măsură actele
făcute până la strămutare vor fi păstrate de instanţa investită chiar şi după
judecarea cererii.

C. Disjungerea
Disjungerea este despărţirea a două sau mai multe cereri spre a fi
judecate separat. Legea a prevăzut disjungerea pentru cazurile în care sunt
cereri formulate în termen (ex. cereri adiţionale, completatoare, cererea de
chemare în judecată, cererea reconvenţională) sau pentru situaţiile în care,
după reunire (ex. conexarea), instanţa fie sancţionează tardivitatea, fie
urmăreşte operativitatea, după caz şi dispune soluţionarea separată a
cererilor formulate peste termen sau a unora dintre cererile conexate.
Art. 135 C. proc. civ. recunoaşte şi intervenţia forţată (chemarea
în garanţie, chemarea în judecată a altei persoane, arătarea titularului
dreptului). Părţile pot consimţi că asemenea cereri să fie pronunţate
împreună şi, ca atare, pot preveni disjungerea.
Disjungerea nu poate fi decisă decât în cazuri anume prevăzute
de lege. Altfel s-ar pune în cauză acesul liber la justiţie.

D. Suspendarea judecăţii.
Este aceasta întreruperea judecăţii pentru cauzele autorizate de
lege. Pe timpul cât durează suspendarea, cauza stă în nelucrare. Nu se
poate face, în timpul suspendării, nici un act de procedură.
Pentru reluarea cursului judecăţii este nevoie de un alt act de
procedură, anume repunerea pe rol. Aceasta poate fi făcută de instanţă, din
oficiu, ori la cererea părţilor.
3
Pentru detalii, supra p.42

3
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Suspendarea este un fapt excepţional şi instanţa trebuie să o

pronunţe cu multă rigoare. Altfel, drepturile în litigiu pot fi compromise
(ex. probele pot fi pierdute sau se pot degrada).
Relativ la cazurile de suspendare, acestea pot fi grupate în trei
categorii: cauze legate de conduita părţilor (convenţională), cazuri de
suspendare de drept şi cazuri de suspendare facultativă.

Suspendarea convenţională.
Este situaţia când amândouă părţile o solicită. Este o suspendare
obligatorie pentru instanţă şi o suspendare expres convenită, un caz de
suspendare convenţională pe care legea îl prevede sub prezumţia că părţile
au acceptat tacit întreruperea cursului judecăţii (cazul când nici o parte nu
se înfăţişează la şedinţa de judecată).
Acest caz nu funcţionează când s-a cerut judecarea în lipsă de
către una dintre părţi (ex. pârâtul prin întâmpinare, ambele părţi, prin cereri
separate).

Suspendarea de drept.
Este aceasta suspendarea provocată de una dintre următoarele
situaţii:
1) moartea uneia dintre părţi; dacă partea interesată cere termen
pentru introducerea în judecată a moştenitorilor, atunci instanţa va amâna
judecata.
2) punerea sub interdicţie, curatela uneia dintre părţi; ea va
provoca suspendarea până la numirea ocrotitorului legal (tutore, curator,
consilier judiciar).
3) moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a avut loc cu mai
puţin de 15 zile înainteaa termenului de judecată.
4) încetarea funcţiunii tutorelui, curatorului, consilierului
judiciar.
5) declararea în stare de faliment a uneia dintre părţi, când falitul
trebuie să fie reprezentat de către administratorul numit de către instanţa de
faliment.
Pentru a opera, toate aceste cazuri trebuie să se fi ivit înainte de
închiderea dezbaterilor.

Suspendarea facultativă.
 Textul prevede două cazuri de suspendare, ambele fiind legate de o
concurenţă jurisdicţională:
 - primul caz – este acela în care există o judecată paralelă în care se
discută un drept a cărui existenţă sau inexistenţă este determinantă
pentru soluţionarea în tot sau în parte a cauzei în care se invocă cea de-a
doua judecată sau judecata paralelă. Acest caz funcţionează atunci când

4
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

nu sunt posibile nici conexarea şi nici nu se admite soluţia dată

litispendenţei.
- al II- lea caz – când “se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se
dea” – art 244 pct.2 C. proc. civ. Acest caz funcţionează atunci când
indiciile despre săvârşirea unei infracţiuni au fost constatate în causa
pendinte; ea poate trimite dosarul la procuror sau la alt organ de urmărire
penală. Se admite existenţa acestui caz şi atunci când partea care îl invocă
pentru a face dovezi concludente, care nu pot fi suficiente prin simpla
arătare sau prezentarea a dovezii.
În ambele cazuri, durata suspendării se întinde până la rezolvarea
irevocabilă a cauzei penale.

E. Repunerea pe rol.
 C. proc. civ. prevede că judecata reâncepe printr-o “cerere de
redeschidere”- art. 245 C. proc. civ, ceea ce înseamnă repunerea cauzei
pe rolul instanţei.Cererea prin care se solicită se numeşte chiar astfel-
“cerere de repunere pe rol”.
După caz, cererea de redeschidere trebuie însoţită de anumite
dovezi (ex. arătarea moştenitorilor, a tutorelui, a noului mandatar, după
caz).

II. Incidente care împiedică

judecata la prima instanţă.

Din categoria incidentelor care împiedică judecata la prima

instanţă fac parte acelea a căror intervenţie face ca procesul să se încheie,
fără a se pronunţa o soluţie privind fondul cauzei şi fără a se face o
examinare a acesteia. Instanţa are, de regulă, rolul de a constata şi a lua act
de decizia părţii ori, după caz, de pasivitatea acesteia (este cazul aici al
perimării). Sunt astfel incidente care au ca efect împiedicarea judecăţii la
primă instanţă:

A. Împăcarea părţilor
Art. 131 C. proc. civ arată că “la judecătorii, judecătorul, înainte
de intrarea în dezbateri” , dacă părţile convin să se împace, el “ va da o
hotărâre în care va constata condiţiile împăcării”.
Împăcarea este un acord al părţilor privind dorinţa lor comună de
a pune capăt litigiului. Spre deoebire de tranzacţie, care este o convenţie
substanţială, în cazul împăcării părţile găsesc ele o soluţie litigiului,
substituindu-se judecătorului. Aici, părţile sunt proprii lor
5
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

judecători.Enunţând condiţiile împăcării, părţile pot “amenaja” substanţial

raporturile lor.
Redactarea textului pune pune câteva întrebări: împăcarea nu
poate interveni decât la primul termen? nu poate fi asistat de către
judecători? nu ar putea interveni decât la judecătorii? hotărârea dată în
urma împăcării este atacabilă?
Împăcarea este mai degrabă un compromis, părţile nu vor să
dezvolte litigiul. Ele convin scoaterea litigiului din sfera preocupărilor.
Împăcarea apare drept o reparaţie a erorii de a fi acţionat în
justiţie, ea poate interveni la orice termen.
Împăcarea nu va putea fi realizată la orice instanţă de prim grad.
La împăcare, spre deosebire de tranzacţie, judecătorul nu are de
verificat decât consimţământul. La tranzacţie însă, judecătorul trebuie să
verifice dacă părţile dispun de drepturi.
Hotărârea care consfinţeşte împăcarea este susceptibilă de apel şi
de recurs, dar numai cu privire la consimţământ (ex. împăcarea stinge
acţiunea de divorţ).

B. Perimarea (forcluziunea) .
Perimarea este un incident care intervine datorită lăsării în
nelucrare a cererii de către reclamant. Aceasta este fondată pe principiul
operativităţii care domină judecata civilă.Ea intervine în orice fază a
procesului şi lipseşte de eficienţă acţiunea, apărând ca o sancţiune pentru
cel care nu mai arată interes în exercitarea acţiunii.
Nu intervine în situaţia în care, fie că un act de procedură care ar
fi reactivat cererea trebuia făcut din oficiu, fie când curgerea timpului este
întreruptă printr-un act procedural care vizează judecarea pricinii, ca şi în
situaţia în care nelucrarea se datorează întârzierii în fixarea termenului de
judecată, când instanţa competentă n-a fost investită, când judecata a fost
suspendată4 dintr-o împrejurare care nu poate fi imputată părţii.
Perimarea nu intervine nici atunci când indisponibilitatea părţilor
poate fi invocată pe fapte sau împrejurări incontrolabile sau pe situaţii pe
care nu le-au putut depăşi.
Efectele perimării, chiar şi ale actelor de întrerupere a cursului
termenului de perimare sunt generale în caz de coparticipare procesuală.
Potrivit legii, perimarea intervine de drept. Instanţa nu face decât
să o constate. Procedural, perimarea poate fi făcută din oficiu, la cererea
uneia dintre părţi sau pe cale de excepţie.
Perimarea nu înseamnă o ineficienţă absolută a judecăţii până la
intervenţia ei, ea este doar o pierdere de vigoare, de actualitate în privinţa
4
Sunt avute în vedere cauzele de suspendare de drept.

6
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

cauzei, pentru că legea - art. 254 C. proc. civ.- spune că “dovezile

administrate în cursul judecăţii, cererile perimate pot fi folosite într-o nouă
cerere”, dacă aceasta nu a fost afectată de prescripţie.
Hotărârea dată în perimare, nu este supusă decât recursului.
Termenul aici, prin excepţie, curge de la pronunţare.
În materie civilă, ca drept comun, termenul de perimare este de 1
an; în materie comercială, acesta este mai scurt (6 luni).

C.Renunţarea la judecată

Este exprimată în art146 C.proc.civ. şi desemnează renunţarea la

litigiu; reclamantul nu va obţine o renunţare parţială, o încheiere
neapelabilă; el poate renunţa la un capăt de cerere, de pildă.
Poate fi făcută oral sau în scris. Declaraţia corespunzătoare
trebuie constatată însă printr-o încheiere de şedinţă.
Momentul la care se face renunţarea:
Există două momente esenţiale pentru efectele renunţării la
judecată: a) comunicarea cererii introductive;
b) intrarea în dezbaterea fondului.
a) Dacă renunţarea s-a făcut după acest moment, pârâtul va putea
obţine obligaţia reclamantului la cheltuieli;
b) Dacă renunţarea s-a făcut după acest moment, efectul ei
extinctiv este condiţionat de acordul celeilalte părţi.
Renunţarea făcută înainte de dezbateri, în condiţiile în care s-a
făcut cererea de intervenţie, cererea de recurs trimite la o anumită
configuraţie a cererii incidentale.
În cazul unei intervenţii accesorii, aceasta va cădea o dată cu
renunţarea. Într-o intervenţie principală voluntară însă, judecata va continua
pentru cererea de intervenţie principală.
Într-o intervenţie forţată însă soluţia este diferită:
- dacă a făcut- o reclamantul, aceasta nu va opera ;
- dacă a făcut-o pârâtul, aceasta se va face doar cu învoirea
celeilalte părţi, dacă s-a intrat în dezbateri.
Renunţarea se constată printr-o încheiere neapelabilă.

D. Renunţarea la drept.
Spre deosebire de renunţarea la judecată, care conservă dreptul,
renunţarea la dreptul pretins are drept consecinţă facerea ca imposibilă a
unei noi judecăţi, cu acelaşi obiect.
 Ca şi renunţarea la judecată, renunţarea la drept se poate face oral, în
şedinţă sau prin înscris autentic.
Momentul la care se poate face renunţarea:

7
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

- în prima instanţă;
- în apel.
Aceasta nu este condiţionată de acordul celeilalte părţi.
Art. 247 alin. 2 C. proc. civ. prevede că, în recurs se poate face
renunţare, dar numai cu învoirea celeilalte părţi.
Renunţarea la drept se rezolvă prin hotărâre. Este aceasta o
hotărâre prin care cererea va fi respinsă în fond.
Hotărârea va decide întotdeauna asupra cheltuielilor.
Hotărârea nu este prevăzută cu drept de apel.
Dacă renunţarea se face în apel, hotărârea primei instanţe va fi
anulată în tot sau parte, “în măsura renunţării”.
Spre deosebire de renunţarea la judecată, care este totală,
renunţarea la drept poate fi şi parţială (atunci când obiectul priveşte o
cantitate ce poate fi fragmentată).

E. Achiesarea.
Achiesarea presupune acceptarea pretenţiilor celeilalte părţi; ea
este necondiţionată. Aici judecata este fondată pe mărturisire – ca mijloc de
probă.
Relativ la compatibilitatea cu căile de atac, aceasta ţine de interesul părţii.
Hotărârea care este rezultatul achiesării este o hotărâre de fond
apelabilă şi recurabilă.
Achiesarea poate să implice o renunţare la drept, poate însemna o
liberalitate, o iertare de datorie dar ea vine întotdeauna de la pârât.
În divorţ, în chestiunile în care părţile nu pot tranzacţiona (cele
privitoare la ordinea publică, la bunele moravuri) achiesarea nu este
permisă.

F. Tranzacţia.
Este o instituţie bivalentă, aparţine dreptului civil şi drepului
procesual civil. Noţiunea este formalizată de C. civ. care o întrebuinţează şi
cu sensul de convenţie, de înţelegere, de contract şi cu cel de operaţiune, de
negocieri în vederea perfectări unui contract sau act juridic dar şi cu cel de
convenţie care preântâmpină un litigiu sau îi pune capăt.
Codul civil prevede tranzacţia în partea afectată obligaţiilor,
contractelor şi mai exact, între “Garanţii”, între “Amanet” şi “Privilegii şi
ipotecă”.
Acest plasament pare discutabil pentru că tranzacţia nu poate fi
considerată o garanţie pentru executarea obligaţiilor.

8
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

Tranzacţia este considerată un contract. Nu doar contract judiciar

(după unele opinii).Este acesta temei, sub raportul dreptului procesual civil,
al “hotărârii care consfinţeşte învoiala părţilor”.
Uzual, ea este denumită hotărâre de expedient.
Tranzacţia stinge procesul prin voinţa părţilor. Cod proc. civ.
consideră tranzacţia o modalitate de încheiere a litigiului care accelerează
judecata, de aceea este permisă preschimbarea termenului în vederea dării
tranzacţiei, primirea cererii pentru tranzacţie chiar de către un singur
judecător, este permisă darea ei la termenul preschimbat în camera de
consiliu. Deşi primită doar de un judecător, ea reclamă judecarea de un
complet legal compus.
Relativ la forma tranzacţiei, părţile au exerciţiul redactării ei. Este necesar,
dar numai la judecătorii, ca ea să fie prezentată oral în şedinţă, instanţa
urmând a face un proces - verbal în care să o cuprindă, proces - verbal,
care, indiferent de forma în care este preluată de la părţi, dispozitivul
hotărârii.

Controlul, cenzura pe care judecătorii le pot face asupra

tranzacţiei.
Judecătorul trebuie să verifice dacă tranzacţia are forma cerută de
lege şi dacă îndeplineşte condiţiile de validitate a oricărui act juridic.
Judecătorii trebuie să caute în tranzacţii şi să ceară exprimări
clare, concrete şi eficiente. În tranzacţie pot însă figura obligaţii legate de
executarea tranzacţiei, ea fiind o finalitate “contra celui care nu se va ţinea
de dânsa” – art. 1708 C. civ.
Legea oferă şi câteva reguli de interpretare a tranzacţiei,
împrumutând din cele generale de interpretare a convenţiilor (ex. regula
privind interpretarea sistematică).
Hotărârea asupra tranzacţiei este neapelablă. Împotriva hotărârii
de expedient se poate exercita nici acţiune în nulitate “pentru eroarea
asupra persoanelor sau obiectului în proces” – art. 1712 C. civ.
Cu titlu de excepţie, se prevăd două cauze de nulitate:
a) Tranzacţia făcută pentru executarea unui titlu nul; legea
permite ca un titlu nul să fie renovat, însănătoşit printr-o tranzacţie (titlul
aici desemnează un act juridic).
Este nulă tranzacţia făcută pe documente dovedite ulterior ca
fiind false.
b) Alte două cazuri de nulitate nu sunt în realitate din domeniul
nulităţii actului juridic.
- tranzacţia care se referă la un proces care s-a terminat printr-o
sentinţă neapelabilă şi despre care părţile n-au avut cunoştinţă.
- situaţia în care părţile au convenit, fără a cunoaşte documente,
care, descoperite ulterior, fac tranzacţia inoperabilă.

9
 DREPT PROCESUAL CIVIL
NOTE DE CURS 2008/2009

C. civ. prevede şi că tranzacţia asupra unui drept de care nu putea

dispune una dintre părţi poate fi reputată ca nulă.
Se pune întrebarea dacă tranzacţia este sau nu atacabilă
astzi,după modificările intervenite în 1993, cu recurs?
La prima vedere, răspunsul este pozitiv pentru că exprimarea
legii trimite la aceasta - art. 299 C. proc. civ. -“hotărârile date fără drept de
apel…sunt supuse recursului”.
Soluţia este discutabilă. Nu se vede însă de ce să deschidem
dreptul de recurs împotriva unui contract judiciar.

G. Scoaterea de pe rol.
Cod. proc. civ. nu reglementează acest incident. Scoaterea de rol
este o dezinvestire a instanţei fără ca să se fi judecat ceva. Ea poate
interveni după mai multe termene de judecată.
Instanţa scoate cauza din gestiunea ei, actul fiind mai mult
unulbirocratic şi nu unul în considerarea puterii sale de a judeca (judicium).
Scoaterea de pe rol poate fi rezultatul degrevării instanţei după
un alt incident (strămutarea).
Se procedează la aceasta şi atunci când instanţa este greşit
investită, ea nefiind competentă general să soluţioneze litigiul respectiv. În
atare situaţie, ea nu este în situaţia de a se dezînvesti prin declinarea de
competenţă ci constată că litigiul nu poate fi deferit nici jurisdicţiei ei, nici
unei jurisdicţii speciale. (ex. după o declinare de competenţă, litigiul îi este
trimis, din eroare, fiind chiar înregistrat).

10