REFERAT

Condiții de admisibilitate pentru probe (verosimilitate, concludentă, pertinent, legalitate)

Teoria probelor în dreptul civil

2018
 CUPRINS
Introducere....................................................................................................................... 2
Noțiunea de probațiune judiciară..................................................................................... 2
Noţiunea de obiect al probaţiei.........................................................................................3
Etapele probaţiunii judiciare.............................................................................................4
Pertinenţa probelor...........................................................................................................5
Probele.............................................................................................................................5
Obiectul probei............................................................................................................. 5
Sarcina probei.............................................................................................................. 6
Convențiile părților asupra probelor..............................................................................6
Clasificarea probelor.....................................................................................................6
Importanța probelor...................................................................................................... 7
Admisibilitatea probelor................................................................................................7
Condițiile de admisibilitate a probelor.......................................................................8
Concluzii...........................................................................................................................9
Bibliografie....................................................................................................................... 9

Introducere
În cadrul unui proces civil, admisibilitatea, administrarea și aprecierea probelor
sunt supuse unor condiții pentru asiguarea unei bune administrari a justiției, precum și
pentru respectarea principiilor care guverneaza procesul civil. Orice mijloc de proba,
pentru a fi admisibil, trebuie sa îndeplinească mai multe condiții cumulative.
În cadrul acestei lucrări vom examina respectivele condiții, însă pentru a le putea
înțelege mai bine, mai întâi vom examina noțiunile de probațiune judiciară, obiect al
probației, pertineța probelor. Apoi vom proceda la examinarea etapelor probațiunii
judiicare și a aspectelor juridice ale probelor. Ultima parte a lucrării va prezenta
concluziile formulate.
Noțiunea de probațiune judiciară
Probațiunea reprezintă activitatea de stabilire a actelor și faptelor juridice din
care au izvorat drepturile și obligațiile părților.
Noțiunea de probă:

2
 mijloacele legale de convingere sau mijloacele legale de proba pentru stabilirea
faptului pretins. Faptul dedus judecatii (faptul pretins) este un fapt principal (facta
probanda) care trebuie dovedit, iar faptul probator (facta probantia) este faptul care
contribuie la dovedirea faptului principal.
 acțiunea de prezentare a mijloacelor de convingere de către cel care are „sarcina
probei“.
 rezultatul acțiunii de prezentare a mijloacelor de proba.
În procesul civil, probaţiunea este activitatea logico-practică bazată pe principiul
contradictorialităţii, îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre
circumstanțe fapt ce au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți
subiecții procesului civil. Aceasta se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale
părţilor, altor persoane cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi
aprecierii acestora în scopul stabilirii adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale
şi întemeiate de către instanţa judecătorească. Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând,
din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4 CPC. În special, scopul probațiunii
judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea probelor, dar și la aprecierea
acestora de către instanța de judecată, adică la formularea unor concluzii logice care ar
permite motivarea hotărârii judecătorești.
Noţiunea de obiect al probaţiei
Acesta reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază
pretențiile și obiecțiile părților, precum și alte circumstanțe importante pentru justa
soluționare a cauzei.
Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii:
 Faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este
necesară pentru aplicarea corectă a normei de drept material ce reglementează
relaţia socială litigioasă între părţi.
 Faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie logică a
face concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere
a paternităţii, pârâtul poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări ce confirmă
lipsa îndelungată a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în legătură cu ce se
exclude prezenţa paternităţii;
 Faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată
exercitarea dreptului reclamantului de a înainta acţiunea, numai după respectarea
procedurii prealabile când aceasta este cerută de lege, dreptul instanței de a
suspenda sau amâna procesul, ori de a înceta procesul sau a scoate cererea de pe
rol, când sunt prezente temeiurile prevăzute de lege pentru aceasta.
Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi părțicipanţi la proces în
termenele prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze. În

3
cazuri excepţionale, la cererea motivată a părților sau a altor părțicipanţi la proces,
instanţa de judecată este în drept să acorde un termen suplimentar pentru prezentarea
dovezilor. Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este
în drept să înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii
adverse în privinţa acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe care
instanţa le consideră dovedite. Instanţa judecătorească este în drept să propună
prezentarea probelor suplimentare. Dacă în procesul de adunare a probelor apar
dificultăţi, instanţa poate contribui la solicitarea părţilor, la adunarea şi prezentarea
probelor necesare. În cererea de reclamare a probei trebuie să fie specificate proba şi
circumstanţele care ar putea fi confirmate/infirmate prin ea, locul aflării ei şi cauzele
care împiedică dobândirea probei. Instanţa de judecată poate elibera un demers pentru
obţinerea probei.
Există cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă Art. 123 CPC prevede
temeiurile degrevării de probaţiune:
 faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o
pricină civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care
părțicipă aceleaşi persoane;
 împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie
de a fi dovedite. Ex: calamitățile naturale;
 sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru
instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor
persoanei împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut
loc şi numai în măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză;
 faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere
pentru instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legislației;
 faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă
parte nu le-a negat;
 faptele care, conform legislației, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de
persoana în a cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată,
conform regulilor generale de probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu
dispune altfel.
Prezumţiile sunt elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu
se poate stabili direct faptul care a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex
cu acesta, din a cărei existenţă se va trage concluzia cu privire la existenţa sau
inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este necunoscut. Totodată, acestea sunt
consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este
prevăzută, de obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:

4
  din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa
în trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
 din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de
drepturi datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.
Etapele probaţiunii judiciare
Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților. Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților,
dar totuși determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru justa soluționare a
cauzei revine instanței.
I. Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă
existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților.Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar
putea dovedi existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și
obiecțiile părților. Colectarea probelor este realizată de către părțicipanții la proces,
care la rândul acestora, pot solicita concursul instanței. Prezentarea probelor ca act
procesual constă în punerea acestora la dispoziția instanței.
II. Cercetarea probelor – perceperea acestora de către instanța de judecată.
Mijloacele de cercetare a probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele
devin accesibile pentru perceperea și înțelegerea acestora de către instanța de
judecată și de către părțicipanții la proces.
III. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe,
precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele.Doctrina defineşte
proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul probator, adică un
fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul acestuia pentru dovedirea
unui alt fapt material, important în soluţionarea pricinii. Codul penal defineşte
probele ca fiind elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care
servesc la constatarea circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor,
precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Pertinenţa probelor
Părţile şi alţi părțicipanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le
consideră întemeiate în vederea susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor
împotriva acţiunii. În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului
în pricinile cercetate, aceasta trebuie mai întâi să examineze admisibilitatea probelor, să
le administreze pe cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele
care au fost administrate.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată
să reţină spre examinare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru
soluţionarea pricinii, ce au legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun la

5
îndoială concluziile referitoare la existența sau inexistența de circumstanțe, importante
pentru soluționarea justă a cauzei.
Probele
Obiectul probei
Obiectul probei îl constituie faptele și actele juridice din care rezulta drepturile și
obligațiile, adică „faptele generatoare de drepturi și obligații“;
 proba faptelor negative se face prin proba faptelor pozitive contrare;
 proba faptelor notorii nu trebuie făcută;
 proba faptelor legalmente constatate nu trebuie făcută;
 proba faptelor necontestate de nici una din părți este lasata la aprecierea instantei
de judecata.
Mijloacele de proba în procesul civil sunt, dupa cum rezulta din dispozitiile Codului de
procedura civila, proba prin inscrisuri, proba testimoniala, proba prin rapoartele de
expertiza, cercetarea la fata locului, marturisirea și prezumtiile.

Sarcina probei
„Cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca“ (art. 1169 C. civ.),
adică sarcina probei revine – în primul rând – reclamantului. Pârâtul ridica pretentii
asupra reclamantului pe calea acțiunii reconvenționale, invoca și dovedeste fapte de
natura sa paralizeze acțiunea reclamantului, invoca excepții (implinirea prescriptiei,
stingerea datoriei, nulitatea actului, lipsa calitatii procesuale etc), astfel încât sarcina
probei incumba și pârâtului (în excipiendo reus fit actor). Instanța judecatoreasca are un
rol activ în tot procesul, inclusiv în privința probațiunii. Cum însă reclamantul afirma mai
intai o pretentie în justiție, constatarea care se impune este aceea ca sarcina probei
revine în primul rând acestuia. Sarcina probei nu implica un drept al adversarului, ci un
imperativ al interesului personal al părții care invoca o pretentie în justiție. Dar sarcina
probei nu poate fi redusa numai la dovedirea faptelor alegate de reclamant. Exista
situatii în care sarcina probei revine mai intai pârâtului. Este cazul excepțiilor invocate
de către parat pentru a paraliza pretentiile reclamantului (excepția puterii lucrului
judecat, excepția de prescriptie etc.). intr-o asemenea imprejurare, sarcina probei va
reveni mai intai pârâtului. O situatie părțiculara este aceea a prezumtiilor, care
deplaseaza sarcina probei de la persoana în favoarea careia acestea au fost create, la
partea adversa (este vorba de prezumtiile relative, intrucat în privința celor absolute nu
se admite proba contrarie). În concluzie, regulile enuntate pot fi uneori insuficiente, fapt
pentru care judecatorul trebuie sa joace un rol activ în cadrul probațiunii judiciare, viata
juridica fiind una foarte complexa.

6
 Convențiile părților asupra probelor
Părțile, prin acordul acestora de vointa, se pot abate de la normele privind
probațiunea într-un proces în curs sau a unui proces viitor. Asemenea convenții, daca
indeplinesc condițiile legale ale oricaror convenții (consimtamant, capacitate, obiect,
cauza), nu sunt oprite de lege, cu urmatoarele precizari: sa nu duca la ingreunarea
probei; sa nu îngradeasca rolul activ al instantei; sa nu încalce dispozitiile imperative ale
legislației.
Clasificarea probelor
După izvorul de obţinere a probei:
 probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele.
Ex: explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile
experţilor şi specialiştilor;
 probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin
starea acestora însăşi sau părțicularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex:
înscrisuri, înregistrările audia – video, dovezi materiale.
După modul de formare a probei:
 primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex:
înscrisurile în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
 secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe
înscrisuri, depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul
probator duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:
 probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o
singură concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
 probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în
cadrul examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire
la faptul de probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a
cărei cunoaştere se pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat
în litigiu. Ex: fapte care nu cer a fi dovedite.
După locul de formare a probei:
 probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
 probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de
instanţă în urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
După modul în care judecătorul percepe faptele:

7
a) probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea
directă a unui obiect;
b) probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.
Importanța probelor
a. probele constituie mijlocul de stabilire a adevarului obiectiv de către organele de
justiție;
b. probele sunt mijloace prin care se asigura constatarea și realizarea drepturilor
impotriva celor care le nesocotesc;
c. probele au rol în prevenirea litigiilor.
Admisibilitatea probelor
Prin admisibilitatea probelor se desemnează suma condiţiilor în prezenţa cărora
judecătorul poate încuviinţa administrarea dovezilor solicitate de către părțicipanţii la
proces. În alte cuvinte, admisibilitatea probei, reprezintă o însuşire a probei de a putea fi
admisă spre a contribui la aflarea adevărului. În principiu orice probă este admisibilă,
deoarece Codul de procedură penală nu prevede condiţia admisibilităţii probei. O probă
este inadmisibilă numai cînd contravine unei cerinţe pe care legea o prevede în. mod
explicit (de ex., dispoziţia art. 207).

Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la

momentul eliberării acestora. În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a
respecta două condiții:
 condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru
dovedirea circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea
utilizării unor mijloace de probațiune (admisibilitate negativă);
 condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și
administrarea acestora.
Condițiile de admisibilitate a probelor
Pentru a fi admisibilă, orice proba trebuie sa îndeplinească urmatoarele condiții:
 proba să nu fie interzisă de lege: la înscrisurile autentice nu pot fi combătute
constatările personale ale agentului instrumentator decât prin înscrierea în fals; este
inadmisibilă proba prin care s-ar combate o prezumţie legală absolută irefra-gabilă,
iar celelalte prezumţii legale absolute pot fi răsturnate doar prin mărturisire judiciară;
în procesele de divorţ este interzisă folosirea interogatoriului pentru dovedirea
motivelor de divorţ; de asemenea, motivele de recuzare nu pot fi dovedite prin
interogatoriu; În situaţiile în care legea nu îngăduie acţiunea în justiţie pentru
valorificarea unui drept, proba devine inutilă (spre exemplu, acela care a pierdut
proprietatea unui bun prin efectul uzucapiunii realizate de altul, nu mai poate

8
 revendica acel bun; tot aşa, titularul unui drept subiectiv ce s-a stins prin efectul
prescripţiei extinctive nu mai poate valorifica acel drept în justiţie) etc.;
 proba să fie verosimilă: obiectul probaţiunii nu trebuie să tindă la dovedirea unor
fapte imposibile;
 proba să fie pertinentă: ea trebuie să aibă legătură cu obiectul procesului; în caz
contrar, va constitui un mijloc de tergiversare a judecăţii;
 proba să fie concludentă: ea trebuie să se refere la împrejurări care, dacă sunt
cunoscute, pot ajuta instanţa la rezolvarea pricinii. Orice probă concludentă este şi
pertinentă, dar este posibil ca o probă pertinentă să nu fie şi concludentă (de
exemplu, într-un proces ce are ca obiect repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă
ilicită, proba cu martori solicitată de către pârât pentru dovedirea existenţei şi a altor
părțicipanţi, deşi este pertinentă, nu este şi concludentă, deoarece răspunderea
este solidară. Dacă însă pârâtul solicită încuviinţarea unei probe pentru a dovedi
culpa concurentă a victimei, proba este pertinentă şi concludentă, întrucât
răspunderea se împarte între autor şi victimă. Cel ce solicită încuviinţarea unei
probe este obligat să arate instanţei ce anume doreşte să dovedească cu proba
respectivă, pentru ca instanţa să poată aprecia seriozitatea şi concludenţa acesteia.
 să fie utilă: este inutilă proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile, pe
care însăși legea le socoteste stabilite. Pertinenta + Concludenta => reprezintă
condiția utilitatii probei.
Propunerea probelor se face în faza inițiala a procesului, reclamantul fiind cel
care arata prin cererea de chemare în judecata dovezile pe care se sprijina fiecare
capat de cerere, iar pârâtul, prin intampinare, trebuie sa indice dovezile cu care se
apara impotriva fiecarui capat de cerere. Aprecierea probelor se face de instanța pe
baza convingerii judecatorilor și în condițiile prevazute de lege. Instanța de judecata va
determina puterea probanta și valoarea fiecarei probe în parte, precum și ale probelor
impreuna.
În procesul civil probele, de regula, sunt propuse de către părți însă instanța
trebuie mai intai sa analizeze admisibilitatea acestora. După ce probele au fost admise
urmeaza administrarea probelor iar în final aprecierea acestora.
Concluzii
Norma juridică, legea în general nu poate forma obiectul probațiunii judiciare.
Astfel, instantele aplica legea fara ca părțile sa fie obligate sa dovedeasca existenta sau
cuprinsul actelor normative deoarece, pe de o parte, „ jura novit curia” (judecatorul
trebuie sa cunoasca legea) iar pe de alta parte, „nemo censetur ignorare legem”. În
mod firesc, reclamantul este cel care invoca în sprijinul pretentiilor sale o anumita stare
de fapt. Pârâtul, cel putin la initierea procesului nu solicita schimbarea starii de fapt
existente. Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea
mijloacelor de probaţie, stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie
9
confirmate cu anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte
mijloace de probă. Regula admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un
caracter imperativ (obligatoriu). Aceasta este condiţionată de îndeplinirea unei serii de
cerinţe cumulative, enumerate mai sus. Importanța probelor în procesul civil este foarte
bine ilustrata prin adagiul latin "Idem est nonese aut non probari" (absenta unei probe
este egala cu absenta dreptului). Cu alte cuvinte, fara existenta probelor, activitatea
judiciara nici nu poate fi, adeseori, conceputa.
Bibliografie
1. Avocatura, articolul Condițiile cumulative pentru admisibilitatea mijloacelor de
proba, disponibil la avocatura.com/stire/2500/condițiile-cumulative-pentru-
admisibilitatea-mijloacelor-de-proba.html citat la 29.5.18
2. Dreptmd, articolul Probaţiunea Şi Probele, disponibil la
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-
generala/probațiunea-și-probele/ citat la 29.5.18
3. Legeaz, articolul Admisibilitatea probelor, disponibil la
https://legeaz.net/dictionar-juridic/admisibilitatea-probelor citat la 29.5.18
4. Răsfoiesc.com, articolul Reguli privind admisibilitatea, administrarea și
aprecierea probelor, disponibil la rasfoiesc.com/legal/drept/Reguli-privind-
admisibilitatea58.php citat la 29.5.18
5. Revizio, articolul Reguli comune privind admisibilitatea, administrarea și
aprecierea probelor – “Probele în procesul civil”, disponibil la
http://revizio.ro/reguli-comune-privind-admisibilitatea-incuviintarea-propunerea-și-
aprecierea-probelor-probele-procesul-civil-2/ citat la 29.5.18
6. Știucum, articolul Teoria generala a probelor, disponibil la
stiucum.com/drept/drept-civil/Teoria-generala-a-probelor81142.php citat la
29.5.18

10