Scopul şi regulile de bază ale procesului penal

PARTEA GENERALĂ

Titlul I. Regulile de bază şi acţiunile

în procesul penal

Capitolul I. Scopul şi regulile de bază

ale procesului penal

Art. 1. Scopul procesului penal

(1) Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
(2) Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de
drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la
prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor. [C.proc.pen., art. 2-8]

Doctrină: I. Amărie, Consideraţii privind sancţiunea nulităţii în cadrul nerespectării

dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 1/2001, p. 133 şi
urm.; I. Amariei, Dreptul la apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-110; C. Andrei,
Dreptul la apărare în lumina CEDO, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-113; G. Antoniu, Reforma
penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P. nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; G. Antoniu,
Sancţiunea penală – concept şi orientări, R.R.D. nr. 10/1981, p. 3-10; L. Barac, Reflecţii
asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 41 şi urm.; D. Ciuncan,
Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, Dreptul nr. 6/1997, p. 58 şi urm.;
D. Ciuncan, Modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul bunurilor statului,
Dreptul nr. 1/1998, p. 84-86; C. Dâşcă, Dreptul la apărare, Pro lege nr. 1/1995, p. 31-38;
Şt. Deaconu, Imunitatea parlamentară, atribut al funcţiei şi nu al persoanei, Dreptul
nr. 5/1999, p. 37-40; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de procedură penală
prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14 şi urm.; V. Pop, Din nou despre
răspunderea penală a membrilor guvernului, R.D.P. nr. 1/1998, p. 28-32; A. Popescu,
Sinteză a deciziilor CEDO în anul 1996, Pro lege nr. 3/1997; T. Pungă, Drept de apărare.

Lia Savonea 1
Art. 1 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 1
Exercitare abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; I. Rusu, Constituţionalitatea legii penale de desfăşurare a procesului în fata torul este ţinut de respectul principiului
în domeniul ocrotirii persoanei, Dreptul nr. 7/1997, p. 15-24; A. Ungureanu, Lipsă de instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi
apărare, R.D.P. nr. 3/1998, p. 121-125. o soluţie care rezultă în mod categoric a autorităţilor publice, prevăzut de
din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din art. 16 alin. (1) din Constituţie. De
JURISPRUDENŢĂ Constituţie, potrivit cărora „competenta aceea, nu este contrar acestui principiu
şi procedura de judecată sunt stabilite instituirea unor reguli speciale, inclu-
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE de lege” şi ale art. 128 în conformitate siv în ce priveşte căile de atac, cât
1. Constituţionalitate. Proceduri să ducă la înlăturarea intervenţiei cu care „împotriva hotărârilor judecă- timp ele asigură egalitatea juridică a
administrativ-jurisdicţionale. Libe- instanţelor judecătoreşti, în condiţiile toreşti, părţile interesate şi Ministerul cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul
rul acces la justiţie. Egalitate în faţa stabilite de lege. Această consecinţă Public pot exercita căile de atac, în egalităţii în fata legii presupune insti-
legii. Curtea Constituţională a fost rezultă şi din exigenţele principiului condiţiile legii”. Judecătorul „spune tuirea unui tratament egal pentru
investită să se pronunţe asupra consti- separaţiei puterilor în stat care, în ce dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, situaţii care, în funcţie de scopul
tuţionalităţii unor dispoziţii legale ce priveşte relaţia dintre administraţia dar numai în formele şi în condiţiile urmărit, nu sunt diferite. De aceea el
se pretindea ca limitau accesul liber publică şi autoritatea judecătorească, procedurale instituite de lege. Pe cale nu exclude ci, dimpotrivă, presupune
la justiţie. În legătură cu problema exclude posibilitatea ca un organ al de consecinţă, legiuitorul poate institui, soluţii diferite pentru situaţii diferite.
referitoare la legitimitatea consti- administraţiei publice, chiar cu caracter în considerarea unor situaţii deosebite, În consecinţă, un tratament diferit
tuţională a procedurilor adminis- jurisdicţional, să se substituie autorităţii reguli speciale de procedura, ca şi nu poate fi doar expresia aprecierii
trativ-jurisdicţionale, Plenul Curţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea modalităţile de exercitare a drepturilor exclusive a legiuitorului, ci trebuie
Constituţionale a considerat că este organului de jurisdicţie administrativă procedurale, principiul liberului acces să se justifice raţional, în respectul
de competenţa exclusivă a legiuito- este supusă controlului judecătoresc al la justiţie presupunând posibilitatea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa
rului de a institui asemenea proceduri instanţei de contencios administrativ neîngrădită a celor interesaţi de a legii şi a autorităţilor publice. Astfel,
destinate, în general, să asigure sau al altei instanţe competente, potrivit utiliza aceste proceduri, în formele a decis că: instituirea unei proceduri
soluţionarea mai rapidă a unor cate- legii, iar părţilor nu li se poate limita şi în modalităţile instituite de lege. administrativ-jurisdicţionale nu este con-
gorii de litigii, descongestionarea exercitarea acestui drept consfinţit De aceea, regula art. 21 alin. (2) din trară principiului prevăzut de art. 21
instanţelor judecătoreşti de cauzele ce de prevederile Constituţiei. Liberul Constituţie, potrivit căreia nicio lege din Constituţie, privind liberul acces
pot fi rezolvate pe această cale, evitarea acces la justiţie presupune accesul la nu poate îngrădi accesul la justiţie, are la justiţie, cât timp decizia organului
cheltuielilor de judecată. Astfel, mijloacele procedurale prin care justiţia ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu administrativ de jurisdicţie poate fi
procedura administrativ-jurisdicţională se înfăptuieşte. De aceea, în legătură cu poate exclude de la exerciţiul drepturilor atacată în fata unei instanţe judecătoreşti;
constituie o măsură de protecţie care, problema referitoare la compatibilitatea procesuale pe care le-a instituit nici o că accesul la structurile judecătoreşti
deci, nu poate avea ca scop, în niciun unor proceduri speciale sau a particu- categorie sau grup social. În legătura cu şi la mijloacele procedurale, inclusiv
mod, limitarea accesului la justiţie. larităţilor procedurale pentru exerci- problema privind asigurarea egalităţii la căile de atac, se face cu respectarea
Dar, justiţia se înfăptuieşte de Curtea tarea drepturilor procesuale ale părţilor cetăţenilor în exercitarea drepturilor regulilor de competenţă şi procedura
Supremă de Justiţie şi de celelalte cu principiul liberului acces la justiţie, lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, de judecată stabilite de lege; în fine,
instanţe judecătoreşti prevăzute de Curtea Constituţională a considerat Curtea Constituţională a considerat că liberul acces la justiţie se realizează
lege. Aşa fiind, existenţa unor organe că este de competenţa exclusivă a că în instituirea regulilor de acces al numai în respectul egalităţii cetăţenilor
administrative de jurisdicţie nu poate legiuitorului de a institui regulile justiţiabililor la aceste drepturi, legiui- în faţa legii şi a autorităţilor publice,
2 Lia Savonea Lia Savonea 3
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 2
astfel încât orice excludere care ar avea de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131.
semnificaţia încălcării egalităţii de la toate căile de atac prevăzute de lege:
tratament juridic este neconstituţională. apel, recurs etc., deoarece competenţa Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului
[D.C.C. nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din şi căile de atac sunt stabilite exclusiv penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; I. Dumitru, Plata taxelor pentru acordarea
16 martie 1994] de legiuitor, care poate institui reguli asistenţei medico-legale din oficiu, în cauze penale, Dreptul nr. 5/1995, p. 40 şi urm.;
deosebite, în considerarea unor situaţii M.A. Tatu, Limitele principiului disponibilităţii în procesul penal, Pro lege nr. 4/2001,
2. Constituţionalitate. Acces p. 229 şi urm.
diferite. De aceea, dispoziţia înscrisă în
liber la justiţie. Prin încheiere, Curtea
art. 21 alin. (2) din Constituţie, în sensul
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
că nicio lege nu poate îngrădi accesul JURISPRUDENŢĂ
de neconstituţionalitate a art. 42 alin. (4)
la justiţie, are ca semnificaţie, astfel
C.proc.pen., susţinându-se că prevederile HOTĂRÂRI CEDO
cum s-a reţinut prin aceeaşi decizie,
acestui articol contravin art. 21 din
faptul că legiuitorul nu poate exclude 1. Aliuţă c. România. Desfăşurarea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea,
Constituţie, care garantează accesul
de la exercitarea unor drepturi pe care procesului penal potrivit dispoziţiilor în decizia finală din data de 21 martie
liber la justiţie. În susţinerea excepţiei
le-a instituit nicio categorie sau grup legale. Respectarea duratei rezona- 2000, Curtea Supremă de Justiţie a
s-a arătat că împiedicarea unei persoane
social. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of. bile. Jurisprudenţa Curţii Europene hotărât contrariul şi l-a condamnat pe
de a exercita o cale de atac împotriva
nr. 105/1996] a Drepturilor Omului. La originea reclamant la o pedeapsă de patru ani
unei hotărâri judecătoreşti de declinare a
competenţei în materie penală îngrădeşte 3. Scopul procesului penal. Înde- cauzei se află o cererea îndreptată şi şase luni închisoare. A fost reţinut
accesul liber la justiţie şi creează plinirea de către orice persoană a împotriva României prin care recla- în perioada 30 septembrie 1997-
posibilitatea menţinerii unor hotărâri obligaţiei de prezentare a obiectelor mantul se plânge împotriva duratei 10 februarie 1998 şi din nou din 14 aprilie
nelegale, acestea nefiind cenzurabile. În şi înscrisurilor cerute de organul de procedurilor care sunt incompatibile 2000 până la data de 19 februarie 2001.
legătură cu această critică este de reţinut urmărire penală sau de instanţa de cu condiţia de „perioadă de timp rezo- În aprilie 2001, Procurorul General, în
că liberul acces la justiţie presupune judecată constituie o obligaţie, stabilită nabilă”, prevăzută de art. 6 parag. 1 urma cererii reclamantului, a înaintat un
accesul la mijloacele procedurale prin de legiuitor pentru realizarea scopului din Convenţie. Astfel, în data de 30 apel extraordinar la Curtea Supremă de
care justiţia se înfăptuieşte. Accesul procesului penal, prevăzut la art. 1 septembrie 1997, reclamantul a fost Justiţie în vederea casării deciziei finale
liber la justiţie nu înseamnă însă că C.proc.pen. [D.C.C. nr. 145/1999, reţinut de către organele de poliţie sub din data de 21 martie 2000 („recurs în
el trebuie asigurat la toate structurile M. Of. nr. 85 din 24 februarie 2000] acuzaţia de tâlhărie şi a fost informat anulare”). În data de 8 octombrie 2001,
judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi că a fost deschisă acţiunea penală Curtea Supremă de Justiţie a permis
împotriva lui de către Parchetul de pe recursul în anulare. A fost casată decizia
lângă Curtea Supremă de Justiţie. În finală din 21 martie 2000, hotărârea din
Art. 2. Legalitatea şi oficialitatea procesului penal data de 24 octombrie 1997, procurorul 9 iunie 1999 şi cea din 2 decembrie
(1) Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât a trimis reclamantul în judecată în 1998, iar cauza a fost transmisă către
şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. faţa judecătoriei, care l-a achitat pe procuror pentru continuarea investiga-
reclamant prin hotărârea emisă în data ţiilor. S-a reţinut că probele administrate
(2) Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
de 2 decembrie 1998, aceeaşi soluţie a în această cauză erau contradictorii şi
oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. [C.proc.pen.,
fost menţinută şi prin decizia pronunţată necesitau mai multe clarificări înainte
art. 1, art. 3-8]
în data de 9 iunie 1999 de către Curtea ca această cauză să fie judecată de

4 Lia Savonea Lia Savonea 5

Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
către instanţe. Într-o decizie din data
de 10 iulie 2002, procurorul din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a încetat urmărirea
penală împotriva reclamantului. În data
de 23 mai 2003, acelaşi procuror l-a
informat pe reclamant că s-a răzgândit
cu privire la decizia anterioară şi a
redeschis urmărirea penală în această
cauză, iar ulterior, în data de 18 martie
2004, procurorul a înaintat din nou
acţiune penală împotriva reclamantului
la Judecătoria din Bucureşti, care l-a
achitat conform unei hotărâri din data
de 15 decembrie 2005. Procurorul din
cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria din Bucureşti a făcut
apel împotriva acestei hotărâri la
Curtea de Apel Bucureşti, unde cazul
se află încă pe rolul acestei instanţe.
Cu privire la încălcarea art. 6 parag. 1
din Convenţie, Curtea reaminteşte că
prin decizia sa din data de 8 octombrie
2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat
toate hotărârile anterioare şi a înapoiat
cazul către procuror pentru continuarea
investigaţiilor. Astfel, toate procedurile
judiciare din acest caz au fost reduse
la zero. Prin urmare, la mai mult de
patru ani de la data la care reclamantul
a fost informat cu privire la existenţa
acestei cauze (data de 30 septembrie
1997), această cauză era în acelaşi
stadiu, similar cu momentul în care
procedurile au fost iniţiate. Curtea a
observat că întârzierile procedurale par
a fi cauzate de către eşecul autorităţilor
6 Lia Savonea
judiciare, avându-se în vedere că
deciziile pronunţate au fost casate,
iar cauza a fost transmisă la procuror
pentru completarea urmăririi penale.
Nimic nu indică faptul că reclamantul
a contribuit semnificativ la prelungirea
cauzei. Curtea a reamintit că noţiunea
de perioadă de timp rezonabilă trebuie
analizată în lumina circumstanţelor
cazului şi cu referire la următoarele
criterii: complexitatea cazului, com-
portamentul reclamantului şi com-
portamentul autorităţilor relevante.
Curtea a găsit frecvent încălcări ale
art. 6 parag. 1 din Convenţie în cazuri
care ridică probleme similare cu
cele din prezentul caz. Examinând
materialul înaintat, Curtea consideră că
Guvernul nu a înaintat niciun argument
sau fapt capabil de persuasiune care ar
putea duce la o altă decizie în acest caz.
Observând jurisprudenţa referitoare la
acest subiect, Curtea a considerat că
în acest caz durata procedurilor a fost
exagerată şi nu a întrunit condiţiile de
„perioadă de timp rezonabilă”. Prin
urmare, se consideră că aceasta este
o încălcare a art. 6 parag. 1. [CEDO,
11 iulie 2006, cauza Aliuţă c. România,
Lex Expert – Bază de date]
2. Boldea c. România. Obligaţia
respectării dispoziţiilor legale în tot
cursul procesului penal. Motivarea
hotărârilor judecătoreşti. Jurispru-
denţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului. La originea cauzei s-a aflat o
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
cerere introdusă împotriva României,
prin care domnul M. B. a sesizat Curtea
pentru încălcarea art. 6 parag. 1 din
Convenţie susţinând, între altele, că nu
a fost judecată echitabil cauza sa din
cauza faptului că a fost condamnat la
plata unei amenzi administrative în lipsa
oricărei probe pertinente şi fără ca
instanţele să dea un răspuns la motivele
şi argumentele pe care el le-a invocat.
El a invocat art. 6 parag. 1 din Convenţie.
(Cu ocazia unei şedinţe a corpului
profesoral al catedrei de informatică a
Universităţii P., decanul facultăţii a
abordat subiectul unui pretins plagiat al
publicaţiilor ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P.,
apărute în anul 2000, precum şi a altor
teze de doctorat şi lucrări de diplomă.
Pe fondul nemulţumirii generale faţă de
publicaţiile realizate în cadrul catedrei,
mai mulţi profesori şi-au exprimat
opinia asupra pretinsului plagiat. Ei au
constatat că cei doi autori folosiseră
multe din definiţiile preluate din teza de
doctorat a lui N.P. Reclamantul era
singurul care a considerat fără ezitare că
publicaţiile ştiinţifice reprezentau un
plagiat). La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au
depus două plângeri penale diferite, sub
acuzaţia de defăimare, împotriva
reclamantului. Judecătoria Timişoara l-a
achitat pe reclamant în temeiul art. 10
b¹) C.proc.pen., dar l-a condamnat la o
amendă administrativă de 500.000 lei,
în temeiul art. 18¹ C.proc.pen. combinat
cu art. 91 C.pen. De asemenea, l-a
Lia Savonea
Art. 2
condamnat la plata către părţile vătămate
a cheltuielilor de judecată evaluate la
suma de 2.120.000 lei. Extrasul sentinţei
este astfel redactat „… instanţa reţine
următoarele fapte: Părţile sunt profesori
la Universitatea P. din Timişoara,
[lucrând] în cadrul Catedrei de Infor-
matică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei
şedinţe a catedrei, inculpatul a afirmat
în public că reclamanţii erau «plagiatori»,
deoarece un articol semnat de ei
reproducea în fapt un capitol dintr-o teză
de doctorat. Deşi articolul semnat de
părţile vătămate conţine definiţii din alte
lucrări ale căror structuri cât şi concepte
le-au reluat, nu au avut intenţia de a
reproduce aceste lucrări. Şi apoi, infrac-
ţiunea de calomnie presupune afirmaţii
maliţioase, făcute cu rea-credinţă şi cu
intenţia de a leza demnitatea altuia, faţă
de un fapt care, dacă este real, ar atrage
una din sancţiunile prevăzute de textul
acuzator. Din documentele administrate
la dosarul cauzei şi din declaraţiile
martorilor reiese că inculpatul a făcut
acele afirmaţii cu rea-credinţă, cu
intenţia de a leza demnitatea părţilor
vătămate, afirmaţii care, dacă ar fi fost
adevărate, ar fi expus părţile vătămate la
o sancţiune disciplinară sau dispreţului
public. Deoarece condiţia publicităţii
este de asemenea îndeplinită, instanţa
constată că, dintr-un punct de vedere
formal, faptele inculpatului constituie
elemente constitutive ale unei infracţiuni
de calomnie, reglementată de art. 206
7
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
C.pen. În substanţă, faptele reclamantului
nu ating gradul de pericol social al unei
infracţiuni, deoarece este vorba despre
o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului
profesional, inculpatul fiind pentru
prima dată chemat în justiţie.” La 3
decembrie 2001 reclamantul a formulat
apel împotriva sentinţei judecătoriei. El
a susţinut în principal lipsa de motivare
a sentinţei pe baza probelor aduse în
timpul procedurii. Părţile vătămate au
atacat de asemenea sentinţa pronunţată
în primă instanţă. Printr-o hotărâre din
22 martie 2002, Tribunalul Judeţean
Timiş a respins cele două apeluri. El a
decis astfel în privinţa apelului recla-
mantului: „După ce a examinat [apelul
înaintat] pe baza motivelor invocate şi a
articolului 3856 C.proc.pen., trebuie
constatat că prima instanţă a analizat
bine elementele de fapt şi de drept ale
cauzei, sancţiunea administrativă
aplicată apelantului fiind corect stabilită,
astfel încât apelul va fi respins pe baza
art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.”
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 parag. 1
din Convenţie, Curtea a amintit că
dreptul la un proces echitabil, garantat
de art. 6 parag. 1 din Convenţie
înglobează, între altele, dreptul părţilor
în cauză de a prezenta observaţiile pe
care le consideră elocvente pentru cauza
lor. Convenţia nedorind să garanteze
drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi
concrete şi efective (Artico c. Italiei,
hotărârea din 13 mai 1980), acest drept
8 Lia Savonea
nu poate trece drept efectiv decât dacă
observaţiile sale sunt într-adevăr
„ascultate”, adică examinate cum trebuie
de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte,
art. 6 implică în special în sarcina
„instanţei” obligaţia de a examina efectiv
mijloacele, argumentele şi ofertele de
probă ale părţilor, fără a le aprecia
pertinenţa. Cu toate acestea, art. 6
parag. 1 obligă instanţele să-şi motiveze
hotărârile, aceasta neînsemnând că se
cere un răspuns detaliat la fiecare
argument. Amploarea acestei obligaţii
poate varia în funcţie de natura hotărârii.
Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în
special de diversitatea mijloacelor pe
care un susţinător le poate prezenta în
justiţie şi de diferenţele dintre statele
contractante în materie de dispoziţii
legale, cutume, concepţii doctrinale,
prezentare şi redactare a sentinţelor şi
hotărârilor. De aceea problema de a şti
dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de
a motiva ce decurge din art. 6 din
Convenţie nu se poate analiza decât în
lumina circumstan ţelor speţei. De
asemenea, noţiunea de proces echitabil
cere ca o instanţă internă care nu şi-a
motivat decât pe scurt hotărârea,
indiferent dacă a făcut-o alipind motivele
oferite de o instanţă inferioară sau altfel,
să fi examinat cu adevărat problemele
esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi
nu să se fi mulţumit să confirme pur şi
simplu concluziile unei instanţe infe-
rioare. Curtea a constatat că Judecătoria
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Timişoara a condamnat reclamantul la
plata unei amenzi administrative, după
ce a stabilit faptele şi a considerat că
elementul intenţionat şi caracterul public
al faptelor era bine îndeplinit în cauză.
Cu toate acestea, instanţa nu a făcut nicio
referinţă concretă la elementele de fapt
care ar fi putut justifica concluzia ce
vizează vinovăţia reclamantului şi
caracterul public al faptelor reţinute. Ea
s-a limitat să afirme că aceste condiţii
sunt îndeplinite în speţă. Desigur, în
general Curtea nu are sarcina de a
cunoaşte erorile în fapt sau în drept
pretins comise de o instanţă internă,
interpretarea legislaţiei interne revenind
în primul rând autorităţilor naţionale şi
în special curţilor şi tribunalelor. Cu
toate acestea, Curtea a constatat că
judecătoria nu a procedat la interpretarea
tuturor elementelor constitutive ale unei
infracţiuni şi că nu a făcut nicio analiză
a probelor prezentate de inculpat, cu
riscul de a elimina, eventual, în mod
motivat, pe cele pe care nu le-ar fi
considerat pertinente. În plus, instanţa
care s-a pronunţat asupra apelului recla-
mantului nu a răspuns deloc motivelor
de apel ale reclamantului întemeiate, în
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
1. Oficialitatea procesului penal în
cazul exercitării acţiunii penale pentru
protecţia proprietăţii private. Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Lia Savonea
Art. 2
special, pe lipsa de motivare a sentinţei
pronunţate în primă instanţă. Dacă este
adevărat că obligaţia de a-şi motiva
deciziile pe care art. 6 parag. 1 o impune
instanţelor nu poate fi înţeleasă ca cerând
un răspuns detaliat la fiecare argument,
trebuie să se constate că în speţă
Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut
decât să facă trimitere la consideraţiile
sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât
aceasta ar putea constitui o motivare prin
alipirea motivelor instanţei anterioare în
sensul cauzei ar fi necesar să existe o
decizie motivată în mod detaliat şi
complet a judecătoriei pentru a califica
procedura iniţiată împotriva reclaman-
tului drept echitabilă. Or, în cazul în
speţă, aceasta lipseşte. Aceste elemente
sunt suficiente Curţii pentru a concluziona
că reclamantul are motive întemeiate să
susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara
şi ale Tribunalului Judeţean Timiş nu
erau suficient de motivate şi că nu a fost
judecată echitabil cauza sa privind
condamnarea la plata unei amenzi
administrative. În concluzie s-a încălcat
art. 6 parag. 1 din Convenţie. [CEDO,
15 februarie 2007, cauza Boldea c.
România, Lex Expert – Bază de date]
art. 2 C.proc.pen. În motivarea excep-
ţiei de neconstituţionalitate, autorul
acesteia susţine că sunt încălcate
prevederile constituţionale ale art. 44
alin. (2) referitoare la garantarea şi
9
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
ocrotirea proprietăţii private în mod
egal, indiferent de titular, deoarece
acestea presupun respectarea dreptului
petiţionarului de a dispune în mod
liber de bunurile sale, de a exercita
în mod exclusiv şi suveran toate
acţiunile care se impun pentru protecţia
proprietăţii sale, inclusiv acţiunea
penală. Prin urmare, existenţa a două
sisteme diferite cu privire la punerea
în mişcare a acţiunii penale, atunci
când este vorba de bunuri care aparţin
proprietăţii private, vine în contradicţie
cu prevederile constituţionale invocate.
Autorul consideră că stingerea conflic-
tului penal ar trebui să fie guvernată
de principiul disponibilităţii atunci
când vizează infracţiuni contra patri-
moniului privat, soluţie care este
preferabilă celei oficiale, considerând
necesară completarea textului legal
criticat în sensul că dispoziţiile privi-
toare la oficialitatea procesului penal
să nu se aplice în cauzele în care
bunul ce formează obiectul mate-
rial al infracţiunii este proprietate
privată, cum s-ar putea întâmpla la
infracţiunile de delapidare, furt etc.,
cazuri în care prevederile referitoare
la cerinţa plângerii prealabile şi la
posibilitatea împăcării părţilor ar trebui
să fie operante. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea a constatat
că, potrivit definiţiei date în art. 17
alin. (1) C.pen., „infracţiunea este fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu
10 Lia Savonea
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Existenţa pericolului social impune
măsuri adecvate de apărare a societăţii,
a intereselor generale, a ordinii de
drept, sens în care autorităţile statului,
abilitate de lege, trebuie să acţioneze,
indiferent dacă persoana fizică sau
juridică lezată prin fapta concretă o
solicită sau nu. Principiile legalităţii
şi oficialităţii procesului penal înscrise
în art. 2 C.proc.pen. sunt în sensul
dispoziţiilor constituţionale ale art. 1
alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora
„în România, respectarea Constituţiei,
a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”, şi ale art. 126 alin. (2),
în conformitate cu care „competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura
de judecată sunt prevăzute numai
prin lege”. Legiuitorul român a optat
pentru regula generală de urmărire,
judecare şi sancţionare din oficiu a
infracţiunilor, ca fapte antisociale. Este
dreptul constituţional al legiuitorului
de a stabili şi anumite excepţii de la
aceasta regulă generală. Astfel, s-a
prevăzut că în anumite cazuri, datorită
caracterului şi conţinutului concret al
faptelor, statutului special al autorului
faptei ori al persoanei vătămate sau
relaţiilor speciale dintre făptuitor şi
persoana lezată, punerea în mişcare a
acţiunii penale să fie condiţionată de
existenţa plângerii prealabile a per-
soanei vătămate. Generalizarea acestei
condiţionări ar împiedica însă, în mod
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
evident, protecţia eficientă a societăţii,
a intereselor generale faţă de faptele
care prezintă pericol social, prevăzute
de legea penală. Legea penală şi cea
procesual penală consacră principiul
oficialităţii, apreciind că valorile
sociale importante pot fi mai eficient
ocrotite prin intervenţia directă a
statului şi prin îndeplinirea din oficiu a
actelor necesare desfăşurării procesului
penal. De asemenea, Curtea a reţinut
că nu se poate susţine că protecţia
constituţională a proprietăţii private
este lezată prin îndeplinirea din oficiu
a actelor necesare derulării procesului
penal. Dimpotrivă, urmărirea penală din
oficiu a infracţiunilor contra patrimo-
niului asigură o protecţie mai energică a
proprietăţii, fiind deci chiar în interesul
proprietarului. În consecinţă, Curtea a
respins excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C.proc.pen.
[D.C.C. nr. 525/2005, M. Of. nr. 997
din 10 noiembrie 2005]
2. Liberul acces la justiţie. Posibi-
litatea limitării prin lege. Liberul
acces la justiţie presupune accesul la
mijloacele procedurale prin care se
înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul
are competenţa exclusivă de a stabili
regulile de desfăşurare a procesului în
faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce
rezultă din dispoziţiile constituţionale
ale art. 125 alin. (3) şi art. 128 din
Constituţie. Nu poate fi exclusă de la
exerciţiul drepturilor procesuale nicio
Lia Savonea
Art. 2
categorie de persoane sau grup social, însă,
în considerarea unor situaţii deosebite,
legiuitorul poate stabili reguli speciale
de procedură, precum şi modalităţi de
exercitare a drepturilor procesuale,
astfel încât liberul acces la justiţie nu
înseamnă accesul, în toate cazurile, la
toate structurile judecătoreşti şi la toate
căile de atac. [D.C.C. nr. 1/1994, M. Of.
nr. 69 din 16 martie 1994]
3. Liberul acces la justiţie. Accesul
liber la justiţie nu înseamnă însă că
acesta trebuie asigurat la toate structurile
judecătoreşti, deoarece competenţa
şi căile de atac sunt stabilite exclusiv
de legiuitor, care poate institui reguli
deosebite, în considerarea unor situaţii
deosebite. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of.
nr. 105 din 23 mai 1996]
4. Interpretarea legii, atribuţie
a instanţelor judecătoreşti. Nu intră
în atribuţiile Curţii Constituţionale
cenzurarea interpretării date unei
dispoziţii legale de către instanţele
judecătoreşti, al cărei control se realizează
numai prin intermediul căilor de atac,
chiar dacă priveşte constituţionalitatea
acesteia. Autorul excepţiei nu a con-
testat constituţionalitatea unei legi, ci a
interpretării judecătoreşti a unor dispoziţii
legale, solicitându-se desfiinţarea deciziei
nr. 12/1993 a instanţei supreme şi
rejudecarea recursului declarat împotriva
încheierii nr. 1775/1992 a acestei
instanţe. [D.C.C. nr. 73/1994, M. Of.
nr. 105 din 25 ianuarie 1995]
11
Art. 3 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 3
5. Principiul oficialităţii şi exerci- obiectul sesizării, întrucât, pe de o Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P.
tarea acţiunii civile de către partea parte, renunţarea la exerciţiul acţiunii nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; L. Barac, Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P.
vătămată. Principiul oficialităţii este civile nu are, în concepţia legiuitorului, nr. 1/1996, p. 41 şi urm.
o cerinţă şi o continuare firească a nicio influenţă asupra acţiunii penale,
principiului legalităţii. Protecţia consti- iar, pe de altă parte, persoana vătămată, JURISPRUDENŢĂ
tuţională a proprietăţii private nu este care nu s-a constituit parte civilă în
lezată prin îndeplinirea din oficiu a procesul penal, poate introduce la DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
actelor necesare derulării procesului instanţa civilă acţiune pentru repararea Aflarea adevărului. Fiind sesizată să aibă posibilitatea de a pune întrebări
penal; dimpotrivă, urmărirea penală pagubei pricinuită prin infracţiune. cu excepţia de neconstituţionalitate acestor martori), Curtea a constatat
din oficiu a infracţiunilor contra patri- [D.C.C. nr. 31/2000, M. Of. nr. 222 din a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 că textele de lege cu privire la care
moniului asigură o protecţie mai 19 mai 2000] alin. (3) C.proc.pen., motivată de s-a ridicat excepţia sunt în acord cu
energică a proprietăţii, aceasta fiind încălcarea dispoziţiilor constituţionale Constituţia. În ceea ce priveşte critica
6. Oficialitatea procesului penal.
chiar în interesul proprietarului. Oficia- vizând prezumţia de nevinovăţie şi de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Principiul oficialităţii, înscris în
itatea procesului penal nu este „fără dreptul la apărare (s-a arătat că în art. 69 C.proc.pen., în sensul că
alin. (2) al art. 2 C.proc.pen., reprezintă,
limite”, din moment ce în anumite privinţa declaraţiei învinuitului sau acestea ar institui un standard diferit
neîndoielnic, garanţia că în cazul
condiţii legea prevede excepţii de la inculpatului, atribuindu-se valoare în evaluarea declaraţiilor învinuitului
infracţiunilor atât începerea urmăririi
acest principiu. Astfel, regula oficia- probatorie acesteia numai în măsura sau inculpatului ca mijloc de probă,
penale, cât şi desfăşurarea procesului
lităţii poate fi restrânsă sau înlăturată în care se coroborează cu alte probe aceasta a fost considerată neîntemeiată,
penal se îndeplinesc din oficiu, în afara
atunci când, de exemplu, legea cere, existente la dosarul cauzei, se încalcă deoarece conform art. 63 alin. (2)
cazurilor când legea dispune altfel.
pentru punerea în mişcare a acţiunii prezumţia de nevinovăţie, deoarece C.proc.pen. probele nu au o valoare mai
Opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte
penale, încuviinţări sau autorizări se presupune că inculpatul nu spune dinainte stabilită. Aprecierea probelor
urmărirea, judecarea şi sancţionarea din
prealabile sau când aceasta este con- oficiu a infractorilor a avut în vedere adevărul, fiind interesat în ascunderea se face de către organele judiciare
diţionată de existenţa plângerii preala- asigurarea protecţiei cât mai eficiente acestuia; cu privire la dreptul la potrivit convingerii lor, formată în
bile. Faptul că partea vătămată nu a societăţii, a interesului acesteia de apărare, deoarece legea condiţionează urma examinării probelor administrate
mai are interes în cauză, dovedit prin sancţionare a persoanelor care comit valabilitatea apărării lui de coroborarea în cauză. Rezerva manifestată de
aceea că nu s-a constituit parte civilă, infracţiuni [D.C.C. nr. 45/2000, M. Of. declaraţiilor sale cu alte probe existente legiuitor în ceea ce priveşte forţa pro-
nu prezintă importanţă în raport cu nr. 370 din 9 august 2000] în cauză. Or, standardul diferit de bantă a declaraţiilor învinuitului sau
apreciere stabilit prin art. 69 C.proc. inculpatului este justificată din punct
pen. nu se justifică în niciun fel; iar cu de vedere psihologic prin poziţia proce-
Art. 3. Aflarea adevărului privire la dispoziţiile art. 327 alin. (3) suală a acestuia în proces, după cum
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea C.proc.pen. autorul excepţiei arată că este justificată în cazul declaraţiilor
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu acestea sunt contrare Constituţiei, prin părţii civile, ale părţii vătămate şi ale
privire la persoana făptuitorului. [C.proc.pen., art. 1, art. 2, art. 4-8, aceea că admite folosirea ca probe în părţii responsabile civilmente, faţă
art. 202, art. 316, art. 320] cursul judecăţii a declaraţiilor date de de care se manifestă aceeaşi rezervă
martori în afara judecăţii, în cadrul unei (art. 75 C.proc.pen.). Curtea a constatat
Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131. proceduri nepublice, fără ca inculpatul că nu este justificată nici invocarea
12 Lia Savonea Lia Savonea 13
Art. 4 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 4
încălcării prezumţiei de nevinovăţie, considerarea unor situaţii obiective, Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131.
având în vedere dispoziţiile art. 6 excepţionale, în care martorul audiat în
C.proc.pen., care prevăd că sarcina faza urmăririi penale nu se mai poate Doctrină: L. Barac, Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996,
probei revine organelor judiciare, prezenta în faţa instanţei judecătoreşti p. 41 şi urm.
precum şi dispoziţiile art. 66 din pentru o nouă audiere. În aceste cazuri
acelaşi cod, care prevăd că învinuitul speciale Curtea consideră că dreptul la JURISPRUDENŢĂ
sau inculpatul nu este obligat să apărare al inculpatului nu este încălcat,
probeze nevinovăţia sa, iar în cazul întrucât acesta a avut posibilitatea de DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
în care există probe de vinovăţie, a se confrunta cu martorii în cursul Rolul activ al organelor judi- oficialitatea procesului penal şi, mai
învinuitul sau inculpatul are dreptul să urmăririi penale, atunci când aceştia au ciare în procesul penal. 1) Curtea ales, cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi
probeze lipsa de temeinicie a acestora. fost audiaţi cu respectarea dispoziţiilor Constituţională a fost sesizată cu o cod. Organele judiciare penale nu ar
Curtea a subliniat că prin dispoziţiile art. 172 alin. (1) C.proc.pen. Curtea excepţie de neconstituţionalitate a putea să asigure aflarea adevărului
criticate legiuitorul a asigurat aflarea a conchis că primordială în realizarea prevederilor art. 4 C.proc.pen. În asistând pasiv şi indiferent la activitatea
adevărului, conferind dreptul instanţei actului de justiţie este aflarea adevărului, motivarea excepţiei s-a susţinut că de probaţiune desfăşurată în faţa lor,
de a cântări şi corobora ansamblul cu respectarea principiilor constituţionale textul invocat, care reglementează rolul în special organele de urmărire penală
materialului probator din cauză. Refe- şi procesual penale privind dreptul la activ al judecătorului, este neconsti- care au ca sarcină tocmai strângerea
ritor la dispoziţiile art. 327 alin. (3) apărare. [D.C.C. nr. 151/2002, M. Of. tuţional şi incompatibil cu principiul probelor necesare cu privire la
C.proc.pen., Curtea a apreciat că textul nr. 488 din 8 iulie 2002] inamovibilităţii judecătorului, deoa- existenţa infracţiunilor, la identificarea
de lege criticat a fost reglementat în rece permite acestuia să devină parte făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
DECIZII DE SPEŢĂ în proces, depăşindu-şi rolul de arbitru acestora. În consecinţă, Curtea a respins
imparţial. De asemenea, s-a precizat excepţia de neconstituţionalitate
Purtare abuzivă. Prin fapta sa (în prevăzută de art. 266 C.pen.) inculpatul că, atâta vreme cât s-a introdus inamo- a dispoziţiilor art. 4 C.proc.pen.
calitate de ajutor de şef de post la poliţia a adus atingere unei valori sociale vibilitatea, trebuie reintrodus şi princi- [D.C.C. nr. 28/1998, M. Of. nr. 146 din
unei comune a întrebuinţat violenţe importante a statului de drept, şi anume piul rolului pasiv al judecătorului, 10 aprilie 1998]
asupra unei persoane în exercitarea activităţii de înfăptuire a justiţiei, singurul de natură să asigure respec- 2) Organele judiciare penale nu pot
activităţii de cercetare penală pentru constrângerea fiind incompatibilă tarea art. 21 din Constituţie, privind să asigure aflarea adevărului asistând
a obţine de la aceasta o declaraţie cu principiul aflării adevărului care accesul liber la justiţie, şi a art. 23 pasiv şi indiferent la activitatea de
de recunoaştere a unei fapte de furt, guvernează procesul penal. [I.C.C.J., din Legea fundamentală, referitor la probaţiune desfăşurată în faţa lor,
fiind întrunite elementele constitutive s. pen., dec. nr. 6218/2006, B.C. libertatea individuală. Examinând pentru a nu vorbi de organele de
ale infracţiunii de cercetare abuzivă nr. 2/2007, p. 44] excepţia ridicată Curtea a reţinut că urmărire penală care, aşa cum prevede
prin dispoziţiile art. 4 C.proc.pen. se art. 200 C.proc.pen., au ca sarcină
dă expresie unuia dintre principiile tocmai strângerea probelor necesare
Art. 4. Rolul activ fundamentale. Această regulă se află cu privire la existenţa infracţiunilor, la
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obli- în corelaţie şi în perfectă concordanţă identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
gate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. [C.proc.pen., cu scopul procesului penal, cu dispo- răspunderii acestora. Dispoziţiile
art. 1-3, art. 5-8, art. 202, art. 316, art. 320] ziţia art. 2 C.proc.pen. privitoare la legale privitoare la rolul activ al orga-
14 Lia Savonea Lia Savonea 15
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
nelor judiciare nu pot fi contrare prin-
cipiilor constituţionale privitoare la
inviolabilitatea libertăţii individuale
şi a siguranţei persoanei – art. 23
alin. (1) – şi la prezumţia de nevinovăţie –
art. 23 alin. (8). [D.C.C. nr. 143/1996,
M. Of. nr. 49 din 21 martie 1997]
3) Înfăptuirea justiţiei nu este
posibilă fără cunoaşterea situaţiei de
fapt, iar această cunoaştere nu poate fi
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Rol activ. Obligaţiile instanţei de
judecată. În situaţia în care inculpatul
are o atitudine de nerecunoaştere a faptei
care i se impută, obligaţia instanţei este
de a depune toate diligenţele pentru
administrarea celorlalte probatorii,
chiar şi în situaţia în care inculpatul nu
ar insista în aceasta, căci o asemenea
activitate este esenţială pentru aflarea
adevărului în cauză. [C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 493/2004, PJP
2003-2004, p. 372]
dobândită fără o preocupare specială
din partea organelor judiciare; or, în
condiţiile în care legea acordă incul-
patului toate garanţiile procesuale,
inclusiv dreptul de a fi asistat de un
apărător în tot cursul procesului penal,
nu se poate vorbi de vreo prejudiciere a
intereselor apărării. [D.C.C. nr. 28/1998,
M. Of. nr. 146 din 10 aprilie 1998]
2. Obligaţiile instanţei de judecată
în realizarea rolului activ. Întrucât
petenta se afla în stare de arest preventiv,
instanţa de judecată, în virtutea rolului
activ, trebuia să recalifice cererea de
întrerupere a executării pedepsei, apli-
cabilă doar în cazul condamnatului,
în cererea de revocare a măsurii pre-
ventive a arestării pentru motive medi-
cale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 900/A/2004, nepublicată]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 5
(4) Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de
libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are
dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
(5) În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat
preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control
judiciar sau pe cauţiune. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 51-8, art. 136-1371,
art. 139-141, art. 143-149, art. 155, art. 159, art. 1602, art. 1604, art. 163,
art. 171, art. 172, art. 504]
Notă: Alineatele (2)-(4) ale art. 5 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin
Legea nr. 281/2003.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea
nr. 30/1994, art. 5, art. 6; Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului,
ratificat prin Legea nr. 30/1994, art. 3; Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.
Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului
penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; T. Manea, Conţinutul principiului garantării
libertăţii persoanei, Dreptul nr. 10/2004, p.175 şi urm.; V. Pătulea, Reflecţii în legătură
cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, Dreptul nr. 1/2002, p. 125
şi urm.; M. Sas, Liberarea provizorie. Prezent şi perspective, R.D.P. nr. 3/2003, p. 50
şi urm.; A. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii persoanei prevăzute de Codul de procedură
penală, Pro lege nr. 1/2000, p. 5 şi urm.
JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO
Art. 5. Garantarea libertăţii persoanei Sissanis c. România. Obligaţia
(1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. respectării dispoziţiilor legale în
(2) Nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de liber- cazul oricărei forme de restrângere a
tate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere libertăţii persoanei. Jurisprudenţa
a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Curţii Europene a Drepturilor
(3) Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive Omului. La originea cauzei se află
sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a cererea introdusă împotriva României
libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul prin care un cetăţean grec, Nicolaos
procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Sissanis (reclamantul), pretinde
încălcarea art. 2 parag. 2 din Protocolul
nr. 4 la Convenţie, prin înscrierea
menţiunii „C” în paşaportul său în
vederea executării măsurii provizorii a
obligaţiei de a nu părăsi ţara, autorităţile
încălcându-i dreptul la libera circulaţie.
Astfel, la 10 februarie 1998 s-a început
urmărirea penală împotriva inculpatului
pentru evaziune fiscală, fals şi uz de

16 Lia Savonea Lia Savonea 17

Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
fals. Zece zile mai târziu, la 20 februarie
1998, poliţia a luat în privinţa recla-
mantului măsura preventivă a obligaţiei
de a nu părăsi ţara. Aplicând această
măsură, poliţia a înscris în paşaportul
său menţiunea „C” şi a informat asupra
acestui lucru reclamantul la 23 februarie
1998, fără a-i indica totuşi baza legală a
acestei măsuri. Reclamantul a depus o
contestaţie împotriva măsurii preven-
tive, iar printr-o decizie preliminară din
6 martie 1998 Tribunalul Constanţa a
respins contestaţia, după ce a constatat
că nicio măsură preventivă nu fusese
luată împotriva reclamantului de către
procuror. Reclamantul a aflat prin
intermediul Consulatului Greciei în
România că la 19 martie 1998 parchetul
i-a interzis să părăsească ţara pentru o
perioadă de treizeci de zile. La
14 august 1998, la sfârşitul acestei
perioade, reclamantul a cerut ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său.
Prin hotărârea definitivă din 28 august
1998, Judecătoria Constanţa a dat curs
cererii sale şi a ordonat ştergerea
menţiunii. Printr-un rechizitoriu din
29 noiembrie 2003, parchetul a decis
trimiterea în judecată a reclamantului
pentru infracţiuni legate de neregula-
ritatea documentelor contabile ale
societăţilor comerciale pe care le con-
ducea, iar printr-o sentinţă din 24 iunie
2005 Judecătoria Constanţa l-a achitat
pe reclamant. Apelul înaintat împotriva
acestei sentinţe de Parchet şi părţile
18 Lia Savonea
civile a fost respins de Tribunalul
Constanţa la 6 noiembrie 2006. La
31 august 1998 Parchetul a dispus
începerea din nou a urmăririi penale
împotriva reclamantului, pentru înşelă-
ciune, fals intelectual şi uz de fals. Era
acuzat că a simulat deteriorarea şi apoi
salvarea unei nave româneşti în portul
Dakar. Printr-o adresă din 2 septembrie
1998 Poliţia Constanţa a cerut Oficiului
pentru străini, emigrare şi paşapoarte
din Constanţa de pe lângă Ministerul de
Interne înscrierea menţiunii „C” în
paşaportul reclamantului. La 20 noiem-
brie 1998 parchetul a decis arestarea
preventivă a reclamantului pentru
treizeci de zile, iar printr-un rechizitoriu
din 2 decembrie 1998 parchetul a
hotărât trimiterea în judecată a recla-
mantului. În cursul arestului preventiv
reclamantul a cerut de mai multe ori (la
4 martie, 8 iulie, 4 august, 23 septembrie
1999, 7 octombrie 1999 şi 21 ianuarie
2000) punerea sa în libertate sub control
judiciar. Instanţele au refuzat să dea
curs cererilor sale din cauza faptului că
infracţiunile pentru care era urmărit
erau pedepsite cu pedeapsa închisorii
care împiedica aplicarea beneficiului
punerii în libertate sub control judiciar.
Ultima contestaţie prezentată de recla-
mant în acest sens a fost respinsă la
14 februarie 2000 de Curtea de Apel
Constanţa. Printr-o sentinţă din 8 iunie
2000 Tribunalul Constanţa a condamnat
reclamantul la doi ani şi zece luni de
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
închisoare pentru cele trei capete de
acuzare şi a hotărât menţinerea arestului
preventiv. Reclamantul a înaintat apel
împotriva acestei sentinţe, invocând
nevinovăţia sa şi a cerut revocarea
arestului preventiv, iar printr-o decizie
din 19 iulie 2000 Curtea de Apel
Constanţa a ordonat punerea în libertate
a reclamantului. Printr-o hotărâre din
21 decembrie 2000 Curtea de Apel
Constanţa a anulat sentinţa respectivă
şi a trimis cauza la tribunal spre
rejudecare, iar printr-o hotărâre din
8 martie 2006 Tribunalul Constanţa a
pronunţat achitarea reclamantului. La
9 noiembrie 2000 reclamantul a cerut
Ministerului de Interne ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său, dar
acesta din urmă i-a comunicat refuzul
său la 10 noiembrie 2000. Ministerul,
făcând trimitere la Legea nr. 25/1969
privind regimul străinilor, şi-a motivat
refuzul prin faptul că procesul penal în
cadrul căruia fusese luată măsura
preventivă nu se încheiase. La 13 sep-
tembrie 2000 reclamantul a cerut tribu-
nalului judeţean să ordone ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său.
Tribunalul şi-a declinat competenţa în
favoarea Curţii de Apel Constanţa, care
trebuia să statueze asupra apelului
înaintat împotriva sentinţei tribunalului
judeţean din 8 iunie 2000. Printr-o
hotărâre din 21 decembrie 2000 Curtea
de Apel Constanţa a anulat sentinţa
menţionată anterior, dar ea nu s-a
Lia Savonea
Art. 5
pronunţat asupra cererii reclamantului
vizând ştergerea menţiunii „C” de pe
paşaportul său. În faţa Tribunalului
Constanţa reclamantul şi-a reiterat
cererea privind anularea menţiunii „C”.
Invocând art. 29 din Legea nr. 123/2001
privind regimul străinilor în România
care abrogase vechea Lege nr. 25/1969,
el menţionează că orice măsură
provizorie a obligaţiei de a nu părăsi
ţara trebuia să fie pronunţată de un
magistrat, în condiţiile în care men-
ţiunea de pe paşaportul său fusese
înscrisă la ordinul poliţiei. Printr-o
decizie din 13 decembrie 2001
Tribunalul Constanţa a respins cererea
reclamantului. El a indicat că recla-
mantul nu adusese dovada faptului că
urmărirea penală împotriva sa încetase
sau că fusese achitat, în conformitate cu
art. 30 lit. b) al Legii nr. 123/2001. În
2002, la o dată neprecizată, reclamantul
a cerut din nou Ministerului de Interne
ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul
său. Prin intermediul Consulatului
Greciei în România el a fost informat
asupra refuzului ministerului din
11 aprilie 2002. La 30 iunie 2002
reclamantul a adresat o scrisoare
Oficiului pentru străini, cerând infor-
maţii asupra bazei legale a măsurii pre-
ventive luate împotriva sa şi a legalităţii
sale în privinţa art. 29 alin. (1) lit. b) a
noii Legi nr. 123/2001 privind regimului
străinilor. La 11 iulie 2002 autoritatea
administrativă i-a indicat, referindu-se
19
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
la prima măsură preventivă, că fusese
luată pe baza art. 27 din Legea
nr. 25/1969 şi că dispoziţiile noii Legi
nr. 123/2001 nu mai puteau fi aplicate
în privinţa sa, deoarece nu reglementau
fapte anterioare intrării sale în vigoare.
Ea a informat de asemenea reclamantul
că măsura fusese luată pe o durată
nedeterminată. În 2002 reclamantul a
citat în contencios administrativ în faţa
Tribunalului Constanţa Inspectoratul
judeţean de poliţie Constanţa şi a cerut
anularea măsurii provizorii a obligaţiei
de a nu părăsi ţara şi, pe cale de conse-
cinţă, ştergerea menţiunii „C” de pe
paşaportul său. El a susţinut că măsura
preventivă fusese luată pentru o
perioadă de treizeci de zile în temeiul
Legii nr. 25/1969, care fusese abrogată
de Legea nr. 123/2001. Or, în confor-
mitate cu această nouă lege, orice
măsură preventivă trebuia să fie luată
de un magistrat în condiţiile în care, în
cazul său, măsura fusese luată de
poliţie, care nu oferea garanţiile cerute
pentru un „magistrat” în sensul legii
menţionate anterior. Printr-o sentinţă
din 12 decembrie 2001 Tribunalul
Constanţa a respins cererea reclaman-
tului. În ceea ce priveşte competenţa de
a decide asupra aplicării unei asemenea
măsuri preventive, tribunalul a scos în
evidenţă că Legea nr. 25/1969, în
vigoare în momentul adoptării măsurii,
nu cerea ca măsura să fie luată de un
magistrat. Legea nr. 123/2001, care
20 Lia Savonea
prevede această cerinţă, nu putea fi
aplicată la faptele cauzei fără a încălca
principiul general al neretroactivităţii
legii. De asemenea, tribunalul a consta-
tat că reclamantul nu adusese dovada
că urmărirea penală dispusă împotriva
sa încetase sau că fusese achitat, în
conformitate cu art. 30 lit. b) din Legea
nr. 123/2001, iar la 7 aprilie 2003
Curtea de Apel Constanţa a confirmat
în recurs această sentinţă. La 10 decem-
brie 2003 reclamantul a introdus o nouă
acţiune la Judecătoria Constanţa,
vizând ştergerea menţiunii „C”. Printr-o
decizie din 7 ianuarie 2004 instanţa a
respins acţiunea ca inadmisibilă, după
ce a constatat că înscrierea măsurii în
paşaportul reclamantului era o acţiune
administrativă şi că, în consecinţă, nu
putea fi contestată decât în temeiul
Legii nr. 29/1990 privind contenciosul
administrativ. În 2004 reclamantul a
cerut anularea actului administrativ din
2 septembrie 1998 prin care se ordonase
Autorităţii pentru străini de pe lângă
Ministerul de Interne să aplice
menţiunea „C” pe paşaportul reclaman-
tului. El a cerut, de asemenea, daune
materiale şi morale. La 26 februarie
2004, la cererea instanţei, poliţia a
prezentat un document intitulat „punct
de vedere”, în care a menţionat că
măsura preventivă luată împotriva recla-
mantului era bazată pe Instrucţiunile
Ministerului de Interne nr. 555/1996,
dispuse cu aplicarea Decretului-lege
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
nr. 10/1990 asupra regimului paşapoar-
telor şi călătoriilor în străinătate şi
art. 27 al Legii nr. 25/1969. În confor-
mitate cu aceste instrucţiuni, poliţia ar
fi fost obligată să restrângă, pentru o
perioadă mergând până la şapte zile,
libera circulaţie a străinului în privinţa
căruia există indicii că a comis o faptă
constitutivă de infracţiuni, chiar în lipsa
aprobării procurorului sau instanţei.
Printr-o sentinţă din 29 martie 2004,
Tribunalul Neamţ, în completul său
administrativ, a dat în paralel curs
cererilor reclamantului. El a ordonat
ştergerea menţiunii „C” de pe paşaport,
dar a refuzat să-i acorde daune materiale
şi morale. Extrasul relevant din această
sentinţă are următorul conţinut: „Recla-
mantul nu se află sub influenţa niciunui
mandat prin care magistratul ar fi putut
lua împotriva sa o măsură de restrângere
a liberei sale circulaţii. Perioada în
timpul căreia măsura executorie a
înscrierii literei «C» a fost aplicată s-a
scurs. Orice restrângere a liberei
circulaţii nu poate fi ordonată decât de
o instanţă, dar, în speţă, nicio instanţă
penală nu a ordonat o asemenea măsură,
acuzatul fiind anchetat şi judecat în
stare de libertate. Pe baza consideraţiilor
de mai sus, instanţa consideră că
acţiunea reclamantului vizând anularea
actului administrativ din 2 septembrie
1998 este întemeiată şi decide admiterea
ei. În privinţa daunelor morale şi mate-
riale solicitate, instanţa constată că
Lia Savonea
Art. 5
reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu
moral sau material după adoptarea
măsurii executorii din 2 septembrie
1998. Prejudiciile suferite sunt rezul-
tatul acestor fapte constitutive de
infracţiune pentru care a fost condamnat.
Faptul că poliţia a procedat la
investigaţii nu poate constitui temeiul
răspunderii sale materiale sau morale,
ţinând cont de faptul că procesul penal
a fost soluţionat de instanţe şi nu de
poliţie. Actul administrativ a fost legal
în momentul adoptării sale şi revocarea
sa nu angajează răspunderea materială
sau morală a autorului său. În conse-
cinţă, plângerea asupra daunelor mate-
riale şi morale va fi respinsă.” Această
sentinţă, devenită definitivă, a fost
executată la 10 iunie 2004 prin înscrie-
rea literei „L” în paşaportul recla-
mantului. Asupra pretinsei încălcări a
art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la
Convenţie, Curtea aminteşte că dreptul
la libera circulaţie, aşa cum este
recunoscut la parag. 1 şi 2 ale art. 2 din
Protocolul nr. 4, are drept scop asigu-
rarea dreptului în spaţiu, garantat
oricărei persoane, de a circula pe
teritoriul pe care se află precum şi de a-l
părăsi; aceasta implică dreptul de a
merge într-o ţară la alegerea sa, în care
ar putea fi autorizat să intre (a se vedea,
mutatis mutandis, Peltonen c. Finlandei,
Decizia Comisiei din 20 februarie
1995). Rezultă că libera circulaţie
ordonă interdicţia oricărei măsuri ce ar
21
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
putea aduce atingere acestui drept şi ar
putea restrânge exerciţiul său în
condiţiile în care nu răspunde cerinţelor
unei măsuri ce ar putea fi considerată
„necesară într-o societate democratică”
atingerii obiectivelor legitime prevăzute
de parag. 3 al articolului menţionat
anterior. Astfel, Curtea consideră că
măsura prin intermediul căreia un
individ este deposedat de un document
de călătorie, cum ar fi de exemplu un
paşaport, reprezintă, fără nicio îndoială,
o ingerinţă în exerciţiul liberei circulaţii
(Baumann c. Franţei, hotărârea din
22 mai 2001). Curtea constată că, deşi
reclamantul nu a fost deposedat de
paşaport, nu s-a putut folosi de acest
document de călătorie care, la nevoie,
i-ar fi permis să părăsească teritoriul
României. Ea consideră deci că recla-
mantul a suferit o restrângere a exer-
ciţiului dreptului său la libera circulaţie,
care reprezintă o ingerinţă în sensul
art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei
(a se vedea, mutatis mutandis, Guzzardi
c. Italiei, hotărârea din 6 noiembrie
1980, Raimondo c. Italiei, hotărârea
din 22 februarie 1994 şi Labita c. Italiei,
6 aprilie 2000). Rămâne de văzut dacă
această restrângere era „prevăzută de
lege” şi constituia o „măsură necesară
într-o societate democratică”. Curtea
aminteşte jurisprudenţa sa constantă
conform căreia expresia „prevăzută de
lege” impune ca măsura incriminată să
aibă o bază în dreptul intern, dar vizează
22 Lia Savonea
de asemenea calitatea legii în cauză:
aceasta trebuie într-adevăr să fie
accesibilă justiţiabilului şi previzibilă
în privinţa efectelor sale (Rotaru c.
României). Pentru ca legea să îndepli-
nească condiţia de previzibilitate,
trebuie să precizeze cu destulă claritate
întinderea şi modalităţile exercitării
puterii de apreciere a autorităţilor în
domeniul analizat, ţinând cont de
scopul legitim urmărit, pentru a oferi
individului o protecţie adecvată împo-
triva arbitrarului (a se vedea Olsson c.
Suediei, hotărârea din 24 martie 1988).
În consecinţă, nu poate fi considerată
drept „lege” decât o normă emisă cu
destulă precizie pentru a permite
cetăţeanului să-şi corecteze conduita;
ascultând la nevoie sfaturile potrivite,
el trebuie să aibă capacitatea de a
prevedea, într-un grad rezonabil al
circumstanţelor cauzei, consecinţele de
natură să decurgă dintr-o anumită
acţiune. Curtea consideră că trebuie
examinată „calitatea” normelor juridice
invocată în speţă, descoperind în special
dacă dreptul intern stabilea cu destulă
precizie condiţiile în care măsura
preventivă a obligaţiei de nu părăsi ţara
putea fi decisă. Curtea constată cu
uşurinţă conţinutul vag al art. 27 al
Legii nr. 25/1969, pe care se întemeiază
măsura preventivă. Acest articol se
limitează la a stipula că străinul învinuit
sau acuzat într-un proces penal nu poate
părăsi ţara decât după încetarea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
urmăririi penale sau achitarea sa sau, în
caz de condamnare, după executarea
pedepsei. În primul rând, nu s-a făcut
nicio menţiune asupra autorităţii
abilitate să ia o asemenea măsură. Este
adevărat că Guvernul a depus
instrucţiunile Ministerului de Interne
nr. 555/1996, care completează Legea
nr. 25/1969, indicând numai persoanele
abilitate să execute aceste măsuri şi
cele care trebuie să le aprobe. Or, reiese
că aceste instrucţiuni interne conţin
menţiunea „secret” şi nu au fost
publicate în Monitorul Oficial. Curtea
notează de asemenea că, deşi art. 27 al
legii abilitează autorităţile competente
să autorizeze o ingerinţă în libera
circulaţie a străinilor, motivul acestei
ingerinţe nu este definit cu destulă
precizie. Curtea trebuie, de asemenea,
să se asigure că există garanţiile
adecvate şi suficiente împotriva abuzu-
rilor autorităţilor. Ea aminteşte că în
cauzele privind sistemele de suprave-
ghere secretă, analizate din punctul de
vedere al art. 8 din Convenţie, s-a decis
că asemenea sisteme trebuie să conţină
garanţii stabilite prin lege care sunt
aplicabile controlului activităţilor
serviciilor interesate. Procedurile de
controlul trebuie să respecte pe cât
posibil cu fidelitate valorile unei
societăţi democratice, în special
preponderenţa dreptului, la care se
referă în mod expres preambulului
Convenţiei. Ea implică, între altele, ca
Lia Savonea
Art. 5
o ingerinţă a executivului în drepturile
individului să fie supusă unui control
eficient care trebuie să asigure în mod
normal, cel puţin în ultimă instanţă,
puterea judiciară, deoarece oferă cele
mai bune garanţii de independenţă, de
imparţialitate şi de procedură legală
(Klass şi alţii c. Germaniei, hotărârea
din 6 septembrie 1978). Acest raţio-
nament ar putea fi aplicat mutatis
mutandis la art. 2 din Protocolul nr. 4,
ţinând cont de legătura strânsă dintre
acest ultim articol şi art. 8 din Convenţie
(a se vedea, în acest sens, Iletmiş c.
Turciei, hotărârea din 6 decembrie
2005). În acest caz, Curtea relevă că
procedura de aplicare a măsurii
preventive a obligaţiei de a nu părăsi
ţara nu oferă asemenea garanţii, nicio
procedură de control nefiind prevăzută
de Legea nr. 25/1969, indiferent dacă
este vorba despre momentul în care
măsura a fost luată sau după. De altfel,
toate demersurile reclamantului vizând
ridicarea măsurii preventive (cereri la
Ministerul de Interne, contestaţii în faţa
instanţelor penale sau în contencios
administrativ) au fost respinse, deoarece
reclamantul s-a aflat în imposibilitatea
de a face dovada că urmărirea penală
împotriva sa s-a încheiat sau că fusese
achitat. În realitate, este vorba despre o
măsură automată, aplicată pentru o
durată nedeterminată, ceea ce încalcă
drepturile individului (a se vedea
Reiner c. Bulgariei, 23 mai 2006,
23
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 51
Luordo c. Italiei, 17 iulie 2003, şi privinţă că în sentinţa sa definitivă din Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 3, Constituţia
Iletmis). Prin urmare, Curtea consideră 29 martie 2004 Tribunalul Neamţ a României, art. 21, art. 23, art. 24.
că dreptul intern nu indică cu destulă revocat măsura preventivă a obligaţiei
claritate întinderea şi modalităţile exer- de a nu părăsi ţara luată împotriva Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal
citării puterii de apreciere a autorităţilor reclamantului. Instanţa a constatat că român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.
în domeniul analizat. La toate acestea reclamantul nu se afla sub imperiul
se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. vreunei măsuri preventive restrictive JURISPRUDENŢĂ
25/1969 a fost declarat neconstituţional de libertate luată de un magistrat. Cu
printr-o Decizie a Curţii Constituţionale toate acestea, el nu a acordat nicio HOTĂRÂRI CEDO
din 11 aprilie 2001 şi modificat ulterior reparaţie prejudiciului suferit de 1. Bursuc c. România. Obligaţia poliţiei, reclamantul a fost dus într-o
prin Legea nr. 123/2001 pentru a-l face interesat în urma prelungirii ilegale a respectării demnităţii umane. Juris- cameră unde a fost bătut cu bestialitate
conform cu Constituţia. În acest sens, măsurii preventive. De asemenea, prudenţa Curţii Europene a Drep- de către aproximativ 8 poliţişti. Aceştia
s-a prevăzut că orice măsură preventivă Guvernul nu a sugerat deloc că recla- turilor Omului. La originea cauzei l-au aruncat pe reclamant pe jos, l-au
de obligare de a nu părăsi ţara trebuie mantul ar fi putut exercita o altă cale de se află cererea introdusă împotriva bătut cu picioarele, i-au aplicat lovituri
luată de către un magistrat (art. 29 din atac internă pentru a fi despăgubit (Vito României, prin care domnul Ion Bursuc de baston, au aruncat cu apă pe el şi au
Legea nr. 123/2001). Or, ţinând cont de Sante Santoro c. Italiei, nr. 36681/97). (reclamantul), a sesizat Comisia Euro- urinat asupra sa. Maltratat mai mult de
faptul că în speţă măsura preventivă a În lumina celor de mai sus Curtea peană a Drepturilor Omului pentru 6 ore, reclamantul a leşinat în mai multe
fost ordonată de poliţie, reiese că, cel concluzionează că în perioada 2 septem- încălcarea art. 3 şi art. 6 din Convenţie. rânduri. La 28 ianuarie, în jurul orei 2
puţin începând din 11 aprilie 2001, brie 1998-10 iunie 2004, dată la care Circumstanţele cauzei: La 27 ianua- dimineaţa, soţia reclamantului – fiind
aceasta nu era în conformitate cu autorităţile au ridicat măsura preventivă, rie 1997, în jurul orei 19,45 reclamantul, anunţată prin telefon – a sosit la sediul
legislaţia naţională în vigoare, inclusiv atingerea adusă liberei circulaţii a recla- de profesie consilier juridic, a fost oprit poliţiei. L-a văzut pe reclamant întins
Constituţia. Curtea aminteşte, de mantului nu era „prevăzută de lege”. În de către 2 agenţi de poliţie, C.S. şi C.P., pe pardoseală, cu capul însângerat,
asemenea, că autorităţilor naţionale şi, consecinţă, în cauză a fost încălcat în timp ce se afla într-un bar, care i s-au ochii umflaţi şi ud. Repeta strigând
în special, instanţelor le revine sarcina art. 2 din Protocolul nr. 4. [CEDO, adresat solicitându-i în mod nepoliticos „nu am făcut nimic!” şi, într-un limbaj
de a interpreta şi de a aplica dreptul 25 ianuarie 2007, cauza Sissanis c. să prezinte cartea de identitate („Dă relativ incoerent, presărat cu invective
intern (Kopp c. Elveţiei, hotărârea din România, Lex Expert – Bază de date] buletinul, bă”). Reclamantul le-a („măgarii”), acuza poliţiştii că l-au
25 martie 1998). Ea relevă în această răspuns pe acelaşi ton („De ce, bă?”). arestat ilegal şi că l-au torturat. Soţia
Drept răspuns, cei 2 agenţi de poliţie reclamantului a solicitat informaţii
l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi despre motivele pentru care soţul său
Art. 51. Respectarea demnităţii umane cu picioarele, i-au pus cătuşe şi l-au se afla acolo şi unul dintre poliţişti
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de târât într-o maşină a poliţiei, parcată i-a răspuns că acesta fusese implicat
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea la o distanţă de 30 de metri de sediul într-o dispută cu un barman de la barul
acesteia la tortură sau la tratamente cu cru zime, inumane ori partidului. În maşină, reclamantul P.D. În acel moment, reclamantul a
degradante este pedepsită prin lege. [C.proc.pen., art. 1-5, art. 52-8] a fost din nou lovit cu pumnii şi cu leşinat, astfel că poliţiştii l-au stropit
bastoanele, astfel încât a căzut într-o cu apă, pentru a-şi reveni. Au scos-o
Notă: Articolul 51 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003. stare de semiconştienţă. Adus la sediul pe soţia reclamantului pe culoar şi au

24 Lia Savonea Lia Savonea 25

Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
chemat jurnaliştii de la televiziunea
locală. Când a sosit echipa televiziunii,
poliţiştii au invitat cameramanul
în sala în care se afla reclamantul,
permiţându-i-se cameramanului să
realizeze un reportaj cu privire la cazul
lui. După ce jurnaliştii au plecat, soţia
reclamantului, care aşteptase până
atunci pe culoar, i-a auzit pe agenţii
de poliţie felicitându-se pentru a-i fi
chemat pe jurnalişti, obţinând astfel
probe împotriva reclamantului. Fiindcă
starea acestuia se înrăutăţea, poliţiştii
au fost de acord să îl transporte la
Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamţ,
unde acesta a sosit în jurul orei 4
dimineaţa. După ce i s-au administrat
calmante, având în vedere starea
gravă de sănătate, o echipă de medici
a decis transportarea reclamantului la
Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi.
Poliţiştii care îl însoţeau pe reclamant
s-au împotrivit, pentru că maiorul C.,
comandantul adjunct al comisariatului
din Piatra-Neamţ, le ordonase să îl
aducă pe reclamant înapoi la poliţie.
Examenele medico-legale la care a
fost supus reclamantul. La 29 ianuarie
1997, reclamantul a fost internat într-o
stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie
din Iaşi, cu diagnosticul „comoţie
cerebrală, edem cerebral difuz ca urmare
a unui traumatism cranio-cerebral”,
iar la 29 ianuarie 1997 reclamantul
a fost de asemenea examinat de către
un medic legist, C.V., care a menţionat
26 Lia Savonea
în raportul său: „Reclamantul prezintă
leziuni traumatice de tipul hematom
pariorbitar (ochiul drept), excoriaţii
şi echimoze produse prin lovirea cu
mijloace proprii şi posibil corp dur, care
pot data din 27 ianuarie 1997. Leziunile
necesită 4-5 zile de îngrijiri medicale
de la data producerii, dacă nu intervin
complicaţii.” Reclamantul a părăsit liber
spitalul de la Iaşi la 4 februarie 1997.
În biletul de externare se precizează
că a fost internat pentru cefalee,
ameţeli, apărute după un traumatism
cranio-cerebral, însoţite de tulburări
nevrotice, agitaţie psihomotorie, slabă
capacitate de concentrare şi memorare.
Reclamantului i s-a recomandat con-
cediu de 10 zile, cu posibilitatea
prelungirii în urma unei noi examinări.
Având în vedere refuzul medicilor din
spitalul de la Iaşi de a efectua anumite
examene medicale, la 5 februarie 1997
reclamantul s-a adresat Spitalului
Judeţean Mureş, unde a fost mai întâi
examinat în cadrul secţiei de chirurgie.
Raportul chirurgului care l-a examinat
a menţionat diagnosticul „dolicosigmă”
(prelungire excesivă a colonului
sigmoid), care putea fi provocat de un
traumatism şi de o angină pectorală
survenită cel mai probabil în urma
unui traumatism. La 10 februarie
1997 reclamantul a fost supus unui
examen tomografic prin calculator,
evidenţiindu-se astfel existenţa unui
edem cerebral difuz vasogenic de
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
origine traumatică. La 12 februarie
1997 reclamantul a fost reexaminat
de către medicul legist C.V., care a
menţionat în raportul său: „Reclamantul
a fost reexaminat astăzi, 12 februarie
1997. Din biletul de externare emis
de spitalul de neurochirurgie din Iaşi,
unde reclamantul a fost internat în
intervalul 29 ianuarie-5 februarie 1997
cu diagnosticul de «comoţie cerebrală»
şi din raportul examenului tomografic
rezultă că reclamantul a suferit un
traumatism cranian cerebral prin
agresiune, cu un edem cerebral difuz
vasogenic. Consider că (reclamantul)
are nevoie de 18-19 zile suplimentare
de tratament medical, în lipsa compli-
caţiilor.” La 18 martie 1997 reclamantul
a fost din nou examinat de către un
medic neuropsihiatru, care a constatat
existenţa sechelelor unui traumatism
cranian cerebral, însoţit de cefalee şi
ameţeli. I s-a recomandat un concediu
de 10 zile. O tomografie efectuată la
spitalul din Târgu Mureş la 31 iulie
1997 a relevat o adâncire către vertex a
şanţului central drept posibil sechelară
în contextul unui traumatism cranian.
În perioada 1997-1998, reclamantul a
fost în mai multe rânduri internat pentru
afecţiuni cardiace. La 5 august 1999 a
fost victima unui accident rutier în urma
căruia a suferit o contuzie toracică şi
fractura umărului drept, şoferul maşinii
decedând. În mai 2000, reclamantul a
fost supus unei intervenţii chirurgicale
Lia Savonea
Art. 51
pentru extirparea unei tumori pe creier.
În iulie 2000, tumoarea a recidivat
şi reclamantul a fost supus unei noi
intervenţii chirurgicale. A decedat la 24
ianuarie 2001.
Ancheta penală privind relele
tratamente suferite de către recla-
mant cât şi ultrajul comis de acesta
asupra poliţiştilor. La 28 ianuarie
1997 Parchetul de pe lângă Tribunalul
Neamţ, sesizat din oficiu, a început o
anchetă împotriva reclamantului pentru
ultrajul comis faţă de poliţiştii prezenţi
în momentul arestării şi deţinerii sale.
La 27 februarie 1997 reclamantul a
depus o plângere împotriva a 8 poliţişti
despre care a pretins că l-au maltratat.
A indicat că doreşte să fie audiat în
prezenţa soţiei sale, avocat ales pentru
a-l apăra, şi a solicitat ca 5 martori să
fie audiaţi, printre care soţia sa şi N.P.,
vecinul care a însoţit-o pe aceasta din
urmă la poliţie, în noaptea de 27-28
ianuarie 1997. Reclamantul nu s-a
constituit parte civilă în cauză. Datorită
obiectului lor care determina conexitatea
la nivelul faptelor, dosarul privindu-l
pe reclamant şi plângerea sa pentru rele
tratamente din partea poliţiştilor au
făcut obiectul unui singur dosar
instrumentat de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Neamţ. La 5 martie 1997
parchetul a dispus ca reclamantul să fie
supus la efectuarea unei expertize
medico-legale pentru a stabili realitatea
relelor tratamente suferite, precum şi
27
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
efectele lor asupra stării de sănătate a
reclamantului. La 10 aprilie 1997 un
raport medico-legal din data de 28
martie 1997 a fost înaintat parchetului
de către laboratorul local de medicină
legală. Raportul reţinea şi rezuma
concluziile certificatelor medico-legale
din 29 ianuarie şi 12 februarie 1997,
precum şi concluziile foilor de obser-
vaţii medicale, întocmite în perioada
internărilor reclamantului, la 28 şi 29
ianuarie-4 februarie 1997. Raportul a
stabilit că reclamantul prezenta un
traumatism cranian cerebral acut închis,
evidenţiat prin tumefacţie, echimoze,
excoriaţii, comoţie cerebrală şi posibil
edem cerebral. Ţinând cont de caracterul
acestor leziuni, s-a concluzionat că nu
au pus în pericol viaţa reclamantului,
dar că necesită 12-14 zile de îngrijiri
medicale şi că determină o incapacitate
temporară de muncă. În paralel cu
ancheta desfăşurată de către parchet,
Inspectoratul judeţean de poliţie a
desfăşurat la rândul său o anchetă
privind evenimentele din noaptea de
27-28 ianuarie 1997. La 11 aprilie
1997, martorul N.P. a fost audiat de
către poliţie. A declarat că l-a văzut pe
reclamant la comisariatul din Piatra-
Neamţ în noaptea de 27 ianuarie 1997.
Reclamantul era întins pe jos, cu faţa la
podea, cu mâinile prinse la spate.
Spunea fără încetare că nu făcuse nimic
şi folosea expresii destul de violente.
Martorul a declarat că reclamantul nu
28 Lia Savonea
prezenta răni sau urme de violenţă.
Într-o declaraţie din 2 mai 1997, acelaşi
martor a declarat că reclamantul avea
faţa umflată, nerecunoscând pe nimeni
din jurul lui, era incoerent şi repeta fără
încetare „m-aţi bătut, mă măgarilor,
netrebnicilor şi bandiţilor, fără să fac
nimic”. Martorul a declarat, de ase-
menea, că s-a întors la comisariat în jur
de ora 6 pentru a da o declaraţie, dar că
poliţia l-a obligat să semneze o decla-
raţie deja redactată şi că nu a avut timp
să o citească înainte de a o semna.
Poliţia şi Parchetul i-au audiat şi pe
D.D., chelneriţă la bar, şi pe V.D.P.,
agent de pază. În cele două declaraţii
făcute în faţa maiorului C. şi datând din
28 ianuarie 1997 şi 14 mai 1997, D.D.
a afirmat că reclamantul a venit în bar
între ora 22 şi miezul nopţii şi că ea
însăşi a chemat poliţia prin telefon,
pentru că reclamantul, după ce a
consumat 4 beri, a agresat-o verbal, a
devenit foarte violent cu ceilalţi clienţi
ai barului, lovindu-l chiar pe V.D.P.
Conform primei declaraţii a acestui
martor, reclamantul a venit la bar spre
miezul nopţii deja beat şi, după ce a
comandat o cafea şi o bere, a insultat-o
pe D.D. Nu mai erau alţi clienţi în bar.
Din cauza refuzului reclamantului de a
se calma, V.D.P. a ieşit în stradă căutând
ajutor şi revenind însoţit de 2 poliţişti.
Reclamantul şi martorul au fost ulterior
duşi la comisariat. În a doua declaraţie
din 20 mai 1997, V.D.P. a declarat că,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
după sosirea celor 2 poliţişti în bar,
reclamantul l-a pălmuit pe unul dintre
ei. Conform martorului V.D.P., poliţiştii
nu i-au pus cătuşe reclamantului, ci l-au
convins să îi urmeze la comisariat.
Ieşind din bar, reclamantul s-a împie-
dicat pe scări şi a căzut. În maşina poli-
ţiei, în drum spre comisariat, recla-
mantul a fost foarte violent, lovindu-i
pe poliţişti şi pe şofer. La comisariat a
continuat să aibă un comportament
agresiv, lovind cu picioarele scaunele şi
mesele. Pentru a evita automutilarea
care ar fi putut fi ulterior utilizată
împotriva lor, poliţiştii i-au pus cătuşe
reclamantului. În final, V.D.P. a declarat
că niciun poliţist nu l-a lovit pe
reclamant şi nici nu l-a insultat. Printr-o
adresă din 20 mai 1997, Direcţia Jude-
ţeană de Poliţie Neamţ a solicitat
Parchetului de pe lângă Tribunalul
Neamţ să urgenteze definitivarea cerce-
tărilor în dosarul de ultraj privindu-l pe
reclamant, informând în acelaşi timp
parchetul că plângerea acestuia pentru
rele tratamente fusese examinată, dar
că, având în vedere imposibilitatea
confirmării faptelor, dosarul a fost
trimis Parchetului Militar Bacău cu
propunerea de neîncepere a urmăririi
penale, pe motivul că nu s-a dovedit că
cei 8 poliţişti în cauză au comis o
infracţiune. Din contră, se pare că
reclamantul şi-a aplicat singur lovituri,
provocându-şi răni, trântindu-se la
pământ, lovindu-se singur de picioarele
Lia Savonea
Art. 51
meselor şi scaunelor din sala comisa-
riatului unde a fost adus în noaptea de
27-28 ianuarie 1997. Prin rezoluţia din
10 iunie 1997, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Neamţ şi-a declinat compe-
tenţa în favoarea Parchetului Militar
Bacău, motivând că pe lângă acuzaţia
de ultraj împotriva reclamantului, cauza
priveşte în mod egal şi răspunderea
penală a poliţiştilor acuzaţi de rele
tratamente. În timpul instrumentării
dosarului de către Parchetul Militar
Bacău, reclamantul nu a fost niciodată
citat sau audiat. La 4 februarie 1998
Parchetul Militar Bacău a dispus
neînceperea urmăririi penale, motivând
că reclamantul nu a dovedit că cei 8
poliţişti ar fi comis o infracţiune. Prin
aceeaşi rezoluţie, Parchetul Militar
Bacău a trimis dosarul, pentru faptele
imputate reclamantului, Parchetului de
pe lângă Tribunalul Neamţ pentru
continuarea anchetei. Reclamantul a
formulat o plângere împotriva soluţiei
din 4 februarie 1998, respinsă printr-o
ordonanţă din 16 martie 1998. Soluţia a
fost motivată prin faptul că ancheta
fusese completă, probele în mod judi-
cios apreciate şi că rezoluţia de neînce-
pere a urmăririi penale era temeinică şi
legală. La 2 martie 1998 reclamantul a
formulat o plângere către Parchetul
General de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie. Această plângere a fost reiterată
la data de 29 iulie 1998. La 18 august
1998, procurorul B. din cadrul secţiei
29
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
parchetelor militare de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a dispus clasarea
fără răspuns a acestei plângeri, moti-
vând că Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie deja a examinat
aceeaşi plângere la 15 octombrie 1997
şi 25 februarie 1998, dispunând respin-
gerea ei. Procurorul B. a menţionat,
fără să indice nicio dată, că în speţă
„comunicările necesare către petent au
fost efectuate”. Asupra pretinsei
încălcări a art. 3 din Convenţie, Curtea
reaminteşte că, atunci când o persoană
este rănită în timpul reţinerii, perioadă
în care aceasta se află în totalitate sub
supravegherea ofiţerilor de poliţie,
orice vătămare intervenită în acest
interval dă naştere unor puternice
prezumţii de fapt (a se vedea Hotărârea
Salman c. Turciei). Prin urmare,
Guvernului îi revine sarcina să ofere o
explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte
cauzele unor asemenea vătămări şi să
producă probe care să demonstreze
fapte de natură să pună sub semnul
întrebării afirmaţiile victimei, în special
dacă acestea sunt susţinute prin acte
medicale (a se vedea, printre altele,
hotărârile Selmouni c. Franţei, Berktay
c. Turciei, nepublicată, şi Altay c.
Turciei, nepublicată). Având în vedere
obligaţia autorităţilor de a răspunde
pentru persoanele aflate sub suprave-
gherea lor, Curtea a subliniat că achi-
tarea poliţiştilor în cadrul acţiunii
penale nu scuteşte statul pârât de obli-
30 Lia Savonea
gaţiile care îi revin conform Convenţiei (a
se vedea hotărârea Berktay c. Turciei).
Curtea observă că reclamantul a suferit
o agresiune în noaptea de 27 spre 28
ianuarie 1997. Vătămările au fost
constatate în rapoartele medico-legale
care atestau existenţa unui traumatism
cranio-cerebral produs prin violenţă,
însoţit de tumefieri, echimoze şi
excoriaţii multiple la nivelul feţei şi al
mâinilor, precum şi de un edem cerebral
difuz şi de o angină pectorală survenite
ca urmare a traumatismului. Curtea
observă că, cu excepţia unor leziuni
„inerente procesului de imobilizare
care s-a dovedit absolut necesar”,
Guvernul contestă faptul că reclamantul
ar fi suferit răniri grave în timpul
reţinerii sale, perioadă în care s-a aflat
în totalitate sub supravegherea poliţiş-
tilor. Curtea constată că rapoartele
medico-legale prezentate în timpul
anchetei interne şi transmise Curţii nu
indică ipoteza unei căzături sau a
automutilării, ci cea a agresiunii. De
altfel, nici în faţa autorităţilor interne,
nici în faţa Curţii nu a fost prezentat
niciun certificat medical care să ateste o
maladie psihică a reclamantului, cu
excepţia menţiunilor care, de altfel,
sunt ulterioare agresiunii făcute în
raportul redactat la externarea din 4
februarie 1997 şi care se referă la
„tulburări nevrotice, agitaţie psihomo-
torie şi capacitate de concentrare şi de
memorare slabe”. Mai mult, dispoziţiile
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
martorilor audiaţi de parchet sunt
contradictorii şi lipsite de precizie în
ceea ce priveşte prezentarea incidentului
care a dus la rănirea gravă a recla-
mantului. De asemenea, acesta din
urmă nu a fost niciodată audiat de
anchetatori. În măsura în care leziunile
constatate la reclamant ar fi putut fi
provocate, după cum susţine Guvernul,
de incidentul care a avut loc în bar
înainte de sosirea poliţiştilor, între
agentul de pază al barului şi reclamant,
Curtea remarcă faptul că niciuna dintre
piesele dosarului de cercetare penală
internă nu confirmă această ipoteză. De
altfel, Curtea constată cu surprindere că
agentul de pază nici măcar nu a fost
inculpat în cadrul cercetării penale
referitoare la faptele cu privire la care
s-a plâns reclamantul. În ceea ce
priveşte ipoteza automutilării, deşi
aceasta este susţinută şi de concluziile
Poliţiei Judiciare Neamţ, justificând
astfel propunerea de neîncepere a
urmăririi penale transmise parchetului
la 20 mai 1997, Curtea observă că nici
Guvernul, nici autorităţile interne nu au
furnizat explicaţii privind modalitatea
în care reclamantul şi-ar fi putut
autoprovoca leziuni de o asemenea
natură şi gravitate. Din declaraţiile
poliţiştilor acuzaţi rezultă că acesta ar fi
încercat să se automutileze în prezenţa
poliţiştilor, aruncându-se la pământ şi
lovindu-se cu capul de pereţi, de podea
sau de mesele şi scaunele sălii în care
Lia Savonea
Art. 51
fusese condus, la secţia de poliţie. Or,
Curtea constată, încă odată, că această
ipoteză nu a fost confirmată de nicio
expertiză, în timp ce depoziţiile poliţiş-
tilor audiaţi de parchet au fost deosebit
de sumare şi confuze în această privinţă.
În concluzie, Curtea observă că elemen-
tele de probă nu confirmă afirmaţiile
Guvernului. În lipsa unei explicaţii
plauzibile, Curtea apreciază că, în
speţă, leziunile constatate pe corpul
reclamantului au fost produse ca urmare
a unui tratament pentru care răspunderea
revine Guvernului. În ceea ce priveşte
aprecierea gravităţii relelor tratamente,
Curtea aminteşte că aceasta este relativă
prin natura sa; ea depinde de un ansam-
blu de împrejurări specifice speţei, cum
ar fi durata tratamentului sau efectele
sale psihice ori psihologice şi, în unele
cazuri, de sexul, vârsta şi starea de
sănătate a victimei. Atunci când o
persoană este lipsită de libertate,
folosirea forţei fizice, în condiţiile în
care aceasta nu este determinată de
comportamentul persoanei, aduce
atingere demnităţii umane şi constituie,
în principiu, o încălcare a dreptului
garantat de art. 3 din Convenţie
(hotărârile Labita c. Italiei şi Pantea c.
României). Amintind că Convenţia este
un „instrument viu care se interpretează
în lumina condiţiilor de viaţă actuale”
(a se vedea, printre altele, hotărârile
Tyrer c. Marii Britanii şi Selmouni c.
Franţei), Curtea apreciază că evoluţia
31
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
în creştere a exigenţelor în materia
protecţiei drepturilor omului şi a liber-
tăţilor fundamentale implică, în paralel
şi inevitabil, un grad mai mare de
severitate în aprecierea încălcărilor
aduse valorilor fundamentale ale
societăţilor democratice. Prin urmare,
acte care în trecut erau calificate ca
„tratamente inumane şi degradante”,
iar nu „tortură”, ar putea fi calificate
diferit în viitor. În speţă, Curtea
subliniază în mod deosebit intensitatea
loviturilor aplicate reclamantului, care
au produs echimoze multiple la nivelul
capului şi, mai cu seamă, un traumatism
cranio-cerebral prin violenţă, cu edem
cerebral difuz, având efecte de durată.
Curtea remarcă, între altele, durata
relelor tratamente aplicate reclamantului
timp de mai multe ore, începând cu
reţinerea sa la bar, seara, continuând în
timpul transportului cu maşina poliţiei
şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi
dus la spital într-o stare gravă până la
ora 4,20 dimineaţa. Mai mult, Curtea
observă că reclamantul era deosebit de
vulnerabil, aflându-se singur sub supra-
vegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au
condus în timpul nopţii la sediul poliţiei
în urma unui incident minor într-un bar.
Prin urmare, Curtea consideră că
violenţele la care a fost supus recla-
mantul prezintă un caracter deosebit de
grav, de natură să conducă la dureri şi
suferinţe acute, astfel încât acestea
trebuie considerate ca acte de tortură în
32 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 51
sensul art. 3 din Convenţie. Având în constituie, în principiu, o încălcare a de tratamente, ci, de asemenea, pun în
vedere cele de mai sus, Curtea decide dreptului garantat de art. 3 (Tekin c. sarcina acestora obligaţia de a lua, în
că sub acest aspect a avut loc o încălcare Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, şi mod preventiv, măsuri de natură practică
a art. 3 din Convenţie. [CEDO, 12 octom- Labita c. Italiei, cererea nr. 26772/1995). necesare asigurării protecţiei integrităţii
brie 2004, cauza Bursuc c. România, Susţinerile având ca obiect supunerea la corporale şi sănătăţii persoanelor private
M. Of. nr. 452 din 27 mai 2005] rele tratamente trebuie dovedite în faţa de libertate (Mouisel c. Frantei, cererea
Curţii cu mijloace de probă adecvate nr. 67263/01, Keenan c. Marii Britanii,
2. Pantea c. României. Respectarea
(ex.: Hotărârea Klaas c. Germaniei din cererea nr. 27229/95). Totuşi, această
demnităţii umane. Rele tratamente.
22 septembrie 1993). În aprecierea obligaţie nu trebuie interpretată de aşa
Jurisprudenţa Curţii Europene a
faptelor pretinse, Curtea foloseşte manieră încât să impună statelor o
Drepturilor Omului. Curtea Europeană
criteriul probei apte să elimine „orice sarcină imposibil de realizat sau excesivă
a Drepturilor Omului a fost sesizată în
îndoială rezonabilă”; o astfel de probă (vezi mutatis mutandis, Tanrikulu c.
temeiul fostului art. 25 din Convenţia
poate rezulta dintr-un ansamblu de Turciei, cererea nr. 21422/93). În opinia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
indicii sau de prezumţii, suficient de Curţii, dată fiind natura dreptului protejat
libertăţilor fundamentale cu o plângere
grave, precise şi concordante (ex.: de art. 3, este suficient ca reclamantul să
împotriva României. Reclamantul a
Irlanda c. Marea Britanie, hotărârea din demonstreze că autorităţile nu au făcut
susţinut că luarea măsurii arestării
18 ianuarie 1978, Aydin c. Turciei, ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat
preventive împotriva sa şi menţinerea sa
hotărârea din 25 septembrie 1997, şi să facă pentru a împiedica materializarea
în stare de arest preventiv au fost
Selmouni c. Franţei, hotărârea nr. unui risc real şi imediat pentru integritatea
contrare dispoziţiilor art. 5 din Convenţie
25803/94). Curtea a concluzionat pe fizică a reclamantului, un risc de care
şi că în cursul perioadei de arestare a fost
baza datelor de la dosar că tratamentele acestea aveau sau trebuiau să aibă
supus la tratamente contrare art. 3 din
la care a fost supus reclamantul în cunoştinţă. Curtea a concluzionat că
Convenţie. În examinarea plângerii,
perioada de arestare preventivă, astfel autorităţile interne ar fi putut, în mod
Curtea a reamintit că, pentru a fi incluse
cum au fost expuse, sunt contrare rezonabil, prevedea, pe de o parte, că,
în sfera de aplicare a art. 3, relele
dispoziţiilor art. 3 din Convenţie. În ceea dată fiind starea sa psihică, reclamantul
tratamente trebuie să atingă un minimum
ce priveşte răspunderea autorităţilor, era mai vulnerabil decât un deţinut
de gravitate, minimum ce este relativ,
Curtea a reamintit, în primul rând, că art. obişnuit şi, pe de altă parte, că arestarea
depinzând de ansamblul circumstanţelor
3 din Convenţie consacră una dintre sa putea avea ca efect exacerbarea senti-
cauzei, precum durata tratamentului şi
valorile fundamentale ale unei societăţi mentului său de deprimare, sentiment,
efectele psihice sau psihologice asupra
democratice, interzicând, în termeni de altfel, inerent oricărei măsuri privative
victimei şi, în anumite cazuri, sexul,
absoluţi, tortura şi pedepsele şi trata- de libertate, precum şi amplificarea
vârsta, starea de sănătate a acesteia.
mentele inumane sau degradante (Aydin irascibilităţii sale, pe care o manifestase
Atunci când o persoană este privată de
c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie). deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste
libertate, folosirea împotriva sa a forţei
Aceste dispoziţii impun autorităţilor considerente, Curtea apreciază că era
fizice, dacă aceasta nu este determinată
statelor contractante nu numai să se necesară o supraveghere atentă a
de însuşi comportamentul victimei,
abţină de la a supune o persoană la astfel reclamantului de către autorităţile
aduce atingere demnităţii umane şi
Lia Savonea 33
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
penitenciare. Din aceste considerente a
rezultat că autorităţile nu şi-au îndeplinit
obligaţia pozitivă de a proteja integritatea
fizică a reclamantului, în cadrul
competenţei lor de a asigura paza
persoanelor private de libertate şi de a
se asigura că nu se aduce atingere
integrităţii fizice a acestora. În consecinţă,
art. 3 din Convenţie a fost încălcat sub
acest aspect. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie,
reclamantul a susţinut că măsura arestării
preventive dispuse împotriva sa a fost
ilegală, în condiţiile în care nu existau
motive temeinice de a crede că acesta a
încercat să se sustragă urmăririi penale.
În acest sens, Curtea a reamintit că,
pentru interpretarea termenului „potrivit
căilor legale”, prevăzut de art. 5 parag.
1 din Convenţie, Curtea face trimitere la
legislaţia naţională şi consacră obligaţia
de respectare a normelor interne
procedurale şi de drept substanţial). Deşi
autorităţile naţionale, în special instanţele
judecătoreşti, sunt, în primul rând,
competente să interpreteze şi să aplice
dreptul intern, totuşi dacă nerespectarea
dispoziţiilor legale interne reprezintă, în
acelaşi timp, o încălcare a art. 5 parag.
1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie
să exercite funcţia sa de control asupra
respectării dreptului naţional (ex.:
Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96).
În analizarea acestei sesizări, Curtea a
constatat că în cauză, nerespectarea
dispoziţiilor legale ce reglementează în
34 Lia Savonea
dreptul intern materia arestării preven-
tive, fapt recunoscut de instanţele
judecătoreşti interne şi necontestat de
Guvern, este, în mod evident, stabilită
şi atrage încălcarea art. 5 parag. 1 lit. c)
din Convenţie. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie,
Curtea a statuat că în materie penală,
„termenul rezonabil” prevăzut de art. 6
parag. 1 începe să curgă de la data la care
o persoana este „acuzată”. Aceasta poate
fi o dată anterioară trimiterii în judecată
a persoanei, putând constitui punct de
plecare data arestării, data punerii în
mişcare a acţiunii penale sau a începerii
cercetării penale. „Acuzaţia”, în sensul
art. 6 parag. 1 din Convenţie, poate fi
definită „ca notificarea oficială, prove-
nind de la autoritatea competentă, cu
privire la reproşul ce i se aduce unei
persoane de a fi săvârşit o infracţiune”,
idee care corespunde noţiunii de
„repercusiune importantă asupra situaţiei
persoanei” (ex.: Reinhardt şi Slimane-
Kaid c. Franţa, hotărârea din 31 martie
1998). În speţă, Curtea a constatat că au
existat repercusiuni importante asupra
situaţiei reclamantului începând de la
data la care parchetul a dispus începerea
urmăririi penale împotriva sa. Cu privire
la caracterul rezonabil al duratei proce-
durii, acesta se apreciază ţinând seama
de circumstanţele cauzei şi criteriile
consacrate în jurisprudenţa Curţii, în
special complexitatea cauzei, compor-
tamentul reclamantului şi cel al autori-
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 52-6
tăţilor competente (ex.: Pelissier şi Sassi autorităţi cu privire la tratamentele
c. Franta, hotărârea nr. 25444/1994, şi menţionate, că a existat o încălcare a art.
Philis c. Grecia, hotărârea din 27 iunie 5 parag. 1 din Convenţie, ca urmare a
1997). În speţă, Curtea a estimat că pre- arestării reclamantului în absenţa unor
lungirea procedurii în mod nerezonabil motive temeinice de a crede în necesitatea
s-a datorat deficienţelor autorităţilor şi de a-l împiedica să fugă după săvârşirea
că autorităţile române pot fi făcute unei infracţiuni şi prin menţinerea
răspunzătoare pentru întârzierea generală reclamantului în stare de arest preventiv
înregistrată în modul de tratare a cauzei. după expirarea mandatului de arestare,
În concluzie, Curtea a hotărât că a existat că a fost încălcat art. 5 parag. 3, 4 şi 5
o încălcare a art. 3 din Convenţie, sub din Convenţie, şi că a fost încălcat
aspectul tratamentelor la care a fost art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) din Convenţie.
supus reclamantul pe perioada arestării [CEDO, 3 iunie 2003, cauza Pantea c.
sale preventive şi sub aspectul anchetei României, M. Of. nr. 1.150 din
efective ce ar fi trebuit realizată de 6 decembrie 2004]
Art. 52. Prezumţia de nevinovăţie
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. [C.proc.pen.,
art. 1-51, art. 6-8]
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia
României, art. 23.
Doctrină: I. Griga, M. Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului şi inculpatului,
R.D.P. nr. 4/2004, p. 37 şi urm.; D. Ioan, Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească
şi în unele legislaţii ale statelor Europei, Dreptul nr. 4/1998, p. 75 şi urm.; F. Predescu,
Prezumţia de nevinovăţie, Pro lege nr. 1/1992, p. 5 şi urm.
Art. 6. Garantarea dreptului de apărare
(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în
Lia Savonea
Lia Savonea
/ Luciana Mera 35
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 6
condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Dreptul nr. 7/1994,
în apărare. p. 51-57; I.Gh. Gorgăneanu, Independenţa funcţiilor procesuale, R.D.P. nr. 1/2000,
p. 38-46; N. Jidovu, Apărarea inculpatului în procesul penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 60-70;
(3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată
N. Jidovu, Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;
şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta
L. Lefterache, Dreptul la apărare. Ascultarea inculpatului, R.D.P. nr. 2/2005, p. 124-125;
pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
legislative, în Dreptul, nr. 5/1996, p. 77-89; C. Niculeanu, Garantarea şi asigurarea
(4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul dreptului la apărare, Dreptul nr. 8/1998, p. 67-81; G. Potrivitu, Unele opinii în legătură cu
procesului penal. dreptul la apărare, Dreptul nr. 2/1999, p. 129-133; T. Pungă, Dreptul de apărare. Exercitare
(5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; C. Sima, Dreptul la apărare, Dreptul nr. 3/2003,
sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul p. 167-175; L.D. Stanciu, Respectarea dreptului de apărare, R.D.P. nr. 4/1999, p. 68-70;
de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul- C. Turianu, Limitele obligativităţii asistenţei juridice, Dreptul nr. 7/2000, p. 131-132;
verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, A. Ungureanu, Neasistarea învinuitului de către părător. Nulitate absolută. Motiv de
organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea recurs, R.D.P. nr. 3/1995, p. 112-116; A. Ungureanu, Lipsă de apărare, R.D.P. nr. 3/1998,
asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are p. 121-124; A. Vasiliu, Dreptul de apărare, R.D.P. nr. 2/2000, p. 107-109.
apărător ales. [C.proc.pen., art. 65, art. 66, art. 70 alin. (2), art. 171-173,
art. 198 alin. (3), art. 202, art. 294, art. 321-323, art. 332 alin. (2), art. 3859 JURISPRUDENŢĂ
alin. (1) pct. 6]
HOTĂRÂRI CEDO
Notă: Alineatul (3) al art. 6 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea Pakelli c. Germaniei. Proces în faţa Curţii Federale de Justiţie, dar
nr. 281/2003. echitabil. Dreptul la un apărător. preşedintele completului de judecată îl
Asistenţa unui avocat din oficiu. refuză. La 29 noiembrie 1977, Curtea
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 parag. 3 lit. a)-e); La 30 aprilie 1976, dl Luftu Pakelli, Federală de Justiţie respinge recursul,
Constituţia României, art. 24; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cetăţean turc ce locuia în Germania, a după o audiere ţinută în prezenţa unui
republicată, art. 15; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de fost condamnat la doi ani şi trei luni procuror federal, dar la care nu asistă
avocat, republicată, art. 2, art. 3 lit. b), art. 34, art. 38, art. 39, art. 44 alin. (1), art. 68-69, de închisoare pentru o infracţiune nici Pakelli, nici avocatul desemnat din
art. 70-74. la legislaţia asupra stupefiantelor şi oficiu. Reclamantul Pakelli reproşează
pentru fraudă fiscală. Avocatul său Curţii Federale de Justiţie că a refuzat
Doctrină: I. Amarie, Dreptul de apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-109;
desemnat din oficiu introduce un să-i desemneze un avocat din oficiu; el
M. Bădilă, V. Vidrighin, Consideraţii referitoare la limitarea dreptului la apărare în faza
recurs considerat inadmisibil, deoarece afirmă o încălcare a dreptului său la un
de urmărire penală, Dreptul nr. 9/2007, p. 218-221; A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor
procesuale în cauza penală, R.D.P. nr.1/1999, p. 101-108; D. Ciucă, B. Constantinescu, emana de la un avocat neabilitat proces echitabil şi îndeosebi la egalitatea
Apărătorul în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1998, p. 99-100; D. Ciuncan, Asistenţa juridică. să-l reprezinte pe petiţionar. Curtea armelor între acuzare şi apărare
Refuz, R.D.P. nr. 1/1998, p. 57-58; D. Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, R.D.P. Federală de Justiţie a autorizat un alt (art. 6 parag. 1), ca şi a dreptului său
nr. 2/2001, p. 59-60; Gh. Cocuţa, M. Cocuţa, Dreptul de apărare în faza de urmărire penală, avocat, care să formuleze un nou recurs la asistenţă judiciară gratuită [art. 6
R.D.P. nr. 1/2001, p. 113-115; A. Constantin, Dreptul de apărare în lumina Convenţiei şi să depună un memoriu dezvoltat. parag. 3 lit. c)]. Curtea precizează mai
europene a drepturilor omului, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-112; I. Doltu, Rolul procurorului Acest avocat a solicitat apoi numirea întâi întinderea art. 6 parag. 3 lit. c),
în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale, care sa pentru a participa la procedura orală referindu-se la scopul şi obiectul acestei
36 Luciana Mera Luciana Mera 37
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
dispoziţii, care vizează asigurarea unei
protecţii efective a drepturilor apărării.
Ea constată, astfel, că un acuzat care
nu vrea să se apere el însuşi trebuie
să poată recurge la serviciile unui
apărător ales; dacă nu are mijloacele să
plătească unul, Convenţia îi recunoaşte
dreptul la asistenţa gratuită a unui
avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o reclamă. În consecinţă, deşi
dreptul german autoriza prezentarea sa
în persoană în faţa Curţii Federale de
Justiţie, Pakelli putea pretinde asistenţa
gratuită a unui avocat din oficiu, în
măsura în care el nu avea mijloacele să
plătească un apărător şi când interesele
justiţiei reclamau o asemenea asistenţă.
Asupra primului punct, Curtea recu-
noaşte că elementele dosarului nu sunt
suficiente pentru a proba într-un mod
absolut lipsa financiară în care se găsea
Pakelli în acea perioadă, dar ele conduc
la a considera ca realizată prima din
cele două condiţii ale art. 6 parag. 3
lit. c). Asupra celui de-al doilea punct,
Curtea constată, mai întâi, că în speţă
era vorba de unul din puţinele cazuri
în care Curtea Federală de Justiţie a
ţinut audierea. Ea deduce din aceasta
că procedura orală putea să devină
importantă pentru pronunţarea deciziei,
situaţie în care respectarea dezbaterii
contradictorii devenea necesară pentru
garantarea unui proces echitabil. În
afară de aceasta, prezenţa avocatului
petiţionarului ar fi permis acestuia
38 Luciana Mera
din urmă să-şi explice reclamaţiile, la
nevoie să le precizeze şi să aprofundeze
argumentaţia scrisă. Asemenea ocazii
de a interveni în desfăşurarea proce-
durii ar fi avut cu atât mai multă impor-
tanţă cu cât recursul tratase 19 puncte
diferite. Prezentarea personală a dlui
Pakelli nu ar fi compensat, deci, absenţa
avocatului său. În sfârşit, Curtea subli-
niază că procedura de casaţie nu a
fost contradictorie, oricum nu în etapa
audierilor. Ea arată îndeosebi că în
situaţia în care Curtea Federală nu ar
fi hotărât să facă audieri, Parchetul
Federal ar fi formulat în scris concluzii
şi le-ar fi comunicat cu rigurozitate
petiţionarului. Acesta din urmă ar fi avut
astfel ocazia de a le studia şi, la nevoie,
de a le răspunde. Această posibilitate
de a contrazice Parchetul ar fi trebuit,
în consecinţă, să-i fie oferită şi pentru
dezbateri. Refuzându-i un apărător,
Curtea l-a privat, în timpul fazei orale
a procedurii, de posibilitatea de a
influenţa asupra soluţionării litigiului,
posibilitate care i-ar fi fost păstrată
dacă procedura s-ar fi desfăşurat în
întregime în scris. În aceste condiţii,
Curtea apreciază că interesele justiţiei
reclamau să i se acorde dlui Pakelli
asistenţa unui avocat din oficiu în faţa
Curţii Federale de Justiţie. A existat
deci încălcarea art. 6 par. 3 lit. c).
[CEDO, 25 aprilie 1983, cauza Pakelli
c. Germaniei, în V. Berger, op. cit.,
1997, p. 264-266. A se vedea şi cauza
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Goddi c. Italiei, citată infra, art. 171;
cauza Poitrimol c. Franţei, citată infra,
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
1. Respectarea dreptului la apă-
rare în cadrul procesului penal.
Faza actelor premergătoare. Exa-
minând conformitatea dispoziţiilor
art. 6 şi ale art. 171 alin. (1)
C.proc.pen. (ce fac obiectul excepţiei
de neconstituţionalitate) cu prevederile
constituţionale, precum şi cu cele ale
art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice,
Curtea constată că nu poate fi vorba de o
contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă,
de o concretizare a garantării consti-
tuţionale a dreptului la apărare în
cadrul procesului penal. Astfel,
textele criticate prevăd şi garantează
dreptul la apărare al învinuitului sau
al inculpatului în tot cursul procesului
penal, precum şi obligaţia organelor
judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta
despre fapta pentru care este învinuit,
încadrarea juridică a acesteia şi de
a-i asigura posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării. Orice parte are
dreptul de a fi asistată de apărător în
tot cursul procesului. În plus, organele
judiciare au obligaţia să încunoştinţeze
pe învinuit sau pe inculpat, înainte
de a i se lua prima declaraţie, despre
dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul-
Luciana Mera
Art. 6
art. 17; cauza Ilişescu şi Chiforec c.
României, citată infra, art. 323]
verbal de ascultare. În condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege, organele
judiciare sunt obligate să ia masuri
pentru asigurarea asistenţei judiciare
a învinuitului sau a inculpatului, dacă
acesta nu are apărător ales.
De asemenea, textele legale criticate
sunt în concordanţă şi cu prevederile
pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi
politice, potrivit cărora orice persoana
acuzată de comiterea unei infracţiuni
are dreptul la garanţiile procesuale
enumerate şi menţionate, printre care:
acela de a fi informată despre natura şi
motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a
avea asistenţa unui apărător ales de ea,
dacă nu are apărător să fie informată
despre dreptul de a-l avea sau de a i se
atribui un apărător din oficiu ori de câte
ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea
nu are mijloace pentru a-l remunera.
Prin urmare, este evident că prin
dispoziţiile legale criticate nu se aduce
nicio atingere dreptului la apărare
garantat de Constituţia României prin
prevederile art. 24 alin. (2), interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Pactul
internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, conform art. 20
alin. (1) din Legea fundamentală, ci,
39
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se
înscrie în Codul de procedură penală
dreptul la apărare şi obligaţia organelor
judiciare de a-l respecta şi de a asigura
exercitarea efectivă a acestui drept.
Curtea consideră că garantarea
dreptului la apărare nu se poate asigura
în afara procesului penal, înainte
de începerea urmăririi penale, când
făptuitorul nu are calitatea procesuală
de învinuit sau de inculpat, astfel cum
se susţine de către autorii excepţiei, care
confundă începerea procesului penal
cu efectuarea unor acte premergătoare
acestuia. Efectuarea de către organele
de urmărire penală a unor acte premer-
gătoare, anterior începerii urmăririi
penale, în vederea strângerii datelor
necesare declanşării procesului, nu
reprezintă momentul începerii procesului
penal şi se efectuează tocmai pentru a
se constata dacă sunt sau nu temeiuri
pentru începerea procesului penal.
Potrivit prevederilor constituţionale
interpretate şi aplicate în concordanţă
cu Pactul internaţional invocat, dreptul
la apărare nu poate fi garantat, în
afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi,
respectiv, a unui proces început şi aflat
în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în
conformitate cu prevederile art. 224
C.proc.pen., procesul-verbal prin care
se constată efectuarea unor acte pre-
40 Luciana Mera
mergătoare poate constitui mijloc de
probă, dreptul la apărare al învinuitului
nu poate fi considerat ca fiind încălcat,
pentru că acesta are posibilitatea de
a-l combate cu alt mijloc de probă.
[D.C.C. nr. 141/1999, M. Of. nr. 585
din 30 noiembrie 1999; în acelaşi sens,
D.C.C. nr. 582/2005]
2. Principiul constituţional al
dreptului la apărare. Concretizare în
normele procedurale. Curtea Consti-
tuţională a apreciat că atât art. 6 alin.
(1), cât şi art. 172 alin. (1) C.proc.pen.
transpun în norme procedurale, pentru
inculpat, învinuit şi celelalte părţi
ale procesului penal, pe tot parcursul
acestuia, principiul constituţional al
dreptului la apărare, precum şi dreptul
acestora de a fi asistaţi de apărător. De
asemenea, se mai arată că textele de lege
criticate nu aduc atingere dreptului la
apărare nici prin raportare la art. 6 parag.
3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, prevederi aplicabile în
temeiul art. 20 din Constituţia României.
[D.C.C. nr. 210/2000, M. Of. nr. 110 din
5 martie 2001; a se vedea, în acelaşi
sens: D.C.C. nr. 126/2001, D.C.C.
nr. 128/2001, D.C.C. nr. 134/2001,
D.C.C. nr. 138/2001, D.C.C. nr. 152/2001
şi D.C.C. nr. 290/2001]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Asigurarea dreptului la apărare 1, 9
Asistenţă juridică 8, 12
Asistenţă juridică obligatorie 4, 7
Cerere de amânare pentru imposibilitatea
de prezentare a apărătorului ales 12
Cerere de amânare pentru lipsă de apărare
11
Citarea inculpatului internat în spital la
data judecăţii 3
Consecinţele încălcării prevederilor art. 6
C.proc.pen. 2
1. Dreptul la apărare. Asigurarea
exercitării efective. Dreptul la apărare
este considerat ca o cerinţă, respectiv
garanţie, necesară pentru realizarea unui
echilibru între interesele persoanei şi
cele ale societăţii. Principiul garantării
dreptului la apărare este consacrat
atât de art. 24 alin. (2) din Constituţia
României, cât şi de art. 6 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceste texte cu caracter general, de
principiu, au fost detaliate prin textele
speciale din Codul de procedură
penală, în mod deosebit prin art. 6,
care înmănunchează un ansamblu de
reguli destinate să garanteze dreptul
la apărare. În esenţă, textul anterior
invocat statuează că „dreptul la apărare
este garantat învinuitului, inculpatului
şi celorlalte părţi în tot cursul procesului
penal. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi
Luciana Mera
Art. 6
Dreptul la apărare 5, 10
Dreptul la apărare al părţii civile 6
Dreptul la apărare al părţii vătămate 7
Drepturile apărătorului 10
Exercitarea abuzivă dreptului la apărare 4
Făptuitor, învinuit. Momentul de la care
asistenţa juridică este obligatorie 9
Garantarea dreptului de apărare 2, 3, 4
Obligaţiile organului de urmărire penală
8, 10
Omisiunea acordării ultimului cuvânt 5
Soluţionarea cu celeritate a cauzei 11
articol, „organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale”, deci, inclusiv
dreptul la apărare. Trebuie reţinute
totodată şi prevederile art. 171 şi
art. 172 C.proc.pen., referitoare la
„asistenţa învinuitului sau a inculpatului”
şi „drepturile apărătorului”. Judecând
cauza în apel, instanţa a respins
nejustificat atât cererea inculpatului
P.O. de amânare a cauzei, cât şi cererea
de repunere a cauzei pe rol. Se constată
pe de o parte, că lipsa apărătorului
ales a fost determinată de starea sa de
sănătate, imposibilitatea prezentării
fiind dovedită prin adeverinţa medicală,
iar pe de altă parte, nu se poate reţine
o exercitare abuzivă a dreptului la
apărare. Sub acest aspect, trebuie reţinut
faptul că apărătorul ales al inculpatului
P.O. s-a prezentat la toate termenele de
judecată, nefiind îndeplinite cerinţele
41
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
prevăzute de art. 171 alin. (4) C.proc.
pen. Mai mult, potrivit textului anterior
invocat, instanţa are obligaţia, după
desemnarea unui apărător din oficiu,
să-i acorde acestuia timpul necesar
pentru pregătirea apărării, care nu putea
fi mai mic de 3 zile. În cauză, instanţa de
apel a desemnat un apărător din oficiu
la data judecării cauzei, nesocotind,
astfel, dispoziţiile imperative prevăzute
de lege. Respingând cererile de amânare
a judecării cauzei şi de repunere pe rol
pentru pregătirea apărării, formulate
de către apărătorul ales al inculpatului
P.O., instanţa de apel a încălcat pre-
vederile menţionate anterior şi nu a
asigurat inculpatului o apărare efectivă
în proces. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 4075/2005, B.J. – Bază de date]
2. Garantarea dreptului la apă-
rare. Încălcarea prevederilor art. 6
C.proc.pen. Consecinţe. Recursul
declarat de parchet este fondat pentru
un motiv care vizează încălcări esenţiale
ale legii în faza de urmărire penală.
Inculpatei nu i s-a adus la cunoştinţă
învinuirea care i-a fost reţinută în
sarcină, în condiţiile prevăzute de art.
6 C.proc.pen., nici înainte de a i se
lua prima declaraţia şi nici cu ocazia
audierii, ceea ce constituie o încălcare
gravă şi esenţială a dreptului la apărare,
de natură să afecteze aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei, încălcându-
se în acelaşi timp şi prevederile art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor
42 Luciana Mera
Omului privind existenţa unui proces
echitabil, sintagmă care presupune şi
asigurarea deplină a exercitării dreptului
la apărare. Cerinţele cuprinse în art. 6
C.proc.pen. au fost prevăzute tocmai
ca o garanţie a dreptului la apărare.
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi
încadrării juridice constituie o condiţie
obligatorie prealabilă primei audieri,
aşa încât, pe cale de consecinţă, toate
celelalte acte de urmărire penală şi,
în primul rând, declaraţiile date de
inculpată, sunt lovite de nulitate, în
mod implicit. Modalitatea în care a
procedat organul de urmărire penală
este contrară legii şi atrage incidenţa
prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4)
– teza finală, consecinţele nulităţii
neputând fi acoperite decât prin refa-
cerea tuturor actelor de procedură
nelegale. Consecinţa acestei sancţiunii
procedurale o constituie lipsa de eficienţă
juridică a actelor de urmărire penală şi
obligativitatea refacerii acestora. [C.A.
Braşov, s. pen., dec. nr. 896/R/2004,
CPJP 2003-2004, p. 217]
3. Garantarea dreptului de apă-
rare. Citare. Inculpat internat în
spital la data judecăţii. Judecata poate
avea loc, aşa cum se arată în dispoziţiile
art. 291 C.proc.pen., numai dacă părţile
sunt legal citate şi procedura este
îndeplinită. La data de 7 martie 2005,
înainte cu 2 zile de termenul de judecată,
inculpatul se afla internat în spital, fiind
supus unei intervenţii chirurgicale,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
aspect ce rezultă din adeverinţa
medicală eliberată de unitatea sanitară.
În condiţiile arătate, inculpatul trebuia
citat prin intermediul administraţiei
spitalului, conform art. 177 alin. (5)
C.proc.pen. Nerecurgându-se la această
modalitate, procedura de citare nu
poate fi apreciată ca legal îndeplinită,
împrejurare în care şi dreptul la apărare al
inculpatului a fost încălcat, desemnarea
unui apărător din oficiu fiind lipsită
de relevanţă. În consecinţă, recursul
declarat de inculpat a fost admis, s-a
casat în totalitate decizia atacată şi s-a
trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi
instanţă de apel. [C.A. Piteşti, s. pen.,
dec. nr. 219/R/2005, BJ 2005, p. 135]
4. Asistenţă juridică obligatorie.
Garantarea dreptului la apărare.
Exercitare abuzivă. Dreptul la apărare,
a cărui exercitare este garantată pe tot
parcursul procesului penal, nu trebuie
însă exercitat abuziv. Împrejurarea că
instanţa de apel a desemnat un apărător
din oficiu nu echivalează cu încălcarea
dispoziţiilor art. 6 şi art. 171 C.proc.
pen., în condiţiile în care inculpatul,
de mai multe ori, a formulat cereri de
amânare a cauzei pentru a-şi angaja
avocat ales, însă la ultimul termen
de judecată nu s-a mai prezentat, iar
apărătorul său a lipsit, fără a depune
la dosar dovada imposibilităţii de
prezentare. [C.A. Piteşti, s. pen., dec.
nr. 98/R/2005, BJ 2005, p. 133]
Luciana Mera
Art. 6
5. Dreptul la apărare. Omisiunea
acordării ultimului cuvânt. Conse-
cinţe. Curtea a reţinut că, potrivit
art. 6 C.proc.pen., dreptul de apărare
este garantat învinuitului, inculpatului
şi celorlalte părţi în tot cursul proce-
sului penal. Una din formele de
exprimare concretă a dreptului la apă-
rare în faza judecării apelului o repre-
zintă dispoziţiile art. 377 alin. (4)
C.proc.pen., conform cărora, dacă la
termenul fixat apelul este în stare de
judecată, preşedintele dă cuvântul
în cele din urmă inculpatului. Din
încheierea de dezbateri rezultă că
inculpatul a fost prezent personal, iar
instanţa de apel a omis să-i acorde
ultimul cuvânt. Această încălcare a
dreptului la apărare este sancţionată cu
nulitatea relativă şi conduce la anularea
deciziei pronunţată în apel, conform
art. 197 alin. (4) C.proc.pen., această
măsură fiind necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 890/2005, CPJP 2005, p. 172-173]
6. Dreptul la apărare al părţii
civile. Obligaţia instanţei. Respingând
nejustificat cererea privind prezentarea
avocatului ales, tribunalul a încălcat
obligaţia de a asigura părţii civile
exercitarea dreptului constituţional
la apărare. Astfel, partea a fost lipsită
nu numai de posibilitatea legală de
a-şi formula criticile în legătură cu
43
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
soluţionarea laturii civile şi de a
le susţine în condiţii de oralitate şi
contradictorialitate, dar şi de a se apăra
în raport cu concluziile formulate de
inculpat în calea de atac exercitată. Cum
o atare vătămare nu poate fi îndreptată
în calea de atac a recursului, fără
privarea părţii de un grad de jurisdicţie,
conform art. 38515 pct. 2 lit. b) C.proc.
pen., recursul părţii civile a fost admis,
decizia atacată a fost casată în parte,
în ceea ce priveşte latura civilă şi s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare
aceluiaşi tribunal. [C.A. Ploieşti,
dec. nr. 161/R/1999, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 132]
7. Dreptul la apărare al părţii
vătămate. Asistenţă juridică obliga-
torie. Partea vătămată a criticat decizia
pronunţată în apel pentru că tribunalul
nu i-a dat posibilitatea să-şi angajeze
apărător. Instanţa de recurs a apreciat
că această critică este nefondată,
constatând că partea nu a formulat o
asemenea cerere, iar, pe de altă parte,
s-a reţinut că art. 3859 pct. 6 C.proc.
pen. vizează exclusiv situaţia în care
asistenţa juridică este obligatorie, însă,
relativ la calitatea procesuală a părţii
vătămate, nu era obligatorie asistenţa
juridică, aşa încât nu se poate constata
încălcarea dispoziţiilor privind dreptul
la apărare. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 1472/R/2005, CPJP 2005,
p. 170]
44 Luciana Mera
8. Asistenţă juridică. Obligaţiile
organului de urmărire penală. Dacă
inculpatul, care nu se află în nici una
din situaţiile prevăzute de art. 171
alin. (2) C.proc.pen., declară, pe par-
cursul urmăririi penale, că nu doreşte
să fie asistat de avocat, organele de
urmărire penală nu mai sunt obligate
să-i asigure asistenţa juridică prin
desemnarea unui avocat, chiar dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este mai mare
de 5 ani închisoare [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 127/1997, CPJP 1994-
1997, p. 206]
9. Asigurarea dreptului la apărare.
Făptuitor, învinuit. Momentul de la
care asistenţa juridică este obligatorie.
Calitatea de făptuitor la momentul
audierii în faza actelor premergătoare
nu atrage obligaţia asigurării unui
avocat, asistenţa juridică, în condiţiile
menţionate, nefiind obligatorie. Ante-
rior pornirii procesului penal, persoana
care a săvârşit infracţiunea are calitatea
de făptuitor; odată cu declanşarea
procesului penal devine subiect pasiv al
raportului juridic procesual penal. Doar
după începerea urmăririi penale, acesta
capătă calitatea de învinuit, fiind subiect
de drepturi şi obligaţii procesuale, spre
deosebire de făptuitor, care nu este un
asemenea subiect, neexistând cadrul pro-
cesual adecvat, acesta stabilindu-se doar
odată cu începerea urmăririi penale.
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr.
529/1996, CPJP 1994-1997, p. 213]
10. Dreptul la apărare. Drepturile
apărătorului. Obligaţiile organului
de urmărire penală. Consecinţe.
Organul de urmărire penală are
obligaţia să încunoştinţeze apărătorul
ales al inculpatului despre efectuarea
unui act de urmărire penală şi nu să ia
măsuri pentru desemnarea unui avocat
din oficiu. În acest fel, cu motivarea
nesusţinută de nicio dovadă, că
avocatul ales nu a fost găsit, se încalcă
dreptul la apărare al inculpatului. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 351/1996,
CPJP 1994-1997, p. 248]
11. Soluţionarea cu celeritate a
cauzei. Cerere de amânare pentru
lipsă de apărare. La primul termen de
judecată fixat pentru soluţionarea unei
plângeri formulată împotriva rezoluţiei
de neîncepere a urmăririi penale, faţă
de viciul de procedură cu petentul, s-a
dispus amânarea cauzei la data de 24
august 2004. Prezent la acest ultim
termen, petentul a solicitat amânarea
cauzei, în vederea angajării unui apă-
rător, cerere ce a fost însă respinsă de
către prima instanţă, cu motivarea că
dispoziţiile art. 2781 alin. (12) C.proc.
pen. prevăd obligaţia instanţei de a
soluţiona cauza în regim de urgenţă. Fără
a contesta dispoziţiile legale ce impun
soluţionarea cu celeritate a plângerilor
formulate împotriva rezoluţiilor sau a
Luciana Mera
Art. 6
ordonanţelor procurorului de netrimitere
în judecată, tribunalul apreciază totuşi,
că aceste dispoziţii legale nu sunt
contrare şi nici prioritare în raport de
garanţiile instituite de art. 6 C.proc.
pen. Astfel, potrivit textului de lege mai
sus menţionat, dreptul la apărare este
garantat în tot cursul procesului penal nu
numai învinuitului şi inculpatului, dar
şi celorlalte părţi. Dreptului oricăreia
dintre părţi de a fi asistată de apărător
îi corespunde obligaţia corelativă
a organelor judiciare de a asigura
părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale, în condiţiile prevăzute de
lege. În speţă, se constată că la primul
termen de judecată cu procedura legal
îndeplinită cu petentul, instanţa de
fond a respins cererea acestuia de
amânare a cauzei în vederea angajării
unui apărător, deşi era prima de acest
gen. Procedând astfel, prima instanţă
nu a respectat garanţiile prevăzute în
art. 6 C.proc.pen., producând părţii
o vătămare evidentă, care nu poate
fi înlăturată altfel decât prin casarea
sentinţei recurate şi trimiterea cauzei
spre rejudecare. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 1673/R/2004, CPJMP
2000-2004, p. 676-678]
12. Asistenţă juridică. Cerere
de amânare pentru imposibilitatea
de prezentare a apărătorului ales.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa
asupra acestei cereri. Printr-o cerere
45
Art. 7 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 7
scrisă, apărătorul părţii responsabile soluţionare în absenţa apărătorului ales, JURISPRUDENŢĂ
civilmente a solicitat amânarea cauzei a avut drept consecinţă privarea părţii
pentru imposibilitate de prezentare, pe de posibilitatea de a-şi exprima poziţia DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
motiv că are un proces în altă localitate, în cauză şi de a administra probele
Obligativitatea întocmirii actelor penal prevăzută în art. 7. Drept urmare,
urmând ca la termenul ce se va acorda solicitate în apărare şi încuviinţate
procedurale în limba română. întreaga activitate procesuală, scrisă
să facă dovada în acest sens. În pofida de către instanţă la termenul anterior.
Respectarea dreptului cetăţenilor şi orală, trebuie să se efectueze în
acestei cereri, instanţa de fond a procedat În acest context, tribunalul apreciază
străini la un proces echitabil. Curtea limba română. De asemenea, potrivit
la audierea martorului P.D. (încuviinţat că dreptul la apărare al acestei
Constituţională a fost sesizată cu excepţia dispoziţiilor constituţionale ale art. 128
părţii vătămate) şi a acordat cuvântul părţi, garantat de dispoziţiile art. 6
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (4), „Cetăţenii străini şi apatrizii
în dezbaterea fondului cauzei, fără ca C.proc.pen., a fost încălcat atât prin
art. 7 C.proc.pen. În motivarea excepţiei care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
în practicaua hotărârii să se regăsească neadministrarea probelor încuviinţate
de neconstituţionalitate, s-a arătat că română au dreptul de a lua cunoştinţă
vreo dispoziţie a instanţei cu privire în apărare, cât şi prin punerea sa în
dispoziţiile procedural penale criticate de toate actele şi lucrările dosarului, de
la cererea formulată de avocat sau imposibilitate de a formula concluzii în
referitoare la limba în care se desfăşoară a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
motivele pentru care a apreciat că nu se cauză, deşi instanţa avea posibilitatea
procesul penal încalcă prevederile prin interpret; în procesele penale acest
impune amânarea cauzei, ci continuarea de a amâna pronunţarea în acest scop.
constituţionale care reglementează drept este asigurat în mod gratuit”.
judecăţii. Nesocotirea şi nepronunţarea [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi Aceste dispoziţii îşi găsesc reflectare în
asupra cererii de amânare formulată nr. 1539/R/2004, CPJMP 2000-2004,
dreptul la un proces echitabil, deoarece art. 8 C.proc.pen., referitor la folosirea
de apărătorul părţii responsabile p. 678]
„întocmirea actelor procedurale în limba limbii oficiale prin interpret, care
civilmente şi reţinerea cauzei spre
română, în situaţia în care subiectul constituie o garanţie pentru exercitarea
urmăririi sau judecăţii este un cetăţean efectivă a dreptului la apărare şi pentru
Art. 7. Limba în care se desfăşoară procesul penal străin, determină imposibilitatea desfăşurarea unui proces echitabil
acestuia de a-şi exercita drepturile şi pentru toate părţile din proces, indiferent
(1) În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba
garanţiile procedurale”. Examinând de naţionalitatea acestora şi de limba pe
română.
excepţia de neconstituţionalitate for- care o cunosc, garanţie concretizată în
(2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane mulată, Curtea a reţinut că întrucât cuprinsul Codului de procedură penală
chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale conform dispoziţiilor art. 128 alin. (1) în art. 73 alin. (3), art. 128, art. 190 şi
întocmindu-se în limba română. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 8] din Constituţie „Procedura judiciară se următoarele, în art. 291, art. 319 şi în
desfăşoară în limba română”, folosirea art. 394 alin. (1) lit. b). În consecinţă,
Notă: Articolul 7 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea limbii române în procedurile judiciare Curtea Constituţională a respins excep-
nr. 281/2003.
este o expresie a suveranităţii statului. ţia de neconstituţionalitate a dispo-
Acest principiu constituţional a devenit ziţiilor art. 7 C.proc.pen. [D.C.C.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6; Constituţia
în reglementarea Codului de procedură nr. 594/2005, M. Of. nr. 1063 din
României, art. 128.
penală o regulă de bază a procesului 28 noiembrie 2005]

46 LucianaLia Savonea
Mera / Lia Savonea Lia Savonea 47
Art. 8-9 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
Art. 8. Folosirea limbii oficiale prin interpret
Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot
exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă
de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune
concluzii în instanţă, prin interpret. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 7]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege.
(3) Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului
penal. [C.proc.pen., art. 10-13, art. 235, art. 238, art. art. 263-264,
art. 335-337, art. 345]

Notă: Articolul 8 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea Doctrină: A. Boureanu, Procurorul – titular al exerciţiului acţiunii penale, Pro
nr. 281/2003. lege nr. 1/1999, p. 5; C. Butiuc, Despre exercitarea acţiunii penale de către minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, R.D.P. nr. 3/2005, p. 136; A. Crişu, Exercitarea
Legislaţie: A se vedea supra, art. 7 – „Legislaţie” acţiunii penale în procesul penal, R.D.P. nr. 2/1997, p. 19; P. Duncan, Raportul
juridic penal, Pro lege nr. 2/1997, p. 5; G.A. Năsui, Soluţii posibile în cazul în
JURISPRUDENŢĂ care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă pentru care nu s-a pus în mişcare
acţiunea penală, Dreptul nr. 4/2004, p. 193; A. Nicolae, Exercitarea acţiunii penale
DECIZII DE SPEŢĂ în procesul penal de către Ministerul Public, Pro lege nr. 2/1995, p. 31; D. Viorel,
S. Livia, Nulitatea actului de sesizare a instanţei de judecată în cazul omisiunii punerii
Încălcarea obligaţiei de a asigura prin traducător. Încălcarea dispoziţiilor în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului şi a nerespectării dispoziţiilor
un interpret persoanei care nu art. 8 C.proc.pen. nu este sancţionată cu art. 250 din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 10/1999, p. 94; D. Pavel, Imunitatea
cunoaşte limba română. Consecinţe. nulitatea absolută, lipsa traducătorului parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18; G. Vizitiu, Societăţi comerciale. Acţiune penală,
Instanţa de judecată asigură, prealabil nu este inclusă în enumerarea cuprinsă R.D.P. nr. 2/2003, p. 143.
audierii inculpatului, traducător auto- în art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Se poate
rizat dacă acesta declară că nu cunoaşte vorbi cel mult de o nulitate relativă, Art. 10. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea
limba română, pentru a fi audiat în limba cu condiţia să existe o vătămare şi ea acţiunii penale este împiedicată
pe care o cunoaşte, chiar dacă acesta să nu se fi acoperit prin neinvocare,
declară că poate să-i asigure traducerea (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost
potrivit art. 197 alin. (4) C.proc.pen.,
pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
un membru al familiei care este nulitate ce numai în mod excepţional
a) fapta nu există;
prezent în sala de judecată. Articolul ar putea fi luată în considerare şi din
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
8 C.proc.pen. prevede obligaţia ca oficiu, atunci când anularea actului
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
părţilor care nu vorbesc limba în care este necesară pentru aflarea adevărului
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
se desfăşoară procesul penal să li se şi justa soluţionare a cauzei. [C.A.
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
asigure posibilitatea de a lua cunoştinţă Alba-Iulia, s. pen., dec. nr. 63/2006,
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
de probele dosarului, dreptul de a www.mpublic.ro]
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea
vorbi în instanţă şi a pune concluzii
sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
Art. 9. Obiectul şi exercitarea acţiunii penale g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau,
(1) Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. făptuitor;

48 Lia Savonea Lia Savonea 49

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în
cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce
efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică.
(2) În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare ulterior în condiţii legale. [C.proc.pen., art. 11-13, art. 221- 224,
art. 242-249, art. 345-357, art. 361-4081]
Note: 1. Litera g) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 356/2006.
2. Litera i1) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia
României, art. 21, Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice şi juridice.
Doctrină: M. Acsinte, Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor
susceptibile de continuitate, Dreptul nr. 7/1998, p. 105 şi urm.; P. Alexandru, Autoritatea
lucrului judecat în cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale,
neconexate, la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Antoniu, Unele
reflecţii asupra termenului de prescripţie, R.D.P. nr. 2/2003, p. 29 şi urm.; C. Băbălău,
Organul căruia trebuie adresată plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor prevăzute
de art. 33 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat,
Dreptul nr. 3/1997, p. 103 şi urm.; P. Boşcăneanu, L. Herghelegiu, C. Turianu, Modul
de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor rămase
în stare de tentativă, Dreptul nr. 1/2003, p. 115 şi urm.; D. Botez, Punerea în mişcare
a acţiunii penale în cazul infracţiunilor ce se judecă la plângerea prealabilă, Dreptul
nr. 1/2000, p. 126 şi urm.; C. Butiuc, Plângerea prealabilă în cazul infracţiunii continue,
R.D.P. nr. 4/1996, p. 113 şi urm.; A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, R.D.P. nr. 1/2006, p. 60 şi urm.; A. Chirilă,
Conceptul şi importanţa plângerii prealabile, R.D.P. nr. 4/2006, p. 79 şi urm.; I. Crişan,
M. Truşcă, Cauzele de nepedepsire şi de reducere a pedepsei prevăzute de Legea
nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Dreptul nr. 6/2006, p. 160
50 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
şi urm.; B. Diamant, E. Blându, Prescripţia răspunderii penale a persoanelor din cadrul
societăţii comerciale. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie. Elemente de
drept comparat, Dreptul nr. 7/2006, p. 189 şi urm.; C. Danileţ, Necesitatea manifestării de
către persoana vătămată a voinţei ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală în cazul
formulării unei plângeri prealabile, Dreptul nr. 11/2004, p. 222 şi urm.; I. Doltu, Punerea
în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor în care acesta se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, Dreptul nr. 5/2001, p. 218 şi urm.; T. Hâj, V. Pătulea,
Dacă împăcarea părţilor necunoscută de instanţele de judecată poate constitui motiv
valabil de revizuire, Dreptul nr. 10/2001, p. 157 şi urm.; N.G. Ionaş, Aspecte procesuale
privind procedura plângerii prealabile, Dreptul nr. 11/1998, p. 114 şi urm.; I. Ionescu,
Prescripţia răspunderii penale, R.D.P. nr. 3/2005, p. 95 şi urm.; L.C. Lascu, Situaţia
procesului penal în cazul decesului părţii vătămate care a făcut plângerea prealabilă,
Dreptul nr. 5/1997, p. 82 şi urm.; I. Lefter, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de
provocare ilegală a avortului în cazul agravantelor prevăzute de art. 185 alin. (3) şi 185
alin. (4), Dreptul nr. 10-11/1991, p. 69 şi urm.; N. Lisnic, Plângerea prealabilă. Condiţii
de valabilitate, R.D.P. nr. 4/2004, p. 139 şi urm.; D. Lupaşcu, Achitare. Temei juridic.
Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive. Fapta nu există. Diferenţiere, Dreptul
nr. 11/1997, p. 101 şi urm.; D. Lupaşcu, Infracţiunea prevăzută de art. 1 din Decretul-lege
nr. 24/1990. Sublocatară care refuză să părăsească apartamentul după decesul locatarei
principale. Lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, Dreptul nr. 12/1993, p. 78 şi
urm.; R. Lupaşcu, Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege
nr. 24/1990, Pro lege nr. 2/1990, p. 70 şi urm.; T. Manea, Aplicarea dispoziţiilor referitoare
la existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege, Dreptul nr. 11/2005, p. 156
şi urm.; E. Straton, Cauza soluţionată de procuror prin aplicarea art. 101 lit. b1) Codul
de procedură penală. Luarea măsurii confiscării, Dreptul nr. 7/2002, p. 181 şi urm.;
I. Michinici, Din nou despre caracterul total şi necondiţionat al retragerii plângerii
prealabile, Dreptul nr. 9/2001 p. 108 şi urm.; I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile
ori împăcarea părţilor. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1998, p. 123 şi urm.; I. Munteanu,
Prescripţia specială, R.D.P. nr. 1/2001, p. 120 şi urm.; I. Neagu, Unele consideraţii
privind autoritatea de lucru judecat în materia extrădării, Dreptul nr. 6/2003, p. 100 şi
urm.; G.L. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile şi împăcarea
părţilor, Dreptul nr. 7/2000, p. 100 şi urm.; A. Paicu, Autoritatea lucrului judecat în
cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale, neconexate,
la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Papu, Despre conţinutul
plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, Dreptul nr. 5/2001,
p. 200 şi urm.; D. Pavel, Imunitatea parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18 şi urm.;
V. Pătulea, Modificarea implicită a procedurii sesizării instanţei penale în legătură
cu fapte pentru care legea penală prevede necesitatea plângerii prealabile, Dreptul
Lia Savonea 51
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
nr. 6/1992, p. 79 şi urm.; V. Pop, Imunitatea parlamentară. Examen teoretic al practicii celălalt dosar, i s-a luat o declaraţie C.proc.pen. [D.C.C. nr. 633/2006,
parlamentare, R.D.P. nr. 1/2000, p. 81 şi urm.; E. Popescu, I. Damian, Discuţii în de retragere a plângerii, urmare căreia M. Of. nr. 898 din 6 noiembrie 2006]
legătură cu exercitarea acţiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea s-a pronunţat o sentinţă de încetare
prealabilă a decedat, Dreptul nr. 5/1999, p. 106 şi urm.; O. Rădulescu, P. Rosenberg, 2. Dreptul de acces la informaţii
a procesului penal, în temeiul art. 10
A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de art. 140 alin. (4) din Noul Cod penal, de interes public. Curtea a fost sesizată
alin. (1) lit. h) C.proc.pen. A solicitat
Dreptul nr. 7/2005, p. 124 şi urm.; I. Ristea, Consideraţii cu privire la efectele începerii cu excepţia de neconstituţionalitate,
ca, prin detalierea conţinutului textului între altele, a dispoziţiilor art. 10 lit. d)
urmăririi penale asupra întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, Pro lege
de lege criticat, legiuitorul să elimine C.proc.pen., susţinând că sunt contrare
nr. 4/2004, p. 97 şi urm.; D.C. Sarău, Tulburare de posesie, Plângere prealabilă introdusă
tardiv, R.D.P. nr. 2/2000, p. 117 şi urm.; E. Stoina, Lipsa plângerii prealabile. Încetarea posibilitatea ca retragerea plângerii, art. 31 din Constituţie, privitor la dreptul
procesului penal, R.D.P. nr. 4/2001, p. 119 şi urm.; C. Teodor, Aprecieri în legătură în situaţia dată, să fie interpretată în la informaţie, întrucât niciun text de
cu condiţiile de existenţă ale împăcării părţilor, Dreptul nr. 11/2000, p. 128 şi urm.; sensul de împăcare, câtă vreme aceasta lege nu prevede definiţia elementelor
A.Şt. Tulbure, Autoritatea lucrului judecat în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1999, p. 29 şi a fost determinată, în opinia sa, de o constitutive ale infracţiunii. Examinând
urm.; M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alin. (5) din Codul situaţie obiectivă, respectiv existenţa excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 109 şi urm.; G. Voinea, Cauze de nepedepsire prevăzute în pe rolul aceleiaşi instanţe de judecată a a apreciat criticile formulate de autorul
legi speciale, Dreptul nr. 12/2006, p. 180 şi urm. două dosare cu acelaşi obiect deoarece, excepţiei neîntemeiate, deoarece dispo-
o asemenea interpretare i-ar încălca ziţiile art. 10 lit. d) C.proc.pen., care
JURISPRUDENŢĂ liberul acces la justiţie prin aceea că s-ar prevăd unul dintre cazurile în care
putea ajunge la situaţia în care în cadrul punerea în mişcare sau exercitarea
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE dosarului în care se continuă judecata acţiunii penale este împiedicată, nu
1. Liberul acces la justiţie. decât o încălcare a libertăţii accesului şi care se află în stadiul de administrare sunt de natură să contravină art. 31
Curtea Constituţională a fost sesizată la justiţie”. Examinând excepţia, Curtea de probe să fie invocat art. 10 lit. j) alin. (1) din Constituţie, referitor la dreptul
cu excepţia de neconstituţionalitate a Constituţională a reţinut că ceea ce se C.proc.pen., în sensul existenţei unei la informaţie, deoarece nu îngrădesc
dispoziţiilor art. 10 lit. h) C.proc.pen., critică, în realitate, este interpretarea autorităţi de lucru judecat. A apreciat „dreptul persoanei de a avea acces la orice
motivat de lacuna legiuitorului de a fi şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 Curtea că asemenea critici nu intră în informaţie de interes public”. Totodată
detaliat textul de lege criticat. Astfel, ar fi alin. (1) lit. h) C.proc.pen., în raport competenţa sa de soluţionare deoarece, nedefinirea elementelor constitutive ale
trebuit să facă distincţie între retragerea de situaţia de fapt dedusă judecăţii în potrivit art. 2 alin. (3) din Legea infracţiunii prin dispoziţiile Codului
plângerii, împăcarea părţilor, respectiv cauză. În speţă, conform susţinerilor nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra de procedură penală nu constituie un
stingerea unui litigiu determinată de o autorului excepţiei, acesta a formulat constituţionalităţii actelor cu privire la motiv de neconstituţionalitate, înţelesul
anumită împrejurare obiectivă, care să plângere împotriva aceleiaşi fapte atât care a fost sesizată”. Reţinând că atât lor fiind explicat în tratatele de drept
nu echivaleze cu o retragere a plângerii. la organele de cercetare penală, cât interpretarea conţinutului unei norme penal şi de procedură penală. Niciun
În opinia autorului excepţiei, „modul în şi, ulterior, la instanţa de judecată, iar juridice, cât şi îndreptarea eventualelor text constituţional nu obligă legiuitorul
care legiuitorul a înţeles să prevadă în solicitarea sa de a fi conexate cele două erori de interpretare sunt de competenţa să definească toate noţiunile folosite
cadrul art. 10 alin. (1) lit. h) C.proc. dosare astfel constituite a fost respinsă. instanţelor judecătoreşti, în cadrul căilor în cuprinsul unui act normativ. Astfel,
pen. cazurile în care punerea în mişcare Totodată, i s-a pus în vedere să opteze de atac prevăzute de lege, Curtea a excepţia de neconstituţionalitate a fost
sau exercitarea acţiunii penale este cu privire la dosarul în care doreşte respins excepţia de neconstituţionalitate respinsă. [D.C.C. nr. 30/2006, M. Of.
împiedicată (...) nu reprezintă altceva să continue judecata, iar cu privire la a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. h) nr. 236 din 10 mai 2001]

52 Lia Savonea Lia Savonea 53

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
3. Prescripţia răspunderii penale.
Constituţionalitate. Acces liber la
justiţie. Egalitate în drepturi. Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10
alin. (1) lit. g) C.proc.pen. În motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate,
autorul acesteia susţine că dispoziţiile
legale criticate încalcă prevederile
constituţionale ale art. 21, referitoare
la accesul liber la justiţie, ale art. 16
alin. (1), referitoare la egalitatea în
drepturi, ale art. 123 alin. (1) privind
înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125
alin. (1), referitoare la instanţele judecă-
toreşti. Se arată că datorită dispoziţiilor
legale privitoare la prescripţie nu se mai
înfăptuieşte actul de justiţie de către
instanţele judecătoreşti, prin simplul
fapt al trecerii timpului, deşi în cele mai
multe cazuri faptele şi vinovăţia pot
exista. În caz de prescripţie instanţele
judecătoreşti, fără a mai face act de
dreptate, încetează procesul penal, iar
vinovăţia inculpaţilor nu mai poate
fi stabilită. Se consideră astfel că
instituţia prescripţiei dă posibilitatea
organelor judiciare de a favoriza pe unii
infractori, tergiversând soluţionarea
cauzelor prin ţinerea în nelucrare a
dosarelor penale. De asemenea, se arată
că este încălcat şi principiul egalităţii în
drepturi, deoarece pentru infracţiuni
contra păcii şi omenirii nu intervine
prescripţia şi există posibilitatea aflării
54 Lia Savonea
adevărului prin înfăptuirea justiţiei, iar
în cazul celorlalte infracţiuni părţile
sunt lipsite de acest drept, creându-se
astfel inegalitate între cetăţeni în faţa
legii şi a autorităţilor publice. Autorul
excepţiei mai arată că dispoziţiile
legale criticate contravin şi prevederilor
art. 21 din Constituţie, referitoare la
accesul liber la justiţie, deoarece, prin
încetarea procesului penal numai ca
urmare a curgerii timpului, partea
vătămată nu mai are posibilitatea să
afle adevărul despre faptă, făptuitori,
având în vedere că procesul penal
este iniţiat nu numai din oficiu, dar
şi la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea a constatat
că aceasta este neîntemeiată. A reţinut
că instituţia prescripţiei (reflectată de
textele de lege criticate) este inerentă
oricărui sistem de drept, ea răspunzând
unei necesităţi obiective în disciplinarea
juridică a vieţii sociale. Trecerea timpului
influenţează în mod inevitabil asupra
raporturilor juridice, determinând,
după anumite intervale şi în anumite
condiţii, pierderea sau câştigarea
unui drept ori încetarea efectelor unei
hotărâri judecătoreşti neexecutate.
Consecinţele trecerii timpului asupra
raporturilor juridice trebuie să facă
obiectul reglementării juridice, care se
realizează prin instituţia prescripţiei. În
domeniul reglementării juridice penale
prescripţia este numai extinctivă şi are
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
ca efect stingerea dreptului statului de a
trage la răspundere penală pe infractor
din oficiu sau, ca în speţă, la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate,
precum şi a dreptului de a constrânge
pe condamnat la executarea pedepsei
pronunţate de justiţie. Sub ambele sale
forme, prescripţia răspunderii penale şi
prescripţia executării pedepsei, instituţia
prescripţiei este necesară pentru
înlăturarea consecinţelor negative ale
tragerii la răspundere penală sau ale
supunerii la executarea pedepsei, după
ce, din cauza trecerii unui interval mare
de timp de la săvârşirea infracţiunii
sau de la aplicarea pedepsei, aceste
măsuri au încetat să mai fie necesare şi
ar fi chiar perturbatoare pentru relaţiile
sociale care între timp s-au restabilit.
Curtea a observat că stabilirea terme-
nelor prescripţiei în general şi deci şi
a termenelor prescripţiei răspunderii
penale şi a prescripţiei executării pedep-
sei este de esenţa instituţiei prescripţiei.
Termenele sunt stabilite de legiuitor în
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Ameninţarea 22
Beţia 35
Bilet la ordin 3, 7, 27
Caracterul personal al plângerii preala-
bile 39
Complicitate 26
Contract de asistenţă juridică. Mandat
special 39, 40
Lia Savonea
Art. 10
raport cu gravitatea pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită,
respectiv în raport cu gravitatea pedep-
sei aplicate. Este atributul exclusiv al
legiuitorului de a stabili aceste termene,
ca, de altfel, şi celelalte condiţii, precum
şi efectele prescripţiei, iar acestea nu
pot fi considerate ca fiind contrare
Constituţiei. Curtea a mai constatat, de
asemenea, că prescripţia răspunderii
penale nu împiedică nici liberul acces la
justiţie, de vreme ce ea intervine atunci
când procesul penal la care părţile au
acces nestânjenit nu a fost soluţionat
definitiv în termenul de prescripţie
prevăzut de lege. Persoana vătămată nu
este împiedicată să se adreseze justiţiei
pentru soluţionarea conflictului de
drept penal iar pretinsa tergiversare de
către instanţe a soluţionării unor cauze
penale este, pe de o parte, o problemă
de fapt, iar nu de neconstituţionalitate
a textelor de lege criticate. [D.C.C.
nr. 287/2001, M. Of. nr. 14 din
11 ianuarie 2002]
Contract de împrumut de consumaţie 5
Contractul de mandat 6
Criterii de apreciere a gradului de pericol
social al faptei 13
Depăşirea limitelor legitimei apărări 31
Deţinere de droguri, fără drept, pentru
consum propriu 20
Forma de vinovăţie a infracţiunii. Abandon
de familie 24
55
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
Importanţa împrejurărilor comiterii faptei
12
In dubio pro reo 19
Infracţiunea de înşelăciune 3
Infracţiunea de mărturie mincinoasă 21
Infracţiunea de pruncucidere. Pedepsirea
tentativei 2
Infracţiunea de tulburare de posesie 4
Infracţiuni de pericol 15
Iresponsabilitatea 36
Înşelăciune 27
Înşelăciune. Litigiu de natură civilă 8
Latura obiectivă a infracţiunii 20
Legitima apărare. Delimitare faţă de starea
de necesitate 34
Legitima apărare. Delimitare faţă de pro-
vocare 33
Legitima apărare. Pericol grav 32
Legitimă apărare. Atac aflat în curs de
desfăşurare 30
Lipsa obiectului material al infracţiunii 1
Lipsa plângerii prealabile 38
Lipsa sesizării organului competent 46
I. FAPTA NU EXISTĂ
1. Lipsa obiectului material al
infracţiunii. 1) În condiţiile în care
există un dubiu foarte pronunţat cu
privire la existenţa reală a cantităţii de
heroină cu privire la care s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului,
soluţia ce se desprinde este achitarea
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. a) C.proc.pen. Astfel, din
probele administrate în cauză nu s-a
putut stabili cu certitudine săvârşirea
56 Lia Savonea
Lipsa vinovăţiei, element constitutiv al
infracţiunii 25
Litigiu civil între părţi privind coproprie-
tatea 9
Litigiu de natură civilă 4
Luare de mită. Lipsa scopului 29
Mai multe infracţiuni. Apreciere 11
Plângere prealabilă introdusă de altă
persoană 38
Plângere prealabilă. Condiţii 37, 40, 41,
42, 44
Plângere prealabilă. Condiţii vizând ter-
menul de introducere 45
Plângere prealabilă. Obligaţiile organului
de urmărire penală 43
Prezumţia de nevinovăţie 18
Recidivă postexecutorie 14
Relevanţa antecedentelor penale 10
Schimbarea încadrării juridice 43
Scopul săvârşirii infracţiunii 28
Subiectul activ al infracţiunii 17
Tâlhărie 26
Tentativă la infracţiunea de tâlhărie 16
Tulburarea de posesie 23
faptei, respectiv introducerea cantităţii
de heroină pe teritoriul României şi
transportul acesteia până în preajma
localităţii Suceava. Descoperirea
drogurilor (obiect material al infracţiunii)
este crucială pentru a proba existenţa
infracţiunii, iar în lipsa acestora (deşi
autocarul cu care se pretinde că au fost
transportate a fost urmărit de o echipă
de poliţişti şi procurori, începând cu
ora 4,30 a dimineţii de 3 octombrie
2003 când se afla în autogara din
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Suceava şi până la orele 12,15-12,40
când a ajuns în zona Municipiului
Focşani şi a fost oprit de organele de
anchetă, nu au fost descoperite droguri
în autocar iar potrivit procesului-verbal
de supraveghere precum şi declaraţiilor
martorilor nici un bagaj nu a fost lăsat
pe traseul parcurs. În plus, s-a constatat
că nu există nici un locaş disimulat în
interiorul autocarului care ar fi putut
adăposti cantitatea de 36 kg de heroină)
şi faţă de dubiile care planează cu privire
la faptul că drogurile ar fi existat într-
adevăr, este susţinută soluţia întemeiată
pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C.proc.pen.,
fapta nefiind dovedită că există. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 199/2005,
nepublicată]
2) Constatând că există un dubiu
cu privire la săvârşirea infracţiunii de
trafic de stupefiante de către inculpat iar
probele administrate în cauză nu conduc
la concluzia că o atare infracţiune a fost
comisă de vreo altă persoană la acea
dată, respectiv că infracţiunea prevăzută
de art. 2 din Legea nr. 143/2000 ar
exista, instanţa a dispus achitarea, în
baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. a) C.proc.pen. Inculpatul a
fost trimis în judecată întrucât la data de
24 iunie 2002 i-ar fi oferit martorului
S.A. o doză de heroină. Întrucât la
dosarul cauzei existau declaraţii
ale aceloraşi martori – unele care îl
incriminau pe inculpat, altele care îi
demonstrau nevinovăţia, instanţa, în
Lia Savonea
Art. 10
conformitate cu prevederile art. 63
alin. (2) C.proc.pen. a apreciat fiecare
probă în urma examinării ansamblului
materialului probator administrat,
întrucât probele nu au o valoare dinainte
stabilită. Legea nu stabileşte o ierarhie
a probelor în funcţie de momentul
procesual în care au fost administrate
sau cantitatea acestora, ci le conferă o
valoare egală. S-a reţinut că în afara
unor declaraţii de martori, nu există nici
o altă probă, eventual înregistrări video,
audio, rapoarte de constatare tehnico-
ştiinţifică dactiloscopică, proces-verbal
de prindere în flagrant, percheziţii
corporale sau domiciliare care să
facă dovada vânzării drogurilor sau a
deţinerii lor de către inculpat în vederea
vânzării. În cauză, nici declaraţiile date
de martori în faza de urmărire penală
şi nici cele date în cursul cercetării
judecătoreşti nu se coroborează cu vreo
altă probă care să ducă la dovedirea
săvârşirii unei fapte penale de către
inculpatul R.N. Declaraţia martorului
G.G. dată în cursul urmăririi penale a
fost înlăturată de către instanţă, fiind
apreciată ca lipsită de obiectivitate în
condiţiile în care asupra sa s-a găsit
heroină în momentul în care a fost
depistat de organele de poliţie. Instanţa
a apreciat declaraţia martorului nesin-
ceră întrucât avea interes în cauză,
respectiv era obligat să justifice în
faţa organelor de poliţie deţinerea
fără drept a drogurilor şi să înlăture
57
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
orice umbră de îndoială că le-ar putea
deţine în vederea comercializării. Alţi
martori şi-au schimbat depoziţiile
pe parcursul cercetării judecătoreşti,
astfel că în raport de întreg materialul
probator administrat în cauză, s-a
apreciat că există un puternic dubiu
că fapta a existat, dubiu care îi profită
inculpatului. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 800/2005, nepublicată]
II. FAPTA NU ESTE PREVĂZUTĂ DE LEGEA
PENALĂ
2. Infracţiunea de pruncucidere.
Pedepsirea tentativei. Uciderea copi-
lului nou-născut, săvârşită imediat
după naştere, de către mama care s-a
aflat într-o stare de tulburare psihică
pricinuită de naştere, constatată pe baza
unei expertize medico-legale, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii
de pruncucidere prevăzută de art. 177
C.pen. Dacă acţiunea de ucidere de către
mamă, aflată într-o astfel de stare, nu
şi-a produs efectul, copilul nou-născut
fiind salvat, soluţia de achitare este
legală, întrucât tentativa la infracţiunea
de pruncucidere nu este incriminată –
în cauză a fost schimbată încadrarea
juridică din infracţiunea prevăzută de
art. 20 C.pen. raportat la art. 174 şi
art. 175 lit. c), d) şi i) C.pen. în infrac-
ţiunea prevăzută de art. 20 C.pen.
raportat la art. 177 C.pen., iar în baza
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
lit. b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea
58 Lia Savonea
inculpatei. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1948/2005, B.C. nr. 4/2005, p. 37]
3. Infracţiunea de înşelăciune.
Inexistenţa disponibilului în cazul
biletului la ordin. Infracţiunea de
înşelăciune nu subzistă atunci când
emitentul dă viza de plată asupra unui
bilet la ordin, ştiind că nu are disponibil
din care să se facă plata. Aceasta, pe de
o parte, pentru că prin emiterea biletului
la ordin emitentul îşi asumă o obligaţie
şi nu atestă un fapt, apoi pentru că
între momentul vizei şi scadenţă există
un interval de timp care îi permite
emitentului să asigure realizarea plăţii
şi pentru că legea a prevăzut instituţia
protestului ca pe o cale de atac de care
dispune beneficiarul în cazul refuzului
de viză din partea emitentului, dar mai
ales pentru faptul că legiuitorul nu pre-
vede această condiţie a existenţei dispo-
nibilului în momentul emiterii titlului.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 482/2002, PJP 2001-2002, p. 152]
4. Infracţiunea de tulburare de
posesie. Litigiu de natură civilă.
În cazul în care în cursul judecării
unei cauze în care inculpatul este
trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de tulburare de posesie
se constată că nu a ocupat imobilul
fără drept, ci cu titlu, constând într-
un act autentic, iar persoana vătămată
posedă, de asemenea, titlu pe acelaşi
imobil, instanţa va dispune achitarea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen., fapta nefiind prevăzută
de legea penală, ci constituie un litigiu
cu caracter civil, şi va lăsa nesoluţionată
acţiunea civilă. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3695/2005, B.J.– Bază de date]
5. Contract de împrumut de
consumaţie. Infracţiunea de abuz de
încredere are ca situaţie premisă simpla
detenţie asupra unui bun mobil, deţinut
cu orice titlu. În situaţia încheierii unui
contract de împrumut de consumaţie,
având ca obiect bunuri consumptibile,
operează transferul proprietăţii asupra
acestora, astfel încât refuzul incul-
patului de a le restitui dă naştere unui
litigiu civil. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 108/R/2003, CPJMP
2000-2004, p. 464-466]
6. Contractul de mandat. Nu
constituie infracţiunea de abuz de
încredere fapta mandatarului care, în
executarea obligaţiilor asumate prin
contractul de mandat, nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a da socoteală, respectiv
de predare a sumei de bani cuvenite
mandatarului. Fiind în prezenţa unor
raporturi juridice de natură civilă, sunt
incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s.
I pen., dec. nr. 1192/R/2000, CPJMP
2000-2004, p. 468-470]
7. Neachitarea unui bilet la
ordin la scadenţă pentru lipsă de
disponibil în cont. Refuzul băncii de
Lia Savonea
Art. 10
a plăti la scadenţă biletele la ordin,
pentru lipsa disponibilului în cont
dă dreptul posesorului titlului de a
promova acţiunile cambiale sau de a
declanşa executarea cambială. Prin
urmare, indiferent de mijloacele cam-
biale alese de posesorul biletului la
ordin, valorificarea drepturilor cam-
biale se face în cadrul unui litigiu
comercial, emiterea biletului la ordin
ca instrument de plată în raporturile
contractuale preexistente şi neachitarea
lui la scadenţă pentru lipsă de dispo-
nibil în cont neputând constitui o
faptă prevăzută de legea penală. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 55/A/2004,
CPJMP 2000-2004, p. 470-473]
8. Înşelăciune. Litigiu de natură
civilă. Neexecutarea obligaţiilor ce
derivă dintr-un contract nu constituie
infracţiunea de înşelăciune, prevăzută
de art. 215 alin. (3) C.pen., dacă nu
se stabileşte că s-au folosit manopere
dolosive faţă de creditorul obligaţiei,
cu ocazia încheierii contractului sau
pe parcursul executării lui. Trecerea
din domeniul civil în cel penal are
loc numai atunci când partea care nu
şi-a respectat obligaţia s-a folosit de
mijloace amăgitoare pentru a convinge
pe cealaltă parte că îşi va respecta
obligaţia. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 342/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 476-478]
9. Litigiu civil între părţi privind
coproprietatea. 1) Fapta de a refuza
59
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
predarea cheilor de la apartamentul
ce formează obiectul unui litigiu civil
privind stabilirea coproprietăţii, pen-
dinte între părţi, este în afara dome-
niului penal şi, ca atare, nu constituie
infracţiunea de tulburare de posesie.
[Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 682/R/2003, CPJMP 2000-2004,
p. 507-508]
2) În cazul în care părţile îşi contestă
reciproc dreptul de proprietate asupra
unui imobil, incidenţa dispoziţiilor
art. 220 C.pen. referitoare la tulburarea
de posesie este înlăturată, întrucât
contestarea dreptului de proprietate nu
poate fi rezolvată în cadrul procesului
penal ci pe calea unei acţiuni civile
în revendicare, acţiune reală recunos-
cută proprietarului neposesor împo-
triva posesorului neproprietar. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 240/R/2003,
CPJMP 2000-2004, p. 515-517]
III. FAPTA NU PREZINTĂ GRADUL DE PERI-
COL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI
10. Relevanţa antecedentelor
penale. Fapta angajatului unei societăţi
comerciale de a înşela la cântar un
cumpărător cu o sumă modică, urmată de
restituirea imediată a sumei încasate, la
care se adaugă circumstanţele personale
favorabile ale inculpatului, nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni.
Antecedentele penale ale acestuia,
constând în condamnarea la pedeapsa
închisorii de 3 luni, graţiată ulterior,
60 Lia Savonea
nu pot prevala celorlalte circumstanţe
favorabile. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 734/A/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 51-52]
11. Mai multe infracţiuni. Apre-
ciere. Potrivit art. 181 C.pen., nu
constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală dacă prin atingerea
minimă adusă uneia dintre valorile
apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni. La stabilirea
în concret a gradului de pericol social
instanţa ţine seama, conform art. 181
alin. (2) C.pen., de modul şi mijloacele
de săvârşire a faptei, de scopul urmărit,
de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmărea produsă sau care
s-ar fi putut produce, precum şi de
persoana şi conduita făptuitorului. În
cauză, în raport de: împrejurările con-
crete în care s-au comis faptele (în
contextul unor raporturi civile); scopul
urmărit; modalitatea concretă în care
acesta a acţionat şi care nu depăşeşte
sfera mijloacelor comune, infracţiunile
reţinute fiind sancţionate blând de
lege; urmarea produsă (lipsind orice
prejudiciu), precum şi datele ce carac-
terizează persoana inculpatului –
necunoscut cu antecedente penale, cu
atitudine sinceră pe parcursul procesului
penal, recunoscând comiterea acesteia şi
restituind sumele datorate – Tribunalul
a apreciat că pot fi reţinute prevederile
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
art. 181 C.pen. Astfel, în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10
lit. b1) C.proc.pen., a achitat pe inculpat
sub aspectul săvârşirii infracţiunilor
prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea
nr. 59/1934, art. 84 pct. 3 din Legea
nr. 59/1934 şi art. 272 pct. 2 din Legea
nr. 31/1990, căruia, în baza art. 91
lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea
amenzii administrative în cuantum de
1.000 lei. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 238/A/2007, nepublicată]
12. Importanţa împrejurărilor
comiterii faptei. Împrejurările în
care a fost comisă fapta (respectiv
pe fondul unor discuţii contradictorii
generate de atitudinea părţii vătămate
care a depozitat gunoi pe un teren viran
situat în apropierea casei inculpatului),
urmarea produsă (leziunile provocate
părţii vătămate fiind minore), precum
şi persoana inculpatului, care nu
este cunoscut cu antecedente penale,
conduc la concluzia că fapta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 285/
R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 56-57]
13. Criterii de apreciere a
gradului de pericol social al faptei.
1) Fapta de a deţine droguri de mare
risc, fără drept, în vederea consumului
propriu, prevăzută de art. 4 din Legea
nr. 143/2000, nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni dacă
se încadrează în criteriile de apreciere
Lia Savonea
Art. 10
prevăzute de dispoziţiile art. 181 C.pen.:
fapta a fost comisă pentru a-şi satisface
o necesitate impusă de dependenţa
de drog; inculpatului nu i-a aparţinut
iniţiativa de a cumpăra droguri; acesta,
înţelegând consecinţele faptei sale,
a apelat la ajutor medical calificat;
inculpatul a recunoscut constant fapta
şi a conlucrat cu organele de poliţie
pentru depistarea persoanei de la care
cumpăra drogurile. Faptul că inculpatul
a fost condamnat la pedeapsa închisorii
cu suspendarea executării sub suprave-
ghere, astfel încât fapta dedusă jude-
caţii este comisă în stare de recidivă
postcondamnatorie, nu constituie
o împrejurare de natură să excludă
posibilitatea reţinerii dispoziţiilor
art. 181 C.pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., sent. nr. 847/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 611-614]
2) La determinarea în concret a
gradului de pericol social al faptei se au în
vedere împrejurările ce au ocazionat ori
pe fondul cărora s-a comis fapta, modul
concret de manifestare a inculpatului,
conduita şi persoana acestuia precum şi
scopul urmărit. Fapta inculpatului care
la întoarcere de la un meci de fotbal,
pe fondul conflictului între galerii, a
lovit-o pe partea vătămată, nu are, în
concret, gradul de pericol social al unei
infracţiuni. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 671/2004, PJP 2003-2004,
p. 23-24]
61
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
14. Recidivă postexecutorie. Împre-
jurarea că inculpatul a comis fapta pentru
care este judecat în stare de recidivă
postexecutorie nu este un impediment
în a aprecia că aceasta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni,
dacă atingerea adusă valorilor sociale
ocrotite de lege este minimă, lipsită în
mod vădit de importanţă în raport de
împrejurările comiterii faptei şi urmarea
produsă. În cauză, inculpatul şi partea
vătămată se cunoşteau, iar în noaptea
de 25/26 ianuarie 2003, ei au mers
împreună la o petrecere, revenirea în
magazinul gestionat de partea vătămată
fiind determinată de dorinţa acesteia de
a cumpăra băuturi alcoolice. După ce au
intrat în magazin, între partea vătămată
şi o altă persoană s-a iscat o altercaţie
şi profitând de neatenţia vânzătorului,
inculpatul a sustras un cântar electronic
pe care l-a ascuns în geantă, aspect
sesizat de vânzător. Acesta i-a solicitat
unui martor să cheme un echipaj de
poliţie care, sosit la faţa locului, l-a
imobilizat pe inculpat, asupra sa fiind
găsit cântarul pe care vânzătorul l-a
recunoscut ca fiind cel ce lipsea din
magazin. În context, s-a mai avut în
vedere că bunul sustras de inculpat este
de o valoare modică şi chiar dacă starea
de ebrietate în care se afla inculpatul
nu justifică comiterea faptei, nu trebuie
totuşi neglijat nici acest aspect. [Trib.
Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 522/
A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 54-56]
62 Lia Savonea
15. Infracţiuni de pericol. Apli-
carea dispoziţiilor art. 181 C.pen. nu
este limitată la sfera infracţiunilor de
rezultat. Se poate susţine că, dacă lipsa
pericolului social poate fi apreciată în
situaţia în care fapta penală produce o
modificare în realitatea obiectivă, cu
atât mai mult poate fi aplicabilă o astfel
de dispoziţie în cazul unei infracţiuni
unde urmarea imediată constă doar
într-o stare de pericol. [C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 1951/2004, PJP
2003-2004, p. 21-22]
16. Tentativă la infracţiunea de
tâlhărie. Fapta inculpatului care, pe
timp de noapte şi într-un loc public, a
încercat, prin folosirea violenţei fizice,
să o deposedeze pe partea vătămată
de geanta personală, acţiunea sa fiind
întreruptă datorită rezistenţei opuse de
victimă, realizează formal conţinutul
constitutiv al infracţiunii prevăzute
de art. 20 C.pen. raportat la art. 211
alin. (2) lit. b) şi c) C.pen. Totuşi,
instanţa a apreciat că fapta acestuia
nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni, întrucât prin conţinutul
său concret aduce o atingere minimă
valorilor sociale ocrotite prin norma de
incriminare. Au fost avute în vedere:
împrejurarea că fapta a avut un caracter
accidental iar hotărârea delictuală a fost
spontană, fiind determinată de starea de
ebrietate în care se afla inculpatul, în acel
moment; apoi fapta nu s-a consumat,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatul renunţând la intenţia de
deposedare a victimei, iar, ulterior,
fiind urmărit de către vecinii acesteia,
nu a opus rezistenţă la imobilizare.
Potrivit referatului de evaluare psiho-
socială, inculpatul conştientizează întru
totul consecinţele faptei sale şi discerne
asupra modului negativ în care acestea
se manifestă atât în plan personal cât şi
din perspectiva victimei. Pe parcursul
procesului penal a adoptat constant o
conduită corespunzătoare, recunoscând
comiterea faptei, exprimându-şi regre-
tul faţă de aceasta, colaborând cu
organele judiciare şi prezentându-se
la fiecare chemare în faţa acestora,
iar datele ce caracterizează persoana
inculpatului (fără antecedente penale,
o persoană integrată social, având
o familie organizat şi o calificare
profesională) au format convingerea
că perspectivele sale de reintegrare
socială sunt ridicate. Astfel, instanţa a
dispus achitarea inculpatului în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10
lit. b1) C.proc.pen., iar în baza art. 91
lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea amenzii
administrative. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 606/A/2005, nepublicată]
IV. FAPTA NU A FOST SĂVÂRŞITĂ DE
INCULPAT
17. Subiectul activ al infracţiunii.
Conform art. 140 alin. (1) lit. g) din
Legea nr. 8/1996, constituie infrac-
ţiune fapta de a prezenta într-un loc
Lia Savonea
Art. 10
public înregistrări sonore ale unui
producător, fără autorizare, sau după
caz, fără consimţământul titularilor
drepturilor recunoscute de lege. Din
conţinutul textului incriminator rezultă,
în ceea ce priveşte latura obiectivă a
infracţiunii, că modalitatea de comitere
a acesteia constă în prezentarea
într-un loc public de înregistrări sonore.
Pentru întrunirea acestei condiţii de
existenţă este însă necesar ca cel trimis
în judecată să fi prezentat el însuşi în
public înregistrările sonore, nefiind
suficient ca acesta să fi fost proprietarul
sau administratorul imobilului în care
înregistrările au fost prezentate de către
o altă persoană. Drept urmare, soluţia
de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit.
a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen.
este legală şi temeinică. [C.A. Cluj, s.
pen. şi de minori, dec. nr. 22/A/2007,
B.C.A. nr. 2/2007, p. 76]
18. Prezumţia de nevinovăţie. În
condiţiile în care probele administrate
în cauză nu sunt apte a dovedi vinovăţia
inculpatului, Tribunalul a constatat că
prezumţia de nevinovăţie de care acesta
se bucură conform art. 52 respectiv
art. 66 alin. (1) C.proc.pen. nu a fost
răsturnată şi a dispus achitarea lui
conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. c) C.proc.pen. A reţinut că
însăşi partea vătămată (singura care
l-a văzut pe autorul infracţiunii şi a
luat cunoştinţă despre semnalmentele
acestuia) pe parcursul procesului
63
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
penal a avut mari ezitări în legătură cu
identificarea acestei persoane, iar pe de
altă parte inculpatul a negat implicarea
sa în vreo activitate infracţională asupra
victimei. Astfel, acţiunea penală vizând
infracţiunea de tâlhărie a cărei victimă
a fost partea vătămată L.I.M. în timp
ce călătorea cu autobuzul liniei 116 din
sectorul 4, constând în smulgerea de la
gâtul acesteia a unui lănţişor din aur, a
fost soluţionată în temeiul art. 345 alin.
3 Cod de procedură penală, dubiul pe
marginea probelor certe care să ateste
vinovăţia inculpatului, profitându-i
acestuia. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 118/2005, nepublicată]
19. In dubio pro reo. Atâta timp
cât declaraţia părţii vătămate nu se
coroborează cu alte probe administrate
în cauză, dubiul cu privire la săvârşirea
infracţiunii de către inculpat profită
acestuia, motiv pentru care nu se
poate dispune condamnarea sa. [C.A.
Constanţa, s. pen., dec. nr. 21/2004,
PJMP 2004, p. 155]
V. FAPTEI ÎI LIPSEŞTE UNUL DIN ELEMENT-
ELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII
20. Latura obiectivă a infrac-
ţiunii. Deţinere de droguri, fără
drept, pentru consum propriu. Con-
ţinutul constitutiv al infracţiunii de
deţinere de droguri, fără drept, pentru
consum propriu, prevăzută de art. 4
din Legea nr. 143/2000, presupune
64 Lia Savonea
realizarea uneia sau mai multor acţiuni
dintre cele prevăzute în textul de
lege, respectiv cultivarea, producerea,
fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, cumpărarea
sau deţinerea de droguri, existenţa
infracţiunii fiind condiţionată, în
oricare dintre modalităţile alternative,
de scopul consumului de droguri
fără drept. Împrejurarea că inculpata
este consumatoare de droguri nu este
suficientă pentru realizarea infracţiunii,
aşa cum este prevăzută de art. 4/lege,
atâta timp cât acuzarea nu a făcut
dovada unor elemente esenţiale ale
laturii obiective a infracţiunii, şi anume
deţinerea fără drept a drogurilor. În lipsa
acestor elemente nu este realizată latura
obiectivă a infracţiunii dedusă judecăţii,
iar susţinerea potrivit căreia consumul
de droguri implică deţinerea acestora
nu poate conduce la pronunţarea unei
soluţii de condamnare, întrucât con-
damnarea unei persoane nu se poate
face în lipsa probelor, astfel că soluţia
de achitare, în temeiul art. art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)
C.proc.pen. este legală şi temeinică.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 7051/2005,
B.C. nr. 2/2006, p. 58]
21. Infracţiunea de mărturie min-
cinoasă. Potrivit art. 260 C.pen., consti-
tuie infracţiunea de mărturie mincinoasă,
între altele, fapta martorului care, într-o
cauză penală, nu spune tot ceea ce
ştie privitor la împrejurările esenţiale
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
asupra cărora a fost întrebat. Prin
urmare, dacă martorul nu a fost întrebat
asupra unei împrejurări esenţiale pentru
soluţionarea cauzei, fapta acestuia de a
nu face afirmaţii cu privire la o astfel de
împrejurare nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de mărturie
mincinoasă. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5430/2004, B.C. nr. 2/2005, p. 58]
22. Ameninţarea. Pentru a fi săvâr-
şită infracţiunea prevăzută de art. 193
C.pen. este necesar ca acţiunea de
ameninţare să insufle victimei temerea
că persoana sa va fi expusă unui pericol
efectiv. În consecinţă, ameninţarea
trebuie să fie serioasă, susceptibilă să
alarmeze victima, adică să-i provoace o
restrângere a libertăţii psihice, valoare
socială ocrotită prin instituirea normei
penale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 487/11 aprilie 2003, CPJMP 2000-
2004, p. 325-328]
23. Tulburarea de posesie. În con-
diţiile în care partea vătămată nu se afla
în posesia suprafeţei de teren în litigiu,
soluţia de condamnare a inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute
de art. 220 C.pen. este greşită. Astfel,
între părţi s-a derulat un proces referitor
la o suprafaţă de teren în urma căruia
inculpatul a fost obligat să elibereze
respectiva suprafaţă în favoarea părţii
vătămate. După finalizarea procesului,
partea vătămată i-a solicitat inculpatului,
Lia Savonea
Art. 10
în repetate rânduri, să elibereze terenul,
lucru care nu s-a întâmplat. Rezultă că
partea vătămată nu se afla în posesia
respectivei suprafeţe de teren pentru a
putea fi în situaţia premisă prevăzută
de art. 220 C.pen., respectiv pentru a
fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de tulburare de posesie.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni
este întrunită atunci când cel tulburat
se află efectiv în posesia imobilului,
nu şi atunci când printr-o hotărâre
judecătorească i s-a recunoscut un
drept de proprietate cu privire la acel
imobil, dar, în fapt, el nu-l stăpâneşte.
Prin urmare, cum nu sunt întrunite
condiţiile obiective ale infracţiunii de
tulburare de posesie, Tribunalul a casat
sentinţa penală recurată şi, rejudecând,
a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.
pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 2192/R/2005, nepublicată]
24. Forma de vinovăţie a infrac-
ţiunii. Abandon de familie. Nu sunt
întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de abandon de familie,
prevăzută de art. 305 lit. c) C.pen.,
dacă neexecutarea obligaţiilor stabilite
prin hotărâre judecătorească nu este
rezultatul atitudinii inculpatului. Faptul
că unitatea terţ poprit nu a procedat
la poprirea tuturor sumelor datorate,
stabilind unilateral şi contrar hotărârii
judecătoreşti de la ce dată să se acorde
65
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
pensia de întreţinere, este o împrejurare
care nu poate fi imputată inculpatului
care nu şi-a executat obligaţia din culpă,
apreciind că, de vreme ce s-a înfiinţat
poprire pe salariul său, obligaţia este în
curs de executare. Drept urmare, cum
infracţiunea de abandon de familie
se caracterizează, sub aspectul laturii
subiective, printr-o omisiune cu „rea-
credinţă”, sintagma indicând intenţia
legiuitorului de a sancţiona numai
inacţiunea intenţionată, directă sau
indirectă, ci nu şi pe cea din culpă, nu
sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute de art. 305
lit. c) C.pen. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 833/2001, PJP 2001-2002,
p. 97]
25. Lipsa vinovăţiei, element consti-
tutiv al infracţiunii. 1) În condiţiile
în care partea vătămată a încredinţat
telefonul său mobil făptuitorului, iar
acesta din urmă, după utilizare, l-a
lăsat pe bancă părţii vătămate, fără a o
înştiinţa pe aceasta, iar ulterior telefonul
nu a mai fost găsit, făptuitorului i se
poate imputa lipsa de prevedere în a se
asigura că bunul încredinţat a intrat în
posesia părţii vătămate, însă acesta nu
a acţionat cu vinovăţie, neintenţionând
să se producă dispariţia bunului,
astfel încât va fi achitat în baza art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)
C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 176/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 411-412]
66 Lia Savonea
2) Fapta inculpatului soldată cu
vătămarea corporală din culpă a
părţii vătămate, ca urmare a necore-
lării posibilităţilor de frânare a auto-
vehiculului pe care îl conducea cu pro-
funzimea câmpului vizual, în condiţiile
în care a fost derutat de poziţia oscilantă
a victimei de a traversa bulevardul
este lipsită de unul din elementele
constitutive ale infracţiunii, respectiv
vinovăţia. [C.A. Constanţa, s. pen.,
dec. nr. 664/2004, PJMP 2004, p. 149]
3) Nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute
de art. 249 C.pen. dacă administratorul
unei societăţi comerciale, care a primit
în custodie 3 autovehicule puse sub
sechestru, a luat toate măsurile prevăzute
de lege pentru conservarea bunurilor
însă acestea au fost descompletate şi
aduse în stare de neîntrebuinţare prin
faptele altor salariaţi. [C.A. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 350/2003, PJP 2003-
2004, p. 53-54]
4) Faptele inculpatelor, angajate
pe bază de contract de muncă la o
societate comercială, de a-şi însuşi
mai multe bunuri din gestiune, cu
acordul administratorului societăţii
şi al asociatului unic, care le-au dat
permisiunea de a lua bunurile pe
datorie, fiind trecute într-un caiet
special sub controlul asociatului unic
nu întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de delapidare sub aspectul
laturii subiective, din moment ce
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatele nici nu au prevăzut şi nici
nu au urmărit producerea unei pagube
în patrimoniul unităţii, constând în
valoarea bunurilor însuşite, urmând
să plătească ulterior contravaloarea
acestora, conform înţelegerii iniţiale cu
conducerea societăţii. [C.A. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 1853/2004, PJP 2003-
2004, p. 118-120]
26. Tâlhărie. Complicitate. Împre-
jurarea că inculpatul I.A.C. l-a însoţit
pe coinculpatul Ş.E. până când acesta a
intrat în scara blocului unde a tâlhărit-o
pe partea vătămată, iar la scurt timp cei
doi au fost imobilizaţi de un echipaj de
poliţie, inculpatul Ş.E. având asupra a
portofelul sustras, nesusţinută de niciun
alt mijloc de probă din care să rezulte fără
echivoc că cel dintâi l-a ajutat material
sau moral pe autor, creează un dubiu cu
privire la participaţia inculpatului, sub
forma complicităţii, la comiterea de
către inculpatul Ş.E. a infracţiunii de
tâlhărie. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent.
nr. 355/2006, nepublicată]
27. Înşelăciune. Bilet la ordin.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelă-
ciune în convenţii se cere ca înşelarea
cocontractantului să fie rezultatul
unor manopere dolosive, tinzând la
inducerea ori menţinerea în eroare a
acestuia, eroare ce este determinantă la
încheierea sau executarea contractului.
Simpla emitere a unor bilete la ordin fără
acoperire, fără existenţa manoperelor
Lia Savonea
Art. 10
dolosive, nu constituie infracţiune,
raporturile juridice dintre părţile con-
tractante urmând a fi soluţionate con-
form regulilor de drept civil privind răs-
punderea contractuală. [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 135/2001, CPJMP
2000-2004, p. 478-482]
28. Scopul săvârşirii infracţiunii.
Faţă de declaraţiile constante ale
inculpatului care a negat orice intenţie
de traficare a drogurilor descoperite
asupra sa, la care se adaugă inexistenţa
oricăror probe din care să rezulte că scopul
deţinerii era cel al punerii în circulaţie
a drogurilor, instanţa a dispus achitarea
acestuia pentru infracţiunea prevăzută de
art. 2 din Legea nr. 143/2000, reţinând
doar infracţiunea prevăzută de art. 4 din
aceeaşi lege. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 191/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 626-628]
29. Luare de mită. Lipsa sco-
pului. Existenţa dubiului cu privire
la pretinderea sau primirea de bani,
respectiv la titlul ilicit cu care inculpatul
ar fi primit aceste sume de la anumite
persoane, impune adoptarea unei soluţii
de achitare a inculpatului, în baza
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
lit. d) C.proc.pen. S-a reţinut că în situa-
ţiile în care s-a probat primirea sumelor
de bani de la martori, scopul pentru care
inculpatul le-a încasat nu s-a dovedit a fi
o însuşire în interes personal, ci pentru
a rezolva, în limitele competenţei sale,
67
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
solicitările martorilor. [C.A. Alba-Iulia,
s. pen., dec. nr. 10/A/2007, B.C.A.
nr. 2/2007, p. 72]
VI. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
30. Legitimă apărare. Atac aflat
în curs de desfăşurare. Împotriva
atacului săvârşit cu folosirea cuţitului,
când după rănirea unei persoane care
a încercat să-l oprească, agresorul
continuă atacul, aflându-se, împreună cu
cel atacat, căzut la pământ, apărarea este
legitimă şi după dezarmarea agresorului
de cuţit; în situaţia în care atacatorul este
superior ca forţă şi se află în încleştare
cu cel agresat, putându-i lua cuţitul
pentru a-l folosi din nou, atacul este în
curs de desfăşurare şi continuă să pună
în pericol grav persoana celui atacat.
Pentru a înlătura atacul, cel agresat este
îndreptăţit, potrivit prevederilor art. 44
alin. (2) C.pen., să folosească cuţitul
pe care l-a luat de la agresor. [C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 857/20 februarie 2001,
B.J. 1990-2003, p. 697]
31. Depăşirea limitelor legitimei
apărări. Fapta unei persoane în vârstă
şi bolnavă, de a se apăra în faţa atacului
violent, cu palma şi picioarelor, dez-
lănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut
ca având o fire violentă, prin lovirea
agresorului cu cuţitul într-o zonă vitală
a corpului, constituie o apărare legitimă,
în condiţiile art. 44 alin. (3) C.pen.
68 Lia Savonea
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3954/2001,
B.J. 1990-2003, p. 697]
32. Legitima apărare. Pericol
grav. Potrivit art. 44 alin. (2) C.pen.,
pentru existenţa legitimei apărări este
necesar ca atacul să pună în pericol
grav persoana sau drepturile celui
atacat. Există pericol grav în cazul în
care victima, după ce l-a insultat şi
lovit cu pumnul pe inculpat, a scos
un cuţit şi s-a îndreptat către acesta
cu intenţia de a-l lovi. În această
situaţie, riposta inculpatului, de a lovi
victima cu pumnul şi genunchiul,
constituie un reflex natural de apărare
a integrităţii fizice şi, prin urmare, un
act necesar comis în legitimă apărare.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 804/2002, PJP 2001-2002, p. 61]
33. Legitima apărare. Delimitare
faţă de provocare. Pentru existenţa
legitimei apărări, legea nu prevede
doar ca atacul să fie material, direct,
imediat şi injust, ci prevede ca fapta să
fie necesară pentru înlăturarea atacului
şi să fie proporţională cu gravitatea
acestuia. Dacă riposta inculpatului este
disproporţionat de gravă în raport cu
gravitatea pericolului prin atac, însă
acesta a acţionat doar sub stăpânirea
unei puternice tulburări determinate
de provocarea părţii vătămate, produsă
prin violenţă împotriva sa, se reţine
circumstanţa atenuantă prevăzută de
art. 73 lit. b) C.pen. [C.A. Bucureşti,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
s. a II-a pen., dec. nr. 253/2001, PJP
2001-2002, p. 63]
34. Legitima apărare. Delimitare
faţă de starea de necesitate. Întrucât
în cauză inculpatul a acţionat lovind-o
pe partea vătămată pentru a-şi elibera
mama (deci pericolul provine din
atacul unei persoane) sunt întrunite
condiţiile legitimei apărări, ca şi cauză
care înlătură caracterul penale al faptei,
şi nu ale stării de necesitate. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 492/2003,
CPJMP 2000-2004, p. 107-109]
35. Beţia. Împrejurarea că înainte
de comiterea infracţiunilor inculpatul a
consumat băuturi alcoolice nu-l absolvă
de răspundere penală, fiind o beţie
voluntară, chiar în condiţiile în care s-a
stabilit că acesta suferea de epilepsie,
discernământul fiind mult diminuat în
perioadele post-criză şi putând lipsi
în condiţiile consumului de alcool.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 1035/2001, PJP 2001-2002, p. 33]
36. Iresponsabilitatea. Trimis în
judecată pentru comiterea infracţiunii
de omor calificat prevăzută de art. 174,
art. 175 lit. a) C.pen., inculpatul M.I. a
fost condamnat prin sentinţa nr. 126/18
martie 2003 a Tribunalului Cluj la o
pedeapsă de 16 ani închisoare şi 5 ani
interzicerea drepturilor prevăzută de
art. 64 lit. a), b), e) C.pen. reţinându-se
că în dimineaţa de 16 decembrie 2002,
bănuind că între soţia sa şi victima C.A.
Lia Savonea
Art. 10
s-au consumat relaţii intime, acesta a
stabilit o întâlnire cu partea vătămată în
casa situată în Turda – str. P.M. unde,
după ce au intrat în curte, a luat o bară
metalică pe care o ascunsese anterior,
cu care a aplicat mai multe lovituri
în cap victimei, chiar după ce a căzut
aceasta la sol, iar cu ajutorul unui topor
a continuat să o lovească în regiunea
capului, cauzându-i plăgi şi fracturi ce
au determinat decesul. S-a reţinut că
fapta a fost comisă cu premeditare, după
un plan dinainte stabilit, prin pregătirea
obiectelor apte să producă moartea
victimei, hotărârea de suprimare a vieţii
acesteia fiind luată încă dinainte de
data de 15 decembrie 2002. Împotriva
hotărârii a declarat apel inculpatul care
a solicitat achitarea întrucât este bolnav
de schizofrenie, având discernământul
abolit la data comiterii faptei. Existând
motive temeinice de îndoială asupra
stării psihice a inculpatului, în raport de
actele medicale depuse la dosar, instanţa
de control judiciar a dispus efectuarea
unei expertize psihiatrice la Institutul de
Medicină Legală „Mina Minovici” din
Bucureşti, care, prin raportul întocmit,
a stabilit că acesta prezintă diagnosticul
„schizofrenie catatonică” stadiu rezi-
dual, cu defect de tip paranoic (delir de
gelozie) şi discernământul a fost abolit
raportat la fapta comisă. În raport de
aceste concluzii ale actului medico-
legal, având în vedere şi dispoziţiile
art. 48 C.pen. care reglementează
69
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
iresponsabilitatea, potrivit cărora nu
constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă făptuitorul în
momentul săvârşirii acesteia, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu
putea fi stăpân pe ele, Curtea a admis
apelul inculpatului, în temeiul art. 379
pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a desfiinţat
sentinţa Tribunalului sub aspectul laturii
penale şi, pronunţând o nouă hotărâre,
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat
la art. 10 lit. e) C.proc.pen. şi art. 48
C.pen. l-a achitat pe inculpatul M.I. de
sub învinuirea săvârşirii infracţiunii
de omor calificat prevăzută de
art. 174, art. 175 lit. a) C.pen. Conform
art. 114 C.pen. s-a dispus luarea măsurii
de siguranţă a internării medicale a
inculpatului M.I., în mod provizoriu,
până la rămânerea definitivă a hotă-
rârii, după care măsura de siguranţă
rămâne definitivă până la însănătoşire.
[C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 76/2004,
www.just.ro]
VII. LIPSA UNOR CONDIŢII SPECIALE NEC-
ESARE PENTRU PUNEREA ÎN MIŞCARE A
ACŢIUNII PENALE
37. Condiţii privind plângerea
prealabilă. În mod greşit a procedat
instanţa care a dispus încetarea proce-
sului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit.
b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen.
pentru inculpatul chemat în judecată
pentru infracţiunea prevăzută în
art. 180 alin. (2) C.pen., întrucât, prin
declaraţia dată la organul de cercetare
penală, partea vătămată îl indică pe
inculpat ca autor al infracţiunii, arătând
împrejurările în care a fost lovită, numele
persoanelor prezente, consecinţele
asupra sănătăţii, precum şi intenţia de a
chema în judecată pe agresor, astfel că
această declaraţie trebuia considerată ca
o plângere prealabilă. [C.S.J., s. pen.,
dec. nr. 2392/2000, R.D.P. nr. 4/2002,
p. 139]
38. Plângere prealabilă introdusă
de altă persoană. Mandat. Lipsa
plângerii prealabile. Pentru vala-
bilitatea plângerii penale prealabile,
prevăzută în art. 131 C.pen. ca o
condiţie pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale în cazul anumitor
infracţiuni, persoana vătămată trebuie
să mandateze, în mod expres, o altă
persoană, în vederea formulării şi
depunerii plângerii penale prealabile,
cu referire expresă la faptă şi făptuitor.
Procura depusă la dosar din al cărei
conţinut nu rezultă decât împuterniciri cu
caracter general, de reprezentare în faţa
instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, de exercitare a căilor
de atac privind cauzele declarate de
partea vătămată, de angajare apărător
etc., nu dă dreptul împuternicitei la
introducerea unei plângeri prealabile
pentru partea vătămată, iar soluţia de
încetare a procesului penal în baza
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10
lit. f) C.proc.pen. este corectă. S-a
reţinut că instanţa de fond a apreciat
în mod corect că în cauză lipseşte
plângerea penală prealabilă. Plângerea
penală prealabilă prevăzută în art. 131
C.pen., ca o condiţie pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale în cazul anu-
mitor infracţiuni, nu trebuie confundată
cu „plângerea” reglementată de dispo-
ziţiile art. 222 C.proc.pen., care
constituie un simplu mod de sesizare
a organelor judiciare de către orice
persoană căreia i s-a cauzat o vătămare
prin săvârşirea vreunei infracţiuni,
indiferent de natura acesteia. De aceea,
în aceste cazuri persoana vătămată
trebuia să mandateze în mod expres o
altă persoană în vederea formulării şi
depunerii plângerii penale prealabile,
cu referire expresă la faptă şi făptuitor
iar ratificarea plângerii prealabile de
către partea vătămată, cu efect de
promovare a acţiunii penale nu putea fi
făcută decât în termenul de 2 luni de la
săvârşirea faptei, prevăzută de art. 284
C.proc.pen. şi nu la interval mai mare,
aşa cum a solicitat mandatara. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 666/R/2004,
CPJMP 2000-2004, p. 882-884]
39. Caracterul personal al plân-
gerii prealabile. Mandat. Condiţii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 131
C.pen. rezultă că dreptul de a pune în
mişcare acţiunea penală prin plângere
prealabilă are caracter personal şi
Art. 10
aparţine exclusiv persoanei vătămate.
Plângerea se poate face şi prin mandat,
însă, în acest caz, mandatul trebuie să
fie special iar procura rămâne ataşată
plângerii. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 100/R/2003, CPJMP
2000-2004, p. 889-890]
40. Plângere prealabilă. Contract
de asistenţă juridică. Mandat special.
Pentru calificarea unui contract de
mandat ca fiind mandat special nu
interesează forma contractului, ci
întinderea împuternicirilor conferite
mandatarului. Astfel, în cazul în care
într-un contract de asistenţă juridică,
operaţiunile juridice pe care avocatul a
fost împuternicit a le efectua în numele
clientului sunt expres determinate,
menţionându-se şi dreptul de a redacta
şi promova plângerea prealabilă în
numele părţii vătămate împotriva
inculpatei, cu precizarea infracţiunilor
pentru care urma a se formula plângere,
acest contract trebuie apreciat ca
fiind un mandat special, iar cerinţele
art. 222 alin. (3) C.proc.pen., ca fiind
îndeplinite. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 17/R/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 886-888]
41. Plângere prealabilă. Condiţii.
Conform art. 284 C.proc.pen., termenul
de introducere a plângerii prealabile
este de 2 luni din ziua în care persoana
vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Plângerea prealabilă nu poate fi făcută

70 Lia Savonea Lia Savonea 71

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
de către unul dintre soţi pentru celălalt penală, nu poate avea drept consecinţă
soţ sau de către copilul major pentru sancţionarea părţii vătămate, astfel
părinţi, art. 222 alin. (5) C.proc.pen., încât, soluţia de încetare a procesului
nefiind aplicabil decât pentru plângerea penal pentru tardivitatea introducerii
simplă, ca mod de sesizare a organelor plângerii prealabile este nelegală. În
de urmărire penală. [Trib. Bucureşti, s. I cauză, prin sent. nr. 194/2 februarie
pen., dec. nr. 27/R/2004, nepublicată] 2004, pronunţată de Judecătoria Buftea,
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.
42. Condiţii de formă ale plângerii
pen. raportat la art. 10 lit. h) C.proc.
prealabile. Deşi intitulat impropriu
pen. cu referire la art. 284 C.proc.pen.,
„declaraţie”, un înscris adresat organelor
s-a dispus încetarea procesului penal
de poliţie de către partea vătămată, prin
pornit împotriva inculpatului C.G., la
care se precizează în scris că doreşte
plângerea prealabilă a părţii vătămate
trimiterea în judecată a inculpatei, are
T.I., pentru săvârşirea infracţiunii
valoarea unei veritabile plângeri penale,
prevăzute de art. 213 C.pen., ca urmare
fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de
a neintroducerii plângerii în termen de
art. 222 C.proc.pen. pentru valabilitatea
2 luni din ziua în care partea vătămată
plângerii. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
a ştiut cine este făptuitorul. Prima
dec. nr. 310/R/2004, nepublicată]
instanţă a reţinut că, potrivit art. 284
43. Schimbarea încadrării juri- C.proc.pen., în cazul infracţiunilor
dice. Plângere prealabilă. Obligaţiile pentru care legea prevede că este
organului de urmărire penală. necesară o plângere prealabilă, aceasta
Organul de urmărire penală, sesizat trebuie introdusă în termen de 2 luni
pentru o infracţiune pentru care acţiunea din ziua în care persoana vătămată a
penală se pune în mişcare din oficiu, ştiut cine este făptuitorul. În speţă, între
este obligat, în baza art. 286 alin. (1) părţi a intervenit un împrumut, partea
C.proc.pen., să cheme partea vătămată vătămată i-a împrumutat inculpatului o
şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze sumă de bani în anul 2000, cu obligaţia
plângere prealabilă, în momentul în restituirii la o dată stabilită, 17 mai 2000,
care apreciază că fapta respectivă însă această dată nu a fost respectată
întruneşte elementele constitutive ale de către inculpat. Întrucât plângerea a
unei infracţiuni pentru care acţiunea fost introdusă de partea vătămată cu
penală se pune în mişcare la plângerea mult peste termenul limită prevăzută
prealabilă. Încălcarea dispoziţiilor de art. 284 C.proc.pen., instanţa a
imperative ale art. 286 alin. (1) C.proc. dispus încetarea procesului penal.
pen., de către organul de urmărire Examinând actele şi lucrările dosarului
72 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
instanţa de control judiciar a constatat
recursul întemeiat. A reţinut că prin
sesizarea înregistrată sub nr. 307342/23
noiembrie 2000 la Inspectoratul de
Poliţie Judeţean Ilfov, partea vătămată
T.I., a solicitat organelor de poliţie să
efectueze cercetări împotriva numitului
C.G., pentru săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune în convenţii, prevăzută de
art. 215 alin. (3) C.pen., constând în
aceea că la data de 12 mai 2000, i-a
împrumutat acestuia suma de 18.000
dolari S.U.A. în condiţiile în care a
fost indus în eroare de către acesta
prin lăsarea drept gaj a unei delegaţii
de ridicare a unor mărfuri de la S.
Galaţi, în valoare aproximativ egală cu
suma împrumutată, delegaţie care s-a
dovedit a fi lipsită de valoare. Organele
de urmărire penală au constatat că
sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de abuz de încredere,
prevăzute de art. 213 C.pen. şi au
înaintat dosarul Judecătoriei Buftea, în
baza art. 285 C.proc.pen. Tribunalul a
reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 284
alin. (1) C.pen., „în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede că este
necesară o plângere prealabilă, aceasta
trebuie să fie introdusă în termen de 2
luni din ziua în care a ştiut cine este
făptuitorul”, iar potrivit art. 285 C.pen.,
acest termen trebuie respectat chiar şi în
situaţia în care plângerea este introdusă
greşit la organul de urmărire penală,
însă, în cauză, nu ne aflăm în această
Lia Savonea
Art. 10
ipoteză, întrucât partea vătămată a
sesizat organul de urmărire penală în
condiţiile art. 222 C.proc.pen., cu o
simplă plângere, pentru care legea nu
prevede nici un termen de introducere,
pentru o infracţiune [înşelăciune
în convenţii prevăzută de art. 215
alin. (3) C.pen.], pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu şi
nu la plângere prealabilă. Potrivit art.
286 alin. (1) C.proc.pen., „dacă într-o
cauză în care s-au făcut acte de cercetare
penală, se consideră ulterior că fapta
urmează a primi o încadrare juridică
pentru care este necesară plângerea
prealabilă, organul de cercetare penală
cheamă partea vătămată şi o întreabă
dacă înţelege să facă plângere; în caz
afirmativ, organul de cercetare penală,
după caz, continuă cercetarea (dacă
pentru infracţiunea respectivă sesizarea
instanţei se face prin rechizitoriu,
n.n.) sau trimite dosarul instanţei
competente; în caz contrar, transmite
actele procurorului în vederea încetării
urmăririi penale.” Tribunalul a constatat
că organul de urmărire penală a încălcat
dispoziţiile imperative ale art. 286
alin. (1) C.proc.pen., nechemând partea
vătămată să o întrebe dacă înţelege
să formuleze plângerea prealabilă,
în momentul în care a apreciat că
fapta reclamată de aceasta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii
de abuz de încredere prevăzută de art.
213 C.pen., şi nu pe cele ale infracţiunii
73
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
de înşelăciune, prevăzută de art. 215
alin. (3) C.pen., apreciind în mod greşit
că este vorba de o plângere prealabilă
greşit îndreptată. Or, încălcarea
dispoziţiilor imperative ale art. 286
alin. (1) C.proc.pen. de către organul
de urmărire penală nu poate avea drept
consecinţă sancţionarea părţii vătămate,
astfel că soluţia de încetare a procesului
penal pentru tardivitatea introducerii
plângerii prealabile a fost apreciată
nelegală motiv pentru care, în baza art.
38515 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., tribunalul
a admis recursul părţii vătămate, a casat
sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru
continuarea judecăţii la instanţa de
fond. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 593/R/2004, nepublicată]
44. Condiţii de fond ale plângerii
prealabile. Simpla descriere a inciden-
tului, prin două „declaraţii”, în care
partea vătămată expune modul în care au
avut loc evenimentele, fără exprimarea
solicitării de tragere la răspundere
penală a inculpatului, de înaintare a
acestora la instanţa competentă să
soluţioneze plângerea sau de reparare
a prejudiciului, nu echivalează cu
existenţa unei plângeri prealabile, aşa
cum este ea reglementată în Codul de
procedură penală. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 1259/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 869-870]
45. Plângere prealabilă. Condiţii
vizând termenul de introducere a
plângerii prealabile. Împrejurarea
74 Lia Savonea
că, în faţa instanţei de judecată, partea
vătămată a declarat că formulează
plângere împotriva inculpatului pentru
infracţiunile de ameninţare şi insultă,
este lipsită de relevanţă juridică, întru-
cât această declaraţie a fost formulată
după expirarea termenului de 2 luni,
prevăzut de art. 284 C.proc.pen., de la
data când partea vătămată a cunoscut
persoana făptuitorului. În consecinţă,
această situaţie echivalează cu lipsa
plângerii prealabile a părţii vătămate,
iar judecarea cauzei pe fond este
greşită, câtă vreme există un motiv
legal care împiedică punerea în mişcare
şi exercitarea acţiunii penale. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1896/R/2004,
nepublicată]
46. Lipsa sesizării organului com-
petent. Pentru infracţiunea prevăzută
de art. 275 alin. (2) C.pen. (părăsirea
postului şi prezenţa la serviciu în stare
de ebrietate), acţiunea penală poate
fi pusă în mişcare numai la sesizarea
organelor competente ale căilor ferate,
potrivit art. 278 C.pen., chiar dacă
aceasta a fost săvârşită în concurs cu
alte infracţiuni contra siguranţei pe căile
ferate pentru care o atare sesizare nu
este necesară. Când o astfel de sesizare
nu a fost formulată, conform art. 11
pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)
lit. f C.proc.pen., se dispune încetarea
procesului penal. [C.A. Cluj, s. pen., dec.
nr. 749/2004, B.J. 2004, p. 721-722]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
VIII. EXISTENŢA UNOR CAUZE CARE
ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
47. Prescripţie specială. Lege penală
mai favorabilă. Prescripţia înlătură
răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni, dacă termenul de prescripţie
este depăşit cu încă jumătate, potrivit
art. 124 C.pen. La stabilirea termenului
de prescripţie a răspunderii penale,
se ţine seama de pedeapsa prevăzută
de lege la data săvârşirii infracţiunii,
dacă această lege este mai favorabilă.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 826/2004,
www.just.ro]
48. Prescripţia răspunderii penale.
Suspendare. Având în vedere că
din data de 4 decembrie 1954, când
inculpatul a săvârşit infracţiunea de
omor prevăzută de art. 174 C.pen. şi
până în data de 22 decembrie 1989,
când a fost răsturnat regimul totalitar
au intervenit împrejurări de neînlăturat
ce împiedicau tragerea lui la răspundere
penală (în condiţiile specifice statului
totalitar, deţinerea funcţiei de ministru
de interne iar ulterior de vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri, precum şi
calitatea de membru al fostului Birou
Public al partidului de guvernământ,
confereau inculpatului o poziţie ce
excludea posibilitatea luării măsurilor
de tragere la răspundere penală), s-a
constatat că, pentru această perioadă,
cursul prescripţiei prevăzute în
art. 122 C.pen. a fost suspendat. Cum,
Lia Savonea
Art. 10
în raport de această situaţie, termenul
de prescripţie neîntreruptă de 15
ani nu poate fi considerat împlinit,
soluţia de încetare a procesului penal
faţă de inculpat pentru faptul că ar fi
intervenit prescripţia nu se justifică.
[C.S.J., s. pen., dec. nr. 26/1995, R.D.P.
nr. 2/1996, p. 120]
49. Decesul inculpatului în timpul
procesului. Prin sentinţa nr. 235/21
martie 2002, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, s. a II-a pen., s-a dispus
condamnarea inculpatului S.H. pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 4 din Legea nr. 143/2000. Împotriva
acestei sentinţe a declarat apel peste
termen inculpatul prin avocat. În apel,
după ce au fost făcute demersurile
legale, s-a constatat că inculpatul
decedase, astfel că a fost admis apelul
declarat, sentinţa penală apelată a
fost desfiinţată, iar în temeiul art. 11
pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)
lit. g) C.proc.pen., s-a dispus încetarea
procesului penal ca urmare a survenirii
decesului. Împotriva acestei decizii
a declarat recurs, pentru inculpatul
decedat, apărătorul ales C.C. care
solicitase, încă din faţa instanţei de
apel, continuarea procesului penal. La
termenul din 27 februarie 2006, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu, a
pus în discuţie excepţia admisibilităţii
recursului declarat de apărătorul incul-
patului decedat. Examinând cauza din
perspectiva excepţiei ridicate, a constatat
75
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
că în cadrul obligaţiilor decurgând din
împuternicirea avocaţială se include
aceea de a declara calea de atac
deschisă părţii pe care o asistă. În acest
caz, avocatul acţionează ca apărător al
părţii la instanţa de apel, iar recursul
poate fi declarat în această calitate, şi
nu ca reprezentant al părţii, în temeiul
aspectul că din casă nu lipsea niciun
bun – deşi existau mai multe obiecte
de valoare, absenţa urmelor de răvăşire
sau distrugere, raportul medico-
legal din care rezultă posibilitatea ca
S.E. să-şi fi produs singur leziunile
tanatogeneratoare, rezultă că acesta
şi-a ucis soţia, după care s-a sinucis.
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 11
52. Împăcarea părţilor. Caracter X. EXISTĂ AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT
definitiv şi necondiţionat. Având
53. Autoritate de lucru judecat
în vedere faptul că împăcarea dintre
în materie penală. Condiţii. Spre
inculpat şi partea vătămată are un
deosebire de autoritatea de lucru jude-
caracter necondiţionat şi definitiv,
cat în materie civilă, care presupune
revenirea părţii vătămate asupra acestei
o triplă identitate, în materie penală
împăcări nu mai este posibilă, în raport
autoritatea de lucru judecat presupune
cu prevederile art. 132 C.pen., astfel că