Scopul şi regulile de bază ale procesului penal

PARTEA GENERALĂ

Titlul I. Regulile de bază şi acţiunile

în procesul penal

Capitolul I. Scopul şi regulile de bază

ale procesului penal

Art. 1. Scopul procesului penal

(1) Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod
complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană
care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi
nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
(2) Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de
drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la
prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor. [C.proc.pen., art. 2-8]

Doctrină: I. Amărie, Consideraţii privind sancţiunea nulităţii în cadrul nerespectării

dispoziţiilor art. 6 alin. (5) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 1/2001, p. 133 şi
urm.; I. Amariei, Dreptul la apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-110; C. Andrei,
Dreptul la apărare în lumina CEDO, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-113; G. Antoniu, Reforma
penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P. nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; G. Antoniu,
Sancţiunea penală – concept şi orientări, R.R.D. nr. 10/1981, p. 3-10; L. Barac, Reflecţii
asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 41 şi urm.; D. Ciuncan,
Accesul la justiţie în cazul netrimiterii în judecată, Dreptul nr. 6/1997, p. 58 şi urm.;
D. Ciuncan, Modalitatea de punere în mişcare a acţiunii penale în cazul bunurilor statului,
Dreptul nr. 1/1998, p. 84-86; C. Dâşcă, Dreptul la apărare, Pro lege nr. 1/1995, p. 31-38;
Şt. Deaconu, Imunitatea parlamentară, atribut al funcţiei şi nu al persoanei, Dreptul
nr. 5/1999, p. 37-40; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de procedură penală
prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14 şi urm.; V. Pop, Din nou despre
răspunderea penală a membrilor guvernului, R.D.P. nr. 1/1998, p. 28-32; A. Popescu,
Sinteză a deciziilor CEDO în anul 1996, Pro lege nr. 3/1997; T. Pungă, Drept de apărare.

Lia Savonea 1
Art. 1 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 1
Exercitare abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; I. Rusu, Constituţionalitatea legii penale de desfăşurare a procesului în fata torul este ţinut de respectul principiului
în domeniul ocrotirii persoanei, Dreptul nr. 7/1997, p. 15-24; A. Ungureanu, Lipsă de instanţelor judecătoreşti. Este, de altfel, egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi
apărare, R.D.P. nr. 3/1998, p. 121-125. o soluţie care rezultă în mod categoric a autorităţilor publice, prevăzut de
din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din art. 16 alin. (1) din Constituţie. De
JURISPRUDENŢĂ Constituţie, potrivit cărora „competenta aceea, nu este contrar acestui principiu
şi procedura de judecată sunt stabilite instituirea unor reguli speciale, inclu-
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE de lege” şi ale art. 128 în conformitate siv în ce priveşte căile de atac, cât
1. Constituţionalitate. Proceduri să ducă la înlăturarea intervenţiei cu care „împotriva hotărârilor judecă- timp ele asigură egalitatea juridică a
administrativ-jurisdicţionale. Libe- instanţelor judecătoreşti, în condiţiile toreşti, părţile interesate şi Ministerul cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul
rul acces la justiţie. Egalitate în faţa stabilite de lege. Această consecinţă Public pot exercita căile de atac, în egalităţii în fata legii presupune insti-
legii. Curtea Constituţională a fost rezultă şi din exigenţele principiului condiţiile legii”. Judecătorul „spune tuirea unui tratament egal pentru
investită să se pronunţe asupra consti- separaţiei puterilor în stat care, în ce dreptul” pentru soluţionarea unui litigiu, situaţii care, în funcţie de scopul
tuţionalităţii unor dispoziţii legale ce priveşte relaţia dintre administraţia dar numai în formele şi în condiţiile urmărit, nu sunt diferite. De aceea el
se pretindea ca limitau accesul liber publică şi autoritatea judecătorească, procedurale instituite de lege. Pe cale nu exclude ci, dimpotrivă, presupune
la justiţie. În legătură cu problema exclude posibilitatea ca un organ al de consecinţă, legiuitorul poate institui, soluţii diferite pentru situaţii diferite.
referitoare la legitimitatea consti- administraţiei publice, chiar cu caracter în considerarea unor situaţii deosebite, În consecinţă, un tratament diferit
tuţională a procedurilor adminis- jurisdicţional, să se substituie autorităţii reguli speciale de procedura, ca şi nu poate fi doar expresia aprecierii
trativ-jurisdicţionale, Plenul Curţii judecătoreşti. Ca urmare, hotărârea modalităţile de exercitare a drepturilor exclusive a legiuitorului, ci trebuie
Constituţionale a considerat că este organului de jurisdicţie administrativă procedurale, principiul liberului acces să se justifice raţional, în respectul
de competenţa exclusivă a legiuito- este supusă controlului judecătoresc al la justiţie presupunând posibilitatea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa
rului de a institui asemenea proceduri instanţei de contencios administrativ neîngrădită a celor interesaţi de a legii şi a autorităţilor publice. Astfel,
destinate, în general, să asigure sau al altei instanţe competente, potrivit utiliza aceste proceduri, în formele a decis că: instituirea unei proceduri
soluţionarea mai rapidă a unor cate- legii, iar părţilor nu li se poate limita şi în modalităţile instituite de lege. administrativ-jurisdicţionale nu este con-
gorii de litigii, descongestionarea exercitarea acestui drept consfinţit De aceea, regula art. 21 alin. (2) din trară principiului prevăzut de art. 21
instanţelor judecătoreşti de cauzele ce de prevederile Constituţiei. Liberul Constituţie, potrivit căreia nicio lege din Constituţie, privind liberul acces
pot fi rezolvate pe această cale, evitarea acces la justiţie presupune accesul la nu poate îngrădi accesul la justiţie, are la justiţie, cât timp decizia organului
cheltuielilor de judecată. Astfel, mijloacele procedurale prin care justiţia ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu administrativ de jurisdicţie poate fi
procedura administrativ-jurisdicţională se înfăptuieşte. De aceea, în legătură cu poate exclude de la exerciţiul drepturilor atacată în fata unei instanţe judecătoreşti;
constituie o măsură de protecţie care, problema referitoare la compatibilitatea procesuale pe care le-a instituit nici o că accesul la structurile judecătoreşti
deci, nu poate avea ca scop, în niciun unor proceduri speciale sau a particu- categorie sau grup social. În legătura cu şi la mijloacele procedurale, inclusiv
mod, limitarea accesului la justiţie. larităţilor procedurale pentru exerci- problema privind asigurarea egalităţii la căile de atac, se face cu respectarea
Dar, justiţia se înfăptuieşte de Curtea tarea drepturilor procesuale ale părţilor cetăţenilor în exercitarea drepturilor regulilor de competenţă şi procedura
Supremă de Justiţie şi de celelalte cu principiul liberului acces la justiţie, lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, de judecată stabilite de lege; în fine,
instanţe judecătoreşti prevăzute de Curtea Constituţională a considerat Curtea Constituţională a considerat că liberul acces la justiţie se realizează
lege. Aşa fiind, existenţa unor organe că este de competenţa exclusivă a că în instituirea regulilor de acces al numai în respectul egalităţii cetăţenilor
administrative de jurisdicţie nu poate legiuitorului de a institui regulile justiţiabililor la aceste drepturi, legiui- în faţa legii şi a autorităţilor publice,
2 Lia Savonea Lia Savonea 3
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 2
astfel încât orice excludere care ar avea de apel, Curtea Supremă de Justiţie şi Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131.
semnificaţia încălcării egalităţii de la toate căile de atac prevăzute de lege:
tratament juridic este neconstituţională. apel, recurs etc., deoarece competenţa Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului
[D.C.C. nr. 1/1994, M. Of. nr. 69 din şi căile de atac sunt stabilite exclusiv penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; I. Dumitru, Plata taxelor pentru acordarea
16 martie 1994] de legiuitor, care poate institui reguli asistenţei medico-legale din oficiu, în cauze penale, Dreptul nr. 5/1995, p. 40 şi urm.;
deosebite, în considerarea unor situaţii M.A. Tatu, Limitele principiului disponibilităţii în procesul penal, Pro lege nr. 4/2001,
2. Constituţionalitate. Acces p. 229 şi urm.
diferite. De aceea, dispoziţia înscrisă în
liber la justiţie. Prin încheiere, Curtea
art. 21 alin. (2) din Constituţie, în sensul
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
că nicio lege nu poate îngrădi accesul JURISPRUDENŢĂ
de neconstituţionalitate a art. 42 alin. (4)
la justiţie, are ca semnificaţie, astfel
C.proc.pen., susţinându-se că prevederile HOTĂRÂRI CEDO
cum s-a reţinut prin aceeaşi decizie,
acestui articol contravin art. 21 din
faptul că legiuitorul nu poate exclude 1. Aliuţă c. România. Desfăşurarea de Apel Bucureşti. Cu toate acestea,
Constituţie, care garantează accesul
de la exercitarea unor drepturi pe care procesului penal potrivit dispoziţiilor în decizia finală din data de 21 martie
liber la justiţie. În susţinerea excepţiei
le-a instituit nicio categorie sau grup legale. Respectarea duratei rezona- 2000, Curtea Supremă de Justiţie a
s-a arătat că împiedicarea unei persoane
social. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of. bile. Jurisprudenţa Curţii Europene hotărât contrariul şi l-a condamnat pe
de a exercita o cale de atac împotriva
nr. 105/1996] a Drepturilor Omului. La originea reclamant la o pedeapsă de patru ani
unei hotărâri judecătoreşti de declinare a
competenţei în materie penală îngrădeşte 3. Scopul procesului penal. Înde- cauzei se află o cererea îndreptată şi şase luni închisoare. A fost reţinut
accesul liber la justiţie şi creează plinirea de către orice persoană a împotriva României prin care recla- în perioada 30 septembrie 1997-
posibilitatea menţinerii unor hotărâri obligaţiei de prezentare a obiectelor mantul se plânge împotriva duratei 10 februarie 1998 şi din nou din 14 aprilie
nelegale, acestea nefiind cenzurabile. În şi înscrisurilor cerute de organul de procedurilor care sunt incompatibile 2000 până la data de 19 februarie 2001.
legătură cu această critică este de reţinut urmărire penală sau de instanţa de cu condiţia de „perioadă de timp rezo- În aprilie 2001, Procurorul General, în
că liberul acces la justiţie presupune judecată constituie o obligaţie, stabilită nabilă”, prevăzută de art. 6 parag. 1 urma cererii reclamantului, a înaintat un
accesul la mijloacele procedurale prin de legiuitor pentru realizarea scopului din Convenţie. Astfel, în data de 30 apel extraordinar la Curtea Supremă de
care justiţia se înfăptuieşte. Accesul procesului penal, prevăzut la art. 1 septembrie 1997, reclamantul a fost Justiţie în vederea casării deciziei finale
liber la justiţie nu înseamnă însă că C.proc.pen. [D.C.C. nr. 145/1999, reţinut de către organele de poliţie sub din data de 21 martie 2000 („recurs în
el trebuie asigurat la toate structurile M. Of. nr. 85 din 24 februarie 2000] acuzaţia de tâlhărie şi a fost informat anulare”). În data de 8 octombrie 2001,
judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi că a fost deschisă acţiunea penală Curtea Supremă de Justiţie a permis
împotriva lui de către Parchetul de pe recursul în anulare. A fost casată decizia
lângă Curtea Supremă de Justiţie. În finală din 21 martie 2000, hotărârea din
Art. 2. Legalitatea şi oficialitatea procesului penal data de 24 octombrie 1997, procurorul 9 iunie 1999 şi cea din 2 decembrie
(1) Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât a trimis reclamantul în judecată în 1998, iar cauza a fost transmisă către
şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. faţa judecătoriei, care l-a achitat pe procuror pentru continuarea investiga-
reclamant prin hotărârea emisă în data ţiilor. S-a reţinut că probele administrate
(2) Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din
de 2 decembrie 1998, aceeaşi soluţie a în această cauză erau contradictorii şi
oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. [C.proc.pen.,
fost menţinută şi prin decizia pronunţată necesitau mai multe clarificări înainte
art. 1, art. 3-8]
în data de 9 iunie 1999 de către Curtea ca această cauză să fie judecată de

4 Lia Savonea Lia Savonea 5

Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
către instanţe. Într-o decizie din data
de 10 iulie 2002, procurorul din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a încetat urmărirea
penală împotriva reclamantului. În data
de 23 mai 2003, acelaşi procuror l-a
informat pe reclamant că s-a răzgândit
cu privire la decizia anterioară şi a
redeschis urmărirea penală în această
cauză, iar ulterior, în data de 18 martie
2004, procurorul a înaintat din nou
acţiune penală împotriva reclamantului
la Judecătoria din Bucureşti, care l-a
achitat conform unei hotărâri din data
de 15 decembrie 2005. Procurorul din
cadrul Parchetului de pe lângă
Judecătoria din Bucureşti a făcut
apel împotriva acestei hotărâri la
Curtea de Apel Bucureşti, unde cazul
se află încă pe rolul acestei instanţe.
Cu privire la încălcarea art. 6 parag. 1
din Convenţie, Curtea reaminteşte că
prin decizia sa din data de 8 octombrie
2001, Curtea Supremă de Justiţie a casat
toate hotărârile anterioare şi a înapoiat
cazul către procuror pentru continuarea
investigaţiilor. Astfel, toate procedurile
judiciare din acest caz au fost reduse
la zero. Prin urmare, la mai mult de
patru ani de la data la care reclamantul
a fost informat cu privire la existenţa
acestei cauze (data de 30 septembrie
1997), această cauză era în acelaşi
stadiu, similar cu momentul în care
procedurile au fost iniţiate. Curtea a
observat că întârzierile procedurale par
a fi cauzate de către eşecul autorităţilor
6 Lia Savonea
judiciare, avându-se în vedere că
deciziile pronunţate au fost casate,
iar cauza a fost transmisă la procuror
pentru completarea urmăririi penale.
Nimic nu indică faptul că reclamantul
a contribuit semnificativ la prelungirea
cauzei. Curtea a reamintit că noţiunea
de perioadă de timp rezonabilă trebuie
analizată în lumina circumstanţelor
cazului şi cu referire la următoarele
criterii: complexitatea cazului, com-
portamentul reclamantului şi com-
portamentul autorităţilor relevante.
Curtea a găsit frecvent încălcări ale
art. 6 parag. 1 din Convenţie în cazuri
care ridică probleme similare cu
cele din prezentul caz. Examinând
materialul înaintat, Curtea consideră că
Guvernul nu a înaintat niciun argument
sau fapt capabil de persuasiune care ar
putea duce la o altă decizie în acest caz.
Observând jurisprudenţa referitoare la
acest subiect, Curtea a considerat că
în acest caz durata procedurilor a fost
exagerată şi nu a întrunit condiţiile de
„perioadă de timp rezonabilă”. Prin
urmare, se consideră că aceasta este
o încălcare a art. 6 parag. 1. [CEDO,
11 iulie 2006, cauza Aliuţă c. România,
Lex Expert – Bază de date]
2. Boldea c. România. Obligaţia
respectării dispoziţiilor legale în tot
cursul procesului penal. Motivarea
hotărârilor judecătoreşti. Jurispru-
denţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului. La originea cauzei s-a aflat o
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
cerere introdusă împotriva României,
prin care domnul M. B. a sesizat Curtea
pentru încălcarea art. 6 parag. 1 din
Convenţie susţinând, între altele, că nu
a fost judecată echitabil cauza sa din
cauza faptului că a fost condamnat la
plata unei amenzi administrative în lipsa
oricărei probe pertinente şi fără ca
instanţele să dea un răspuns la motivele
şi argumentele pe care el le-a invocat.
El a invocat art. 6 parag. 1 din Convenţie.
(Cu ocazia unei şedinţe a corpului
profesoral al catedrei de informatică a
Universităţii P., decanul facultăţii a
abordat subiectul unui pretins plagiat al
publicaţiilor ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P.,
apărute în anul 2000, precum şi a altor
teze de doctorat şi lucrări de diplomă.
Pe fondul nemulţumirii generale faţă de
publicaţiile realizate în cadrul catedrei,
mai mulţi profesori şi-au exprimat
opinia asupra pretinsului plagiat. Ei au
constatat că cei doi autori folosiseră
multe din definiţiile preluate din teza de
doctorat a lui N.P. Reclamantul era
singurul care a considerat fără ezitare că
publicaţiile ştiinţifice reprezentau un
plagiat). La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au
depus două plângeri penale diferite, sub
acuzaţia de defăimare, împotriva
reclamantului. Judecătoria Timişoara l-a
achitat pe reclamant în temeiul art. 10
b¹) C.proc.pen., dar l-a condamnat la o
amendă administrativă de 500.000 lei,
în temeiul art. 18¹ C.proc.pen. combinat
cu art. 91 C.pen. De asemenea, l-a
Lia Savonea
Art. 2
condamnat la plata către părţile vătămate
a cheltuielilor de judecată evaluate la
suma de 2.120.000 lei. Extrasul sentinţei
este astfel redactat „… instanţa reţine
următoarele fapte: Părţile sunt profesori
la Universitatea P. din Timişoara,
[lucrând] în cadrul Catedrei de Infor-
matică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei
şedinţe a catedrei, inculpatul a afirmat
în public că reclamanţii erau «plagiatori»,
deoarece un articol semnat de ei
reproducea în fapt un capitol dintr-o teză
de doctorat. Deşi articolul semnat de
părţile vătămate conţine definiţii din alte
lucrări ale căror structuri cât şi concepte
le-au reluat, nu au avut intenţia de a
reproduce aceste lucrări. Şi apoi, infrac-
ţiunea de calomnie presupune afirmaţii
maliţioase, făcute cu rea-credinţă şi cu
intenţia de a leza demnitatea altuia, faţă
de un fapt care, dacă este real, ar atrage
una din sancţiunile prevăzute de textul
acuzator. Din documentele administrate
la dosarul cauzei şi din declaraţiile
martorilor reiese că inculpatul a făcut
acele afirmaţii cu rea-credinţă, cu
intenţia de a leza demnitatea părţilor
vătămate, afirmaţii care, dacă ar fi fost
adevărate, ar fi expus părţile vătămate la
o sancţiune disciplinară sau dispreţului
public. Deoarece condiţia publicităţii
este de asemenea îndeplinită, instanţa
constată că, dintr-un punct de vedere
formal, faptele inculpatului constituie
elemente constitutive ale unei infracţiuni
de calomnie, reglementată de art. 206
7
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
C.pen. În substanţă, faptele reclamantului
nu ating gradul de pericol social al unei
infracţiuni, deoarece este vorba despre
o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului
profesional, inculpatul fiind pentru
prima dată chemat în justiţie.” La 3
decembrie 2001 reclamantul a formulat
apel împotriva sentinţei judecătoriei. El
a susţinut în principal lipsa de motivare
a sentinţei pe baza probelor aduse în
timpul procedurii. Părţile vătămate au
atacat de asemenea sentinţa pronunţată
în primă instanţă. Printr-o hotărâre din
22 martie 2002, Tribunalul Judeţean
Timiş a respins cele două apeluri. El a
decis astfel în privinţa apelului recla-
mantului: „După ce a examinat [apelul
înaintat] pe baza motivelor invocate şi a
articolului 3856 C.proc.pen., trebuie
constatat că prima instanţă a analizat
bine elementele de fapt şi de drept ale
cauzei, sancţiunea administrativă
aplicată apelantului fiind corect stabilită,
astfel încât apelul va fi respins pe baza
art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen.”
Asupra pretinsei încălcări a art. 6 parag. 1
din Convenţie, Curtea a amintit că
dreptul la un proces echitabil, garantat
de art. 6 parag. 1 din Convenţie
înglobează, între altele, dreptul părţilor
în cauză de a prezenta observaţiile pe
care le consideră elocvente pentru cauza
lor. Convenţia nedorind să garanteze
drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi
concrete şi efective (Artico c. Italiei,
hotărârea din 13 mai 1980), acest drept
8 Lia Savonea
nu poate trece drept efectiv decât dacă
observaţiile sale sunt într-adevăr
„ascultate”, adică examinate cum trebuie
de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte,
art. 6 implică în special în sarcina
„instanţei” obligaţia de a examina efectiv
mijloacele, argumentele şi ofertele de
probă ale părţilor, fără a le aprecia
pertinenţa. Cu toate acestea, art. 6
parag. 1 obligă instanţele să-şi motiveze
hotărârile, aceasta neînsemnând că se
cere un răspuns detaliat la fiecare
argument. Amploarea acestei obligaţii
poate varia în funcţie de natura hotărârii.
Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în
special de diversitatea mijloacelor pe
care un susţinător le poate prezenta în
justiţie şi de diferenţele dintre statele
contractante în materie de dispoziţii
legale, cutume, concepţii doctrinale,
prezentare şi redactare a sentinţelor şi
hotărârilor. De aceea problema de a şti
dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de
a motiva ce decurge din art. 6 din
Convenţie nu se poate analiza decât în
lumina circumstan ţelor speţei. De
asemenea, noţiunea de proces echitabil
cere ca o instanţă internă care nu şi-a
motivat decât pe scurt hotărârea,
indiferent dacă a făcut-o alipind motivele
oferite de o instanţă inferioară sau altfel,
să fi examinat cu adevărat problemele
esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi
nu să se fi mulţumit să confirme pur şi
simplu concluziile unei instanţe infe-
rioare. Curtea a constatat că Judecătoria
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Timişoara a condamnat reclamantul la
plata unei amenzi administrative, după
ce a stabilit faptele şi a considerat că
elementul intenţionat şi caracterul public
al faptelor era bine îndeplinit în cauză.
Cu toate acestea, instanţa nu a făcut nicio
referinţă concretă la elementele de fapt
care ar fi putut justifica concluzia ce
vizează vinovăţia reclamantului şi
caracterul public al faptelor reţinute. Ea
s-a limitat să afirme că aceste condiţii
sunt îndeplinite în speţă. Desigur, în
general Curtea nu are sarcina de a
cunoaşte erorile în fapt sau în drept
pretins comise de o instanţă internă,
interpretarea legislaţiei interne revenind
în primul rând autorităţilor naţionale şi
în special curţilor şi tribunalelor. Cu
toate acestea, Curtea a constatat că
judecătoria nu a procedat la interpretarea
tuturor elementelor constitutive ale unei
infracţiuni şi că nu a făcut nicio analiză
a probelor prezentate de inculpat, cu
riscul de a elimina, eventual, în mod
motivat, pe cele pe care nu le-ar fi
considerat pertinente. În plus, instanţa
care s-a pronunţat asupra apelului recla-
mantului nu a răspuns deloc motivelor
de apel ale reclamantului întemeiate, în
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
1. Oficialitatea procesului penal în
cazul exercitării acţiunii penale pentru
protecţia proprietăţii private. Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Lia Savonea
Art. 2
special, pe lipsa de motivare a sentinţei
pronunţate în primă instanţă. Dacă este
adevărat că obligaţia de a-şi motiva
deciziile pe care art. 6 parag. 1 o impune
instanţelor nu poate fi înţeleasă ca cerând
un răspuns detaliat la fiecare argument,
trebuie să se constate că în speţă
Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut
decât să facă trimitere la consideraţiile
sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât
aceasta ar putea constitui o motivare prin
alipirea motivelor instanţei anterioare în
sensul cauzei ar fi necesar să existe o
decizie motivată în mod detaliat şi
complet a judecătoriei pentru a califica
procedura iniţiată împotriva reclaman-
tului drept echitabilă. Or, în cazul în
speţă, aceasta lipseşte. Aceste elemente
sunt suficiente Curţii pentru a concluziona
că reclamantul are motive întemeiate să
susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara
şi ale Tribunalului Judeţean Timiş nu
erau suficient de motivate şi că nu a fost
judecată echitabil cauza sa privind
condamnarea la plata unei amenzi
administrative. În concluzie s-a încălcat
art. 6 parag. 1 din Convenţie. [CEDO,
15 februarie 2007, cauza Boldea c.
România, Lex Expert – Bază de date]
art. 2 C.proc.pen. În motivarea excep-
ţiei de neconstituţionalitate, autorul
acesteia susţine că sunt încălcate
prevederile constituţionale ale art. 44
alin. (2) referitoare la garantarea şi
9
Art. 2 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
ocrotirea proprietăţii private în mod
egal, indiferent de titular, deoarece
acestea presupun respectarea dreptului
petiţionarului de a dispune în mod
liber de bunurile sale, de a exercita
în mod exclusiv şi suveran toate
acţiunile care se impun pentru protecţia
proprietăţii sale, inclusiv acţiunea
penală. Prin urmare, existenţa a două
sisteme diferite cu privire la punerea
în mişcare a acţiunii penale, atunci
când este vorba de bunuri care aparţin
proprietăţii private, vine în contradicţie
cu prevederile constituţionale invocate.
Autorul consideră că stingerea conflic-
tului penal ar trebui să fie guvernată
de principiul disponibilităţii atunci
când vizează infracţiuni contra patri-
moniului privat, soluţie care este
preferabilă celei oficiale, considerând
necesară completarea textului legal
criticat în sensul că dispoziţiile privi-
toare la oficialitatea procesului penal
să nu se aplice în cauzele în care
bunul ce formează obiectul mate-
rial al infracţiunii este proprietate
privată, cum s-ar putea întâmpla la
infracţiunile de delapidare, furt etc.,
cazuri în care prevederile referitoare
la cerinţa plângerii prealabile şi la
posibilitatea împăcării părţilor ar trebui
să fie operante. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea a constatat
că, potrivit definiţiei date în art. 17
alin. (1) C.pen., „infracţiunea este fapta
care prezintă pericol social, săvârşită cu
10 Lia Savonea
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
Existenţa pericolului social impune
măsuri adecvate de apărare a societăţii,
a intereselor generale, a ordinii de
drept, sens în care autorităţile statului,
abilitate de lege, trebuie să acţioneze,
indiferent dacă persoana fizică sau
juridică lezată prin fapta concretă o
solicită sau nu. Principiile legalităţii
şi oficialităţii procesului penal înscrise
în art. 2 C.proc.pen. sunt în sensul
dispoziţiilor constituţionale ale art. 1
alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora
„în România, respectarea Constituţiei,
a supremaţiei sale şi a legilor este
obligatorie”, şi ale art. 126 alin. (2),
în conformitate cu care „competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura
de judecată sunt prevăzute numai
prin lege”. Legiuitorul român a optat
pentru regula generală de urmărire,
judecare şi sancţionare din oficiu a
infracţiunilor, ca fapte antisociale. Este
dreptul constituţional al legiuitorului
de a stabili şi anumite excepţii de la
aceasta regulă generală. Astfel, s-a
prevăzut că în anumite cazuri, datorită
caracterului şi conţinutului concret al
faptelor, statutului special al autorului
faptei ori al persoanei vătămate sau
relaţiilor speciale dintre făptuitor şi
persoana lezată, punerea în mişcare a
acţiunii penale să fie condiţionată de
existenţa plângerii prealabile a per-
soanei vătămate. Generalizarea acestei
condiţionări ar împiedica însă, în mod
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
evident, protecţia eficientă a societăţii,
a intereselor generale faţă de faptele
care prezintă pericol social, prevăzute
de legea penală. Legea penală şi cea
procesual penală consacră principiul
oficialităţii, apreciind că valorile
sociale importante pot fi mai eficient
ocrotite prin intervenţia directă a
statului şi prin îndeplinirea din oficiu a
actelor necesare desfăşurării procesului
penal. De asemenea, Curtea a reţinut
că nu se poate susţine că protecţia
constituţională a proprietăţii private
este lezată prin îndeplinirea din oficiu
a actelor necesare derulării procesului
penal. Dimpotrivă, urmărirea penală din
oficiu a infracţiunilor contra patrimo-
niului asigură o protecţie mai energică a
proprietăţii, fiind deci chiar în interesul
proprietarului. În consecinţă, Curtea a
respins excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) C.proc.pen.
[D.C.C. nr. 525/2005, M. Of. nr. 997
din 10 noiembrie 2005]
2. Liberul acces la justiţie. Posibi-
litatea limitării prin lege. Liberul
acces la justiţie presupune accesul la
mijloacele procedurale prin care se
înfăptuieşte actul de justiţie. Legiuitorul
are competenţa exclusivă de a stabili
regulile de desfăşurare a procesului în
faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce
rezultă din dispoziţiile constituţionale
ale art. 125 alin. (3) şi art. 128 din
Constituţie. Nu poate fi exclusă de la
exerciţiul drepturilor procesuale nicio
Lia Savonea
Art. 2
categorie de persoane sau grup social, însă,
în considerarea unor situaţii deosebite,
legiuitorul poate stabili reguli speciale
de procedură, precum şi modalităţi de
exercitare a drepturilor procesuale,
astfel încât liberul acces la justiţie nu
înseamnă accesul, în toate cazurile, la
toate structurile judecătoreşti şi la toate
căile de atac. [D.C.C. nr. 1/1994, M. Of.
nr. 69 din 16 martie 1994]
3. Liberul acces la justiţie. Accesul
liber la justiţie nu înseamnă însă că
acesta trebuie asigurat la toate structurile
judecătoreşti, deoarece competenţa
şi căile de atac sunt stabilite exclusiv
de legiuitor, care poate institui reguli
deosebite, în considerarea unor situaţii
deosebite. [D.C.C. nr. 129/1995, M. Of.
nr. 105 din 23 mai 1996]
4. Interpretarea legii, atribuţie
a instanţelor judecătoreşti. Nu intră
în atribuţiile Curţii Constituţionale
cenzurarea interpretării date unei
dispoziţii legale de către instanţele
judecătoreşti, al cărei control se realizează
numai prin intermediul căilor de atac,
chiar dacă priveşte constituţionalitatea
acesteia. Autorul excepţiei nu a con-
testat constituţionalitatea unei legi, ci a
interpretării judecătoreşti a unor dispoziţii
legale, solicitându-se desfiinţarea deciziei
nr. 12/1993 a instanţei supreme şi
rejudecarea recursului declarat împotriva
încheierii nr. 1775/1992 a acestei
instanţe. [D.C.C. nr. 73/1994, M. Of.
nr. 105 din 25 ianuarie 1995]
11
Art. 3 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 3
5. Principiul oficialităţii şi exerci- obiectul sesizării, întrucât, pe de o Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi sistematizarea dispoziţiilor penale, R.D.P.
tarea acţiunii civile de către partea parte, renunţarea la exerciţiul acţiunii nr. 5/1997, p. 9 şi urm.; L. Barac, Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P.
vătămată. Principiul oficialităţii este civile nu are, în concepţia legiuitorului, nr. 1/1996, p. 41 şi urm.
o cerinţă şi o continuare firească a nicio influenţă asupra acţiunii penale,
principiului legalităţii. Protecţia consti- iar, pe de altă parte, persoana vătămată, JURISPRUDENŢĂ
tuţională a proprietăţii private nu este care nu s-a constituit parte civilă în
lezată prin îndeplinirea din oficiu a procesul penal, poate introduce la DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
actelor necesare derulării procesului instanţa civilă acţiune pentru repararea Aflarea adevărului. Fiind sesizată să aibă posibilitatea de a pune întrebări
penal; dimpotrivă, urmărirea penală pagubei pricinuită prin infracţiune. cu excepţia de neconstituţionalitate acestor martori), Curtea a constatat
din oficiu a infracţiunilor contra patri- [D.C.C. nr. 31/2000, M. Of. nr. 222 din a dispoziţiilor art. 69 şi ale art. 327 că textele de lege cu privire la care
moniului asigură o protecţie mai 19 mai 2000] alin. (3) C.proc.pen., motivată de s-a ridicat excepţia sunt în acord cu
energică a proprietăţii, aceasta fiind încălcarea dispoziţiilor constituţionale Constituţia. În ceea ce priveşte critica
6. Oficialitatea procesului penal.
chiar în interesul proprietarului. Oficia- vizând prezumţia de nevinovăţie şi de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
Principiul oficialităţii, înscris în
itatea procesului penal nu este „fără dreptul la apărare (s-a arătat că în art. 69 C.proc.pen., în sensul că
alin. (2) al art. 2 C.proc.pen., reprezintă,
limite”, din moment ce în anumite privinţa declaraţiei învinuitului sau acestea ar institui un standard diferit
neîndoielnic, garanţia că în cazul
condiţii legea prevede excepţii de la inculpatului, atribuindu-se valoare în evaluarea declaraţiilor învinuitului
infracţiunilor atât începerea urmăririi
acest principiu. Astfel, regula oficia- probatorie acesteia numai în măsura sau inculpatului ca mijloc de probă,
penale, cât şi desfăşurarea procesului
lităţii poate fi restrânsă sau înlăturată în care se coroborează cu alte probe aceasta a fost considerată neîntemeiată,
penal se îndeplinesc din oficiu, în afara
atunci când, de exemplu, legea cere, existente la dosarul cauzei, se încalcă deoarece conform art. 63 alin. (2)
cazurilor când legea dispune altfel.
pentru punerea în mişcare a acţiunii prezumţia de nevinovăţie, deoarece C.proc.pen. probele nu au o valoare mai
Opţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte
penale, încuviinţări sau autorizări se presupune că inculpatul nu spune dinainte stabilită. Aprecierea probelor
urmărirea, judecarea şi sancţionarea din
prealabile sau când aceasta este con- oficiu a infractorilor a avut în vedere adevărul, fiind interesat în ascunderea se face de către organele judiciare
diţionată de existenţa plângerii preala- asigurarea protecţiei cât mai eficiente acestuia; cu privire la dreptul la potrivit convingerii lor, formată în
bile. Faptul că partea vătămată nu a societăţii, a interesului acesteia de apărare, deoarece legea condiţionează urma examinării probelor administrate
mai are interes în cauză, dovedit prin sancţionare a persoanelor care comit valabilitatea apărării lui de coroborarea în cauză. Rezerva manifestată de
aceea că nu s-a constituit parte civilă, infracţiuni [D.C.C. nr. 45/2000, M. Of. declaraţiilor sale cu alte probe existente legiuitor în ceea ce priveşte forţa pro-
nu prezintă importanţă în raport cu nr. 370 din 9 august 2000] în cauză. Or, standardul diferit de bantă a declaraţiilor învinuitului sau
apreciere stabilit prin art. 69 C.proc. inculpatului este justificată din punct
pen. nu se justifică în niciun fel; iar cu de vedere psihologic prin poziţia proce-
Art. 3. Aflarea adevărului privire la dispoziţiile art. 327 alin. (3) suală a acestuia în proces, după cum
În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea C.proc.pen. autorul excepţiei arată că este justificată în cazul declaraţiilor
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu acestea sunt contrare Constituţiei, prin părţii civile, ale părţii vătămate şi ale
privire la persoana făptuitorului. [C.proc.pen., art. 1, art. 2, art. 4-8, aceea că admite folosirea ca probe în părţii responsabile civilmente, faţă
art. 202, art. 316, art. 320] cursul judecăţii a declaraţiilor date de de care se manifestă aceeaşi rezervă
martori în afara judecăţii, în cadrul unei (art. 75 C.proc.pen.). Curtea a constatat
Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131. proceduri nepublice, fără ca inculpatul că nu este justificată nici invocarea
12 Lia Savonea Lia Savonea 13
Art. 4 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 4
încălcării prezumţiei de nevinovăţie, considerarea unor situaţii obiective, Legislaţie: Constituţia României, art. 124, art. 131.
având în vedere dispoziţiile art. 6 excepţionale, în care martorul audiat în
C.proc.pen., care prevăd că sarcina faza urmăririi penale nu se mai poate Doctrină: L. Barac, Reflecţii asupra instituţiei răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996,
probei revine organelor judiciare, prezenta în faţa instanţei judecătoreşti p. 41 şi urm.
precum şi dispoziţiile art. 66 din pentru o nouă audiere. În aceste cazuri
acelaşi cod, care prevăd că învinuitul speciale Curtea consideră că dreptul la JURISPRUDENŢĂ
sau inculpatul nu este obligat să apărare al inculpatului nu este încălcat,
probeze nevinovăţia sa, iar în cazul întrucât acesta a avut posibilitatea de DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
în care există probe de vinovăţie, a se confrunta cu martorii în cursul Rolul activ al organelor judi- oficialitatea procesului penal şi, mai
învinuitul sau inculpatul are dreptul să urmăririi penale, atunci când aceştia au ciare în procesul penal. 1) Curtea ales, cu dispoziţiile art. 3 din acelaşi
probeze lipsa de temeinicie a acestora. fost audiaţi cu respectarea dispoziţiilor Constituţională a fost sesizată cu o cod. Organele judiciare penale nu ar
Curtea a subliniat că prin dispoziţiile art. 172 alin. (1) C.proc.pen. Curtea excepţie de neconstituţionalitate a putea să asigure aflarea adevărului
criticate legiuitorul a asigurat aflarea a conchis că primordială în realizarea prevederilor art. 4 C.proc.pen. În asistând pasiv şi indiferent la activitatea
adevărului, conferind dreptul instanţei actului de justiţie este aflarea adevărului, motivarea excepţiei s-a susţinut că de probaţiune desfăşurată în faţa lor,
de a cântări şi corobora ansamblul cu respectarea principiilor constituţionale textul invocat, care reglementează rolul în special organele de urmărire penală
materialului probator din cauză. Refe- şi procesual penale privind dreptul la activ al judecătorului, este neconsti- care au ca sarcină tocmai strângerea
ritor la dispoziţiile art. 327 alin. (3) apărare. [D.C.C. nr. 151/2002, M. Of. tuţional şi incompatibil cu principiul probelor necesare cu privire la
C.proc.pen., Curtea a apreciat că textul nr. 488 din 8 iulie 2002] inamovibilităţii judecătorului, deoa- existenţa infracţiunilor, la identificarea
de lege criticat a fost reglementat în rece permite acestuia să devină parte făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
DECIZII DE SPEŢĂ în proces, depăşindu-şi rolul de arbitru acestora. În consecinţă, Curtea a respins
imparţial. De asemenea, s-a precizat excepţia de neconstituţionalitate
Purtare abuzivă. Prin fapta sa (în prevăzută de art. 266 C.pen.) inculpatul că, atâta vreme cât s-a introdus inamo- a dispoziţiilor art. 4 C.proc.pen.
calitate de ajutor de şef de post la poliţia a adus atingere unei valori sociale vibilitatea, trebuie reintrodus şi princi- [D.C.C. nr. 28/1998, M. Of. nr. 146 din
unei comune a întrebuinţat violenţe importante a statului de drept, şi anume piul rolului pasiv al judecătorului, 10 aprilie 1998]
asupra unei persoane în exercitarea activităţii de înfăptuire a justiţiei, singurul de natură să asigure respec- 2) Organele judiciare penale nu pot
activităţii de cercetare penală pentru constrângerea fiind incompatibilă tarea art. 21 din Constituţie, privind să asigure aflarea adevărului asistând
a obţine de la aceasta o declaraţie cu principiul aflării adevărului care accesul liber la justiţie, şi a art. 23 pasiv şi indiferent la activitatea de
de recunoaştere a unei fapte de furt, guvernează procesul penal. [I.C.C.J., din Legea fundamentală, referitor la probaţiune desfăşurată în faţa lor,
fiind întrunite elementele constitutive s. pen., dec. nr. 6218/2006, B.C. libertatea individuală. Examinând pentru a nu vorbi de organele de
ale infracţiunii de cercetare abuzivă nr. 2/2007, p. 44] excepţia ridicată Curtea a reţinut că urmărire penală care, aşa cum prevede
prin dispoziţiile art. 4 C.proc.pen. se art. 200 C.proc.pen., au ca sarcină
dă expresie unuia dintre principiile tocmai strângerea probelor necesare
Art. 4. Rolul activ fundamentale. Această regulă se află cu privire la existenţa infracţiunilor, la
Organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obli- în corelaţie şi în perfectă concordanţă identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
gate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal. [C.proc.pen., cu scopul procesului penal, cu dispo- răspunderii acestora. Dispoziţiile
art. 1-3, art. 5-8, art. 202, art. 316, art. 320] ziţia art. 2 C.proc.pen. privitoare la legale privitoare la rolul activ al orga-
14 Lia Savonea Lia Savonea 15
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
nelor judiciare nu pot fi contrare prin-
cipiilor constituţionale privitoare la
inviolabilitatea libertăţii individuale
şi a siguranţei persoanei – art. 23
alin. (1) – şi la prezumţia de nevinovăţie –
art. 23 alin. (8). [D.C.C. nr. 143/1996,
M. Of. nr. 49 din 21 martie 1997]
3) Înfăptuirea justiţiei nu este
posibilă fără cunoaşterea situaţiei de
fapt, iar această cunoaştere nu poate fi
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Rol activ. Obligaţiile instanţei de
judecată. În situaţia în care inculpatul
are o atitudine de nerecunoaştere a faptei
care i se impută, obligaţia instanţei este
de a depune toate diligenţele pentru
administrarea celorlalte probatorii,
chiar şi în situaţia în care inculpatul nu
ar insista în aceasta, căci o asemenea
activitate este esenţială pentru aflarea
adevărului în cauză. [C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 493/2004, PJP
2003-2004, p. 372]
dobândită fără o preocupare specială
din partea organelor judiciare; or, în
condiţiile în care legea acordă incul-
patului toate garanţiile procesuale,
inclusiv dreptul de a fi asistat de un
apărător în tot cursul procesului penal,
nu se poate vorbi de vreo prejudiciere a
intereselor apărării. [D.C.C. nr. 28/1998,
M. Of. nr. 146 din 10 aprilie 1998]
2. Obligaţiile instanţei de judecată
în realizarea rolului activ. Întrucât
petenta se afla în stare de arest preventiv,
instanţa de judecată, în virtutea rolului
activ, trebuia să recalifice cererea de
întrerupere a executării pedepsei, apli-
cabilă doar în cazul condamnatului,
în cererea de revocare a măsurii pre-
ventive a arestării pentru motive medi-
cale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 900/A/2004, nepublicată]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 5
(4) Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de
libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are
dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.
(5) În tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat
preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control
judiciar sau pe cauţiune. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 51-8, art. 136-1371,
art. 139-141, art. 143-149, art. 155, art. 159, art. 1602, art. 1604, art. 163,
art. 171, art. 172, art. 504]
Notă: Alineatele (2)-(4) ale art. 5 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin
Legea nr. 281/2003.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea
nr. 30/1994, art. 5, art. 6; Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului,
ratificat prin Legea nr. 30/1994, art. 3; Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.
Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului
penal român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.; T. Manea, Conţinutul principiului garantării
libertăţii persoanei, Dreptul nr. 10/2004, p.175 şi urm.; V. Pătulea, Reflecţii în legătură
cu căile de atac împotriva luării măsurii arestării preventive, Dreptul nr. 1/2002, p. 125
şi urm.; M. Sas, Liberarea provizorie. Prezent şi perspective, R.D.P. nr. 3/2003, p. 50
şi urm.; A. Ţuculeanu, Garanţiile libertăţii persoanei prevăzute de Codul de procedură
penală, Pro lege nr. 1/2000, p. 5 şi urm.
JURISPRUDENŢĂ

HOTĂRÂRI CEDO
Art. 5. Garantarea libertăţii persoanei Sissanis c. România. Obligaţia
(1) În tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. respectării dispoziţiilor legale în
(2) Nicio persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de liber- cazul oricărei forme de restrângere a
tate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere libertăţii persoanei. Jurisprudenţa
a libertăţii decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Curţii Europene a Drepturilor
(3) Dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive Omului. La originea cauzei se află
sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a cererea introdusă împotriva României
libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul, în tot cursul prin care un cetăţean grec, Nicolaos
procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Sissanis (reclamantul), pretinde
încălcarea art. 2 parag. 2 din Protocolul
nr. 4 la Convenţie, prin înscrierea
menţiunii „C” în paşaportul său în
vederea executării măsurii provizorii a
obligaţiei de a nu părăsi ţara, autorităţile
încălcându-i dreptul la libera circulaţie.
Astfel, la 10 februarie 1998 s-a început
urmărirea penală împotriva inculpatului
pentru evaziune fiscală, fals şi uz de

16 Lia Savonea Lia Savonea 17

Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
fals. Zece zile mai târziu, la 20 februarie
1998, poliţia a luat în privinţa recla-
mantului măsura preventivă a obligaţiei
de a nu părăsi ţara. Aplicând această
măsură, poliţia a înscris în paşaportul
său menţiunea „C” şi a informat asupra
acestui lucru reclamantul la 23 februarie
1998, fără a-i indica totuşi baza legală a
acestei măsuri. Reclamantul a depus o
contestaţie împotriva măsurii preven-
tive, iar printr-o decizie preliminară din
6 martie 1998 Tribunalul Constanţa a
respins contestaţia, după ce a constatat
că nicio măsură preventivă nu fusese
luată împotriva reclamantului de către
procuror. Reclamantul a aflat prin
intermediul Consulatului Greciei în
România că la 19 martie 1998 parchetul
i-a interzis să părăsească ţara pentru o
perioadă de treizeci de zile. La
14 august 1998, la sfârşitul acestei
perioade, reclamantul a cerut ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său.
Prin hotărârea definitivă din 28 august
1998, Judecătoria Constanţa a dat curs
cererii sale şi a ordonat ştergerea
menţiunii. Printr-un rechizitoriu din
29 noiembrie 2003, parchetul a decis
trimiterea în judecată a reclamantului
pentru infracţiuni legate de neregula-
ritatea documentelor contabile ale
societăţilor comerciale pe care le con-
ducea, iar printr-o sentinţă din 24 iunie
2005 Judecătoria Constanţa l-a achitat
pe reclamant. Apelul înaintat împotriva
acestei sentinţe de Parchet şi părţile
18 Lia Savonea
civile a fost respins de Tribunalul
Constanţa la 6 noiembrie 2006. La
31 august 1998 Parchetul a dispus
începerea din nou a urmăririi penale
împotriva reclamantului, pentru înşelă-
ciune, fals intelectual şi uz de fals. Era
acuzat că a simulat deteriorarea şi apoi
salvarea unei nave româneşti în portul
Dakar. Printr-o adresă din 2 septembrie
1998 Poliţia Constanţa a cerut Oficiului
pentru străini, emigrare şi paşapoarte
din Constanţa de pe lângă Ministerul de
Interne înscrierea menţiunii „C” în
paşaportul reclamantului. La 20 noiem-
brie 1998 parchetul a decis arestarea
preventivă a reclamantului pentru
treizeci de zile, iar printr-un rechizitoriu
din 2 decembrie 1998 parchetul a
hotărât trimiterea în judecată a recla-
mantului. În cursul arestului preventiv
reclamantul a cerut de mai multe ori (la
4 martie, 8 iulie, 4 august, 23 septembrie
1999, 7 octombrie 1999 şi 21 ianuarie
2000) punerea sa în libertate sub control
judiciar. Instanţele au refuzat să dea
curs cererilor sale din cauza faptului că
infracţiunile pentru care era urmărit
erau pedepsite cu pedeapsa închisorii
care împiedica aplicarea beneficiului
punerii în libertate sub control judiciar.
Ultima contestaţie prezentată de recla-
mant în acest sens a fost respinsă la
14 februarie 2000 de Curtea de Apel
Constanţa. Printr-o sentinţă din 8 iunie
2000 Tribunalul Constanţa a condamnat
reclamantul la doi ani şi zece luni de
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
închisoare pentru cele trei capete de
acuzare şi a hotărât menţinerea arestului
preventiv. Reclamantul a înaintat apel
împotriva acestei sentinţe, invocând
nevinovăţia sa şi a cerut revocarea
arestului preventiv, iar printr-o decizie
din 19 iulie 2000 Curtea de Apel
Constanţa a ordonat punerea în libertate
a reclamantului. Printr-o hotărâre din
21 decembrie 2000 Curtea de Apel
Constanţa a anulat sentinţa respectivă
şi a trimis cauza la tribunal spre
rejudecare, iar printr-o hotărâre din
8 martie 2006 Tribunalul Constanţa a
pronunţat achitarea reclamantului. La
9 noiembrie 2000 reclamantul a cerut
Ministerului de Interne ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său, dar
acesta din urmă i-a comunicat refuzul
său la 10 noiembrie 2000. Ministerul,
făcând trimitere la Legea nr. 25/1969
privind regimul străinilor, şi-a motivat
refuzul prin faptul că procesul penal în
cadrul căruia fusese luată măsura
preventivă nu se încheiase. La 13 sep-
tembrie 2000 reclamantul a cerut tribu-
nalului judeţean să ordone ştergerea
menţiunii „C” de pe paşaportul său.
Tribunalul şi-a declinat competenţa în
favoarea Curţii de Apel Constanţa, care
trebuia să statueze asupra apelului
înaintat împotriva sentinţei tribunalului
judeţean din 8 iunie 2000. Printr-o
hotărâre din 21 decembrie 2000 Curtea
de Apel Constanţa a anulat sentinţa
menţionată anterior, dar ea nu s-a
Lia Savonea
Art. 5
pronunţat asupra cererii reclamantului
vizând ştergerea menţiunii „C” de pe
paşaportul său. În faţa Tribunalului
Constanţa reclamantul şi-a reiterat
cererea privind anularea menţiunii „C”.
Invocând art. 29 din Legea nr. 123/2001
privind regimul străinilor în România
care abrogase vechea Lege nr. 25/1969,
el menţionează că orice măsură
provizorie a obligaţiei de a nu părăsi
ţara trebuia să fie pronunţată de un
magistrat, în condiţiile în care men-
ţiunea de pe paşaportul său fusese
înscrisă la ordinul poliţiei. Printr-o
decizie din 13 decembrie 2001
Tribunalul Constanţa a respins cererea
reclamantului. El a indicat că recla-
mantul nu adusese dovada faptului că
urmărirea penală împotriva sa încetase
sau că fusese achitat, în conformitate cu
art. 30 lit. b) al Legii nr. 123/2001. În
2002, la o dată neprecizată, reclamantul
a cerut din nou Ministerului de Interne
ştergerea menţiunii „C” de pe paşaportul
său. Prin intermediul Consulatului
Greciei în România el a fost informat
asupra refuzului ministerului din
11 aprilie 2002. La 30 iunie 2002
reclamantul a adresat o scrisoare
Oficiului pentru străini, cerând infor-
maţii asupra bazei legale a măsurii pre-
ventive luate împotriva sa şi a legalităţii
sale în privinţa art. 29 alin. (1) lit. b) a
noii Legi nr. 123/2001 privind regimului
străinilor. La 11 iulie 2002 autoritatea
administrativă i-a indicat, referindu-se
19
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
la prima măsură preventivă, că fusese
luată pe baza art. 27 din Legea
nr. 25/1969 şi că dispoziţiile noii Legi
nr. 123/2001 nu mai puteau fi aplicate
în privinţa sa, deoarece nu reglementau
fapte anterioare intrării sale în vigoare.
Ea a informat de asemenea reclamantul
că măsura fusese luată pe o durată
nedeterminată. În 2002 reclamantul a
citat în contencios administrativ în faţa
Tribunalului Constanţa Inspectoratul
judeţean de poliţie Constanţa şi a cerut
anularea măsurii provizorii a obligaţiei
de a nu părăsi ţara şi, pe cale de conse-
cinţă, ştergerea menţiunii „C” de pe
paşaportul său. El a susţinut că măsura
preventivă fusese luată pentru o
perioadă de treizeci de zile în temeiul
Legii nr. 25/1969, care fusese abrogată
de Legea nr. 123/2001. Or, în confor-
mitate cu această nouă lege, orice
măsură preventivă trebuia să fie luată
de un magistrat în condiţiile în care, în
cazul său, măsura fusese luată de
poliţie, care nu oferea garanţiile cerute
pentru un „magistrat” în sensul legii
menţionate anterior. Printr-o sentinţă
din 12 decembrie 2001 Tribunalul
Constanţa a respins cererea reclaman-
tului. În ceea ce priveşte competenţa de
a decide asupra aplicării unei asemenea
măsuri preventive, tribunalul a scos în
evidenţă că Legea nr. 25/1969, în
vigoare în momentul adoptării măsurii,
nu cerea ca măsura să fie luată de un
magistrat. Legea nr. 123/2001, care
20 Lia Savonea
prevede această cerinţă, nu putea fi
aplicată la faptele cauzei fără a încălca
principiul general al neretroactivităţii
legii. De asemenea, tribunalul a consta-
tat că reclamantul nu adusese dovada
că urmărirea penală dispusă împotriva
sa încetase sau că fusese achitat, în
conformitate cu art. 30 lit. b) din Legea
nr. 123/2001, iar la 7 aprilie 2003
Curtea de Apel Constanţa a confirmat
în recurs această sentinţă. La 10 decem-
brie 2003 reclamantul a introdus o nouă
acţiune la Judecătoria Constanţa,
vizând ştergerea menţiunii „C”. Printr-o
decizie din 7 ianuarie 2004 instanţa a
respins acţiunea ca inadmisibilă, după
ce a constatat că înscrierea măsurii în
paşaportul reclamantului era o acţiune
administrativă şi că, în consecinţă, nu
putea fi contestată decât în temeiul
Legii nr. 29/1990 privind contenciosul
administrativ. În 2004 reclamantul a
cerut anularea actului administrativ din
2 septembrie 1998 prin care se ordonase
Autorităţii pentru străini de pe lângă
Ministerul de Interne să aplice
menţiunea „C” pe paşaportul reclaman-
tului. El a cerut, de asemenea, daune
materiale şi morale. La 26 februarie
2004, la cererea instanţei, poliţia a
prezentat un document intitulat „punct
de vedere”, în care a menţionat că
măsura preventivă luată împotriva recla-
mantului era bazată pe Instrucţiunile
Ministerului de Interne nr. 555/1996,
dispuse cu aplicarea Decretului-lege
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
nr. 10/1990 asupra regimului paşapoar-
telor şi călătoriilor în străinătate şi
art. 27 al Legii nr. 25/1969. În confor-
mitate cu aceste instrucţiuni, poliţia ar
fi fost obligată să restrângă, pentru o
perioadă mergând până la şapte zile,
libera circulaţie a străinului în privinţa
căruia există indicii că a comis o faptă
constitutivă de infracţiuni, chiar în lipsa
aprobării procurorului sau instanţei.
Printr-o sentinţă din 29 martie 2004,
Tribunalul Neamţ, în completul său
administrativ, a dat în paralel curs
cererilor reclamantului. El a ordonat
ştergerea menţiunii „C” de pe paşaport,
dar a refuzat să-i acorde daune materiale
şi morale. Extrasul relevant din această
sentinţă are următorul conţinut: „Recla-
mantul nu se află sub influenţa niciunui
mandat prin care magistratul ar fi putut
lua împotriva sa o măsură de restrângere
a liberei sale circulaţii. Perioada în
timpul căreia măsura executorie a
înscrierii literei «C» a fost aplicată s-a
scurs. Orice restrângere a liberei
circulaţii nu poate fi ordonată decât de
o instanţă, dar, în speţă, nicio instanţă
penală nu a ordonat o asemenea măsură,
acuzatul fiind anchetat şi judecat în
stare de libertate. Pe baza consideraţiilor
de mai sus, instanţa consideră că
acţiunea reclamantului vizând anularea
actului administrativ din 2 septembrie
1998 este întemeiată şi decide admiterea
ei. În privinţa daunelor morale şi mate-
riale solicitate, instanţa constată că
Lia Savonea
Art. 5
reclamantul nu a suferit vreun prejudiciu
moral sau material după adoptarea
măsurii executorii din 2 septembrie
1998. Prejudiciile suferite sunt rezul-
tatul acestor fapte constitutive de
infracţiune pentru care a fost condamnat.
Faptul că poliţia a procedat la
investigaţii nu poate constitui temeiul
răspunderii sale materiale sau morale,
ţinând cont de faptul că procesul penal
a fost soluţionat de instanţe şi nu de
poliţie. Actul administrativ a fost legal
în momentul adoptării sale şi revocarea
sa nu angajează răspunderea materială
sau morală a autorului său. În conse-
cinţă, plângerea asupra daunelor mate-
riale şi morale va fi respinsă.” Această
sentinţă, devenită definitivă, a fost
executată la 10 iunie 2004 prin înscrie-
rea literei „L” în paşaportul recla-
mantului. Asupra pretinsei încălcări a
art. 2 parag. 2 din Protocolul nr. 4 la
Convenţie, Curtea aminteşte că dreptul
la libera circulaţie, aşa cum este
recunoscut la parag. 1 şi 2 ale art. 2 din
Protocolul nr. 4, are drept scop asigu-
rarea dreptului în spaţiu, garantat
oricărei persoane, de a circula pe
teritoriul pe care se află precum şi de a-l
părăsi; aceasta implică dreptul de a
merge într-o ţară la alegerea sa, în care
ar putea fi autorizat să intre (a se vedea,
mutatis mutandis, Peltonen c. Finlandei,
Decizia Comisiei din 20 februarie
1995). Rezultă că libera circulaţie
ordonă interdicţia oricărei măsuri ce ar
21
Art. 5 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
putea aduce atingere acestui drept şi ar
putea restrânge exerciţiul său în
condiţiile în care nu răspunde cerinţelor
unei măsuri ce ar putea fi considerată
„necesară într-o societate democratică”
atingerii obiectivelor legitime prevăzute
de parag. 3 al articolului menţionat
anterior. Astfel, Curtea consideră că
măsura prin intermediul căreia un
individ este deposedat de un document
de călătorie, cum ar fi de exemplu un
paşaport, reprezintă, fără nicio îndoială,
o ingerinţă în exerciţiul liberei circulaţii
(Baumann c. Franţei, hotărârea din
22 mai 2001). Curtea constată că, deşi
reclamantul nu a fost deposedat de
paşaport, nu s-a putut folosi de acest
document de călătorie care, la nevoie,
i-ar fi permis să părăsească teritoriul
României. Ea consideră deci că recla-
mantul a suferit o restrângere a exer-
ciţiului dreptului său la libera circulaţie,
care reprezintă o ingerinţă în sensul
art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei
(a se vedea, mutatis mutandis, Guzzardi
c. Italiei, hotărârea din 6 noiembrie
1980, Raimondo c. Italiei, hotărârea
din 22 februarie 1994 şi Labita c. Italiei,
6 aprilie 2000). Rămâne de văzut dacă
această restrângere era „prevăzută de
lege” şi constituia o „măsură necesară
într-o societate democratică”. Curtea
aminteşte jurisprudenţa sa constantă
conform căreia expresia „prevăzută de
lege” impune ca măsura incriminată să
aibă o bază în dreptul intern, dar vizează
22 Lia Savonea
de asemenea calitatea legii în cauză:
aceasta trebuie într-adevăr să fie
accesibilă justiţiabilului şi previzibilă
în privinţa efectelor sale (Rotaru c.
României). Pentru ca legea să îndepli-
nească condiţia de previzibilitate,
trebuie să precizeze cu destulă claritate
întinderea şi modalităţile exercitării
puterii de apreciere a autorităţilor în
domeniul analizat, ţinând cont de
scopul legitim urmărit, pentru a oferi
individului o protecţie adecvată împo-
triva arbitrarului (a se vedea Olsson c.
Suediei, hotărârea din 24 martie 1988).
În consecinţă, nu poate fi considerată
drept „lege” decât o normă emisă cu
destulă precizie pentru a permite
cetăţeanului să-şi corecteze conduita;
ascultând la nevoie sfaturile potrivite,
el trebuie să aibă capacitatea de a
prevedea, într-un grad rezonabil al
circumstanţelor cauzei, consecinţele de
natură să decurgă dintr-o anumită
acţiune. Curtea consideră că trebuie
examinată „calitatea” normelor juridice
invocată în speţă, descoperind în special
dacă dreptul intern stabilea cu destulă
precizie condiţiile în care măsura
preventivă a obligaţiei de nu părăsi ţara
putea fi decisă. Curtea constată cu
uşurinţă conţinutul vag al art. 27 al
Legii nr. 25/1969, pe care se întemeiază
măsura preventivă. Acest articol se
limitează la a stipula că străinul învinuit
sau acuzat într-un proces penal nu poate
părăsi ţara decât după încetarea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
urmăririi penale sau achitarea sa sau, în
caz de condamnare, după executarea
pedepsei. În primul rând, nu s-a făcut
nicio menţiune asupra autorităţii
abilitate să ia o asemenea măsură. Este
adevărat că Guvernul a depus
instrucţiunile Ministerului de Interne
nr. 555/1996, care completează Legea
nr. 25/1969, indicând numai persoanele
abilitate să execute aceste măsuri şi
cele care trebuie să le aprobe. Or, reiese
că aceste instrucţiuni interne conţin
menţiunea „secret” şi nu au fost
publicate în Monitorul Oficial. Curtea
notează de asemenea că, deşi art. 27 al
legii abilitează autorităţile competente
să autorizeze o ingerinţă în libera
circulaţie a străinilor, motivul acestei
ingerinţe nu este definit cu destulă
precizie. Curtea trebuie, de asemenea,
să se asigure că există garanţiile
adecvate şi suficiente împotriva abuzu-
rilor autorităţilor. Ea aminteşte că în
cauzele privind sistemele de suprave-
ghere secretă, analizate din punctul de
vedere al art. 8 din Convenţie, s-a decis
că asemenea sisteme trebuie să conţină
garanţii stabilite prin lege care sunt
aplicabile controlului activităţilor
serviciilor interesate. Procedurile de
controlul trebuie să respecte pe cât
posibil cu fidelitate valorile unei
societăţi democratice, în special
preponderenţa dreptului, la care se
referă în mod expres preambulului
Convenţiei. Ea implică, între altele, ca
Lia Savonea
Art. 5
o ingerinţă a executivului în drepturile
individului să fie supusă unui control
eficient care trebuie să asigure în mod
normal, cel puţin în ultimă instanţă,
puterea judiciară, deoarece oferă cele
mai bune garanţii de independenţă, de
imparţialitate şi de procedură legală
(Klass şi alţii c. Germaniei, hotărârea
din 6 septembrie 1978). Acest raţio-
nament ar putea fi aplicat mutatis
mutandis la art. 2 din Protocolul nr. 4,
ţinând cont de legătura strânsă dintre
acest ultim articol şi art. 8 din Convenţie
(a se vedea, în acest sens, Iletmiş c.
Turciei, hotărârea din 6 decembrie
2005). În acest caz, Curtea relevă că
procedura de aplicare a măsurii
preventive a obligaţiei de a nu părăsi
ţara nu oferă asemenea garanţii, nicio
procedură de control nefiind prevăzută
de Legea nr. 25/1969, indiferent dacă
este vorba despre momentul în care
măsura a fost luată sau după. De altfel,
toate demersurile reclamantului vizând
ridicarea măsurii preventive (cereri la
Ministerul de Interne, contestaţii în faţa
instanţelor penale sau în contencios
administrativ) au fost respinse, deoarece
reclamantul s-a aflat în imposibilitatea
de a face dovada că urmărirea penală
împotriva sa s-a încheiat sau că fusese
achitat. În realitate, este vorba despre o
măsură automată, aplicată pentru o
durată nedeterminată, ceea ce încalcă
drepturile individului (a se vedea
Reiner c. Bulgariei, 23 mai 2006,
23
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 51
Luordo c. Italiei, 17 iulie 2003, şi privinţă că în sentinţa sa definitivă din Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 3, Constituţia
Iletmis). Prin urmare, Curtea consideră 29 martie 2004 Tribunalul Neamţ a României, art. 21, art. 23, art. 24.
că dreptul intern nu indică cu destulă revocat măsura preventivă a obligaţiei
claritate întinderea şi modalităţile exer- de a nu părăsi ţara luată împotriva Doctrină: G. Antoniu, Reforma penală şi principiile fundamentale ale dreptului penal
citării puterii de apreciere a autorităţilor reclamantului. Instanţa a constatat că român, R.D.P. nr. 3/1996, p. 9 şi urm.
în domeniul analizat. La toate acestea reclamantul nu se afla sub imperiul
se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. vreunei măsuri preventive restrictive JURISPRUDENŢĂ
25/1969 a fost declarat neconstituţional de libertate luată de un magistrat. Cu
printr-o Decizie a Curţii Constituţionale toate acestea, el nu a acordat nicio HOTĂRÂRI CEDO
din 11 aprilie 2001 şi modificat ulterior reparaţie prejudiciului suferit de 1. Bursuc c. România. Obligaţia poliţiei, reclamantul a fost dus într-o
prin Legea nr. 123/2001 pentru a-l face interesat în urma prelungirii ilegale a respectării demnităţii umane. Juris- cameră unde a fost bătut cu bestialitate
conform cu Constituţia. În acest sens, măsurii preventive. De asemenea, prudenţa Curţii Europene a Drep- de către aproximativ 8 poliţişti. Aceştia
s-a prevăzut că orice măsură preventivă Guvernul nu a sugerat deloc că recla- turilor Omului. La originea cauzei l-au aruncat pe reclamant pe jos, l-au
de obligare de a nu părăsi ţara trebuie mantul ar fi putut exercita o altă cale de se află cererea introdusă împotriva bătut cu picioarele, i-au aplicat lovituri
luată de către un magistrat (art. 29 din atac internă pentru a fi despăgubit (Vito României, prin care domnul Ion Bursuc de baston, au aruncat cu apă pe el şi au
Legea nr. 123/2001). Or, ţinând cont de Sante Santoro c. Italiei, nr. 36681/97). (reclamantul), a sesizat Comisia Euro- urinat asupra sa. Maltratat mai mult de
faptul că în speţă măsura preventivă a În lumina celor de mai sus Curtea peană a Drepturilor Omului pentru 6 ore, reclamantul a leşinat în mai multe
fost ordonată de poliţie, reiese că, cel concluzionează că în perioada 2 septem- încălcarea art. 3 şi art. 6 din Convenţie. rânduri. La 28 ianuarie, în jurul orei 2
puţin începând din 11 aprilie 2001, brie 1998-10 iunie 2004, dată la care Circumstanţele cauzei: La 27 ianua- dimineaţa, soţia reclamantului – fiind
aceasta nu era în conformitate cu autorităţile au ridicat măsura preventivă, rie 1997, în jurul orei 19,45 reclamantul, anunţată prin telefon – a sosit la sediul
legislaţia naţională în vigoare, inclusiv atingerea adusă liberei circulaţii a recla- de profesie consilier juridic, a fost oprit poliţiei. L-a văzut pe reclamant întins
Constituţia. Curtea aminteşte, de mantului nu era „prevăzută de lege”. În de către 2 agenţi de poliţie, C.S. şi C.P., pe pardoseală, cu capul însângerat,
asemenea, că autorităţilor naţionale şi, consecinţă, în cauză a fost încălcat în timp ce se afla într-un bar, care i s-au ochii umflaţi şi ud. Repeta strigând
în special, instanţelor le revine sarcina art. 2 din Protocolul nr. 4. [CEDO, adresat solicitându-i în mod nepoliticos „nu am făcut nimic!” şi, într-un limbaj
de a interpreta şi de a aplica dreptul 25 ianuarie 2007, cauza Sissanis c. să prezinte cartea de identitate („Dă relativ incoerent, presărat cu invective
intern (Kopp c. Elveţiei, hotărârea din România, Lex Expert – Bază de date] buletinul, bă”). Reclamantul le-a („măgarii”), acuza poliţiştii că l-au
25 martie 1998). Ea relevă în această răspuns pe acelaşi ton („De ce, bă?”). arestat ilegal şi că l-au torturat. Soţia
Drept răspuns, cei 2 agenţi de poliţie reclamantului a solicitat informaţii
l-au lovit pe reclamant cu pumnii şi despre motivele pentru care soţul său
Art. 51. Respectarea demnităţii umane cu picioarele, i-au pus cătuşe şi l-au se afla acolo şi unul dintre poliţişti
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de târât într-o maşină a poliţiei, parcată i-a răspuns că acesta fusese implicat
judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea la o distanţă de 30 de metri de sediul într-o dispută cu un barman de la barul
acesteia la tortură sau la tratamente cu cru zime, inumane ori partidului. În maşină, reclamantul P.D. În acel moment, reclamantul a
degradante este pedepsită prin lege. [C.proc.pen., art. 1-5, art. 52-8] a fost din nou lovit cu pumnii şi cu leşinat, astfel că poliţiştii l-au stropit
bastoanele, astfel încât a căzut într-o cu apă, pentru a-şi reveni. Au scos-o
Notă: Articolul 51 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003. stare de semiconştienţă. Adus la sediul pe soţia reclamantului pe culoar şi au

24 Lia Savonea Lia Savonea 25

Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
chemat jurnaliştii de la televiziunea
locală. Când a sosit echipa televiziunii,
poliţiştii au invitat cameramanul
în sala în care se afla reclamantul,
permiţându-i-se cameramanului să
realizeze un reportaj cu privire la cazul
lui. După ce jurnaliştii au plecat, soţia
reclamantului, care aşteptase până
atunci pe culoar, i-a auzit pe agenţii
de poliţie felicitându-se pentru a-i fi
chemat pe jurnalişti, obţinând astfel
probe împotriva reclamantului. Fiindcă
starea acestuia se înrăutăţea, poliţiştii
au fost de acord să îl transporte la
Spitalul de Psihiatrie din Piatra-Neamţ,
unde acesta a sosit în jurul orei 4
dimineaţa. După ce i s-au administrat
calmante, având în vedere starea
gravă de sănătate, o echipă de medici
a decis transportarea reclamantului la
Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi.
Poliţiştii care îl însoţeau pe reclamant
s-au împotrivit, pentru că maiorul C.,
comandantul adjunct al comisariatului
din Piatra-Neamţ, le ordonase să îl
aducă pe reclamant înapoi la poliţie.
Examenele medico-legale la care a
fost supus reclamantul. La 29 ianuarie
1997, reclamantul a fost internat într-o
stare gravă la Spitalul de Neurochirurgie
din Iaşi, cu diagnosticul „comoţie
cerebrală, edem cerebral difuz ca urmare
a unui traumatism cranio-cerebral”,
iar la 29 ianuarie 1997 reclamantul
a fost de asemenea examinat de către
un medic legist, C.V., care a menţionat
26 Lia Savonea
în raportul său: „Reclamantul prezintă
leziuni traumatice de tipul hematom
pariorbitar (ochiul drept), excoriaţii
şi echimoze produse prin lovirea cu
mijloace proprii şi posibil corp dur, care
pot data din 27 ianuarie 1997. Leziunile
necesită 4-5 zile de îngrijiri medicale
de la data producerii, dacă nu intervin
complicaţii.” Reclamantul a părăsit liber
spitalul de la Iaşi la 4 februarie 1997.
În biletul de externare se precizează
că a fost internat pentru cefalee,
ameţeli, apărute după un traumatism
cranio-cerebral, însoţite de tulburări
nevrotice, agitaţie psihomotorie, slabă
capacitate de concentrare şi memorare.
Reclamantului i s-a recomandat con-
cediu de 10 zile, cu posibilitatea
prelungirii în urma unei noi examinări.
Având în vedere refuzul medicilor din
spitalul de la Iaşi de a efectua anumite
examene medicale, la 5 februarie 1997
reclamantul s-a adresat Spitalului
Judeţean Mureş, unde a fost mai întâi
examinat în cadrul secţiei de chirurgie.
Raportul chirurgului care l-a examinat
a menţionat diagnosticul „dolicosigmă”
(prelungire excesivă a colonului
sigmoid), care putea fi provocat de un
traumatism şi de o angină pectorală
survenită cel mai probabil în urma
unui traumatism. La 10 februarie
1997 reclamantul a fost supus unui
examen tomografic prin calculator,
evidenţiindu-se astfel existenţa unui
edem cerebral difuz vasogenic de
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
origine traumatică. La 12 februarie
1997 reclamantul a fost reexaminat
de către medicul legist C.V., care a
menţionat în raportul său: „Reclamantul
a fost reexaminat astăzi, 12 februarie
1997. Din biletul de externare emis
de spitalul de neurochirurgie din Iaşi,
unde reclamantul a fost internat în
intervalul 29 ianuarie-5 februarie 1997
cu diagnosticul de «comoţie cerebrală»
şi din raportul examenului tomografic
rezultă că reclamantul a suferit un
traumatism cranian cerebral prin
agresiune, cu un edem cerebral difuz
vasogenic. Consider că (reclamantul)
are nevoie de 18-19 zile suplimentare
de tratament medical, în lipsa compli-
caţiilor.” La 18 martie 1997 reclamantul
a fost din nou examinat de către un
medic neuropsihiatru, care a constatat
existenţa sechelelor unui traumatism
cranian cerebral, însoţit de cefalee şi
ameţeli. I s-a recomandat un concediu
de 10 zile. O tomografie efectuată la
spitalul din Târgu Mureş la 31 iulie
1997 a relevat o adâncire către vertex a
şanţului central drept posibil sechelară
în contextul unui traumatism cranian.
În perioada 1997-1998, reclamantul a
fost în mai multe rânduri internat pentru
afecţiuni cardiace. La 5 august 1999 a
fost victima unui accident rutier în urma
căruia a suferit o contuzie toracică şi
fractura umărului drept, şoferul maşinii
decedând. În mai 2000, reclamantul a
fost supus unei intervenţii chirurgicale
Lia Savonea
Art. 51
pentru extirparea unei tumori pe creier.
În iulie 2000, tumoarea a recidivat
şi reclamantul a fost supus unei noi
intervenţii chirurgicale. A decedat la 24
ianuarie 2001.
Ancheta penală privind relele
tratamente suferite de către recla-
mant cât şi ultrajul comis de acesta
asupra poliţiştilor. La 28 ianuarie
1997 Parchetul de pe lângă Tribunalul
Neamţ, sesizat din oficiu, a început o
anchetă împotriva reclamantului pentru
ultrajul comis faţă de poliţiştii prezenţi
în momentul arestării şi deţinerii sale.
La 27 februarie 1997 reclamantul a
depus o plângere împotriva a 8 poliţişti
despre care a pretins că l-au maltratat.
A indicat că doreşte să fie audiat în
prezenţa soţiei sale, avocat ales pentru
a-l apăra, şi a solicitat ca 5 martori să
fie audiaţi, printre care soţia sa şi N.P.,
vecinul care a însoţit-o pe aceasta din
urmă la poliţie, în noaptea de 27-28
ianuarie 1997. Reclamantul nu s-a
constituit parte civilă în cauză. Datorită
obiectului lor care determina conexitatea
la nivelul faptelor, dosarul privindu-l
pe reclamant şi plângerea sa pentru rele
tratamente din partea poliţiştilor au
făcut obiectul unui singur dosar
instrumentat de Parchetul de pe lângă
Tribunalul Neamţ. La 5 martie 1997
parchetul a dispus ca reclamantul să fie
supus la efectuarea unei expertize
medico-legale pentru a stabili realitatea
relelor tratamente suferite, precum şi
27
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
efectele lor asupra stării de sănătate a
reclamantului. La 10 aprilie 1997 un
raport medico-legal din data de 28
martie 1997 a fost înaintat parchetului
de către laboratorul local de medicină
legală. Raportul reţinea şi rezuma
concluziile certificatelor medico-legale
din 29 ianuarie şi 12 februarie 1997,
precum şi concluziile foilor de obser-
vaţii medicale, întocmite în perioada
internărilor reclamantului, la 28 şi 29
ianuarie-4 februarie 1997. Raportul a
stabilit că reclamantul prezenta un
traumatism cranian cerebral acut închis,
evidenţiat prin tumefacţie, echimoze,
excoriaţii, comoţie cerebrală şi posibil
edem cerebral. Ţinând cont de caracterul
acestor leziuni, s-a concluzionat că nu
au pus în pericol viaţa reclamantului,
dar că necesită 12-14 zile de îngrijiri
medicale şi că determină o incapacitate
temporară de muncă. În paralel cu
ancheta desfăşurată de către parchet,
Inspectoratul judeţean de poliţie a
desfăşurat la rândul său o anchetă
privind evenimentele din noaptea de
27-28 ianuarie 1997. La 11 aprilie
1997, martorul N.P. a fost audiat de
către poliţie. A declarat că l-a văzut pe
reclamant la comisariatul din Piatra-
Neamţ în noaptea de 27 ianuarie 1997.
Reclamantul era întins pe jos, cu faţa la
podea, cu mâinile prinse la spate.
Spunea fără încetare că nu făcuse nimic
şi folosea expresii destul de violente.
Martorul a declarat că reclamantul nu
28 Lia Savonea
prezenta răni sau urme de violenţă.
Într-o declaraţie din 2 mai 1997, acelaşi
martor a declarat că reclamantul avea
faţa umflată, nerecunoscând pe nimeni
din jurul lui, era incoerent şi repeta fără
încetare „m-aţi bătut, mă măgarilor,
netrebnicilor şi bandiţilor, fără să fac
nimic”. Martorul a declarat, de ase-
menea, că s-a întors la comisariat în jur
de ora 6 pentru a da o declaraţie, dar că
poliţia l-a obligat să semneze o decla-
raţie deja redactată şi că nu a avut timp
să o citească înainte de a o semna.
Poliţia şi Parchetul i-au audiat şi pe
D.D., chelneriţă la bar, şi pe V.D.P.,
agent de pază. În cele două declaraţii
făcute în faţa maiorului C. şi datând din
28 ianuarie 1997 şi 14 mai 1997, D.D.
a afirmat că reclamantul a venit în bar
între ora 22 şi miezul nopţii şi că ea
însăşi a chemat poliţia prin telefon,
pentru că reclamantul, după ce a
consumat 4 beri, a agresat-o verbal, a
devenit foarte violent cu ceilalţi clienţi
ai barului, lovindu-l chiar pe V.D.P.
Conform primei declaraţii a acestui
martor, reclamantul a venit la bar spre
miezul nopţii deja beat şi, după ce a
comandat o cafea şi o bere, a insultat-o
pe D.D. Nu mai erau alţi clienţi în bar.
Din cauza refuzului reclamantului de a
se calma, V.D.P. a ieşit în stradă căutând
ajutor şi revenind însoţit de 2 poliţişti.
Reclamantul şi martorul au fost ulterior
duşi la comisariat. În a doua declaraţie
din 20 mai 1997, V.D.P. a declarat că,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
după sosirea celor 2 poliţişti în bar,
reclamantul l-a pălmuit pe unul dintre
ei. Conform martorului V.D.P., poliţiştii
nu i-au pus cătuşe reclamantului, ci l-au
convins să îi urmeze la comisariat.
Ieşind din bar, reclamantul s-a împie-
dicat pe scări şi a căzut. În maşina poli-
ţiei, în drum spre comisariat, recla-
mantul a fost foarte violent, lovindu-i
pe poliţişti şi pe şofer. La comisariat a
continuat să aibă un comportament
agresiv, lovind cu picioarele scaunele şi
mesele. Pentru a evita automutilarea
care ar fi putut fi ulterior utilizată
împotriva lor, poliţiştii i-au pus cătuşe
reclamantului. În final, V.D.P. a declarat
că niciun poliţist nu l-a lovit pe
reclamant şi nici nu l-a insultat. Printr-o
adresă din 20 mai 1997, Direcţia Jude-
ţeană de Poliţie Neamţ a solicitat
Parchetului de pe lângă Tribunalul
Neamţ să urgenteze definitivarea cerce-
tărilor în dosarul de ultraj privindu-l pe
reclamant, informând în acelaşi timp
parchetul că plângerea acestuia pentru
rele tratamente fusese examinată, dar
că, având în vedere imposibilitatea
confirmării faptelor, dosarul a fost
trimis Parchetului Militar Bacău cu
propunerea de neîncepere a urmăririi
penale, pe motivul că nu s-a dovedit că
cei 8 poliţişti în cauză au comis o
infracţiune. Din contră, se pare că
reclamantul şi-a aplicat singur lovituri,
provocându-şi răni, trântindu-se la
pământ, lovindu-se singur de picioarele
Lia Savonea
Art. 51
meselor şi scaunelor din sala comisa-
riatului unde a fost adus în noaptea de
27-28 ianuarie 1997. Prin rezoluţia din
10 iunie 1997, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Neamţ şi-a declinat compe-
tenţa în favoarea Parchetului Militar
Bacău, motivând că pe lângă acuzaţia
de ultraj împotriva reclamantului, cauza
priveşte în mod egal şi răspunderea
penală a poliţiştilor acuzaţi de rele
tratamente. În timpul instrumentării
dosarului de către Parchetul Militar
Bacău, reclamantul nu a fost niciodată
citat sau audiat. La 4 februarie 1998
Parchetul Militar Bacău a dispus
neînceperea urmăririi penale, motivând
că reclamantul nu a dovedit că cei 8
poliţişti ar fi comis o infracţiune. Prin
aceeaşi rezoluţie, Parchetul Militar
Bacău a trimis dosarul, pentru faptele
imputate reclamantului, Parchetului de
pe lângă Tribunalul Neamţ pentru
continuarea anchetei. Reclamantul a
formulat o plângere împotriva soluţiei
din 4 februarie 1998, respinsă printr-o
ordonanţă din 16 martie 1998. Soluţia a
fost motivată prin faptul că ancheta
fusese completă, probele în mod judi-
cios apreciate şi că rezoluţia de neînce-
pere a urmăririi penale era temeinică şi
legală. La 2 martie 1998 reclamantul a
formulat o plângere către Parchetul
General de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie. Această plângere a fost reiterată
la data de 29 iulie 1998. La 18 august
1998, procurorul B. din cadrul secţiei
29
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
parchetelor militare de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie a dispus clasarea
fără răspuns a acestei plângeri, moti-
vând că Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie deja a examinat
aceeaşi plângere la 15 octombrie 1997
şi 25 februarie 1998, dispunând respin-
gerea ei. Procurorul B. a menţionat,
fără să indice nicio dată, că în speţă
„comunicările necesare către petent au
fost efectuate”. Asupra pretinsei
încălcări a art. 3 din Convenţie, Curtea
reaminteşte că, atunci când o persoană
este rănită în timpul reţinerii, perioadă
în care aceasta se află în totalitate sub
supravegherea ofiţerilor de poliţie,
orice vătămare intervenită în acest
interval dă naştere unor puternice
prezumţii de fapt (a se vedea Hotărârea
Salman c. Turciei). Prin urmare,
Guvernului îi revine sarcina să ofere o
explicaţie plauzibilă în ceea ce priveşte
cauzele unor asemenea vătămări şi să
producă probe care să demonstreze
fapte de natură să pună sub semnul
întrebării afirmaţiile victimei, în special
dacă acestea sunt susţinute prin acte
medicale (a se vedea, printre altele,
hotărârile Selmouni c. Franţei, Berktay
c. Turciei, nepublicată, şi Altay c.
Turciei, nepublicată). Având în vedere
obligaţia autorităţilor de a răspunde
pentru persoanele aflate sub suprave-
gherea lor, Curtea a subliniat că achi-
tarea poliţiştilor în cadrul acţiunii
penale nu scuteşte statul pârât de obli-
30 Lia Savonea
gaţiile care îi revin conform Convenţiei (a
se vedea hotărârea Berktay c. Turciei).
Curtea observă că reclamantul a suferit
o agresiune în noaptea de 27 spre 28
ianuarie 1997. Vătămările au fost
constatate în rapoartele medico-legale
care atestau existenţa unui traumatism
cranio-cerebral produs prin violenţă,
însoţit de tumefieri, echimoze şi
excoriaţii multiple la nivelul feţei şi al
mâinilor, precum şi de un edem cerebral
difuz şi de o angină pectorală survenite
ca urmare a traumatismului. Curtea
observă că, cu excepţia unor leziuni
„inerente procesului de imobilizare
care s-a dovedit absolut necesar”,
Guvernul contestă faptul că reclamantul
ar fi suferit răniri grave în timpul
reţinerii sale, perioadă în care s-a aflat
în totalitate sub supravegherea poliţiş-
tilor. Curtea constată că rapoartele
medico-legale prezentate în timpul
anchetei interne şi transmise Curţii nu
indică ipoteza unei căzături sau a
automutilării, ci cea a agresiunii. De
altfel, nici în faţa autorităţilor interne,
nici în faţa Curţii nu a fost prezentat
niciun certificat medical care să ateste o
maladie psihică a reclamantului, cu
excepţia menţiunilor care, de altfel,
sunt ulterioare agresiunii făcute în
raportul redactat la externarea din 4
februarie 1997 şi care se referă la
„tulburări nevrotice, agitaţie psihomo-
torie şi capacitate de concentrare şi de
memorare slabe”. Mai mult, dispoziţiile
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
martorilor audiaţi de parchet sunt
contradictorii şi lipsite de precizie în
ceea ce priveşte prezentarea incidentului
care a dus la rănirea gravă a recla-
mantului. De asemenea, acesta din
urmă nu a fost niciodată audiat de
anchetatori. În măsura în care leziunile
constatate la reclamant ar fi putut fi
provocate, după cum susţine Guvernul,
de incidentul care a avut loc în bar
înainte de sosirea poliţiştilor, între
agentul de pază al barului şi reclamant,
Curtea remarcă faptul că niciuna dintre
piesele dosarului de cercetare penală
internă nu confirmă această ipoteză. De
altfel, Curtea constată cu surprindere că
agentul de pază nici măcar nu a fost
inculpat în cadrul cercetării penale
referitoare la faptele cu privire la care
s-a plâns reclamantul. În ceea ce
priveşte ipoteza automutilării, deşi
aceasta este susţinută şi de concluziile
Poliţiei Judiciare Neamţ, justificând
astfel propunerea de neîncepere a
urmăririi penale transmise parchetului
la 20 mai 1997, Curtea observă că nici
Guvernul, nici autorităţile interne nu au
furnizat explicaţii privind modalitatea
în care reclamantul şi-ar fi putut
autoprovoca leziuni de o asemenea
natură şi gravitate. Din declaraţiile
poliţiştilor acuzaţi rezultă că acesta ar fi
încercat să se automutileze în prezenţa
poliţiştilor, aruncându-se la pământ şi
lovindu-se cu capul de pereţi, de podea
sau de mesele şi scaunele sălii în care
Lia Savonea
Art. 51
fusese condus, la secţia de poliţie. Or,
Curtea constată, încă odată, că această
ipoteză nu a fost confirmată de nicio
expertiză, în timp ce depoziţiile poliţiş-
tilor audiaţi de parchet au fost deosebit
de sumare şi confuze în această privinţă.
În concluzie, Curtea observă că elemen-
tele de probă nu confirmă afirmaţiile
Guvernului. În lipsa unei explicaţii
plauzibile, Curtea apreciază că, în
speţă, leziunile constatate pe corpul
reclamantului au fost produse ca urmare
a unui tratament pentru care răspunderea
revine Guvernului. În ceea ce priveşte
aprecierea gravităţii relelor tratamente,
Curtea aminteşte că aceasta este relativă
prin natura sa; ea depinde de un ansam-
blu de împrejurări specifice speţei, cum
ar fi durata tratamentului sau efectele
sale psihice ori psihologice şi, în unele
cazuri, de sexul, vârsta şi starea de
sănătate a victimei. Atunci când o
persoană este lipsită de libertate,
folosirea forţei fizice, în condiţiile în
care aceasta nu este determinată de
comportamentul persoanei, aduce
atingere demnităţii umane şi constituie,
în principiu, o încălcare a dreptului
garantat de art. 3 din Convenţie
(hotărârile Labita c. Italiei şi Pantea c.
României). Amintind că Convenţia este
un „instrument viu care se interpretează
în lumina condiţiilor de viaţă actuale”
(a se vedea, printre altele, hotărârile
Tyrer c. Marii Britanii şi Selmouni c.
Franţei), Curtea apreciază că evoluţia
31
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
în creştere a exigenţelor în materia
protecţiei drepturilor omului şi a liber-
tăţilor fundamentale implică, în paralel
şi inevitabil, un grad mai mare de
severitate în aprecierea încălcărilor
aduse valorilor fundamentale ale
societăţilor democratice. Prin urmare,
acte care în trecut erau calificate ca
„tratamente inumane şi degradante”,
iar nu „tortură”, ar putea fi calificate
diferit în viitor. În speţă, Curtea
subliniază în mod deosebit intensitatea
loviturilor aplicate reclamantului, care
au produs echimoze multiple la nivelul
capului şi, mai cu seamă, un traumatism
cranio-cerebral prin violenţă, cu edem
cerebral difuz, având efecte de durată.
Curtea remarcă, între altele, durata
relelor tratamente aplicate reclamantului
timp de mai multe ore, începând cu
reţinerea sa la bar, seara, continuând în
timpul transportului cu maşina poliţiei
şi apoi la secţia de poliţie, înainte de a fi
dus la spital într-o stare gravă până la
ora 4,20 dimineaţa. Mai mult, Curtea
observă că reclamantul era deosebit de
vulnerabil, aflându-se singur sub supra-
vegherea a cel puţin 5 poliţişti care l-au
condus în timpul nopţii la sediul poliţiei
în urma unui incident minor într-un bar.
Prin urmare, Curtea consideră că
violenţele la care a fost supus recla-
mantul prezintă un caracter deosebit de
grav, de natură să conducă la dureri şi
suferinţe acute, astfel încât acestea
trebuie considerate ca acte de tortură în
32 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 51
sensul art. 3 din Convenţie. Având în constituie, în principiu, o încălcare a de tratamente, ci, de asemenea, pun în
vedere cele de mai sus, Curtea decide dreptului garantat de art. 3 (Tekin c. sarcina acestora obligaţia de a lua, în
că sub acest aspect a avut loc o încălcare Turciei, hotărârea din 9 iunie 1998, şi mod preventiv, măsuri de natură practică
a art. 3 din Convenţie. [CEDO, 12 octom- Labita c. Italiei, cererea nr. 26772/1995). necesare asigurării protecţiei integrităţii
brie 2004, cauza Bursuc c. România, Susţinerile având ca obiect supunerea la corporale şi sănătăţii persoanelor private
M. Of. nr. 452 din 27 mai 2005] rele tratamente trebuie dovedite în faţa de libertate (Mouisel c. Frantei, cererea
Curţii cu mijloace de probă adecvate nr. 67263/01, Keenan c. Marii Britanii,
2. Pantea c. României. Respectarea
(ex.: Hotărârea Klaas c. Germaniei din cererea nr. 27229/95). Totuşi, această
demnităţii umane. Rele tratamente.
22 septembrie 1993). În aprecierea obligaţie nu trebuie interpretată de aşa
Jurisprudenţa Curţii Europene a
faptelor pretinse, Curtea foloseşte manieră încât să impună statelor o
Drepturilor Omului. Curtea Europeană
criteriul probei apte să elimine „orice sarcină imposibil de realizat sau excesivă
a Drepturilor Omului a fost sesizată în
îndoială rezonabilă”; o astfel de probă (vezi mutatis mutandis, Tanrikulu c.
temeiul fostului art. 25 din Convenţia
poate rezulta dintr-un ansamblu de Turciei, cererea nr. 21422/93). În opinia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
indicii sau de prezumţii, suficient de Curţii, dată fiind natura dreptului protejat
libertăţilor fundamentale cu o plângere
grave, precise şi concordante (ex.: de art. 3, este suficient ca reclamantul să
împotriva României. Reclamantul a
Irlanda c. Marea Britanie, hotărârea din demonstreze că autorităţile nu au făcut
susţinut că luarea măsurii arestării
18 ianuarie 1978, Aydin c. Turciei, ceea ce, în mod rezonabil, era de aşteptat
preventive împotriva sa şi menţinerea sa
hotărârea din 25 septembrie 1997, şi să facă pentru a împiedica materializarea
în stare de arest preventiv au fost
Selmouni c. Franţei, hotărârea nr. unui risc real şi imediat pentru integritatea
contrare dispoziţiilor art. 5 din Convenţie
25803/94). Curtea a concluzionat pe fizică a reclamantului, un risc de care
şi că în cursul perioadei de arestare a fost
baza datelor de la dosar că tratamentele acestea aveau sau trebuiau să aibă
supus la tratamente contrare art. 3 din
la care a fost supus reclamantul în cunoştinţă. Curtea a concluzionat că
Convenţie. În examinarea plângerii,
perioada de arestare preventivă, astfel autorităţile interne ar fi putut, în mod
Curtea a reamintit că, pentru a fi incluse
cum au fost expuse, sunt contrare rezonabil, prevedea, pe de o parte, că,
în sfera de aplicare a art. 3, relele
dispoziţiilor art. 3 din Convenţie. În ceea dată fiind starea sa psihică, reclamantul
tratamente trebuie să atingă un minimum
ce priveşte răspunderea autorităţilor, era mai vulnerabil decât un deţinut
de gravitate, minimum ce este relativ,
Curtea a reamintit, în primul rând, că art. obişnuit şi, pe de altă parte, că arestarea
depinzând de ansamblul circumstanţelor
3 din Convenţie consacră una dintre sa putea avea ca efect exacerbarea senti-
cauzei, precum durata tratamentului şi
valorile fundamentale ale unei societăţi mentului său de deprimare, sentiment,
efectele psihice sau psihologice asupra
democratice, interzicând, în termeni de altfel, inerent oricărei măsuri privative
victimei şi, în anumite cazuri, sexul,
absoluţi, tortura şi pedepsele şi trata- de libertate, precum şi amplificarea
vârsta, starea de sănătate a acesteia.
mentele inumane sau degradante (Aydin irascibilităţii sale, pe care o manifestase
Atunci când o persoană este privată de
c. Turciei, hotărârea din 25 septembrie). deja faţă de alţi deţinuţi. Din aceste
libertate, folosirea împotriva sa a forţei
Aceste dispoziţii impun autorităţilor considerente, Curtea apreciază că era
fizice, dacă aceasta nu este determinată
statelor contractante nu numai să se necesară o supraveghere atentă a
de însuşi comportamentul victimei,
abţină de la a supune o persoană la astfel reclamantului de către autorităţile
aduce atingere demnităţii umane şi
Lia Savonea 33
Art. 51 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
penitenciare. Din aceste considerente a
rezultat că autorităţile nu şi-au îndeplinit
obligaţia pozitivă de a proteja integritatea
fizică a reclamantului, în cadrul
competenţei lor de a asigura paza
persoanelor private de libertate şi de a
se asigura că nu se aduce atingere
integrităţii fizice a acestora. În consecinţă,
art. 3 din Convenţie a fost încălcat sub
acest aspect. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie,
reclamantul a susţinut că măsura arestării
preventive dispuse împotriva sa a fost
ilegală, în condiţiile în care nu existau
motive temeinice de a crede că acesta a
încercat să se sustragă urmăririi penale.
În acest sens, Curtea a reamintit că,
pentru interpretarea termenului „potrivit
căilor legale”, prevăzut de art. 5 parag.
1 din Convenţie, Curtea face trimitere la
legislaţia naţională şi consacră obligaţia
de respectare a normelor interne
procedurale şi de drept substanţial). Deşi
autorităţile naţionale, în special instanţele
judecătoreşti, sunt, în primul rând,
competente să interpreteze şi să aplice
dreptul intern, totuşi dacă nerespectarea
dispoziţiilor legale interne reprezintă, în
acelaşi timp, o încălcare a art. 5 parag.
1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie
să exercite funcţia sa de control asupra
respectării dreptului naţional (ex.:
Douiyeb c. Olanda, cererea nr. 31464/96).
În analizarea acestei sesizări, Curtea a
constatat că în cauză, nerespectarea
dispoziţiilor legale ce reglementează în
34 Lia Savonea
dreptul intern materia arestării preven-
tive, fapt recunoscut de instanţele
judecătoreşti interne şi necontestat de
Guvern, este, în mod evident, stabilită
şi atrage încălcarea art. 5 parag. 1 lit. c)
din Convenţie. Cu privire la pretinsa
încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie,
Curtea a statuat că în materie penală,
„termenul rezonabil” prevăzut de art. 6
parag. 1 începe să curgă de la data la care
o persoana este „acuzată”. Aceasta poate
fi o dată anterioară trimiterii în judecată
a persoanei, putând constitui punct de
plecare data arestării, data punerii în
mişcare a acţiunii penale sau a începerii
cercetării penale. „Acuzaţia”, în sensul
art. 6 parag. 1 din Convenţie, poate fi
definită „ca notificarea oficială, prove-
nind de la autoritatea competentă, cu
privire la reproşul ce i se aduce unei
persoane de a fi săvârşit o infracţiune”,
idee care corespunde noţiunii de
„repercusiune importantă asupra situaţiei
persoanei” (ex.: Reinhardt şi Slimane-
Kaid c. Franţa, hotărârea din 31 martie
1998). În speţă, Curtea a constatat că au
existat repercusiuni importante asupra
situaţiei reclamantului începând de la
data la care parchetul a dispus începerea
urmăririi penale împotriva sa. Cu privire
la caracterul rezonabil al duratei proce-
durii, acesta se apreciază ţinând seama
de circumstanţele cauzei şi criteriile
consacrate în jurisprudenţa Curţii, în
special complexitatea cauzei, compor-
tamentul reclamantului şi cel al autori-
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 52-6
tăţilor competente (ex.: Pelissier şi Sassi autorităţi cu privire la tratamentele
c. Franta, hotărârea nr. 25444/1994, şi menţionate, că a existat o încălcare a art.
Philis c. Grecia, hotărârea din 27 iunie 5 parag. 1 din Convenţie, ca urmare a
1997). În speţă, Curtea a estimat că pre- arestării reclamantului în absenţa unor
lungirea procedurii în mod nerezonabil motive temeinice de a crede în necesitatea
s-a datorat deficienţelor autorităţilor şi de a-l împiedica să fugă după săvârşirea
că autorităţile române pot fi făcute unei infracţiuni şi prin menţinerea
răspunzătoare pentru întârzierea generală reclamantului în stare de arest preventiv
înregistrată în modul de tratare a cauzei. după expirarea mandatului de arestare,
În concluzie, Curtea a hotărât că a existat că a fost încălcat art. 5 parag. 3, 4 şi 5
o încălcare a art. 3 din Convenţie, sub din Convenţie, şi că a fost încălcat
aspectul tratamentelor la care a fost art. 6 parag. 1 şi 3 lit. c) din Convenţie.
supus reclamantul pe perioada arestării [CEDO, 3 iunie 2003, cauza Pantea c.
sale preventive şi sub aspectul anchetei României, M. Of. nr. 1.150 din
efective ce ar fi trebuit realizată de 6 decembrie 2004]
Art. 52. Prezumţia de nevinovăţie
Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. [C.proc.pen.,
art. 1-51, art. 6-8]
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia
României, art. 23.
Doctrină: I. Griga, M. Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului şi inculpatului,
R.D.P. nr. 4/2004, p. 37 şi urm.; D. Ioan, Prezumţia de nevinovăţie în legislaţia românească
şi în unele legislaţii ale statelor Europei, Dreptul nr. 4/1998, p. 75 şi urm.; F. Predescu,
Prezumţia de nevinovăţie, Pro lege nr. 1/1992, p. 5 şi urm.
Art. 6. Garantarea dreptului de apărare
(1) Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi
celorlalte părţi în tot cursul procesului penal.
(2) În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în
Lia Savonea
Lia Savonea
/ Luciana Mera 35
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 6
condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Dreptul nr. 7/1994,
în apărare. p. 51-57; I.Gh. Gorgăneanu, Independenţa funcţiilor procesuale, R.D.P. nr. 1/2000,
p. 38-46; N. Jidovu, Apărarea inculpatului în procesul penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 60-70;
(3) Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată
N. Jidovu, Dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005;
şi mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta
L. Lefterache, Dreptul la apărare. Ascultarea inculpatului, R.D.P. nr. 2/2005, p. 124-125;
pentru care este cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure
Gh. Mateuţ, Apărătorul, subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
legislative, în Dreptul, nr. 5/1996, p. 77-89; C. Niculeanu, Garantarea şi asigurarea
(4) Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul dreptului la apărare, Dreptul nr. 8/1998, p. 67-81; G. Potrivitu, Unele opinii în legătură cu
procesului penal. dreptul la apărare, Dreptul nr. 2/1999, p. 129-133; T. Pungă, Dreptul de apărare. Exercitare
(5) Organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit abuzivă, R.D.P. nr. 2/2001, p. 110-112; C. Sima, Dreptul la apărare, Dreptul nr. 3/2003,
sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul p. 167-175; L.D. Stanciu, Respectarea dreptului de apărare, R.D.P. nr. 4/1999, p. 68-70;
de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul- C. Turianu, Limitele obligativităţii asistenţei juridice, Dreptul nr. 7/2000, p. 131-132;
verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, A. Ungureanu, Neasistarea învinuitului de către părător. Nulitate absolută. Motiv de
organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea recurs, R.D.P. nr. 3/1995, p. 112-116; A. Ungureanu, Lipsă de apărare, R.D.P. nr. 3/1998,
asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are p. 121-124; A. Vasiliu, Dreptul de apărare, R.D.P. nr. 2/2000, p. 107-109.
apărător ales. [C.proc.pen., art. 65, art. 66, art. 70 alin. (2), art. 171-173,
art. 198 alin. (3), art. 202, art. 294, art. 321-323, art. 332 alin. (2), art. 3859 JURISPRUDENŢĂ
alin. (1) pct. 6]
HOTĂRÂRI CEDO
Notă: Alineatul (3) al art. 6 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea Pakelli c. Germaniei. Proces în faţa Curţii Federale de Justiţie, dar
nr. 281/2003. echitabil. Dreptul la un apărător. preşedintele completului de judecată îl
Asistenţa unui avocat din oficiu. refuză. La 29 noiembrie 1977, Curtea
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6 parag. 3 lit. a)-e); La 30 aprilie 1976, dl Luftu Pakelli, Federală de Justiţie respinge recursul,
Constituţia României, art. 24; Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cetăţean turc ce locuia în Germania, a după o audiere ţinută în prezenţa unui
republicată, art. 15; Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de fost condamnat la doi ani şi trei luni procuror federal, dar la care nu asistă
avocat, republicată, art. 2, art. 3 lit. b), art. 34, art. 38, art. 39, art. 44 alin. (1), art. 68-69, de închisoare pentru o infracţiune nici Pakelli, nici avocatul desemnat din
art. 70-74. la legislaţia asupra stupefiantelor şi oficiu. Reclamantul Pakelli reproşează
pentru fraudă fiscală. Avocatul său Curţii Federale de Justiţie că a refuzat
Doctrină: I. Amarie, Dreptul de apărare. Nulităţi, R.D.P. nr. 4/2000, p. 107-109;
desemnat din oficiu introduce un să-i desemneze un avocat din oficiu; el
M. Bădilă, V. Vidrighin, Consideraţii referitoare la limitarea dreptului la apărare în faza
recurs considerat inadmisibil, deoarece afirmă o încălcare a dreptului său la un
de urmărire penală, Dreptul nr. 9/2007, p. 218-221; A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor
procesuale în cauza penală, R.D.P. nr.1/1999, p. 101-108; D. Ciucă, B. Constantinescu, emana de la un avocat neabilitat proces echitabil şi îndeosebi la egalitatea
Apărătorul în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1998, p. 99-100; D. Ciuncan, Asistenţa juridică. să-l reprezinte pe petiţionar. Curtea armelor între acuzare şi apărare
Refuz, R.D.P. nr. 1/1998, p. 57-58; D. Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, R.D.P. Federală de Justiţie a autorizat un alt (art. 6 parag. 1), ca şi a dreptului său
nr. 2/2001, p. 59-60; Gh. Cocuţa, M. Cocuţa, Dreptul de apărare în faza de urmărire penală, avocat, care să formuleze un nou recurs la asistenţă judiciară gratuită [art. 6
R.D.P. nr. 1/2001, p. 113-115; A. Constantin, Dreptul de apărare în lumina Convenţiei şi să depună un memoriu dezvoltat. parag. 3 lit. c)]. Curtea precizează mai
europene a drepturilor omului, R.D.P. nr. 3/1998, p. 110-112; I. Doltu, Rolul procurorului Acest avocat a solicitat apoi numirea întâi întinderea art. 6 parag. 3 lit. c),
în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale, care sa pentru a participa la procedura orală referindu-se la scopul şi obiectul acestei
36 Luciana Mera Luciana Mera 37
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
dispoziţii, care vizează asigurarea unei
protecţii efective a drepturilor apărării.
Ea constată, astfel, că un acuzat care
nu vrea să se apere el însuşi trebuie
să poată recurge la serviciile unui
apărător ales; dacă nu are mijloacele să
plătească unul, Convenţia îi recunoaşte
dreptul la asistenţa gratuită a unui
avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o reclamă. În consecinţă, deşi
dreptul german autoriza prezentarea sa
în persoană în faţa Curţii Federale de
Justiţie, Pakelli putea pretinde asistenţa
gratuită a unui avocat din oficiu, în
măsura în care el nu avea mijloacele să
plătească un apărător şi când interesele
justiţiei reclamau o asemenea asistenţă.
Asupra primului punct, Curtea recu-
noaşte că elementele dosarului nu sunt
suficiente pentru a proba într-un mod
absolut lipsa financiară în care se găsea
Pakelli în acea perioadă, dar ele conduc
la a considera ca realizată prima din
cele două condiţii ale art. 6 parag. 3
lit. c). Asupra celui de-al doilea punct,
Curtea constată, mai întâi, că în speţă
era vorba de unul din puţinele cazuri
în care Curtea Federală de Justiţie a
ţinut audierea. Ea deduce din aceasta
că procedura orală putea să devină
importantă pentru pronunţarea deciziei,
situaţie în care respectarea dezbaterii
contradictorii devenea necesară pentru
garantarea unui proces echitabil. În
afară de aceasta, prezenţa avocatului
petiţionarului ar fi permis acestuia
38 Luciana Mera
din urmă să-şi explice reclamaţiile, la
nevoie să le precizeze şi să aprofundeze
argumentaţia scrisă. Asemenea ocazii
de a interveni în desfăşurarea proce-
durii ar fi avut cu atât mai multă impor-
tanţă cu cât recursul tratase 19 puncte
diferite. Prezentarea personală a dlui
Pakelli nu ar fi compensat, deci, absenţa
avocatului său. În sfârşit, Curtea subli-
niază că procedura de casaţie nu a
fost contradictorie, oricum nu în etapa
audierilor. Ea arată îndeosebi că în
situaţia în care Curtea Federală nu ar
fi hotărât să facă audieri, Parchetul
Federal ar fi formulat în scris concluzii
şi le-ar fi comunicat cu rigurozitate
petiţionarului. Acesta din urmă ar fi avut
astfel ocazia de a le studia şi, la nevoie,
de a le răspunde. Această posibilitate
de a contrazice Parchetul ar fi trebuit,
în consecinţă, să-i fie oferită şi pentru
dezbateri. Refuzându-i un apărător,
Curtea l-a privat, în timpul fazei orale
a procedurii, de posibilitatea de a
influenţa asupra soluţionării litigiului,
posibilitate care i-ar fi fost păstrată
dacă procedura s-ar fi desfăşurat în
întregime în scris. În aceste condiţii,
Curtea apreciază că interesele justiţiei
reclamau să i se acorde dlui Pakelli
asistenţa unui avocat din oficiu în faţa
Curţii Federale de Justiţie. A existat
deci încălcarea art. 6 par. 3 lit. c).
[CEDO, 25 aprilie 1983, cauza Pakelli
c. Germaniei, în V. Berger, op. cit.,
1997, p. 264-266. A se vedea şi cauza
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Goddi c. Italiei, citată infra, art. 171;
cauza Poitrimol c. Franţei, citată infra,
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
1. Respectarea dreptului la apă-
rare în cadrul procesului penal.
Faza actelor premergătoare. Exa-
minând conformitatea dispoziţiilor
art. 6 şi ale art. 171 alin. (1)
C.proc.pen. (ce fac obiectul excepţiei
de neconstituţionalitate) cu prevederile
constituţionale, precum şi cu cele ale
art. 14 pct. 3 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice,
Curtea constată că nu poate fi vorba de o
contrarietate a acestora, ci, dimpotrivă,
de o concretizare a garantării consti-
tuţionale a dreptului la apărare în
cadrul procesului penal. Astfel,
textele criticate prevăd şi garantează
dreptul la apărare al învinuitului sau
al inculpatului în tot cursul procesului
penal, precum şi obligaţia organelor
judiciare de a-l încunoştinţa pe acesta
despre fapta pentru care este învinuit,
încadrarea juridică a acesteia şi de
a-i asigura posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării. Orice parte are
dreptul de a fi asistată de apărător în
tot cursul procesului. În plus, organele
judiciare au obligaţia să încunoştinţeze
pe învinuit sau pe inculpat, înainte
de a i se lua prima declaraţie, despre
dreptul de a fi asistat de un apărător,
consemnându-se aceasta în procesul-
Luciana Mera
Art. 6
art. 17; cauza Ilişescu şi Chiforec c.
României, citată infra, art. 323]
verbal de ascultare. În condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege, organele
judiciare sunt obligate să ia masuri
pentru asigurarea asistenţei judiciare
a învinuitului sau a inculpatului, dacă
acesta nu are apărător ales.
De asemenea, textele legale criticate
sunt în concordanţă şi cu prevederile
pct. 3 al art. 14 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi
politice, potrivit cărora orice persoana
acuzată de comiterea unei infracţiuni
are dreptul la garanţiile procesuale
enumerate şi menţionate, printre care:
acela de a fi informată despre natura şi
motivele acuzaţiei ce i se aduce, de a
avea asistenţa unui apărător ales de ea,
dacă nu are apărător să fie informată
despre dreptul de a-l avea sau de a i se
atribui un apărător din oficiu ori de câte
ori interesul justiţiei o cere sau dacă ea
nu are mijloace pentru a-l remunera.
Prin urmare, este evident că prin
dispoziţiile legale criticate nu se aduce
nicio atingere dreptului la apărare
garantat de Constituţia României prin
prevederile art. 24 alin. (2), interpretate
şi aplicate în concordanţă cu Pactul
internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, conform art. 20
alin. (1) din Legea fundamentală, ci,
39
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
dimpotrivă, prin aceste dispoziţii se
înscrie în Codul de procedură penală
dreptul la apărare şi obligaţia organelor
judiciare de a-l respecta şi de a asigura
exercitarea efectivă a acestui drept.
Curtea consideră că garantarea
dreptului la apărare nu se poate asigura
în afara procesului penal, înainte
de începerea urmăririi penale, când
făptuitorul nu are calitatea procesuală
de învinuit sau de inculpat, astfel cum
se susţine de către autorii excepţiei, care
confundă începerea procesului penal
cu efectuarea unor acte premergătoare
acestuia. Efectuarea de către organele
de urmărire penală a unor acte premer-
gătoare, anterior începerii urmăririi
penale, în vederea strângerii datelor
necesare declanşării procesului, nu
reprezintă momentul începerii procesului
penal şi se efectuează tocmai pentru a
se constata dacă sunt sau nu temeiuri
pentru începerea procesului penal.
Potrivit prevederilor constituţionale
interpretate şi aplicate în concordanţă
cu Pactul internaţional invocat, dreptul
la apărare nu poate fi garantat, în
afara unei acuzaţii, a unei învinuiri şi,
respectiv, a unui proces început şi aflat
în curs de desfăşurare. Chiar dacă, în
conformitate cu prevederile art. 224
C.proc.pen., procesul-verbal prin care
se constată efectuarea unor acte pre-
40 Luciana Mera
mergătoare poate constitui mijloc de
probă, dreptul la apărare al învinuitului
nu poate fi considerat ca fiind încălcat,
pentru că acesta are posibilitatea de
a-l combate cu alt mijloc de probă.
[D.C.C. nr. 141/1999, M. Of. nr. 585
din 30 noiembrie 1999; în acelaşi sens,
D.C.C. nr. 582/2005]
2. Principiul constituţional al
dreptului la apărare. Concretizare în
normele procedurale. Curtea Consti-
tuţională a apreciat că atât art. 6 alin.
(1), cât şi art. 172 alin. (1) C.proc.pen.
transpun în norme procedurale, pentru
inculpat, învinuit şi celelalte părţi
ale procesului penal, pe tot parcursul
acestuia, principiul constituţional al
dreptului la apărare, precum şi dreptul
acestora de a fi asistaţi de apărător. De
asemenea, se mai arată că textele de lege
criticate nu aduc atingere dreptului la
apărare nici prin raportare la art. 6 parag.
3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, prevederi aplicabile în
temeiul art. 20 din Constituţia României.
[D.C.C. nr. 210/2000, M. Of. nr. 110 din
5 martie 2001; a se vedea, în acelaşi
sens: D.C.C. nr. 126/2001, D.C.C.
nr. 128/2001, D.C.C. nr. 134/2001,
D.C.C. nr. 138/2001, D.C.C. nr. 152/2001
şi D.C.C. nr. 290/2001]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Asigurarea dreptului la apărare 1, 9
Asistenţă juridică 8, 12
Asistenţă juridică obligatorie 4, 7
Cerere de amânare pentru imposibilitatea
de prezentare a apărătorului ales 12
Cerere de amânare pentru lipsă de apărare
11
Citarea inculpatului internat în spital la
data judecăţii 3
Consecinţele încălcării prevederilor art. 6
C.proc.pen. 2
1. Dreptul la apărare. Asigurarea
exercitării efective. Dreptul la apărare
este considerat ca o cerinţă, respectiv
garanţie, necesară pentru realizarea unui
echilibru între interesele persoanei şi
cele ale societăţii. Principiul garantării
dreptului la apărare este consacrat
atât de art. 24 alin. (2) din Constituţia
României, cât şi de art. 6 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceste texte cu caracter general, de
principiu, au fost detaliate prin textele
speciale din Codul de procedură
penală, în mod deosebit prin art. 6,
care înmănunchează un ansamblu de
reguli destinate să garanteze dreptul
la apărare. În esenţă, textul anterior
invocat statuează că „dreptul la apărare
este garantat învinuitului, inculpatului
şi celorlalte părţi în tot cursul procesului
penal. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi
Luciana Mera
Art. 6
Dreptul la apărare 5, 10
Dreptul la apărare al părţii civile 6
Dreptul la apărare al părţii vătămate 7
Drepturile apărătorului 10
Exercitarea abuzivă dreptului la apărare 4
Făptuitor, învinuit. Momentul de la care
asistenţa juridică este obligatorie 9
Garantarea dreptului de apărare 2, 3, 4
Obligaţiile organului de urmărire penală
8, 10
Omisiunea acordării ultimului cuvânt 5
Soluţionarea cu celeritate a cauzei 11
articol, „organele judiciare sunt obligate
să asigure părţilor deplina exercitare a
drepturilor procesuale”, deci, inclusiv
dreptul la apărare. Trebuie reţinute
totodată şi prevederile art. 171 şi
art. 172 C.proc.pen., referitoare la
„asistenţa învinuitului sau a inculpatului”
şi „drepturile apărătorului”. Judecând
cauza în apel, instanţa a respins
nejustificat atât cererea inculpatului
P.O. de amânare a cauzei, cât şi cererea
de repunere a cauzei pe rol. Se constată
pe de o parte, că lipsa apărătorului
ales a fost determinată de starea sa de
sănătate, imposibilitatea prezentării
fiind dovedită prin adeverinţa medicală,
iar pe de altă parte, nu se poate reţine
o exercitare abuzivă a dreptului la
apărare. Sub acest aspect, trebuie reţinut
faptul că apărătorul ales al inculpatului
P.O. s-a prezentat la toate termenele de
judecată, nefiind îndeplinite cerinţele
41
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
prevăzute de art. 171 alin. (4) C.proc.
pen. Mai mult, potrivit textului anterior
invocat, instanţa are obligaţia, după
desemnarea unui apărător din oficiu,
să-i acorde acestuia timpul necesar
pentru pregătirea apărării, care nu putea
fi mai mic de 3 zile. În cauză, instanţa de
apel a desemnat un apărător din oficiu
la data judecării cauzei, nesocotind,
astfel, dispoziţiile imperative prevăzute
de lege. Respingând cererile de amânare
a judecării cauzei şi de repunere pe rol
pentru pregătirea apărării, formulate
de către apărătorul ales al inculpatului
P.O., instanţa de apel a încălcat pre-
vederile menţionate anterior şi nu a
asigurat inculpatului o apărare efectivă
în proces. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 4075/2005, B.J. – Bază de date]
2. Garantarea dreptului la apă-
rare. Încălcarea prevederilor art. 6
C.proc.pen. Consecinţe. Recursul
declarat de parchet este fondat pentru
un motiv care vizează încălcări esenţiale
ale legii în faza de urmărire penală.
Inculpatei nu i s-a adus la cunoştinţă
învinuirea care i-a fost reţinută în
sarcină, în condiţiile prevăzute de art.
6 C.proc.pen., nici înainte de a i se
lua prima declaraţia şi nici cu ocazia
audierii, ceea ce constituie o încălcare
gravă şi esenţială a dreptului la apărare,
de natură să afecteze aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei, încălcându-
se în acelaşi timp şi prevederile art. 6
din Convenţia Europeană a Drepturilor
42 Luciana Mera
Omului privind existenţa unui proces
echitabil, sintagmă care presupune şi
asigurarea deplină a exercitării dreptului
la apărare. Cerinţele cuprinse în art. 6
C.proc.pen. au fost prevăzute tocmai
ca o garanţie a dreptului la apărare.
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii şi
încadrării juridice constituie o condiţie
obligatorie prealabilă primei audieri,
aşa încât, pe cale de consecinţă, toate
celelalte acte de urmărire penală şi,
în primul rând, declaraţiile date de
inculpată, sunt lovite de nulitate, în
mod implicit. Modalitatea în care a
procedat organul de urmărire penală
este contrară legii şi atrage incidenţa
prevederilor art. 197 alin. (1) şi (4)
– teza finală, consecinţele nulităţii
neputând fi acoperite decât prin refa-
cerea tuturor actelor de procedură
nelegale. Consecinţa acestei sancţiunii
procedurale o constituie lipsa de eficienţă
juridică a actelor de urmărire penală şi
obligativitatea refacerii acestora. [C.A.
Braşov, s. pen., dec. nr. 896/R/2004,
CPJP 2003-2004, p. 217]
3. Garantarea dreptului de apă-
rare. Citare. Inculpat internat în
spital la data judecăţii. Judecata poate
avea loc, aşa cum se arată în dispoziţiile
art. 291 C.proc.pen., numai dacă părţile
sunt legal citate şi procedura este
îndeplinită. La data de 7 martie 2005,
înainte cu 2 zile de termenul de judecată,
inculpatul se afla internat în spital, fiind
supus unei intervenţii chirurgicale,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
aspect ce rezultă din adeverinţa
medicală eliberată de unitatea sanitară.
În condiţiile arătate, inculpatul trebuia
citat prin intermediul administraţiei
spitalului, conform art. 177 alin. (5)
C.proc.pen. Nerecurgându-se la această
modalitate, procedura de citare nu
poate fi apreciată ca legal îndeplinită,
împrejurare în care şi dreptul la apărare al
inculpatului a fost încălcat, desemnarea
unui apărător din oficiu fiind lipsită
de relevanţă. În consecinţă, recursul
declarat de inculpat a fost admis, s-a
casat în totalitate decizia atacată şi s-a
trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi
instanţă de apel. [C.A. Piteşti, s. pen.,
dec. nr. 219/R/2005, BJ 2005, p. 135]
4. Asistenţă juridică obligatorie.
Garantarea dreptului la apărare.
Exercitare abuzivă. Dreptul la apărare,
a cărui exercitare este garantată pe tot
parcursul procesului penal, nu trebuie
însă exercitat abuziv. Împrejurarea că
instanţa de apel a desemnat un apărător
din oficiu nu echivalează cu încălcarea
dispoziţiilor art. 6 şi art. 171 C.proc.
pen., în condiţiile în care inculpatul,
de mai multe ori, a formulat cereri de
amânare a cauzei pentru a-şi angaja
avocat ales, însă la ultimul termen
de judecată nu s-a mai prezentat, iar
apărătorul său a lipsit, fără a depune
la dosar dovada imposibilităţii de
prezentare. [C.A. Piteşti, s. pen., dec.
nr. 98/R/2005, BJ 2005, p. 133]
Luciana Mera
Art. 6
5. Dreptul la apărare. Omisiunea
acordării ultimului cuvânt. Conse-
cinţe. Curtea a reţinut că, potrivit
art. 6 C.proc.pen., dreptul de apărare
este garantat învinuitului, inculpatului
şi celorlalte părţi în tot cursul proce-
sului penal. Una din formele de
exprimare concretă a dreptului la apă-
rare în faza judecării apelului o repre-
zintă dispoziţiile art. 377 alin. (4)
C.proc.pen., conform cărora, dacă la
termenul fixat apelul este în stare de
judecată, preşedintele dă cuvântul
în cele din urmă inculpatului. Din
încheierea de dezbateri rezultă că
inculpatul a fost prezent personal, iar
instanţa de apel a omis să-i acorde
ultimul cuvânt. Această încălcare a
dreptului la apărare este sancţionată cu
nulitatea relativă şi conduce la anularea
deciziei pronunţată în apel, conform
art. 197 alin. (4) C.proc.pen., această
măsură fiind necesară pentru aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 890/2005, CPJP 2005, p. 172-173]
6. Dreptul la apărare al părţii
civile. Obligaţia instanţei. Respingând
nejustificat cererea privind prezentarea
avocatului ales, tribunalul a încălcat
obligaţia de a asigura părţii civile
exercitarea dreptului constituţional
la apărare. Astfel, partea a fost lipsită
nu numai de posibilitatea legală de
a-şi formula criticile în legătură cu
43
Art. 6 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
soluţionarea laturii civile şi de a
le susţine în condiţii de oralitate şi
contradictorialitate, dar şi de a se apăra
în raport cu concluziile formulate de
inculpat în calea de atac exercitată. Cum
o atare vătămare nu poate fi îndreptată
în calea de atac a recursului, fără
privarea părţii de un grad de jurisdicţie,
conform art. 38515 pct. 2 lit. b) C.proc.
pen., recursul părţii civile a fost admis,
decizia atacată a fost casată în parte,
în ceea ce priveşte latura civilă şi s-a
dispus trimiterea cauzei spre rejudecare
aceluiaşi tribunal. [C.A. Ploieşti,
dec. nr. 161/R/1999, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 132]
7. Dreptul la apărare al părţii
vătămate. Asistenţă juridică obliga-
torie. Partea vătămată a criticat decizia
pronunţată în apel pentru că tribunalul
nu i-a dat posibilitatea să-şi angajeze
apărător. Instanţa de recurs a apreciat
că această critică este nefondată,
constatând că partea nu a formulat o
asemenea cerere, iar, pe de altă parte,
s-a reţinut că art. 3859 pct. 6 C.proc.
pen. vizează exclusiv situaţia în care
asistenţa juridică este obligatorie, însă,
relativ la calitatea procesuală a părţii
vătămate, nu era obligatorie asistenţa
juridică, aşa încât nu se poate constata
încălcarea dispoziţiilor privind dreptul
la apărare. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 1472/R/2005, CPJP 2005,
p. 170]
44 Luciana Mera
8. Asistenţă juridică. Obligaţiile
organului de urmărire penală. Dacă
inculpatul, care nu se află în nici una
din situaţiile prevăzute de art. 171
alin. (2) C.proc.pen., declară, pe par-
cursul urmăririi penale, că nu doreşte
să fie asistat de avocat, organele de
urmărire penală nu mai sunt obligate
să-i asigure asistenţa juridică prin
desemnarea unui avocat, chiar dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită este mai mare
de 5 ani închisoare [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 127/1997, CPJP 1994-
1997, p. 206]
9. Asigurarea dreptului la apărare.
Făptuitor, învinuit. Momentul de la
care asistenţa juridică este obligatorie.
Calitatea de făptuitor la momentul
audierii în faza actelor premergătoare
nu atrage obligaţia asigurării unui
avocat, asistenţa juridică, în condiţiile
menţionate, nefiind obligatorie. Ante-
rior pornirii procesului penal, persoana
care a săvârşit infracţiunea are calitatea
de făptuitor; odată cu declanşarea
procesului penal devine subiect pasiv al
raportului juridic procesual penal. Doar
după începerea urmăririi penale, acesta
capătă calitatea de învinuit, fiind subiect
de drepturi şi obligaţii procesuale, spre
deosebire de făptuitor, care nu este un
asemenea subiect, neexistând cadrul pro-
cesual adecvat, acesta stabilindu-se doar
odată cu începerea urmăririi penale.
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr.
529/1996, CPJP 1994-1997, p. 213]
10. Dreptul la apărare. Drepturile
apărătorului. Obligaţiile organului
de urmărire penală. Consecinţe.
Organul de urmărire penală are
obligaţia să încunoştinţeze apărătorul
ales al inculpatului despre efectuarea
unui act de urmărire penală şi nu să ia
măsuri pentru desemnarea unui avocat
din oficiu. În acest fel, cu motivarea
nesusţinută de nicio dovadă, că
avocatul ales nu a fost găsit, se încalcă
dreptul la apărare al inculpatului. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 351/1996,
CPJP 1994-1997, p. 248]
11. Soluţionarea cu celeritate a
cauzei. Cerere de amânare pentru
lipsă de apărare. La primul termen de
judecată fixat pentru soluţionarea unei
plângeri formulată împotriva rezoluţiei
de neîncepere a urmăririi penale, faţă
de viciul de procedură cu petentul, s-a
dispus amânarea cauzei la data de 24
august 2004. Prezent la acest ultim
termen, petentul a solicitat amânarea
cauzei, în vederea angajării unui apă-
rător, cerere ce a fost însă respinsă de
către prima instanţă, cu motivarea că
dispoziţiile art. 2781 alin. (12) C.proc.
pen. prevăd obligaţia instanţei de a
soluţiona cauza în regim de urgenţă. Fără
a contesta dispoziţiile legale ce impun
soluţionarea cu celeritate a plângerilor
formulate împotriva rezoluţiilor sau a
Luciana Mera
Art. 6
ordonanţelor procurorului de netrimitere
în judecată, tribunalul apreciază totuşi,
că aceste dispoziţii legale nu sunt
contrare şi nici prioritare în raport de
garanţiile instituite de art. 6 C.proc.
pen. Astfel, potrivit textului de lege mai
sus menţionat, dreptul la apărare este
garantat în tot cursul procesului penal nu
numai învinuitului şi inculpatului, dar
şi celorlalte părţi. Dreptului oricăreia
dintre părţi de a fi asistată de apărător
îi corespunde obligaţia corelativă
a organelor judiciare de a asigura
părţilor deplina exercitare a drepturilor
procesuale, în condiţiile prevăzute de
lege. În speţă, se constată că la primul
termen de judecată cu procedura legal
îndeplinită cu petentul, instanţa de
fond a respins cererea acestuia de
amânare a cauzei în vederea angajării
unui apărător, deşi era prima de acest
gen. Procedând astfel, prima instanţă
nu a respectat garanţiile prevăzute în
art. 6 C.proc.pen., producând părţii
o vătămare evidentă, care nu poate
fi înlăturată altfel decât prin casarea
sentinţei recurate şi trimiterea cauzei
spre rejudecare. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 1673/R/2004, CPJMP
2000-2004, p. 676-678]
12. Asistenţă juridică. Cerere
de amânare pentru imposibilitatea
de prezentare a apărătorului ales.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa
asupra acestei cereri. Printr-o cerere
45
Art. 7 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 7
scrisă, apărătorul părţii responsabile soluţionare în absenţa apărătorului ales, JURISPRUDENŢĂ
civilmente a solicitat amânarea cauzei a avut drept consecinţă privarea părţii
pentru imposibilitate de prezentare, pe de posibilitatea de a-şi exprima poziţia DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
motiv că are un proces în altă localitate, în cauză şi de a administra probele
Obligativitatea întocmirii actelor penal prevăzută în art. 7. Drept urmare,
urmând ca la termenul ce se va acorda solicitate în apărare şi încuviinţate
procedurale în limba română. întreaga activitate procesuală, scrisă
să facă dovada în acest sens. În pofida de către instanţă la termenul anterior.
Respectarea dreptului cetăţenilor şi orală, trebuie să se efectueze în
acestei cereri, instanţa de fond a procedat În acest context, tribunalul apreciază
străini la un proces echitabil. Curtea limba română. De asemenea, potrivit
la audierea martorului P.D. (încuviinţat că dreptul la apărare al acestei
Constituţională a fost sesizată cu excepţia dispoziţiilor constituţionale ale art. 128
părţii vătămate) şi a acordat cuvântul părţi, garantat de dispoziţiile art. 6
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (4), „Cetăţenii străini şi apatrizii
în dezbaterea fondului cauzei, fără ca C.proc.pen., a fost încălcat atât prin
art. 7 C.proc.pen. În motivarea excepţiei care nu înţeleg sau nu vorbesc limba
în practicaua hotărârii să se regăsească neadministrarea probelor încuviinţate
de neconstituţionalitate, s-a arătat că română au dreptul de a lua cunoştinţă
vreo dispoziţie a instanţei cu privire în apărare, cât şi prin punerea sa în
dispoziţiile procedural penale criticate de toate actele şi lucrările dosarului, de
la cererea formulată de avocat sau imposibilitate de a formula concluzii în
referitoare la limba în care se desfăşoară a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii,
motivele pentru care a apreciat că nu se cauză, deşi instanţa avea posibilitatea
procesul penal încalcă prevederile prin interpret; în procesele penale acest
impune amânarea cauzei, ci continuarea de a amâna pronunţarea în acest scop.
constituţionale care reglementează drept este asigurat în mod gratuit”.
judecăţii. Nesocotirea şi nepronunţarea [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi Aceste dispoziţii îşi găsesc reflectare în
asupra cererii de amânare formulată nr. 1539/R/2004, CPJMP 2000-2004,
dreptul la un proces echitabil, deoarece art. 8 C.proc.pen., referitor la folosirea
de apărătorul părţii responsabile p. 678]
„întocmirea actelor procedurale în limba limbii oficiale prin interpret, care
civilmente şi reţinerea cauzei spre
română, în situaţia în care subiectul constituie o garanţie pentru exercitarea
urmăririi sau judecăţii este un cetăţean efectivă a dreptului la apărare şi pentru
Art. 7. Limba în care se desfăşoară procesul penal străin, determină imposibilitatea desfăşurarea unui proces echitabil
acestuia de a-şi exercita drepturile şi pentru toate părţile din proces, indiferent
(1) În procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba
garanţiile procedurale”. Examinând de naţionalitatea acestora şi de limba pe
română.
excepţia de neconstituţionalitate for- care o cunosc, garanţie concretizată în
(2) În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane mulată, Curtea a reţinut că întrucât cuprinsul Codului de procedură penală
chemate în proces folosirea limbii materne, actele procedurale conform dispoziţiilor art. 128 alin. (1) în art. 73 alin. (3), art. 128, art. 190 şi
întocmindu-se în limba română. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 8] din Constituţie „Procedura judiciară se următoarele, în art. 291, art. 319 şi în
desfăşoară în limba română”, folosirea art. 394 alin. (1) lit. b). În consecinţă,
Notă: Articolul 7 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea limbii române în procedurile judiciare Curtea Constituţională a respins excep-
nr. 281/2003.
este o expresie a suveranităţii statului. ţia de neconstituţionalitate a dispo-
Acest principiu constituţional a devenit ziţiilor art. 7 C.proc.pen. [D.C.C.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 5, art. 6; Constituţia
în reglementarea Codului de procedură nr. 594/2005, M. Of. nr. 1063 din
României, art. 128.
penală o regulă de bază a procesului 28 noiembrie 2005]

46 LucianaLia Savonea
Mera / Lia Savonea Lia Savonea 47
Art. 8-9 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
Art. 8. Folosirea limbii oficiale prin interpret
Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot
exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă
de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum şi dreptul de a pune
concluzii în instanţă, prin interpret. [C.proc.pen., art. 1-4, art. 7]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare
prevăzut de lege.
(3) Acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului
penal. [C.proc.pen., art. 10-13, art. 235, art. 238, art. art. 263-264,
art. 335-337, art. 345]

Notă: Articolul 8 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea Doctrină: A. Boureanu, Procurorul – titular al exerciţiului acţiunii penale, Pro
nr. 281/2003. lege nr. 1/1999, p. 5; C. Butiuc, Despre exercitarea acţiunii penale de către minorul
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, R.D.P. nr. 3/2005, p. 136; A. Crişu, Exercitarea
Legislaţie: A se vedea supra, art. 7 – „Legislaţie” acţiunii penale în procesul penal, R.D.P. nr. 2/1997, p. 19; P. Duncan, Raportul
juridic penal, Pro lege nr. 2/1997, p. 5; G.A. Năsui, Soluţii posibile în cazul în
JURISPRUDENŢĂ care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă pentru care nu s-a pus în mişcare
acţiunea penală, Dreptul nr. 4/2004, p. 193; A. Nicolae, Exercitarea acţiunii penale
DECIZII DE SPEŢĂ în procesul penal de către Ministerul Public, Pro lege nr. 2/1995, p. 31; D. Viorel,
S. Livia, Nulitatea actului de sesizare a instanţei de judecată în cazul omisiunii punerii
Încălcarea obligaţiei de a asigura prin traducător. Încălcarea dispoziţiilor în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpatului şi a nerespectării dispoziţiilor
un interpret persoanei care nu art. 8 C.proc.pen. nu este sancţionată cu art. 250 din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 10/1999, p. 94; D. Pavel, Imunitatea
cunoaşte limba română. Consecinţe. nulitatea absolută, lipsa traducătorului parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18; G. Vizitiu, Societăţi comerciale. Acţiune penală,
Instanţa de judecată asigură, prealabil nu este inclusă în enumerarea cuprinsă R.D.P. nr. 2/2003, p. 143.
audierii inculpatului, traducător auto- în art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Se poate
rizat dacă acesta declară că nu cunoaşte vorbi cel mult de o nulitate relativă, Art. 10. Cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea
limba română, pentru a fi audiat în limba cu condiţia să existe o vătămare şi ea acţiunii penale este împiedicată
pe care o cunoaşte, chiar dacă acesta să nu se fi acoperit prin neinvocare,
declară că poate să-i asigure traducerea (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost
potrivit art. 197 alin. (4) C.proc.pen.,
pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
un membru al familiei care este nulitate ce numai în mod excepţional
a) fapta nu există;
prezent în sala de judecată. Articolul ar putea fi luată în considerare şi din
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
8 C.proc.pen. prevede obligaţia ca oficiu, atunci când anularea actului
b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
părţilor care nu vorbesc limba în care este necesară pentru aflarea adevărului
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
se desfăşoară procesul penal să li se şi justa soluţionare a cauzei. [C.A.
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
asigure posibilitatea de a lua cunoştinţă Alba-Iulia, s. pen., dec. nr. 63/2006,
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
de probele dosarului, dreptul de a www.mpublic.ro]
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea
vorbi în instanţă şi a pune concluzii
sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege,
necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
Art. 9. Obiectul şi exercitarea acţiunii penale g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau,
(1) Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de
a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. făptuitor;

48 Lia Savonea Lia Savonea 49

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în
cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea
părţilor înlătură răspunderea penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce
efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare
juridică.
(2) În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare ulterior în condiţii legale. [C.proc.pen., art. 11-13, art. 221- 224,
art. 242-249, art. 345-357, art. 361-4081]
Note: 1. Litera g) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 356/2006.
2. Litera i1) a art. 10 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia
României, art. 21, Decretul nr. 32/1954 privind persoanele fizice şi juridice.
Doctrină: M. Acsinte, Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor
susceptibile de continuitate, Dreptul nr. 7/1998, p. 105 şi urm.; P. Alexandru, Autoritatea
lucrului judecat în cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale,
neconexate, la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Antoniu, Unele
reflecţii asupra termenului de prescripţie, R.D.P. nr. 2/2003, p. 29 şi urm.; C. Băbălău,
Organul căruia trebuie adresată plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor prevăzute
de art. 33 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 51/1995 pentru exercitarea profesiei de avocat,
Dreptul nr. 3/1997, p. 103 şi urm.; P. Boşcăneanu, L. Herghelegiu, C. Turianu, Modul
de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor rămase
în stare de tentativă, Dreptul nr. 1/2003, p. 115 şi urm.; D. Botez, Punerea în mişcare
a acţiunii penale în cazul infracţiunilor ce se judecă la plângerea prealabilă, Dreptul
nr. 1/2000, p. 126 şi urm.; C. Butiuc, Plângerea prealabilă în cazul infracţiunii continue,
R.D.P. nr. 4/1996, p. 113 şi urm.; A. Chirilă, Lipsa plângerii prealabile, retragerea
plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, R.D.P. nr. 1/2006, p. 60 şi urm.; A. Chirilă,
Conceptul şi importanţa plângerii prealabile, R.D.P. nr. 4/2006, p. 79 şi urm.; I. Crişan,
M. Truşcă, Cauzele de nepedepsire şi de reducere a pedepsei prevăzute de Legea
nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, Dreptul nr. 6/2006, p. 160
50 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
şi urm.; B. Diamant, E. Blându, Prescripţia răspunderii penale a persoanelor din cadrul
societăţii comerciale. Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie. Elemente de
drept comparat, Dreptul nr. 7/2006, p. 189 şi urm.; C. Danileţ, Necesitatea manifestării de
către persoana vătămată a voinţei ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală în cazul
formulării unei plângeri prealabile, Dreptul nr. 11/2004, p. 222 şi urm.; I. Doltu, Punerea
în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor în care acesta se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, Dreptul nr. 5/2001, p. 218 şi urm.; T. Hâj, V. Pătulea,
Dacă împăcarea părţilor necunoscută de instanţele de judecată poate constitui motiv
valabil de revizuire, Dreptul nr. 10/2001, p. 157 şi urm.; N.G. Ionaş, Aspecte procesuale
privind procedura plângerii prealabile, Dreptul nr. 11/1998, p. 114 şi urm.; I. Ionescu,
Prescripţia răspunderii penale, R.D.P. nr. 3/2005, p. 95 şi urm.; L.C. Lascu, Situaţia
procesului penal în cazul decesului părţii vătămate care a făcut plângerea prealabilă,
Dreptul nr. 5/1997, p. 82 şi urm.; I. Lefter, Consecinţele dezincriminării infracţiunii de
provocare ilegală a avortului în cazul agravantelor prevăzute de art. 185 alin. (3) şi 185
alin. (4), Dreptul nr. 10-11/1991, p. 69 şi urm.; N. Lisnic, Plângerea prealabilă. Condiţii
de valabilitate, R.D.P. nr. 4/2004, p. 139 şi urm.; D. Lupaşcu, Achitare. Temei juridic.
Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive. Fapta nu există. Diferenţiere, Dreptul
nr. 11/1997, p. 101 şi urm.; D. Lupaşcu, Infracţiunea prevăzută de art. 1 din Decretul-lege
nr. 24/1990. Sublocatară care refuză să părăsească apartamentul după decesul locatarei
principale. Lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii, Dreptul nr. 12/1993, p. 78 şi
urm.; R. Lupaşcu, Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 3 alin. (2) din Decretul-lege
nr. 24/1990, Pro lege nr. 2/1990, p. 70 şi urm.; T. Manea, Aplicarea dispoziţiilor referitoare
la existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege, Dreptul nr. 11/2005, p. 156
şi urm.; E. Straton, Cauza soluţionată de procuror prin aplicarea art. 101 lit. b1) Codul
de procedură penală. Luarea măsurii confiscării, Dreptul nr. 7/2002, p. 181 şi urm.;
I. Michinici, Din nou despre caracterul total şi necondiţionat al retragerii plângerii
prealabile, Dreptul nr. 9/2001 p. 108 şi urm.; I. Mirea, Retragerea plângerii prealabile
ori împăcarea părţilor. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1998, p. 123 şi urm.; I. Munteanu,
Prescripţia specială, R.D.P. nr. 1/2001, p. 120 şi urm.; I. Neagu, Unele consideraţii
privind autoritatea de lucru judecat în materia extrădării, Dreptul nr. 6/2003, p. 100 şi
urm.; G.L. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile şi împăcarea
părţilor, Dreptul nr. 7/2000, p. 100 şi urm.; A. Paicu, Autoritatea lucrului judecat în
cazul a două plângeri prealabile, identice, formând două dosare penale, neconexate,
la aceeaşi judecătorie, Dreptul nr. 9/1998, p. 127 şi urm.; G. Papu, Despre conţinutul
plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă, Dreptul nr. 5/2001,
p. 200 şi urm.; D. Pavel, Imunitatea parlamentară, R.D.P. nr. 3/1997, p. 18 şi urm.;
V. Pătulea, Modificarea implicită a procedurii sesizării instanţei penale în legătură
cu fapte pentru care legea penală prevede necesitatea plângerii prealabile, Dreptul
Lia Savonea 51
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 10
nr. 6/1992, p. 79 şi urm.; V. Pop, Imunitatea parlamentară. Examen teoretic al practicii celălalt dosar, i s-a luat o declaraţie C.proc.pen. [D.C.C. nr. 633/2006,
parlamentare, R.D.P. nr. 1/2000, p. 81 şi urm.; E. Popescu, I. Damian, Discuţii în de retragere a plângerii, urmare căreia M. Of. nr. 898 din 6 noiembrie 2006]
legătură cu exercitarea acţiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea s-a pronunţat o sentinţă de încetare
prealabilă a decedat, Dreptul nr. 5/1999, p. 106 şi urm.; O. Rădulescu, P. Rosenberg, 2. Dreptul de acces la informaţii
a procesului penal, în temeiul art. 10
A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de art. 140 alin. (4) din Noul Cod penal, de interes public. Curtea a fost sesizată
alin. (1) lit. h) C.proc.pen. A solicitat
Dreptul nr. 7/2005, p. 124 şi urm.; I. Ristea, Consideraţii cu privire la efectele începerii cu excepţia de neconstituţionalitate,
ca, prin detalierea conţinutului textului între altele, a dispoziţiilor art. 10 lit. d)
urmăririi penale asupra întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, Pro lege
de lege criticat, legiuitorul să elimine C.proc.pen., susţinând că sunt contrare
nr. 4/2004, p. 97 şi urm.; D.C. Sarău, Tulburare de posesie, Plângere prealabilă introdusă
tardiv, R.D.P. nr. 2/2000, p. 117 şi urm.; E. Stoina, Lipsa plângerii prealabile. Încetarea posibilitatea ca retragerea plângerii, art. 31 din Constituţie, privitor la dreptul
procesului penal, R.D.P. nr. 4/2001, p. 119 şi urm.; C. Teodor, Aprecieri în legătură în situaţia dată, să fie interpretată în la informaţie, întrucât niciun text de
cu condiţiile de existenţă ale împăcării părţilor, Dreptul nr. 11/2000, p. 128 şi urm.; sensul de împăcare, câtă vreme aceasta lege nu prevede definiţia elementelor
A.Şt. Tulbure, Autoritatea lucrului judecat în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1999, p. 29 şi a fost determinată, în opinia sa, de o constitutive ale infracţiunii. Examinând
urm.; M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alin. (5) din Codul situaţie obiectivă, respectiv existenţa excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
penal, Dreptul nr. 4/2000, p. 109 şi urm.; G. Voinea, Cauze de nepedepsire prevăzute în pe rolul aceleiaşi instanţe de judecată a a apreciat criticile formulate de autorul
legi speciale, Dreptul nr. 12/2006, p. 180 şi urm. două dosare cu acelaşi obiect deoarece, excepţiei neîntemeiate, deoarece dispo-
o asemenea interpretare i-ar încălca ziţiile art. 10 lit. d) C.proc.pen., care
JURISPRUDENŢĂ liberul acces la justiţie prin aceea că s-ar prevăd unul dintre cazurile în care
putea ajunge la situaţia în care în cadrul punerea în mişcare sau exercitarea
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE dosarului în care se continuă judecata acţiunii penale este împiedicată, nu
1. Liberul acces la justiţie. decât o încălcare a libertăţii accesului şi care se află în stadiul de administrare sunt de natură să contravină art. 31
Curtea Constituţională a fost sesizată la justiţie”. Examinând excepţia, Curtea de probe să fie invocat art. 10 lit. j) alin. (1) din Constituţie, referitor la dreptul
cu excepţia de neconstituţionalitate a Constituţională a reţinut că ceea ce se C.proc.pen., în sensul existenţei unei la informaţie, deoarece nu îngrădesc
dispoziţiilor art. 10 lit. h) C.proc.pen., critică, în realitate, este interpretarea autorităţi de lucru judecat. A apreciat „dreptul persoanei de a avea acces la orice
motivat de lacuna legiuitorului de a fi şi aplicarea dispoziţiilor art. 10 Curtea că asemenea critici nu intră în informaţie de interes public”. Totodată
detaliat textul de lege criticat. Astfel, ar fi alin. (1) lit. h) C.proc.pen., în raport competenţa sa de soluţionare deoarece, nedefinirea elementelor constitutive ale
trebuit să facă distincţie între retragerea de situaţia de fapt dedusă judecăţii în potrivit art. 2 alin. (3) din Legea infracţiunii prin dispoziţiile Codului
plângerii, împăcarea părţilor, respectiv cauză. În speţă, conform susţinerilor nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra de procedură penală nu constituie un
stingerea unui litigiu determinată de o autorului excepţiei, acesta a formulat constituţionalităţii actelor cu privire la motiv de neconstituţionalitate, înţelesul
anumită împrejurare obiectivă, care să plângere împotriva aceleiaşi fapte atât care a fost sesizată”. Reţinând că atât lor fiind explicat în tratatele de drept
nu echivaleze cu o retragere a plângerii. la organele de cercetare penală, cât interpretarea conţinutului unei norme penal şi de procedură penală. Niciun
În opinia autorului excepţiei, „modul în şi, ulterior, la instanţa de judecată, iar juridice, cât şi îndreptarea eventualelor text constituţional nu obligă legiuitorul
care legiuitorul a înţeles să prevadă în solicitarea sa de a fi conexate cele două erori de interpretare sunt de competenţa să definească toate noţiunile folosite
cadrul art. 10 alin. (1) lit. h) C.proc. dosare astfel constituite a fost respinsă. instanţelor judecătoreşti, în cadrul căilor în cuprinsul unui act normativ. Astfel,
pen. cazurile în care punerea în mişcare Totodată, i s-a pus în vedere să opteze de atac prevăzute de lege, Curtea a excepţia de neconstituţionalitate a fost
sau exercitarea acţiunii penale este cu privire la dosarul în care doreşte respins excepţia de neconstituţionalitate respinsă. [D.C.C. nr. 30/2006, M. Of.
împiedicată (...) nu reprezintă altceva să continue judecata, iar cu privire la a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) lit. h) nr. 236 din 10 mai 2001]

52 Lia Savonea Lia Savonea 53

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
3. Prescripţia răspunderii penale.
Constituţionalitate. Acces liber la
justiţie. Egalitate în drepturi. Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 11 pct. 2 lit. b) şi ale art. 10
alin. (1) lit. g) C.proc.pen. În motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate,
autorul acesteia susţine că dispoziţiile
legale criticate încalcă prevederile
constituţionale ale art. 21, referitoare
la accesul liber la justiţie, ale art. 16
alin. (1), referitoare la egalitatea în
drepturi, ale art. 123 alin. (1) privind
înfăptuirea justiţiei şi ale art. 125
alin. (1), referitoare la instanţele judecă-
toreşti. Se arată că datorită dispoziţiilor
legale privitoare la prescripţie nu se mai
înfăptuieşte actul de justiţie de către
instanţele judecătoreşti, prin simplul
fapt al trecerii timpului, deşi în cele mai
multe cazuri faptele şi vinovăţia pot
exista. În caz de prescripţie instanţele
judecătoreşti, fără a mai face act de
dreptate, încetează procesul penal, iar
vinovăţia inculpaţilor nu mai poate
fi stabilită. Se consideră astfel că
instituţia prescripţiei dă posibilitatea
organelor judiciare de a favoriza pe unii
infractori, tergiversând soluţionarea
cauzelor prin ţinerea în nelucrare a
dosarelor penale. De asemenea, se arată
că este încălcat şi principiul egalităţii în
drepturi, deoarece pentru infracţiuni
contra păcii şi omenirii nu intervine
prescripţia şi există posibilitatea aflării
54 Lia Savonea
adevărului prin înfăptuirea justiţiei, iar
în cazul celorlalte infracţiuni părţile
sunt lipsite de acest drept, creându-se
astfel inegalitate între cetăţeni în faţa
legii şi a autorităţilor publice. Autorul
excepţiei mai arată că dispoziţiile
legale criticate contravin şi prevederilor
art. 21 din Constituţie, referitoare la
accesul liber la justiţie, deoarece, prin
încetarea procesului penal numai ca
urmare a curgerii timpului, partea
vătămată nu mai are posibilitatea să
afle adevărul despre faptă, făptuitori,
având în vedere că procesul penal
este iniţiat nu numai din oficiu, dar
şi la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea a constatat
că aceasta este neîntemeiată. A reţinut
că instituţia prescripţiei (reflectată de
textele de lege criticate) este inerentă
oricărui sistem de drept, ea răspunzând
unei necesităţi obiective în disciplinarea
juridică a vieţii sociale. Trecerea timpului
influenţează în mod inevitabil asupra
raporturilor juridice, determinând,
după anumite intervale şi în anumite
condiţii, pierderea sau câştigarea
unui drept ori încetarea efectelor unei
hotărâri judecătoreşti neexecutate.
Consecinţele trecerii timpului asupra
raporturilor juridice trebuie să facă
obiectul reglementării juridice, care se
realizează prin instituţia prescripţiei. În
domeniul reglementării juridice penale
prescripţia este numai extinctivă şi are
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
ca efect stingerea dreptului statului de a
trage la răspundere penală pe infractor
din oficiu sau, ca în speţă, la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate,
precum şi a dreptului de a constrânge
pe condamnat la executarea pedepsei
pronunţate de justiţie. Sub ambele sale
forme, prescripţia răspunderii penale şi
prescripţia executării pedepsei, instituţia
prescripţiei este necesară pentru
înlăturarea consecinţelor negative ale
tragerii la răspundere penală sau ale
supunerii la executarea pedepsei, după
ce, din cauza trecerii unui interval mare
de timp de la săvârşirea infracţiunii
sau de la aplicarea pedepsei, aceste
măsuri au încetat să mai fie necesare şi
ar fi chiar perturbatoare pentru relaţiile
sociale care între timp s-au restabilit.
Curtea a observat că stabilirea terme-
nelor prescripţiei în general şi deci şi
a termenelor prescripţiei răspunderii
penale şi a prescripţiei executării pedep-
sei este de esenţa instituţiei prescripţiei.
Termenele sunt stabilite de legiuitor în
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Ameninţarea 22
Beţia 35
Bilet la ordin 3, 7, 27
Caracterul personal al plângerii preala-
bile 39
Complicitate 26
Contract de asistenţă juridică. Mandat
special 39, 40
Lia Savonea
Art. 10
raport cu gravitatea pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea săvârşită,
respectiv în raport cu gravitatea pedep-
sei aplicate. Este atributul exclusiv al
legiuitorului de a stabili aceste termene,
ca, de altfel, şi celelalte condiţii, precum
şi efectele prescripţiei, iar acestea nu
pot fi considerate ca fiind contrare
Constituţiei. Curtea a mai constatat, de
asemenea, că prescripţia răspunderii
penale nu împiedică nici liberul acces la
justiţie, de vreme ce ea intervine atunci
când procesul penal la care părţile au
acces nestânjenit nu a fost soluţionat
definitiv în termenul de prescripţie
prevăzut de lege. Persoana vătămată nu
este împiedicată să se adreseze justiţiei
pentru soluţionarea conflictului de
drept penal iar pretinsa tergiversare de
către instanţe a soluţionării unor cauze
penale este, pe de o parte, o problemă
de fapt, iar nu de neconstituţionalitate
a textelor de lege criticate. [D.C.C.
nr. 287/2001, M. Of. nr. 14 din
11 ianuarie 2002]
Contract de împrumut de consumaţie 5
Contractul de mandat 6
Criterii de apreciere a gradului de pericol
social al faptei 13
Depăşirea limitelor legitimei apărări 31
Deţinere de droguri, fără drept, pentru
consum propriu 20
Forma de vinovăţie a infracţiunii. Abandon
de familie 24
55
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
Importanţa împrejurărilor comiterii faptei
12
In dubio pro reo 19
Infracţiunea de înşelăciune 3
Infracţiunea de mărturie mincinoasă 21
Infracţiunea de pruncucidere. Pedepsirea
tentativei 2
Infracţiunea de tulburare de posesie 4
Infracţiuni de pericol 15
Iresponsabilitatea 36
Înşelăciune 27
Înşelăciune. Litigiu de natură civilă 8
Latura obiectivă a infracţiunii 20
Legitima apărare. Delimitare faţă de starea
de necesitate 34
Legitima apărare. Delimitare faţă de pro-
vocare 33
Legitima apărare. Pericol grav 32
Legitimă apărare. Atac aflat în curs de
desfăşurare 30
Lipsa obiectului material al infracţiunii 1
Lipsa plângerii prealabile 38
Lipsa sesizării organului competent 46
I. FAPTA NU EXISTĂ
1. Lipsa obiectului material al
infracţiunii. 1) În condiţiile în care
există un dubiu foarte pronunţat cu
privire la existenţa reală a cantităţii de
heroină cu privire la care s-a dispus
trimiterea în judecată a inculpatului,
soluţia ce se desprinde este achitarea
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. a) C.proc.pen. Astfel, din
probele administrate în cauză nu s-a
putut stabili cu certitudine săvârşirea
56 Lia Savonea
Lipsa vinovăţiei, element constitutiv al
infracţiunii 25
Litigiu civil între părţi privind coproprie-
tatea 9
Litigiu de natură civilă 4
Luare de mită. Lipsa scopului 29
Mai multe infracţiuni. Apreciere 11
Plângere prealabilă introdusă de altă
persoană 38
Plângere prealabilă. Condiţii 37, 40, 41,
42, 44
Plângere prealabilă. Condiţii vizând ter-
menul de introducere 45
Plângere prealabilă. Obligaţiile organului
de urmărire penală 43
Prezumţia de nevinovăţie 18
Recidivă postexecutorie 14
Relevanţa antecedentelor penale 10
Schimbarea încadrării juridice 43
Scopul săvârşirii infracţiunii 28
Subiectul activ al infracţiunii 17
Tâlhărie 26
Tentativă la infracţiunea de tâlhărie 16
Tulburarea de posesie 23
faptei, respectiv introducerea cantităţii
de heroină pe teritoriul României şi
transportul acesteia până în preajma
localităţii Suceava. Descoperirea
drogurilor (obiect material al infracţiunii)
este crucială pentru a proba existenţa
infracţiunii, iar în lipsa acestora (deşi
autocarul cu care se pretinde că au fost
transportate a fost urmărit de o echipă
de poliţişti şi procurori, începând cu
ora 4,30 a dimineţii de 3 octombrie
2003 când se afla în autogara din
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Suceava şi până la orele 12,15-12,40
când a ajuns în zona Municipiului
Focşani şi a fost oprit de organele de
anchetă, nu au fost descoperite droguri
în autocar iar potrivit procesului-verbal
de supraveghere precum şi declaraţiilor
martorilor nici un bagaj nu a fost lăsat
pe traseul parcurs. În plus, s-a constatat
că nu există nici un locaş disimulat în
interiorul autocarului care ar fi putut
adăposti cantitatea de 36 kg de heroină)
şi faţă de dubiile care planează cu privire
la faptul că drogurile ar fi existat într-
adevăr, este susţinută soluţia întemeiată
pe dispoziţiile art. 10 lit. a) C.proc.pen.,
fapta nefiind dovedită că există. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 199/2005,
nepublicată]
2) Constatând că există un dubiu
cu privire la săvârşirea infracţiunii de
trafic de stupefiante de către inculpat iar
probele administrate în cauză nu conduc
la concluzia că o atare infracţiune a fost
comisă de vreo altă persoană la acea
dată, respectiv că infracţiunea prevăzută
de art. 2 din Legea nr. 143/2000 ar
exista, instanţa a dispus achitarea, în
baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. a) C.proc.pen. Inculpatul a
fost trimis în judecată întrucât la data de
24 iunie 2002 i-ar fi oferit martorului
S.A. o doză de heroină. Întrucât la
dosarul cauzei existau declaraţii
ale aceloraşi martori – unele care îl
incriminau pe inculpat, altele care îi
demonstrau nevinovăţia, instanţa, în
Lia Savonea
Art. 10
conformitate cu prevederile art. 63
alin. (2) C.proc.pen. a apreciat fiecare
probă în urma examinării ansamblului
materialului probator administrat,
întrucât probele nu au o valoare dinainte
stabilită. Legea nu stabileşte o ierarhie
a probelor în funcţie de momentul
procesual în care au fost administrate
sau cantitatea acestora, ci le conferă o
valoare egală. S-a reţinut că în afara
unor declaraţii de martori, nu există nici
o altă probă, eventual înregistrări video,
audio, rapoarte de constatare tehnico-
ştiinţifică dactiloscopică, proces-verbal
de prindere în flagrant, percheziţii
corporale sau domiciliare care să
facă dovada vânzării drogurilor sau a
deţinerii lor de către inculpat în vederea
vânzării. În cauză, nici declaraţiile date
de martori în faza de urmărire penală
şi nici cele date în cursul cercetării
judecătoreşti nu se coroborează cu vreo
altă probă care să ducă la dovedirea
săvârşirii unei fapte penale de către
inculpatul R.N. Declaraţia martorului
G.G. dată în cursul urmăririi penale a
fost înlăturată de către instanţă, fiind
apreciată ca lipsită de obiectivitate în
condiţiile în care asupra sa s-a găsit
heroină în momentul în care a fost
depistat de organele de poliţie. Instanţa
a apreciat declaraţia martorului nesin-
ceră întrucât avea interes în cauză,
respectiv era obligat să justifice în
faţa organelor de poliţie deţinerea
fără drept a drogurilor şi să înlăture
57
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
orice umbră de îndoială că le-ar putea
deţine în vederea comercializării. Alţi
martori şi-au schimbat depoziţiile
pe parcursul cercetării judecătoreşti,
astfel că în raport de întreg materialul
probator administrat în cauză, s-a
apreciat că există un puternic dubiu
că fapta a existat, dubiu care îi profită
inculpatului. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 800/2005, nepublicată]
II. FAPTA NU ESTE PREVĂZUTĂ DE LEGEA
PENALĂ
2. Infracţiunea de pruncucidere.
Pedepsirea tentativei. Uciderea copi-
lului nou-născut, săvârşită imediat
după naştere, de către mama care s-a
aflat într-o stare de tulburare psihică
pricinuită de naştere, constatată pe baza
unei expertize medico-legale, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii
de pruncucidere prevăzută de art. 177
C.pen. Dacă acţiunea de ucidere de către
mamă, aflată într-o astfel de stare, nu
şi-a produs efectul, copilul nou-născut
fiind salvat, soluţia de achitare este
legală, întrucât tentativa la infracţiunea
de pruncucidere nu este incriminată –
în cauză a fost schimbată încadrarea
juridică din infracţiunea prevăzută de
art. 20 C.pen. raportat la art. 174 şi
art. 175 lit. c), d) şi i) C.pen. în infrac-
ţiunea prevăzută de art. 20 C.pen.
raportat la art. 177 C.pen., iar în baza
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
lit. b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea
58 Lia Savonea
inculpatei. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1948/2005, B.C. nr. 4/2005, p. 37]
3. Infracţiunea de înşelăciune.
Inexistenţa disponibilului în cazul
biletului la ordin. Infracţiunea de
înşelăciune nu subzistă atunci când
emitentul dă viza de plată asupra unui
bilet la ordin, ştiind că nu are disponibil
din care să se facă plata. Aceasta, pe de
o parte, pentru că prin emiterea biletului
la ordin emitentul îşi asumă o obligaţie
şi nu atestă un fapt, apoi pentru că
între momentul vizei şi scadenţă există
un interval de timp care îi permite
emitentului să asigure realizarea plăţii
şi pentru că legea a prevăzut instituţia
protestului ca pe o cale de atac de care
dispune beneficiarul în cazul refuzului
de viză din partea emitentului, dar mai
ales pentru faptul că legiuitorul nu pre-
vede această condiţie a existenţei dispo-
nibilului în momentul emiterii titlului.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 482/2002, PJP 2001-2002, p. 152]
4. Infracţiunea de tulburare de
posesie. Litigiu de natură civilă.
În cazul în care în cursul judecării
unei cauze în care inculpatul este
trimis în judecată pentru săvârşirea
infracţiunii de tulburare de posesie
se constată că nu a ocupat imobilul
fără drept, ci cu titlu, constând într-
un act autentic, iar persoana vătămată
posedă, de asemenea, titlu pe acelaşi
imobil, instanţa va dispune achitarea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatului în temeiul art. 10 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen., fapta nefiind prevăzută
de legea penală, ci constituie un litigiu
cu caracter civil, şi va lăsa nesoluţionată
acţiunea civilă. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3695/2005, B.J.– Bază de date]
5. Contract de împrumut de
consumaţie. Infracţiunea de abuz de
încredere are ca situaţie premisă simpla
detenţie asupra unui bun mobil, deţinut
cu orice titlu. În situaţia încheierii unui
contract de împrumut de consumaţie,
având ca obiect bunuri consumptibile,
operează transferul proprietăţii asupra
acestora, astfel încât refuzul incul-
patului de a le restitui dă naştere unui
litigiu civil. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 108/R/2003, CPJMP
2000-2004, p. 464-466]
6. Contractul de mandat. Nu
constituie infracţiunea de abuz de
încredere fapta mandatarului care, în
executarea obligaţiilor asumate prin
contractul de mandat, nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a da socoteală, respectiv
de predare a sumei de bani cuvenite
mandatarului. Fiind în prezenţa unor
raporturi juridice de natură civilă, sunt
incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s.
I pen., dec. nr. 1192/R/2000, CPJMP
2000-2004, p. 468-470]
7. Neachitarea unui bilet la
ordin la scadenţă pentru lipsă de
disponibil în cont. Refuzul băncii de
Lia Savonea
Art. 10
a plăti la scadenţă biletele la ordin,
pentru lipsa disponibilului în cont
dă dreptul posesorului titlului de a
promova acţiunile cambiale sau de a
declanşa executarea cambială. Prin
urmare, indiferent de mijloacele cam-
biale alese de posesorul biletului la
ordin, valorificarea drepturilor cam-
biale se face în cadrul unui litigiu
comercial, emiterea biletului la ordin
ca instrument de plată în raporturile
contractuale preexistente şi neachitarea
lui la scadenţă pentru lipsă de dispo-
nibil în cont neputând constitui o
faptă prevăzută de legea penală. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 55/A/2004,
CPJMP 2000-2004, p. 470-473]
8. Înşelăciune. Litigiu de natură
civilă. Neexecutarea obligaţiilor ce
derivă dintr-un contract nu constituie
infracţiunea de înşelăciune, prevăzută
de art. 215 alin. (3) C.pen., dacă nu
se stabileşte că s-au folosit manopere
dolosive faţă de creditorul obligaţiei,
cu ocazia încheierii contractului sau
pe parcursul executării lui. Trecerea
din domeniul civil în cel penal are
loc numai atunci când partea care nu
şi-a respectat obligaţia s-a folosit de
mijloace amăgitoare pentru a convinge
pe cealaltă parte că îşi va respecta
obligaţia. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 342/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 476-478]
9. Litigiu civil între părţi privind
coproprietatea. 1) Fapta de a refuza
59
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
predarea cheilor de la apartamentul
ce formează obiectul unui litigiu civil
privind stabilirea coproprietăţii, pen-
dinte între părţi, este în afara dome-
niului penal şi, ca atare, nu constituie
infracţiunea de tulburare de posesie.
[Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 682/R/2003, CPJMP 2000-2004,
p. 507-508]
2) În cazul în care părţile îşi contestă
reciproc dreptul de proprietate asupra
unui imobil, incidenţa dispoziţiilor
art. 220 C.pen. referitoare la tulburarea
de posesie este înlăturată, întrucât
contestarea dreptului de proprietate nu
poate fi rezolvată în cadrul procesului
penal ci pe calea unei acţiuni civile
în revendicare, acţiune reală recunos-
cută proprietarului neposesor împo-
triva posesorului neproprietar. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 240/R/2003,
CPJMP 2000-2004, p. 515-517]
III. FAPTA NU PREZINTĂ GRADUL DE PERI-
COL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI
10. Relevanţa antecedentelor
penale. Fapta angajatului unei societăţi
comerciale de a înşela la cântar un
cumpărător cu o sumă modică, urmată de
restituirea imediată a sumei încasate, la
care se adaugă circumstanţele personale
favorabile ale inculpatului, nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni.
Antecedentele penale ale acestuia,
constând în condamnarea la pedeapsa
închisorii de 3 luni, graţiată ulterior,
60 Lia Savonea
nu pot prevala celorlalte circumstanţe
favorabile. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 734/A/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 51-52]
11. Mai multe infracţiuni. Apre-
ciere. Potrivit art. 181 C.pen., nu
constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală dacă prin atingerea
minimă adusă uneia dintre valorile
apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de
importanţă, nu prezintă gradul de pericol
social al unei infracţiuni. La stabilirea
în concret a gradului de pericol social
instanţa ţine seama, conform art. 181
alin. (2) C.pen., de modul şi mijloacele
de săvârşire a faptei, de scopul urmărit,
de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmărea produsă sau care
s-ar fi putut produce, precum şi de
persoana şi conduita făptuitorului. În
cauză, în raport de: împrejurările con-
crete în care s-au comis faptele (în
contextul unor raporturi civile); scopul
urmărit; modalitatea concretă în care
acesta a acţionat şi care nu depăşeşte
sfera mijloacelor comune, infracţiunile
reţinute fiind sancţionate blând de
lege; urmarea produsă (lipsind orice
prejudiciu), precum şi datele ce carac-
terizează persoana inculpatului –
necunoscut cu antecedente penale, cu
atitudine sinceră pe parcursul procesului
penal, recunoscând comiterea acesteia şi
restituind sumele datorate – Tribunalul
a apreciat că pot fi reţinute prevederile
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
art. 181 C.pen. Astfel, în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10
lit. b1) C.proc.pen., a achitat pe inculpat
sub aspectul săvârşirii infracţiunilor
prevăzute de art. 84 pct. 2 din Legea
nr. 59/1934, art. 84 pct. 3 din Legea
nr. 59/1934 şi art. 272 pct. 2 din Legea
nr. 31/1990, căruia, în baza art. 91
lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea
amenzii administrative în cuantum de
1.000 lei. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 238/A/2007, nepublicată]
12. Importanţa împrejurărilor
comiterii faptei. Împrejurările în
care a fost comisă fapta (respectiv
pe fondul unor discuţii contradictorii
generate de atitudinea părţii vătămate
care a depozitat gunoi pe un teren viran
situat în apropierea casei inculpatului),
urmarea produsă (leziunile provocate
părţii vătămate fiind minore), precum
şi persoana inculpatului, care nu
este cunoscut cu antecedente penale,
conduc la concluzia că fapta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 285/
R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 56-57]
13. Criterii de apreciere a
gradului de pericol social al faptei.
1) Fapta de a deţine droguri de mare
risc, fără drept, în vederea consumului
propriu, prevăzută de art. 4 din Legea
nr. 143/2000, nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni dacă
se încadrează în criteriile de apreciere
Lia Savonea
Art. 10
prevăzute de dispoziţiile art. 181 C.pen.:
fapta a fost comisă pentru a-şi satisface
o necesitate impusă de dependenţa
de drog; inculpatului nu i-a aparţinut
iniţiativa de a cumpăra droguri; acesta,
înţelegând consecinţele faptei sale,
a apelat la ajutor medical calificat;
inculpatul a recunoscut constant fapta
şi a conlucrat cu organele de poliţie
pentru depistarea persoanei de la care
cumpăra drogurile. Faptul că inculpatul
a fost condamnat la pedeapsa închisorii
cu suspendarea executării sub suprave-
ghere, astfel încât fapta dedusă jude-
caţii este comisă în stare de recidivă
postcondamnatorie, nu constituie
o împrejurare de natură să excludă
posibilitatea reţinerii dispoziţiilor
art. 181 C.pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., sent. nr. 847/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 611-614]
2) La determinarea în concret a
gradului de pericol social al faptei se au în
vedere împrejurările ce au ocazionat ori
pe fondul cărora s-a comis fapta, modul
concret de manifestare a inculpatului,
conduita şi persoana acestuia precum şi
scopul urmărit. Fapta inculpatului care
la întoarcere de la un meci de fotbal,
pe fondul conflictului între galerii, a
lovit-o pe partea vătămată, nu are, în
concret, gradul de pericol social al unei
infracţiuni. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 671/2004, PJP 2003-2004,
p. 23-24]
61
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
14. Recidivă postexecutorie. Împre-
jurarea că inculpatul a comis fapta pentru
care este judecat în stare de recidivă
postexecutorie nu este un impediment
în a aprecia că aceasta nu prezintă
pericolul social al unei infracţiuni,
dacă atingerea adusă valorilor sociale
ocrotite de lege este minimă, lipsită în
mod vădit de importanţă în raport de
împrejurările comiterii faptei şi urmarea
produsă. În cauză, inculpatul şi partea
vătămată se cunoşteau, iar în noaptea
de 25/26 ianuarie 2003, ei au mers
împreună la o petrecere, revenirea în
magazinul gestionat de partea vătămată
fiind determinată de dorinţa acesteia de
a cumpăra băuturi alcoolice. După ce au
intrat în magazin, între partea vătămată
şi o altă persoană s-a iscat o altercaţie
şi profitând de neatenţia vânzătorului,
inculpatul a sustras un cântar electronic
pe care l-a ascuns în geantă, aspect
sesizat de vânzător. Acesta i-a solicitat
unui martor să cheme un echipaj de
poliţie care, sosit la faţa locului, l-a
imobilizat pe inculpat, asupra sa fiind
găsit cântarul pe care vânzătorul l-a
recunoscut ca fiind cel ce lipsea din
magazin. În context, s-a mai avut în
vedere că bunul sustras de inculpat este
de o valoare modică şi chiar dacă starea
de ebrietate în care se afla inculpatul
nu justifică comiterea faptei, nu trebuie
totuşi neglijat nici acest aspect. [Trib.
Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 522/
A/2004, CPJMP 2000-2004, p. 54-56]
62 Lia Savonea
15. Infracţiuni de pericol. Apli-
carea dispoziţiilor art. 181 C.pen. nu
este limitată la sfera infracţiunilor de
rezultat. Se poate susţine că, dacă lipsa
pericolului social poate fi apreciată în
situaţia în care fapta penală produce o
modificare în realitatea obiectivă, cu
atât mai mult poate fi aplicabilă o astfel
de dispoziţie în cazul unei infracţiuni
unde urmarea imediată constă doar
într-o stare de pericol. [C.A. Bucureşti,
s. a II-a pen., dec. nr. 1951/2004, PJP
2003-2004, p. 21-22]
16. Tentativă la infracţiunea de
tâlhărie. Fapta inculpatului care, pe
timp de noapte şi într-un loc public, a
încercat, prin folosirea violenţei fizice,
să o deposedeze pe partea vătămată
de geanta personală, acţiunea sa fiind
întreruptă datorită rezistenţei opuse de
victimă, realizează formal conţinutul
constitutiv al infracţiunii prevăzute
de art. 20 C.pen. raportat la art. 211
alin. (2) lit. b) şi c) C.pen. Totuşi,
instanţa a apreciat că fapta acestuia
nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni, întrucât prin conţinutul
său concret aduce o atingere minimă
valorilor sociale ocrotite prin norma de
incriminare. Au fost avute în vedere:
împrejurarea că fapta a avut un caracter
accidental iar hotărârea delictuală a fost
spontană, fiind determinată de starea de
ebrietate în care se afla inculpatul, în acel
moment; apoi fapta nu s-a consumat,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatul renunţând la intenţia de
deposedare a victimei, iar, ulterior,
fiind urmărit de către vecinii acesteia,
nu a opus rezistenţă la imobilizare.
Potrivit referatului de evaluare psiho-
socială, inculpatul conştientizează întru
totul consecinţele faptei sale şi discerne
asupra modului negativ în care acestea
se manifestă atât în plan personal cât şi
din perspectiva victimei. Pe parcursul
procesului penal a adoptat constant o
conduită corespunzătoare, recunoscând
comiterea faptei, exprimându-şi regre-
tul faţă de aceasta, colaborând cu
organele judiciare şi prezentându-se
la fiecare chemare în faţa acestora,
iar datele ce caracterizează persoana
inculpatului (fără antecedente penale,
o persoană integrată social, având
o familie organizat şi o calificare
profesională) au format convingerea
că perspectivele sale de reintegrare
socială sunt ridicate. Astfel, instanţa a
dispus achitarea inculpatului în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. a) cu aplicarea art. 10
lit. b1) C.proc.pen., iar în baza art. 91
lit. c) C.pen. i-a aplicat sancţiunea amenzii
administrative. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 606/A/2005, nepublicată]
IV. FAPTA NU A FOST SĂVÂRŞITĂ DE
INCULPAT
17. Subiectul activ al infracţiunii.
Conform art. 140 alin. (1) lit. g) din
Legea nr. 8/1996, constituie infrac-
ţiune fapta de a prezenta într-un loc
Lia Savonea
Art. 10
public înregistrări sonore ale unui
producător, fără autorizare, sau după
caz, fără consimţământul titularilor
drepturilor recunoscute de lege. Din
conţinutul textului incriminator rezultă,
în ceea ce priveşte latura obiectivă a
infracţiunii, că modalitatea de comitere
a acesteia constă în prezentarea
într-un loc public de înregistrări sonore.
Pentru întrunirea acestei condiţii de
existenţă este însă necesar ca cel trimis
în judecată să fi prezentat el însuşi în
public înregistrările sonore, nefiind
suficient ca acesta să fi fost proprietarul
sau administratorul imobilului în care
înregistrările au fost prezentate de către
o altă persoană. Drept urmare, soluţia
de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit.
a) raportat la art. 10 lit. c) C.proc.pen.
este legală şi temeinică. [C.A. Cluj, s.
pen. şi de minori, dec. nr. 22/A/2007,
B.C.A. nr. 2/2007, p. 76]
18. Prezumţia de nevinovăţie. În
condiţiile în care probele administrate
în cauză nu sunt apte a dovedi vinovăţia
inculpatului, Tribunalul a constatat că
prezumţia de nevinovăţie de care acesta
se bucură conform art. 52 respectiv
art. 66 alin. (1) C.proc.pen. nu a fost
răsturnată şi a dispus achitarea lui
conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la
art. 10 lit. c) C.proc.pen. A reţinut că
însăşi partea vătămată (singura care
l-a văzut pe autorul infracţiunii şi a
luat cunoştinţă despre semnalmentele
acestuia) pe parcursul procesului
63
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
penal a avut mari ezitări în legătură cu
identificarea acestei persoane, iar pe de
altă parte inculpatul a negat implicarea
sa în vreo activitate infracţională asupra
victimei. Astfel, acţiunea penală vizând
infracţiunea de tâlhărie a cărei victimă
a fost partea vătămată L.I.M. în timp
ce călătorea cu autobuzul liniei 116 din
sectorul 4, constând în smulgerea de la
gâtul acesteia a unui lănţişor din aur, a
fost soluţionată în temeiul art. 345 alin.
3 Cod de procedură penală, dubiul pe
marginea probelor certe care să ateste
vinovăţia inculpatului, profitându-i
acestuia. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 118/2005, nepublicată]
19. In dubio pro reo. Atâta timp
cât declaraţia părţii vătămate nu se
coroborează cu alte probe administrate
în cauză, dubiul cu privire la săvârşirea
infracţiunii de către inculpat profită
acestuia, motiv pentru care nu se
poate dispune condamnarea sa. [C.A.
Constanţa, s. pen., dec. nr. 21/2004,
PJMP 2004, p. 155]
V. FAPTEI ÎI LIPSEŞTE UNUL DIN ELEMENT-
ELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII
20. Latura obiectivă a infrac-
ţiunii. Deţinere de droguri, fără
drept, pentru consum propriu. Con-
ţinutul constitutiv al infracţiunii de
deţinere de droguri, fără drept, pentru
consum propriu, prevăzută de art. 4
din Legea nr. 143/2000, presupune
64 Lia Savonea
realizarea uneia sau mai multor acţiuni
dintre cele prevăzute în textul de
lege, respectiv cultivarea, producerea,
fabricarea, experimentarea, extragerea,
prepararea, transformarea, cumpărarea
sau deţinerea de droguri, existenţa
infracţiunii fiind condiţionată, în
oricare dintre modalităţile alternative,
de scopul consumului de droguri
fără drept. Împrejurarea că inculpata
este consumatoare de droguri nu este
suficientă pentru realizarea infracţiunii,
aşa cum este prevăzută de art. 4/lege,
atâta timp cât acuzarea nu a făcut
dovada unor elemente esenţiale ale
laturii obiective a infracţiunii, şi anume
deţinerea fără drept a drogurilor. În lipsa
acestor elemente nu este realizată latura
obiectivă a infracţiunii dedusă judecăţii,
iar susţinerea potrivit căreia consumul
de droguri implică deţinerea acestora
nu poate conduce la pronunţarea unei
soluţii de condamnare, întrucât con-
damnarea unei persoane nu se poate
face în lipsa probelor, astfel că soluţia
de achitare, în temeiul art. art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)
C.proc.pen. este legală şi temeinică.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 7051/2005,
B.C. nr. 2/2006, p. 58]
21. Infracţiunea de mărturie min-
cinoasă. Potrivit art. 260 C.pen., consti-
tuie infracţiunea de mărturie mincinoasă,
între altele, fapta martorului care, într-o
cauză penală, nu spune tot ceea ce
ştie privitor la împrejurările esenţiale
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
asupra cărora a fost întrebat. Prin
urmare, dacă martorul nu a fost întrebat
asupra unei împrejurări esenţiale pentru
soluţionarea cauzei, fapta acestuia de a
nu face afirmaţii cu privire la o astfel de
împrejurare nu întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de mărturie
mincinoasă. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5430/2004, B.C. nr. 2/2005, p. 58]
22. Ameninţarea. Pentru a fi săvâr-
şită infracţiunea prevăzută de art. 193
C.pen. este necesar ca acţiunea de
ameninţare să insufle victimei temerea
că persoana sa va fi expusă unui pericol
efectiv. În consecinţă, ameninţarea
trebuie să fie serioasă, susceptibilă să
alarmeze victima, adică să-i provoace o
restrângere a libertăţii psihice, valoare
socială ocrotită prin instituirea normei
penale. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 487/11 aprilie 2003, CPJMP 2000-
2004, p. 325-328]
23. Tulburarea de posesie. În con-
diţiile în care partea vătămată nu se afla
în posesia suprafeţei de teren în litigiu,
soluţia de condamnare a inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute
de art. 220 C.pen. este greşită. Astfel,
între părţi s-a derulat un proces referitor
la o suprafaţă de teren în urma căruia
inculpatul a fost obligat să elibereze
respectiva suprafaţă în favoarea părţii
vătămate. După finalizarea procesului,
partea vătămată i-a solicitat inculpatului,
Lia Savonea
Art. 10
în repetate rânduri, să elibereze terenul,
lucru care nu s-a întâmplat. Rezultă că
partea vătămată nu se afla în posesia
respectivei suprafeţe de teren pentru a
putea fi în situaţia premisă prevăzută
de art. 220 C.pen., respectiv pentru a
fi întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de tulburare de posesie.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni
este întrunită atunci când cel tulburat
se află efectiv în posesia imobilului,
nu şi atunci când printr-o hotărâre
judecătorească i s-a recunoscut un
drept de proprietate cu privire la acel
imobil, dar, în fapt, el nu-l stăpâneşte.
Prin urmare, cum nu sunt întrunite
condiţiile obiective ale infracţiunii de
tulburare de posesie, Tribunalul a casat
sentinţa penală recurată şi, rejudecând,
a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.
pen. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 2192/R/2005, nepublicată]
24. Forma de vinovăţie a infrac-
ţiunii. Abandon de familie. Nu sunt
întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii de abandon de familie,
prevăzută de art. 305 lit. c) C.pen.,
dacă neexecutarea obligaţiilor stabilite
prin hotărâre judecătorească nu este
rezultatul atitudinii inculpatului. Faptul
că unitatea terţ poprit nu a procedat
la poprirea tuturor sumelor datorate,
stabilind unilateral şi contrar hotărârii
judecătoreşti de la ce dată să se acorde
65
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
pensia de întreţinere, este o împrejurare
care nu poate fi imputată inculpatului
care nu şi-a executat obligaţia din culpă,
apreciind că, de vreme ce s-a înfiinţat
poprire pe salariul său, obligaţia este în
curs de executare. Drept urmare, cum
infracţiunea de abandon de familie
se caracterizează, sub aspectul laturii
subiective, printr-o omisiune cu „rea-
credinţă”, sintagma indicând intenţia
legiuitorului de a sancţiona numai
inacţiunea intenţionată, directă sau
indirectă, ci nu şi pe cea din culpă, nu
sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii prevăzute de art. 305
lit. c) C.pen. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 833/2001, PJP 2001-2002,
p. 97]
25. Lipsa vinovăţiei, element consti-
tutiv al infracţiunii. 1) În condiţiile
în care partea vătămată a încredinţat
telefonul său mobil făptuitorului, iar
acesta din urmă, după utilizare, l-a
lăsat pe bancă părţii vătămate, fără a o
înştiinţa pe aceasta, iar ulterior telefonul
nu a mai fost găsit, făptuitorului i se
poate imputa lipsa de prevedere în a se
asigura că bunul încredinţat a intrat în
posesia părţii vătămate, însă acesta nu
a acţionat cu vinovăţie, neintenţionând
să se producă dispariţia bunului,
astfel încât va fi achitat în baza art. 11
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d)
C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 176/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 411-412]
66 Lia Savonea
2) Fapta inculpatului soldată cu
vătămarea corporală din culpă a
părţii vătămate, ca urmare a necore-
lării posibilităţilor de frânare a auto-
vehiculului pe care îl conducea cu pro-
funzimea câmpului vizual, în condiţiile
în care a fost derutat de poziţia oscilantă
a victimei de a traversa bulevardul
este lipsită de unul din elementele
constitutive ale infracţiunii, respectiv
vinovăţia. [C.A. Constanţa, s. pen.,
dec. nr. 664/2004, PJMP 2004, p. 149]
3) Nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute
de art. 249 C.pen. dacă administratorul
unei societăţi comerciale, care a primit
în custodie 3 autovehicule puse sub
sechestru, a luat toate măsurile prevăzute
de lege pentru conservarea bunurilor
însă acestea au fost descompletate şi
aduse în stare de neîntrebuinţare prin
faptele altor salariaţi. [C.A. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 350/2003, PJP 2003-
2004, p. 53-54]
4) Faptele inculpatelor, angajate
pe bază de contract de muncă la o
societate comercială, de a-şi însuşi
mai multe bunuri din gestiune, cu
acordul administratorului societăţii
şi al asociatului unic, care le-au dat
permisiunea de a lua bunurile pe
datorie, fiind trecute într-un caiet
special sub controlul asociatului unic
nu întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de delapidare sub aspectul
laturii subiective, din moment ce
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
inculpatele nici nu au prevăzut şi nici
nu au urmărit producerea unei pagube
în patrimoniul unităţii, constând în
valoarea bunurilor însuşite, urmând
să plătească ulterior contravaloarea
acestora, conform înţelegerii iniţiale cu
conducerea societăţii. [C.A. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 1853/2004, PJP 2003-
2004, p. 118-120]
26. Tâlhărie. Complicitate. Împre-
jurarea că inculpatul I.A.C. l-a însoţit
pe coinculpatul Ş.E. până când acesta a
intrat în scara blocului unde a tâlhărit-o
pe partea vătămată, iar la scurt timp cei
doi au fost imobilizaţi de un echipaj de
poliţie, inculpatul Ş.E. având asupra a
portofelul sustras, nesusţinută de niciun
alt mijloc de probă din care să rezulte fără
echivoc că cel dintâi l-a ajutat material
sau moral pe autor, creează un dubiu cu
privire la participaţia inculpatului, sub
forma complicităţii, la comiterea de
către inculpatul Ş.E. a infracţiunii de
tâlhărie. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent.
nr. 355/2006, nepublicată]
27. Înşelăciune. Bilet la ordin.
Pentru existenţa infracţiunii de înşelă-
ciune în convenţii se cere ca înşelarea
cocontractantului să fie rezultatul
unor manopere dolosive, tinzând la
inducerea ori menţinerea în eroare a
acestuia, eroare ce este determinantă la
încheierea sau executarea contractului.
Simpla emitere a unor bilete la ordin fără
acoperire, fără existenţa manoperelor
Lia Savonea
Art. 10
dolosive, nu constituie infracţiune,
raporturile juridice dintre părţile con-
tractante urmând a fi soluţionate con-
form regulilor de drept civil privind răs-
punderea contractuală. [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 135/2001, CPJMP
2000-2004, p. 478-482]
28. Scopul săvârşirii infracţiunii.
Faţă de declaraţiile constante ale
inculpatului care a negat orice intenţie
de traficare a drogurilor descoperite
asupra sa, la care se adaugă inexistenţa
oricăror probe din care să rezulte că scopul
deţinerii era cel al punerii în circulaţie
a drogurilor, instanţa a dispus achitarea
acestuia pentru infracţiunea prevăzută de
art. 2 din Legea nr. 143/2000, reţinând
doar infracţiunea prevăzută de art. 4 din
aceeaşi lege. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 191/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 626-628]
29. Luare de mită. Lipsa sco-
pului. Existenţa dubiului cu privire
la pretinderea sau primirea de bani,
respectiv la titlul ilicit cu care inculpatul
ar fi primit aceste sume de la anumite
persoane, impune adoptarea unei soluţii
de achitare a inculpatului, în baza
art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10
lit. d) C.proc.pen. S-a reţinut că în situa-
ţiile în care s-a probat primirea sumelor
de bani de la martori, scopul pentru care
inculpatul le-a încasat nu s-a dovedit a fi
o însuşire în interes personal, ci pentru
a rezolva, în limitele competenţei sale,
67
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
solicitările martorilor. [C.A. Alba-Iulia,
s. pen., dec. nr. 10/A/2007, B.C.A.
nr. 2/2007, p. 72]
VI. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
30. Legitimă apărare. Atac aflat
în curs de desfăşurare. Împotriva
atacului săvârşit cu folosirea cuţitului,
când după rănirea unei persoane care
a încercat să-l oprească, agresorul
continuă atacul, aflându-se, împreună cu
cel atacat, căzut la pământ, apărarea este
legitimă şi după dezarmarea agresorului
de cuţit; în situaţia în care atacatorul este
superior ca forţă şi se află în încleştare
cu cel agresat, putându-i lua cuţitul
pentru a-l folosi din nou, atacul este în
curs de desfăşurare şi continuă să pună
în pericol grav persoana celui atacat.
Pentru a înlătura atacul, cel agresat este
îndreptăţit, potrivit prevederilor art. 44
alin. (2) C.pen., să folosească cuţitul
pe care l-a luat de la agresor. [C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 857/20 februarie 2001,
B.J. 1990-2003, p. 697]
31. Depăşirea limitelor legitimei
apărări. Fapta unei persoane în vârstă
şi bolnavă, de a se apăra în faţa atacului
violent, cu palma şi picioarelor, dez-
lănţuit de un tânăr viguros şi cunoscut
ca având o fire violentă, prin lovirea
agresorului cu cuţitul într-o zonă vitală
a corpului, constituie o apărare legitimă,
în condiţiile art. 44 alin. (3) C.pen.
68 Lia Savonea
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3954/2001,
B.J. 1990-2003, p. 697]
32. Legitima apărare. Pericol
grav. Potrivit art. 44 alin. (2) C.pen.,
pentru existenţa legitimei apărări este
necesar ca atacul să pună în pericol
grav persoana sau drepturile celui
atacat. Există pericol grav în cazul în
care victima, după ce l-a insultat şi
lovit cu pumnul pe inculpat, a scos
un cuţit şi s-a îndreptat către acesta
cu intenţia de a-l lovi. În această
situaţie, riposta inculpatului, de a lovi
victima cu pumnul şi genunchiul,
constituie un reflex natural de apărare
a integrităţii fizice şi, prin urmare, un
act necesar comis în legitimă apărare.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 804/2002, PJP 2001-2002, p. 61]
33. Legitima apărare. Delimitare
faţă de provocare. Pentru existenţa
legitimei apărări, legea nu prevede
doar ca atacul să fie material, direct,
imediat şi injust, ci prevede ca fapta să
fie necesară pentru înlăturarea atacului
şi să fie proporţională cu gravitatea
acestuia. Dacă riposta inculpatului este
disproporţionat de gravă în raport cu
gravitatea pericolului prin atac, însă
acesta a acţionat doar sub stăpânirea
unei puternice tulburări determinate
de provocarea părţii vătămate, produsă
prin violenţă împotriva sa, se reţine
circumstanţa atenuantă prevăzută de
art. 73 lit. b) C.pen. [C.A. Bucureşti,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
s. a II-a pen., dec. nr. 253/2001, PJP
2001-2002, p. 63]
34. Legitima apărare. Delimitare
faţă de starea de necesitate. Întrucât
în cauză inculpatul a acţionat lovind-o
pe partea vătămată pentru a-şi elibera
mama (deci pericolul provine din
atacul unei persoane) sunt întrunite
condiţiile legitimei apărări, ca şi cauză
care înlătură caracterul penale al faptei,
şi nu ale stării de necesitate. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 492/2003,
CPJMP 2000-2004, p. 107-109]
35. Beţia. Împrejurarea că înainte
de comiterea infracţiunilor inculpatul a
consumat băuturi alcoolice nu-l absolvă
de răspundere penală, fiind o beţie
voluntară, chiar în condiţiile în care s-a
stabilit că acesta suferea de epilepsie,
discernământul fiind mult diminuat în
perioadele post-criză şi putând lipsi
în condiţiile consumului de alcool.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 1035/2001, PJP 2001-2002, p. 33]
36. Iresponsabilitatea. Trimis în
judecată pentru comiterea infracţiunii
de omor calificat prevăzută de art. 174,
art. 175 lit. a) C.pen., inculpatul M.I. a
fost condamnat prin sentinţa nr. 126/18
martie 2003 a Tribunalului Cluj la o
pedeapsă de 16 ani închisoare şi 5 ani
interzicerea drepturilor prevăzută de
art. 64 lit. a), b), e) C.pen. reţinându-se
că în dimineaţa de 16 decembrie 2002,
bănuind că între soţia sa şi victima C.A.
Lia Savonea
Art. 10
s-au consumat relaţii intime, acesta a
stabilit o întâlnire cu partea vătămată în
casa situată în Turda – str. P.M. unde,
după ce au intrat în curte, a luat o bară
metalică pe care o ascunsese anterior,
cu care a aplicat mai multe lovituri
în cap victimei, chiar după ce a căzut
aceasta la sol, iar cu ajutorul unui topor
a continuat să o lovească în regiunea
capului, cauzându-i plăgi şi fracturi ce
au determinat decesul. S-a reţinut că
fapta a fost comisă cu premeditare, după
un plan dinainte stabilit, prin pregătirea
obiectelor apte să producă moartea
victimei, hotărârea de suprimare a vieţii
acesteia fiind luată încă dinainte de
data de 15 decembrie 2002. Împotriva
hotărârii a declarat apel inculpatul care
a solicitat achitarea întrucât este bolnav
de schizofrenie, având discernământul
abolit la data comiterii faptei. Existând
motive temeinice de îndoială asupra
stării psihice a inculpatului, în raport de
actele medicale depuse la dosar, instanţa
de control judiciar a dispus efectuarea
unei expertize psihiatrice la Institutul de
Medicină Legală „Mina Minovici” din
Bucureşti, care, prin raportul întocmit,
a stabilit că acesta prezintă diagnosticul
„schizofrenie catatonică” stadiu rezi-
dual, cu defect de tip paranoic (delir de
gelozie) şi discernământul a fost abolit
raportat la fapta comisă. În raport de
aceste concluzii ale actului medico-
legal, având în vedere şi dispoziţiile
art. 48 C.pen. care reglementează
69
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
iresponsabilitatea, potrivit cărora nu
constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, dacă făptuitorul în
momentul săvârşirii acesteia, fie din
cauza alienaţiei mintale, fie din alte
cauze, nu putea să-şi dea seama de
acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu
putea fi stăpân pe ele, Curtea a admis
apelul inculpatului, în temeiul art. 379
pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a desfiinţat
sentinţa Tribunalului sub aspectul laturii
penale şi, pronunţând o nouă hotărâre,
în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat
la art. 10 lit. e) C.proc.pen. şi art. 48
C.pen. l-a achitat pe inculpatul M.I. de
sub învinuirea săvârşirii infracţiunii
de omor calificat prevăzută de
art. 174, art. 175 lit. a) C.pen. Conform
art. 114 C.pen. s-a dispus luarea măsurii
de siguranţă a internării medicale a
inculpatului M.I., în mod provizoriu,
până la rămânerea definitivă a hotă-
rârii, după care măsura de siguranţă
rămâne definitivă până la însănătoşire.
[C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 76/2004,
www.just.ro]
VII. LIPSA UNOR CONDIŢII SPECIALE NEC-
ESARE PENTRU PUNEREA ÎN MIŞCARE A
ACŢIUNII PENALE
37. Condiţii privind plângerea
prealabilă. În mod greşit a procedat
instanţa care a dispus încetarea proce-
sului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit.
b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen.
pentru inculpatul chemat în judecată
pentru infracţiunea prevăzută în
art. 180 alin. (2) C.pen., întrucât, prin
declaraţia dată la organul de cercetare
penală, partea vătămată îl indică pe
inculpat ca autor al infracţiunii, arătând
împrejurările în care a fost lovită, numele
persoanelor prezente, consecinţele
asupra sănătăţii, precum şi intenţia de a
chema în judecată pe agresor, astfel că
această declaraţie trebuia considerată ca
o plângere prealabilă. [C.S.J., s. pen.,
dec. nr. 2392/2000, R.D.P. nr. 4/2002,
p. 139]
38. Plângere prealabilă introdusă
de altă persoană. Mandat. Lipsa
plângerii prealabile. Pentru vala-
bilitatea plângerii penale prealabile,
prevăzută în art. 131 C.pen. ca o
condiţie pentru punerea în mişcare
a acţiunii penale în cazul anumitor
infracţiuni, persoana vătămată trebuie
să mandateze, în mod expres, o altă
persoană, în vederea formulării şi
depunerii plângerii penale prealabile,
cu referire expresă la faptă şi făptuitor.
Procura depusă la dosar din al cărei
conţinut nu rezultă decât împuterniciri cu
caracter general, de reprezentare în faţa
instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, de exercitare a căilor
de atac privind cauzele declarate de
partea vătămată, de angajare apărător
etc., nu dă dreptul împuternicitei la
introducerea unei plângeri prealabile
pentru partea vătămată, iar soluţia de
încetare a procesului penal în baza
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10
lit. f) C.proc.pen. este corectă. S-a
reţinut că instanţa de fond a apreciat
în mod corect că în cauză lipseşte
plângerea penală prealabilă. Plângerea
penală prealabilă prevăzută în art. 131
C.pen., ca o condiţie pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale în cazul anu-
mitor infracţiuni, nu trebuie confundată
cu „plângerea” reglementată de dispo-
ziţiile art. 222 C.proc.pen., care
constituie un simplu mod de sesizare
a organelor judiciare de către orice
persoană căreia i s-a cauzat o vătămare
prin săvârşirea vreunei infracţiuni,
indiferent de natura acesteia. De aceea,
în aceste cazuri persoana vătămată
trebuia să mandateze în mod expres o
altă persoană în vederea formulării şi
depunerii plângerii penale prealabile,
cu referire expresă la faptă şi făptuitor
iar ratificarea plângerii prealabile de
către partea vătămată, cu efect de
promovare a acţiunii penale nu putea fi
făcută decât în termenul de 2 luni de la
săvârşirea faptei, prevăzută de art. 284
C.proc.pen. şi nu la interval mai mare,
aşa cum a solicitat mandatara. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 666/R/2004,
CPJMP 2000-2004, p. 882-884]
39. Caracterul personal al plân-
gerii prealabile. Mandat. Condiţii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 131
C.pen. rezultă că dreptul de a pune în
mişcare acţiunea penală prin plângere
prealabilă are caracter personal şi
Art. 10
aparţine exclusiv persoanei vătămate.
Plângerea se poate face şi prin mandat,
însă, în acest caz, mandatul trebuie să
fie special iar procura rămâne ataşată
plângerii. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 100/R/2003, CPJMP
2000-2004, p. 889-890]
40. Plângere prealabilă. Contract
de asistenţă juridică. Mandat special.
Pentru calificarea unui contract de
mandat ca fiind mandat special nu
interesează forma contractului, ci
întinderea împuternicirilor conferite
mandatarului. Astfel, în cazul în care
într-un contract de asistenţă juridică,
operaţiunile juridice pe care avocatul a
fost împuternicit a le efectua în numele
clientului sunt expres determinate,
menţionându-se şi dreptul de a redacta
şi promova plângerea prealabilă în
numele părţii vătămate împotriva
inculpatei, cu precizarea infracţiunilor
pentru care urma a se formula plângere,
acest contract trebuie apreciat ca
fiind un mandat special, iar cerinţele
art. 222 alin. (3) C.proc.pen., ca fiind
îndeplinite. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 17/R/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 886-888]
41. Plângere prealabilă. Condiţii.
Conform art. 284 C.proc.pen., termenul
de introducere a plângerii prealabile
este de 2 luni din ziua în care persoana
vătămată a ştiut cine este făptuitorul.
Plângerea prealabilă nu poate fi făcută

70 Lia Savonea Lia Savonea 71

Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
de către unul dintre soţi pentru celălalt penală, nu poate avea drept consecinţă
soţ sau de către copilul major pentru sancţionarea părţii vătămate, astfel
părinţi, art. 222 alin. (5) C.proc.pen., încât, soluţia de încetare a procesului
nefiind aplicabil decât pentru plângerea penal pentru tardivitatea introducerii
simplă, ca mod de sesizare a organelor plângerii prealabile este nelegală. În
de urmărire penală. [Trib. Bucureşti, s. I cauză, prin sent. nr. 194/2 februarie
pen., dec. nr. 27/R/2004, nepublicată] 2004, pronunţată de Judecătoria Buftea,
în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.
42. Condiţii de formă ale plângerii
pen. raportat la art. 10 lit. h) C.proc.
prealabile. Deşi intitulat impropriu
pen. cu referire la art. 284 C.proc.pen.,
„declaraţie”, un înscris adresat organelor
s-a dispus încetarea procesului penal
de poliţie de către partea vătămată, prin
pornit împotriva inculpatului C.G., la
care se precizează în scris că doreşte
plângerea prealabilă a părţii vătămate
trimiterea în judecată a inculpatei, are
T.I., pentru săvârşirea infracţiunii
valoarea unei veritabile plângeri penale,
prevăzute de art. 213 C.pen., ca urmare
fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de
a neintroducerii plângerii în termen de
art. 222 C.proc.pen. pentru valabilitatea
2 luni din ziua în care partea vătămată
plângerii. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
a ştiut cine este făptuitorul. Prima
dec. nr. 310/R/2004, nepublicată]
instanţă a reţinut că, potrivit art. 284
43. Schimbarea încadrării juri- C.proc.pen., în cazul infracţiunilor
dice. Plângere prealabilă. Obligaţiile pentru care legea prevede că este
organului de urmărire penală. necesară o plângere prealabilă, aceasta
Organul de urmărire penală, sesizat trebuie introdusă în termen de 2 luni
pentru o infracţiune pentru care acţiunea din ziua în care persoana vătămată a
penală se pune în mişcare din oficiu, ştiut cine este făptuitorul. În speţă, între
este obligat, în baza art. 286 alin. (1) părţi a intervenit un împrumut, partea
C.proc.pen., să cheme partea vătămată vătămată i-a împrumutat inculpatului o
şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze sumă de bani în anul 2000, cu obligaţia
plângere prealabilă, în momentul în restituirii la o dată stabilită, 17 mai 2000,
care apreciază că fapta respectivă însă această dată nu a fost respectată
întruneşte elementele constitutive ale de către inculpat. Întrucât plângerea a
unei infracţiuni pentru care acţiunea fost introdusă de partea vătămată cu
penală se pune în mişcare la plângerea mult peste termenul limită prevăzută
prealabilă. Încălcarea dispoziţiilor de art. 284 C.proc.pen., instanţa a
imperative ale art. 286 alin. (1) C.proc. dispus încetarea procesului penal.
pen., de către organul de urmărire Examinând actele şi lucrările dosarului
72 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
instanţa de control judiciar a constatat
recursul întemeiat. A reţinut că prin
sesizarea înregistrată sub nr. 307342/23
noiembrie 2000 la Inspectoratul de
Poliţie Judeţean Ilfov, partea vătămată
T.I., a solicitat organelor de poliţie să
efectueze cercetări împotriva numitului
C.G., pentru săvârşirea infracţiunii de
înşelăciune în convenţii, prevăzută de
art. 215 alin. (3) C.pen., constând în
aceea că la data de 12 mai 2000, i-a
împrumutat acestuia suma de 18.000
dolari S.U.A. în condiţiile în care a
fost indus în eroare de către acesta
prin lăsarea drept gaj a unei delegaţii
de ridicare a unor mărfuri de la S.
Galaţi, în valoare aproximativ egală cu
suma împrumutată, delegaţie care s-a
dovedit a fi lipsită de valoare. Organele
de urmărire penală au constatat că
sunt întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii de abuz de încredere,
prevăzute de art. 213 C.pen. şi au
înaintat dosarul Judecătoriei Buftea, în
baza art. 285 C.proc.pen. Tribunalul a
reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 284
alin. (1) C.pen., „în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede că este
necesară o plângere prealabilă, aceasta
trebuie să fie introdusă în termen de 2
luni din ziua în care a ştiut cine este
făptuitorul”, iar potrivit art. 285 C.pen.,
acest termen trebuie respectat chiar şi în
situaţia în care plângerea este introdusă
greşit la organul de urmărire penală,
însă, în cauză, nu ne aflăm în această
Lia Savonea
Art. 10
ipoteză, întrucât partea vătămată a
sesizat organul de urmărire penală în
condiţiile art. 222 C.proc.pen., cu o
simplă plângere, pentru care legea nu
prevede nici un termen de introducere,
pentru o infracţiune [înşelăciune
în convenţii prevăzută de art. 215
alin. (3) C.pen.], pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu şi
nu la plângere prealabilă. Potrivit art.
286 alin. (1) C.proc.pen., „dacă într-o
cauză în care s-au făcut acte de cercetare
penală, se consideră ulterior că fapta
urmează a primi o încadrare juridică
pentru care este necesară plângerea
prealabilă, organul de cercetare penală
cheamă partea vătămată şi o întreabă
dacă înţelege să facă plângere; în caz
afirmativ, organul de cercetare penală,
după caz, continuă cercetarea (dacă
pentru infracţiunea respectivă sesizarea
instanţei se face prin rechizitoriu,
n.n.) sau trimite dosarul instanţei
competente; în caz contrar, transmite
actele procurorului în vederea încetării
urmăririi penale.” Tribunalul a constatat
că organul de urmărire penală a încălcat
dispoziţiile imperative ale art. 286
alin. (1) C.proc.pen., nechemând partea
vătămată să o întrebe dacă înţelege
să formuleze plângerea prealabilă,
în momentul în care a apreciat că
fapta reclamată de aceasta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii
de abuz de încredere prevăzută de art.
213 C.pen., şi nu pe cele ale infracţiunii
73
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
de înşelăciune, prevăzută de art. 215
alin. (3) C.pen., apreciind în mod greşit
că este vorba de o plângere prealabilă
greşit îndreptată. Or, încălcarea
dispoziţiilor imperative ale art. 286
alin. (1) C.proc.pen. de către organul
de urmărire penală nu poate avea drept
consecinţă sancţionarea părţii vătămate,
astfel că soluţia de încetare a procesului
penal pentru tardivitatea introducerii
plângerii prealabile a fost apreciată
nelegală motiv pentru care, în baza art.
38515 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., tribunalul
a admis recursul părţii vătămate, a casat
sentinţa atacată şi a trimis cauza pentru
continuarea judecăţii la instanţa de
fond. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 593/R/2004, nepublicată]
44. Condiţii de fond ale plângerii
prealabile. Simpla descriere a inciden-
tului, prin două „declaraţii”, în care
partea vătămată expune modul în care au
avut loc evenimentele, fără exprimarea
solicitării de tragere la răspundere
penală a inculpatului, de înaintare a
acestora la instanţa competentă să
soluţioneze plângerea sau de reparare
a prejudiciului, nu echivalează cu
existenţa unei plângeri prealabile, aşa
cum este ea reglementată în Codul de
procedură penală. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 1259/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 869-870]
45. Plângere prealabilă. Condiţii
vizând termenul de introducere a
plângerii prealabile. Împrejurarea
74 Lia Savonea
că, în faţa instanţei de judecată, partea
vătămată a declarat că formulează
plângere împotriva inculpatului pentru
infracţiunile de ameninţare şi insultă,
este lipsită de relevanţă juridică, întru-
cât această declaraţie a fost formulată
după expirarea termenului de 2 luni,
prevăzut de art. 284 C.proc.pen., de la
data când partea vătămată a cunoscut
persoana făptuitorului. În consecinţă,
această situaţie echivalează cu lipsa
plângerii prealabile a părţii vătămate,
iar judecarea cauzei pe fond este
greşită, câtă vreme există un motiv
legal care împiedică punerea în mişcare
şi exercitarea acţiunii penale. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1896/R/2004,
nepublicată]
46. Lipsa sesizării organului com-
petent. Pentru infracţiunea prevăzută
de art. 275 alin. (2) C.pen. (părăsirea
postului şi prezenţa la serviciu în stare
de ebrietate), acţiunea penală poate
fi pusă în mişcare numai la sesizarea
organelor competente ale căilor ferate,
potrivit art. 278 C.pen., chiar dacă
aceasta a fost săvârşită în concurs cu
alte infracţiuni contra siguranţei pe căile
ferate pentru care o atare sesizare nu
este necesară. Când o astfel de sesizare
nu a fost formulată, conform art. 11
pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)
lit. f C.proc.pen., se dispune încetarea
procesului penal. [C.A. Cluj, s. pen., dec.
nr. 749/2004, B.J. 2004, p. 721-722]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
VIII. EXISTENŢA UNOR CAUZE CARE
ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ
47. Prescripţie specială. Lege penală
mai favorabilă. Prescripţia înlătură
răspunderea penală oricâte întreruperi ar
interveni, dacă termenul de prescripţie
este depăşit cu încă jumătate, potrivit
art. 124 C.pen. La stabilirea termenului
de prescripţie a răspunderii penale,
se ţine seama de pedeapsa prevăzută
de lege la data săvârşirii infracţiunii,
dacă această lege este mai favorabilă.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 826/2004,
www.just.ro]
48. Prescripţia răspunderii penale.
Suspendare. Având în vedere că
din data de 4 decembrie 1954, când
inculpatul a săvârşit infracţiunea de
omor prevăzută de art. 174 C.pen. şi
până în data de 22 decembrie 1989,
când a fost răsturnat regimul totalitar
au intervenit împrejurări de neînlăturat
ce împiedicau tragerea lui la răspundere
penală (în condiţiile specifice statului
totalitar, deţinerea funcţiei de ministru
de interne iar ulterior de vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri, precum şi
calitatea de membru al fostului Birou
Public al partidului de guvernământ,
confereau inculpatului o poziţie ce
excludea posibilitatea luării măsurilor
de tragere la răspundere penală), s-a
constatat că, pentru această perioadă,
cursul prescripţiei prevăzute în
art. 122 C.pen. a fost suspendat. Cum,
Lia Savonea
Art. 10
în raport de această situaţie, termenul
de prescripţie neîntreruptă de 15
ani nu poate fi considerat împlinit,
soluţia de încetare a procesului penal
faţă de inculpat pentru faptul că ar fi
intervenit prescripţia nu se justifică.
[C.S.J., s. pen., dec. nr. 26/1995, R.D.P.
nr. 2/1996, p. 120]
49. Decesul inculpatului în timpul
procesului. Prin sentinţa nr. 235/21
martie 2002, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, s. a II-a pen., s-a dispus
condamnarea inculpatului S.H. pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute în
art. 4 din Legea nr. 143/2000. Împotriva
acestei sentinţe a declarat apel peste
termen inculpatul prin avocat. În apel,
după ce au fost făcute demersurile
legale, s-a constatat că inculpatul
decedase, astfel că a fost admis apelul
declarat, sentinţa penală apelată a
fost desfiinţată, iar în temeiul art. 11
pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1)
lit. g) C.proc.pen., s-a dispus încetarea
procesului penal ca urmare a survenirii
decesului. Împotriva acestei decizii
a declarat recurs, pentru inculpatul
decedat, apărătorul ales C.C. care
solicitase, încă din faţa instanţei de
apel, continuarea procesului penal. La
termenul din 27 februarie 2006, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu, a
pus în discuţie excepţia admisibilităţii
recursului declarat de apărătorul incul-
patului decedat. Examinând cauza din
perspectiva excepţiei ridicate, a constatat
75
Art. 10 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
că în cadrul obligaţiilor decurgând din
împuternicirea avocaţială se include
aceea de a declara calea de atac
deschisă părţii pe care o asistă. În acest
caz, avocatul acţionează ca apărător al
părţii la instanţa de apel, iar recursul
poate fi declarat în această calitate, şi
nu ca reprezentant al părţii, în temeiul
dispoziţiilor legale care prevăd că
apărătorul poate declara recurs pentru
titularul dreptului de recurs, astfel că
recursul a fost declarat admisibil însă
a stabilit că este nefondat. A reţinut
că prin decizia atacată s-a dispus, în
temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat
la art. 10 alin. (1) lit. g) C.proc.pen.,
încetarea procesului penal, avându-se în
vedere că inculpatul S.H. a decedat pe
parcursul judecăţii. Potrivit dispoziţiilor
art. 3852 raportat la art. 362 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen., împotriva deciziei de
încetare a procesului penal, inculpatul
poate declara recurs numai în ce
priveşte temeiurile încetării procesului
penal. Cum temeiul în care instanţa de
apel a dispus încetarea procesului penal
este unul corect, s-a constatat că decizia
este temeinică şi legală, neimpunându-
se casarea acesteia. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1257/2006, www.just.ro]
50. Decesul făptuitorului. Având
în vedere relaţiile tensionate dintre
soţi, faptul că cele două cadavre au fost
descoperite în interiorul casei lor cu
uşile şi ferestrele încuiate prin interior,
76 Lia Savonea
aspectul că din casă nu lipsea niciun
bun – deşi existau mai multe obiecte
de valoare, absenţa urmelor de răvăşire
sau distrugere, raportul medico-
legal din care rezultă posibilitatea ca
S.E. să-şi fi produs singur leziunile
tanatogeneratoare, rezultă că acesta
şi-a ucis soţia, după care s-a sinucis.
Drept urmare, cu privire la infracţiunea
prevăzută de art. 174-175 lit. c) C.pen.,
săvârşită asupra victimei S.C., urmează
să se dispună neînceperea urmăririi
penale întrucât a intervenit decesul
făptuitorului. [Rezoluţia cu nr. 1585/
P/2004 a Parchetului de pe lângă Trib.
Bucureşti, nepublicată]
IX. RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE
SAU ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
51. Retragerea plângerii preala-
bile. Pentru a putea avea ca efect
înlăturarea răspunderii penale, retragerea
plângerii trebuie să fie necondiţionată
şi totală, adică să privească ambele
laturi – penală şi civilă – ale cauzei. Or,
în speţă, partea vătămată şi-a menţinut
pretenţiile civile, atitudine ce conduce
la concluzia că retragerea plângerii nu a
fost totală şi necondiţionată şi, ca atare,
nu este de natură să producă efecte
juridice în sensul înlăturării răspunderii
penale a inculpatului, soluţiile primelor
instanţe de încetare a procesului penal
fiind greşite. [C.A. Cluj, s. pen., dec.
nr. 235/1996, R.D.P. nr. 3/1997,
p. 139]
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 11
52. Împăcarea părţilor. Caracter X. EXISTĂ AUTORITATE DE LUCRU JUDECAT
definitiv şi necondiţionat. Având
53. Autoritate de lucru judecat
în vedere faptul că împăcarea dintre
în materie penală. Condiţii. Spre
inculpat şi partea vătămată are un
deosebire de autoritatea de lucru jude-
caracter necondiţionat şi definitiv,
cat în materie civilă, care presupune
revenirea părţii vătămate asupra acestei
o triplă identitate, în materie penală
împăcări nu mai este posibilă, în raport
autoritatea de lucru judecat presupune
cu prevederile art. 132 C.pen., astfel că
doar identitatea de persoane şi iden-
săvârşirea de către inculpat a unei noi
titatea de obiect. În ipoteza în care
fapte penale faţă de partea vătămată
fapta materială este aceeaşi, există
nu constituie motiv de revenire asupra
autoritate de lucru judecat chiar dacă
împăcării. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
faptei, definitiv judecate, i s-a dat o altă
pen., dec. nr. 113/R/2004, CPJMP
încadrare juridică. [Trib. Bucureşti, s. a
2000-2004, p. 899-901]
II-a pen., dec. nr. 271/R/2003, CPJMP
2000-2004, p. 690-693]
Art. 11. Clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea
urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal
Când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în
art. 10:
1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului
de cercetare penală sau din oficiu, dispune:
a) clasarea, când nu există învinuit în cauză;
b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10
lit. a)-e), când există învinuit sau inculpat în cauză;
c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10
lit. f)-h), i1) şi j), când există învinuit sau inculpat în cauză.
2. În cursul judecăţii instanţa pronunţă:
a) achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e);
b) încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10
lit. f)-j). [C.proc.pen., art. 10, 12-13, art. 221-224, art. 242-249]
Notă: Litera c) de la pct. 1 al art. 11 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 356/2006.
Lia Savonea 77
Art. 11 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 12-13
Legislaţie: A se vedea supra, art. 10 – „Legislaţie” Art. 12. Sesizarea altor organe decât cele judiciare
În cazurile arătate în art. 10 lit. b), d) şi e), procurorul care dispune
Doctrină: L. Beceru, Actele procesuale ale procurorului în cazurile când urmărirea
clasarea sau scoaterea de sub urmărire, ori instanţa de judecată care
penală nu poate fi începută sau continuată, Dreptul nr. 4/2001 p. 170 şi urm.; L. Chiriac,
pronunţă achitarea, dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri
Avizul de cercetare a magistraţilor, R.D.P. nr. 2/2003 p. 106 şi urm.
ori sancţiuni altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizează
organul competent. [C.proc.pen., art. 10-11]
JURISPRUDENŢĂ
Legislaţie: A se vedea supra, art. 10 – „Legislaţie”
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Controlul judiciar al actelor şi actele şi măsurile luate de procuror în Art. 13. Continuarea procesului penal în caz de amnistie,
măsurilor procurorului. Acces liber cursul urmăririi penale „trebuie să fie
prescripţie sau retragere a plângerii prealabile ori de existenţă
la justiţie. Dispoziţiile art. 11 pct. 1 supuse nu numai controlului ierarhic,
lit. a), b) şi c) C.proc.pen. – criticate ca în cadrul Ministerului Public, dar a unei cauze de nepedepsire
fiind neconstituţionale – reglementează şi controlului din partea instanţelor (1) În caz de amnistie, prescripţie sau retragere a plângerii
clasarea, scoaterea de sub urmărire şi judecătoreşti”, precum şi că „persoana prealabile, precum şi în cazul existenţei unei cauze de nepedepsire,
încetarea urmăririi penale, măsuri ce nemulţumită de soluţia dată plângerii învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea procesului penal.
se dispun în cursul urmăririi penale de sale în cadrul Ministerului Public are (2) Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10
procuror, la propunerea organului de dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, lit. a)-e), procurorul dispune scoaterea de sub urmărire, iar instanţa
cercetare penală sau din oficiu, atunci să se adreseze justiţiei, pentru apărarea de judecată pronunţă achitarea.
când se constată existenţa vreuneia dintre drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor (3) Dacă nu se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în
situaţiile prevăzute în art. 10 C.proc.pen. sale legitime”. S-a mai reţinut că art. 10 alin. 1 lit. a)-e), procurorul dispune încetarea urmăririi penale,
referitoare la cazurile în care punerea acest drept al persoanei este evident cu excepţia cazului prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. i), iar instanţa de jude-
în mişcare sau exercitarea acţiunii în cazul actelor prin care procurorul cată pronunţă încetarea procesului penal. [C.proc.pen., art. 10-12,
penale este împiedicată. Măsurile de pune capăt conflictului de drept penal, art. 345-357, art. 361-4081]
neurmărire pot fi dispuse doar în faza real sau aparent, cum sunt rezoluţia de
de urmărire penală de către procuror, neîncepere a urmăririi penale, prevăzută Note: 1. Denumirea marginală a art. 13 este reprodusă astfel cum a fost modificată
care nu înfăptuieşte un act de justiţie. la art. 228 alin. (6) C.proc.pen., precum prin art. Legea nr. 281/2003.
De altfel, cu privire la procedura de şi scoaterea de sub urmărire penală sau 2. Alineatul (1) al art. 13 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
soluţionare a plângerii împotriva actelor încetarea urmăririi penale, reglementate nr. 281/2003.
şi măsurilor procurorului, între care şi de art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din acelaşi cod. 3. Alineatul (3) al art. 13 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
cele prevăzute de dispoziţiile de lege Aşa fiind, Curtea Constituţională nu a nr. 356/2006.
criticate în prezenta cauză, prin Decizia reţinut critica potrivit căreia prevederile
nr. 486/2 decembrie 1997 referitoare art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) C.proc. Legislaţie: A se vedea supra, art. 10 – „Legislaţie”.
la excepţia de neconstituţionalitate pen. sunt contrare prevederilor art. 21
a dispoziţiilor art. 278 C.proc.pen., din Constituţie [D.C.C. nr. 118/2002,
Curtea Constituţională a reţinut că M. Of. nr. 430 din 20 iunie 2002]

78 Lia Savonea Lia Savonea 79

Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
Secţiunea II. Acţiunea civilă
Art. 14. Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
(1) Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
(2) Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul pro-
cesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
(3) Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:
a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a
unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;
b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea
în natură nu este cu putinţă.
(4) De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul
de care a fost lipsită partea civilă.
(5) Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere
civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. [C.proc.pen.,
art. 15-22, art. 163, art. 170, art. 346-348]
Notă: Alineatul (5) al art. 14 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Protocol
adiţional la Convenţie, art. 1; Constituţia României, art. 21, art. 44; Codul civil,
art. 998 şi urm.; O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată; Legea
nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, art. 49 şi urm.; Legea
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 313 şi urm.; Legea nr. 18/1991
asupra fondului funciar, republicată, art. 53 şi urm.; Legea nr. 36/1995 a notarilor
publici şi a activităţii notariale, art. 43 şi urm.; Legea nr. 8/1996 privind drepturile
de autor şi drepturile conexe, art. 3 şi urm.; Legea nr. 64/1991 privind brevetele de
invenţie, republicată, art. 45 şi urm.; Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii
imobiliare, republicată, art. 20 şi urm.; Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,
art. 61 şi urm.; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată; Legea
nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Legea nr. 50/1991 privind autori-
zarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, art. 24 şi urm.; Legea nr. 19/2000
80 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 14
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale; Legea nr. 247/2005
privind reforma în domeniul proprietăţii şi justiţiei; Legea nr. 21/1996 privind concurenţa,
republicată, art. 24 şi urm.; Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ; Legea
nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată, art. 4 şi urm.; Legea nr. 241/2005 privind
prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, art. 3 şi urm.; Decretul nr. 32/1954 privind
persoanele fizice şi juridice.
Doctrină: I. Albă, V. Ura, Răspunderea civilă pentru daune morale, Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1979; C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997,
p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu,
Răspunderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; M.A. Boureanu,
Momentul constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, Pro lege
nr. 3/1998, p. 38; V. Brisc, Pornirea şi exercitarea de către procuror a acţiunii civile, Dreptul
nr. 6/2005, p. 152-159; M. Bugeanu, Unele implicaţii ale Legii nr. 136/1995 asupra calităţii
procedurale a asiguratorului, Pro lege nr. 4/1997, p. 31; D. Ciuncan, Desfiinţarea totală
sau parţială a unui înscris, R.D.P. nr. 2/1997, p. 61; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului
produs prin infracţiune, R.D.P. nr. 1/1995, p. 80; A. Corhan, Repararea prejudiciului
prin echivalent bănesc, Ed. Lumina Lex, 1999; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind
modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; B. Diamant,
V. Luncean, Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 93;
C. Diţă, Restituirea lucrului, ca modalitate de reparare în natură a pagubei în procesul
penal, Dreptul nr. 6/2006, p. 201-208; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni
civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile
asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; M. Dumitru, Cumulul dobânzii legale cu alte
tipuri de daune în materia obligaţiilor băneşti, Dreptul nr. 12/2006, p. 17-33; I. Dumitru,
Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de
art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; L. Gherman, Probleme practice
legate de aplicarea art. 17 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală în cazul încetării
procesului penal la iniţiativa părţilor, Dreptul nr. 4/2003, p. 154-158; T. Joiţa, Repararea
în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; G. Josan, Persoana care
poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, Dreptul nr. 7/2007,
p. 210-212; V. Luha, I. Nariţa, Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror
a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200-209; I.A. Man, Ridicarea
de obiecte şi înscrisuri ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Dobânditor
de sumă credinţă. Consecinţe, Dreptul nr. 7/1994, p. 71; L. Mibu, Competenţa anulării
unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul nr. 7/2003, p. 191;
G.A. Năsui, Anularea actelor false în cazul netrimiterii în judecată, Dreptul nr. 7/2004, p.
161; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual
Lia Savonea 81
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 14
penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; H. Valdemar
Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul (I), Ezriel Hamer (II), Rezolvarea laturii civile în cadrul unui proces penal pornit la
răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; M.L. Pamfil, Dreptul de apel al plângerea prealabilă, Pro lege nr. 1/1991, p. 51; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul
procurorului în cauzele penale, Dreptul nr. 4/2007, p. 228-235; V. Pătulea, Natura juridică infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul
a asigurării de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule nr. 5/2001, p. 153; G. Vintilă, C. Furtună, Daunele morale, Studiu de doctrină şi jurispru-
şi poziţia procesuală a asigurătorului, Dreptul nr. 8/2004, p. 37-55; V. Păvăleanu, denţă, Ed. All Beck, 2002.
Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul
nr. 3/2002, p. 126; E. Popescu, F. Bradiu, Interferenţa normelor de procedură penală JURISPRUDENŢĂ
şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul
nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42;
T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au persoana 1. Exercitarea acţiunii civile. Res- constrângerea morală a vinovăţiei
ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor pectarea prezumţiei de nevinovăţie. impuse de acţiunea civilă. Autorul
persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţiei a solicitat modificarea textului
I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; o excepţie de neconstituţionalitate faţă legal criticat, astfel încât acţiunea civilă
I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, de dispoziţiile art. 14 alin. (2) C.proc. să fie suspendată pe durata judecării
Pro lege nr. 3/1998, p. 54; O.N. Richiţeanu, Posibilitatea procurorului de a introduce pen. În motivarea excepţiei autorul laturii penale şi abia după rămânerea
acţiunea civilă în anularea unor înscrisuri falsificate, în cazul adoptării unor soluţii de acesteia a susţinut că dispoziţiile definitivă a hotărârii de condamnare
netrimitere în judecată, Pro lege nr. 1/2001, p. 163; F.T. Roman, Repararea patrimonială a legale criticate încalcă prevederile în materie penală să se procedeze la
daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; A.-C. Rus, Discuţii privind modul de angajare constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi judecarea acţiunii civile. Examinând
a răspunderii asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru (5) referitoare la statul de drept şi la excepţia de neconstituţionalitate,
pagube produse prin accidente de autovehicule, Dreptul nr. 7/2006, p. 48-58; I. Rusu, obligativitatea respectării Constituţiei Curtea a constatat că prezumţia de
Dreptul de proprietate asupra siturilor istorice, Pro lege nr. 2/1996, p. 181; R. Sas, Discuţii
şi a legilor, precum şi ale art. 23 nevinovăţie consacrată prin art. 23
privind aplicarea principiului de drept „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”,
alin. (11) privind prezumţia de nevino- alin. (11) din Constituţie implică inter-
Dreptul nr. 10/2004, p. 109-123; I. Stanciu, Aspecte ale acţiunii civile în procesul penal,
văţie, deoarece inculpatul trimis în dicţia de a se lua împotriva unei persoane
Pro lege nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica, Drepturi patrimoniale atipice, Dreptul nr. 3/2003,
p. 33-59; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin judecată pentru o infracţiune, fiind măsuri de constrângere pentru vreo
aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în beneficiul considerat nevinovat până la rămânerea faptă de natură a atrage răspunderea
alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de definitivă a unei hotărâri de condamnare juridică, de care aceasta persoană ar
procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; penală, nu poate fi judecat în aceeaşi fi acuzată. Exercitarea acţiunii civile,
A.-M. Şinc, Anularea înscrisurilor falsificate în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată cauză cu privire la aspecte ce ţin de fie împreună, fie separat de acţiunea
dispuse de procuror în temeiul articolului 10 literele b1), d), e) sau g) din Codul de latura civilă care vizează un prejudiciu penală, nu constituie o măsură de
procedură penală, Dreptul nr. 9/1999, p. 109; A.Şt. Tulbure, Luarea de către procuror a pentru care nu se face vinovat. Astfel, constrângere a făptuitorului, ci un
unei soluţii de netrimitere în judecată. Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, persoana supusă judecăţii în acţiunea drept al părţii păgubite prin comiterea
Dreptul nr. 2/2003, p. 205; A.Şt. Tulbure, Anularea înscrisurilor false, R.D.P. nr. 1/2003, penală, legal nevinovată până la unei fapte penale de a fi despăgubită
p. 27; A.Şt. Tulbure, Din nou despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în rămânerea definitivă a hotărârii de pentru prejudiciul cauzat. Vinovăţia
procesul penal, Dreptul nr. 12/2001, p. 135; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul condamnare în penal, este supusă unor inculpatului, ca element atât al
penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte presiuni, iar în conştiinţa acesteia apare răspunderii penale, cât şi al răspunderii

82 Lia Savonea Lia Savonea 83

Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
civile a acestuia, se stabileşte prin
hotărârea definitivă de condamnare
şi nu în momentul exercitării acţiunii
civile. Altfel spus, alăturarea acţiunii
civile celei penale nu are semnificaţia
declarării vinovăţiei inculpatului cu
anticipaţie. Prin hotărârea definitivă
pronunţată de instanţă în urma jude-
cării, acesta poate fi condamnat şi
obligat la despăgubirile solicitate
de partea civilă – în cazul în care se
stabileşte că a comis cu vinovăţie
infracţiunea pentru care a fost trimis
în judecată şi a cauzat prejudiciul
reclamat de partea civilă – după cum
poate fi exonerat atât de răspunderea
penală, cât şi de răspunderea civilă dacă
se stabileşte nevinovăţia sa. Judecarea
celor două acţiuni împreună sau jude-
carea lor separată – cu suspendarea
judecării acţiunii civile în acest caz
– constituie aspecte ale procedurii de
judecată, ce poate fi reglementată doar
de legiuitor. De asemenea, Curtea a
reţinut că normele legale criticate nu
aduc atingere în niciun fel prevederilor
referitoare la obligativitatea respectării
Constituţiei şi a legilor, deoarece nu
conţin nicio prevedere care să ducă
la această concluzie. În consecinţă,
Curtea Constituţională a respins
excepţia de neconstituţionalitate a dis-
poziţiilor art. 14 alin. (2) C.proc.pen.
[D.C.C. nr. 387/2005, M. Of. nr. 662
din 26 iulie 2006]
84 Lia Savonea
2. Acţiune civilă exercitată în
procesul penal. Respectarea drep-
tului la un proces echitabil. Curtea
Constituţională s-a pronunţat în legătură
cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 14, art. 346 alin. (1)
şi art. 348 C.proc.pen. În motivarea
excepţiei s-a susţinut, în esenţă, că
textele de lege criticate „creează
posibilitatea ca instanţa penală să
soluţioneze latura civilă indiferent
de complexitatea acesteia, neavând
la dispoziţie mecanismele procedurii
civile specifice unei acţiuni civile,
situaţie în care se încalcă dreptul la un
proces echitabil faţă de persoanele care
nu au fost subiecţi activi ai infracţiunii”.
S-a arătat că „dispoziţiile procedural
penale permit soluţionarea laturii civile
conform dispoziţiilor legii civile, dar
cu aplicarea procedurii penale”, ale
cărei mecanisme sunt „improprii şi
insuficiente pentru a soluţiona în mod
echitabil latura civilă” şi, din aceste
motive, textele de lege criticate, refe-
ritoare la exercitarea acţiunii civile în
procesul penal, încalcă dreptul la un
proces echitabil, precum şi dreptul de
proprietate privată. Curtea a apreciat că
nu poate fi reţinută nicio contradicţie
între textele de lege criticate şi drepturile
fundamentale invocate, întrucât aceste
texte dau expresie dreptului părţilor
la un proces echitabil, prin asigurarea
posibilităţii persoanei vătămate prin
săvârşirea unei infracţiuni de a obţine,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
în cadrul aceluiaşi proces, repararea
pagubei suferite. De asemenea,
obligaţia de despăgubire, instituită de
lege în sarcina persoanei care a cauzat
prejudiciul, este o garanţie legală a
dreptului de proprietate, în lipsa căreia
averea unei persoane, ce constituie
obiectul acestui drept, ar fi la discreţia
oricui, ceea ce înseamnă însăşi negarea
dreptului respectiv. În plus, partea
vătămată are posibilitatea de a opta,
în vederea valorificării pretenţiilor
sale civile, între exercitarea acţiunii
civile în cadrul procesului penal şi
exercitarea acesteia în afara procesului
penal, la instanţa civilă, astfel încât
nu se poate susţine încălcarea, prin
textele de lege criticate, a dreptului
acesteia la un proces echitabil, astfel
că a respins excepţia invocată. [D.C.C.
DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII
Limitele învestirii instanţei penale
cu judecarea acţiunii civile. Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că,
în aplicarea dispoziţiilor art. 14 C.proc.
pen. şi ale art. 998 C.civ., instanţa
penală învestită cu judecarea acţiunii
penale în cazul infracţiunilor cu efecte
complexe, cum sunt cele de ucidere din
culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto, este
competentă să judece acţiunea civilă,
Lia Savonea
Art. 14
nr. 743/2006, M. Of. nr. 945 din
27 noiembrie 2006]
3. Culpa civilă şi culpa penală.
Distincţie. Culpa civilă poate exista
dacă s-a constatat existenţa obligaţiei
de prevedere, făptuitorul fiind vinovat
pentru că nu s-a folosit de posibilitatea
pe care o avea de a prevedea rezultatul.
Este posibil să nu existe culpă penală,
atunci când făptuitorul nu a putut folosi
posibilităţile de a prevedea rezultatul,
dar să existe culpa civilă bazată pe
aceste posibilităţi pe care, obiectiv, le
avea, dar nu le-a putut folosi în situaţia
concretă, nedovedind străduinţa şi
diligenţa omului obişnuit. [D.C.C.
nr. 207/1997, M. Of. nr. 77 din 18 februa-
rie 1998]
alăturată celei penale prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă,
atât cu privire la pretenţiile formulate
în legătură cu decesul victimei sau
cu vătămările corporale suferite, cât
şi cu privire la pretenţiile referitoare
la bunurile distruse ori deteriorate ca
urmare a aceleiaşi fapte. [I.C.C.J., S.U.,
Decizia nr. I/2004, M. Of. nr. 404 din
6 mai 2004]
85
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Admisibilitatea acţiunii civile din perspec-
tiva existenţei unui prejudiciu 2
Angajarea răspunderii civile 37
Caracterul cert al prejudiciu 8, 9
Condiţii privind plata despăgubirilor
23, 25
Condiţii şi reguli privind repararea preju-
diciului 22
Condiţii şi reguli privind repararea preju-
diciului prin plata unei despăgubiri
băneşti 17, 18
Copil al victimei 29
Desfiinţare totală sau parţială a unui
înscris 12
Despăgubiri cuvenite persoanelor păgubite
prin vătămare corporală sau deces
ori prin avarierea sau distrugerea de
bunuri 37
Dispoziţiile instanţei în cadrul modalităţilor
alternative de reparare a pagubei pre-
văzute de art. 14 alin. (3) lit. a) şi b)
C.proc.pen. 14
Dovada prejudiciului 6
Existenţa legăturii de cauzalitate între
infracţiunea săvârşită şi prejudiciul
pretins 4
Infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu 1
Lipsa de folosinţă 25
Nulitatea contractului de vânzare-cumpă-
rare 13
I. CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII
CIVILE ÎN PROCESUL PENAL
1. Infracţiunea să fi cauzat un
prejudiciu. 1) Săvârşirea tentativei la
86 Lia Savonea
Obligaţii fiscale 20
Persoana vătămată – subiectul activ al
acţiunii civile 28
Prejudiciu 7, 17, 23, 25
Prejudiciu cert 5
Prejudiciu nepatrimonial 3
Prestaţie periodică 17
Principiul disponibilităţii 6, 24
Principiul răspunderii solidare 32, 33, 35
Principiul reparării integrale a prejudiciu-
lui 5, 18, 19, 20, 27,
Proba întinderii prejudiciului. Apreciere
7 de despăgubiri formulată în procesul
Răspundere civilă delictuală 30, 32, 33
Răspundere pentru fapta proprie – răspun-
dere pentru fapta altuia 34
Răspunderea proprietarului pentru preju-
diciul cauzat de animale 30
Repararea în natură a prejudiciului 10,
11, 13, 14
Repararea prejudiciului potrivit dispozi-
ţiilor legii civile 16
Repararea prejudiciului nepatrimonial 22
Repararea prejudiciului prin echivalent
26
Restabilirea situaţiei anterioare 10, 12, 15
Rolul culpei în stabilirea răspunderii
civile 21
Stabilirea întinderii prejudiciului 14
Subiectul pasiv al acţiunii civile 31, 32,
36
infracţiunea de omor în condiţiile
provocării nu exclude obligarea făptui-
torului la plata unor daune morale;
culpa comună a victimei va fi luată
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
în considerare numai la stabilirea
întinderii despăgubirilor pentru daune
morale, după aceleaşi reguli ca şi la
stabilirea întinderii reparaţiilor pentru
pagube materiale. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2562/2002, B.J. – Bază de date]
2) În soluţionarea laturii civile a
procesului, instanţa trebuie să stabi-
lească dacă leziunile suferite de
victimă au avut ca urmare diminuarea
capacităţii sale de muncă. În cazul în
care capacitatea de muncă a părţii civile
a fost afectată, inculpatul trebuie obligat
la plata unei prestaţii băneşti lunare
evaluate în raport cu veniturile pe care
aceasta le realiza anterior săvârşirii
faptei, indiferent dacă ele proveneau
dintr-o activitate remunerată sau din
munca depusă în propria gospodărie.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2197/2002,
B.J.– Bază de date]
3) Obligarea inculpatului la dezdău-
nare, pentru pagubele suferite de
copilul minor prin moartea mamei sale,
ucisă de soţ, în temeiul art. 998 C.civ. şi
art. 14 C.proc.pen., este independentă
de obligaţia de întreţinere, derivând
din dispoziţiile art. 86 C. fam. [C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 62/1990, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 19]
4) Referitor la sancţiunile civile,
tăinuitorul nu va fi obligat la plata
despăgubirilor civile alături de cel
care a comis fapta prevăzută de legea
penală, decât pentru valoarea pagubei
rezultată din fapta sa sau valoarea
Lia Savonea
Art. 14
bunurilor tăinuite. [Trib. Bucureşti, s.
I pen., dec. nr. 1540/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 760]
2. Admisibilitatea acţiunii civile
din perspectiva existenţei unui preju-
diciu. 1) Constituirea de parte civilă
de către victimă cu privire la un bun
(lănţişor din aur) pierdut în timpul cât a
fost lovită de către inculpat, condamnat
doar pentru infracţiunea de lovire,
prevăzută de art. 180 alin. (2) C.pen.,
ridică problema admisibilităţii cererii
penal. Instanţa a apreciat că, întrucât
fapta nu a fost încadrată în infracţiunea
de tâlhărie, ci în aceea de lovire, nu
sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
civile delictuale, respingând cererea de
despăgubiri civile formulată sub acest
aspect. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.,
dec. nr. 1377/R/2003, CPJMP 2000-
2004, p. 763-769]
Nota autorului: Modul în care
instanţa de judecată a soluţionat
acţiunea civilă în acest caz impune
următoarele observaţii din perspectiva
admisibilităţii acţiunii civile în procesul
penal. Astfel, deşi a constatat că victima
a pierdut lănţişorul din aur în timpul
şi datorită acţiunilor de lovire ale
inculpatului, a apreciat că, deoarece
fapta nu a fost încadrată juridic în
infracţiunea de tâlhărie (prevăzută de
art. 211 C.pen.), nu există o legătură
de cauzalitate între fapta inculpatului
şi prejudiciul material, iar pe cale de
87
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
consecinţă a apreciat că nu poate fi
angajată răspunderea civilă delictuală.
Totuşi, în cauză sunt îndeplinite toate
condiţiile răspunderii civile delictuale,
respectiv există o faptă ilicită (acţiunea
de lovire) care a generat un prejudiciu
(pierderea de către victimă a bunului),
precum şi legătura de cauzalitate între
fapta inculpatului şi prejudiciul cauzat.
Problema care se ridică este aceea
a posibilităţii instanţei de a rezolva
acţiunea civilă în condiţiile solicitate
de victimă şi de a asigura repararea
integrală a prejudiciului cauzat prin
fapta inculpatului în condiţiile în care
această faptă a produs efecte complexe,
dincolo de vătămarea integrităţii
corporale (infracţiunea de lovire), prin
aceeaşi faptă s-au cauzat şi alte urmări
păgubitoare, respectiv pierderea de
către victimă a unui lănţişor din aur.
Teza admisibilităţii cererii de despă-
gubiri civile formulată în aceste
condiţii pare mai bine fundamentată,
deoarece, potrivit art. 14 alin. (1)-(3)
C.proc.pen., „acţiunea civilă are ca
obiect tragerea la răspundere civilă
a inculpatului, precum şi a părţii
responsabile civilmente”, ea „poate
fi alăturată acţiunii penale în cadrul
procesului penal, prin constituirea
persoanei vătămate ca parte civilă”,
iar „repararea pagubei se face potrivit
dispoziţiilor legii civile”. Din această
ultimă dispoziţie a textului de lege
menţionat rezultă că repararea pagubei
88 Lia Savonea
produse prin infracţiune, în cadrul
soluţionării acţiunii civile alăturate
celei penale, se face în conformitate
cu prevederile din legea civilă. Or,
art. 998 C.civ. (temeiul răspunderii
civile delictuale), prevede că „orice
faptă a omului, care cauzează altuia
prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Tot astfel, potrivit art. 999 C.civ., prin
care este reglementată răspunderea
civilă în caz de cvasidelicte, „omul este
responsabil nu numai de prejudiciul
ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de
acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
prin imprudenţa sa”. În raport cu
aceste reglementări neechivoce, a
căror aplicare nu este limitată prin
vreo dispoziţie a Codului de procedură
penală referitoare la repararea pagubei
în cadrul acţiunii civile alăturate celei
penale, partea vătămată nu poate fi
îngrădită să obţină o justă şi integrală
reparare a pagubei, astfel că în condiţiile
în care s-au probat toate elementele
răspunderii civile delictuale şi pe
fondul stabilirii vinovăţiei inculpatului,
soluţionarea acţiunii civile într-un astfel
de caz răspunde mai bine imperativului
potrivit căruia orice persoană are
dreptul la judecarea, în mod echitabil
şi într-un termen rezonabil, de către o
instanţă care să hotărască nu numai cu
privire la temeinicia acuzaţiei penale,
ci şi asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter civil, prevăzute
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a liber-
tăţilor fundamentale. (L.S.)
2) Este inadmisibilă acţiunea civilă
având ca obiect plata pensiei de între-
ţinere restante exercitată în cadrul
procesului penal privind infracţiunea
de abandon de familie, în cazul în care
această sumă poate fi executată silit în
baza unei sentinţe civile ce reprezintă
titlu executoriu, evitându-se astfel
pronunţarea a două hotărâri care să
reprezinte titluri executorii pentru
aceeaşi obligaţie. [Trib. Bucureşti, s. a
II-a pen., dec. nr. 355/A/2004, CPJMP
2000-2004, p. 718]
3) Condamnând inculpatul pentru
săvârşirea infracţiunii prevăzute de
art. 215 alin. (1) şi (3) C.pen. în
dauna părţilor vătămate S.E., W.E.
şi F.M. pentru că le-a indus în
eroare prin prezentarea unor situaţii
necorespunzătoare adevărului cu prilejul
încheierii unor convenţii civile cu
privire la acelaşi imobil (pe cele dintâi,
pentru aceea că în calitate de creditor al
unei sume de bani şi beneficiar al unei
garanţii imobiliare – ipotecă –, după ce
a declanşat procedura executării silite
imobiliare întrucât împrumutul nu a
fost restituit, încheie un contract de
cesiune de drepturi litigioase cu privire
la toate drepturile sale decurgând din
executarea silită şi, profitând de lipsa
cunoştinţelor juridice şi nepriceperea
părţilor vătămate, precum şi de
Lia Savonea
Art. 14
aparenţele create de împrejurarea că
le-a predat apartamentul, inculpatul a
finalizat procedura comandamentului,
explicând victimelor că abia în baza
hotărârii de adjudecare obţinute de
el acestea îşi vor putea definitiva
dreptul de proprietate, pentru ca după
adjudecare să înstrăineze acelaşi imobil
către partea vătămată F.M., pe aceasta
inducând-o în eroare prin aceea că nu i-a
adus la cunoştinţă cesiunea drepturilor
litigioase cu privire la drepturile asupra
imobilului şi nici că acesta era deja
ocupat de cesionarii respectivului
drept, părţilor vătămate S.E., W.E.),
instanţa a apreciat inadmisibilă, în
cadrul procesului penal, cererea părţilor
vătămate S.E., W.E. privind anularea
actului de adjudecare, a actului de
vânzare-cumpărare încheiat ulterior
de inculpat cu partea vătămată M.F.
cu motivarea că „în cadrul procesului
penal se pot rezolva aspecte civile
care reprezintă strict despăgubirea sau
repararea în natură pentru prejudiciul
care reprezintă urmarea imediată a
infracţiunii în raportul dintre părţile
vătămate şi inculpat, iar valabilitatea
sau opozabilitatea ordonanţei de
adjudecare ori a contractului de
vânzare-cumpărare sunt chestiuni ce
se rezolvă pe căi civile separate, prin
căile de atac ordinare sau extraordinare
împotriva ordonanţei de adjudecare sau
în cadrul unui proces civil prin care să
se rezolve raporturile juridice create
89
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
cu celelalte părţi vătămate”. Şi cererea
părţii vătămate F.M. de acordare
de despăgubiri civile pentru lipsa
de folosinţă a apartamentului a fost
respinsă, motivat de faptul că „lipsa de
folosinţă nu reprezintă urmarea imediată
a infracţiunii de înşelăciune, ci priveşte
raporturile civile cu celelalte părţi
vătămate, nu cu inculpatul”. În schimb
a acordat victimelor despăgubiri pentru
daune morale apreciind că acesta le-a
cauzat un prejudiciu moral reflectat în
temerea pierderii locuinţei şi care este o
urmare nemijlocită a infracţiunii. [Jud.
Sect. 4 Bucureşti, sent. nr. 3187/2006,
nepublicată, rămasă definitivă prin
dec. nr. 671/R/27 aprilie 2007 a C.A.
Bucureşti, s. a II-a pen., nepublicată].
Nota autorului: Modul de abordare
a problemei admisibilităţii acţiunii
civile în procesul penal, în această
soluţie, este eronat, cu consecinţa
greşitei soluţionări a laturii civile a
cauzei. În primul rând, este evident
că dispunând soluţia de condamnare
a inculpatului pe latură penală pentru
comiterea infracţiunii de înşelăciune
(o infracţiune de rezultat, de altfel) în
dauna părţilor vătămate, iar acestea
reclamă un prejudiciu material care nu
este altceva decât urmarea activităţilor
ilicite ale inculpatului condamnat,
instanţa de judecată era obligată să
soluţioneze acţiunea civilă pe fond.
În al doilea rând, trebuie amintit că
posibilitatea exercitării acţiunii civile
90 Lia Savonea
în procesul penal ţine de îndeplinirea
cumulativă a anumitor condiţii, cum ar
fi: infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu,
între infracţiune şi prejudiciu să existe
legătură de cauzalitate, prejudiciul să
fie cert şi să nu fi fost reparat şi să existe
manifestarea de voinţă a persoanei
fizice cu capacitate deplină de exerciţiu
ori a celei juridice de a fi despăgubită.
Admisibilitatea acţiunii civile verifică,
mai degrabă, întrunirea condiţiilor ce
ţin de exercitarea sa (afirmarea unui
drept/formularea unei pretenţii, interes,
calitate şi capacitate procesuală), or
în cazul analizat o astfel de acţiune
este admisibilă întotdeauna. Obiectul
acţiuni civile îl constituie tragerea la
răspundere civilă a inculpatului şi se
concretizează în obligarea la repararea
pagubei pricinuite prin infracţiune.
În art. 14 alin. (3) C.proc.pen. sunt
prevăzute expres modalităţile prin
care se realizează repararea pagubei,
respectiv: a) în natură, prin restituirea
lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii,
prin desfiinţarea totală ori parţială
a unui înscris şi prin orice alt mijloc
de reparare; b) prin plata unei
despăgubiri băneşti, în măsura în care
repararea în natură nu este cu putinţă.
Astfel, este reglementată expres moda-
litatea de reparare a pagubei prin
desfiinţarea totală ori parţială a unui
înscris, ceea ce face de neînţeles moti-
varea instanţei de judecată în sensul
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
că în cadrul procesului penal se pot
rezolva aspecte civile care repre-
zintă strict despăgubirea sau repa-
rarea în natură pentru prejudiciul
care reprezintă urmarea imediată
a infracţiunii. Tot astfel, art. 14
alin. (4) C.proc.pen. prevede posibili-
tatea acordării de despăgubiri băneşti
pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă, iar soluţia de respingere
a cererii părţii vătămate F.M. de
acordare de despăgubiri civile pentru
lipsa de folosinţă a apartamentului,
motivat de faptul că „lipsa de folosinţă
nu reprezintă urmarea imediată a
infracţiunii de înşelăciune, ci priveşte
raporturile civile cu celelalte părţi
vătămate, nu cu inculpatul” apare în
dezacord cu soluţia adoptată cu privire
la acţiunea penală, fiind o contradicţie
evidentă între argumentele ce susţin
condamnarea în ceea ce priveşte
latura obiectivă a infracţiunii, urmarea
imediată fiind tocmai imposibilitatea
intrării în posesia apartamentului
ca urmare a manoperelor ilicite ale
inculpatului, şi argumentele ce susţin
soluţia de respingere a cererii de
despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a
aceluiaşi apartament. În al treilea rând,
dispoziţia de a nu soluţiona acţiunea
civilă alăturată celei penale contravine
prevederilor art. 346 C.proc.pen. care
obligă instanţa, în caz de condamnare,
achitare sau încetare a procesului
penal, să se pronunţe şi asupra acţiunii
Lia Savonea
Art. 14
civile, cu excepţia a două cazuri: în
situaţiile la care se referă art. 346
alin. (4) C.proc.pen. (şi nu este cazul
speţei de faţă); când disjunge acţiunea
civilă, cazul reglementat de art. 347
C.proc.pen. În fine, nesoluţionarea
acţiunii civile în cadrul procesului
penal şi trimiterea părţilor vătămate
într-un nou proces (civil) pune şi
problema încălcării art. 6 parag. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale,
potrivit căruia orice persoană are
dreptul la judecarea, în mod echitabil
şi într-un termen rezonabil, de către o
instanţă care să hotărască nu numai cu
privire la temeinicia acuzaţiei penale,
ci şi asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter civil. (L.S.)
4) Instanţa sesizată cu judecarea
infracţiunii de şantaj are îndatorirea ca,
în conformitate cu prevederile art. 14
C.proc.pen., să examineze pretenţiile
formulate de victima constituită parte
civilă şi, în măsura în care le găseşte
îndreptăţite, să oblige pe inculpat la
repararea prejudiciului cauzat prin
săvârşirea acelei infracţiuni. Nu se poate
considera că o atare infracţiune nu este
susceptibilă a fi cauzatoare de prejudiciu
pe motiv că acţiunea inculpatului,
fiind îndreptată spre lezarea libertăţii
psihice a persoanei vizate, nu ar avea
un obiect material, câtă vreme, prin
acţiunea de constrângere exercitată,
persoana respectivă a fost deposedată
91
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
de o sumă de bani. [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 1036/1999, apud I. Neagu, A. Crişu,
op. cit., p. 19]
3. Prejudiciu nepatrimonial.
1) Autorul din culpă al unui accident
de circulaţie rutieră prin care s-a
cauzat vătămarea corporală a unei
persoane, având ca urmare internarea
în spital, tratament medical şi alterarea
temporară a condiţiilor de viaţă, este
dator să despăgubească victima şi prin
plata unor daune morale în raport cu
traumele psihice pe care aceasta le-a
suferit în urma infracţiunii. [I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 1387/2002, B.J. – Bază
de date]
2) Prin decesul fiicei sale, partea
civilă a suferit un prejudiciu moral,
instanţa apreciind că acordarea de
despăgubiri pentru acest gen de
prejudiciu este justificată, dar la
stabilirea cuantumului acestora trebuie
avut în vedere că este vorba despre
un prejudiciu prin ricoşeu şi nu de un
prejudiciu direct, dând astfel satisfacţie
părţii civile şi realizându-se un echilibru
între acţiunea inculpatului şi pierderea
suferită de partea civilă. [Jud. Sect. 6
Bucureşti, sent. nr. 1553/31 octombrie
2001, nepublicată]
3) Sustragerea unei colecţii de
obiecte de artă este de natură a cauza
celui păgubit, pe lângă prejudiciul
material, şi un prejudiciu moral, prin
pierderea obiectelor de artă de care era
puternic ataşat. De asemenea, constituie
92 Lia Savonea
un prejudiciu moral sustragerea manu-
scriselor unei teze de doctorat şi a unui
roman, pe care cel păgubit trebuie
să le reconstituie cu vădite eforturi
intelectuale. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5263/2001, BJCD 2001, p. 255]
4) Decesul victimei în urma infrac-
ţiunii este de natură să cauzeze soţiei
şi copilului său minor suferinţe morale
reprezentând un prejudiciu nepa-
trimonial, ce îndreptăţeşte pe aceştia să
primească de la inculpat o compensaţie
bănească sub forma daunelor morale.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3012/2002,
BJCD 2002, p. 534]
5) Atacarea unei persoane, în timp
de noapte, pentru a o jefui şi lovirea
ei în cap cu consecinţa unor grave
traumatisme craniene, îndreptăţesc
victima să primească despăgubiri cu
titlu de daune morale de la făptuitor.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 389/2002,
BJCD 2002, p. 538]
6) Suportarea mediului spitalicesc,
conştiinţa de a fi bolnav, suferinţa de
a fi privat de o viaţă normală cores-
punzătoare vârstei, implică o suferinţă
psihică ce presupune o compensaţie
sub forma unor daune morale pentru
prejudiciul nepatrimonial încercat.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 499/1993,
Dreptul nr. 1/1994]
7) În ceea ce priveşte prejudiciul
moral suferit de partea civilă, este
mai presus de orice îndoială că leziu-
nile traumatice cauzate acestuia prin
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
acţiunea agresivă a inculpatului i-au
pricinuit suferinţe fizice intense şi
chiar traume psihice inerente, fractura
mandibulară suferită de partea
vătămată necesitând pentru vindecare
un număr mare de îngrijiri medicale
(45 de zile). Neîndoielnic că în toată
această perioadă de timp partea civilă
nu a putut avea un regim de viaţă
obişnuit din pricina durerilor inerente
fracturii maxilarului şi a tulburărilor
de masticaţie, împrejurări care în mod
evident se circumscriu noţiunii de
prejudiciu personal nepatrimonial ce
se reclamă a fi reparat prin obligarea
inculpatului la plata unor despăgubiri
cu titlu de daune morale. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1104/2006,
nepublicată]
8) Faţă de consecinţele grave ale
accidentului de muncă ce marchează
partea civilă pe toată durata vieţii
(infirmitate fizică) trebuie acordate
daune morale care vor fi de natură să
amelioreze suferinţa la care aceasta va
fi supusă pe acest motiv, prin crearea
unor condiţii materiale mai favorabile.
[Trib. Braşov, dec. nr. 762/1992,
Dreptul nr. 5-6/1994]
9) Faptul că partea vătămată a fost
internată o anumită perioadă de timp,
fiind privată de căldura căminului său şi
de apropierea membrilor familiei sale,
iar leziunile cauzate au fost de natură
să-i producă acesteia o puternică durere
fizică şi pe o perioadă destul de lungă de
Lia Savonea
Art. 14
timp şi s-o împiedice să-şi desfăşoare
în continuare viaţa socială, cu toate
componentele sale, fiind imobilizată
o perioadă lungă de timp, justifică
majorarea despăgubirilor acordate de
judecătorie cu titlu de daunelor morale,
pentru a reprezenta o reparaţie morală
suficientă. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 833/2006, nepublicată]
4. Între infracţiunea săvârşită şi
prejudiciul pretins să existe legătură
de cauzalitate. 1) În cazul favorizării
infractorului, infracţiune prevăzută în
art. 264 C.pen., partea vătămată se poate
constitui parte civilă în procesul penal
atât împotriva infractorului favorizat,
cât şi împotriva favorizatorului,
dar numai în cazul favorizării reale
constând în ajutorului dat unui infractor
pentru a asigura folosul sau produsul
infracţiunii, iar nu şi în cazul favorizării
personale, atunci când ajutorul a fost dat
celui care a săvârşit o infracţiune contra
integrităţii corporale şi sănătăţii, pentru
a îngreuna sau zădărnici urmărirea
penală, întrucât, în acest caz, între
acţiunea favorizatorului şi prejudiciul
cauzat victimei prin infracţiunea
contra integrităţii corporale şi sănătăţii
nu există legătură de cauzalitate.
Infracţiunea de favorizare a infractorului
are caracterul de infracţiune autonomă,
de sine stătătoare, de infracţiune
conexă, corelativă cu infracţiunea al
cărei făptuitor este ajutat, iar nu de act
de participaţie, întrucât favorizarea are
93
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
loc atunci când nu există o înţelegere
prealabilă între persoana care a săvârşit
o infracţiune şi cel care-i dă ajutor.
Ea poate fi de două tipuri: favorizare
personală sau favorizare reală, iar
în speţă, favorizarea săvârşită de
inculpatul I.C. a fost personală, în
sensul îngreunării urmăririi penale,
prin furnizarea de date inexacte
privitoare la împrejurările cauzei.
Partea vătămată printr-o infracţiune se
poate constitui parte civilă în procesul
penal şi împotriva favorizatorului, dar
numai în cazul favorizării reale, adică
numai în cazul ajutorului dat unui
infractor pentru a asigura folosul sau
produsul infracţiunii. Numai în acest
caz condamnatul pentru infracţiunea
de favorizare poate fi obligat la plata
despăgubirilor civile, în solidar cu
autorul sau autorii infracţiunii, şi
numai în limita bunurilor în legătură
cu care s-a comis infracţiunea de
favorizare. În speţă, inculpatul I.C.
a fost condamnat în baza art. 264
alin. (1) C.pen., deoarece a contribuit
efectiv prin activitatea sa la reunirea
grupului infracţional, transportând cu
autoturismul o parte dintre inculpaţi la
locul săvârşirii infracţiunii şi, chiar dacă
a susţinut că, necunoscând intenţiile
celorlalţi inculpaţi, nu ar exista concret
vreun ajutor dat acestora, s-a reţinut că
poziţia ulterioară adoptată cu ocazia
audierii, când a încercat să canalizeze
cercetările pe o pistă falsă, a dovedit
94 Lia Savonea
intenţia sa de a zădărnici urmărirea
penală (acesta a aşteptat în exteriorul
localului la volanul autoturismului
revenirea grupului infracţional pe care,
de altfel, l-a şi transportat în comuna
învecinată), astfel s-a constatat că nu
poate să pretindă că nu a ştiut despre
prezenţa inculpaţilor în local, aşa cum a
declarat în faţa organelor de anchetă, iar
intenţia sa a fost de a deruta cercetările
şi a asigura scăparea făptuitorilor de
răspundere penală (care la data de 7
octombrie 2001, pe fondul unui conflict
derulat într-un bar din localitatea G,
au aplicat multiple lovituri şi cu mare
intensitate victimei, în zona capului şi
toracelui, punându-i viaţa în primejdie
şi care, în urma loviturilor primite, a
rămas cu infirmitate fizică permanentă).
Reţinând că răspunderea civilă în
cauzele penale este atrasă numai în
limitele consecinţelor păgubitoare ale
faptelor autorului sau ale participanţilor
şi numai în măsura în care prejudiciul a
fost provocat de aceştia, iar implicarea,
printr-o contribuţie personală, în sfera
ilicitului penal a altor persoane nu
poate atrage răspunderea civilă decât în
măsura în care activitatea determinată
săvârşită contribuie, fie şi indirect, la
producerea respectivului prejudiciu,
instanţa de recurs a stabilit că în mod
greşit a obligat pe inculpatul I.C., în
solidar cu ceilalţi inculpaţi, la plata
despăgubirilor materiale şi morale către
părţile civile B.F. şi C.A.S, prejudiciile
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
cauzate acestora fiind consecinţa actelor
de agresiune săvârşite în mod nemijlocit
de toţi ceilalţi inculpaţi, neexistând
raport de cauzalitate între prejudiciul
creat şi fapta ulterioară a inculpatului
I.C. de a încerca zădărnicirea urmăririi
penale. În consecinţă, recursul a fost
admis numai cu privire la greşita
obligare a inculpatului I.C. la plata
despăgubirilor către părţile civile B.F.
şi C.A.S. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
4204/2006, B.J.– Bază de date]
2) Sunt supuse reparaţiei atât chel-
tuielile de înmormântare a victimei,
cât şi cele ocazionate de comemorările
ulterioare, potrivit tradiţiei religioase a
locului, acestea trebuind să fie acordate
părţii civile, deoarece între aceste
cheltuieli şi infracţiune există legătură
de cauzalitate. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 308/1993, Dreptul nr. 9/1993,
p. 81]
3) Reţinând în sarcina inculpatului
săvârşirea infracţiunii de abuz de
încredere, prin refuzul acestuia de a
restitui telefonului mobil şi cartela
SIM încredinţate de către societatea
angajatoare în scopul desfăşurării
activităţii de agent de vânzări, în mod
greşit instanţa a respins solicitarea părţii
vătămate de obligare a inculpatului
la plata contravalorii convorbirilor
telefonice efectuate de inculpat, după
data de la care aceasta nu s-a mai pre-
zentat la angajator şi a refuzat restituirea
telefonului. În atare situaţie este
Lia Savonea
Art. 14
neîndoielnic că prin folosirea abuzivă
a telefonului mobil, inculpatul a creat
prejudicii părţii vătămate, existând în
consecinţă o legătură de cauzalitate
între fapta inculpatului şi acesta, fiind
îndeplinite condiţiile prevăzute de
art. 998 C.civ. şi art. 14 C.proc.pen.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1439/
R/2004, CPJMP 2000-2004, p. 705]
4) În condiţiile în care, în cazul
infracţiunii de vătămare corporală din
culpă (inculpatul, în timp ce conducea
autoturismul, a accidentat-o pe victimă
care traversa strada prin loc nepermis
şi fără a se asigura în prealabil), nu
se face dovada existenţei legături de
cauzalitate între acţiunea ilicită şi
prejudiciu, cererea de despăgubiri civile
formulată va fi respinsă. În cauză, din
copiile actelor medicale rezultă că părţii
civile i-au fost prescrise medicamente
pentru infecţie urinară, diabet zaharat,
adenom de prostată, evident fără nici o
legătură cu leziunile produse în urma
accidentului de circulaţie, aşa cum
rezultă acestea din raportul de expertiză
medico-legală (fractură cominutivă
a hemurusului drept şi plăgi cutanate
superficiale ale scalpului şi feţei
dorsale a mâinii drepte). Astfel, a fost
desfiinţată în parte sentinţa judecătoriei
şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea
de acordare a daunelor materiale.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 62/
20 ianuarie 2006, nepublicată]
95
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
5. Prejudiciu cert. Principiul repa-
rării integrale a prejudiciului. În
cazul în care se dovedeşte că victima
decedată în urma infracţiunii a muncit
în propria gospodărie, precum şi în
afara ei, exercitând o meserie, incul-
patul datorează plata unei prestaţii
lunare pentru copilul minor al victimei,
chiar dacă aceasta nu avea calitatea
de angajat şi realizarea unor venituri
nu a fost dovedită cu acte. [I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 1184/2001, BJCD 2001,
p. 249]
6. Dovada prejudiciului. Princi-
piul disponibilităţii. Sarcina probei
în dovedirea prejudiciului invocat
prin acţiunea civilă exercitată în
cadrul procesului penal aparţine
părţii civile, conform dispoziţiilor
art. 14 alin. (3) C.proc.pen. şi art. 1169
C.civ. Cererea de acordare a daunelor
materiale poate fi respinsă de instanţă
în cazul în care partea civilă nu face
dovada întinderii prejudiciului care să
justifice despăgubirile solicitate. [Trib.
Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 799/
A/2003, CPJMP 2000-2004, p. 769]
7. Prejudiciu. Proba întinderii pre-
judiciului. Apreciere. La acordarea
despăgubirilor pentru daunele produse,
instanţa trebuie să aibă în vedere
atât principiul acoperirii integrale a
pagubei cauzate prin fapta ilicită, cât
şi necesitatea dovedirii existenţei şi
întinderii ei, aşa cum prevăd dispoziţiile
96 Lia Savonea
art. 1169 C.civ. Suferinţele psihice
persistente pe care le încearcă părinţii
prin moartea prematură a fiului lor, ori
soţia prin pierderea soţului, care rămân
lipsiţi de bucuriile şi mulţumirile fireşti
procurate de defunct şi, nu în ultimul
rând, de suportul moral şi afecţiunea
reciprocă pe care şi-o datorau în
virtutea relaţiilor de rudenie, dau drept
la despăgubiri ca o compensare a
suferinţelor produse. [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 767/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 775-783]
8. Prejudiciu. Caracter cert. În
cauză, victima a fost un om tânăr,
necăsătorit, decedat într-un accident
de circulaţie, în împrejurări tragice şi
intempestiv, iar dorinţa părinţilor de a-i
eterniza memoria prin ridicarea unui
monument funerar nu poate fi apreciată
ca o tendinţă de orgoliu sau vanitate, ci
ca o manifestare a unui sentiment firesc,
de pietate şi de cinstire a memoriei
fiului, monument a cărui valoare
materială dovedită cu acte trebuie să
facă obiectul despăgubirilor solicitate.
[Trib. Bihor, dec. nr. 48/1991, Dreptul
nr. 6/1991, p. 65]
9. Caracterul cert al prejudiciului.
Prejudiciul moral cauzat părţii civile
este incontestabil, în condiţiile în
care suferinţele fizice inerente în
perioada de convalescenţă au fost
dublate şi de suferinţe psihice, iar
leziunile traumatice cauzate au afectat
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
integritatea corporală a părţii civile şi
au lipsit-o în mod evident de bucuriile
fireşti ale unei vieţi normale pe o
perioadă determinată de timp, astfel
că se impune acordarea unei sume de
bani pentru compensarea prejudiciului
moral cauzat, dar şi pentru a se asigura
pe deplin funcţia sancţionatore a
răspunderii civile delictuale. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 888/2006,
nepublicată]
II. OBIECTUL ACŢIUNII CIVILE
10. Repararea în natură a pagu-
bei. Restabilirea situaţiei anterioare.
În cazul în care, prin împotrivirea la
executarea unei hotărâri civile, partea
vătămată este lipsită de folosinţa
unui teren ce i-a fost atribuit, instanţa
trebuie să dispună, din oficiu, potrivit
art. 14 alin. (3) lit. a), art. 170 şi
art. 348 C.proc.pen., restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, chiar
dacă nu există constituire de parte
civilă sau partea civilă constituită nu o
cere, sub condiţia ca schimbarea acelei
situaţii să rezulte în mod vădit din
comiterea infracţiunii, iar restabilirea
să fie posibilă. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3653/2004, B.C. nr. 1/2005, p. 70]
11. Repararea în natură a preju-
diciului. Reţinând că inculpaţii au
săvârşit infracţiunea de tulburare de
posesie prevăzută de art. 220 alin. (1),
(2) şi (3) C.pen., prin ocuparea fără drept
Lia Savonea
Art. 14
a unei suprafeţe din terenul proprietatea
părţii vătămate şi prin desfiinţarea
gardului pus de aceasta, ameninţând-o
totodată cu moartea, instanţa a dispus
condamnarea lor, iar pe latură civilă a
hotărât restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii, în sensul că i-a
obligat pe inculpaţi să lase în deplină
proprietate şi posesie părţilor civile
suprafaţa de teren în litigiu, astfel cum a
fost delimitată prin raportul de expertiză
judiciară. [Jud. Sect. 6 Bucureşti, sent.
nr. 1436/2002, nepublicată]
12. Restabilirea situaţiei ante-
rioare. Desfiinţare totală sau parţială
a unui înscris. Distincţie. Restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infrac-
ţiunii reprezintă o modalitate de repa-
rare a pagubei în natură, distinctă de
desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris şi presupune repunerea părţilor
în situaţia existentă anterior săvârşirii
acţiunii sau inacţiunii ce constituie
element material al infracţiunii anali-
zate. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
dec. nr. 396/2005, nepublicată]
13. Repararea în natură a preju-
diciului. Nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare. Desfiinţarea
contractului de vânzare-cumpărare nu
se impune, deşi titlul de proprietate al
transmiţătorului a fost anulat, deoarece
dobânditorul a intrat cu bună-credinţă
în posesia bunului în temeiul unui act
juridic cu titlu oneros şi în baza căruia
97
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
a dobândit dreptul de proprietate. [C.A.
Constanţa, s. pen., dec. nr. 750/2004, în
PJ 2004, p. 187]
14. Repararea în natură a preju-
diciului. Stabilirea întinderii pre-
judiciului. Dispoziţiile instanţei în
cadrul modalităţilor alternative de
reparare a pagubei prevăzute de
art. 14 alin. (3) lit. a) şi b) C.proc.
pen. Constatând existenţa vinovăţiei
şi a faptei de furt comise de către
fostul soţ ce locuia împreună cu par-
tea vătămată după divorţ, înainte
de introducerea acţiunii de partaj,
instanţa de fond trebuia să dispună şi
cu privire la repararea pagubei produsă
prin infracţiune, în sensul dispoziţiilor
art. 14, raportat la art. 346 C.proc.pen.,
fiind îndeplinite în cauză condiţiile
răspunderii civile delictuale. Cu privire
la întinderea prejudiciului, apreciat de
instanţa de fond ca incert, acesta nu
poate reprezenta un motiv de respingere
a pretenţiilor civile, întrucât inculpatul
trebuia să fie obligat la aducerea la
masa bunurilor comune a bunurilor
sustrase sau a contravalorii acestora,
stabilite în urma unei expertize care
ar trebui efectuate în faţa instanţei
civile învestite cu soluţionarea cererii
de partaj a bunurilor comune. Nepro-
cedând astfel, instanţa de fond a
soluţionat în mod nelegal latura civilă
a cauzei. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 686/R/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 715]
98 Lia Savonea
15. Restabilirea situaţiei ante-
rioare. Restabilirea situaţiei anterioare
în materia efectelor nulităţii actului
juridic civil este principiul de drept
conform căruia tot ce s-a executat în
baza unui act anulat trebuie restituit,
astfel încât părţile raportului juridic
să ajungă în situaţia în care acel act
nu s-ar fi încheiat. Or, în condiţiile
în care instanţa de fond nu dispune
anularea a niciunui act juridic nu poate
obliga părţile la restituirea presta-
ţiilor. Aplicarea principiului anulării
actelor subsecvente ca urmare a
anulării actului iniţial (resoluto iure
dantis resolvitur ius accipientis) nu
se poate face mecanic, automat, ci,
pentru că priveşte efectele nulităţii
faţă de terţi, aplicarea lui nu se poate
face decât după analizarea cazurilor
de nulitate (absolută sau relativă) cu
privire la fiecare dintre contracte, câtă
vreme, atât literatura juridică, dar şi
practica judiciară au acceptat existenţa
şi a excepţiilor de la aplicarea acestui
principiu, iar anularea, presupune
constatarea, în primul rând, a nulităţii
unui act juridic. [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 525/A/2004, CPJMP
2000-2004, p. 718]
16. Repararea pagubei potrivit
dispoziţiilor legii civile. În lipsa
calităţii de parte în procesul penal a
proprietarului actual al imobilului şi
a proprietarilor anteriori, care au avut
doar calitatea de martori, nu se poate
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
face examinarea nulităţii/anulării con-
tractelor de vânzare-cumpărare menţio-
nate, deoarece s-ar ajunge pe o astfel
de cale la o lezare gravă a drepturilor
patrimoniale ale altor persoane care,
fiind chemate în calitate de martori într-
un proces penal, ar ajunge să fie puse în
faţa unei realităţi juridice de neacceptat,
respectiv actele lor de proprietate să fie
desfiinţate fără să aibă posibilitatea
să formuleze apărări şi fără să aibă
calitatea de parte. Nulitatea nu operează
ope legis, ea este una judiciară, ceea
ce presupune un proces cu dezbateri
contradictorii, administrare de probe,
susţineri, apărări. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 567/2004, nepublicată]
17. Condiţii şi reguli privind repa-
rarea prejudiciului prin plata
unei despăgubiri băneşti. Preju-
diciu. Prestaţie periodică. În cazul
săvârşirii infracţiunii de omor, obli-
garea inculpatului la plata unei
prestaţii periodice către copiii minori
ai victimei, până la majoratul acestora,
are rolul de a acoperi prejudiciul
cauzat minorilor prin lipsirea acestora
de contribuţia lunară pe care victima
o avea la întreţinerea lor. Ca atare,
obligarea inculpatului la plata unei
sume globale, reprezentând prestaţia
periodică calculată cumulat până la
majoratul minorilor, este nelegală.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 822/2006,
B.C. nr. 3/2006, p. 63]
Lia Savonea
Art. 14
18. Condiţii şi reguli privind repa-
rarea prejudiciului prin plata unei
despăgubiri băneşti. Principiul
reparării integrale a prejudiciului.
Culpa concurentă a victimei în
producerea unui accident de circulaţie
nu exclude obligarea inculpatului la
plata daunelor morale către partea
civilă, despăgubirea acesteia trebuind
să constituie o justă şi integrală repa-
raţie atât a prejudiciului material, cât
şi a celui moral cauzat prin săvârşirea
infracţiunii, în conformitate cu preve-
derile art. 14 C.proc.pen., şi art. 998
C.civ. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
dec. nr. 2274/20 noiembrie 2002, PJP
2001-2002, p. 238]
19. Principiul reparării integrale
a prejudiciului. 1) Deşi instanţa de
fond a reţinut în favoarea inculpatului
scuza provocării, acesta rămâne obligat
la plata integrală a despăgubirilor civile,
în condiţiile în care şi-a manifestat
voinţa în acest sens în faţa instanţei
de apel. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
dec. nr. 556/2001, PJP 2001-2002,
p. 242]
2) Repararea pagubei produse prin
infracţiune în modalitatea acordării
despăgubirilor băneşti stabilite într-o
sumă globală trebuie să cuprindă atât
pierderea efectivă, cât şi beneficiul
nerealizat de partea civilă, care
urmează să fie calculat potrivit legii.
Potrivit art. 1088 C.civ., în cazul în
care obiectul material al faptei reţinute
99
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
în sarcina inculpatului constă într-o
sumă de bani, beneficiul nerealizat îl
reprezintă dobânzile legale aferente şi,
deci, el trebuie obligat la plata acestora
începând cu data comiterii ultimului
act infracţional – dată la care suma
însuşită s-a transformat într-o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă, adică într-o
obligaţie de restituirea a sumei de
bani – şi până la achitarea integrală
a debitului. [C.A. Ploieşti, în notă la
dec. nr. 1360/R/1999, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 22]
3) La cererea părţii civile, atunci
când aceasta este întemeiată, instanţa
este obligată să acorde şi dobânda
legală aferentă despăgubirilor cerute
pentru prejudiciul produs, conform
art. 14 alin. (3) C.proc.pen., raportat
la art. 998 şi art. 999 C.civ., art. 1088
C.civ. şi art. 2 din O.G. nr. 9/2000
privind nivelul dobânzii legale pentru
obligaţii băneşti. [Trib. Bucureşti, s. a
II-a pen., dec. nr. 1560/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 753]
4) Soluţionarea laturii civile se
face potrivit dispoziţiilor legii civile,
conduse de principiul reparaţiei inte-
grale a daunelor. Calculul prejudiciului
suferit de partea civilă nu include
numai bunurile însuşite de inculpaţi,
ci şi contravaloarea distrugerilor şi a
pierderilor datorate actelor de sustra-
gere cu caracter penal. [C.A. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 658/2003, PJP 2003-
2004, p. 433]
100 Lia Savonea
20. Principiul reparării integrale
a prejudiciului. Obligaţii fiscale. În
cazul obligaţiilor fiscale, pretenţiile
formulate de partea civilă privind plata
majorărilor de întârziere, a penalităţilor
şi a dobânzilor legale sunt admisibile,
conform principiului reparării integrale
a prejudiciului. Tribunalul a constatat
că partea civilă, Ministerul Finanţelor
Publice, a solicitat obligarea inculpatului
la plata sumelor de 112.136.089
lei reprezentând impozit pe profit,
52.532.862 lei reprezentând TVA, la
plata majorărilor de întârziere calculate
în conformitate cu art. 13 din O.G.
nr. 11/1996, cu modificările şi comple-
tările ulterioare, majorări ce se vor
calcula de la data când obligaţia bugetară
a devenit scadentă şi până la data de
31 decembrie 2002, a penalităţilor de
întârziere calculate în conformitate cu
O.G. nr. 26/2001 calculate de la data
intrării în vigoare a acestui act normativ
şi până la 31 decembrie 2002, precum
şi la plata dobânzilor şi penalităţilor de
întârziere calculate în conformitate cu
art. 12 şi art. 14 din O.G. nr. 61/2002,
calculate începând cu data de 1 ianuarie
2003 şi până în ziua executării integrale
a obligaţiei bugetare. Analizând con-
cluziile raportului de expertiză conta-
bilă efectuat în cauză, raportat la
dispoziţiile legale privind executarea
creanţelor bugetare, tribunalul a apre-
ciat ca întemeiate pretenţiile părţii
civile privind obligarea inculpatului
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
la plata majorărilor de întârziere, a
penalităţilor de întârziere, precum şi
a dobânzilor. Astfel, prin raportul de
expertiză contabilă efectuat de expert
contabil G.M.L. s-a stabilit că suma
de 164.668.915 lei, reprezentând
impozit pe profit şi TVA, atrage după
sine şi majorări de întârziere pe care
organul fiscal teritorial al Ministerului
Finanţelor urmează a le calcula în
momentul când această sumă va fi
imputată persoanei răspunzătoare de
săvârşirea actelor de evaziune fiscală,
respectiv inculpatului, în calitate de
asociat unic al SC B.I. SRL. Totodată,
potrivit art. 13 din O.G. nr. 11/1996,
astfel cum a fost modificat prin O.G.
nr. 26/2001, pentru achitarea cu întâr-
ziere a obligaţilor bugetare, debitorii
datorează majorări de întârziere,
calculate pentru fiecare zi de întârziere,
începând cu ziua imediat următoare
scadenţei obligaţiei bugetare şi până
la data realizării sumei datorate inclu-
siv, potrivit prevederilor legale în
vigoare, iar art. 131 introdus prin O.G.
nr. 26/2001, M. Of. nr. 470 din 16 august
2001 şi intrată în vigoare la data de
1 octombrie 2001, stabileşte o penalitate
de 10% din suma reţinută şi nevirată
într-un termen mai mare de 30 de zile,
în cazul nevirării sumelor calculate şi
reţinute la sursă potrivit legii de către
plătitorii obligaţiilor bugetare. Conform
aceluiaşi articol, plata cu întârziere a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi
Lia Savonea
Art. 14
altor venituri bugetare se sancţionează
cu o penalitate de întârziere de 0,5%
pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare
fracţiune de lună de întârziere, începând
cu data de 1 a lunii următoare celei în
care acestea aveau termene de plată.
Penalitatea de întârziere nu înlătură
obligaţia de plată a majorărilor de
întârziere şi/sau a penalităţilor. La data
de 11 ianuarie 2003 a intrat în vigoare
O.G. nr. 61/2002 prin care a fost abrogată
în mod expres O.G. nr. 11/1996 privind
executarea creanţelor bugetare, prin
acest nou act normativ stabilindu-se ca
pentru neachitare la termenul scadent a
obligaţiilor bugetare debitorii datorează
dobânzi şi penalităţi de întârziere
(art. 12). Potrivit art. 13 din acelaşi
act normativ, dobânzile se calculează
pentru fiecare zi, începând cu ziua
imediat următoare scadenţei obligaţiei
bugetare şi până la data stingerii sumei
datorate inclusiv. Potrivit art. 14 din
O.G. nr. 61/2002, plata cu întârziere a
impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor obligaţii bugetare se sancţionează
cu o penalitate de întârziere de 0,5%
pentru fiecare lună şi/sau pentru fiecare
fracţiune de lună de întârziere, începând
cu data de 1 a lunii următoare celei în
care acestea aveau termen de plată.
Penalitatea de întârziere nu înlătură
obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a
penalităţilor şi se datorează până la data
începerii procedurii de executare silită.
Ca urmare, având în vedere aceste
101
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
dispoziţii legale, tribunalul a apreciat
pretenţiile formulate de partea civilă
privind plata majorărilor de întârziere,
a penalităţilor şi a dobânzilor legale ca
fiind întemeiate, ţinând seama în acest
sens şi de dispoziţiile art. 3712 C.proc.
civ., introdus prin O.U.G. nr. 59/2001,
potrivit cu care „în cazul în care prin
titlul executoriu au fost acordate
dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără
să fi fost stabilit cuantumul acestora,
ele vor fi calculate de organul de
executare potrivit legi“. În consecinţă,
având în vedere şi principiul reparării
integrale a prejudiciului, indiferent
dacă acesta a fost sau nu prevăzut la
momentul săvârşirii faptei, tribunalul
în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.
pen. a admis apelul declarat de partea
civilă Ministerul Finanţelor Publice,
a desfiinţat în parte sentinţa penală
apelată şi rejudecând în fond, în baza
art. 14 şi art. 346 alin. (1) C.proc.pen.,
art. 998 şi art. 999 C.civ., a obligat
inculpatul să plătească părţii civile:
suma de 164.668.915 lei reprezentând
impozit pe profit şi TVA (din care
suma de 112.136.089 lei impozit
pe profit şi suma de 52.532.826 lei
TVA); majorări de întârziere calculate
în conformitate cu art. 13 din O.G.
nr. 11/1996, de la data când obligaţia
bugetară a devenit scadentă şi până la
data de 31 decembrie 2002; penalităţi
de întârziere calculate în conformitate
cu O.G. nr. 26/2001, datorate de la data
102 Lia Savonea
de 1 octombrie 2001 (data intrării în
vigoare a acestui act normativ) şi până
la data de 31 decembrie 2002; dobânzi
şi penalităţi de întârziere calculate în
conformitate cu art. 12 şi art. 14 din
O.G. nr. 61/2002, calculate de la data
de 1 ianuarie 2003 (data intrării în
vigoare a acestui act normativ) până
în ziua executării integrale a obligaţiei
bugetare. [Trib. Bucureşti, s. a II-a
pen., dec. nr. 142/A/2004, CPJMP
2000-2004, p. 733-739]
21. Rolul culpei în stabilirea răs-
punderii civile. 1) Reţinerea în
favoarea inculpatului a scuzei ate-
nuante a provocării prevăzută de
art. 73 lit. b) C.pen., presupune acor-
darea a numai jumătate din daunele
morale solicitate de partea civilă,
deoarece în cauză funcţionează regulile
privind culpa comună. Susţinerea din
apelul părţii civile că regulile privind
culpa comună n-ar opera de principiu
decât în cazul daunelor materiale, nu şi
în privinţa celor morale, este lipsită de
orice temei, deoarece nu există niciun
criteriu ori temei de diferenţiere, de
aplicare a unui regim diferit. Nici legea
nu face şi nu permite diferenţieri, care
de altfel n-ar avea nicio bază raţio-
nală, atât daunele materiale, cât şi cele
morale fiind elemente de conţinut ale
prejudiciului produs prin infracţiune,
justa şi integrala reparaţie a acestui
prejudiciu constituind, de fapt, finali-
tatea rezolvării acţiunii civile în cadrul
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
procesului penal. [C.A. Braşov, dec.
nr. 7/A/1996, în Lex Expert – Bază
de date]
2) Culpa concurentă a victimei
nu este de natură să anuleze dreptul
acesteia la plata de daune morale.
[C.A. Suceava, dec. nr. 951/1999, apud
I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 22]
3) În cazul reţinerii culpei comune
în producerea accidentului rutier,
instanţa trebuie să reducă proporţional
nu doar despăgubirile pretinse de partea
vătămată ci şi pe cele pe care le acordă
unităţii spitaliceşti în care aceasta a fost
internată şi a primit îngrijiri medicale.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 62/2006, nepublicată]
4) Cât timp inculpatul este în culpă
pentru producerea prejudiciului moral,
el este ţinut a-l repara conform art. 998
şi urm. C.civ., iar reţinerea provocării nu
are ca efect decât reducerea acestuia în
raport cu proporţia culpei inculpatului.
[C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 335/2000,
apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]
22. Condiţii şi reguli privind
repararea prejudiciului. Repararea
prejudiciului nepatrimonial. Faptul
că partea vătămată a rămas imobilizată
într-un scaun cu rotile, posibil pentru
tot restul vieţii, din culpa exclusivă
a inculpatei, face admisibil dreptul
de compensare morală. În raport cu
principiile care guvernează răspunderea
civilă delictuală, întinderea daunelor
trebuie bine determinată, obligaţia
Lia Savonea
Art. 14
inculpatei de a cumpăra şi pune la
dispoziţia părţii vătămate un aparta-
ment, la parterul unui bloc, pe raza
municipiului Târgovişte, fiind mult
prea generic stabilită şi greu de realizat.
Ca urmare, instanţa admiţând calea de
atac exercitată, s-a dispus înlocuirea
acestei obligaţii cu achitarea sumei
de 45 milioane lei cu titlu de daune
morale. [C.A. Ploieşti, s. pen. şi pentru
cauze cu minori şi de familie, dec.
nr. 275/R/1999, p. 175, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 22]
23. Prejudiciu. Condiţii privind
plata despăgubirilor. Prestaţia perio-
dică nu se justifică, întrucât partea
vătămată nu a rămas cu nicio invaliditate
sau infirmitate fizică permanentă. [C.A.
Iaşi, dec. nr. 646/1999, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 22]
24. Principiul disponibilităţii în
materie civilă. 1) Instanţa de fond
a încălcat principiul disponibilităţii
ce guvernează soluţionarea acţiunii
civile, în sensul că, deşi partea civilă
a solicitat obligarea inculpatului doar
la acoperirea pagubei pe care a înre-
gistrat-o în patrimoniul său, acesta
a fost obligat şi la plata dobânzilor
aferente, fără existenţa unei cereri
exprese a părţii civile în acest sens.
Considerând că acest motiv de apel
este şi în favoarea inculpatului, instanţa
a admis apelul şi a înlăturat obligarea
inculpatului la dobânda aferentă repre-
103
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
zentând despăgubiri civile către partea care să stabilească prejudiciul cauzat
civilă. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., sub acest aspect, astfel că s-a apreciat că
dec. nr. 236/2000, apud I. Neagu, precizarea întinderii prejudiciului fără
A. Crişu, op. cit., p. 23] nicio dovadă a cuantumului acestuia
2) Instanţa de fond a greşit obli- nu poate conduce automat la acordarea
gându-l pe inculpat şi la plata dobânzii lui. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
legale aferente sumei dispuse, câtă nr. 282/2005, nepublicată]
vreme partea vătămată, constituită
26. Repararea prejudiciului prin
ca parte civilă în procesul penal nu a
echivalent. Instanţa a obligat pe incul-
solicitat şi aceasta. Obligându-l pe
paţii minori în solidar, şi în solidar şi
inculpat să plătească contravaloarea
cu părţile responsabile civilmente, la
pagubei produse, repararea pagubei
plata de despăgubiri către partea civilă
este asigurată, iar instanţa de fond nu
reprezentând contravaloarea bunurilor
poate acorda mai mult decât s-a cerut
sustrase de către aceştia şi nerecuperate,
(plus petita), în condiţiile în care partea
după ce din probatoriul administrat
civilă nu a făcut dovada folosului de
s-a stabilit vinovăţia acestora pentru
care a fost lipsită. [Trib. Bucureşti, s. I
infracţiunea de furt calificat în dauna
pen., dec. nr. 1284/1995, apud I. Neagu, avutului privat, iar pe latură penală s-a
A. Crişu, op. cit., p. 24]
dispus condamnarea lor la pedeapsa
25. Prejudiciu. Lipsa de folosinţă. închisorii. [Jud. Sect. 6 Bucureşti, sent.
Condiţii privind plata despăgubirilor. nr. 402/2001, nepublicată]
Cu toate că s-a reţinut ca neîndoielnic 27. Principiul reparării integrale
faptul că partea civilă (societate a prejudiciului. Chiar dacă societatea
comercială) a suferit o pagubă prin de asigurare a plătit părţii vătămate
lipsa folosinţei bunului sustras (o contravaloarea bunului sustras de
autobasculantă, pentru perioada inculpaţi şi nerecuperat, instanţa, după
1 aprilie 2000-31 ianuarie 2005) cu ce a stabilit vinovăţia acestora şi i-a
atât mai mult cu cât acesta servea condamnat la pedeapsa închisorii,
la realizarea obiectului de activitate în baza art. 346 C.proc.pen. a admis
al societăţii, instanţa a constatat că, cererea de despăgubiri formulată de
deşi prejudiciul este cert sub aspectul partea vătămată obligându-i pe inculpaţi
existenţei sale, acesta este incert sub la plata unei sume de bani în solidar,
aspectul întinderii. În ciuda manifestării reţinându-se că societatea de asigurare
rolului activ de către instanţă, partea nu a acoperit integral prejudiciul cauzat
civilă a refuzat să administreze probe prin fapta ilicită a inculpaţilor. [Jud.
104 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
Sect. 6 Bucureşti, sent. nr. 806/2001,
nepublicată]
III. SUBIECŢII ACŢIUNII CIVILE
28. Persoană vătămată. Subiectul
activ al acţiunii civile. În cazul
sustragerii bunurilor încredinţate
spre transport, păgubită este unitatea
de transport, iar nu expeditorul sau
beneficiarul, în condiţiile în care
cărăuşul răspunde pentru mărfurile pe
care le transportă, din momentul primirii
şi până la predarea lor la destinaţie.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.
234/2001, PJP 2001-2002, p. 237]
29. Subiect activ al acţiuni civile.
Copil al victimei. Este nelegală
soluţia instanţei de control judiciar
în sensul exonerării inculpatului de
obligaţia la plata prestaţiei periodice
lunare acordată copiilor victimei, cu
motivarea că aceştia au calitatea de
martori în proces şi nu de părţi civile.
Copilul major al victimei are dreptul
la o prestaţie periodică, care izvorăşte
exclusiv din fapta ilicită a infractorului,
fiind irelevantă împrejurarea că acesta
are calitatea de martor în proces şi nu
de parte civilă. [C.A. Bucureşti, s. I
pen., dec. nr. 255/2000, apud I. Neagu,
A. Crişu, op. cit., p. 23]
30. Răspundere civilă delictuală.
Răspunderea proprietarului pentru
prejudiciul cauzat de animale.
Existenţa vinovăţiei sub forma culpei
Lia Savonea
Art. 14
prevăzute în art. 19 alin. (1) pct. 2 lit.
b) C.pen. se evaluează atât în raport
cu criteriul obiectiv, al posibilităţii
oricărui om atent, aflat în aceleaşi
împrejurări ca şi făptuitorul, de a
prevedea rezultatul, cât şi cu criteriul
subiectiv al posibilităţii făptuitorului
de a prevedea rezultatul în raport cu
însuşirile, capacitatea, experienţa de
viaţă şi starea psiho-fizică a acestuia
în momentul săvârşirii faptei. În cazul
uciderii unei persoane prin acţiunea
animalelor aflate în proprietatea
inculpatului, lipsa culpei, constatată în
raport cu aceste criterii, deşi înlătură
existenţa infracţiunii de ucidere din
culpă, nu înlătură răspunderea civilă
delictuală pentru prejudiciul cauzat de
animale prevăzută în art. 1001 C.civ.,
deoarece această formă de răspundere
se întemeiază pe prezumţia de culpă
în supraveghere, de vinovăţie în
exercitarea pazei juridice şi pe ideea de
garanţie din partea paznicului juridic al
animalului. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
2259/2005, B.J. – Bază de date]
31. Subiectul pasiv al acţiunii
civile. În cadrul procesului penal, partea
vătămată nu poate fi obligată la plata
unor despăgubiri către partea civilă,
potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) C.proc.
pen., acţiunea civilă având ca obiect
tragerea la răspundere civilă numai
a inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente. În cazul în care, urmare a
infracţiunii săvârşite de inculpat, s-au
105
Art. 14 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
născut pretenţii la despăgubiri între
celelalte părţi, litigiul dintre acestea
nu se rezolvă în cadrul procesului
penal, ci pe calea unei acţiuni în faţa
instanţei civile. [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2250/2000, apud I. Neagu, A. Crişu,
op. cit., p. 20]
32. Subiecţi pasivi ai acţiunii
civile. Răspundere civilă delictuală.
Principiul răspunderii solidare. În
cazul săvârşirii infracţiunii cauzatoare
de daune morale de către mai mulţi
făptuitori, aceştia sunt ţinuţi solidar
răspunzători pentru despăgubiri, iar nu
separat fiecare pentru o parte din suma
totală stabilită. [C.S.J., s. pen., dec. nr.
2255/2001, apud I. Neagu, A. Crişu,
op. cit., p. 20]
33. Răspundere civilă delictuală.
Principiul răspunderii solidare. Pri-
mirea de către creditor a părţii unuia
dintre debitorii solidari, cu specificarea
că nu mai are pretenţii materiale de la
acesta, echivalează cu o renunţare la
solidaritate ce face aplicabile dispoziţiile
art. 1049 C.civ. [C.A. Bucureşti, s. a
II-a pen., dec. nr. 806/2002, PJP 2001-
2002, p. 240]
34. Răspundere pentru fapta pro-
prie – răspundere pentru fapta altuia.
Simpla încredinţare a autovehiculului
de către proprietar unei alte persoane,
având drept consecinţă producerea unui
accident de către aceasta din urmă, nu
poate atrage răspunderea proprietarului
106 Lia Savonea
pentru accidentul persoanei căreia
i-a încredinţat autovehiculul spre a-l
conduce, în lipsa dovedirii existenţei
unui raport de prepuşenie între cei doi.
Tragerea la răspundere a celui ce deţine
paza juridică a lucrului are loc în baza
art. 1000 alin. (1) C.civ., iar răspunderea
celui ce deţine paza materială este
angajată în baza art. 998-999 C.civ. Ca
răspundere pentru fapta proprie, nefiind
vorba într-o asemenea ipoteză despre o
răspundere pentru fapta altuia care să
atragă incidenţa art. 24 alin. (3) C.proc.
pen. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 252/2001, PJP 2001-2002, p. 250]
35. Principiul răspunderii soli-
dare. În condiţiile în care grupul de
nouă inculpaţi săvârşea fapte de furt,
alternativ cu cele de distrugere pentru
obţinerea altor bunuri, fiind imposibil
de stabilit prejudiciul cauzat de fiecare
inculpat în parte, obligarea solidară
a tuturor inculpaţilor la acoperirea
întregului prejudiciu este corectă. [C.A.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1860/2000,
apud I. Neagu, A. Crişu, op. cit., p. 23]
36. Subiectul pasiv al acţiunii
civile. Chiar dacă s-a stabilit culpa
concurentă a părţii vătămate, aceasta nu
poate fi obligată la plata despăgubirilor
către unitatea sanitară care a suportat
cheltuielile sale de spitalizare, deoarece,
potrivit art. 14 C.proc.pen., acţiunea
civilă are ca obiect tragerea la răspundere
civilă numai a inculpatului şi, atunci
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 15
când e cazul, a părţii responsabile civil- produse cu autovehicule aflate în
mente. [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. proprietatea persoanelor asigurate în
nr. 1736/2003, PJP 2003-2004, p. 210] România se exercită direct împotriva
asigurătorului de răspundere civilă, în
37. Angajarea răspunderii civile.
limitele obligaţiei acestuia, şi numai în
Despăgubiri cuvenite persoanelor
subsidiar şi în mod excepţional, dacă
păgubite prin vătămare corporală
întinderea răspunderii asigurătorului
sau deces ori prin avarierea sau
determinată în conformitate cu clauzele
distrugerea de bunuri. Răspunderea
contractului de asigurare şi cu normele
civilă contractuală a asigurătorului
speciale care stabilesc limita maximă a
pentru plata despăgubirilor cuvenite
despăgubirilor excede nivelului despă-
persoanelor păgubite prin vătămare
gubirilor stabilite de instanţă, poate fi
corporală sau deces ori prin avarierea
angajată răspunderea civilă delictuală
sau distrugerea de bunuri are un caracter
a asiguratului pentru diferenţa dinte
prioritar în raport cu răspunderea
limita maximă a despăgubirilor de
civilă delictuală a celui asigurat în
asigurare stabilită prin Ordinul Comisiei
temeiul unui contract de asigurare,
de Supraveghere a Asigurărilor şi
iar în cazul în care se pune problema
nivelul despăgubirilor determinat de
stabilirii despăgubirilor pe calea
instanţă. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
unei hotărâri judecătoreşti, drepturile
nr. 950/2006, nepublicată]
persoanelor păgubite prin accidente
Art. 15. Constituirea ca parte civilă
(1) Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra
învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente.
(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi
penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului
de sesizare.
(3) Calitatea de parte civilă a persoanei care a suferit o vătămare
prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în
calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză.
(4) Acţiunea civilă este scutită de taxa de timbru. [C. proc. pen,
art. 14, art. 16-22, 163, art. 170, art. 346, art. 348]
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
Lia Savonea 107
Art. 15 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 15
Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; JURISPRUDENŢĂ
L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspun-
derea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; A. Boureanu, Momentul DECIZII DE SPEŢĂ
constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, Pro lege nr. 3/1998, p. 38;
D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38; D. Ciuncan, Calculul 1. Momentul până la care se pot fi făcută până în faza dezbaterilor. [C.A.
prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; Şt. Daneş, Unele solicita despăgubiri, sub formă de Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1816/2003,
consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, dobânzi, în faţa instanţei penale. În PJP 2003-2004, p. 207]
p. 120; B. Diamant, V. Luncean, Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. cazul în care constituirea de parte civilă
3. Constituire de parte civilă după
nr. 3/1999, p. 93; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei se face înainte de citirea actului de
sesizare a instanţei, fără a se cere plata citirea actului de sesizare. Consecinţe.
penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul
nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii dobânzilor aferente sumei reprezentând Partea vătămată care nu s-a constituit
infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) C.pen., Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, paguba cauzată prin săvârşirea infrac- parte civilă în procesul penal până la
Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Nicolcescu, ţiunii, ele nu mai pot fi cerute în faţa citirea actului de sesizare are la dispoziţie
Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege instanţei penale după depăşirea acestui calea acţiunii civile separate pentru
nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, moment procesual. [I.C.C.J., s. pen., obţinerea despăgubirilor decurgând din
R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile dec. nr. 3731/2001, BJCD 2001, p. 256] fapta inculpatului. [C.A. Bucureşti, s.
delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa I pen., dec. nr. 801/2004, PJP 2003-
normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii 2. Constituire de parte civilă. Înţe- 2004, p. 275]
civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea les cu privire la felul despăgubirilor.
Victima unui accident de circulaţie 4. Momentul până la care se pot
despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea
victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale care a suferit 75-80 de zile îngrijiri solicita despăgubiri în faţa instanţei
în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, medicale, urmare a vătămării sale penale. Cererea de despăgubiri civile
p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde corporale din culpă (art. 184 C.pen.) formulată prin concluzii scrise va fi
daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru are dreptul la despăgubiri materiale, respinsă, câtă vreme manifestarea
beneficiul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti precum şi la despăgubiri morale de de voinţă a părţii civile a intervenit
pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, natură a acoperi suferinţa fizică şi după închiderea dezbaterilor. Faţă
Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; I. Stanciu, Aspecte psihică pricinuită, chiar şi în situaţia de dispoziţiile art. 15 C.proc.pen. şi
ale acţiunii civile în procesul penal, Pro lege nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica şi B. Suciu, în care daunele morale au fost incluse art. 339 C.proc.pen., în condiţiile în care
Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită în cuantumul total al despăgubirilor partea civilă nu a solicitat acordarea de
a unei sume de bani de către o unitate în beneficiul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; civile solicitate, iar defalcarea pe daune morale într-un cuantum superior
V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile categorii de despăgubiri s-a făcut înainte de terminarea cercetării jude-
art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă ulterior citirii actului de sesizare, fără cătoreşti, astfel încât cererea să fie
în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii a fi vorba despre o sumă suplimentară discutată în condiţii de oralitate, nemij-
unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004 p. 194; celei iniţiale, ci doar de o precizare locire şi contradictorialitate, mani-
M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii a felului despăgubirilor. În această festarea de voinţă survenită după
şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153. situaţie nu au fost încălcate dispoziţiile închiderea dezbaterilor nu poate produce
art. 15 alin. (2) C.proc.pen., precizarea consecinţe juridice. [Trib. Bucureşti, s.
felului despăgubirilor solicitate putând I pen., dec. nr. 888/2006, nepublicată]

108 Lia Savonea Lia Savonea 109

Art. 16 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 16
Art. 16. Partea responsabilă civilmente procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004,
p. 193-223; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor
(1) Introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civil-
care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul
mente poate avea loc, la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi
moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul
penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, R.D.P.
sesizare. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei
(2) Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială a
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; A.-C. Rus, Discuţii privind modul de angajare
luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. a răspunderii asigurătorului în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru
(3) Partea responsabilă civilmente are, în ce priveşte acţiunea pagube produse prin accidente de autovehicule, Dreptul nr. 7/2006, p. 48-58; V. Stoica,
Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-
civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru învinuit sau
1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei
inculpat. [C.proc.pen., art. 14, art. 15, art. 17-22, art. 163, art. 170,
cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume
art. 346, art. 348]
de bani de către o unitate în beneficiul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; A.Şt. Tulbure,
Din nou despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în procesul penal, Dreptul
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie” nr. 12/2001, p. 135; A.Şt. Tulbure, D. Ciuncan, Societatea de asigurare, parte responsabilă
civilmente sau garant al plăţii despăgubirilor, Pro lege nr. 2/2002, p. 49-52; C. Turianu,
Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul
p. 95; L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004,
Răspunderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; M. Bugeanu, Unele p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii,
implicaţii ale Legii nr.136/1995 asupra calităţii procedurale a asigurătorului, Pro lege sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.
nr. 4/1997, p. 31; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului, Pro lege nr. 1/1995, p. 38;
D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80;
JURISPRUDENŢĂ
Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în
R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în
DECIZII DE SPEŢĂ
faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului,
Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul INDEX Despăgubiri derivând din avarierea sau
săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) din Codul penal, Dreptul nr. 10- Calitatea de parte responsabilă civilmente distrugerea de bunuri 4
11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, 4, 5 Raport de prepuşenie 1, 2
p. 77; G. Josan, Persoana care poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă Condiţii privind angajarea răspunderii co- Răspunderea comitentului pentru fapta
civilmente, Dreptul nr. 7/2007, p. 210-212; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale mitentului pentru fapta prepusului 2 prepusului 1
acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; Condiţii vizând angajarea răspunderii
V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. părţii responsabile civilmente 3
107; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul
nr. 11/2006, p. 32-51; V. Pătulea, Natura juridică a asigurării de răspundere civilă pentru
pagubele produse prin accidente de autovehicule şi poziţia procesuală a asigurătorului,
Dreptul nr. 8/2004, p. 37-55; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor 1. Răspunderea comitentului ponsabilă civilmente. Simpla încre-
civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; pentru fapta prepusului. Raport de dinţare a autovehiculului de către
E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de prepuşenie. Calitate de parte res- proprietar unei alte persoane, având

110 Lia Savonea Lia Savonea 111

Art. 16 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
drept consecinţă producerea unui
accident de către acesta din urmă, nu
poate atrage răspunderea proprietarului
pentru accidentul persoanei căreia
i-a încredinţat autovehiculul spre a-l
conduce, în lipsa dovedirii existenţei
unui raport de prepuşenie între cei doi.
Tragerea la răspundere a celui ce deţine
paza juridică a lucrului are loc în baza
art. 1000 alin. (1) C.civ., iar răspunderea
celui ce deţine paza materială este
angajată în baza art. 998-999 C.civ. ca
răspundere pentru faptă proprie, nefiind
vorba într-o asemenea ipoteză despre o
răspundere pentru fapta altuia care să
atragă incidenţa art. 24 alin. (3) C.proc.
pen. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 252/2001, PJP 2001-2002, p. 250]
2. Raport de prepuşenie. Con-
diţii privind angajarea răspunderii
comitentului pentru fapta prepu-
sului. Pentru angajarea răspunderii
comitentului pentru fapta prepusului
este necesar ca fapta cauzatoare
de prejudiciu să fi fost săvârşită de
către prepus în exercitarea funcţiei
încredinţate de către comitent. Comi-
tentul răspunde pentru tot ceea ce
prepusul săvârşeşte în cadrul normal
al funcţiei care i-a fost încredinţată,
dar şi pentru exercitarea abuzivă a
acesteia, sub condiţia însă ca între acest
exerciţiu şi funcţie să existe cel puţin o
corelaţie necesară, iar fapta ilicită să fi
fost săvârşită în interesul comitentului
sau cel puţin să existe o aparenţă că
112 Lia Savonea
este săvârşită în interesul acestuia.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 1170/2002, PJP 2001-2002, p. 256]
3. Condiţii vizând angajarea răs-
punderii părţii responsabile civil-
mente. Partea responsabilă civilmente
poate fi obligată la plata cheltuielilor
judiciare numai în măsura în care a
fost obligată şi la plata despăgubirilor
civile. [C.A. Timişoara, s. pen., dec.
nr. 124/1998, în Lex Expert – Bază
de date]
4. Calitatea de parte responsabilă
civilmente. Despăgubiri derivând din
avarierea sau distrugerea de bunuri.
În condiţiile în care partea vătămată,
beneficiara asigurării tip CASCO la
societatea de asigurare unde s-a deschis
dosar de daune pentru repararea autotu-
rismului proprietatea sa, avariat în
cadrul acţiunii de tâlhărie săvârşită
asupra şoferului de taxi, a declarat că
nu are pretenţii civile în procesul penal,
trebuie introdusă în cauză societatea de
asigurare-reasigurare pentru recupe-
rarea daunei plătite asiguratului său.
[C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 294/2003, PJP 2003-2004, p. 277]
5. Calitatea de parte responsabilă
civilmente. Condiţii. 1) Regia auto-
nomă ai cărei salariaţi s-au angajat în
calitate de fidejusori pentru un gestionar
nu are calitatea de parte responsabilă
civilmente în procesul pornit împo-
triva gestionarului pentru delapidare,
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
deoarece calitatea de garant o au în
cauză salariaţii regiei autonome, care
şi-au asumat raportul de fidejusiune,
iar nu societatea angajatoare, care şi-a
asumat cu totul altă obligaţie, respectiv
de a reţine şi vira în contul părţii
civile sumele de bani pentru care au
girat celelalte două părţi responsabile
civilmente. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
dec. nr. 1128/A/2004, CPJMP 2000-
2004, p. 702-705]
2) Obiectul acţiunii civile în procesul
penal constă în obligarea inculpatului
la repararea prejudiciului cauzat prin
infracţiune. În consecinţă, acţiunea
civilă trebuie să-şi aibă izvorul în acelaşi
fapt material ca şi acţiunea penală, iar
acest fapt material trebuie să constituie
o infracţiune. Astfel, societatea de pază
al cărei angajat, aflat în serviciul de
pază, a comis infracţiunea de furt în
dauna părţii vătămate căreia îi asigura
paza, nu a suferit, în mod direct, niciun
prejudiciu de pe urma infracţiunii
săvârşite. Mai mult, în condiţiile în
care inculpatul era angajatul său şi a
săvârşit fapta culpabilă în timpul exer-
citării atribuţiilor de serviciu pe care i
le-a încredinţat, societatea respectivă
poate fi chemată în procesul penal să
răspundă, alături de acesta, potrivit
legii civile, pentru prejudiciul cauzat
părţii vătămate, în calitate de parte
responsabilă civilmente, conform
art. 24 alin. (3) C.proc.pen. şi art. 1000
alin. (3) C.civ. Este adevărat că socie-
Lia Savonea
Art. 16
tatea de pază are deschisă calea unei
acţiuni în regres împotriva inculpatului,
pentru recuperarea sumei de bani
achitate pentru fapta ilicită în locul
acestuia, însă o astfel de acţiune nu
poate fi exercitată în cadrul procesului
penal, ci doar în procesul civil, întrucât
ea nu îşi are izvorul în infracţiunea care
face obiectul judecăţii, ci în raportul
de prepuşenie, raport de drept civil,
ce există între societate şi angajatul
său. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 1131/A/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 695-702]
3) Simpla declaraţie a inculpatului,
care nu se coroborează cu alte probe,
ba chiar este infirmată printr-o adresă a
Ministerului Administraţiei şi Interne-
lor, Serviciul Public Comunitar – Regim
Permise de Conducere şi Înmatriculare
a Vehiculelor nu este aptă să atragă
răspunderea în solidar cu acesta a unei
societăţi comerciale cu care acesta nu
se află în raport de prepuşenie. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 578/2006,
nepublicată]
4) Răspunderea civilă delictuală se
angajează în raport de data săvârşirii
faptei, astfel încât, dacă inculpatul
era minor la acea dată, se angajează
şi răspunderea părinţilor minorului,
în temeiul art. 1000 alin. (2) C.civ.,
indiferent dacă la momentul sesizării
instanţei inculpatul este minor sau
major. [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen.,
113
Art. 17 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 17
dec. nr. 1718/R/2003, CPJMP 2000- Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1143/2005, exercitarea din oficiu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2000, p. 54; D. Ciuncan, Exercitarea
2004, p. 744-746] nepublicată] din oficiu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2001, p. 83; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului,
5) Nu sunt aplicabile dispoziţiile 6) Paznicul de noapte, lipsă de la Pro lege nr. 1/1995, p. 38; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune,
art. 1000 alin. (3) C.civ., care consa- post, nu poate fi introdus în proces şi în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; V. Dabu, T.B. Enoiu, Exercitarea din oficiu a acţiunii civile.
cră principiul răspunderii părinţilor obligat la despăgubiri, în calitate de Limite, R.D.P. nr. 3/2000, p. 53; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de
pentru fapta copiilor minori, dacă la parte responsabilă civilmente, deoarece reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la
promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată
data săvârşirii faptelor ilicite de către nu răspunde, potrivit legii civile, pentru
în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii
minor părinţii se aflau în executarea fapta de furt comisă de inculpat. [C.S.J.,
de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal,
unei pedepse privative de libertate, s. pen., dec. nr. 59/1990, apud I. Neagu,
Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P.
aflându-se în imposibilitate de a exercita A. Crişu, op. cit., p. 25] nr. 4/1996, p. 77; V. Nariţa, Unele observaţii în legătură cu exercitarea de către procuror
supravegherea asupra minorului. [Trib. a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200; V. Nicolcescu, Acţiunea
civilă în procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; V. Nicolcescu, Unele
particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege nr.
Art. 17. Exercitarea din oficiu a acţiunii civile 4/2000, p. 286; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale,
(1) Acţiunea civilă se porneşte şi se exercită şi din oficiu, când cel Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42;
capacitate de exerciţiu restrânsă. E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de
procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004,
(2) În acest scop, organul de urmărire penală sau instanţa de p. 193-223; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor
judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul
legal ori, după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să pre- moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul
zinte situaţia cu privire la întinderea pagubei materiale şi a daunelor nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, R.D.P.
morale, precum şi date cu privire la faptele prin care acestea au fost nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei
pricinuite. cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială
(3) Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra reparării a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica şi B. Suciu, Repararea pagubei
pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de
este constituită parte civilă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, bani de către o unitate în beneficiul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea
dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din
art. 346, art. 348]
Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal.
Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar
Notă: Articolul 17 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul
nr. 281/2003.
material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale,
Dreptul nr. 5/2001, p. 153.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”

Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95;
L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răs-
punderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; C. Bulai, Din nou despre

114 Lia Savonea Lia Savonea 115

Art. 17 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
JURISPRUDENŢĂ
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Soluţionarea din oficiu a
acţiunii civile în cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capa-
citate de exerciţiu restrânsă. Soţul
victimei decedate nu poate renunţa la
despăgubirile datorate copilului minor
al acesteia; în acest caz, conform art. 17
alin. (4) C.proc.pen., acţiunea civilă se
exercită din oficiu. [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 903/2000, apud I. Neagu, A. Crişu,
op. cit., p. 27]
2. Soluţionarea din oficiu a
acţiunii civile. Persoană juridică de
stat. Inaplicabilitate. Acţiunea civilă
nu se rezolvă din oficiu când persoana
vătămată este o persoană juridică de
stat, astfel că şi aceasta trebuie să se
constituie parte civilă în termenul
prevăzut în art. 15 C.proc.pen.,
respectiv, cel mai târziu până la citirea
actului de sesizare a instanţei. [C.A.
Timişoara, s. pen., dec. nr. 725/R/2004,
CPJ 2004, p. 426]
3. Victimă minor. Soluţionarea
din oficiu a acţiunii civile în cazul în
care cel vătămat este o persoană lip-
sită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă. Sub
aspectul laturii civile a cauzei, se constată
că partea vătămată nu s-a constituit parte
civilă în procesul penal. În temeiul
116 Lia Savonea
art. 17 alin. (3) C.proc.pen., tribunalul,
apreciind îndeplinite condiţiile răspun-
derii civile delictuale, se va pronunţa
din oficiu asupra reparării daunelor
morale, în condiţiile în care partea
vătămată este minoră, în vârstă de
14 ani. Astfel, infracţiunea de viol,
dincolo de aspectul penal în sine, a
reprezentat pentru victimă o experienţă
traumatizantă, cu sechele în plan afectiv
şi emoţional, iar disconfortul psihic
provocat, expunerea sa la compătimirea
publică, constituie suficiente motive
pentru antrenarea pretenţiei băneşti, ca
mijloc de satisfacere a propriilor valori
lezate, instanţa apreciind că echilibrul
psihic al victimei poate fi refăcut
printr-o reparaţie materială în cuantum
de 5000 lei, sumă la care l-a obligat pe
inculpat cu titlu de daune morale. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 339/2007,
nepublicată]
4. Soluţionarea din oficiu a acţiu-
nii civile în cazul în care cel vătămat
este o persoană lipsită de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă. În raport cu
prevederile art. 17 C.proc.pen., decla-
raţia de renunţare la despăgubiri făcută
de mamă, în numele minorilor al căror
tată şi-a pierdut viaţa în accidentul de
circulaţie provocat de inculpat, este
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 18
ineficientă şi instanţa nu poate să ia a se pronunţa cu privire la prestaţia
act de ea, prejudiciind altfel interesele periodică lunară şi la suma globală
minorilor. Recursul făcut de procuror, cuvenită copiilor minori ai victimei
pentru acest motiv, este fondat şi până la data pronunţării sentinţei. [Trib.
instanţa îl admite, casează sentinţa Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 354/1990,
atacată sub aspectul sus-menţionat şi în Lex Expert – Bază de date]
trimite cauza primei instanţe pentru
Art. 18. Susţinerea acţiunii civile de către procuror
(1) Procurorul poate susţine în faţa instanţei acţiunea civilă pornită
de persoana vătămată.
(2) Când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, procurorul, când
participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale
acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă. [C.proc.pen.,
art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 316, art. 346, art. 348, art. 362, art. 3852]
Notă: Alineatul (2) al art. 18 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95;
L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răspun-
derea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; V. Brisc, Pornirea şi exercitarea
de către procuror a acţiunii civile, Dreptul nr. 6/2005, p. 152-159; D. Ciuncan, Exercitarea
din oficiu a acţiunii civile, R.D.P. nr. 3/2001, p. 83; D. Ciuncan, Calculul prejudiciului,
Pro lege nr. 1/1995, p. 38; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile de reparare a
pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea
acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de asigurare subrogată în drepturile
asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte
civilă în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul
nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P.
nr. 4/1996, p. 77; V. Luha (I), I. Nariţa (II), Unele observaţii în legătură cu exercitarea
de către procuror a acţiunii civile în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 200; V.
Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual
Lia Savonea 117
Art. 18 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal.
Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul
răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; M.L. Pamfil, Dreptul de
apel al procurorului în cauzele penale, Dreptul nr. 4/2007 p. 228-235; E. Popescu (I),
F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură penală şi a celor de procedură civilă în
judecarea acţiunii civile alăturată celei penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu,
Acordarea despăgubirilor periodice părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin
moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor
morale în cazul infracţiunilor care au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul
nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de
a pretinde daune morale, Dreptul nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri
pentru beneficiul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii
băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54;
O.N. Richiţeanu, Posibilitatea procurorului de a introduce acţiunea civilă în anularea
unor înscrisuri falsificate, în cazul adoptării unor soluţii de netrimitere în judecată, Pro
lege nr. 1/2001, p. 163; F.T. Roman, Repararea patrimonială a daunelor morale, Pro lege
nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei cauzate de o infracţiune dacă prin
aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate în beneficiul
alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 din Codul de
procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988,
p. 27; A.Şt. Tulbure, Luarea de către procuror a unei soluţii de netrimitere în judecată.
Anularea înscrisurilor false. Procedura de urmat, Dreptul nr. 2/2003, p. 205; C. Turianu,
Acţiunea civilă în procesul penal. Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul
săvârşirii unei fapte penale, dar care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004,
p. 194; M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii,
sănătăţii şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.
JURISPRUDENŢĂ
DECIZII DE SPEŢĂ
Limitele susţinerii acţiunii civile
cu excepţia cazului când cel vătămat
de către procuror. 1) În cazul în care este o persoană lipsită de capacitate
partea civilă şi inculpatul obligat la de exerciţiu sau cu capacitate de
plata unor despăgubiri nu folosesc căile exerciţiu restrânsă, când acţiunea civilă
de atac împotriva sentinţei, procurorul se porneşte şi se exercită din oficiu.
nu are calitatea de a ataca, cu apel [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3114/2002,
sau recurs, soluţia dată laturii civile, B.J. – Bază de date]
118 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 19
2) Procurorul poate susţine în faţa acesteia, cât timp nu este vorba de o
instanţei acţiunea civilă pornită de persoană dintre cele la care se referă
persoana vătămată. Pentru identitate de art. 17 C.proc.pen. [C.A. Suceava, s.
raţiune trebuie acceptat că procurorul pen., dec. nr. 337/1998, apud I. Neagu,
poate susţine un apel făcut de partea A. Crişu, op. cit., p. 29]
civilă, dar nu-l poate declara în locul
Art. 19. Acţiunea adresată instanţei civile
(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul
penal poate introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea
pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite prin infracţiune.
(2) Judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea
definitivă a cauzei penale.
(3) De asemenea, poate să pornească acţiune în faţa instanţei
civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru
care s-a pornit din oficiu acţiunea civilă în procesul penal, dar acesta
a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acţiunea
introdusă la instanţa civilă se suspendă.
(4) Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile
poate să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă punerea în mişcare
a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat
după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă
aceasta a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă. [C.proc.pen.,
art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]
Notă: Alineatul (1) al art. 19 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997,
p. 95; M.A. Boureanu, Momentul constituirii părţii vătămate ca parte civilă în procesul
penal, Pro lege nr. 3/1998, p. 38; D. Ciuncan, Desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris, R.D.P. nr. 2/1997, p. 61; Şt. Daneş, Unele consideraţii privind modalităţile
Lia Savonea 119
Art. 20 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 21
de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, p. 120; B. Diamant, V. Luncean, (3) De asemenea, persoana vătămată se poate adresa cu acţiune
Constituirea de parte civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 3/1999, p. 93; C. Diţă, Aspecte la instanţa civilă pentru repararea pagubelor materiale şi a daunelor
referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale de către societatea de morale care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea
asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, p. 171, L. Mibu, hotărârii penale de prima instanţă. [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163,
Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul art. 170, art. 346, art. 348]
nr. 7/2003, p. 191; V. Nicolcescu, Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a
dreptului procesual penal, Pro lege nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în Notă: Alineatele (2) şi (3) ale art. 20 sunt reproduse astfel cum au fost modificate
procesul penal. Particularităţi, R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Reflecţii privind prin Legea nr. 281/2003.
fundamentul răspunderii civile delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; V. Păvăleanu,
Competenţa anulării unui înscris fals în cazul unei soluţii de neurmărire penală, Dreptul Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
nr. 3/2002, p. 126; E. Popescu (I), F. Bradiu (II), Interferenţa normelor de procedură
penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei penale,
Doctrină: A se vedea supra, art. 19 – „Doctrină”
Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice părţilor
civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, p. 42,
T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care au JURISPRUDENŢĂ
persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; I. Retca, Infracţiune.
Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, R.D.P. nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea DECIZII DE SPEŢĂ
despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei cauzate prin infracţiune, Pro lege
Pagube materiale şi daune morale pretenţii băneşti, în baza art. 998 C.civ.,
nr. 3/1998, p. 54; I. Stanciu, Aspecte ale acţiunii civile în procesul penal, Pro lege
născute după pronunţarea hotă- la instanţa civilă, în măsura în care va
nr. 1/1992, p. 81; V. Stoica (I), B. Suciu (II), Repararea pagubei cauzate de o infracţiune
dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de bani de către o unitate rârii penale de prima instanţă. Posi- dovedi că şi-a pierdut capacitatea de
în beneficiul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25, V. Stoica, Corelarea dispoziţiilor art. 14 bilitatea persoanei vătămate de a se deplasare, iar starea de invaliditate
din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din Codul civil, R.R.D. adresa cu acţiune la instanţa civilă este definitivă. [Trib. Bucureşti, s. I
nr. 10/1988, p. 27; H. Valdemar (I), Ezriel Hamer (II), Rezolvarea laturii civile în pentru repararea prejudiciului. Partea pen., dec. nr. 307/1990, apud I. Neagu,
cadrul unui proces penal pornit la plângerea prealabilă, Pro lege nr. 1/1991, p. 51; civilă va putea ulterior să formuleze noi A. Crişu, op. cit., p. 29]
M. Vladu, Prejudiciul material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii
şi integrităţii corporale, Dreptul nr. 5/2001, p. 153.
Art. 21. Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de
Art. 20. Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile succesori
(1) Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal (1) Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz
poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii
penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acesteia.
acţiunea civilă. (2) Dacă una din părţi este o per soană juridică, în caz de
(2) În cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, reorganizare a acesteia se introduc în cauză succesorii în drepturi, iar
dacă se constată din probe noi că paguba şi daunele morale nu au în caz de desfiinţare sau de dizolvare se introduc în cauză lichidatorii.
fost integral reparate, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni [C.proc.pen., art. 14-22, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]
la instanţa civilă.

120 Lia Savonea Lia Savonea 121

Art. 21 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 21
Notă: Alineatul (2) al art. 21 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea JURISPRUDENŢĂ
nr. 356/2006.
DECIZII DE SPEŢĂ
Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
1. Deces al uneia din părţi (incul- obligaţia de a plăti integral despăgubirile
Doctrină: C. Anastasiu, Acţiunea civilă în procesul penal, R.D.P. nr. 4/1997, p. 95; pat) în cursul procesului. Intro- civile datorate de soţul decedat victimei
L. Augustin, Acordarea daunelor morale, Pro lege nr. 2/1996, p. 178; G. Bonciu, Răs- ducerea în cauză a moştenitorilor unui accident de circulaţie. [C.A.
punderea civilă a minorilor infractori, R.D.P. nr. 4/1998, p. 66; D. Ciuncan, Calculul acesteia. 1) În cazul în care hotărârea Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 391/2001,
prejudiciului produs prin infracţiune, în R.D.P nr. 1/1995, p. 80; Şt. Daneş, Unele a fost atacată cu apel de către partea PJP 2001-2002, p. 261]
consideraţii privind modalităţile de reparare a pagubei produse, în R.D.P nr. 3/1995, civilă şi de inculpatul condamnat şi 4) În lipsa moştenitorilor legali sau
p. 120; C. Diţă, Aspecte referitoare la promovarea acţiuni civile în faţa instanţei penale obligat la plata unor despăgubiri, iar testamentari, bunurile lăsate de defunct
de către societatea de asigurare subrogată în drepturile asiguratului, Dreptul nr. 8/2004, înainte de judecarea apelului inculpatul trec în proprietatea statului. În această
p. 171; I. Dumitru, Posibilitatea constituirii de parte civilă în cazul săvârşirii infracţiunii a decedat, instanţa introduce în cauză pe situaţie, calitatea de parte civilă a
prevăzute de art. 271 alin. (2) Cod penal, Dreptul nr. 10-11/1993, p. 89; T. Joiţa, moştenitorul acestuia. Pentru a obliga dobândit-o statul român, acesta urmând
Repararea în natură prin restituirea lucrului, R.D.P. nr. 4/1996, p. 77; V. Nicolcescu,
pe moştenitor la plata despăgubirilor să fie introdus în cauză şi citat prin
Unele particularităţi ale acţiunii civile ca instituţie a dreptului procesual penal, Pro lege
este necesar ca la dosar să existe acte Ministerul Finanţelor. [C.A. Timişoara,
nr. 4/2000, p. 286; V. Nicolcescu, Acţiunea civilă în procesul penal. Particularităţi,
R.D.P. nr. 1/2000, p. 107; S. Niculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile
din care să rezulte calitatea acestuia de dec. nr. 541/1998, apud I. Neagu,
delictuale, Dreptul nr. 11/2006, p. 32-51; E. Popescu, F. Bradiu, Interferenţa normelor de moştenitor acceptant. [C.S.J., s. pen., A. Crişu, op. cit., p. 29]
procedură penală şi a celor de procedură civilă în judecarea acţiunii civile alăturată celei dec. nr. 2919/2001, apud I. Neagu, 5) În cazul în care inculpatul dece-
penale, Dreptul nr. 12/2004, p. 193-223; I. Popescu, Acordarea despăgubirilor periodice A. Crişu, op. cit., p. 29] dează în timpul procesului penal,
părţilor civile pentru copiii minori prejudiciaţi prin moartea victimei, Pro lege nr. 1/1991, 2) În cazul în care instanţa dispune acţiunea civilă rămâne în competenţa
p. 42; T. Pungă, Admisibilitatea acordării daunelor morale în cazul infracţiunilor care încetarea procesul penal ca urmare a instanţei penale, fiind exercitată împo-
au persoana ca obiect juridic adiacent, Dreptul nr. 1/2001, p. 65; A. Raicu, Dreptul decesului inculpatului, ea este datoare triva succesorilor acestuia, conform art.
moştenitorilor persoanei vătămate prin infracţiune de a pretinde daune morale, Dreptul să verifice din oficiu dacă acţiunea 21 alin. (1) C.proc.pen. [Trib. Bucureşti,
nr. 5/2001, p. 216; I. Retca, Infracţiune. Despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, R.D.P. civilă se exercită în continuare faţă de s. I pen., dec. nr. 767/A/2003, CPJMP
nr. 1/1999, p. 78; I. Retca, Stabilirea despăgubirii băneşti pentru repararea pagubei succesorii care au acceptat succesiunea 2000-2004, p. 775-783]
cauzate prin infracţiune, Pro lege nr. 3/1998, p. 54; F.T. Roman, Repararea patrimonială sau, în lipsă de succesori ori în cazul 6) Dacă inculpatul a decedat,
a daunelor morale, Pro lege nr. 4/1996, p. 62; V. Stoica, B. Suciu, Repararea pagubei refuzului acestora de a accepta succe- instanţa nu va putea obliga moştenitorii
cauzate de o infracţiune dacă prin aceasta s-a realizat plata necuvenită a unei sume de siunea, făcut cu respectarea formelor acestuia la plata despăgubirilor civile
bani de către o unitate în beneficiul alteia, Dreptul nr. 4/1990, p. 25; V. Stoica, Corelarea de validitate, acţiunea civilă se exercită decât dacă s-a dovedit că au accep-
dispoziţiilor art. 14 din Codul de procedură penală cu prevederile art. 1909-1910 din
contra statului beneficiar al vocaţiei tat expres sau tacit succesiunea.
Codul civil, R.R.D. nr. 10/1988, p. 27; C. Turianu, Acţiunea civilă în procesul penal.
succesorale, în limitele activului [Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
Condiţii de admisibilitate. Prejudiciu cauzat cu prilejul săvârşirii unei fapte penale, dar
care nu este urmarea faptei penale, Dreptul nr. 2/2004, p. 194; M. Vladu, Prejudiciul succesiunii. [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1301/1997, apud I. Neagu, A. Crişu,
material în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, sănătăţii şi integrităţii corporale, nr. 1978/2002, BJCD 2002, p. 529] op. cit., p. 29]
Dreptul nr. 5/2001, p. 153. 3) În cazul în care soţia succesoare 7) Moştenitorii inculpatului decedat
a acceptat tacit întreaga moştenire, are acceptă în mod tacit succesiunea

122 Lia Savonea Lia Savonea 123

Art. 21 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
acestuia prin formularea declaraţiei de
apel şi a motivelor de apel, conform
art. 689 C.civ. Prin urmare, aceştia vor
fi obligaţi la plata despăgubirilor civile.
[Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., dec.
nr. 370/A/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 725]
2. Deces al uneia din părţi (parte
vătămată) în cursul procesului. In-
troducerea în cauză a moştenitorilor
acesteia. 1) Dacă victima decedează
în cursul procesului, persoana care
pretinde că este succesorul acesteia
trebuie să facă dovada calităţii de
moştenitor, latura civilă a cauzei fiind
soluţionată în acord cu principiul
disponibilităţii şi cu celelalte reguli de
drept civil, în caz contrar acţiunea civilă
formulată este respinsă ca inadmisibilă.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 226/8
martie 2006, nepublicată]
2) Cum victima, constituită parte
civilă, a decedat în cursul procesului, în
cauză a fost introdus, în conformitate
cu dispoziţiile art. 21 C.proc.pen.,
moştenitorul acesteia. [Trib. Bucureşti,
s. I pen., dec. nr. 62/2006, nepublicată]
3. Persoană juridică în reorga-
nizare judiciară. Introducerea în
cauză a lichidatorului. Faptul că pe
parcursul procesului partea civilă,
persoana juridică (societate comercială
cu răspundere limitată) este dizolvată
de drept, intrând în faliment, face
124 Lia Savonea
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 22
ca procesul penal să continue cu Art. 22. Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotă-
introducerea în cauză a lichidatorului, rârii civile în penal
care este citat în această calitate, în
(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru
condiţiile art. 23 şi urm. din Legea
judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire
nr. 64/1995 republicată. [Trib. Bucureşti,
la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei
s. I pen., sent. nr. 99/2006, nepublicată]
acesteia.
Notă: Legea nr. 64/1995 a fost
abrogată prin Legea nr. 85/2006 pri- (2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată
vind procedura insolvenţei. acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organului de
urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la existenţa faptei penale,
4. Moştenitorii părţii civile dece- a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. [C.proc.pen.,
date. Subiecţi activi ai acţiunii civile. art. 14-22, art. 44, art. 163, art. 170, art. 346, art. 348]
Întrucât s-a făcută dovada că partea
vătămată, care a decedat pe parcursul Legislaţie: A se vedea supra, art. 14 – „Legislaţie”
procesului, a suferit un prejudiciu prin
acţiunea inculpaţilor (vătămări corpo- Doctrină: A se vedea supra, art. 19 – „Doctrină”
rale consecutive acţiunii de lovire într-o
infracţiune de tâlhărie), moştenitorii JURISPRUDENŢĂ
acesteia sunt subiecţi activi ai acţiunii
civile, conform art. 21 alin. (1) C.proc. DECIZII DE SPEŢĂ
pen. Moştenitorii pot exercita acţiunea
1. Hotărârea definitivă a instan- form contractului de vânzare-cum-
civilă nomine et iure proprio, când
ţei civile. Condiţii pentru a exista părare nr. 37838/3/1993 încheiat cu
infracţiunea a cauzat moartea victimei,
autoritate de lucru judecat. Nu există R. SA, fiind transcris în registrul de
sau iure hereditatis, când moartea
autoritate de lucru judecat a hotărârii transcripţie al Judecătoriei Sect. 3
părţii civile s-a datorat altei cauze decât
pronunţate de instanţa civilă cu privire Bucureşti. Prin manopere dolosive,
infracţiunea. Cum în cauză moştenitorii
la contractele de vânzare-cumpărare inculpata Ş.G. a indus în eroare părţile
victimei se află în cea de-a doua
încheiate prin mandatar, datorită lipsei civile, determinându-le să încheie un act
situaţie, ei sunt îndreptăţiţi a primi ceea
de identitate de părţi, în cazul în care juridic cu consecinţa pierderii dreptului
ce ar fi primit şi victima dacă ar fi trăit,
la data soluţionării acţiunii civile de proprietate asupra imobilului şi
iar trauma psihică provocată acesteia
iniţiale nu se finalizaseră cercetările fără să încaseze vreun preţ pentru
justifică acordarea sumei de 2000 lei
penale, astfel că nu se cunoştea ade- pretinsa vânzare la care ar fi consimţit.
cu titlu de daune morale, sumă la plata
vărata identitate a mandatarului. În Inculpata s-a prezentat părţilor sub o
căreia au fost obligaţi inculpaţii în
fapt, s-a reţinut că la data de 20 iulie identitate falsă, afirmând că se numeşte
solidar. [Trib. Bucureşti, s. I pen., sent.
1993 părţile civile H.N. şi H.Ş. au N.V., prezentând şi un act de identitate
nr. 99/2006, nepublicată]
dobândit dreptul de proprietate asupra în acest sens, sub pretextul că le va
apartamentului prin cumpărare, con- sprijini să facă un schimb de locuinţă,
Lia Savonea 125
Art. 22 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
şi i-a determinat să o mandateze pentru
a le vinde apartamentul, prezentându-
se în faţa notarului public sub falsă
identitate (N.V.) şi întocmind procura
autentificată la fostul Notariat de stat
al Sect. 3. În baza procurii, inculpata
a înstrăinat apartamentul numitului
V.C., conform contractului de vânzare-
cumpărare autentific din 15 iunie
1995, care, la numai două săptămâni,
înstrăinează apartamentul numiţilor
N.M. şi M.N., conform contractului de
vânzare-cumpărare din 29 iunie 1995
(autentificat la fostul Notariat de stat al
Sect. 3). Aceştia din urmă înstrăinează
imobilul numitei N.L la data de 30
octombrie 2001, conform contractului
de vânzare-cumpărare. Pe lângă faptul
că inculpata a indus în eroare părţile
vătămate cu ocazia încheierii actului
juridic, aceasta nu a executat mandatul
respectiv, preţul încasat nu a fost plătit
părţilor vătămate. Aşa se face că părţile
civile au pierdut şi dreptul de proprietate
al imobilului, iar în urma „înstrăinării”
lui nu au încasat niciun preţ. La data
de 23 august 1995 părţile civile au
formulat o acţiune civilă la Judecătoria
Sect. 3 Bucureşti, prin care au chemat
în judecată pe pârâţii N.V. şi V.C. într-o
acţiune în anularea contractului de
vânzare-cumpărare încheiat în baza
procurii. În cursul procesului au formulat
cerere de intervenţie principală numiţii
N.M. şi M.N., prin care au solicitat
obligarea reclamanţilor (părţile civile)
126 Lia Savonea
la contravaloarea lipsei de folosinţă a
imobilului, iar ulterior au cerut chiar
evacuarea acestora. Prin sentinţa civilă
nr. 1049/4 februarie 1999 s-a respins
atât acţiunea principală, cât şi cererea
de intervenţie în interes propriu. În
apelul declarat de părţi, s-a hotărât
admiterea apelului intervenienţilor
N., s-a schimbat în parte sentinţa
civilă atacată, s-a admis cererea de
intervenţie în interes propriu şi au fost
obligaţi reclamanţii (părţile civile) să
le lase în deplină proprietate şi posesie
apartamentul în litigiu (decizia civilă
nr. 11/A/2001 a Tribunalului Bucureşti,
secţia a IV-a civilă). Este adevărat că
aparent instanţa civilă pare a fi hotărât
asupra proprietăţii imobilului în litigiu,
iar sub acest aspect (al laturii civile)
ar avea autoritate de lucru judecat,
în condiţiile art. 19, respectiv art. 22
C.proc.pen., numai că în cauză nu
există autoritate de lucru judecat pentru
că nu există identitate de părţi. Potrivit
art. 1201 C.civ. „este autoritate de
lucru judecat atunci când a doua cerere
are acelaşi obiect, este întemeiată pe
aceeaşi cauză şi este între aceleaşi
părţi, făcută de ele şi în contra lor în
aceeaşi calitate“. Părţile primei acţiuni
civile au fost H.N. şi H.Ş., N.V., V.C.,
N.M. şi M.N., iar în prezenta acţiune
civilă exercitată în cadrul procesului
penal, calitate de parte în locul numitei
N.V. o are inculpata Ş.G. La data
soluţionării acţiunii civile iniţiale nu se
Scopul şi regulile de bază ale procesului penal
finalizaseră cercetările penale, astfel că
nu se cunoştea realitatea cu privire la
identitatea mandatarei, care, aşa cum
s-a probat pe latură penală, a fost Ş.G.,
persoană ce s-a prezentat sub falsa
identitate (chiar şi în faţa notarului)
de N.V. Contractul de mandat se
încheie intuitu personae şi are la bază
încrederea reciprocă dintre părţi. Una
dintre condiţiile actului juridic este şi
consimţământul care, pentru a fi valabil,
se cere să nu fie alterat de vreun viciu de
consimţământ. În cauză contractul de
mandat este alterat de eroare, respectiv
părţile civile au avut reprezentarea
greşită la încheierea actului, pe care
au avut convingerea că îl încheie cu
o persoană, în realitate încheindu-l cu
alta (error in personam), inculpata fiind
trimisă în judecată şi pentru infracţiunea
prevăzută de art. 293 C.pen. (falsul
privind identitatea). Faţă de această
realitate juridică, tribunalul a apreciat
că sub acest aspect instanţa de fond
nu a rezolvat fondul cauzei, al acţiunii
civile, şi sunt incidente prevederile
art. 379 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. A fost
admis apelul şi a fost desfiinţată în
parte sentinţa penală apelată, numai în
ceea ce priveşte latura civilă cu privire
la care s-a trimis cauza spre rejudecare.
S-a stabilit că odată cu rejudecarea
instanţa de fond să aibă în vedere,
printre altele, prevederile art. 14 C.proc.
pen. care indică modalităţile în care se
face recuperarea pagubelor [alin. (3)
Lia Savonea
Art. 22
pct. a) şi b)], dar potrivit dispoziţiilor
legii civile, şi să lămurească, sub toate
aspectele, condiţiile în care au fost
încheiate fiecare dintre contracte, să
analizeze existenţa sau inexistenţa unor
cauze de nulitate (absolută sau relativă)
a respectivelor acte juridice pentru a
putea face o corectă aplicare a legii în
soluţionarea cererii formulate de părţile
civile. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 525/A/2004, CPJMP 2000-2004,
p. 718-725]
Nota autorului: La data pronun-
ţării hotărârii, art. 379 pct. 2
lit. b) C.proc.pen. prevedea expres că
nesoluţionarea fondului cauzei consti-
tuie temei de desfiinţare a hotărârii şi
trimitere spre rejudecare la instanţa a
cărei hotărâre a fost desfiinţată. Prin
modificările aduse Codului de procedură
penală prin Legea nr. 356/2006, acest
temei pentru rejudecarea de către
instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată
nu a mai fost menţinut. (L.S.)
2. Lipsa autorităţii de lucru jude-
cat. În situaţia în care acţiunea civilă
a fost respinsă ca tardiv formulată,
persoana vătămată are posibilitatea de a
promova o acţiune separată în pretenţii
în faţa instanţei civile, soluţia dată de
instanţa penală neavând autoritate de
lucru judecat, întrucât nu a fost analizat
fondul cauzei, respectiv temeinicia
acestor pretenţii. [Trib. Bucureşti, s. a
II-a pen., dec. nr. 346/A/2003, CPJMP
2000-2004, p. 783-787]
127
Art. 23 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 24
privilegii şi nici discriminări. Calitatea rării împotriva unor inculpări vădit
Secţiunea III. Părţile în procesul penal
procesuală de inculpat, definită la nefondate sau tendenţioase, inculpatul
art. 23 C.proc.pen., nu reprezintă o are la dispoziţie şi mijloace de drept
Art. 23. Inculpatul prejudecare a cauzei şi nu răstoarnă penal, având posibilitatea tragerii la
Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală prezumţia de nevinovăţie prevăzută răspundere penală a celor care l-au
este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. [C.proc.pen., la art. 23 alin. (8) din Constituţie. Nu reclamat, pentru săvârşirea infracţiunii
art. 5-15, art. 681-74, art. 117, art. 136, art. 137, art. 1371, art. 139-149, sunt prejudiciate interesele legitime de denunţare calomnioasă, prevăzută la
art. 155, art. 159, art. 1602, art. 1604, art. 163, art. 171-172, art. 242, ale persoanei inculpate, care, la fel ca art. 259 C.pen. [D.C.C. nr. 161/2000,
art. 243, art. 245-246, art. 249-250, art. 262-263, art. 275, art. 300-3002, şi oricare parte din procesul penal, îşi M. Of. nr. 520 din 17 octombrie 2000;
art. 314, art. 318, art. 321-324, art. 340, art. 341, art. 343, art. 345-346, poate exercita dreptul la apărare şi poate a se vedea, în acelaşi sens: D.C.C.
art. 350, art. 353, art. 360, art. 362, art. 3852, art. 386, art. 393] solicita administrarea oricăror probe nr. 162/2000, D.C.C. nr. 163/2000, D.C.C.
legale pentru combaterea susţinerilor nr. 19/2000, D.C.C. nr. 195/2000, D.C.C.
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Protocol formulate în acuzare. În vederea apă- nr. 197/2000, D.C.C. nr. 254/2000]
adiţional la Convenţie, art. 6; Constituţia României, art. 21, art. 23, art. 24.

Doctrină: G. Antoniu, Răspunderea penală a persoanei juridice, R.D.P. nr. 1/1996,
p. 9; A. Boureanu, Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală, R.D.P. nr. 1/1999,
p. 101; C. Butiuc, Despre o eventuală răspundere penală a persoanei juridice, Dreptul
nr. 10-11/1994, p. 87; I. Dumitru, Renunţarea la apel de către procuror, Dreptul
nr. 9/1994, p. 70; G.C. Frenţiu, Inculpat. Prepus şi comitent, R.D.P. nr. 4/2000, p. 127;
Gh. Mateuţ, Unele probleme privind participarea în procesele penale a organizaţiilor
neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului, Dreptul nr. 6/2003,
p. 192; L. Mihu, Discuţii cu privire la o eventuală răspundere penală a persoanei juridice,
Dreptul nr. 8/1995, p. 70; J. Nicu, Apărarea inculpatului în procesul penal, Dreptul
nr. 4/2000, p. 60.
JURISPRUDENŢĂ
Art. 24. Alte părţi în procesul penal
(1) Persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică,
morală sau materială, dacă participă în procesul penal, se numeşte
parte vătămată.
(2) Persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul
procesului penal se numeşte parte civilă.
(3) Persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii
civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau incul-
patului, se numeşte parte responsabilă civilmente. [C.proc.pen.,
art. 14, art. 16, art. 76, art. 163, art. 173, art. 291, art. 320, art. 326, art. 340,
art. 346, art. 348, art. 353, art. 360, art. 362, art. 3852]

DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Calitatea de inculpat în procesul
penal. Respectarea prezumţiei de
nevinovăţie. În orice proces penal,
începând din momentul declanşării sale
(începerea urmăririi penale sau sesizarea
instanţei de judecată) sunt implicate
diferite părţi: învinuit, inculpat, parte
vătămată, parte civilă etc., părţi care
au drepturi şi obligaţii egale. Norma
procedurală nu prevede privilegii sau
îngrădiri ale exercitării drepturilor
procesuale pentru niciuna dintre părţile
procesului penal, iar distincţiile făcute
între calitatea părţilor nu înseamnă nici
Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Primul Protocol
adiţional la Convenţie, art. 1.
Doctrină: D. Ciuncan, Drepturile părţii civile în procesul penal, R.D.P. nr. 4/2000,
p. 94; Gh. Coca, Despre calitatea procesuală de parte responsabilă civilmente în lumina
O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, Dreptul
nr. 10/2002, p. 202; C. Diţă, Despre calitatea procesuală a societăţii de asigurare în
procesul penal, Dreptul nr. 11/2004, p. 247; G. Dumitru, Societăţile de asigurare. Calitate
procesuală, R.D.P. nr. 4/2000, p. 89; M. Făgăraş, Protecţia victimelor infracţiunilor, R.D.P.

128 Lia Savonea Lia Savonea 129

Art. 24 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Scopul şi regulile de bază ale procesului penal Art. 24
nr. 2/2005, p. 95; G.C. Frenţiu, Inculpat, detaşat la o altă unitate. Calitatea de comitent, conform art. 1000 C.civ.” Inculpaţii asupra constituţionalităţii actelor cu
R.D.P. nr. 2/2001, p. 122; G.C. Frenţiu, Parte responsabilă civilmente, R.D.P. nr. 3/2001, critică această interpretare a textului privire la care a fost sesizată”. Prin
p. 121; E. Gherguţ, Participarea terţilor în procesul penal, Pro lege nr. 2/1990, p. 5; de lege ce face obiectul excepţiei de urmare, nu intră în competenţa Curţii
M. Godea, Parte responsabilă civilmente. Societate de asigurare, Dreptul nr. 1/2001, neconstituţionalitate, apreciind că interpretarea şi aplicarea legii în
p. 179; G. Josan, Persoana care poate fi chemată în procesul penal ca parte responsabilă „neintroducerea în cauză a celorlalte raport de situaţiile de fapt, acestea reali-
civilmente, Dreptul nr. 7/2007, p. 210-212; Gh. Mateuţ, Unele probleme privind părţi responsabile civilmente constituie zându-se de către instanţele judecătoreşti
participarea în procesele penale a organizaţiilor neguvernametale care au ca scop protecţia
o restrângere a exercitării unor drepturi în cadrul căilor de atac prevăzute de
drepturilor omului, Dreptul nr. 6/2003, p. 192; I.G. Motoarcă, Societatea de asigurare.
subiective civile, reprezentând o gravă lege. De altfel, textul de lege criticat,
Calitatea procesuală în procesul penal, R.D.P. nr. 3/2004, p. 122; C. Sima, Poziţia
încălcare a drepturilor fundamentale care defineşte partea responsabilă
societăţilor de asigurare în procesul penal, Dreptul nr. 2/2001, p. 160; V. Paşca, Victima
– un actor mare într-un rol minor, R.D.P. nr. 2/2001, p. 35; A.Şt. Tulbure, Societatea de consfinţite de Constituţie”. Se apre- civilmente ca parte în procesul penal,
asigurare, parte responsabilă civilmente sau garant?, R.D.P. nr. 2/2001, p. 46. ciază că „actuala dispoziţie a art. 24 nu conţine nicio prevedere de natură să
alin. (3) C.proc.pen. este mai elastică aducă atingere liberului acces la justiţie
JURISPRUDENŢĂ şi se bazează pe o viziune mai largă sau să restrângă exerciţiul unor drepturi
decât reglementarea tradiţională din sau libertăţi. În consecinţă, Curtea
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE Codul civil, astfel încât să poată fi Constituţională a respins excepţia de
cuprinse răspunderi derivate şi din neconstituţionalitate a dispoziţiilor
1. Introducerea în cauză a păr- consecinţa exonerării fără niciun temei alte prevederi legale”. Examinând art. 24 alin. (3) C.proc.pen. [D.C.C.
ţilor responsabile civilmente. Aspecte a celorlalte persoane ale căror fapte au aceste susţineri, Curtea a constatat că, nr. 164/2006, M. Of. nr. 216 din 9 mar-
ce ţin de interpretarea şi aplicarea concurat în mod necesar la producerea în realitate, ele nu reprezintă critici de tie 2006]
legii. Curtea Constituţională a fost accidentului”. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, ci autorii excep-
sesizată cu o excepţie de neconsti- neconstituţionalitate ridicată, Curtea ţiei sunt nemulţumiţi de modul de 2. Rolul procurorului în procesul
tuţionalitate a prevederilor art. 24 a reţinut că, în cauza ce a dus la interpretare şi de aplicare a prevederilor penal. Procurorul nu poate fi considerat
alin. (3) C.proc.pen. În motivarea ridicarea excepţiei, instanţa de judecată art. 24 alin. (3) C.proc.pen. de către parte în proces, deoarece el reprezintă
acesteia s-a susţinut că textul criticat a respins ca neîntemeiată cererea instanţa de judecată, pe care le consideră interesele societăţii, apără drepturile
contravine dispoziţiilor constituţionale inculpaţilor privind introducerea în în contradicţie cu prevederile art. 21 şi persoanelor implicate în proces, inclusiv
cuprinse în art. 21 privind accesul liber cauză, în calitate de părţi responsabile art. 53 din Constituţie. Or, potrivit art. 2 cele ale învinuitului sau inculpatului.
la justiţie şi în art. 53 referitoare la civilmente, a persoanelor faţă de care alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Curtea [D.C.C. nr. 28/2000, M. Of. nr. 301 din
restrângerea exerciţiului unor drepturi au fost pronunţate soluţii de neurmărire Constituţională se pronunţă numai 3 iulie 2000]
sau al unor libertăţi, „în măsura în penală prin rechizitoriu. Pentru a
care se încalcă dreptul inculpaţilor pronunţa această soluţie, instanţa a DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII
de a răspunde potrivit cotei lor de reţinut că, în sensul dispoziţiilor art. 24
Calitatea în care participă socie- reasigurările în România, că societatea
contribuţie la producerea unui accident alin. (3) C.proc.pen., „poate dobândi
tatea de asigurare în procesul penal. de asigurare participă în procesul penal
de muncă, precum şi de a introduce calitate de parte responsabilă civilmente
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sta- în calitate de asigurător de răspundere
în procesul penal şi celelalte persoane persoana care, potrivit prevederilor
bilit, în aplicarea dispoziţiilor art. 54 civilă. [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. 1/2005,
ce se fac vinovate de săvârşirea altor dreptului material civil, este ţinută să
alin. (4) şi ale art. 57 din Legea M. Of. nr. 503 din 14 iunie 2005]
fapte din culpă prin omisiune (…), cu răspundă pentru fapta altei persoane
nr. 136/1995 privind asigurările şi

130 Lia Savonea Lia Savonea 131

Art. 24 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal
DECIZII DE SPEŢĂ
Părţile în procesul penal. Procuror.
Admisibilitatea cererii de recuzare
a instanţei formulate de procuror,
din perspectiva prevederilor art. 51
alin. (1) C.proc.pen. care se referă
la părţile unui dosar. La data de
24 februarie 2006, procurorul a formulat
cerere de recuzare a judecătorului
învestit cu soluţionarea unei propuneri
de arestare preventivă, în dosarul
nr. 7188/3/2006. Legat de posibilitatea
procurorului de a formula o astfel
de cerere, apărătorii inculpatului au
invocat excepţia de inadmisibilitate a
cererii de recuzare, motivat de faptul
că procurorul nu este parte în procesul
penal, excepţie respinsă de instanţă ca
neîntemeiată. Astfel, instanţa a reţinut
că, potrivit art. 51 alin. (1) C.proc.pen.,
în cazul în care persoana incompatibilă
nu a făcut declaraţie de abţinere poate fi
recuzată atât în cursul urmăririi penale
cât şi în cursul judecăţii de oricare dintre
părţi de îndată ce partea a aflat despre
existenţa cazului de incompatibilitate.
Privitor la părţile în procesului penal,
132 Lia Savonea
este adevărat că dispoziţiile art. 23-
24 C.proc.pen. fac vorbire doar de:
inculpat, parte vătămată, parte civilă
şi parte responsabilă civilmente însă,
ca subiect pasiv general şi principal
al oricărei infracţiuni, statul – titular
al dreptului de tragere la răspundere
penală – prin punerea în mişcare
a acţiunii penale devine subiect
procesual principal al procesului penal,
deci parte în acest proces. Ca urmare,
procurorul, chiar dacă nu este parte
în procesul penal în sensul la care
se referă art. 23-24 C.proc.pen., în
calitate de reprezentant al statului poate
formula orice cereri, ridica excepţii şi
pune concluzii (art. 301 C.proc.pen.)
pe care le apreciază ca fiind necesare
în apărarea intereselor generale ale
societăţii şi ordinii de drept, interpretare
în concordanţă şi cu dispoziţiile art.
130 alin. (1) din Constituţia României.
[Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea
din 24 februarie 2006 pronunţată în
dosarul nr. 7188/3/2006, nepublicată]
Felurile competenţei Art. 1
Titlul II. Competenţa
Capitolul I. Felurile competenţei
Secţiunea 1. Competenţa după materie
şi după calitatea persoanei
Art. 25. Competenţa judecătoriei
(1) Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe.
(2) Judecătoria soluţionează şi alte cazuri, anume prevăzute de
lege.
Notă: Alineatul (2) al art. 25 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1) şi (2); Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, art. 39, art. 40-41; Legea nr. 191/2003 privind
infracţiunile la regimul transportului vamal, art. 36; Decretul nr. 203/1974 privind
înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi
unităţi de procuratură, art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a).
Doctrină: V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 3/2000, p. 18-40; V. Câmpean,
Competenţa penală, Pro lege nr. 4/2000, p. 39-65; C. Coadă, Discuţii în legătură cu
unele situaţii tranzitorii rezultând din modificarea Codului de procedură penală prin
Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, Dreptul nr. 8/2007, p. 235-246; S. Gifei,
Aspecte privind competenţa în materie penală în activitatea poliţiei transporturi feroviare,
Dreptul nr. 9/2007, 131-135; R. Lupaşcu, Competenţa de soluţionare a cererilor de
liberare condiţionată a condamnaţilor minori, Dreptul nr. 11/1997, p. 93-94; Gh. Mateuţ,
Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale în
raport de clasificarea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării actuale,
prin prisma noilor tendinţe de simplificare a procedurilor, raportat la exigenţele europene,
în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006; R. Pătru, Minori. Competenţă. Legea nouă, R.D.P. nr. 3/2005,
p. 98-104; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea
Lucia Rog 133
Art. 26 Competenţa Felurile competenţei Art. 27
nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor astfel cum a fost modificat prin 2. Militar. Infracţiuni care nu
judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de Legea nr. 281/2003, tribunalul militar sunt săvârşite în legătură cu îndato-
judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; A. Ţuculeanu, Competenţa judecă în primă instanţă, între altele, ririle de serviciu. Potrivit art. 26
materială a procurorului, R.D.P. nr. 3/2001, p. 79-82. infracţiunile săvârşite în legătură cu pct. 1 lit. a) C.proc.pen., tribunalul
îndatoririle de serviciu, comise de militar judecă în primă instanţă
Art. 26. Competenţa tribunalului militar militari până la gradul de colonel infracţiunile prevăzute în art. 331-
Tribunalul militar: inclusiv. Infracţiunea dedusă judecăţii 352 C.pen., precum şi alte infracţiuni
1. judecă în primă instanţă: a fost comisă de un sergent angajat săvârşite în legătură cu îndatoririle de
a) infracţiunile prevăzute în art. 331-352 din Codul penal, precum şi pe bază de contract la o unitate de serviciu, comise de militari până la
alte infracţiuni săvârşite în legătură cu îndatoririle de serviciu, comise jandarmi, care, potrivit atribuţiilor de gradul de colonel inclusiv, cu excepţia
de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date serviciu, asigură menţinerea ordinii şi celor date în competenţa altor instanţe.
în competenţa altor instanţe; liniştii publice pe raza localităţii, prin În cazul săvârşirii de către un militar
b) abrogat. patrulare şi posturi fixe, legitimează a unor infracţiuni care nu au legătură
2. judecă şi soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege. şi stabileşte identitatea persoanelor şi cu îndatoririle de serviciu ale acestuia,
constată contravenţii conform Legii competenţa de judecată în primă instanţă
Note: 1. Articolul 21 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 61/1991. Fapta comisă de inculpat, aparţine instanţei civile, cu respectarea
nr. 281/2003. de a opri şi legitima un conducător prevederilor privind competenţa după
2. Litera b) de la pct. 1 al art. 21 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006. auto aflat în trafic, în timp ce se afla în materie. Aşadar, săvârşirea de către
concediu legal de odihnă, are legătură un militar a infracţiunilor de tulburare
Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind directă cu atribuţiile sale de serviciu, de posesie şi distrugere de înscrisuri
organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 59; ceea ce atrage competenţa materială şi prevăzute în art. 220 şi art. 272 C.pen.,
după calitatea persoanei a tribunalului infracţiuni care nu au legătură cu
Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995, militar de a judeca în primă instanţă îndatoririle de serviciu ale acestuia,
p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege cauza. Prin urmare, competenţa de atrage competenţa de judecată în primă
nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor soluţionare a cauzei în primă instanţă instanţă a judecătoriei. [I.C.C.J., s. pen.,
cauze cu făptuitori militari. Conflicte de competenţă între organele judiciare civile şi cele aparţine Tribunalului Militar Bucureşti. încheierea nr. 815.2005, www.scj.ro]
militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136 -145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, [I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5330/2005,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor
B.J. – Bază de date]
judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de
judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
Art. 27. Competenţa tribunalului
JURISPRUDENŢĂ
Tribunalul:
DECIZII DE SPEŢĂ 1. judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 174-177, art. 179,
1. Jandarm. Faptă comisă în dar în legătură cu atribuţiile de ser- art. 189 alin. (3)-(5), art. 197 alin. (3), art. 211 alin. (3), art. 212 alin. (3),
timpul concediului legal de odihnă, viciu. Potrivit art. 26 C.proc.pen., art. 215 alin. (5), art. 254, art. 255, art. 257, art. 266-270, art. 2791,

134 Lucia Rog Lucia Rog 135

Art. 27 Competenţa
art. 312 şi art. 317, precum şi infracţiunea de contrabandă, dacă a
avut ca obiect arme, muniţii sau materii explozive ori radioactive;
b) infracţiunile săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare
moartea sau sinuciderea victimei;
c) abrogat.
d) infracţiunea de spălare a banilor, precum şi infracţiunile privind
traficul şi consumul ilicit de droguri;
e) infracţiunea de bancrută frauduloasă, dacă fapta priveşte sis-
temul bancar;
e1) infracţiunile la regimul drepturilor de proprietate intelectuală
şi industrială;
f) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate de judecătorii în primă instanţă;
3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate de judecătorii în cazurile anume prevăzute de
lege;
4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din
circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
Note: 1. Literele a) şi b) de la pct. 1 al art. 27 sunt reproduse astfel cum au fost
modificate prin Legea nr. 356/2006.
2. Litera c) de la pct. 1 al art. 27 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006.
3. Litera d) de la pct. 1 al art. 27 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
O.U.G. nr. 207/2000 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 456/2001).
4. Litera e1) de la pct. 1 al art. 27 a fost introdusă prin O.U.G. nr. 190/2005.
5. Punctele 2 şi 3 ale art. 27 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea
nr. 356/2006.
6. Punctul 4 al art. 27 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, republicată, art. 36 alin. (3), art. 37, art. 40-41; Legea
nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul transportului vamal, art. 37; Decretul
nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele
instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, art. 1, art. 3; Legea nr. 656/2002 pentru
prevenirea şi sancţionarea spălării banilor; Legea nr. 143/2000 privind prevenirea
136 Lucia Rog
Felurile competenţei Art. 27
şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. a); Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, art. 7; Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea
prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii
armelor chimice şi distrugerea acestora, republicată, art. 54 alin. (2); Legea nr. 86/2006
privind Codul vamal al României, modificată, art. 271; Legea 678/2002 privind prevenirea
şi combaterea traficului de persoane, art. 21; Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic art. 30 alin. (2).
Doctrină: V. Câmpean, Competenţa penală, Pro lege nr. 3/2000, p. 18-40; V. Câmpean,
Competenţa penală, Pro lege nr. 4/2000, p. 39 şi urm.; C. Coadă, Discuţii în legătură
cu unele situaţii tranzitorii rezultând din modificarea Codului de procedură penală prin
Legea nr. 356/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006, Dreptul nr. 8/2007, p. 235-246; R. Coşneanu,
Gh. Coşneanu (I), C. Sima (II), Discuţii privind competenţa materială a instanţelor în cazul
traficului şi consumului ilicit de droguri, Pro lege nr. 3/2001, p. 69 -73; M. Covalciuc,
Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre
regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 104-107; A. Daneş,
Discuţie cu privire la competenţa de judecată a infracţiunilor prevăzute de art. 2-12 din
Legea nr. 143/2000, Dreptul nr. 8/2001, p. 147-149; V. Drăghici, Competenţa de cercetare
a faptelor penale din domeniul navigaţiei maritime şi fluviale, în R.D.P nr. 3/1997,
p. 75-79; Gh. Dumitru, Aplicare în timp a legii de procedură penală, R.D.P. nr. 3/1997,
p. 52-55; I. Dumitru, Neabrogarea prevederilor Decretului nr. 203/1974, referitoare la
competenţa secţiilor maritime şi fluviale, prin art. 13 din Legea nr. 92/1992, republicată
la 30 septembrie 1997, Dreptul nr. 12/1997, p. 34-36; I. Dumitru, Competenţa materială
a judecării recursului împotriva unor încheieri date de instanţa de judecată, Dreptul
nr. 3/1994, p. 105-106; S. Gifei, Aspecte privind competenţa în materie penală în
activitatea poliţiei transporturi feroviare, Dreptul nr. 9/2007, p. 131-135; P. Goţu,
Competenţă materială. Recurs admisibil, R.D.P. nr. 4/1996, p. 129-133; I. Griga, Statutul
poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; L. Hergheliu, Tâlhăria în modalitatea
prevăzută de art. 211 alin. (21) Cod penal. Competenţa materială în soluţionarea cauzei,
Dreptul nr. 5/2004 p. 150-153; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală,
R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti.
Determinarea competenţei materiale în raport de clasificarea infracţiunilor în crime şi
delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplificare a
procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; V. Mirişan,
Competenţa „ratione materiae” a instanţelor penale în cazul traficului de migranţi, Dreptul
nr. 8/2003, p. 176-183; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2006; R. Pătru, Minori. Competenţă. Legea nouă, R.D.P. nr. 3/2005,
Lucia Rog 137
Art. 27 Competenţa Felurile competenţei Art. 28
p. 98-104; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea art. 27 pct.1 lit. d) şi art. 209 alin. (4) trimitere la dispoziţiile generale care
nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor C.proc.pen., competenţa de efectuare a reglementează competenţa instanţelor
judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de urmăririi penale şi ulterior de judecare militare, prevăzând că „sunt cercetate de
judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002. în cazul infracţiunilor de trafic de parchetul militar şi judecate de instanţa
droguri aparţine parchetului militar, militară competentă, în condiţiile
JURISPRUDENŢĂ respectiv tribunalului militar teritorial, legii”. Or, în cazul infracţiunii de
numai în ipoteza în care fapta are trafic de droguri, potrivit dispoziţiilor
DECIZII DE SPEŢĂ legătură cu îndatoririle de serviciu. generale, competenţa va aparţine
1. Competenţa secţiilor maritime nr. 508/2005, faţă de împrejurarea că Este adevărat că art. 12 alin. (2) din instanţei militare numai în ipoteza în
şi fluviale ale tribunalelor. Potrivit inculpatul avea calitatea de jandarm la Legea nr. 508/2005 exclude din sfera de care fapta este săvârşită în legătură cu
art. 3 pct. 1 lit. b) din Decretul momentul săvârşirii infracţiunii pentru competenţă a DIICOT faptele prevăzute atribuţiile de serviciu, ceea ce nu se
nr. 203/1974, secţiile maritime şi care este cercetat, calitate pe care o la alin. (1) al art. 12 (deci şi traficul de reţine în ceea ce îl priveşte pe inculpat.
fluviale ale tribunalelor judecă în primă are şi în prezent, Tribunalul a apreciat droguri) când acestea au fost săvârşite [Trib. Bucureşti, s. I pen., încheierea
instanţă, între altele, infracţiunea de că aceasta este neîntemeiată pentru de militari activi, însă textul face nr. 36360/3/2006, nepublicată]
delapidare cu consecinţe deosebit de următoarele considerente:
grave, dacă a fost comisă de personalul Legea nr. 508/2005 privind înfiin-
marinei civile şi priveşte bunuri aflate ţarea, organizarea şi funcţionarea Art. 28. Competenţa tribunalului militar teritorial
în administrarea sau folosinţa unităţilor DIICOT ca structură specializată în Tribunalul militar teritorial:
marinei civile. Prin urmare, infracţiunea cadrul Parchetului de pe lângă Înalta 1. judecă în primă instanţă:
de delapidare cu consecinţe deosebit Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte în a) infracţiunile menţionate în art. 27 pct. 1 lit. a)-e1), săvârşite în
de grave, săvârşită de directorul sau art. 12 competenţa acestuia de efectuare legătură cu îndatoririle de serviciu, de militari până la gradul de
administratorul unei societăţi comer- a urmăririi penale în cazul anumitor colonel inclusiv;
ciale care, având ca obiect de activitate categorii de infracţiuni. Ca atare, legea b) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
transportul maritim de mărfuri, consti- nu are caracterul unei legi speciale 2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor
tuie o unitate a marinei civile, cu care să stabilească (să lărgească) pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia
privire la bani, valori sau alte bunuri competenţa parchetelor şi instanţelor infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare, sancţionate de lege
ale acesteia, se judecă în primă militare, în funcţie de anumite infrac- cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
instanţă de secţia maritimă şi fluvială ţiuni. Dispoziţiile care reprezintă 3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor
a tribunalului. [I.C.C.J., s. pen., dec. sediul materiei relativ la competenţa pronunţate de tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii
nr. 5357/2006, www.csj.ro] instanţelor militare se regăsesc în şi disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de
2. Trafic de droguri. Jandarm. art. 26, art. 28 şi art. 282 C.proc.pen. cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege;
Competenţă. Articolul 12 alin. (2) Inculpatul, jandarm la momentul 4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele
din Legea nr. 508/2005. Deliberând săvârşirii faptei, a fost cercetat pentru militare din circumscripţia sa, precum şi alte cazuri anume prevăzute
asupra excepţiei de necompetenţă săvârşirea infracţiunii prevăzute de de lege.
după calitatea persoanei, în raport de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.
dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea Potrivit art. 28 pct. 1 lit. a) raportat la Note: 1. Articolul 28 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003.

138 Lucia Rog Lucia Rog 139

Art. 28 Competenţa Felurile competenţei Art. 28
2. Litera a) de la pct. 1 al art. 28 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin trebuie apreciată conform unui demers structurii ierarhice a forţelor armate.
Legea nr. 356/2006. obiectiv, ajungând la asigurarea că Puterea justiţiei penale militare nu ar
3. Punctele 2 şi 3 ale art. 28 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin Legea acesta oferă garanţii suficiente pentru trebui să se extindă la civili decât dacă
nr. 356/2006. a exclude în această privinţă orice există motive imperioase care justifică
îndoială legitimă. o asemenea situaţie şi asta sprijinindu-
Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind Convenţia nu interzice ca tribu- se pe o bază legală clară şi previzibilă.
organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 60. nalele militare să decidă asupra acu- Existenţa acestor motive trebuie să
zaţiilor în materie penală împotriva fie demonstrată pentru fiecare caz, in
Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995,
membrilor personalului subordonat concreto. Atribuirea anumitor categorii
p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege
armatei, cu condiţia să fie respectate de infracţiuni instanţelor militare făcută
nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor
cauze cu făptuitori militari. Conflicte de competenţă între organele judiciare civile şi cele
garanţiile de independenţă şi de in abstracto de legislaţia naţională
militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, imparţialitate prevăzute de art. 6 parag. nu ar putea fi suficientă. Faptul de a
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de 1 (ex.: hotărârea nr. 38784/1997 în se mulţumi cu o asemenea atribuire
procedură penală prin Legea nr. 45/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 14-31; V. Rămureanu, cauza Morris c. Regatului Unit al in abstracto ar putea plasa civilii
Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Marii Britanii), şi nu exclude absolut interesaţi într-o poziţie clar diferită de
Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002. competenţa tribunalelor militare cea a cetăţenilor judecaţi de instanţele
pentru a cunoaşte cauzele ce implică ordinare şi ar putea conduce la o
JURISPRUDENŢĂ civili. Cu toate acestea, existenţa unei problemă de inegalitate în faţa justiţiei,
asemenea competenţe ar trebui să facă care ar trebui evitată pe cât posibil, în
HOTĂRÂRI CEDO obiectul unei examinări extrem de special în materie penală
riguroase, deoarece asemenea tribunale În soluţionarea cererii formulate
Maszni c. României. Tribunal independent şi imparţial” în sensul art.
ar trebui să decidă asupra temeiniciei Curtea a reţinut că, prin jocul dispo-
independent şi imparţial. Instanţă 6 parag. 1 al Convenţiei din moment
acuzaţiilor în materie penală îndreptate ziţiilor legale privind competenţa
militară. Curtea Europeană a ce judecătorii militari sunt subordonaţi
împotriva civililor decât în împrejurări instanţelor militare, reclamantul, care
Drepturilor Omului a fost sesizată Ministerului Apărării.
excepţionale pentru a putea fi consi- nu avea nicio legătură de loialitate sau
în anul 2000 cu o plângere împotriva Examinând cererea, Curtea a
derată conformă cu art. 6. de subordonare cu armata, a fost totuşi
României, în temeiul art. 34 din reafirmat că, pentru a stabili dacă
un tribunal poate fi considerat De asemenea, Curtea a amintit citat în faţa tribunalelor militare pentru
Convenţia pentru apărarea drepturilor
„independent” în sensul art. 6 parag. 1, locul deosebit pe care îl ocupă armata infracţiuni de drept comun.
omului şi a libertăţilor fundamentale.
trebuie luat în calcul, în special, modul în organizarea constituţională a statelor De asemenea, a mai reţinut că
Reclamantul a invocat faptul că pro-
cesul său la tribunalele militare nu de desemnare şi durata mandatului democratice, care trebuie să fie limitată statutul judecătorilor militari oferă
îndeplineşte cerinţele art. 6 parag. membrilor săi, existenţa unei protecţii la domeniul siguranţei naţionale, anumite garanţii de independenţă şi
1 al Convenţiei pe motiv că acestea împotriva presiunilor din afară şi faptul puterea judiciară ţinând, în ceea ce de imparţialitate. Astfel, judecătorii
din urmă nu respectă garanţiile de de a şti dacă există sau nu aparenţa o priveşte, în principiu, de domeniul militari urmează aceeaşi pregătire
independenţă şi imparţialitate. Argu- de independenţă (ex.: hotărârea societăţii civile. Ea ţine de asemenea profesională ca a omologilor lor civili şi
mentul reclamantului a fost că instanţele nr. 38240/2002 în cauza Zolotas c. cont de existenţa regulilor speciale de beneficiază de garanţii constituţionale
militare nu pot reprezenta „un tribunal Greciei). Imparţialitatea unui tribunal reglementare a organizării interne şi a identice cu cele de care beneficiază

140 Lucia Rog Lucia Rog 141

Art. 281
judecătorii civili, în măsura în care
sunt numiţi de Preşedintele Republicii
la propunerea Consiliului Superior
al Magistraturii, sunt inamovibili şi
beneficiază de stabilitate.
În schimb, alte caracteristici ale
statutului judecătorilor militari pot
arunca o urmă de îndoială asupra
independenţei şi imparţialităţii
lor. Articolele 29 şi 30 ale Legii
nr. 54/1993 dispun că judecătorii
militari sunt ofiţeri de carieră, că
sunt plătiţi de Ministerul Apărării, că
sunt supuşi disciplinei militare şi că
DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII
Infracţiuni comise de personalul
militar al fostei Direcţii Generale
a Penitenciarelor. În cauzele ce au
ca obiect infracţiunile prevăzute de
art. 331-352 C.pen., precum şi alte
infracţiuni săvârşite în legătură cu
îndatoririle de serviciu, comise de
personalul militar al fostei Direcţii
Generale a Penitenciarelor, anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 293/2004:
a) şi înregistrate pe rolul instanţelor
militare înaintea actului normativ
Art. 281. Competenţa Curţii de Apel
Curtea de Apel:
1. judecă în primă instanţă:
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi infracţiunile
privind siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale;
142 Lucia Rog
Competenţa
promovarea lor este reglementată de
dispoziţiile interne ale armatei.
În consecinţă, Curtea a considerat
că îndoielile nutrite de reclamant în
privinţa independenţei şi imparţialităţii
instanţelor militare pot fi considerate
justificate din punct de vedere obiectiv şi
a reţinut, prin urmare, că a fost încălcat
art. 6 parag. 1 al Convenţiei. [CEDO,
21 septembrie 2006, cauza Maszni
c. României, în Codul de procedură
penală şi legile conexe. Ediţia 2007,
ediţie îngrijită de G.A. Cudriţescu,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007]
menţionat, competenţa judecării lor
revine instanţelor militare, în condiţiile
art. 40 C.proc.pen. şi art. IX pct. 4 din
Legea nr. 281/2003 privind modificarea
şi completarea Codului de procedură
penală;
b) şi înregistrate pe rolul instanţelor
ulterior intrării în vigoare a actului nor-
mativ menţionat, competenţa judecării
lor revine instanţei civile. [I.C.C.J.,
S.U., Decizia nr. XXVI din 16 aprilie
2007, www.mpublic.ro]
Felurile competenţei Art. 281
a1) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 2531, art. 273-276
când s-a produs o catastrofă de cale ferată şi art. 356-361;
b) infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale
şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste
instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti
şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi;
c) abrogat;
d) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
e)-f) abrogate;
2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate în primă instanţă de tribunal;
3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor
penale pronunţate de tribunale în apel, precum şi în alte cazuri anume
prevăzute de lege;
4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunale sau
între judecătorii şi tribunale din circumscripţia sa ori între judecătorii
din circumscripţia unor tribunale diferite aflate în circumscripţia Curţii,
precum şi alte cazuri anume prevăzute de lege.
5. soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau
transferul persoanelor condamnate în străinătate.
Note: 1. Litera a) de la pct. 1 al art. 281 este reprodusă astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 356/2006.
2. Litera a1) de la pct. 1 al art. 281 a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006.
3. Litera b) de la pct. 1 al art. 281 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
Legea nr. 356/2006.
4. Litera c) de la pct. 1 al art. 281 a fost abrogată prin Legea nr. 356/2006.
5. Literele c)-f) de la pct. 1 al art. 281 au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003.
Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată, art. 35 alin. (2), art. 40-41; Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului, art. 40; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, Titlurile II-VI; Legea nr. 218/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. b).
Doctrină: M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103; M.
Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P. nr.
Lucia Rog 143
Art. 281 Competenţa Felurile competenţei Art. 281
4/2004, p. 104; I. Dumitru, Neabrogarea prevederilor Decretului nr. 203/1974, referitoare luarea măsurilor procesuale revine astfel cum prevăd dispoziţiile art. 73
la competenţa secţiilor maritime şi fluviale, prin art. 13 din Legea nr. 92/1992, republicată curţii de apel. [I.C.C.J., s. pen., dec. (1) lit. a).
la 30 septembrie 1997, Dreptul nr. 12/1997, p. 34-36; I. Dumitru, Competenţa materială nr. 47/2006, B.J. – Bază de date] Poliţia de frontieră face parte, potrivit
a judecării recursului împotriva unor încheieri date de instanţa de judecată, Dreptul art. 1 din Legea nr. 218/9 mai 2002
nr. 3/1994, p. 105-106; I. Griga, Statutul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003, 2. Organe de cercetare ale poliţiei
şi art. 2 din O.U.G. nr. 104/2001, din
p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006, judiciare. Articolul IX din Legea
Ministerul Administraţiei şi Internelor,
p. 56-58; R. Lupaşcu, Este competentă Curtea de Apel să soluţioneze un apel declarat nr. 281/2003. Pentru cauzele aflate în
iar prin art. 1 lit. c) din Ordinul nr.
de Parchetul de pe lângă Judecătorie împotriva unei sentinţe a Judecătoriei dată cu curs de urmărire penală, potrivit art.
617/29 decembrie 2003 al ministrului
încălcarea normelor de competenţă materială?, Dreptul nr. 9/1995, p. 76-77; Gh. Mateuţ, IX din Legea nr. 281/2003, competenţa
Administraţiei şi Internelor, au fost
Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti. Determinarea competenţei materiale după calitatea persoanei de a soluţiona
în raport de clasificarea infracţiunilor în crime şi delicte. Conţinutul reglementării desemnaţi ca organe de cercetare penală
propunerea de arestare preventivă
actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplificare a procedurilor, raportat la exigenţele ale poliţiei judiciare, între alţii, poliţişti
făcută după 1 ianuarie 2004 aparţine
europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, cu sarcini în combatere a infracţiunilor
curţii de apel, dacă inculpatul a avut
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; T. Pungă, Cu privire la compunerea instanţei în transfrontaliere şi infracţiunilor comise
înainte de 1 ianuarie 2004 calitatea de
cazul prevăzut de art. 281 pct. 4 din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 5/2002, p. 151; în legătură cu frontiera.
ofiţer operativ la Serviciul judiciar din
I. Retca, Sesizarea Curţii de Apel în procedura de extrădare pasivă, Dreptul nr. 3/2004, Prin urmare, inculpatul, fiind ofiţer
cadrul D.G.P.M.B. şi după 1 ianuarie
p. 220-222; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi la Inspectoratul Judeţean al Poliţiei de
2004 calitatea de ofiţer specialist la
Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Frontieră Teleorman, cu atribuţii de
Ed. Tempus, Bucureşti, 2002. Serviciul de Investigaţii Criminale cu
cercetare penală ale poliţiei judiciare,
grad profesional de inspector principal
competenţa de judecare a infracţiunii
JURISPRUDENŢĂ de poliţie şi, deci, de organ de cercetare
prevăzută de art. 206 C.pen. de care
al poliţiei judiciare. [I.C.C.J., s. pen., este învinuit revine în primă instanţă
DECIZII DE SPEŢĂ dec. nr. 4368/2004 B.J. – Bază de date] curţii de apel, potrivit dispoziţiilor
1. Competenţă după calitatea 3. Ofiţer în cadrul poliţiei de legale sus-arătate. [I.C.C.J., s. pen.,
de organe de cercetare ale poliţiei
persoanei. Organe de cercetare ale frontieră. Potrivit art. 27 alin. (3) lit. b) dec. nr. 1532/2005, www.scj.ro]
judiciare se judecă în primă instanţă
poliţiei judiciare. Potrivit art. 2 din de către curţile de apel, dacă fac parte din Legea nr. 360/24 iunie 2002 privind 4. Recunoaşterea hotărârilor penale
Legea nr. 364/2004 privind organizarea din corpul ofiţerilor de poliţie cu gradul Statutul poliţistului, astfel cum a fost străine. Contestaţie la executare.
şi funcţionarea poliţiei judiciare, poliţia profesional de la comisar-şef de poliţie modificat prin art. IV din Legea nr. Instanţă competentă. În cazul în
judiciară este constituită din ofiţeri la subinspector de poliţie. 281/1 iulie 2003, infracţiunile săvârşite care, în temeiul prevederilor Legii
şi agenţi de poliţie, specializaţi în Cum inculpatul face parte din corpul de poliţiştii care au calitatea de organe nr. 302/2004, curtea de apel a dispus
efectuarea activităţilor de constatare a ofiţerilor, cu gradul de subcomisar de cercetare ale poliţiei judiciare se recunoaşterea unor hotărâri penale
infracţiunilor, de strângere a datelor în aflat în serviciul poliţiei rutiere, cu judecă în primă instanţă de curtea de străine şi transferarea condamnatului
vederea începerii urmăririi penale şi de competenţă în constatarea infracţiunilor, apel în cazul poliţiştilor prevăzuţi în pentru continuarea executării pedepsei
cercetare penală. inclusiv a celor la regimul circulaţiei pe art. 14 alin. (2) pct. I lit. e)-j) din această într-un penitenciar din România,
Conform art. 27 alin. (3) lit. b) drumurile publice, activitate în legătură lege, în care se include corpul ofiţerilor aceasta nu are şi calitatea de instanţă
din Legea nr. 218/2002, infracţiunile cu care a săvârşit infracţiunea imputată, de poliţie până la gradul de colonel, din de executare. Aceasta este o instanţă
săvârşite de poliţiştii care au calitatea competenţa personală de judecată şi care face parte în speţă şi inculpatul, specială desemnată prin Legea privind
144 Lucia Rog Lucia Rog 145
Art. 282 Competenţa Felurile competenţei Art. 29
cooperarea judiciară internaţională în Repartizarea se referă la instanţa teritoriale ori între tribunalele militare din raza de competenţă a unor
materie penală, pentru a recunoaşte căreia i se atribuie competenţa de tribunale militare teritoriale diferite, precum şi alte cazuri anume
în România hotărârile pronunţate în a judeca fapta respectivă în primă prevăzute de lege.
străinătate şi care a dispus transferul instanţă.
condamnatului în România pentru În cauză, raportat la infracţiunile Notă: Litera a) de la pct. 1 şi pct. 4 ale art. 282 sunt reproduse astfel cum au fost
continuarea executării pedepsei într-un pentru care F.R. a fost condamnat în modificate prin Legea nr. 281/2003.
penitenciar din ţară. străinătate – furt calificat, distrugere,
Faza de executare a hotărârilor viol şi vătămare corporală –, instanţa Legislaţie: Constituţia României, art. 126 alin. (1)-(2); Legea nr. 304/2004 privind
penale are ca obiect desăvârşirea competentă material în România să organizarea judiciară, republicată, art. 56, art. 61;
activităţii de realizare a justiţiei penale, judece astfel de infracţiuni în primă
prin aducerea la înfăptuire a celor instanţă este judecătoria, astfel că Doctrină: C. Bădoiu, Constituţia şi magistratura militară, Dreptul nr. 5/1995,
decise prin hotărârile penale definitive. instanţa de executare şi totodată instanţa p. 6-9; I.V. Jurcă, Instanţele şi parchetele militare în reglementările actuale, Pro lege
Organul care ordonă executarea nr. 1/2006, p. 234-242; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor
corespunzătoare în grad instanţei de
hotărârii este instanţa de executare. cauze cu făptuitori militari. Conflicte de competenţă între organele judiciare civile şi cele
executare în a cărei circumscripţie
Astfel, instanţa de executare, este prima militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală,
se află locul de deţinere a condamna- Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor
instanţă de judecată, iar determinarea ei tului este Judecătoria Vaslui. [I.C.C.J.,
se face practic prin aplicarea regulilor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de
s. pen., încheierea nr. 2912/2006, judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
privitoare la competenţă din partea
www.scj.ro]
generală a Codului de procedură penală.
Art. 29. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Art. 28 . Competenţa Curţii Militare de Apel
2 Curtea Supremă de Justiţie:
1. judecă în primă instanţă:
Curtea Militară de Apel:
a) infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi;
1. judecă în primă instanţă:
b) infracţiunile săvârşite de membrii Guvernului;
a) infracţiunile prevăzute de Codul penal în art. 155-173 şi art. 356-
c) infracţiunile săvârşite de judecătorii Curţii Constituţionale, de
361, săvârşite de militari;
membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de
b) infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai Avocatul Poporului;
tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la d) infracţiunile săvârşite de mareşali, amirali, generali şi chestori;
parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; e) infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în
c) alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa; condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin
2. ca instanţă de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor pro- rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
nunţate în primă instanţă de tribunalele militare teritoriale; e1) infracţiunile săvârşite de către membrii Consiliului Superior al
3. ca instanţă de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor Magistraturii;
pronunţate de tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte f) infracţiunile săvârşite de judecătorii şi magistraţii asistenţi de la
cazuri anume prevăzute de lege; Curtea Supremă de Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea
4. soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă
militare teritoriale sau între tribunalele militare şi tribunalele militare aceste instanţe şi de procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
146 Lucia Rog Lucia Rog 147
Art. 29 Competenţa Felurile competenţei Art. 29
g) alte cauze date prin lege în competenţa sa; Legislaţie: Constituţia României, art. 96 alin. (4), art. 126 alin. (1)-(4); Legea
2. ca instanţă de recurs, judecă: nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 21-27, art. 141; Legea
a) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, art. 20; Legea
instanţă, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 27 alin. (3) lit. c);
b) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe
de apel, de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel; Doctrină: R. Carp, Răspunderea penală, civilă şi contravenţională a membrilor
c) recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă Guvernului, Dreptul nr. 4/2002, p. 126; M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P.
4/2004, p. 102-103; M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare
instanţă, de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, precum şi alte
la poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 104-107; I. Griga, Statutul poliţistului. Competenţă,
cazuri prevăzute de lege;
R.D.P. nr. 2/2003, p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală,
3. judecă recursurile în interesul legii;
R.D.P. nr. 2/2006, p. 56-58; Gh. Mateuţ, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti.
4. abrogat; Determinarea competenţei materiale în raport de clasificarea infracţiunilor în crime şi
5. soluţionează: delicte. Conţinutul reglementării actuale, prin prisma noilor tendinţe de simplificare a
a) conflictele de competenţă în cazurile în care Curtea Supremă procedurilor, raportat la exigenţele europene, în C.D.P. nr. 1/2006, p. 44-55; Th. Mrejeru,
de Justiţie este instanţa superioară comună; B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu,
b) cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt; Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
c) cererile de strămutare; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
d) alte cazuri anume prevăzute de lege.
JURISPRUDENŢĂ
Note: 1. Conform art. 141 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, referirile
la Curtea Supremă de Justiţie cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi DECIZII DE SPEŢĂ
făcute la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Litera c) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin 1. Întreruperea cursului justiţiei. din acelaşi cod, a aplicat acestuia
Legea nr. 356/2006. Tribunalul Militar Bucureşti, prin sent. sancţiunea de 10 milioane de lei amendă
3. Litera d) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin nr. 240/2003, în baza art. 25 şi art. 42 administrativă. Tribunalul Bucureşti,
Legea nr. 281/2003. C.proc.pen., a declinat competenţa s. I pen., prin dec. nr. 995/2004, a admis
4. Litera e1) de la pct. 1 al art. 29 a fost introdusă prin Legea nr. 356/2006. de soluţionare a cauzei în favoarea apelurile procurorului şi inculpatului, a
5. Litera f) de la pct. 1 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Judecătoriei Buftea, cu motivarea că desfiinţat sentinţa atacată, a constatat
Legea nr. 281/2003. fapta a fost săvârşită în circumscripţia necompetenţa după calitatea persoanei
6. Potrivit art. II din O.U.G. nr. 134/2005 (aprobată cu modificări prin Legea acestei instanţe, iar tribunalul militar a a Judecătoriei Buftea şi existenţa unui
nr. 54/2006), denumirea Parchetul Naţional Anticorupţie din toate actele normative se fost sesizat după intrarea în vigoare a conflict negativ de competenţă între
înlocuieşte cu denumirea Direcţia Naţională Anticorupţie. Legii nr. 281/2003. tribunalul militar şi judecătorie, motiv
7. Litera c) de la pct. 2 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin Prin sentinţa nr. 706/2004, Jude- pentru care a trimis dosarul Înaltei
Legea nr. 281/2003. cătoria Buftea, în baza art. 11 pct. Curte de Casaţie şi Justiţie.
8. Punctul 4 al art. 29 a fost abrogat prin Legea nr. 576/2004.
2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
9. Litera d) de la pct. 5 al art. 29 este reprodusă astfel cum a fost modificată prin
lit. b1) C.proc.pen., a achitat pe incul- prin încheierea nr. 864/7 februarie
Legea nr. 281/2003.
pat pentru infracţiunea prevăzută în 2005, a scos cauza de pe rol şi a
art. 240 C.pen. şi, în temeiul art. 181 trimis dosarul Tribunalului Bucureşti,
148 Lucia Rog Lucia Rog 149
Art. 29
reţinând că nu există un conflict de
competenţă în sensul art. 43 C.proc.
pen., întrucât Judecătoria Buftea a
soluţionat cauza în fond. Tribunalul
Bucureşti, prin încheierea din 1 aprilie
2005, invocând decizia nr. 995/2004
a acestei instanţe, a scos cauza de pe
rol şi a dispus trimiterea dosarului la
Tribunalul Militar Bucureşti.
Prin sentinţa nr. 76/26 septembrie
2005, Tribunalul Militar Bucureşti a
constatat întrerupt cursul justiţiei în
cauza privind pe inculpatul O.E. şi, în
baza prevederilor art. 29 pct. 5 lit. b)
C.proc.pen., a înaintat dosarul Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru
soluţionarea cazului de întrerupere a
cursului justiţiei. În motivarea soluţiei,
Tribunalul Militar Bucureşti a arătat că,
potrivit competenţei sale funcţionale,
nu poate judeca în apel şi nu se poate
pronunţa nici asupra fondului cauzei,
întrucât nu a fost sesizat în vreunul
dintre modurile prevăzute de lege.
Din examinarea actelor efectuate
în toate stadiile procesuale şi a preve-
derilor legale în materie se constată
existenţa unui caz de întrerupere a
cursului justiţiei.
Tribunalul Bucureşti a admis apelu-
rile procurorului şi inculpatului şi a
desfiinţat hotărârea care soluţiona fondul
cauzei, după care, constatând existenţa
unui conflict negativ de competenţă, a
trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie spre soluţionare; după ce cauza
150 Lucia Rog
Competenţa
i-a fost restituită spre soluţionare,
această instanţă a trimis cauza unei
instanţe militare, şi anume Tribunalul
Militar Bucureşti, fără a respecta
prevederile legale privind modurile de
sesizare ale unei instanţe judecătoreşti.
În speţă, nu există un conflict negativ
de competenţă, întrucât declinările de
competenţă nu sunt reciproce.
Prin urmare, cursul justiţiei a fost
întrerupt pentru că, în mod succesiv,
niciuna dintre instanţe nu s-a considerat
competentă sau corect învestită cu solu-
ţionarea cauzei, iar pe de altă parte,
întrucât Tribunalul Bucureşti, soluţionând
apelurile declarate şi casând hotărârea
primei instanţe, nu a dispus asupra
cursului ulterior al justiţiei într-una
din modalităţile prevăzute în art. 379
pct. 2 C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5330/2005, B.J. – Bază de date]
2. Judecător cu grad de curte
de apel transferat la tribunal. Com-
petenţa de efectuare a urmăririi
penale. Delegare. Acte procesuale
ce nu pot face obiectul delegării.
Urmare a distincţiei nete dintre actele
procesuale şi actele procedurale sub
aspectul naturii juridice, conţinutului
şi contribuţiei acestora la declanşarea
şi desfăşurarea procesului penal, prin
art. 132 C.proc.pen. şi art. 135 din
acelaşi cod, s-a instituit o exclusivitate
a dispunerii sau efectuării, după caz, a
actelor procesuale.
Felurile competenţei
Astfel, efectuarea sau dispunerea
actelor procesuale este limitată impe-
rativ numai la organele de urmărire
penală sau instanţele de judecată com-
petente, exclusivitate ce nu priveşte
însă actele procedurale care, prin dispu-
nerea comisiei rogatorii sau delegării,
pot fi efectuate şi de alte organe decât
cele competente potrivit legii procesual
penale. În cauză, inculpatul P.P. a fost
trimis în judecată prin rechizitoriul
din 27 martie 1998, întocmit de C.C.,
procuror general al Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel, delegată
a Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, confirmat la
30 martie 1998 de către şeful secţiei de
urmărire penală şi criminalistică din
cadrul Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie. La data comiterii
faptelor pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată, acesta avea calitatea
de judecător la curtea de apel, transferat
la tribunal în funcţia de preşedinte al
acestei instanţe.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 29
pct. 1 lit. f) C.proc.pen. şi art. 209 alin.
(3) şi (4) din acelaşi cod rezultă că, în
raport de această calitate, competenţa
efectuării urmăririi penale revenea
procurorului de la Parchetul de pe lângă
Curtea Supremă de Justiţie. Este de
reţinut că punerea în mişcare a acţiunii
penale, încuviinţarea de probatorii în
cursul urmăririi penale şi trimiterea în
judecată sunt acte procesuale supuse
Lucia Rog
Art. 29
exclusivităţii de dispunere şi efectuare
menţionate.
Această exclusivitate stabilită prin
lege înlătură posibilitatea legală a
atribuirii competenţei pe calea dele-
gării, aşa încât, urmărirea efectuată de
procurorul din cadrul Parchetului de
pe lângă Curtea de Apel apare ca fiind
făcută de către un organ necompetent
după calitatea persoanei. Or, potrivit
art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen.,
dispoziţiile relative la competenţa după
calitatea persoanei se află sub protecţia
nulităţii absolute.
Ca atare, faţă de aceste dispoziţii,
raportat la art. 135 alin. (2) C.proc.pen.,
rezultă că, nefuncţionând cu privire la
actele procesuale, delegării invocate îi
lipseşte aptitudinea înlăturării sancţiunii
nulităţii, aşa încât în mod corect s-a
susţinut că prima instanţă ar fi trebuit
să constate incidenţa dispoziţiilor
art. 332 alin. (1) C.proc.pen. privitoare la
restituirea cauzei la procuror în vederea
refacerii urmăririi penale. Neprocedând
astfel, devin incidente dispoziţiile
art. 197 alin. (2) şi (3) C.proc.pen.,
respectiv cazul de casare prevăzut de
art. 3859 pct. 1 din acelaşi cod, care
atrag invalidarea întregii judecăţi.
[C.S.J., Completul de 9 judecători, dec.
nr. 51/2003, nepublicată]
3. Funcţie asimilată celei de magis-
trat. Funcţiile asimilate potrivit legii
funcţiei de magistrat nu cad sub incidenţa
151
Art. 30
prevederilor din legea procesual penală
care se referă la judecători, magistraţi
asistenţi şi procurori; ca atare, regulile
de competenţă după calitatea persoanei
prevăzute în art. 281 pct. 1 lit. b) şi
art. 29 pct. 1 lit. f) C.proc.pen. nu se
aplică persoanelor având funcţii asimi-
late celei de magistrat. [C.S.J., s. pen.,
dec. nr. 5286/2002, B.J.– Bază de date]
4. Hotărâre de declinare a compe-
tenţei pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. Atunci când
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi
declină competenţa soluţionării cauzei
Secţiunea II. Competenţa teritorială
Competenţa
în favoarea altei instanţe, hotărârea
de declinare a instanţei supreme are
un dublu rol, atât declinator cât şi
de regulator de competenţă. Potrivit
art. 29 pct. 5 lit. a) C.proc.pen., conflic-
tul negativ de competenţă între Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă
instanţă nu este posibil, conform textului
de lege menţionat Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie soluţionează doar conflictele
de competenţă atunci când este instanţă
superioară. [Trib. Bucureşti, s. I pen.,
sent. nr. 1155/2006, nepublicată]
Felurile competenţei Art. 30
(4) Prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelege locul unde s-a desfă-
şurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul acesteia. [C.proc.pen., art. 45 alin. (3)]
Notă: Alineatul (3) al art. 30 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: Codul penal, art. 3; Decretul nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi
organizarea de secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de
procuratură, art. 5.
Doctrină: S. Gifei, Aspecte privind competenţa în materie penală în activitatea poliţiei
transporturi feroviare, Dreptul nr. 9/2007, p. 131-135; R. Lupaşcu, Instanţa competentă
să rejudece cauza penală strămutată în apel, Dreptul nr. 2/1998, p. 79-81; Th. Mrejeru,
B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu,
Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002;
C. Tănase, Consideraţii privind competenţa teritorială în cazul furturilor din vagoanele
de marfă, Dreptul nr. 10/2003, p. 188-192.

Art. 30. Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în ţară JURISPRUDENŢĂ

(1) Competenţa după teritoriu este determinată de:
a) locul unde a fost săvârşită infracţiunea; DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
b) locul unde a fost prins făptuitorul;
INDEX Instanţă competentă 6
c) locul unde locuieşte făptuitorul;
Ordine de preferinţă 2
d) locul unde locuieşte persoana vătămată. Competenţă teritorială 8
Conexitate cu o infracţiune săvârşită în Parte vătămată aflată în stare de deţinere 8
(2) Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele compe- Prima instanţă sesizată 3
ţară 5
tente potrivit alin. (1), în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea Efectuarea urmăririi penale în circumscrip- Refacerea urmăririi penale de către Par-
penală. ţia unei instanţe 4 chetul de pe lângă I.C.C.J. 6
(3) Când urmărirea penală se efectuează de către Parchetul de Infracţiune săvârşită în afara teritoriului Urmărire penală efectuată de Parchetul de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie sau de către parchetele de pe ţării 5 pe lângă I.C.C.J. 7
lângă curţile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ Infracţiuni la regimul transportului naval.
de cercetare central ori judeţean, procurorul, prin rechizitoriu, stabi- Competenţă 1
leşte căreia dintre instanţele prevăzute în alin. (l) îi revine competenţa
de a judeca, ţinând seama că, în raport cu împrejurările cauzei, să 1. Criterii de determinare a com- art. 30 C.proc.pen., referitoare la crite-
fie asigurată buna desfăşurare a procesului penal. petenţei. În motivarea excepţie de riile de determinare a competenţei
neconstituţionalitate a dispoziţiilor după teritoriu, s-a arătat că acestea sunt

152 Lucia Rog Lucia Rog 153

Art. 30
neconstituţionale dacă se interpretează
în sensul că toate criteriile prevăzute
la alin. (1) lit. a)-d) sunt de valoare
egală şi că efectuarea urmăririi penale
determină competenţa instanţei în
a cărei rază teritorială s-a efectuat,
oricare ar fi criteriul de determinare a
acestei competenţe. În opinia autorilor
excepţiei, criteriile de determinare a
competentei teritoriale prevăzute în
art. 30 alin. (1) lit. a)-d) sunt prevăzute
„în cascadă”, iar începerea urmăririi
penale într-o anumită rază teritorială
dintre cele enumerate nu atrage automat
competenţa teritorială şi, ca urmare,
inadmisibilitatea invocării excepţiei
de necompetentă teritorială. În această
interpretare, dispoziţiile art. 30 C.proc.
pen. contravin prevederilor art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
Totodată, s-a arătat că textul de lege
criticat încalcă accesul liber la justiţie
(înţelegând prin aceasta dreptul de a fi
judecat de instanţa competentă printr-o
procedură echitabilă), deoarece se
ajunge la o judecată inechitabilă,
fiind înlăturate criteriile prevăzute la
lit. a)-c), prin simplul fapt al depunerii
unei plângeri la organele de urmărire
penală din raza teritorială a instanţei
de la locul unde locuieşte persoana
vătămată, întreaga urmărire şi judecata
fiind atrase automat la acea instanţă,
fără ca învinuitul să folosească criteriile
prevăzute la lit. a)-c).
154 Lucia Rog
Competenţa
Examinând excepţia de neconstitu-
ţionalitate, Curtea a constatat că,
potrivit doctrinei şi practicii judiciare
în materie, criteriile enumerate în
art. 30 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen.
sunt egale ca valoare în stabilirea
competenţei teritoriale. Ordinea în care
sunt prevăzute are relevanţă în ipoteza
în care organele judiciare competente
de la locurile arătate în lege au fost
simultan sesizate. Astfel, dacă sesizările
s-au făcut la date diferite, competenţa
revine instanţei în a cărei rază teritorială
s-a efectuat urmărirea penală [art. 30
alin. (2) C.proc.pen.], iar dacă ar fi
sesizate mai multe organe de urmărire
penală, competenţa revine organului
care a fost mai întâi sesizat [art. 45
alin. (4) C.proc.pen.]. Când au fost sesi-
zate numai organele de urmărire penală
de la unul dintre locurile prevăzute în
art. 30 alin. (1) lit. a)-d), ca în speţă,
şi urmărirea penală a fost efectuată de
aceste organe, judecarea cauzei revine
instanţei în a cărei rază teritorială s-a
efectuat urmărirea [art. 30 alin. (2)],
astfel încât problema determinării
competenţei nu se mai pune
În consecinţă, Curtea Constituţio-
nală a respins excepţia de neconsti-
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 30
C.proc.pen. [D.C.C. nr. 98/2003, M. Of.
nr. 245 din 10 aprilie 2003]
2. Dreptul procurorului de a stabili
instanţa căreia îi revine competenţa
de soluţionare a cauzei. În motivarea
Felurile competenţei
excepţie de neconstituţionalitate a
art. 30 alin. (3) C.proc.pen. s-a invocat
încălcarea prevederilor constituţionale
ale art. 21 alin. (3), precum şi ale
art. 6 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale referitoare la dreptul
la un proces echitabil, deoarece lasă
la îndemâna exclusivă a procurorului
posibilitatea de alegere a competenţei
teritoriale printr-o ordine de preferinţă
„în cascadă” şi generală, şi nu printr-o
ordine cronologică eficientă, aşa
cum se prevede în art. 30 alin. (1)
lit. a)-d) din acelaşi cod. De asemenea,
neconstituţionalitatea textului reiese
şi din faptul că stabilirea competenţei
teritoriale de către procuror nu poate fi
cenzurată de instanţă şi, de asemenea,
nu poate fi contestată de celelalte părţi
implicate în cauză.
Examinând excepţia de neconstitu-
ţionalitate, Curtea a constatat că,
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Infracţiuni la regimul transpor-
tului naval. Competenţă. Conform
art. 36 din Legea nr. 191/2003, infrac-
ţiunea prevăzută de art. 5 din aceeaşi
lege – „exercitarea atribuţiilor de ser-
viciu în stare de ebrietate sau sub
influenţa unor substanţe ori produse
stupefiante sau medicamente cu efecte
similare stării de ebrietate” – se judecă
în primă instanţă de secţiile maritime
Lucia Rog
Art. 30
potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie,
competenţa instanţelor judecătoreşti şi
procedura de judecată sunt prevăzute
prin lege. Modul de determinare
a competenţei prevăzut de art. 30
alin. (3) C.proc.pen. nu încalcă nici
liberul acces la justiţie şi nici dreptul
la un proces echitabil, aşa cum, fără
temei, se susţine în motivarea excepţiei,
dat fiind că instanţa de judecată căreia
i se va stabili competenţa pe baza
textului criticat, realizează justiţia, în
sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) din
Constituţie, iar desfăşurarea procesului
este supusă normelor şi principiilor
prevăzute de Legea fundamentală şi de
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, Curtea Constituţio-
nală a respins excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (3)
C.proc.pen. [D.C.C. nr. 590/2006, M. Of.
nr. 895 din 3 noiembrie 2006]
şi fluviale ale judecătoriilor. Potrivit
art. 1 din Decretul nr. 203/1974, secţiile
maritime şi fluviale s-au înfiinţat la
Judecătoriile Constanţa şi Galaţi.
Competenţa teritorială a acestora
s-a stabilit prin art. 5 din Decretul
nr. 203/1974 şi anume, Judecătoria
Constanţa are în rază teritorială judeţele
Constanţa şi Tulcea, marea teritorială
şi Dunărea până la mila marină 64
155
Art. 30
inclusiv. Cum inculpatul a fost trimis
în judecată şi pentru infracţiunea
prevăzută de art. 5 din Legea
nr. 191/2003 săvârşită pe raza judeţului
Tulcea, competenţa revine secţiei
maritime şi fluviale a Judecătoriei
Tulcea. Prin urmare, raportat la dispo-
ziţiile art. 43 C.proc.pen., la art. 36 din
Legea nr. 191/2003, Curtea a stabilit
competenţa de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Constanţa. [C.A.
Constanţa, s. pen., dec. nr. 3/2006, B.J.
– Bază de date]
2. Ordine de preferinţă. Între instan-
ţele deopotrivă competente, potrivit
art. 30 alin. (1) C.proc.pen., nu există
o ordine de preferinţă decât în cazul
sesizării mai multora dintre ele. Dacă
una dintre instanţele competente a fost
sesizată, indiferent de poziţia ei în
enumerarea făcută în text, ea rămâne
competentă să judece cauza, cu excepţia
situaţiei prevăzute în art. 30 alin. (2) şi
(3) C.proc.pen. [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2908/1999, B.J. – Bază de date]
3. Prima instanţă sesizată. Ordi-
nea de competenţă după teritoriu
prevăzută în art. 30 alin. (1) C.proc.pen.
este prioritară numai în cazul sesizării
concomitente a mai multor instanţe,
deopotrivă competente. În celelalte
cazuri, este competentă instanţa primă
sesizată, care nu îşi poate declina com-
petenţa în favoarea unei alte instanţe
prevăzute în art. 30 alin. (1), chiar
156 Lucia Rog
Competenţa
dacă aceasta este menţionată în text
într-o poziţie ce o precede. [C.S.J.,
s. pen., dec. nr. 45/1996, B.J. – Bază
de date]
4. Efectuarea urmăririi penale
în circumscripţia unei instanţe. În
cazul când făptuitorul a fost prins în
raza teritorială a unei alte instanţe decât
aceea unde a fost săvârşită infracţiunea,
iar urmărirea penală s-a efectuat de
organele de cercetare de care aparţine,
teritorial, locul unde făptuitorul a fost
prins, competentă să judece cauza
este, potrivit art. 30 alin. (2) C.proc.
pen., instanţa în raza căreia s-a efectuat
urmărirea penală, iar nu instanţa în a
cărei rază teritorială a fost săvârşită
infracţiunea. [C.S.J., s. pen., dec. nr.
152/1993, B.J. – Bază de date]
5. Infracţiune săvârşită în afara
teritoriului ţării. Conexitate cu o
infracţiune săvârşită în ţară. În cazul
în care, dintre mai multe infracţiuni
conexe săvârşite de un făptuitor care
nu are domiciliul şi nici nu locuieşte
în România, unele sunt săvârşite în
afara teritoriului ţării, iar altele în ţară,
competenţa teritorială se determină
potrivit art. 30 C.proc.pen. care prevede
în alin. ultim că prin „locul săvârşirii
infracţiunii” se înţelege locul unde s-a
desfăşurat activitatea infracţională, în
totul sau în parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul acesteia, dispoziţiile
art. 31 alin. (1) nefiind aplicabile.
Felurile competenţei
[C.S.J., s. pen., dec. nr. 2675/2001, în
C.J. nr. 7/2002, p. 90]
6. Refacerea urmăririi penale de
către Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Instanţă
competentă de a soluţiona cauza.
Potrivit art. 30 alin. (3) C.proc.pen.,
când urmărirea penală se efectuează de
către Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin
rechizitoriu, stabileşte căreia dintre
instanţele prevăzute în art. 30 alin. (1)
C.proc.pen. îi revine competenţa de a
judeca, ţinând seama ca, în raport cu
împrejurările cauzei, să fie asigurată
buna desfăşurare a procesului penal.
Se instituie, astfel, un drept al pro-
curorului de a opta între instanţele enu-
merate în art. 30 alin. (1) C.proc.pen.
şi de a aprecia în cadrul cărei instanţe
se asigură buna desfăşurare a judecăţii,
drept necenzurabil de instanţa de
judecată.
Numai în situaţia în care organul
de urmărire penală ar fi învestit o altă
instanţă decât cele la care se referă
art. 30 alin. (1) C.proc.pen., deşi acestea
ar fi fost cunoscute, instanţa învestită ar
fi putut refuza judecata, cu consecinţa
declinării competenţei teritoriale.
În cauză, una dintre infracţiuni,
respectiv infracţiunea prevăzută în
art. 25 raportat la art. 282 alin. (2) cu
aplicarea art. 284 şi art. 31 alin. (2)
C.pen., s-a săvârşit în municipiul Bucu-
Lucia Rog
Art. 30
reşti, astfel că, exercitându-şi dreptul
de opţiune, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT
a sesizat, în condiţii legale, Tribunalul
Bucureşti.
Procedând la refacerea urmăririi
penale, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie nu era
ţinut, sub aspectul sesizării instanţei,
de împrejurarea că, anterior, Serviciul
Teritorial Iaşi al DIICOT sesizase
Tribunalul Iaşi, întrucât, după resti-
tuirea cauzei pentru refacerea urmăririi
penale, acest organ central îşi asumase
responsabilitatea întregii urmăriri
penale, cu toate prerogativele şi obli-
gaţiile derivate din această opţiune,
nefiind obligat să sesizeze instanţa
care a dispus refacerea urmăririi
penale. [I.C.C.J., s. pen., încheierea
nr. 1858/2007, www.scj.ro]
7. Urmărire penală efectuată de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie. În cazul în care
urmărirea penală se efectuează de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, procurorul, prin
rechizitoriu, stabileşte căreia dintre
instanţele prevăzute în art. 30 alin. (1)
îi revine competenţa de a judeca.
Dacă, în raport cu împrejurările
cauzei, buna desfăşurare a procesului
penal se asigură de instanţa sesizată
de parchet, conform art. 30 alin. (3)
C.proc.pen., în raza căreia locuieşte
157
Art. 31 Competenţa Felurile competenţei Art. 32
numai una dintre mai multe persoane competenţei teritoriale, fără a stabili o Notă: Alineatul (1) al art. 31 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
vătămate, ea este competentă să judece ordine de preferinţă în soluţionarea unei nr. 281/2003.
indiferent de numărul părţilor din cauze, astfel încât, în măsura în care
proces şi al martorilor care locuiesc în este sesizată o singură instanţă dintre Legislaţie: Codul penal, art. 4-7;
afara razei acelei instanţe. cele enumerate în acest text de lege,
Potrivit art. 30 alin. (1) lit. d) competenţa de soluţionare a cauzei va Doctrină: Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic,
C.proc.pen., este relevant locul unde reveni acesteia. Împrejurarea că partea Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi
locuieşte persoana vătămată, iar vătămată este în stare de deţinere nu Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale,
Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
nu locul domiciliului ales de către justifică declinarea de competenţă în
aceasta pentru comunicarea actelor de favoarea instanţei în a cărei rază teri-
procedură. [I.C.C.J., s. pen., încheierea torială se află locul de deţinere, în con- JURISPRUDENŢĂ
nr. 725/2005, www.scj.ro] diţiile în care instanţa sesizată iniţial se
DECIZII DE SPEŢĂ
regăseşte între cele prevăzute în art. 30
8. Competenţă teritorială. Parte
alin. (1) C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, Infracţiuni săvârşite în străinătate. celelalte cazuri se judecă de instanţa
vătămată aflată în stare de deţinere.
s. a II-a pen., dec. nr. 89/2005, CPJP Potrivit art. 31 alin. (1) C.proc.pen., infrac- competentă, după materie şi calitatea
Articolul 30 alin. (1) C.proc.pen.
2005, p. 134-135] ţiunile săvârşite în afara teritoriului persoanei, din municipiul Bucureşti.
stabileşte criteriile de determinare a
ţării se judecă, după caz, de către Ca atare, în cauză, competenţa judecării
instanţele civile sau militare în a căror infracţiunii de furt săvârşite în străi-
Art. 31. Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în străinătate rază teritorială îşi are domiciliul sau nătate de un cetăţean român în paguba
(1) Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării se judecă, după caz, locuieşte făptuitorul. Numai dacă acesta altui cetăţean român revine, potrivit
de către instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are nu are domiciliu şi nici nu locuieşte art. 31 alin. (1) teza I C.proc.pen.,
domiciliul sau locuieşte făptuitorul. Dacă acesta nu are domiciliul şi nici în România, se judecă de Judecătoria instanţei în a cărei rază îşi are domi-
nu locuieşte în România, iar fapta este de competenţa judecătoriei, se Sectorului 2 Bucureşti, dacă fapta ciliul făptuitorul. [C.S.J., s. pen., dec.
judecă de Judecătoria Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa este de competenţa judecătoriei, iar în nr. 246/1998, BJCD 1998, p. 496].
competentă după materie şi calitatea persoanei, din municipiul
Bucureşti, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
(2) Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei Secţiunea III. Competenţa în caz de indivizibilitate
în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează şi conexitate
nava, afară de cazul când prin lege se dispune altfel.
(3) Infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa Art. 32. Reunirea cauzelor
instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe În caz de indivizibilitate sau de conexitate, judecata în primă
teritoriul român. instanţă, dacă are loc în acelaşi timp pentru toate faptele şi pentru
(4) Dacă nava nu ancorează într-un port român, sau dacă aeronava toţi făptuitorii, se efectuează de aceeaşi instanţă.
nu aterizează pe teritoriul român, competenţa este cea prevăzută de
alin. (1), afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Doctrină: A se vedea supra, art. 31 – „Doctrină”.

158 Lucia Rog Lucia Rog 159

Art. 33-34 Competenţa
Art. 33. Cazurile de indivizibilitate
Este indivizibilitate:
a) când la săvârşirea unei infracţiuni au participat mai multe
persoane;
b) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi
act;
c) în cazul infracţiunii continuate sau în orice alte cazuri când
două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.
[C.proc.pen., art. 335, art. 449 alin. (1) lit. a) şi c)]
Legislaţie: Codul penal, art. 23-31, art. 33 lit. b), art. 41;
Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei
funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, B. Mrejeru,
Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; Al. Paicu, Unele probleme
privind indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279
alin. (2) lit. a) C.proc.pen. şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999, p. 97-99; V. Rămureanu,
Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti,
2002; M. Vasile, Disjungerea cauzei, R.D.P. nr. 2/2003, p. 117-118.
Art. 34. Cazurile de conexitate
Este conexitate:
a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite prin acte
diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp
şi în acelaşi loc;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite în timp ori în
loc diferit, după o prealabilă înţelegere între infractori;
c) când o infracţiune este săvârşită pentru a pregăti, a înlesni sau
ascunde comiterea altei infracţiuni, ori este săvârşită pentru a înlesni
sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a făptuitorului
altei infracţiuni;
d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi
reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.
[C.proc.pen., art. 336-337, art. 449 alin. (1) lit. a) şi c)]
160 Lucia Rog
Felurile competenţei Art. 35
Legislaţie: Codul penal, art. 23-31, art. 33 lit. a).
Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei
funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, B. Mrejeru,
Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; Al. Paicu, Unele probleme
privind indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279
alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999,
p. 97-99; V. Petrovici, Interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură
penală în caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 4/2005, p. 148-152;
V. Petrovici, Aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură penală în
caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 1/2006, p. 140-144; V. Rămureanu,
Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
JURISPRUDENŢĂ
DECIZII DE SPEŢĂ
Săvârşirea infracţiunii în acelaşi şi în acelaşi loc, deci sunt incidente
timp şi în acelaşi loc. În speţă s-a dispoziţiile art. 34 lit. a) C.proc.pen.
reţinut că toţi inculpaţii erau salariaţi la [C.A. Iaşi, s. pen., dec. nr. 131/2000,
acelaşi punct vamal, au săvârşit faptele PJMP 2000, p. 270]
prin acte diferite dar în acelaşi timp
Art. 35. Competenţa în caz de indivizibilitate sau conexitate
(1) În caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în
raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai
multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele
şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă compe-
tenţa după natura faptelor sau după calitatea persoanelor aparţine
unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele
reunite revine instanţei superioare în grad.
(2) Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa
revine instanţei civile.
(3) Dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa
revine instanţei civile echivalente în grad cu instanţa militară.
Lucia Rog 161
Art. 35 Competenţa Felurile competenţei
(4) Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită ale art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.
instanţei, chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a pen., autorii acesteia susţin că dispo-
determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus disjungerea sau ziţiile legale criticate, referitoare la
încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea. competenţa materială de primă instanţă
(5) Tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infrac- a curţii de apel, determinată după cali-
ţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care tatea persoanei, respectiv cele referi-
acestea se referă, iar dacă competenţa după calitatea persoanelor toare la competenţa instanţelor în caz de
aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate indivizibilitate sau conexitate, încalcă
cauzele reunite revine instanţei superioare în grad. [C.proc.pen., prevederile constituţionale ale art. 16
art. 25-29] referitoare la egalitatea în faţa legii şi
a autorităţilor publice, cu consecinţa
Notă: Alineatele (2)-(5) ale art. 35 sunt reproduse astfel cum au fost modificate prin aplicării unui tratament discriminatoriu
Legea nr. 356/2006. faţă de calitatea pe care a avut-o unul
dintre autori, aceea de judecător la
Doctrină: C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei Judecătoria Babadag.
funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; Th. Mrejeru, Se consideră, de asemenea, că
B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; I. Gârbuleţ, dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. b) şi ale
Instanţa competentă să dispună arestarea preventivă în situaţia reunirii cauzelor, Dreptul art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.
nr. 12/2005, p. 221-227; L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor pen. încalcă prevederile art. 21 din
cauze cu făptuitori militari. Conflicte de competenţă între organele judiciare civile Constituţie, republicată, referitoare la
şi cele militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Al. Paicu, Unele probleme privind dreptul de acces liber la justiţie, precum
indivizibilitatea sau conexitatea dintre infracţiunile la care se referă art. 279 alin. (2)
şi dispoziţiile referitoare la dreptul la
lit. a) din Codul de procedură penală şi alte infracţiuni, Dreptul nr. 7/1999, p. 99-97;
un proces echitabil, întrucât nu asigură
V. Petrovici, Aplicarea dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Codul de procedură penală în
caz de indivizibilitate sau conexitate, Pro lege nr. 1/2006 p. 140-144; M. Vasile, Organul
posibilitatea folosirii tuturor căilor
judiciar competent să se sesizeze din oficiu în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180 de atac prevăzute în legea procesuală
alin. (11), art. 180 alin. (21) şi art. 181 alin. (11) din Codul penal, Dreptul nr. 8/2001, penală. Se mai susţine de către unul din
p. 101-107; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi autorii excepţiei că tratamentul prevăzut
Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, de art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen.
Ed. Tempus, Bucureşti, 2002. îl dezavantajează cu atât mai mult cu
cât, la data comiterii faptelor, nu avea
JURISPRUDENŢĂ o calitate care să atragă competenţa de
judecată a curţii de apel.
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE Examinând excepţia de neconstitu-
Competenţă după calitatea per- unei singure căi de atac. În motivarea ţionalitate, Curtea constată că aceasta este
soanei. Calitate avută numai de unul excepţiei de neconstituţionalitate a neîntemeiată şi urmează să fie respinsă
dintre autori. Conexitate. Existenţa dispoziţiilor art. 281 pct. 1 lit. b) şi pentru următoarele considerente:
Art. 35
Potrivit art. 126 alin. (2) din
Constituţie, republicată, „Competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura
de judecată sunt prevăzute numai prin
lege”. Prin urmare, stabilirea compe-
tenţelor instanţelor judecătoreşti,
inclusiv în caz de indivizibilitate sau
conexitate, constituie atributul exclusiv
al legiuitorului. Acesta poate stabili, în
considerarea unor situaţii deosebite,
reguli speciale de procedură, precum
şi modalităţi de exercitare a drepturilor
procedurale, fiind ţinut desigur ca, în
procesul de legiferare, să se circumscrie
cadrului constituţional. În ceea ce
priveşte critica dispoziţiilor art. 281
pct. 1 lit. b) şi art. 35 alin. (1) teza a II-a
C.proc.pen. în raport de prevederile
art. 16 din Constituţie, republicată,
aceasta nu poate fi reţinută câtă vreme
prevederile criticate nu conţin privilegii
sau discriminări în raport cu criteriile
egalităţii în drepturi înscrise în art. 4
din Constituţie, republicată, iar situaţia
juridică a anumitor categorii de persoane
(în speţă judecătorii de la judecătorii,
pe de o parte, respectiv inculpaţii care
au săvârşit infracţiuni aflate în raport
de conexitate sau indivizibilitate, pe
de altă parte), justifică aplicarea unui
tratament diferit, în scopul unei mai
bune înfăptuiri a justiţiei. De altfel
Curtea Constituţională a statuat, în
jurisprudenţa sa, că art. 16 din Consti-
tuţie vizează „egalitatea în drepturi
între cetăţeni în ceea ce priveşte

162 Lucia Rog Lucia Rog 163

Art. 35
recunoaşterea în favoarea acestora a
unor drepturi şi libertăţi fundamentale,
nu şi identitatea de tratament juridic
asupra aplicării unor măsuri, indiferent
de natura lor. În felul acesta se justifică
nu numai admisibilitatea unui regim
juridic diferit faţă de anumite categorii
de persoane, dar şi necesitatea lui”
(Decizia nr. 25/23 februarie 1999).
Curtea constată, de asemenea, că textele
de lege criticate nu încalcă prevederile
art. 21 din Constituţie, republicată,
câtă vreme accesul liber la justiţie este
asigurat prin posibilitatea părţilor de
a se adresa instanţei de judecată şi de
a declara recurs împotriva hotărârii
instanţei de fond, exercitarea dreptului
oricărei persoane de a se adresa justiţiei
pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor
şi a intereselor sale legitime nefiind
îngrădită prin stabilirea unei singure căi
de atac (recursul). În acest sens, Curtea
Constituţională a reţinut în mod constant
în jurisprudenţa sa că accesul la justiţie
nu presupune, în toate cazurile, accesul
la toate structurile judecătoreşti şi la
toate căile de atac prevăzute de lege.
De altfel, în ceea ce priveşte dispoziţiile
art. 281 pct. 1 lit. b) C.proc.pen. acestea
au mai format obiectul controlului de
constituţionalitate, în raport de preve-
derile art. 21 din Constituţie. Statuând
în sensul constituţionalităţii textelor
criticate, Curtea a reţinut că „faptul că
nu se poate folosi, în cauză, calea de
atac a apelului nu afectează drepturile
164 Lucia Rog
Competenţa
procesuale ale inculpatului, având în
vedere dispoziţiile art. 3856 alin. (3)
C.proc.pen., care prevăd că recursul, în
acest caz, nu se limitează la motivele
de casare enumerate de art. 3859
C.proc.pen., iar instanţa este obligată
să examineze întreaga cauză sub
toate aspectele” (Decizia nr. 156 din
17 aprilie 2003). Întrucât nu au intervenit
elemente noi care să determine reconsi-
derarea jurisprudenţei Curţii, soluţia
adoptată şi considerentele pe care
aceasta s-a întemeiat sunt valabile şi
în prezenta cauză, inclusiv în ceea ce
priveşte critica prevederilor art. 35
alin. (1) teza a II-a C.proc.pen., formu-
lată faţă de acelaşi temei constituţional
şi cu aceeaşi motivare. În sfârşit, Curtea
mai reţine că prevederile criticate nu
încalcă dreptul la un proces echitabil,
reglementat de prevederile art. 21
alin. (3) din Constituţie, republicată,
precum şi de prevederile art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale,
întrucât nu înlătură posibilitatea
inculpaţilor de a beneficia de drepturile
şi garanţiile procesuale instituite
prin lege, în cadrul unui proces
public, judecat de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită
prin lege, într-un termen rezonabil,
condiţii care sunt asigurate şi în situaţia
judecării cauzelor în primă instanţă
de către curţile de apel. Totodată,
textele criticate asigură dreptul la două
Felurile competenţei
grade de jurisdicţie în materie penală,
reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7
la Convenţia pentru apărarea drepturilor
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Competenţa în caz de conexi-
tate. Infracţiuni de competenţa DNA
şi DIICOT. Primul organ sesizat.
Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr.
508/2004, astfel cum a fost modificată
prin O.U.G. nr. 7/2005, sunt de
competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organi-
zată şi Terorism, cu excepţia celor date
în competenţa Parchetului Naţional
Anticorupţie, actual Departamentul
Naţional Anticorupţie, infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 87/1994 privind
combaterea evaziunii fiscale, dacă
s-a produs o pagubă mai mare decât
echivalentul în lei a 500.000 euro.
Potrivit art. 13 alin. (12) din O.U.G.
nr. 43/2002, sunt de competenţa
Departamentului Naţional Anticorupţie
infracţiunile prevăzute de Legea nr.
241/2005 privind combaterea evaziunii
fiscale, dacă s-a cauzat o pagubă
materială mai mare decât echivalentul
în lei a 1.000.000 euro.
Faţă de cele arătate, rezultă că
pentru infracţiunile de evaziune
fiscală pentru care inculpaţii au fost
trimişi în judecată competenţa de a
efectua urmărirea penală aparţinea
Departamentul Naţional Anticorupţie.
Lucia Rog
Art. 35
omului şi a libertăţilor fundamentale.
[D.C.C. nr. 206/2004, M. Of. nr. 471
din 26 mai 2004]
Însă, inculpaţii au fost trimişi în
judecată şi pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 7 din Legea
nr. 39/2003, pentru care competenţă
exclusivă de cercetare penală are
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism,
potrivit art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 508/2004.
Or, în situaţia în care, în aceeaşi
cauză, raportat la natura infracţiunilor
reţinute în sarcina inculpaţilor, sunt
competente a efectua cercetările mai
multe organe de urmărire penală, se
pune problema stabilirii criteriului de
determinare a unuia dintre acestea.
Astfel, potrivit art. 35 alin. (1)
teza I C.proc.pen. cu referire la art. 45
alin. (1) din acelaşi cod, competenţa în
caz de indivizibilitate sau conexitate
revine primului organ sesizat, care
în speţă este Direcţia de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism.
În cauză nu sunt incidente dispozi-
ţiile art. 35 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen.
referitor la un organ de urmărire penală
superior în grad, în condiţiile în care atât
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Tero-
rism, cât şi Departamentul Naţional
165
Art. 35
Anticorupţie sunt structuri specializate
în cadrul Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
aşa cum rezultă din art. 1 din Legea
nr. 508/2004, respectiv art. 1 din O.U.G.
nr. 134/2005.
Faptul că la momentul sesizării
instanţei, Departamentul Naţional
Anticorupţie şi Direcţia de Investigare
a Infracţiunilor de Criminalitate Orga-
nizată şi Terorism nu aveau aceeaşi
structură de organizare internă nu
poate conduce la concluzia că una
dintre acestea este superioară în grad
celeilalte. Pentru stabilirea organului
superior în grad, raportarea trebuie să
se facă la dispoziţiile legii de organizare
judiciară, actualul sistem judiciar fiind
structurat pe 4 paliere (judecătorie,
tribunal, curte de apel, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie). Or, aşa cum
s-a arătat mai sus, DNA şi DIICOT
sunt structuri specializate în cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, motivarea instanţei
de fond în sensul că infracţiunea
prevăzută de art. 7 din Legea
nr. 39/2003 nu justifică competenţa
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism,
atâta vreme cât scopul constituirii
grupului organizat a fost acela de a
săvârşi infracţiuni de evaziune fiscală,
nu are ca temei nicio dispoziţie legală,
art. 35 alin. (5) C.proc.pen. referindu-
166 Lucia Rog
Competenţa
se exclusiv la infracţiunile prevăzute de
art. 221, art. 262 şi art. 264 C.pen.
În consecinţă, Curtea a apreciat că
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism
era organul competent să efectueze
urmărirea penală în cauză şi nu se
impunea restituirea cauzei pe acest
aspect. [C.A. Bucureşti, s. a II-a pen.,
dec. nr. 436/2007, nepublicată]
2. Primul organ de urmărire
penală sesizat. În susţinerea excepţiei
de necompetenţă materială a organului
care efectuează urmărirea penală,
s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor
O.U.G. nr. 134/2005, infracţiunile de
înşelăciune şi instigare la infracţiunea
de abuz în serviciu contra intereselor
persoanei nu sunt de competenţa
DIICOT, ci a DNA.
Tribunalul a reţinut că excepţia
invocată nu este întemeiată. Astfel, este
adevărat că potrivit dispoziţiilor art.
13 alin. (12) din O.U.G. nr. 134/2005,
Departamentul Naţional Anticorupţie
este competent să efectueze urmărirea
penală dacă s-a cauzat o pagubă
materială mai mare decât echivalentul
a 1.000.000 euro în cazul infracţiunilor
prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3)
şi (5), art. 246, art. 247, art. 248 şi
art. 2481 C.pen. însă, în cauză, organele
de urmărire penală (DIICOT) au fost
sesizate şi deci învestite cu efectuarea
actelor de cercetare penală înainte de
intrarea în vigoare a acestei norme,
Felurile competenţei Art. 36-37
iar o parte din infracţiunile pentru care sunt aplicabile. [C.S.J., s. pen., dec.
inculpatul era cercetat sunt în competenţa nr. 2808/2000, BJCD 2000 , p. 395].
sa exclusivă. Ca atare, în conformitate
4. Competenţă în caz de conexi-
cu prevederile art. 35 cu referire la
tate. Instanţe de grad diferit. Din
art. 45 C.proc.pen., competenţa efec-
rechizitoriu rezultă că dintre faptele
tuării urmăririi penale revine organului
pentru care inculpaţii au fost trimişi
de urmărire penală cel dintâi învestit,
în judecată, unele sunt de competenţa
respectiv DIICOT. [Trib. Bucuresti,
tribunalului militar teritorial, iar altele
s. I pen., încheierea nr. 18836/3/2006,
de competenţa Curţii Militare de Apel,
nepublicată]
cât şi faptul că, între toate faptele
3. Cerere de contopire a pedep-
reţinute în sarcina tuturor inculpaţilor
selor. Instanţă competentă. Competentă
există legătură, ceea ce face necesară
să soluţioneze cererea de contopire a
judecarea lor împreună de către aceeaşi
pedepselor în cazul concursului de
instanţă. Având în vedere prevederile
infracţiuni formulată de condamnatul
art. 282 pct. 1 lit. a) şi ale art. 35 C.proc.
aflat în stare de deţinere este instanţa în
pen., s-a stabilit că instanţa competentă
a cărei rază teritorială se află locul de
să judece cauza este Curtea Militară de
deţinere corespunzătoare instanţei de
Apel, căreia i s-a trimis dosarul. [C.S.J.,
executare a ultimei hotărâri. Prevede-
s. pen., dec. nr. 2419/2000, în Juridica
rile art. 35 alin. (2) C.proc.pen. nu
nr. 9-10/2001, p. 425]
Art. 36. Instanţa competentă a hotărî reunirea cauzelor
(1) Reunirea cauzelor se hotărăşte de instanţa căreia îi revine
competenţa de judecată, potrivit dispoziţiilor art. 35.
(2) În cazul prevăzut în art. 35 alin. (3), reunirea cauzelor se
hotărăşte de instanţa militară, care trimite dosarul instanţei civile
căreia îi revine competenţa.
Notă: Alineatul (2) al art. 36 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 356/2006.
Art. 37. Cazuri speciale
(1) În cazurile de indivizibilitate prevăzute în art. 33 lit. a) şi b),
precum şi în cele de conexitate, cauzele sunt reunite dacă ele se află
Lucia Rog 167
Art. 37 Competenţa Felurile competenţei Art. 38-39
în faţa primei instanţe de judecată, chiar după desfiinţarea hotărârii Art. 38. Disjungerea
cu trimitere de către instanţa de apel sau după casarea cu trimitere În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. a), precum şi în toate
de către instanţa de recurs. cazurile de conexitate, instanţa poate dispune, în interesul unei bune
(2) Cauzele se reunesc şi la instanţele de apel, precum şi la cele de judecăţi, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre infractori
recurs, de acelaşi grad, dacă se află în acelaşi stadiu de judecată. sau dintre infracţiuni să se facă separat. [C.proc.pen., art. 293]
(3) În cazul de indivizibilitate prevăzut în art. 33 lit. c) cauzele trebuie
să fie reunite întotdeauna. [C.proc.pen., art. 335] Legislaţie: Hotărârea nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine
interioară al instanţelor judecătoreşti, modificată, adoptată de Plenul Consiliului Superior
Doctrină: C. Diţă Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii asupra competenţei al Magistraturii, art. 99 alin. (4).
funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151; I. Dumitru, Înţelesul
prevederilor art. 37 alin. (1) din Codul de procedură penală, Dreptul nr. 4/1994, p. 70-71; Doctrină: D. Ciuncan, Competenţă. Declinare. Rezoluţie sau Ordonanţă, în
Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; C. Diţă, Despre efectele conexităţii şi indivizibilităţii
V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, asupra competenţei funcţionale a organelor judiciare, Dreptul nr. 6/2005, p. 147-151;
Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, N. Grofu, Disjungerea în faza de urmărire penală, R.D.P. nr. 4/2003, p. 86-87; Th. Mrejeru,
Bucureşti, 2002. B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu,
Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980;
JURISPRUDENŢĂ Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002;
M. Vasile, Disjungerea cauzei, R.D.P. nr. 2/2003, p. 117-118; M. Vasile, Neconcordanţa
DECIZII DE SPEŢĂ unor dispoziţii procesual penale referitoare la posibilitatea disjungerii cauzelor privind
infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. (2) lit. a) din Codul de procedură penală, Dreptul
Indivizibilitate. Acte materiale către instanţa de apel, care, în aceeaşi nr. 10/2003, p. 208-209.
ale aceleiaşi infracţiuni. Reunirea zi, în aceeaşi compunere, a pronunţat
cauzelor în faţa instanţei de recurs. două hotărâri diferite. Fragmentarea
Secţiunea IV. Dispoziţii comune
Potrivit art. 33 lit. c) C.proc.pen. există activităţii infracţionale s-a făcut în mod
indivizibilitate în cazul infracţiunii nejustificat, cu implicaţiile aplicării a
continuate sau în orice alte cazuri, două pedepse separate, deşi în cauză Art. 39. Excepţii de necompetenţă
când două sau mai mult acte materiale nu există pluralitate de infracţiuni, ci (1) Excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă
alcătuiesc o singură infracţiune. În acţiuni care prezintă, fiecare în parte, după calitatea persoanei pot fi ridicate în tot cursul procesului penal,
cauză există cazul de indivizibilitate conţinutul aceleiaşi infracţiuni, fiind până la pronunţarea hotărârii definitive.
indicat, întrucât în prima sentinţă de aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (2)
(2) Excepţia de necompetenţă teritorială poate fi ridicată numai până
condamnare s-a reţinut în sarcina C.pen. privind infracţiunea continuată.
la citirea actului de sesizare în faţa primei instanţe de judecată.
inculpatului săvârşirea a trei acte S-a dispus, în consecinţă, reunirea
materiale de sustrage comise în noaptea cauzelor conform art. 33, art. 36 şi (3) Excepţiile de necompetenţă pot fi ridicate de procuror, de
de 16-17 octombrie 1994, iar în cea art. 37 alin. ultim C.proc.pen., ambele oricare dintre părţi, sau puse în discuţia părţilor din oficiu.
de-a doua alte patru acte de sustragere dosare aflându-se în acelaşi stadiu de
săvârşite pe parcursul aceleiaşi luni. judecată. [C.A. Bacău, s. pen., dec. nr. Doctrină: Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic,
Această situaţie trebuia observată de 239/1995, R.D.P. nr. 4/1997, p. 105] Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică şi

168 Lucia Rog Lucia Rog 169

Art. 40 Competenţa Felurile competenţei Art. 40
Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
Ed. Tempus, Bucureşti, 2002. b) s-a dat o hotărâre în primă instanţă.
(2) Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină
JURISPRUDENŢĂ schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de
persoanele prevăzute în art. 29 pct. 1.
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Administrarea de probe. Ridi- de judecată, în caz contrar instanţa Note: 1. Alineatul (1) al art. 40 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
carea excepţiei de necompetenţă iniţial sesizată rămânând competentă nr. 281/2003.
teritorială. Potrivit art. 39 alin. (2) să soluţioneze cauza. [C.A. Bucureşti, 2. Alineatul (2) al art. 40 este reprodus astfel cum a fost modificat prin O.U.G.
C.proc.pen., excepţia de necompetenţă nr. 109/2003.
s. I pen., dec. nr. 10/2005, CPJP 2005,
teritorială nu poate fi ridicată decât p. 135-136]
Doctrină: M. Covalciuc, Competenţa. Poliţişti, R.D.P. nr. 4/2004, p. 102-103;
până la citirea actului de sesizare. Ca
3. Încheiere de respingere a excep- M. Damaschin, Din nou despre regulile de competenţă privitoare la poliţişti, R.D.P.
atare, părţile nu pot pune în discuţie
ţiei de necompetenţă. Cale de atac. nr. 4/2004, p. 104-107; I. Griga, Statultul poliţistului. Competenţă, R.D.P. nr. 2/2003,
şi nici instanţa nu poate examina din p. 49-50; A.L. Lorincz, Calitatea de poliţist şi competenţa personală, R.D.P. nr. 2/2006,
Încheierile pot fi atacate cu recurs,
oficiu problema competenţei teritoriale, p. 56-58; R. Lupaşcu, A. Lunca, O problemă privind competenţa după calitatea persoanei,
numai odată cu sentinţa sau decizia
după administrarea unor probe. [C.S.J., Dreptul nr. 12/1994, p. 46-47; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul
recurată, cu excepţia cazurilor când,
s. pen., dec. nr. 1134/1996, B.J. – Bază Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare,
potrivit legii pot fi atacate separat cu
de date] Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a
recurs. Declarând recurs împotriva unei
instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
2. Invocarea excepţiei de necom- încheieri prin care s-a respins excepţia
petenţă teritorială după citirea de necompetenţă după calitatea
actului de sesizare. Spre deosebire de persoanei, hotărâre care potrivit art. 311
JURISPRUDENŢĂ
excepţia de necompetenţă materială şi alin. ultim C.proc.pen., este pronunţată
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
cea după calitatea persoanei care pot fi în cursul judecăţii, iar prin ea nu s-a
ridicate în tot cursul procesului penal, făcut o judecată asupra fondului cauzei, Competenţă după calitatea per- alin. (2) privind competenţa instanţelor
până la pronunţarea hotărârii definitive, sancţiunea este inadmisibilitatea căii soanei. Infracţiuni comise de deputaţi judecătoreşti şi procedura de judecată,
excepţia de necompetenţă teritorială nu de atac astfel exercitate. [I.C.C.J., sau senatori. În motivarea excepţiei deoarece, de vreme ce Legea funda-
poate fi ridicată decât până la citirea s. pen., dec. nr. 962/2003, Pro lege de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mentală stabileşte în mod univoc
actului de sesizare în faţa primei instanţe nr. 3-4/2003, p. 260] art. 40 C.proc.pen., s-a susţinut că că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispoziţiile legale criticate aduc atin- este competentă să judece cauzele cu
gere prevederile constituţionale ale inculpaţi senatori ori deputaţi, nu se
Art. 40. Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpa- art. 72 alin. (2) privind competenţa de poate deroga prin lege de la această
tului judecată a Înaltei Curţi de Casaţie şi reglementare în funcţie de pierderea
(1) Când com petenţa instanţei este deter minată de cali ta tea Justiţie pentru infracţiunile săvârşite calităţii. Deci, singurul moment în
inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, de parlamentari, ale art. 16 referitoare care contează calitatea de parlamentar
după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când: la egalitatea în drepturi şi ale art. 126 pentru stabilirea competenţei, este cel

170 Lucia Rog Lucia Rog 171

Art. 40
al trimiterii în judecată, şi competenţa
astfel determinată ar fi trebuit să rămână
valabilă în tot cursul judecăţii chiar
dacă inculpatul a pierdut acea calitate.
De asemenea, inculpatul, printr-un
simplu act de voinţă, poate deroga de
la norma fundamentală potrivit căreia
„competenţa instanţelor judecătoreşti
şi procedura de judecată sunt stabilite
numai prin lege”. Or, în ipoteza în care
inculpatul (senator, deputat, magistrat
etc.) este trimis în judecată potrivit
procedurii speciale referitoare la com-
petenţa rationae personae, iar mai
apoi acesta demisionează din funcţia
deţinută, ar trebui ca, potrivit textului
legal criticat, dacă nu este cazul situa-
ţiilor prevăzute de art. 40 alin. (1) lit.
a) şi b) C.proc.pen., instanţa să constate
că, faţă de lipsa calităţii astfel generată,
nu mai este competentă şi să trimită
dosarul instanţei competente, potrivit
celorlalte reguli privitoare la materie.
Prin urmare, s-ar ajunge la situaţia
nelegală şi neconstituţională ca, în cursul
judecăţii, competenţa de soluţionare a
cauzei să nu fie stabilită de lege, ci să
fie lăsată la latitudinea inculpatului. Tot
acelaşi rezultat s-ar produce şi în cazul
în care, în cursul judecăţii, inculpatul ar
fi destituit din funcţia respectivă, pentru
că, în această situaţie, competenţa de
judecată ar fi stabilită de autoritatea
care a luat măsura respectivă.
De asemenea, se poate ajunge la
situaţia în care două persoane care au
172 Lucia Rog
Competenţa
fost trimise în judecată la aceeaşi dată să
fie judecate, din motive independente,
de instanţe diferite. Astfel, în ipoteza
în care, spre finele mandatului, doi
parlamentari au fost trimişi în judecată
dar, din motive obiective, faţă de unul
dintre aceştia s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească, ar urma ca acesta din
urmă să fie în continuare judecat de
instanţa potrivit regulii speciale, iar
celălalt de instanţa competentă potrivit
dreptului comun.
Examinând excepţia de neconsti-
tuţionalitate, Curtea a constatat că
prevederile art. 72 alin. (2) din Consti-
tuţie se referă în mod exclusiv la
inculpaţii care, în cursul judecăţii, au
calitatea de senatori şi deputaţi, indi-
ferent de data la care au comis faptele
penale pentru care sunt judecaţi şi de
natura acestor fapte, iar nu şi la inculpaţii
care au pierdut această calitate.
De asemenea, prevederile art. 40
C.proc.pen. nu instituie nici un fel de
discriminări între persoanele care au
calitatea de parlamentar, ele aplicându-
se în mod egal tuturor învinuiţilor ori
inculpaţilor aflaţi în aceeaşi situaţie
juridică, astfel că nu poate fi primită
susţinerea potrivit căreia ar fi încălcate
dispoziţiile art. 16 din Constituţie.
În consecinţă, Curtea Constituţio-
nală a respins excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 40 C.proc.pen.
[D.C.C. nr. 433/2005, M. Of. nr. 870
din 28 septembrie 2005]
Felurile competenţei
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Pierderea calităţii avute la
data comiterii infracţiunii prin
efectul legii. 1) Faptele penale ale
persoanelor care, la data săvârşirii lor,
aveau calitatea de militari în cadrul
Direcţiei Generale a Penitenciarelor,
iar prin efectul Legii nr. 293/2004 au
devenit funcţionari publici civili, nu
sunt de competenţa instanţelor militare
din momentul intrării în vigoare a legii
la 30 septembrie 2004.
Soluţia se impune în raport cu carac-
terul activ al legii procesual penale;
prevederile art. 40 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen. nu sunt incidente, întrucât
pierderea calităţii la care se referă acest
text de lege are în vedere alte situaţii
decât prin efectul legii, cum este, în
speţă, demilitarizarea întregului sistem
penitenciar. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1052/2005 B.J. – Bază de date]
2) Articolul 40 C.proc.pen. nu solu-
ţionează în timp conflictul între normale
de competenţă personală, textul de lege
în discuţie prevăzând numai că, în cadrul
legii aplicabile, în vigoare, trebuie
să se ţină seama de calitatea specială
a persoanei avută la data săvârşirii
infracţiunii. Acest text este aplicabil
numai dacă este vorba de pierderea
calităţii de militar a poliţistului, după
săvârşirea infracţiunii, şi dacă instanţa
militară, conform legii în vigoare, ar fi
competentă material pentru infracţiunile
săvârşite de poliţişti.
Lucia Rog
Art. 40
Prin Legea nr. 360/2002 poliţistul
nu numai că şi-a pierdut calitatea de
militar, devenind funcţionar public
civil ci, mai mult, s-a stabilit şi o nouă
competenţă materială şi personală a
instanţelor civile pentru judecarea
infracţiunilor săvârşite de poliţişti,
diferită de cea care există pentru infrac-
ţiunile săvârşite de civili şi care repre-
zintă dreptul comun. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 309/2003, Pro lege nr. 3-4/2003,
p. 306- 311]
2. Competenţă după calitatea
persoanei. Infracţiuni săvârşite de
poliţişti înainte de intrarea în vigoare
a Legii nr. 360/2002 privind statutul
poliţistului. Legea nr. 360/2002 privind
Statutul poliţistului, intrată în vigoare
la 24 august 2002, cuprinde, între
altele, dispoziţii de ordin procesual
privind competenţa instanţelor în
cazul săvârşirii unor infracţiuni de
către poliţişti care, în temeiul legii, au
devenit funcţionari publici. Prin efectul
adoptării Legii nr. 360/2002, în materia
reglementărilor privind competenţa de
judecată a infracţiunilor săvârşite de
poliţist s-a creat un concurs între dis-
poziţiile Codului de procedură penală
şi cele din menţionata lege, concurs
în legătură cu care trebuie observate
următoarele:
Atât Codul de procedură penală,
cât şi Legea nr. 360/2002 au fost
173
Art. 40
adoptate de Parlamentul României,
făcând parte – potrivit prevederilor din
art. 72 alin. (3) lit. f) şi i) din Constituţie
– din categoria legilor organice, codul
fiind o lege cu caracter general, iar
cea privitoare la statutul poliţistului o
lege specială, aceasta din urmă având
prioritate.
Cu prilejul adoptării legii privind
statutul poliţistului şi în vederea apli-
cării acesteia nu s-au instituit norme
tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze
integral normele şi regulile cu caracter
general. Legiuitorul a prevăzut, însă,
în art. 82 alin. (2), că la data intrării în
vigoare a legii, orice dispoziţii contrare
se abrogă. Aceasta dispoziţie expresă
de abrogare are în vedere şi normele
contrare cuprinse în Codul de procedură
penală.
Cum în discuţie sunt norme de
procedură şi cum acestea sunt de strictă
interpretare şi de imediată aplicare şi
cum nu s-au adoptat norme tranzitorii,
rezultă că Legea privind Statutul
poliţistului se aplică strict şi integral
de la data intrării ei în vigoare, şi
anume de la 24 august 2002, indiferent
de data săvârşirii infracţiunilor şi de
împrejurarea dacă făptuitorul si-a păstrat
ori pierdut calitatea pe care o avea la
data săvârşirii faptelor. În acest sens,
cum este cunoscut şi unanim acceptat,
caracterul activ al legii de procedură
penală nu poate fi examinat în raport cu
data când s-a săvârşit infracţiunea, ca
174 Lucia Rog
Competenţa
în cazul legii penale, ci cu data când se
desfăşoară acţiunea procesuală faţă de
care legea de procedură este activă.
În lipsa unor dispoziţii tranzitorii
speciale, cât şi a unor dispoziţii gene-
rale care să reglementeze situaţiile
ivite în cazul concurenţei legilor de
procedură succesive, a opera cu dis-
tincţii referitoare la data săvârşirii
faptei, la data declanşării procesului
penal, la calitatea făptuitorului şi la
pierderea acestei calităţi, înseamnă a
adăuga la lege;
Legea Statutului poliţistului, care
îl defineşte pe acesta ca fiind un func-
ţionar public civil, a scos din sfera de
competenţă a instanţelor militare şi le-a
introdus în cea a instanţelor civile toate
faptele penale săvârşite de poliţişti,
rămânând în competenţa celor militare,
ca o excepţie, numai infracţiunile contra
siguranţei statului săvârşite de poliţişti
[art. 64 alin. (3)].
În acest context, a menţine în sfera
de competenţă a instanţelor militare,
şi după intrarea în vigoare a Legii
nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvâr-
şite de poliţişti este împotriva legii
şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi
raţiunea reglementarilor juridice care
urmăresc compatibilizarea legislaţiei
naţionale cu cea din comunitatea
europeană;
În sfârşit, invocarea prevederilor
art. 40 C.proc.pen. în motivarea menţi-
nerii competenţei instanţelor militare
Felurile competenţei Art. 41
şi după intrarea în vigoare a Legii legătură cu atribuţiile de serviciu ale
nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă; inculpatului sau dacă s-a pronunţat o
prevederile acestui text sunt străine de hotărâre de către prima instanţă. În cauza
datele speţei, ele presupunând exclu- având ca obiect plângerea împotriva
siv pierderea calităţii avute la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire
săvârşirii infracţiunii, în condiţiile penală şi aplicarea unei sancţiuni cu
aceleiaşi reglementări juridice, câtă caracter administrativ pentru săvârşirea
vreme în cazul din speţă intervine o infracţiunii de distrugere prevăzută de
modificare majoră de reglementare art. 217 alin. (1) C.pen., infracţiunea de
juridică în materia competenţei, faţă de care petentul a fost învinuit nu are nicio
care prevederile art. 40 C.proc.pen. nu legătură cu atribuţiile sale de serviciu şi
mai sunt incidente. [C.S.J., s. pen., dec. nici nu s-a pronunţat o hotărâre, actele
nr. 4687/2002, B.J. – Bază de date] procurorului neputând fi asimilate hotă-
rârilor judecătoreşti. [C.A. Bucureşti,
3. Pierderea calităţii după săvâr-
s. I pen., dec. nr. 12/2005, CPJP 2005,
şirea infracţiunii. Pierderea calităţii
p. 132-134]
de magistrat atrage menţinerea compe-
tenţei instanţei numai dacă fapta are
Art. 41. Competenţa în caz de schimbare a încadrării juri-
dice sau a calificării
(1) Instanţa sesizată cu ju de carea unei infrac ţiuni rămâne
competentă a o judeca chiar dacă constată, după efectuarea
cercetării judecătoreşti, că infracţiunea este de competenţa instan-
ţei inferioare.
(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită
în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei de
judecată, afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
[C.proc.pen., art. 332, art. 334]
Doctrină: Gh. Dumitru, Aplicare în timp a legii de procedură penală, R.D.P.
nr. 3/1997, p. 52-55; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; I. Retca, Din nou despre competenţa materială de
soluţionare a unor infracţiuni cărora li s-a dat o altă calificare juridică, Dreptul nr. 12/1997,
p. 78-80; I. Ristea, Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, fără
Lucia Rog 175
Art. 41 Competenţa Felurile competenţei Art. 42
a mai fi pusă în mişcare acţiunea penală pentru noile fapte, Dreptul nr. 4/2004, p. 200-202; art. 334 C.proc.pen. a fost făcută [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec.
Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; după efectuarea cercetării judecătoreşti nr. 7/2000, CPJMP 2000, p. 272]
A. Tudor, O. Rădulescu, P. Rosenberg, Despre unele aspecte privind imunitatea parla-
mentară, Dreptul nr. 11/2002, p. 192-194.
Art. 42. Declinarea de competenţă
JURISPRUDENŢĂ (1) Instanţa de judecată care îşi declină competenţa trimite dosarul
instanţei de judecată arătată ca fiind competentă prin hotărârea de
DECIZII DE SPEŢĂ declinare.
Schimbarea încadrării juridice calea regulatorului de competenţă (2) Dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială
a faptei. 1) Schimbând încadrarea în favoarea Tribunalului Teleorman, sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate
juridică, din art. 209 alin. (1) lit. a) şi competenţa soluţionării cauzei. folosi actele îndeplinite şi poate menţine măsurile dispuse de instanţa
alin. (3) lit. h) C.pen., în art. 208 alin. Înainte de a dispune schimbarea desesizată.
(1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. a) încadrării juridice, tribunalul a audiat (3) În cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, actele înde-
C.pen., tribunalul a constatat că, în inculpaţii, la termenul de la 25 iunie plinite ori măsurile dispuse se menţin.
speţă, competenţa aparţine judecătoriei, 2003, a administrat probe cu privire (4) Hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă apelului
conform art. 42 C.proc.pen., şi a declinat la aspectele ce ţineau de latura civilă şi nici recursului.
soluţionarea cauzei către Judecătoria (cuantumul prejudiciului) şi natura
Turnu Măgurele. cablurilor sustrase. Doctrină: S. Buzoianu, Probleme de drept ivite în legătură cu declinarea competenţei
Judecătoria Turnu Măgurele, în Date fiind dispoziţiile art. 41 în materie penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 145-149; D. Ciuncan, Declinarea de competenţă
baza art. 42 C.proc.pen., a declinat C.proc.pen., constatând că declinarea făcută de procuror în favoarea altui parchet prin rezoluţie sau prin ordonanţă, Pro lege
competenţa soluţionării cauzei către competenţei s-a dispus de tribunal, nr. 4/1998, p. 17-19; D. Ciuncan, Competenţă. Declinare. Rezoluţie sau Ordonanţă,
Tribunalul Teleorman şi, constatând după efectuarea cercetării judecătoreşti, R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; I. Dumitru, Ordonanţa procurorului de declinare a
conflict negativ de competenţă, a în baza art. 43 C.proc.pen., Curtea a competenţei, Dreptul nr. 5/1999, p. 114-115; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor
înaintat cauza curţii de apel. stabilit competenţa soluţionării cauzei
judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de
Procedând la verificarea compe- în favoarea Tribunalului Teleorman.
judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002.
tenţei, Curtea a constatat că, în [C.A. Bucureşti, s. I pen., dec. nr.
conformitate cu dispoziţiile art. 41 8/2004, PJP 2003-2004, p. 258-259]
JURISPRUDENŢĂ
C.proc.pen., instanţa sesizată cu 2) Chiar dacă tribunalul – ca instanţă
judecarea unei infracţiuni rămâne com- de fond – a dispus schimbarea încadrării DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
petentă a judeca şi dacă se constatată, juridice a faptei într-o infracţiune ce
după efectuarea cercetării judecătoreşti, atrage competenţa materială a jude- Lipsa căii de atac împotriva art. 11, art. 20, art. 21, art. 24 şi art. 129
că infracţiunea este de competenţa unei hotărârii de declinare a competenţei. din Constituţie, în sensul că accesul la
cătoriei, această împrejurare nu impune
În motivarea excepţiei de neconstituţio- justiţie este încălcat faţă de prevederile
instanţe inferioare. declinarea competenţei soluţionării
nalitate a dispoziţiilor art. 42 alin. (4) dreptului internaţional în materie, drept
În speţă, prin sentinţa nr. 15/3 cauzei în favoarea instanţei infe-
C.proc.pen. s-a susţinut că articolul de ce are prioritate atunci când se constată
aprilie 2003, Curtea a mai dispus pe rioare, întrucât aplicarea dispoziţiilor
lege invocat este contrar dispoziţiilor contrarietatea cu legislaţia internă.
176 Lucia Rog Lucia Rog 177
Art. 42
S-a mai arătat că „dreptul la apărare
în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului nu înseamnă
numai asigurarea unui apărător, ci şi
posibilitatea efectivă de a răspunde
cererilor, probelor şi excepţiilor, în
fiecare speţă, ori încălcarea acestui drept
înseamnă neasigurarea unei judecăţi
echitabile, părţile nemaiaflându-se pe
poziţii de egalitate”.
Examinând excepţia de neconstitu-
ţionalitate, Curtea a constatat că, prin
Decizia nr. 429/2004, răspunzând la
o critică asemănătoare, a reţinut că
instituţia declinării de competenţă
desemnează obligaţia stabilită prin
lege pentru organul judiciar învestit cu
soluţionarea cauzei de a trimite cauza
organului judiciar competent ori de câte
ori constată că instrumentarea acesteia
nu intră în atribuţiile sale. Declinarea
de competenţă nu are caracterul unei
judecăţi, pentru că în cadrul acestei
proceduri nu se soluţionează fondul
cauzei, ci un incident în administrarea
justiţiei, inerent bunei funcţionari a
sistemului judiciar. Ţinând seama de
natura instituţiei, ca şi de imperativul
celerităţii procesului penal, nu se poate
reţine că textul de lege criticat este
de natură să încalce sau să restrângă
dreptul la apărare al părţilor, cu atât
mai mult cu cât atât inculpatul, cât şi
celelalte părţi, îşi pot exercita dreptul la
apărare şi celelalte drepturi procesuale
în faţa instanţei competente, precum
178 Lucia Rog
Competenţa
şi dreptul de a ataca prin mijloacele
prevăzute de lege hotărârea prin care
această instanţă va soluţiona cauza.
În ce priveşte susţinerea referitoare la
încălcarea liberului acces la justiţie, nici
aceasta nu a fost primită, întrucât Curtea
a statuat că accesul la justiţie înseamnă
accesul la instanţele de judecată înzestrate
cu competenţa şi cu procedurile stabilite
prin lege, fiind impropriu să se afirme
lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul
desfăşurării unui proces judiciar.
Nu s-a putut reţine atingerea drep-
tului la un recurs efectiv prevăzut de
art. 13 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale în condiţiile în care
dreptul intern oferă părţii interesate
suficiente garanţii pentru repararea
posibilelor încălcări ale drepturilor
procesuale, şi, prin urmare, nici încăl-
carea dispoziţiilor art. 11 şi 20 din
Legea fundamentală.
În plus, dispoziţiile art. 42
alin. (4) C.proc.pen. reprezintă norme
de procedură a căror reglementare este
de competenţa exclusivă a legiuitorului,
care poate institui, în considerarea unor
situaţii deosebite, reguli speciale de
procedură şi de exercitare a căilor de
atac, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129
din Constituţie.
Ţinând cont de toate aceste aspecte,
Curtea Constituţională a constatat că nu
se pot reţine încălcări ale prevederilor
constituţionale, respingând astfel excep-
Felurile competenţei Art. 43
ţia de neconstituţionalitate ridicată C.proc.pen. [D.C.C. nr. 155/2006,
ce privea dispoziţiile art. 42 alin. (4) M. Of. nr. 241 din 17 martie 2006]
Art. 43. Conflictul de competenţă
(1) Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente
a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa, conflictul pozi-
tiv sau negativ de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic
superioară comună.
(2) Când conflictul de competenţă se iveşte între o instanţă civilă
şi una militară, soluţionarea conflictului este de competenţa Curţii
Supreme de Justiţie.
(3) Instanţa ierarhic superioară comună este sesizată în caz de
conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care
şi-a declinat cea din urmă competenţa.
(4) În toate cazurile, sesizarea se poate face şi de procuror sau
de părţi.
(5) Până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă jude-
cata se suspendă.
(6) Instanţa care şi-a declinat competenţa ori s-a declarat com-
petentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă
urgenţă.
(7) Instanţa ierarhic superioară comună hotărăşte asupra conflic-
tului de competenţă cu citarea părţilor.
(8) Când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de compe-
tenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât
cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă
superioară comună trimite dosarul instanţei superioare comune.
(9) Instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire
a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, afară de
cazul în care, în urma noii situaţii de fapt ce rezultă din completarea
cercetării judecătoreşti, se constată că fapta constituie o infracţiune
dată prin lege în competenţa altei instanţe.
Lucia Rog 179
Art. 43 Competenţa Felurile competenţei Art. 43
(10) Instanţa căreia i s-a trimis cauza aplică în mod corespunzător necompetente, declinându-şi una alteia pen. Judecătoria Baia Mare a respins
dispoziţiile art. 42 alin. (2). competenţa. cererea de reunire a cauzelor, pe motiv
În speţă, se constată că, în cursul de celeritate a judecăţii, iar nu pentru că
Doctrină: L. Lascu, Aspecte legate de competenţa de soluţionare a anumitor cauze judecăţii nu s-a ridicat excepţia de nu ar fi fost un caz de indivizibilitate,
cu făptuitori militari. Conflicte de competenţă între organele judiciare civile şi cele necompetenţă, pe motiv că ambele reţinând, însă, în mod eronat, că a
militare, Dreptul nr. 10/2001, p. 136-145; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală, instanţe, Judecătoria Baia Mare şi fost sesizată cu un conflict pozitiv de
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor Judecătoria Satu Mare, sunt sesizate competenţă, suspendând judecarea cau-
judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; Gh. Stroe, Competenţa de cu aceeaşi cauză penală, şi, deci, nu zei. În consecinţă, constatând neînde-
judecată a instanţelor penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; A. Ungureanu, Conflict au respins, ambele, o atare excepţie, plinite în cauză cerinţele legale prevă-
de competenţă. Soluţii din practica judiciară, R.D.P. nr. 2/1997, p. 97-117; M. Vasile,
pentru a exista conflict pozitiv de zute în art. 43 C.proc.pen., s-a trimis
Consideraţii privind soluţionarea conflictului de competenţă în cursul urmăririi penale,
competenţă. Apărătorul inculpatului, dosarul la Judecătoria Baia Mare pentru
Dreptul nr. 6/2003, p. 205-209.
susţinut de procuror, a solicitat reunirea continuarea judecăţii. [C.S.J., s. pen.,
cauzelor penale în care sunt cercetaţi dec. nr. 1218/2003, B.J. – Bază de date]
JURISPRUDENŢĂ
cei doi inculpaţi în dosare diferite,
2. Conflict negativ de compe-
aflate pe rolul celor două instanţe,
DECIZII DE SPEŢĂ tenţă. Condiţii. În cazul în care o
invocând, în mod corect, cazul de
INDEX Conflict pozitiv de competenţă. Condiţii 1
instanţă militară îşi declină competenţa
indivizibilitate prevăzut în art. 33
Organe judiciare între care poate să apară în favoarea unei instanţe civile care
Autoritate de lucru judecat 3 lit. c) C.proc.pen. Reunirea cauzelor în
conflict de competenţă 5 soluţionează cauza în primă instanţă,
Conflict de competenţă. Aplicarea legii caz de indivizibilitate sau conexitate nu
Recurs 6 iar ulterior instanţa de apel constată
procesuale în timp 4 se confundă cu instituţia conflictului
Conflict negativ de competenţă. Condiţii 2 Regulator de competenţă 3, 6 că nu instanţa civilă este competentă,
de competenţă, având procedura sa
ci instanţa militară care îşi declinase
specială de rezolvare, potrivit art. 32-
competenţa în favoarea celei dintâi,
1. Conflict pozitiv de competenţă. C.proc.pen., a dispus rejudecarea de 39 C.proc.pen.
acesta va desfiinţa sentinţa şi va trimite
Condiţii. 1) Potrivit art. 43 alin. (1) către instanţa competentă, constatând Reunirea poate fi solicitată de
cauza pentru rejudecare la instanţa
C.proc.pen., conflictul pozitiv de că îi aparţine competenţa de judecată în părţi sau propusă de procuror înaintea
competentă; în atare caz, neexistând
competenţă există ori de câte ori două primă instanţă. [I.C.C.J., s. pen., dec. instanţei la care cauzele ar urma să
un real conflict negativ de competenţă,
sau mai multe instanţe se recunosc nr. 4368/2004, B.J. – Bază de date] fie reunite; când din dosar sau din
instanţa de apel nu trimite cauza Înaltei
competente a judeca aceeaşi cauză. 2) Potrivit art. 43 C.proc.pen., cercetarea judecătorească rezultă că
Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru
Prin urmare, nu există conflict pozitiv sunt două situaţii care generează ar exista alte cauze penale care au
stabilirea competenţei conform art. 43
de competenţă atunci când instanţa conflictul de competenţă, şi anume legătură, existând indivizibilitate sau
alin. (2) C.proc.pen. [I.C.C.J., s. pen.,
de recurs a admis recursul pentru când două sau mai multe instanţe conexitate cu cea pendinte la instanţa
încheierea nr. 864/2005, www.scj.ro]
cazul de casare prevăzut în art. 3859 legal sesizate cu aceeaşi cauză penală la care ar urma să se facă reunirea,
alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. referitor se recunosc deopotrivă competente această instanţă poate dispune din 3. Regulator de competenţă. Auto-
la nerespectarea dispoziţiilor privind cu soluţionarea ei, respingând fiecare oficiu reunirea cauzelor dacă acestea se ritate de lucru judecat. 1) Potrivit
competenţa după calitatea persoanei dintre ele excepţia de necompetenţă, şi află în aceeaşi fază şi etapă procesuală, art. 43 alin. (9) C.proc.pen., în urma
şi, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. c) situaţia inversă, când ele se consideră potrivit art. 32 şi art. 37 C.proc. regulatorului de competenţă, instanţa

180 Lucia Rog Lucia Rog 181

Art. 43
învestită pe această cale nu se mai poate
declara necompetentă decât dacă, în
urma noii situaţii de fapt ce rezultă din
completarea cercetării judecătoreşti,
se constată că fapta constituie o
infracţiune dată prin lege în competenţa
altei instanţe.
Atâta timp cât instanţa căreia i s-a
trimis cauza, prin hotărârea de stabilire
a competenţei, nu a mai efectuat
niciun act de completare a cercetării
judecătoreşti, aceasta nu poate proceda
la schimbarea încadrării juridice a
faptei, cu consecinţa declinării din
nou a competenţei de soluţionare a
cauzei în favoarea unei alte instanţe,
întrucât, procedând astfel, ar încălca
atât dispoziţiile art. 43 alin. (9) C.proc.
pen., cât şi autoritatea de lucru judecat
a regulatorului de competenţă pronunţat
anterior în cauză. [C.A. Bucureşti, s.
I pen., dec. nr. 113/2004, PJP 2003-
2004, p. 254-256]
2) Hotărârea prin care s-a stabilit
competenţa de soluţionare în primă
instanţă, inclusiv în urma regulatorului
de competenţă este definitivă, şi, în
măsura în care situaţia de fapt rămâne
neschimbată, competenţa materială şi
teritorială a instanţei astfel sesizată este
definitiv determinată şi nu poate face
obiectul unei cenzuri nici chiar în calea
de atac declarată împotriva soluţiei
pronunţate în primă instanţă asupra
fondului pricinii. [C.A. Bucureşti, s.
182 Lucia Rog
Competenţa
a II-a pen., dec. nr. 1572/2005, CPJP
2005, p. 137-138]
4. Conflict de competenţă. Apli-
carea legii procesuale în timp.
Codul de procedură penală nu conţine
dispoziţii cu privire la aplicarea legii
în timp, dar Legea nr. 31/1968 pentru
punerea în aplicare a Codului de
procedură penală prevede, în art. 4,
cu valoare de principiu, că hotărârile
sunt supuse căilor de atac prevăzute de
legea în vigoare la data pronunţării lor.
După intrarea în vigoare a Constituţiei
din anul 1991, neretroactivitatea a
devenit un principiu constituţional şi,
deci, nici legiuitorul nu poate adopta
acte normative cu încălcarea lui.
Din principiul neretroactivităţii legii
decurge consecinţa că, exceptând
legea penală mai favorabilă, nicio
altă lege nu-şi poate exercita acţiunea
asupra unor fapte sau situaţii juridice
petrecute înainte de intrarea ei în
vigoare. Această urmare îşi găseşte
expresia, între altele, în prevederile
art. III din O.U.G. nr. 207/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului
penal şi a Codului de procedură penală,
potrivit cărora cauzele penale aflate
în curs de judecată la data intrării în
vigoare a ordonanţei vor continua să fie
judecate de instanţele legal învestite.
Având în vedere aceste considerente,
se constată că prevederile art. II din
O.U.G. nr. 207/2000, introduse prin
Felurile competenţei
Legea nr. 456/2001 pentru aprobarea
acestei ordonanţe, în conformitate
cu care hotărârile pronunţate înainte
de data intrării în vigoare a legii de
aprobare a ordonanţei de urgenţă sunt
supuse căilor de atac ordinare prevăzute
de această lege, nu pot fi înţelese şi
aplicate fără încălcarea principiului
neretroactivităţii legilor, decât în sensul
că se referă la modificările aduse prin
ordonanţă cu privire la condiţiile de
exercitare a căilor de atac – modificări
având caracterul unor dispoziţii legale
mai favorabile – iar nu şi la competenţa
materială de soluţionare a căilor
de atac, cu privire la care se aplică
principiile generale menţionate. Astfel,
în ce priveşte hotărârile pronunţate
anterior datei de 25 iulie 2001 – dată
la care a fost publicată în Monitorul
Oficial şi a intrat în vigoare Legea
456/2001 – soluţionarea căilor de atac
revine instanţelor competente potrivit
legii în vigoare la data pronunţării
hotărârilor atacate. A se decide altfel,
în sensul că în aceste cazuri judecarea
căilor ordinare de atac urmează să
se facă de către instanţele de control
judiciar potrivit competenţei dobândite
ca urmare a modificărilor aduse
art. 27 pct. 1 C.proc.pen. prin Legea
nr. 456/2001, ar însemna să se admită
că legiuitorul a înţeles să instituie un
caz de retroactivitate a legii, contrar
prevederilor art. 15 alin. (2) din
Constituţie, ceea ce nu este admisibil.
Lucia Rog
Art. 43
În speţă, sentinţa atacată cu apel a
fost pronunţată de judecătorie anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 456/2001,
prin care s-a dispus completarea art. 27
pct. 1 C.proc.pen., în sensul stabilirii
competenţei tribunalului de a judeca în
primă instanţă infracţiunea prevăzută
în art. 211 alin. (2) C.pen. În aceste
condiţii, se constată că judecarea ape-
lului inculpaţilor este de competenţa
Tribunalului Ialomiţa, potrivit art. 27
pct. 2 C.proc.pen. [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 5604/2001, în C.J. nr. 11/2002,
p. 77]
5. Organe judiciare între care
poate să apară conflict de competenţă.
Conflictul de competenţă se poate ivi
numai între instanţele judecătoreşti şi se
rezolvă de instanţa ierarhic superioară
comună. Conflictele de competenţă pot
apărea numai între organe judiciare
care au aceeaşi competenţă funcţională;
nu se pot ivi conflicte de competenţă
între o instanţă de judecată şi un organ
de urmărire penală. Pot însă să apară
conflicte de competenţă între procuror
şi organele de cercetare penală, situaţii
ce sunt reglementate de dispoziţiile
art. 45 alin. ultim C.proc.pen.
Ca atare, instanţa de judecată nu
avea posibilitatea să îşi decline com-
petenţa în favoarea organului de urmă-
rire penală, ci trebuia să dispună doar
trimiterea dosarului acestuia. [C.A.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 818/1999,
CPJMP 1999, p. 252]
183
Art. 44 Competenţa Felurile competenţei Art. 44
6. Regulator de competenţă. exclusiv asupra competenţei, ea are la chestiunile prealabile, să anuleze Potrivit dispoziţiilor art. 44
Recurs. Potrivit art. 43 alin. (7) caracter definitiv, nefiind supusă certificatul de moştenitor eliberat cu alin. (3) C.proc.pen., hotărârea defini-
C.proc.pen., instanţa superioară recursului, din examinarea dispoziţiilor încălcarea prevederilor legii civile, în tivă a instanţei civile, asupra unei
comună hotărăşte asupra conflictului art. 43 C.proc.pen. nerezultând că cazul exercitării acţiunii civile faţă de împrejurări ce constituie o chestiune
de competenţă cu citarea părţilor. hotărârea prin care se soluţionează succesorii inculpatului decedat. În acest prealabilă în procesul penal, are auto-
Hotărârea regulatoare de competenţă conflictul de competenţă este supusă caz, dacă instanţa penală constată că ritate de lucru judecat în faţa instanţei
fiind pronunţată de o instanţă superioară unei căi de atac. [C.S.J., s. pen., dec. certificatul de moştenitor a fost eliberat penale.
celor aflate în conflict şi fiind rezultatul nr. 600/1997, B.J. – Bază de date] cu încălcarea prevederilor legii civile, În raport de aceste dispoziţii legale,
unui control judiciar parţial, purtat nu poate rezolva acţiunea civilă fără a se constată că elementele ce ar constitui
soluţiona chestiunea prealabilă privind conţinutul laturii obiective a infracţiunii
legalitatea certificatului de moştenitor. prevăzute de art. 246 C.pen. au fost
Art. 44. Chestiuni prealabile
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6967/2006, examinate prin sentinţa civilă nr. 4558/31
(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune B.C. nr. 3/2007, p. 70-71] mai 2001 pronunţată de Tribunalul
prealabilă de care depinde soluţionarea cauzei, chiar dacă prin Bucureşti, secţia comercială, rămasă
natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe. 2. Hotărâre judecătorească civilă.
definitivă şi irevocabilă şi prin care a
Autoritate de lucru judecat. Inculpatul
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, fost soluţionată cererea reclamantei
a fost trimis în judecată şi pentru
potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia SC T.A. SRL în contradictoriu cu:
săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu
îi aparţine acea chestiune. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei,
prevăzută de art. 246 C.pen. constând în
(3) Hotărârea definitivă a instanţei civile, asupra unei împrejurări aceea că în calitate de funcţionar public Agenţia Domeniilor Statului, SC J. SA
ce constituie o chestiune prealabilă în procesul penal, are autoritate – preşedinte al Comisiei de negociere a şi SC A.S.G. SRL, având ca obiect
de lucru judecat în faţa instanţei penale. vânzării acţiunilor SC J. SA, a fost de constatarea nelegalităţii procedurii de
acord cu ceilalţi membri ai comisiei de negociere de către Comisia de evaluare
Legislaţie: Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 4. a elimina, din faza de preselecţie, de la a ofertelor depuse în vederea vânzării-
negociere pe SC T.A. SRL. cumpărării de acţiuni şi concesionării
Doctrină: A. Bănărescu, Dreptul de proprietate intelectuală. Infracţiuni, R.D.P. Cu privire la această infracţiune terenului agricol aflat în administrarea
nr. 2/2004, p. 102-104; L. Herghelegiu, Minor. Curator special, R.D.P. nr. 1/2005, (art. 246 C.pen.), tribunalul a reţinut că SC J. SA şi anularea actelor îndeplinite
p. 136-138; A. Ţuculeanu, Unele consideraţii asupra răspunderii juridice a membrilor în cursul procedurii de negociere
nu se realizează conţinutul infracţiunii
parlamentului şi a membrilor guvernului în lumina Constituţiei, Dreptul nr. 7/1995, precum şi a actelor ulterioare întocmite
de abuz în serviciu contra intereselor
p. 12-16. în beneficiul SC A.S.G. SRL, sentinţă
persoanelor, întrucât eliminarea s-a
făcut în mod legal, după cum s-a prin care s-a respins cererea reclamantei
JURISPRUDENŢĂ SC T.A. SRL.
confirmat cu autoritate de lucru judecat,
conform art. 44 alin. (3) C.proc.pen., Aceste împrejurări rezolvate defi-
DECIZII DE SPEŢĂ nitiv şi irevocabil prin hotărârea instan-
prin sentinţa civilă pronunţată cu ocazia
1. Chestiune prealabilă. Lega- acţiunii civile alăturată acţiunii penale în judecării contestaţiei formulate de ţei civile şi care constituie chestiuni
litatea certificatului de moştenitor. cadrul procesului penal este competentă, această societate în contra dispoziţiei prealabile în procesul penal de faţă au,
Instanţa penală învestită cu rezolvarea în temeiul art. 44 C.proc.pen. referitor comisiei de negociere. potrivit art. 44 alin. (3) C.proc.pen.,

184 Lucia Rog Lucia Rog 185

Art. 45 Competenţa Felurile competenţei Art. 45
autoritate de lucru judecat în faţa constatând că de actul administrativ (5) Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în condiţiile prevăzute
instanţei penale. depinde soluţionarea litigiului pe în art. 31 se efectuează de către organul de urmărire penală din raza
Aşa fiind, s-a dispus achitarea incul- fond, va sesiza prin încheiere motivată teritorială a instanţei competente să judece cauza.
patului pentru infracţiunea prevăzută instanţa de contencios administrativ (6) Conflictul de competenţă între doi sau mai mulţi procurori se
de art. 246 C.pen. în temeiul art. 11 competentă, suspendând cauza, tribu- rezolvă de către procurorul superior comun acestora. Când conflic-
pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) nalul constată că s-a restrâns sfera tul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală,
C.proc.pen. [Trib. Bucureşti, s. I pen., chestiunilor prealabile care pot fi solu- competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supraveghe-
sent. nr. 1087/2003, CPJMP 2000- ţionate de către instanţa penală, conform rea activităţii de cercetare penală a acestor organe. [C.proc.pen.,
2004, p. 688-690] art. 44 alin. (1) şi 2 C.proc.pen. art. 216, art. 218-220]
Ca atare, în ipoteza în care soluţio-
3. Excepţie de nelegalitate a
narea cauzei depinde de stabilirea lega- Notă: Alineatele (11) şi (2) ale art. 45 au fost introduse prin Legea nr. 281/2003.
unui act administrativ. Prin intrarea
lităţii sau nelegalităţii unui act admi-
în vigoare a Legea nr. 554/2004 a
nistrativ, instanţa penală este obligată Legislaţie: Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, art. 62,
contenciosului administrativ care, în
să sesizeze prin încheiere motivată art. 64-66;
art. 4, prevede că legalitatea unui act
instanţa de contencios administrativ
administrativ unilateral poate fi cercetată
pentru a se pronunţa asupra excepţiei Doctrină: S. Buzoianu, Probleme de drept ivite în legătură cu declinarea competenţei
oricând în cadrul unui proces pe cale de în materie penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 145-149; D. Ciuncan, Competenţă. Declinare.
de nelegalitate. [Trib. Bucureşti, s. I
excepţie, din oficiu sau la cererea părţii Rezoluţie sau Ordonanţă, R.D.P. nr. 2/1999, p. 109-111; D. Ciuncan, Declinarea de
pen., sent. nr. 529/2005, nepublicată]
interesate, iar în acest caz, instanţa, competenţă făcută de procuror în favoarea altui parchet prin rezoluţie sau prin ordonanţă,
Pro lege nr. 4/1998, p. 17-19; I. Dumitru, Ordonanţa procurorului de declinare a
competenţei, Dreptul nr. 5/1999, p. 114-115; Th. Mrejeru, B. Mrejeru, Competenţa penală,
Art. 45. Dispoziţii care se aplică la urmărirea penală Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006; V. Rămureanu, Competenţa penală a organelor
(1) Dispoziţiile cuprinse în art. 30-36, 38, 40, 42 şi 44 se aplică în judiciare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980; I. Retca, Din nou despre
mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale. competenţa materială de soluţionare a unor infracţiuni cărora li s-a dat o altă calificare
(11) Prevederile art. 35 alin. (4) nu se aplică în faza de urmărire juridică, Dreptul nr. 12/1997, p. 78-80; Gh. Stroe, Competenţa de judecată a instanţelor
penală. penale, Ed. Tempus, Bucureşti, 2002; C. Tănase, Consideraţii privind competenţa
teritorială în cazul furturilor din vagoanele de marfă, Dreptul nr. 10/2003, p. 188-192.
(12) Declinarea de competenţă se dispune prin ordonanţă.
(2) Când nici unul din locurile arătate în art. 30 alin. (1) nu este JURISPRUDENŢĂ
cunoscut, competenţa revine organului de urmărire penală care a
fost mai întâi sesizat. DECIZII DE SPEŢĂ
(3) În caz de sesizări simultane, precăderea se stabileşte în ordinea Schimbarea încadrării juridice. urmăririi penale faţă de reprezentanţii
enumerării de la art. 30 alin. (1). Declinare de competenţă. Prin ordo- FPS pentru săvârşirea infracţiunilor
(4) Dacă în raport cu vreunul din criteriile arătate în art. 30 alin. (1) nanţa din data de 6 septembrie 2004, prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a) din
sunt competente mai multe organe de urmărire penală, competenţa Parchetul Naţional Anticorupţie Legea nr. 78/2000 şi art. 12 alin. (1)
revine organului care a fost mai întâi sesizat. (actualul DNA) a dispus neînceperea lit. b) din Legea nr. 78/2000, şi

186 Lucia Rog Lucia Rog 187

Art. 46 Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 47
declinarea competenţei după materie în şi infracţiuni în legătură directă cu Legislaţie: Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 6; Constituţia
favoarea Parchetului de pe lângă Înalta infracţiunile de corupţie (prevăzute de României, art. 21.
Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile art. 17 din Legea nr. 78/2000), nu şi
de urmărire penală, criminalistică şi, cu infracţiuni pentru care competenţa Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei
respectiv, de combatere a criminalităţii aparţinea unui alt organ de urmărire Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004,
organizate, antidrog – pentru conti- penală, în speţă DIICOT-PI.C.C.J. p. 142 şi urm.; G. Constantinescu, M. Bădan, Incompatibilitate. Judecător care a
nuarea cercetărilor sub aspectul infrac- Declinarea competenţei în favoarea participat la soluţionarea aceleiaşi fapte considerate contravenţie, Pro lege nr. 2/1997,
p. 188 şi urm.
ţiunilor prevăzute de art. 2481 C.pen. DIICOT-PI.C.C.J. a avut loc în urma
raportat la art. 248 C.pen. [schimbându- soluţiei de neîncepere a urmăririi penale
se încadrarea juridică din art. 17 lit. sub aspectul infracţiunii prevăzute de Art. 47. Judecător care s-a pronunţat anterior
d) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 10 şi art. 12 din Legea nr. 78/2000 (1) Judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai
art. 41 alin. (2) C.pen.], art. 13 din şi, totodată, a schimbării încadrării juri- poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau
Legea 87/1994 [schimbându-se dice în infracţiuni ce atrăgeau compe- la judecarea cauzei după desfiinţarea hotărârii cu trimitere în apel
încadrarea juridică din art. 17 lit. g) din tenţa DIICOT. sau după casarea cu trimitere în recurs.
Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 Procedând la schimbarea încadrării (2) De asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei
alin. (2) C.pen.], spălare de bani, prevă- juridice, PNA-ul era obligat să îşi judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia
zută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 decline competenţa, dispoziţiile care ar putea fi dată în acea cauză. [C.proc.pen., art. 46, art. 48-54,
[schimbându-se încadrarea juridică din art. 45 alin. (1) C.proc.pen. nefăcând art. 197]
art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 41 alin. (1) C.proc.
aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.]. pen., care reglementează competenţa în Notă: Alineatul (1) al art. 46 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
Se constată deci că PNA-ul a fost caz de schimbare a încadrării juridice, nr. 356/2006.
sesizat cu infracţiuni de competenţa şi care, astfel, se aplică exclusiv în
sa exclusivă, infracţiuni asimilate faza cercetării judecătoreşti. [Trib. Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
infracţiunilor de corupţie (prevăzute de Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 860/2006,
art. 10, art. 12 din Legea nr. 78/2000) nepublicată] Doctrină: M. Vasilescu, Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, Dreptul
nr. 1/2004, p. 173 şi urm.; A. Neacşu, O problemă practică privind existenţa cazului de
incompatibilitate prevăzut de art. 47 alin. (2) C.proc.pen., Dreptul nr. 5/2003, p. 155 şi
Capitolul II. Incompatibilitatea şi strămutarea urm.; V. Pătulea, Modificările aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 45/1993,
Dreptul nr. 12/1993, p. 14 şi urm.; A.Şt. Tulbure, Schimbarea încadrării juridice prin
încheiere echivalează cu o antepronunţare, Dreptul nr. 1/2002, p. 188 şi urm.
Art. 46. Rudenia între judecători
Judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al JURISPRUDENŢĂ
patrulea inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
[C.proc.pen., art. 47-54, art. 197] DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII

Notă: Articolul 46 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea 1. Incompatibilitatea judecăto- juridice a faptei. În aplicarea art. 47
nr. 356/2006. rului în cazul schimbării încadrării alin. (2) C.proc.pen., Înalta Curte de

188 Lia Savonea

Lucia Rog / Lia Savonea Lia Savonea 189
Art. 47
Casaţie a decis că schimbarea încadrării
juridice a faptei ce face obiectul actului
de sesizare a instanţei, prin încheiere,
pronunţată înainte de soluţionarea
cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din
completul de judecată. [I.C.C.J., S.U.,
Decizia nr. 1/2006, M. Of. nr. 291 din
31 martie 2006]
2. Incompatibilitatea judecăto-
rului în cazul reţinerii cauzei spre
judecare ca urmare a admiterii
plângerii îndreptate împotriva rezo-
luţiei sau ordonanţei procurorului
de netrimitere în judecată. Înalta
Curte de Casaţie a mai decis că,
în aplicarea dispoziţiilor art. 2781
alin. (8) lit. c) C.proc.pen., judecătorul
care, prin încheiere, admite plângerea,
desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa
atacată şi reţine cauza spre judecare,
apreciind că probele existente la dosar
sunt suficiente pentru judecarea cauzei,
devine incompatibil să soluţioneze
fondul acesteia. A apreciat că prin
conţinutul lor, dispoziţiile art. 2781
alin. (8) C.proc.pen. operează şi o
modificare asupra exercitării funcţiilor
procesuale de urmărire penală şi
de judecată, deoarece încheierea de
reţinere a cauzei spre judecare, în urma
admiterii plângerii îndreptate împotriva
rezoluţiei sau ordonanţei procurorului
190 Lia Savonea
Competenţa
de netrimitere în judecată, devine
astfel actul de sesizare al instanţei şi
de punere în mişcare a acţiunii penale.
Or, faţă de caracterul inedit al încheierii
prevăzut de textul de lege menţionat,
prin pronunţarea acesteia, judecătorul
preia în mod vădit activitatea specifică
exercitării funcţiilor de urmărire
penală, devenind astfel incompatibil
să judece, în continuare, aceeaşi
cauză. Într-adevăr, preluând aceste
funcţii procesuale specifice urmăririi
penale şi exercitându-le prin admiterea
plângerii, desfiinţarea rezoluţiei sau
ordonanţei de netrimitere în judecată
şi prin reţinerea cauzei spre judecare,
participarea acestui judecător, în
continuare, la judecarea aceleiaşi cauze
încalcă principiul separării funcţiilor
de urmărire de cele de judecată şi
contravine totodată principiului drep-
tului oricărei persoane la un proces
echitabil, instituit prin art. 6 din Con-
venţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale,
la care România este parte. Pe de
altă parte, în asemenea situaţii, acest
judecător se pronunţă, indirect, asupra
soluţiei ce trebuie adoptată în acea
cauză, ceea ce creează pentru el şi un
alt motiv de incompatibilitate, prevăzut
în art. 47 alin. (2) C.proc.pen. [I.C.C.J.,
S.U., Decizia nr. XV/2006, M. Of.
nr. 509 din 13 iunie 2006]
Incompatibilitatea şi strămutarea
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Recuzare. Incompatibilitate.
Antepronunţare. Judecătorul care, în
considerentele hotărârii de respingere a
cererii de restituire a cauzei la procuror
formulată de inculpatul trimis în
judecată pentru infracţiunea de luare
de mită, motivează că mituitorul a fost
sincer când a denunţat autorităţii fapta
inculpatului, este incompatibil de a
judeca în continuare cauza, deoarece
prin considerentul menţionat şi-a expri-
mat părerea cu privire la soluţia care ar
putea fi dată în cauză. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1164/2004, B.J. 2004, p. 849]
2. Incompatibilitate. Judecător
care a participat la soluţionarea cauzei
în apel şi la judecarea apelului după
desfiinţarea hotărârii cu trimiterea
cauzei spre rejudecare la prima
instanţă. În aplicarea prevederilor art.
47 alin. (1) C.proc.pen., judecătorul
care a participat la soluţionarea cauzei
în apel, chiar în complet de divergenţă,
este incompatibil de a participa la
judecarea aceleiaşi cauze în apel, după
desfiinţarea hotărârii cu trimitere spre
rejudecare la prima instanţă. [I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 5229/2006, B.C.
nr. 2/2007, p. 65-66).
3. Incompatibilitate. Judecător
care s-a pronunţat anterior. Prin
încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2006,
pronunţată de Tribunalul Bucureşti, s. a
II-a pen., în dosarul nr. 10068/3/2006,
Lia Savonea
Art. 47
s-a dispus arestarea preventivă a
inculpatului I.A.M. pe o perioadă
de 30 de zile de la data încarcerării.
Hotărârea pronunţată a fost recurată,
iar instanţa de control judiciar a apre-
ciat că aceasta a fost pronunţată cu
încălcarea dispoziţiilor legale privind
incompatibilitatea judecătorului, fiind
lovită de nulitate. Astfel, Curtea a
reţinut că la data de 3 martie 2006, în
dosarul nr. 7162/3/2006, Tribunalul
Bucureşti, a admis cererea Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si
Justiţie – DIICOT, formulată în dosarul
nr. 692/D/P/2005, privind înlocuirea
măsurii obligării de a nu părăsi ţara
cu măsura arestării preventive şi,
în baza art. 139 raportat la art. 1491
C.proc.pen., s-a dispus arestarea pre-
ventivă a inculpatului T.O. pe o
perioada de 30 de zile, începând cu
data încarcerării. Curtea a constatat
că propunerea de arestare preventivă
a inculpatului I.A.M. a vizat în esenţă
aceleaşi infracţiuni cu cele pentru care
anterior s-a solicitat (iar judecătorul
a admis) arestarea preventivă a
inculpatului T.O (deosebirea constând
în forma de participaţie la una dintre
acestea (complicitate la infracţiunea
de înşelăciune). Dispunând arestarea
preventivă a inculpatului T.O, jude-
cătorul a reţinut o situaţie de fapt,
ocazie cu care a făcut afirmaţii catego-
rice, neechivoce şi asupra inculpatului
191
Art. 47
I.A.M. Curtea a reţinut că soluţionarea
unei cauze presupune imparţialitatea
judecătorului, absenţa oricărei suspi-
ciuni asupra obiectivităţii sale în legătură
cu modul de soluţionare a cauzei ce
i-a fost încredinţată. Imparţialitatea
reprezintă o garanţie a unui proces
echitabil şi presupune, potrivit practicii
Curţii Europene a Drepturilor Omului,
absenţa oricărei prejudecăţi privitoare
la soluţia unui proces, indiferent de
izvorul unei asemenea prejudecăţi. Unul
dintre cazurile de incompatibilitate
reglementate de Codul de procedura
penala constă în exprimarea cu antici-
paţie de către judecător a părerii sale
asupra soluţiei ce ar putea fi data cauzei
cu care a fost investit. Imparţialitatea
judecătorului chemat să soluţioneze
o propunere de arestare preventive
presupune absenta oricărei idei precon-
cepute, cu referire la oricare dintre cele
doua condiţii cumulative impuse de
legiuitor. În speţă, faţă de considerentele
încheierii care au stat la baza arestării
inculpatului T.O., Curtea a apreciat că
judecătorul care a dispus acea măsură
nu mai putea soluţiona o propunere
similară cu privire la inculpatul I.A.M.,
căci în cazul său exista o puternică
prezumţie de lipsă de obiectivitate,
măcar cu referire la faptele pentru care
se solicită arestarea preventivă. Altfel
spus, era greu de crezut că acelaşi
judecător ar fi putut ajunge la o alta
părere, cel puţin cu privire la condiţia
192 Lia Savonea
Competenţa
prevăzută de art. 143 C.proc.pen., în cel
de-al doilea caz, cu atât mai mult cu cât
o asemenea părere contrară ar fi putut
pune în discuţie propria hotărâre luată
anterior. S-a mai reţinut în doctrina
juridică în materie că „judecătorul care
a soluţionat într-un anumit mod o cauză
penală va admite destul de greu să-şi
schimbe părerea deja exprimată printr-o
hotărâre definitivă chiar în prezenţa
unor elemente noi. El nu va prezenta în
niciun caz acelaşi grad de receptivitate
faţă de elementele noi intervenite, ca
judecătorii care nu şi-au mai exprimat
anterior părerea în cauză, şi, din
acest punct de vedere, nu va prezenta
acelaşi grad de obiectivitate cu aceştia
din urma”. Curtea a mai constatat că,
potrivit art. 3856 alin. (3) C.proc.pen.,
recursul declarat împotriva unei hotărâri
care, potrivit legii, nu poate fi atacată
cu apel, nu este limitat la motivele de
casare prevăzute în art. 3859, iar instanţa
este obligată ca, în afara temeiurilor
invocate şi cererilor formulate de recu-
rent, să examineze cauza sub toate
aspectele. Prin urmare, instanţa de
recurs nu se rezumă în aceste situaţii
doar la examinarea soluţiei recurate,
ci urmează a cenzura inclusiv actele şi
măsurile dispuse de instanţă anterior
soluţionării cauzei, în măsura în care
asemenea acte şi măsuri au influenţat
soluţia pronunţată. Este adevărat că,
potrivit art. 52 alin. ultim C.proc.pen.,
încheierea prin care s-a admis sau s-a
Incompatibilitatea şi strămutarea
respins abţinerea, ca şi aceea prin care
s-a admis recuzarea, nu sunt supuse
niciunei căi de atac. Acest text de
lege nu poate fi interpretat în sensul
că o asemenea încheiere nu ar putea fi
cenzurată de instanţa de recurs, chiar în
lipsa unei căi de atac declarate împotriva
ei (pe care legea nu o recunoaşte fie
datorită lipsei interesului – în cazul
admiterii abţinerii sau recuzării – fie
datorită calităţii persoanei care ar putea
justifica un interes – judecătorul care
s-a abţinut, în cazul în care abţinerea
a fost respinsă). Dacă s-ar accepta o
asemenea interpretare, ar însemna că
există acte sau măsuri ale instanţei
inferioare care nu pot fi cenzurate de
către instanţa de control judiciar, chiar
şi atunci când, cum este şi cazul în speţă,
o asemenea măsură are un caracter
nelegal şi influenţează în mod negativ
dreptul la un proces echitabil. Mai mult
decât atât, o asemenea interpretare
ar contraveni dispoziţiilor art. 3856
alin. (3) C.proc.pen., care nu stabilesc
nicio limită a cenzurii exercitate de
instanţa de control judiciar. De altfel,
raţiunea acestui text de lege constă
tocmai în aceea că, în situaţia hotărârilor
supuse unei singure căi de atac, efectul
devolutiv al recursului este nelimitat,
instanţa nefiind ţinută doar de motivele
de casare prevăzute în art. 3859 C.proc.
pen. Astfel, Curtea a apreciat că, fiind
pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor
legale privind incompatibilitatea judecă-
Lia Savonea
Art. 47
torului, hotărârea recurată este lovită de
nulitate, deoarece nerespectarea dispo-
ziţiilor legale privitoare la incompa-
tibilitatea judecătorilor afectează legala
compunere a instanţei şi constituie un
caz de nulitate absolută, în condiţiile
art. 197 alin. (2) C.proc.pen. Legala
compunere a instanţei nu se rezumă
la respectarea dispoziţiilor art. 292
C.proc.pen. sau a prevederilor din
legea privind organizarea judiciară, ci
are în vedere şi absenţa vreunui caz de
incompatibilitate a judecătorului, căci
noţiunea de „compunere a instanţei”
se referă la judecătorul care face parte
din completul ce urmează a soluţiona
cauza dedusă judecaţii. Drept urmare,
Curtea a admis recursul, a casat
hotărârea recurată şi a trimis cauza
spre rejudecare la aceeaşi instanţă,
dispunând, totodată, punerea de îndată
în libertate a inculpatului dacă nu este
arestat în altă cauza. [C.A Bucureşti, s.
a II-a pen., încheierea nr. 186/R/2006,
nepublicată]
4. Incompatibilitate. Judecător
care a participat la soluţionarea
aceleiaşi cauze. În cazul admiterii
apelului inculpatului şi trimiterii cauzei
la prima instanţă pentru rejudecare,
pentru motivul că inculpatul a lipsit de la
judecată, nefiind legal citat, judecătorul
care a participat la soluţionarea cauzei
în apel poate participa la judecarea
apelului declarat împotriva sentinţei
date în urma rejudecării, deoarece el
193
Art. 48
nu se află în una din situaţiile prevăzute
în art. 47 alin. (1) C.proc.pen. şi nici
nu şi-a exprimat anterior părerea cu
Competenţa
privire la soluţia ce ar putea fi dată
în acea cauză [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2690/2001, în C.J. nr. 5/2002, p. 99]
Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 48
2. Literele e)-i) de la alin. (1) al art. 48 au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.
3. Alineatul (2) al art. 48 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.

Art. 48. Alte cauze de incompatibilitate Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004,
(1) Judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă
p. 142 şi urm.; C. Balaban, Infracţiunea de exercitare a unei funcţii în cadrul unei
în cauza respectivă: societăţi comerciale cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate,
a) a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în Dreptul nr. 5/2001, p. 212; G. Mateuţ, Necesitatea recunoaşterii separaţiei funcţiilor
judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judiciare ca principiu director al procedurilor penale, în lumina Convenţiei Europene şi a
judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de recentele modificări ale Codului de procedură penală, Dreptul nr. 9/2004, p. 189 şi urm.;
prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale; N. Petcu, Un punct de vedere în chestiunea formulării unor cererii de recuzare succesive
b) a fost reprezentant sau apărător al vreuneia din părţi; în procesul penal, Dreptul nr. 8/2003, p. 171 şi urm.; I. Poenaru, Justiţia penală – între
c) a fost expert sau martor; principiile juridice şi unele propuneri de lege ferenda, Dreptul nr. 6/2002, p. 115 şi urm.;
d) există împrejurări din care rezultă că este interesat sub orice D.P. Popa, C.N. Popa, Incompatibilitatea judecătorului care a emis mandatul de arestare
formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată; preventivă de a participa la judecata în fond a cauzei, Dreptul nr. 2/2004, p. 138 şi urm.;
e) soţul, ruda sau afinul său, până la gradul al patrulea inclusiv, a C. Turianu, Incompatibilitate. Condiţii de reţinere. Urmărire penală instrumentată de
efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, soţul judecătoarei care a făcut parte din completul de judecată, Dreptul nr. 9/1992,
a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a p. 59 şi urm.; M. Vasilescu, Incompatibilitatea judecătorului în procesul penal, Dreptul
arestării preventive, în cursul urmăririi penale; nr. 1/2004, p. 173 şi urm.
f) este soţ, rudă sau afin, până la gradul al patrulea inclusiv, cu
una dintre părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia; JURISPRUDENŢĂ
g) există duşmănie între el, soţul sau una dintre rudele sale până la
gradul al patrulea inclusiv şi una dintre părţi, soţul sau rudele acesteia DECIZII PRONUNŢATE ÎN RECURSURI ÎN INTERESUL LEGII
până la gradul al treilea inclusiv; Soluţionarea recursurilor împo- luarea ori prelungirea măsurii arestării
h) este tutore sau curator al uneia dintre părţi; triva încheierilor prin care s-a dispus, preventive, în cursul urmăririi penale,
i) a primit liberalităţi de la una dintre părţi, avocatul sau mandatarul în cursul urmăririi penale, asupra nu devine incompatibil să judece un nou
acesteia. măsurilor de arestare preventivă. recurs, având ca obiect o altă încheiere
(2) Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus, în aceeaşi fază de
unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul său a decis, în aplicarea dispoziţiilor urmărire penală, cu privire la măsura
până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau art. 48 alin. (1) lit. a) teza ultimă arestării preventive în aceeaşi cauză.”
procuror, la judecarea aceleiaşi cauze. [C.proc.pen., art. 46-47, C.proc.pen., că „Judecătorul care a [I.C.C.J., S.U., Decizia nr. VII/2007,
art. 49-54, art. 197] participat la judecarea recursului, M. Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007]
împotriva încheierii prin care s-a dispus
Note: 1. Litera a) de la alin. (1) al art. 48 este reprodusă astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 356/2006.

194 Lia Savonea Lia Savonea 195

Art. 48
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Duşmănia dintre judecător şi părţi. Înţeles
6 şi a participat la judecarea cauzei în
Incompatibilitate. Procurorul – reprezen-
tant sau apărător al vreuneia dintre
părţi 3
Judecător care a dispus măsura arestării pre-
ventive în cursul urmăririi penale 4
Judecător care a dispus prelungirea măsurii
arestării preventive în cursul urmăririi
penale 5
1. Mandat de arestare preventivă
emis de judecător în cursul urmăririi
penale. În cazul în care inculpatul a fost
judecat de acelaşi judecător care l-a şi
arestat preventiv în cursul urmăririi
penale, compunerea completului de
judecată este nelegală, potrivit art. 48
lit. a) C.proc.pen., iar hotărârea este
lovită de nulitate absolută, potrivit
art. 197 alin. (2) C.proc.pen. [C.A.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 591/2004,
PJP 2003-2004, p. 274-275]
2. Judecător care a emis man-
datul de arestare preventivă în
cursul urmăririi penale. Verificarea
legalităţii şi temeiniciei arestării, în
condiţiile art. 3001 C.proc.pen., de
către acelaşi judecător. Prin încheierea
de şedinţă nr. 150 din 22 septembrie
2005 pronunţată de Judecătoria sec-
torului 4 s-a dispus arestarea preventivă
a inculpatului D.M. pentru o durată de
196 Lia Savonea
Competenţa
Judecător care a emis mandatul de arestare
preventivă în cursul urmăririi penale
apel 7
Judecător care a emis mandatul de ar-
estare preventivă în cursul urmăririi
penale 1, 2
Verificarea legalităţii şi temeiniciei ares-
tării, în condiţiile art. 3001 C.proc.pen.,
de către acelaşi judecător 2
29 de zile, iar ulterior, în condiţiile
sesizării instanţei de judecată cu
rechizitoriu şi verificării legalităţii
şi temeiniciei arestării, în condiţiile
art. 3001 C.proc.pen., se pronunţă ace-
laşi judecător, menţinând starea de arest
preventiv. Instanţa de control judiciar a
reţinut că, potrivit art. 48 lit. a) C.proc.
pen., judecătorul este incompatibil de
a judeca dacă în cauza respectivă a
emis mandatul de arestare preventivă
în cursul urmăririi penale, iar dispoziţia
vizând compunerea completului de
judecată este prevăzută sub sancţiunea
nulităţii absolute prevăzute de art. 197
alin. (2) C.proc.pen. Astfel, este evident
că în cauză au fost încălcate dispoziţiile
legale referitoare la compunerea
completului de judecată, fapt pentru
care recursul promovat a fost admis,
încheierea recurată a fost casată şi
cauza trimisă pentru rejudecare, cu
Incompatibilitatea şi strămutarea
respectarea dispoziţiilor legale încăl-
cate. [Trib. Bucureşti, s. I pen., dec.
nr. 275/2007, nepublicată]
3. Procurorul - reprezentant sau
apărător al vreuneia dintre părţi.
Conform art. 48 lit. b) şi art. 49 alin. (2)
C. proc. pen, este incompatibil – şi ca
atare nu poate pune concluzii în şedinţa
de judecată – procurorul care a fost
reprezentant sau apărător al vreuneia
dintre părţi. Această dispoziţie trebuie
înţeleasă în sensul că incompatibilitatea
subzistă şi în situaţia când procurorul
nu a fost apărătorul părţii în aceeaşi
cauză, dar între cauza penală şi cea în
care a figurat ca avocat există o strânsă
legătură, aşa cum este situaţia din speţă.
Chiar dacă procurorul nu a înţeles
să se abţină şi nici nu s-a formulat o
cerere de recuzare la prima instanţă,
incompatibilitatea poate fi invocată şi în
recurs, constituind un motiv de casare
[C.A. Cluj, s. pen., dec. nr. 81/1997,
R.D.P. nr. 1/1999, p. 151]
4. Judecător care a dispus măsura
arestării preventive în cursul urmăririi
penale. La data de 13 august 2007, a fost
formulată cerere de abţinere motivată
de faptul că judecătorul a dispus
arestarea preventiva a inculpaţilor P.G.,
D., I.F., M.M. După examinarea actelor
dosarului, s-a constatat că în cauză sunt
incidente prevederile art. 48 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen., întrucât, într-adevăr,
judecătorul a soluţionat propunerea de
Lia Savonea
Art. 48
arestare preventivă a inculpaţilor în
dosarul nr. 5607/3/2007. Cum potrivit
art. 48 lit. a) C.proc.pen., judecătorul este
incompatibil de a judeca dacă în cauza
respectivă a soluţionat propunerea de
arestare preventivă în cursul urmăririi
penale, în baza art. 52 raportat la
art. 50 C.proc.pen., a admis cererea
formulată, iar conform prevederilor art.
98 alin. (3) din Regulamentul de ordine
interioară, a stabilit că soluţionarea
cauzei să se facă de completul următor
care judecă în aceeaşi materie. [Trib.
Bucureşti, s. I pen., încheierea din
13 august 2007, pronunţată în dosarul
nr. 27716/3/2007, nepublicată]
5. Judecător care a dispus prelun-
girea măsurii arestării preventive
în cursul urmăririi penale. Întrucât
judecătorul a soluţionat cererea de
prelungire a măsurii arestării preventive
a inculpatului C. M. tribunalul a
constatat că în cauză îşi găsesc aplica-
bilitate prevederile art. 48 alin. (1)
lit. a) teza finală C.proc.pen., potrivit
cărora „judecătorul este de asemenea
incompatibil de a judeca dacă în cauza
respectivă a soluţionat propunerea de
prelungire a arestării preventive în
cursul urmăririi penale”, astfel că, în
baza art. 52 raportat la art. 50 C.proc.
pen., a admis cererea de abţinere for-
mulată în cauză. [Trib. Bucureşti, s. I
pen., încheierea pronunţată în dosarul
nr. 34573/3/2007, nepublicată]
197
Art. 49
6. Duşmănia dintre judecător
şi părţi. Înţeles. Inculpatul M.G.
a formulat cerere de recuzare a
judecătorului învestit cu soluţionarea în
fond a dosarului, motivat de faptul că
împotriva acestuia a formulat mai multe
plângeri pe care le-a înaintat Consiliului
Superior la Magistraturii, Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Examinând cererea formulată, întemeiată
pe dispoziţiile art. 48 lit. g) C.proc.
pen., instanţa a apreciat-o nefondată.
A apreciat că exercitarea dreptului la
petiţionare al inculpatului, în absenţa
dovedirii temeiniciei afirmaţiilor făcute
prin memoriile întocmite, nu poate
conduce la concluzia existenţei unei
duşmănii, în sensul dispoziţiilor art. 48
lit. g) C.proc.pen.. Noţiunea folosită
de legiuitor are în vedere împrejurarea
că cele două părţi ar avea reciproc
un asemenea sentiment, situaţie care
să rezulte din acte doveditoare. Prin
urmare, instanţa a considerat că motivul
invocat este nefondat şi a respins
cererea de recuzare. [Trib. Bucureşti, s.
I pen., încheierea pronunţată în dosarul
nr. 40436/3/2005, nepublicată]
Competenţa
7. Judecător care a emis mandatul
de arestare preventivă în cursul
urmăririi penale şi a participat la
judecarea cauzei în apel. În raport de
prevederile art. 48 alin. (1) lit. a) C.proc.
pen., judecătorul care a emis mandatul
de arestare preventivă a inculpatului în
cursul urmăririi penale este incompatibil
de a participa la judecarea cauzei
privind pe inculpat în apel. În aceste
condiţii, hotărârea pronunţată de către
instanţa de apel în a cărei compunere a
intrat judecătorul care a emis mandatul
de arestare preventivă este nulă, fiind
incidente prevederile art. 197 alin. (2)
C.proc.pen.. Astfel, dispoziţiile relative
la compunerea instanţei sunt prevăzute
sub sancţiunea nulităţii, în baza textului
de lege menţionat, nulitate care nu
poate fi înlăturată în nici un mod, poate
fi invocată în orice stare a procesului
şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Drept urmare, decizia recurată a fost
casată iar cauza trimisă spre rejudecare.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6660/2006,
R.D.P. nr. 3/2007, p. 213-214]
Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 49
(2) Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute în
art. 48 alin. (1) lit. b)-i) şi alin. (2) se aplică procurorului, persoanei care
efectuează cercetarea penală, magistratului-asistent şi grefierului
de şedinţă.
(3) Procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei
în primă instanţă nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de
atac.
(4) Persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă
să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de
instanţă. [C.proc.pen., art.46-48, art. 50-54, art. 197]
Note: 1. Denumirea marginală a art. 49 este reprodusă astfel cum a fost modificată
prin Legea nr. 281/2003.
2. Alineatul (1) al art. 49 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
3. Alineatul (2) al art. 49 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 356/2006.
4. Alineatul (3) al art. 49 este reprodus astfel cum a fost modificat prin O.U.G.
nr. 109/2003.
5. Alineatul (4) al art. 49 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 356/2006.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
Doctrină: C. Balaban, Infracţiunea de exercitare a unei funcţii în cadrul unei societăţi
comerciale cu încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitate, Dreptul
nr. 5/2001, p. 212 şi urm.; G. Potrivitu, Discuţii în legătură cu unul dintre cazurile
de incompatibilitate a procurorului care pune concluzii la judecarea cauzei, Dreptul
nr. 8/2004, p. 159 şi urm.

Art. 49. Incompatibilitatea procurorului, a organului de cer- JURISPRUDENŢĂ

cetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
(1) Dispoziţiile art. 46 se aplică procurorului şi magistratului-asistent
sau, după caz, grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate Cazurile de incompatibilitate ale tuţionalitate a dispoziţiilor art. 49
există între ei sau între vreunul dintre ei şi unul dintre membrii procurorului. Curtea Constituţională a alin. (2) C.proc.pen. În motivarea excep-
completului de judecată. fost sesizată cu o excepţie de neconsti- ţiei de neconstituţionalitate, autorul

198 Lia Savonea Lia Savonea 199

Art. 50 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 51
acesteia a susţinut că textul de lege textul de lege criticat stabilind remedii (2) Declaraţia de abţinere se face de îndată ce persoana obligată
criticat este neconstituţional deoarece procesuale prin intermediul cărora la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
nu prevede şi pentru procuror cazurile de se înlătură suspiciunile care planează [C.proc.pen., art. 46-49, art. 51-54, art. 197]
incompatibilitate reglementate pentru asupra obiectivităţii şi imparţialităţii
judecători de art. 47 alin. (2) şi art. 48 reprezentantului Ministerului Public în Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
alin. (1) lit. a) C.proc.pen., încălcându- cauzele concrete în care acesta participă.
se astfel dispoziţiile constituţionale Astfel, nu se aduce atingere în niciun fel Doctrină: H. Dumbravă, Din nou despre recuzarea cerută de procuror, R.D.P.
cuprinse în art. 131 alin. (1) privind prevederilor constituţionale invocate. nr. 3/1998, p. 88 şi urm.; I. Gârbuleţ, Recuzarea întregii instanţe, R.D.P. nr. 3/2005, p. 87
rolul Ministerului Public. Examinând În consecinţă, Curtea Constituţională a şi urm.; R.V. Mancaş, Recuzare cerută de procuror, R.D.P. nr. 3/1997, p. 123 şi urm.
excepţia de neconstituţionalitate, Curtea respins excepţia de neconstituţionalitate
a constatat că art. 49 alin. (2) C.proc. a dispoziţiilor art. 49 alin. (2) C.proc. Art. 51. Recuzarea
pen. reglementează o serie de cazuri pen. [D.C.C. nr. 907/2006, M. Of. (1) În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie
de incompatibilitate a procurorului, nr. 55 din 24 ianuarie 2007] de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în
cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat
DECIZII DE SPEŢĂ despre existenţa cazului de incompatibilitate.
Incompatibilitatea procurorului. ca neîntemeiată, în baza art. 49 şi (2) Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru
Cazuri expres reglementate de lege. urm. C.proc.pen. (în cauză procurorul fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a
Modul în care procurorul îşi îndeplineşte a fost recuzat pentru lipsă de rol activ tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea
rolul prevăzut de art. 316 C.proc.pen. în aflarea adevărului şi dezinteres în de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun
prin concluziile pe care le pune în administrarea probatoriului, în opinia completul de judecată.
timpul judecării unui proces nu poate petentului, concluziile formulate (3) Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alin. (2) sau recuzarea
constitui un motiv de recuzare, cu atât fiind superficiale şi în dezacord cu aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru
mai mult cu cât completul de judecată dispoziţiile legale aplicabile). [Trib. temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare
decide asupra oricărei cereri care se Bucureşti, s. I pen., încheierea din de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de
formulează, situaţie în raport de care 26 mai 2006, pronunţată în dosarul recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat
Tribunalul a respins cererea formulată nr. 4997/3/2006, nepublicată] recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.
(4) Completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea
judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive.
Art. 50. Abţinerea [C.proc.pen., art. 46-50, art. 52-54, art. 197]
(1) Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz,
preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea Note: 1. Alineatul (2) al art. 51 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
penală sau procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la nr. 356/2006.
procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie 2. Alineatele (3) şi (4) ale art. 51 au fost introduse prin Legea nr. 356/2006.
motivul abţinerii.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.

200 Lia Savonea Lia Savonea 201

Art. 51
Doctrină: I. Nariţa, Despre procedura recuzării în procesul penal, Dreptul
nr. 11/2004, p. 236 şi urm.
JURISPRUDENŢĂ
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Accesul liber la justiţie. Egalitatea
în drepturi. Curtea Constituţională a
fost sesizată cu excepţia de neconsti-
tu ţionalitate a dispoziţiilor art. 51
alin. (2) şi (3) C.proc.pen. În motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate s-a
susţinut că prevederile art. 51 alin. (2)
şi (3) C.proc.pen. îngrădesc accesul
liber la o justiţie echidistantă şi dreptul
la un proces echitabil prin aceea că „este
imposibil să poată fi recuzaţi judecătorii
unei instanţe”, mai ales în situaţia unor
instanţe cu un număr mic de magistraţi.
Principiile constituţionale enunţate sunt
încălcate şi prin imposibilitatea recuzării
pentru acelaşi motiv a magistratului care
soluţionează cauza, „fiind de necon-
ceput ca pentru situaţii noi create în
succesiunea termenelor de judecată să
nu poată fi recuzat un judecător pentru
chestiuni evidente din care rezultă
interesul acestuia în cauză şi care
apar cu prilejul invocării unor cereri
în probaţiune”, întrucât „motivul de
recuzare a mai fost invocat la termenele
anterioare.” Examinând excepţia de
neconstituţionalitate Curtea a constatat
că aceasta este neîntemeiată. Astfel,
dispoziţiile legale criticate nu aduc nicio
atingere liberului acces la justiţie şi nici
202 Lia Savonea
Competenţa
dreptului părţilor la un proces echitabil.
Dimpotrivă, reglementarea modului
de formulare a cererilor de recuzare,
realizată prin aceste texte de lege, are
menirea de a asigura deplina realizare
a drepturilor constituţionale invocate.
Stabilind că „cererea de recuzare poate
privi numai pe acei judecători care
compun completul de judecată”, precum
şi faptul că este inadmisibilă recuzarea
aceleiaşi persoane „pentru acelaşi caz
de incompatibilitate şi pentru temeiuri
de fapt cunoscute la data formulării
unei cereri anterioare de recuzare”,
legiuitorul a avut în vedere limitarea
abuzului de drept şi a posibilităţilor
de tergiversare a soluţionării cauzelor,
în deplină concordanţă cu cerinţele
dreptului la un proces echitabil. Regle-
mentarea procedurii de soluţionare
a cererilor de recuzare, în ansamblu,
reflectă preocuparea legiuitorului
pentru asigurarea celerităţii acestei
proceduri, respectiv pentru soluţionarea
cauzelor într-un termen rezonabil, prin
împiedicarea tergiversării acestora,
corespunzător cerinţelor impuse de
art. 21 din Legea fundamentală. Curtea
nu a reţinut nici susţinerile privind
încălcarea, prin aceleaşi texte de lege,
Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 52
a prevederilor art. 16 din Constituţie aflate în ipoteza normei, fără nicio
privind egalitatea în drepturi, deoarece discriminare pe criterii arbitrare.
art. 51 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. se [D.C.C. nr. 198/2007, M. Of. nr. 256 din
aplică în mod egal tuturor persoanelor 17 aprilie 2007]
DECIZII DE SPEŢĂ
Recuzare. Incompatibilitate. Cazuri. în cadrul căilor ordinare de atac, iar
Incompatibilitatea magistraţilor este nu în cadrul unei cereri de recuzare,
strict circumscrisă cazurilor expres întrucât acestea nu se încadrează în
şi limitativ prevăzute de art. 46-49 cazurile de incompatibilitate prevăzute
C.proc.pen. Eventuale greşeli proce- de lege. [C.A. Bucureşti, s. I pen.,
suale care ar putea fi comise de magis- dec. nr. 1917/2003, PJP 2003-2004,
traţi (cum ar fi încălcarea dreptului p. 303-305]
la apărare) nu pot fi remediate decât
Art. 52. Procedura de soluţionare în cursul judecăţii
(1) Abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magis-
tratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în
şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau
care este recuzat.
(2) Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare
se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în
instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana
care se abţine sau a cărei recuzare se cere.
(3) Când abţinerea sau recuzarea priveşte cazul prevăzut în
art. 46 şi 49 alin. (1), instanţa, admiţând recuzarea, stabileşte care
dintre persoanele arătate în menţionatele texte nu va lua parte la
judecarea cauzei.
(4) În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce
măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin.
(5) Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate
alcătui completul potrivit alin. (1), abţinerea sau recuzarea se
soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte
Lia Savonea 203
Art. 52 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 52
întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, discriminării”. Examinând excepţia prevăzut de art. 21 din Constituţie,
nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să ridicată, Curtea a invocat jurisprudenţa deoarece încheierea prin care se
soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru sa în care a statuat că legiuitorul este unica soluţionează cererea de abţinere sau de
judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia autoritate competentă să reglementeze recuzare poate fi atacată cu recurs odată
s-a formulat abţinerea sau recuzarea. procedura de judecată, cazurile în care cu hotărârea prin care s-a soluţionat
(51) Este inadmisibilă recuzarea judecătorului chemat să decidă şedinţele de judecată nu sunt publice, fondul cauzei. De asemenea, normele
asupra recuzării. precum şi căile de atac şi condiţiile criticate nu aduc atingere dreptului
exercitării acestora. Astfel, procedura persoanei ca, în tot cursul procesului, să
(6) Încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca
de soluţionare a cererilor de recuzare fie asistată de un avocat, ales sau numit
şi aceea prin care s-a admis recuzarea, nu sunt supuse nici unei căi
făcând parte integrantă din procedura din oficiu, şi de a se prevala, neîngrădit,
de atac. [C.proc.pen., art. 46-51, art. 53-54, art. 197]
de judecată, reglementarea acesteia este de toate garanţiile pe care le presupune
Note: 1. Alineatul (1) al art. 52 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
în deplină concordanţă cu prevederile un proces echitabil, astfel încât nu
nr. 281/2003. constituţionale. De asemenea, Curtea a poate fi reţinută nici pretinsa încălcare
2. Alineatul (5) al art. 52 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea mai reţinut că reglementarea procedurii a prevederilor art. 24 din Constituţie,
nr. 356/2006. de soluţionare a cererilor de recuzare privind dreptul la apărare. În consecinţă,
3. Alineatul (51) al art. 52 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi este reprodus reflectă preocuparea legiuitorului pentru Curtea Constituţională a respins excep-
astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006. asigurarea celerităţii acestei proceduri. ţiile de neconstituţionalitate a dispo-
4. Alineatul (7) al art. 52 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003 şi a fost abrogat Astfel, potrivit art. 52 alin. (2) C.proc. ziţiilor art. 52 alin. (2) C.proc.pen.
prin O.U.G. nr. 55/2004. pen., examinarea cererii de recuzare [D.C.C. nr. 565/2006, M. Of. nr. 683
se face „de îndată”, iar părţile sunt din 9 august 2006; în acelaşi sens, a se
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”. ascultate numai „dacă se găseşte vedea şi D.C.C. nr. 290/2005]
necesar”, în vederea împiedicării ter- 2. Dreptul de acces la justiţie.
Doctrină: A se vedea supra, art. 51 – „Doctrină”. giversării soluţionării cererii de recu- De asemenea, Curtea Constituţională
zare şi, implicit, a cauzei în care a fost sesizată cu o excepţie de
JURISPRUDENŢĂ aceasta a fost formulată. În ceea ce neconstituţionalitate privind dispoziţiile
priveşte critica de neconstituţionalitate art. 52 alin. (6) C.proc.pen. În motivarea
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE a prevederilor art. 52 alin. (2) C.proc. excepţiei de neconstituţionalitate,
1. Dreptul de acces la justiţie. drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul pen. în raport de art. 16 din Constituţie, autorul acesteia a susţinut că textul
Dreptul la apărare. Curtea Constitu- liber la justiţie şi ale art. 24 referitoare Curtea a constatat că aceasta nu poate legal criticat este neconstituţional,
ţională a fost sesizată cu mai multe la dreptul la apărare, susţinându-se fi reţinută, deoarece dispoziţiile legale deoarece nu se poate adresa instanţei
excepţii de neconstituţionalitate a că soluţionarea cererii de recuzare criticate, referitoare la procedura recu- de judecată, fiind privat de dreptul la un
dispoziţiilor art. 52 C.proc.pen. O fără citarea şi audierea obligatorie a zării în materie penală, nu instituie recurs efectiv împotriva încheierii prin
primă excepţie ridicată a vizat art. 52 celui care solicită recuzarea încalcă privilegii sau discriminări pentru părţile care s-a respins cererea de recuzare.
alin. (2), în motivarea căreia s-a invocat „dreptul la apărare, dreptul la un cărora li se aplică aceste prevederi Astfel, prin efectul abrogării alin. (7) al
încălcarea prevederilor constituţionale proces echitabil, dreptul la o judecată legale. Dispoziţiile criticate nu aduc art. 52 C.proc.pen., se creează un vid
ale art. 16 referitoare la egalitatea în dreaptă şi dreptul privind interzicerea atingere nici liberului acces la justiţie legislativ în ceea ce priveşte existenţa
204 Lia Savonea Lia Savonea 205
Art. 52
ori inexistenţa instituţiei recursului
împotriva încheierii prin care s-a respins
cererea de recuzare. În situaţia în care
judecătorul ar respinge o asemenea cale
de atac ca inadmisibilă, ar adăuga la
lege, soluţie care ar produce consecinţe
de natură a afecta principiul liberului
acces la justiţie. Examinând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea a constatat
că încheierea prin care se soluţionează
cererea de recuzare nu soluţionează
fondul cauzei şi de aceea lipsa unei
căi de atac separate împotriva acestei
încheieri nu este contrară dispoziţiilor
art. 21 din Constituţie. Faptul că o
asemenea încheiere nu poate fi atacată
separat cu recurs se explică, pe de o
parte, prin necesitatea evitării unei
prelungiri abuzive a procesului, iar pe
de altă parte, prin faptul că respectiva
încheiere poate fi atacată cu recurs
odată cu hotărârea prin care s-a solu-
ţionat fondul cauzei. Pe de altă parte,
legiuitorul este unica autoritate compe-
tentă de a reglementa procedura de
judecată, cazurile în care şedinţele de
judecată nu sunt publice, precum şi căile
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Soluţionarea cererii de recu-
zare. Judecarea cererii de recuzare în
şedinţă publică, iar nu în şedinţă secretă
aşa cum se prevede în art. 52 alin. (1)
C.proc.pen., atrage nulitatea relativă în
condiţiile art. 197 alin. (1) din acelaşi
206 Lia Savonea
Competenţa
de atac şi condiţiile exercitării acestora,
procedura de soluţionare a cererilor de
abţinere sau de recuzare făcând parte
integrantă din procedura de judecată,
fiind reglementată în conformitate cu
prevederile constituţionale. În conse-
cinţă, Curtea Constituţională a respins
excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 52 alin. (6) C.proc.pen.
[D.C.C. nr. 302/2005, M. Of. nr. 786
din 30 august 2005]
3. Dreptul de acces la justiţie.
Dreptul la apărare. Faptul că încheie-
rea de şedinţă prin care s-a admis
sau s-a respins abţinerea, precum
şi cea prin care s-a admis recuzarea
nu sunt supuse separat niciunei căi
de atac nu aduce atingere garantării
constituţionale a dreptului la apărare
sau a posibilităţii de a se folosi căile
de atac stabilite de legea procedurală.
Lipsa reglementării privind exercitarea
unei căi de atac împotriva unor atare
încheieri se justifică prin nevoia de a se
evita tergiversarea inutilă a soluţionării
fondului cauzei [D.C.C. nr. 185/2001,
M. Of. nr. 509 din 28 august 2001]
cod, şi nu nulitatea absolută a încheierii
prin care s-a soluţionat cererea de
recuzare, întrucât potrivit art. 197
alin. (2) C.proc.pen., numai dispoziţiile
relative la publicitatea şedinţei de
judecată, adică lipsa ei de publicitate,
Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 53
sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii pen. care reglementau calea de atac a
absolute. [I.C.C.J., s. pen., dec. recursului separat împotriva acestei
nr. 6338/2005, B.J.– Baza de date] încheieri au fost abrogate prin O.U.G.
nr. 55/2004, însă poate fi atacată odată
2. Încheiere prin care s-a respins
cu sentinţa sau decizia recurată, în
cererea de recuzare. Inadmisibilitatea
temeiul art. 3851 alin. (2) C.proc.pen.
recursului. Încheierea prin care s-a
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 247/2005,
respins cererea de recuzare nu poate
B.C. nr. 2/2006, p. 74].
fi atacată separat cu recurs, întrucât
prevederile art. 52 alin. (7) C.proc.
Art. 53. Procedura de soluţionare în cursul urmăririi penale
(1) În cursul urmăririi penale, asupra abţinerii sau recuzării per-
soanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se
pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau
procurorul ierarhic superior.
(2) Cererea de recuzare privitoare la persoana care efectuează
cercetarea penală se adresează fie acestei persoane, fie procurorului.
În cazul în care cererea este adresată persoanei care efectuează
cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună
cu lămuririle necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a
întrerupe cursul cercetării penale.
(3) Procurorul este obligat să soluţioneze cererea în cel mult 3 zile,
printr-o ordonanţă.
(4) Cererea de recuzare care priveşte pe procuror se soluţionează
în acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic
superior.
(5) Abţinerea se soluţionează potrivit dispoziţiilor din alin. (3) şi
(4), care se aplică în mod corespunzător. [C.proc.pen., art. 46-52,
art. 54, art. 197]
Notă: Alineatul (1) al art. 53 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 281/2003.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
Lia Savonea 207
Art. 53 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 54
Doctrină: A. Gentimir, Imparţialitatea instanţelor judecătoreşti în lumina Convenţiei Art. 54. Incompatibilitatea expertului şi interpretului
Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, Dreptul nr. 11/2004,
(1) Dispoziţiile art. 48, 50, 51, 52 şi 53 se aplică în mod corespunzător
p. 142 şi urm.; G. Constantinescu, M. Bădan, Incompatibilitate. Judecător care a
expertului şi interpretului.
participat la soluţionarea aceleiaşi fapte considerate contravenţie, Pro lege nr. 2/1997,
p. 188 şi urm. (2) Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în
aceeaşi cauză. Calitatea de martor are întâietate.
JURISPRUDENŢĂ (3) Participarea ca expert sau ca interpret de mai multe ori în
aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare. [C.proc.pen.,
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE art.46-53]
Constituţionalitatea art. 53 Ministerul Public de suspiciunile de
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
C.proc.pen. Dreptul de acces la jus- abuz şi de părtinire. Reglementarea a
tiţie. Curtea Constituţională a fost fost concepută totodată cu grija de a
Doctrină: A. Lazăr, Domeniile activităţii specialistului criminalist şi incompatibilitatea
sesizată cu excepţia de neconstitu- nu facilita tergiversarea procesului sau, cu poziţia procesuală a organului de cercetare penală, Dreptul nr. 10/2004 p. 165 şi urm.
ţionalitate a prevederilor art. 53 C.proc. prin exercitarea abuzivă a dreptului de
pen. În motivarea excepţiei s-a susţinut recuzare, blocarea activităţii organelor JURISPRUDENŢĂ
că acest text de lege nu prevede nicio judiciare, cu consecinţe inacceptabile
cale de atac împotriva ordonanţei pentru apărarea ordinii de drept şi a DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
de soluţionare a cererii de recuzare drepturilor şi intereselor societăţii.
şi astfel sunt încălcate dispoziţiile Nu a fost primită susţinerea autorului Constituţionalitatea art. 54 susţinut că textul de lege criticat încalcă
constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) excepţiei, în sensul că, întrucât legea C.proc.pen. Egalitatea în drepturi. principiul egalităţii în drepturi, precum
referitoare la dreptul oricărei persoane nu prevede o cale de atac în justiţie Dreptul la un proces echitabil. şi dreptul la un proces echitabil, prin
de a se adresa neîngrădit justiţiei pentru împotriva ordonanţei de respingere a Curtea Constituţională a fost sesizată aceea că nu permite recuzarea experţilor
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a cererii de recuzare, se încalcă preve- cu excepţia de neconstituţionalitate a – membri ai comisiei de experţi, care
intereselor sale legitime. Examinând derile art. 21 din Constituţie, dat dispoziţiilor art. 54 C.proc.pen. pri- sunt soţi sau rude apropiate, ca în
excepţia de neconstituţionalitate, Curtea fiind că nu intră în competenţa Curţii vind incompatibilitatea expertului şi cazul judecătorilor care sunt soţi sau
a constată că dispoziţiile art. 53 C.proc. Constituţionale să cenzureze omisiunile interpretului, precum şi dispoziţiile rude apropiate, relaţia strânsă dintre
pen. reglementează procedura recuzării de reglementare, ci numai conformitatea art. 46 din acelaşi cod referitoare la ei creând suspiciuni cu privire la exer-
persoanelor care efectuează cercetarea dispoziţiilor legale în vigoare cu rudenia dintre judecători ca motiv de citarea efectivă şi independentă de
penală ori a procurorului. Această normele şi principiile Constituţiei. incompatibilitate a acestora. Însă a către fiecare expert a atribuţiilor spe-
procedură a fost instituită pentru a Astfel, a fost respinsă excepţia ca neîn- fost criticat numai art. 54 C.proc.pen., cifice, cu consecinţa compromiterii
asigura imparţialitatea procesului penal temeiată. [D.C.C. nr. 64/2005, M. Of. respectiv faptul că acest text de lege procesului echitabil. Examinând excep-
în faza de urmărire penală şi pentru a nr. 153 din 21 februarie 2005] nu face referire şi la art. 46 din acelaşi ţia de neconstituţionalitate, Curtea
proteja organele de urmărire penală şi cod, în sensul includerii rudeniei a constat că ceea ce se solicită este
între motivele de incompatibilitate a completarea textului de lege criticat,
expertului şi interpretului. În motivarea în sensul reglementării, ca motiv de
excepţiei de neconstituţionalitate s-a incompatibilitate a experţilor care sunt

208 Lia Savonea Lia Savonea 209

Art. 55 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea
membri ai unei comisii de experţi, a respins excepţia de neconstituţionalitate JURISPRUDENŢĂ
rudeniei dintre aceştia, o asemenea a dispoziţiilor art. 54 C.proc.pen.
solicitare neintrând, însă, în competenţa [D.C.C. nr. 634/2006, M. Of. nr. 875 DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
de soluţionare a Curţii Constituţionale. din 26 octombrie 2006]
Egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
În consecinţă Curtea Constituţională a
Liberul acces la justiţie. Dreptul la un
proces echitabil. Curtea a fost sesizată
cu excepţia de neconstituţionalitate
Secţiunea II. Strămutarea judecăţii cauzei penale
a dispoziţiilor art. 55 alin. (1), art. 57
alin. (1) şi ale art. 60 alin. (1) C.proc.
Art. 55. Temeiul strămutării pen. În motivarea excepţiei, autorul a
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei susţinut că dispoziţiile de lege criticate
cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în încalcă principiul egalităţii cetăţenilor
cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită în faţa legii, deoarece acest principiu
împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când constituţional „vine în contradicţie
există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre cu caracterul secret al informaţiilor
părţi are o rudă sau un afin până la gradul al patrulea inclusiv printre solicitate spre lămurirea instanţei
judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei. de judecată, întrucât instanţa poate
(2) În cursul judecăţii strămutarea poate fi cerută de partea intere- proceda discreţionar şi discriminator
sată, de procuror sau de ministrul justiţiei. [C.proc.pen., art. 56-611] faţă de interesele uneia din părţi, de
vreme ce informaţiile respective nu
Notă: Alineatele (1) şi (2) ale art. 55 sunt reproduse astfel cum au fost modificate sunt dezvăluite acesteia”. De asemenea,
prin Legea nr. 356/2006. sunt încălcate şi principiul liberului
acces la justiţie, şi dreptul la un proces
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”. echitabil prin pronunţarea hotărârii ce
soluţionează cererea de strămutare pe
Doctrină: B Diamant, C. Turianu, Strămutarea judecării cauzei penale. Situaţia baza unor informaţii secrete. „Procesul
juridică în cazul dezînvestirii instanţei devenită competentă prin procedura strămutării. nu poate fi echitabil, în măsura în care
Noua sesizare a instanţei, Dreptul nr. 7/1992, p. 64 şi urm.; V. Luncean, Strămutare. părţile nu au posibilitatea efectivă, reală
Restituire, R.D.P. nr. 4/2004, p. 145 şi urm.; Gh. Mateuţ, Cu privire la admisibilitatea de a cunoaşte toate probele şi aspectele
cererii de strămutare în materia măsurilor procesuale preventive, Dreptul nr. 9/1998, de fapt pe baza cărora instanţa de
p. 91 şi urm.; M. Senteş, Strămutarea judecării cauzelor penale, aspecte teoretice şi judecată îşi formează convingerea”.
practice, Dreptul nr. 9/2003 p. 178 şi urm. Astfel, dreptul la apărare, „care presu-
pune în mod esenţial cunoaşterea
tuturor elementelor care vor fi avute
în vedere de către instanţa de judecată
în pronunţarea hotărârii, este violat
210 Lia Savonea Lia Savonea
Art. 55
flagrant prin impunerea caracterului
secret al unora din elementele luate în
considerare la deliberare”. Examinând
excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea a constatat că sunt respectate
normele care definesc un proces
echitabil, precum şi principiul asigurării
dreptului la apărare. În acest sens,
Curtea a observat că strămutarea nu
este o procedură de soluţionare în fond
a procesului, ci constituie o procedură
specială, de stabilire a competenţei
teritoriale a instanţei de judecată, menită
tocmai să asigure condiţiile unui proces
echitabil, în care părţile să dispună de
aceleaşi mijloace de apărare şi să aibă
posibilitatea să îşi exercite dreptul la
apărare în mod efectiv şi eficient. În
cadrul acestei proceduri, exigenţele
art. 24 alin. (1) din Constituţie
sunt îndeplinite, întrucât părţile au
posibilitatea să comunice Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, în mod nemijlocit,
informaţii şi dovezi cu privire la
împrejurările procesului şi să îşi
prezinte poziţia faţă de admisibilitatea
şi temeinicia cererii de strămutare.
De asemenea, a statuat că, dispoziţiile
legale privitoare la procedura de
informare a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în vederea soluţionării cererii
de strămutare a judecării cauzei penale,
nu numai că nu aduc atingere dreptului
211
Art. 56 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 56
la apărare sau dreptului inculpatului la fond a procesului penal, astfel încât JURISPRUDENŢĂ
un proces echitabil, dar sunt destinate faptul că nu sunt accesibile părţilor
să asigure condiţiile pentru exercitarea nu este de natură să aducă atingere DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
deplină a acestor drepturi, permiţând drepturilor invocate de autorul excep-
Constituţionalitatea art. 56 şi a pe de altă parte, inexistenţa motivării
instanţei lămurirea asupra motivelor ţiei de neconstituţionalitate. [D.C.C.
art. 60 C.proc.pen. Dreptul la un pro- hotărârii lipseşte de eficienţă dreptul
şi temeiniciei cererii de strămutare. nr. 528/2005, M. Of. nr. 1037 din
ces echitabil. Curtea Constituţională a justiţiabilului la despăgubire pentru
Informaţiile obţinute în cadrul acestei 22 noiembrie 2005]
fost sesizată cu excepţia de neconsti- erorile judiciare. Totodată, se arată
proceduri nu privesc soluţionarea în
tuţionalitate a dispoziţiilor art. 55, că dispoziţiile secţiunii „Strămutarea
art. 56 şi ale art. 60 alin. (1), precum judecării cauzei penale”, în ansamblul
DECIZII DE SPEŢĂ şi a Secţiunii „Strămutarea judecării său, încalcă liberul acces la justiţie şi
Obiectul strămutării. Potrivit art. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauzei penale”, în ansamblul său, prevederile constituţionale referitoare
55 alin. (1) C.proc.pen., strămutarea s. pen. este inadmisibilă, întrucât nicio din Codul de procedură penală. În la folosirea căilor de atac, prin aceea
judecării unei cauze se dispune de la altă instanţă din ţară nu este egală în motivarea excepţiei se susţine, în că nu prevăd posibilitatea exercitării
instanţa competentă pe rolul căreia se grad cu această instanţă. [I.C.C.J., ceea ce priveşte art. 55 şi 56 C.proc. acestora. Examinând excepţia, Curtea
află cauza la o altă instanţă egală în grad. s. pen., încheierea nr. 1696/2007, pen., că acestea încalcă dreptul la a reţinut că strămutarea nu este o
În consecinţă, cererea de strămutare B.J. – Bază de date] un proces echitabil, prin aceea că nu procedură de soluţionare în fond a
a judecării unei cauze aflate pe rolul precizează care sunt motivele pentru procesului, ci constituie o procedură
care se poate cere şi obţine strămutarea specială, de stabilire a competenţei
judecării unei cauze penale. Se arată în teritoriale a instanţei de judecată,
Art. 56. Cererea şi efectele ei acest sens că sintagma „desfăşurarea cu scopul asigurării condiţiilor unui
(1) Cererea de strămutare se adresează Înaltei Curţi de Casaţie normală a procesului”, cuprinsă în proces echitabil, în care părţile să
şi Justiţie şi trebuie motivată. Înscrisurile pe care se sprijină cererea art. 55 C.proc.pen., este insuficientă atât dispună de aceleaşi mijloace de apărare
se alătură la aceasta, când sunt deţinute de partea care cere pentru partea care formulează cererea, şi să aibă posibilitatea să îşi exercite
strămutarea. cât şi pentru magistratul care o judecă. dreptul la apărare în mod efectiv şi
De asemenea, faptul că admiterea sau eficient. Faptul că dispoziţiile art. 55
(2) În cerere se face menţiune dacă în cauză se găsesc arestaţi.
respingerea cererii de strămutare se şi art. 56 C.proc.pen., privind temeiul
(3) Suspendarea judecării cauzei poate fi dispusă numai de către dispune, potrivit art. 60 alin. (1) C.proc. strămutării, respectiv cererea de stră-
completul de judecată învestit cu judecarea cererii de strămutare. pen., „fără arătarea motivelor” este în mutare şi efectele ei, nu precizează
(4) Abrogat. [C.proc.pen., art. 55, art. 57-611] contradicţie cu dreptul la un proces care sunt motivele pentru care se poate
echitabil şi cu normele constituţionale cere şi obţine strămutarea judecării
Note: 1. Alineatul (3) al art. 56 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea care consacră răspunderea patrimonială unei cauze penale nu este de natură să
nr. 356/2006. a statului pentru prejudiciile cauzate aducă atingere dreptului la un proces
2. Alineatul (4) al art. 56 a fost abrogat prin Legea nr. 36/2006. prin erorile judiciare. Aceasta întrucât, echitabil câtă vreme în cadrul acestei
pe de-o parte, în lipsa motivării hotărârii proceduri părţile au posibilitatea să
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”. asupra cererii de strămutare, nici nu ar comunice Înaltei Curţi de Casaţie şi
putea fi exercitată vreo cale de atac, iar, Justiţie, în mod nemijlocit, informaţii
212 Lia Savonea Lia Savonea 213
Art. 57 Competenţa Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 58
şi dovezi cu privire la împrejurările cauzei penale” din Codul de procedură (3) În cazul introducerii unei noi cereri de strămutare cu privire la
procesului şi să îşi prezinte poziţia faţă penală încalcă liberul acces la justiţie aceeaşi cauză, cererea de informaţii este facultativă. [C.proc.pen.,
de admisibilitatea şi temeinicia cererii şi normele constituţionale privind art. 55-56, art. 58-611]
de strămutare, invocând toate motivele folosirea căilor de atac, prin aceea că
care, în opinia acestora, impietează nu prevede posibilitatea exercitării Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
asupra „desfăşurării normale a acestora, nu este întemeiată. Curtea
procesului”. Aşa fiind, exigenţele art. 21 constată că principiul constituţional al JURISPRUDENŢĂ
alin. (3) din Constituţie sunt îndeplinite, liberului acces la justiţie, prevăzut la
iar criticile de neconstituţionalitate art. 21 din Constituţie, nu are semnificaţia DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
formulate sub acest aspect sunt că acest drept trebuie asigurat la toate Constituţionalitatea art. 57 C.proc. pronunţe instanţa competentă să judece
neîntemeiate. Faptul că, în condiţiile structurile judecătoreşti şi în privinţa pen. Imparţialitatea justiţiei. Curtea cererea de strămutare nu ţin de pricina
art. 60 alin. (1) C.proc.pen., privind tuturor căilor de atac prevăzute de Constituţională a fost sesizată cu excepţia însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe
soluţionarea cererii de strămutare, lege, prin lege putând fi instituite de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care le implică normele procedurale,
hotărârea instanţei asupra acestei cereri reguli deosebite în considerarea unor art. 57 C.proc.pen. În motivarea excep- respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea
se dispune fără arătarea motivelor nu situaţii diferite. Este dreptul exclusiv al ţiei de neconstituţionalitate se susţine, în soluţionarea cauzei. Întrucât infor-
are ca efect înlăturarea posibilităţii legiuitorului de a stabili regula potrivit în esenţă, că dispoziţiile criticate maţiile obţinute în cadrul acestei
angajării răspunderii patrimoniale a căreia hotărârea de strămutare nu este încalcă principiul imparţialităţii justi- proceduri nu privesc soluţionarea în
statului pentru prejudiciile cauzate prin supusă niciunei căi de atac, deoarece ţiei, întrucât informaţiile la care se fond a procesului penal, faptul că nu sunt
erorile judiciare, aşa încât nu poate prin aceasta instanţa nu se pronunţă referă acesta trebuie să fie puse şi la accesibile părţilor nu este de natură să
fi reţinută nici pretinsa încălcare a asupra fondului, iar exercitarea unor dispoziţia părţilor, nu numai a instanţei aducă atingere în niciun fel drepturilor
prevederilor constituţionale cuprinse căi de atac ar prelungi nejustificat de judecată. Examinând excepţia astfel procesuale ale acestora şi, cu atât
în art. 52 alin. (3), privind răspunderea judecarea definitivă a cauzelor. [D.C.C. cum a fost formulată, Curtea reţine mai puţin, principiului imparţialităţii
patrimonială a statului pentru asemenea nr. 226/2006, M. Of. nr. 294 din că strămutarea constituie o procedură justiţiei, câtă vreme scopul solicitării
prejudicii. Nici critica potrivit căreia 31 martie 2006] specială de stabilire a competenţei acestor informaţii este tocmai acela de
întreaga secţiune „Strămutarea judecării teritoriale a instanţei de judecată, a stabili dacă în cauză este asigurată şi
menită să asigure condiţiile unui proces această garanţie procedurală. [D.C.C.
echitabil, inclusiv sub aspectul judecării nr. 175/2006, M. Of. nr. 289 din
Art. 57. Procedura de informare cauzei de o instanţă imparţială. Astfel, 30 martie 2006]
(1) Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cere, pentru faptele asupra cărora este chemată să se
lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere,
comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de Art. 58. Înştiinţarea părţilor
strămutare.
(1) Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află
(2) Când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa ierarhic cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea
superioară, informaţiile se cer Ministerului Justiţiei. cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea

214 Lia Savonea Lia Savonea 215

Art. 59-60 Competenţa
acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta
la termenul fixat pentru soluţionarea cererii.
(2) În informaţiile trimise Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face
menţiune expresă despre efectuarea încunoştinţărilor, ataşându-se
şi dovezile de comunicare a acestora.
(3) Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşe-
dintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. [C.proc.pen.,
art. 55-57, art. 59-611]
Incompatibilitatea şi strămutarea Art. 60
(5) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune
asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac. [C.proc.pen.,
art. 55-59, 61-611]
Note: 1. Alineatul (1) al art. 60 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 356/2006.
2. Alineatul (5) al art. 60 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006.
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.

Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
Art. 59. Examinarea cererii
(1) Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică.
(2) Când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora.
[C.proc.pen. art. 55-58, 60-611]
Doctrină: G. Gheorghiu, Unele consideraţii în legătură cu semnificaţia juridică a
conceptului „întemeiat”, în R.D.P nr. 2/1995, p. 74 şi urm.; C. Turianu, Strămutarea
judecării cauzei penale. Situaţia juridică în cazul dezînvestirii instanţei devenită
competentă prin procedura strămutării. Noua sesizare a instanţei, Dreptul nr. 7/1992,
p. 64 şi urm.
JURISPRUDENŢĂ

Notă: Alineatul (1) al art. 59 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
nr. 356/2006.
Egalitatea în faţa legii. Dreptul
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”. la informare. Dreptul la exercitarea
căilor de atac. Dreptul la un proces
echitabil şi dreptul la un recurs
Art. 60. Soluţionarea cererii efectiv. Curtea Constituţională a fost
(1) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere moti- sesizată cu excepţia de neconstitu-
vată, admiterea sau respingerea cererii. ţionalitate a prevederilor art. 60
(2) În cazul în care găseşte cererea întemeiată, dispune strămutarea alin. (2) C.proc.pen. În motivarea
judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în excepţiei, autorul acesteia susţine
faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin. că textul de lege criticat contravine
prevederilor constituţionale referitoare
(3) Această instanţă va fi înştiinţată de îndată despre admiterea
la egalitatea în faţa legii, la dreptul la
cererii de strămutare.
informaţie şi la exercitarea căilor de
(4) Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere atac, precum şi dispoziţiilor privind
a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este dreptul la un proces echitabil şi dreptul
desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare. la un recurs efectiv din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. În acest sens,
consideră că prin soluţionarea unei
cereri de strămutare nu se rezolvă numai
o problemă de competenţă teritorială,
ci şi fondul cauzei, având în vedere
că acesta poate fi puternic afectat de
menţinerea sau nemenţinerea măsurilor
luate de instanţă. Astfel, este firesc
ca instanţa care soluţionează cererea
de strămutare să motiveze raţiunile
pentru care a menţinut sau nu măsurile
luate de instanţa de la care se solicită
strămutarea, iar împotriva soluţiei
date să se poată formula recurs. În caz
contrar se ajunge la situaţia ca unele
măsuri să fie menţinute, iar altele nu,
fără posibilitatea verificării temeiniciei

216 Lia Savonea Lia Savonea 217

Art. 60
soluţiei pronunţate. Analizând excepţia
de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea a reţinut că strămutarea nu
este o procedură de soluţionare în
fond a procesului, aşa cum în mod
eronat susţine autorul excepţiei, ci
o procedură specială, de stabilire a
competenţei teritoriale a instanţei de
judecată, menită tocmai să asigure
condiţiile unui proces echitabil, în care
părţile să dispună de aceleaşi mijloace
de apărare. Curtea a observat că
dispoziţia legală criticată este o normă
de procedură, iar, potrivit art. 126
alin. (2) din Constituţie, competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura
de judecată sunt prevăzute de lege.
În consecinţă, este dreptul exclusiv al
organului legislativ de a stabili regula
potrivit căreia, în caz de admitere a
cererii de strămutare, instanţa va hotărî
totodată în ce măsură actele îndeplinite
în faţa instanţei de la care s-a strămutat
cauza se menţin, fără a se încălca
astfel dispoziţiile constituţionale. De
asemenea, dispoziţiile potrivit cărora
hotărârea de strămutare a pricinii se
dă fără motivare şi nu este supusă
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Competenţa soluţionării cauzei în caz de
rejudecare 8
Efecte asupra judecării cauzei 8, 10, 11
Efectele admiterii cererii de strămutare 6, 9
218 Lia Savonea
Competenţa
niciunei căi de atac au fost adoptate de
legiuitor în considerarea faptului că,
prin soluţionarea cererii de strămutare,
instanţa nu se pronunţă asupra fondului,
ci urmăreşte desfăşurarea în condiţii
normale a procesului. Pe de altă parte,
instituirea unei căi de atac în procesul
penal este obligatorie numai atunci
când se soluţionează fondul cauzei,
pe când, în cazul strămutării, instanţa
soluţionează o chestiune care ţine de
buna administrare a justiţiei. Ca atare,
Curtea a constatat că dispoziţiile legale
criticate nu contravin prevederilor
constituţionale şi nici celor ale art. 6
parag. 1 şi ale art. 13 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale. În ceea ce
priveşte critica de neconstituţionalitate
raportată la dispoziţiile art. 31 din
Legea fundamentală, referitoare la
dreptul la informaţie, Curtea a constatat
că aceste dispoziţii constituţionale nu
au legătură cu cauza de faţă, întrucât
se referă la informaţii de interes public.
[D.C.C. nr. 213/2005, M. Of. nr. 496
din 13 iunie 2005]
Hotărâre nesupusă vreunei căi de atac 7
Hotărâre pronunţată anterior strămutării
2 urmare a admiterii cererii de strămutare
Instanţa competentă după trimiterea din
nou în judecată 1
Incompatibilitatea şi strămutarea
Instanţa competentă să se pronunţe asupra
măsurilor preventive 3
Încheiere prin care se dispune scoaterea
cauzei de pe rol. Recurs. Inadmisi-
bilitate 4
1. Restituirea cauzei la procuror.
Instanţa competentă după trimiterea
din nou în judecată. În cazul în
care, după strămutarea judecării unei
cauze de la instanţa competentă la o
altă instanţă egală în grad, se dispune
restituirea cauzei la procuror, instanţa
competentă să judece cauza după
trimiterea în judecată în urma restituirii
este instanţa la care judecarea cauzei a
fost strămutată [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1211/2004, BJCD 2004, p. 851]
2. Hotărâre pronunţată anterior
strămutării. În cazul în care, după
introducerea cererii de strămutare
care a fost admisă, instanţa de la
care s-a strămutat cauza a pronunţat
o hotărâre, aceasta se desfiinţează şi
judecata se reia de instanţa la care s-a
strămutat judecata [C.S.J., s. pen., dec.
nr. 2416/1999, B.J. 1999, p. 309]
3. Instanţa competentă să se
pronunţe asupra măsurilor pre-
ventive. Întrucât Curtea Supremă de
Justiţie a dispus strămutarea cauzei,
încunoştinţând instanţa de fond asupra
modificării competenţei teritoriale
prin încheiere, în raport cu prevederile
art. 60 alin. final C.proc.pen., tribunalul
Lia Savonea
Art. 60
Încheiere pronunţată în soluţionarea cererii
de strămutare 5
Lipsa vreunei căi de atac 5
Măsuri procesuale dispuse ulterior admiterii
cererii de strămutare. Consecinţe 9
Restituirea cauzei la procuror 1
nu mai poate lua în discuţie cererea de
revocare a măsurii preventive formulată
de inculpaţi sau altă cerere esenţială,
ori o excepţie privind judecarea cauzei.
În astfel de cazuri, limitele instanţei
de trimitere se reduc la constatarea
admiterii cererii de strămutare iar
singurul act procedural admisibil a fi
efectuat este acela al scoaterii dosarului
de pe rol şi înaintării acestuia instanţei
determinate a continua judecata.
[C.A. Ploieşti, dec. nr. 380/R/1999,
CPJ 1999, p. 109]
4. Încheiere prin care se dispune
scoaterea cauzei de pe rol. Recurs.
Inadmisibilitate. Prin încheierea din
1 februarie 2001, Tribunalul Botoşani
a scos cauza de pe rol şi a trimis-o
spre soluţionare Judecătoriei Bacău,
învestită de Curtea Supremă de Justiţie
prin admiterea cererii de strămutare, în
condiţiile art. 60 alin. final C.proc.pen.
Împotriva aceste încheieri a declarat
recurs inculpatul, care a fost respins ca
inadmisibil cu următoarea motivare:
Trimiterea cauzei la o altă instanţă, ca
nu este o măsură procesuală, ci una
administrativă, nesupusă căilor de
219
Art. 60
atac. De altfel, inculpatul se declara
nemulţumit de soluţia instanţei
supreme de a strămuta pricina, soluţie
care, de asemenea, nu este supusă
căilor de atac. [C.A. Suceava, s. pen.,
dec. nr. 263/2001, în Culegere de
practică judiciară pe anii 1999-2002 a
Ministerului Justiţiei, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 432]
5. Încheiere pronunţată în solu-
ţionarea cererii de strămutare.
Lipsa vreunei căi de atac. În cadrul
soluţionării cererii de strămutare părţile
nu se citează, ci se încunoştinţează
potrivit prevederilor art. 58 C.proc.
pen., ataşându-se la dosar comunicarea
despre aceasta. Încheierea pronunţată
în soluţionarea cererii de strămutare nu
poate fi atacată cu nicio cale ordinară sau
extraordinară de atac, cererea putând
fi însă repetată în condiţiile prevăzute
în art. 61 C.proc.pen. [I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 3730/2002, B.J. – Bază
de date]
6. Efectele admiterii cererii de
strămutare. Potrivit art. 60 alin. (2)
C.proc.pen., în cazul în care constată că
cererea de strămutare este întemeiată,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispune strămutarea judecării cauzei,
hotărând totodată în ce măsură actele
îndeplinite în faţa instanţei de la care
s-a strămutat cauza se menţin, iar în
conformitate cu alin. (4) al aceluiaşi
articol, dacă instanţa la care se află
Competenţa
cauza a cărei strămutare se cere a
procedat între timp la judecarea cauzei,
hotărârea pronunţată este desfiinţată
prin efectul admiterii cererii de strămu-
tare. Efectul admiterii cererii de stră-
mutare, constând în desfiinţarea
hotărârii pronunţate de instanţa de la
care s-a cerut strămutarea, prevalează
asupra dispoziţiei de menţinere a actelor
îndeplinite, întrucât, din interpretarea
sistematică a prevederii alin. (2) în
raport cu cea cuprinsă în alin. (4) a
art. 60 C.proc.pen., rezultă că menţi-
nerea actelor are loc numai atunci când
judecarea cauzei nu a fost finalizată prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti,
pentru că în caz contrar ar fi anulat
efectul strămutării. În consecinţă, dacă
instanţa la care se află cauza a cărei
strămutare se cere a procedat între timp
la judecarea cauzei, împotriva hotărârii
pronunţate de aceasta fiind declarat
recurs, prin efectul admiterii cererii de
strămutare hotărârea este desfiinţată,
acest efect prevalând asupra dispoziţiei
de menţinere a actelor îndeplinite,
cuprinsă în încheierea de admitere a
cererii de strămutare. [I.C.C.J., s. pen.,
încheierea nr. 2272/2006, B.J. – Bază
de date]
7. Hotărâre nesupusă vreunei căi
de atac. În raport cu prevederile art. 60
alin. (5) C.proc.pen., încheierea prin
care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
dispune asupra strămutării nu este
supusă niciunei căi de atac, ordinare sau
Incompatibilitatea şi strămutarea
extraordinare. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5861/2006, B.J. – Bază de date]
8. Efectele admiterii cererii. Com-
petenţa soluţionării cauzei în caz de
rejudecare. În cazul în care s-a dispus
strămutarea judecării cauzei în apel sau
recurs, iar instanţa de control judiciar
a dispus rejudecarea cauzei de către
prima instanţă, competentă să rejudece
cauza este instanţa de fond din raza
teritorială a instanţei de control judiciar
unde a fost strămutată judecarea cauzei
în apel sau recurs, iar nu instanţa care
a pronunţat sentinţa. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 739/2003, B.J. – Bază de date]
9. Efectele admiterii cererii.
Măsuri procesuale dispuse ulterior
admiterii cererii de strămutare. Con-
secinţe. Măsurile procesuale, altele
decât cele ce privesc verificarea lega-
lităţii luării măsurilor privative de
libertate, luate de instanţa de la care
s-a strămutat judecarea cauzei, după
pronunţarea hotărârii de strămutare,
sunt lovite de nulitate. [C.A. Alba Iulia,
s. pen., dec. nr. 96/2005, B.J. – Bază
de date]
10. Efecte asupra judecării
cauzei. Prin încheierea penală
nr. 565/15 iulie 2004, Tribunalul Cluj
a menţinut starea de arest a inculpaţilor
I.A., P.V.M., G.C., G.M., G.B. şi M.S.,
trimişi în judecată prin rechizitoriul
Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Cluj din 18 martie 2004 pentru
Art. 60
săvârşirea infracţiunilor de trafic de
droguri prevăzută de art. 2 alin. (2)
din Legea nr. 143/2000. În timpul
cercetării judecătoreşti, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea
nr. 3702/1 iulie 2004, a dispus strămu-
tarea judecării dosarului nr. 2918/2004
de la Tribunalul Cluj la Tribunalul
Suceava, menţinându-se actele înde-
plinite de către Tribunalul Cluj. Cu
toate că la data de 1 iulie 2004, instanţa
supremă a strămutat judecarea cauzei
de la Tribunalul Cluj la Tribunalul
Suceava, Tribunalul Cluj, la 15 iulie
2004, a menţinut starea de arest a celor
6 inculpaţi. Împotriva acestei încheieri
au declarat recurs toţi inculpaţii arestaţi.
Recursul a fost înaintat Curţii de Apel
Cluj, în faţa căreia reprezentantul
Parchetului a invocat excepţia de
necompetenţă, solicitând trimiterea de
îndată a întregului dosar Curţii de Apel
Suceava – pentru judecarea recursurilor
inculpaţilor – după care, dosarul
nr. 2918/2004 al Tribunalului Cluj să
fie remis Tribunalului Suceava, pentru
continuarea judecăţii pe fond. Cu
privire la excepţia formulată, Curtea
a reţinut că strămutarea judecării
cauzelor penale este reglementată în
art. 55-61 C.proc.pen. şi constituie un
caz de prorogare judiciară a competenţei
teritoriale. Strămutarea este acel
remediu procesual prin intermediul
căruia judecarea unei anumite cauze
penale este luată din competenţa unei

220 Lia Savonea Lia Savonea 221

Art. 60
instanţe şi dată spre soluţionare unei
alte instanţe din aceeaşi categorie şi
de acelaşi grad, în vederea înlăturării
oricărei suspiciuni asupra obiectivităţii
şi imparţialităţii tuturor judecătorilor
unei instanţe. Dispunând strămutarea
judecării cauzei, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu a strămutat numai
judecarea unei anumite faze procesuale
a desfăşurării procesului, ci întreaga
judecată, care implica soluţionarea
ei atât în fond, cât şi în căile ordinare
sau extraordinare de atac. De aici,
rezultă următoarele consecinţe: după
strămutarea pricinii de la Tribunalul
Cluj la Tribunalul Suceava, competenţa
soluţionării recursului a fost şi ea
schimbată, aparţinând Curţii de Apel
Suceava. Situaţia este la fel când Curtea
de Apel este prima instanţă sau instanţa
de apel. Aceasta, pentru că s-a strămutat
nu „judecarea în primă instanţă” sau
„judecarea apelului”, ori „judecarea
recursului”, ci „judecarea cauzei”. Se
impune această soluţie, întrucât, fiind
hotărâtă strămutarea judecării unui
litigiu şi fixată instanţa competentă să-l
judece, este firesc ca această competenţă
să fie menţinută până la pronunţarea
unei hotărâri definitive în acel cadru
care s-a considerat că asigură climatul
propice pentru o judecată obiectivă,
ori trimiţând cauza Curţii de Apel
Suceava – instanţă de control judiciar
– competentă să judece calea de atac
a recursului promovat de inculpaţi,
222 Lia Savonea
Competenţa
aceasta din urmă rămâne în continuare
competentă să judece o eventuală cale
de atac ce s-ar declara împotriva hotă-
rârilor instanţei de trimitere, respectiv
Tribunalul Suceava; altfel, s-ar ajunge
ca o eventuală cale de atac (prezentele
recursuri) să fie judecate din nou de
Curtea de Apel Cluj, instanţă ierarhic
superioară Tribunalului Cluj, în faţa
căreia s-a considerat – prin admiterea
cererii de strămutare – că nu se poate
asigura o judecată în cele mai bune
condiţii şi s-ar produce o întrerupere
a cursului firesc al justiţiei. Mai mult,
din moment ce a fost admisă cererea
de strămutare, înseamnă că aceasta
a avut în vedere cauza în întregul ei,
întregul proces penal din care face
parte şi recursul la menţinerea stării de
arest preventiv, neputându-se concepe
o strămutare parţială, după cum nu se
poate considera că judecătorii sunt
obiectivi pentru jumătate din dosar
şi subiectivi pentru cealaltă jumătate.
Pentru considerentele ce preced, în
baza art. 60 C.proc.pen., s-a trimis
cauza privind recursurile declarate de
către cei 6 inculpaţi arestaţi împotriva
încheierii penale nr. 565 din 15 iulie
2004 a Tribunalului Cluj – Curţii de
Apel Suceava – spre competentă soluţio-
nare. [C.A. Cluj, s. pen., încheierea
nr. 465/2004, B.J. – Bază de date]
11. Efecte asupra judecării cau-
zei. Prin sent. nr. 443/2 noiembrie 2004
pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa a
Incompatibilitatea şi strămutarea
fost declinată competenţa de soluţionare
a plângerii formulate în temeiul art.
2781 C.proc.pen., de persoana vătămată
O.M., în favoarea Tribunalului Vâlcea,
cu motivarea că această instanţă este,
potrivit art. 2781 alin. (1) C.proc.pen.,
competentă material şi teritorial să
soluţioneze cauza în primă instanţă.
Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că
Tribunalul Vâlcea este competent să
soluţioneze plângerea, întrucât soluţia
de scoatere de sub urmărire penală a
învinuitului D.G., atacată de persoana
vătămată O.M., a fost dispusă prin
rechizitoriul Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel Piteşti, parchet care
a sesizat Tribunalul Vâlcea ca fiind
instanţa competentă material şi teritorial
să cerceteze infracţiunile – între care
şi aceea prevăzută în art. 215 alin. (5)
C.pen. – săvârşite de inculpata O.M.,
trimisă în judecată în aceeaşi cauză,
în stare de arest preventiv. Prin sent.
nr. 62/10 mai 2006, Tribunalul Vâlcea
şi-a declinat, la rândul său, competenţa
în favoarea Tribunalului Dâmboviţa
şi, constatând ivit conflictul negativ
de competenţă, a dispus înaintarea
dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, în vederea soluţionării acestuia.
La adoptarea acestei soluţii, Tribunalul
Vâlcea a avut în vedere faptul că, prin
încheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004,
pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, s-a dispus strămutarea dosa-
rului privind pe inculpata O.M. la
Lia Savonea
Art. 60
Tribunalul Dâmboviţa şi, ca efect al
strămutării, competenţa de soluţionare a
plângerii petiţionarei O.M., întemeiată
pe dispoziţiile art. 2781 C.proc.pen.,
aparţine tot Tribunalului Dâmboviţa.
Examinând cauza s-a constat că admi-
terea strămutării nu aduce nicio atingere
lucrărilor procesuale efectuate în cursul
fazei de urmărire penală, dispoziţia din
art. 60 alin. (2) C.proc.pen. referindu-
se numai la actele îndeplinite în faţa
instanţei, ceea ce este explicabil, fiindcă
ceea ce se strămută este numai judecata
cauzei penale. Întrucât prin încheierea
nr. 3249 din 11 iunie 2004 pronunţată
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
s-a dispus strămutarea de la Tribunalul
Vâlcea la Tribunalul Dâmboviţa numai
a judecării cauzei penale privind-o
pe inculpata O.M., rezultă că efectele
strămutării nu pot fi extinse şi asupra
scoaterii de sub urmărire penală a
învinuitului D.G. dispusă prin acelaşi
act de inculpare. Având în vedere că,
potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1)
C.proc.pen., plângerea în faţa instanţei
împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată
este de competenţa instanţei căreia
i-ar reveni, potrivit legii, competenţa
să judece cauza în primă instanţă şi
cum această competenţă materială
şi teritorială aparţine Tribunalului
Vâlcea, care a fost sesizat iniţial de
către Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Piteşti, aceasta este instanţa
223
Art. 61-611 Competenţa Dispoziţii generale Art. 1
competentă să soluţioneze plângerea penală a învinuitului D.G. [I.C.C.J.,
persoanei vătămate O.M. împotriva s. pen., încheierea nr. 3592/2006, Titlul III. Probele şi mijloacele de probă
rezoluţiei de scoatere de sub urmărire B.J. – Bază de date]

Capitolul I. Dispoziţii generale

Art. 61. Repetarea cererii
(1) Strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, afară de cazul Art. 62. Lămurirea cauzei prin probe
când noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei
În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa
Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite
de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele,
după aceasta. [C.proc.pen. art. 55-60, art. 61 1]
pe bază de probe. [C.proc.pen., art. 3]
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”.
Doctrină: D. Ciuncan, Valoarea probantă legală, în Pro lege, nr. 3/1999, p. 41;
D. Ciuncan, Un aspect din tactica utilizării probelor în procesul penal, în R.D.P
Art. 611. Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei nr. 1/2001, p. 100; I. Doltu, Unele aspecte ale probaţiunii penale, R.D.P. nr. 2/1999, p. 97;
(1) Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea I. Doltu, Consideraţii în legătură cu sistemul probator în dreptul procesual penal, Dreptul
penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze nr. 6/2001, p. 73; K.M. Guiu, Asupra probaţiunii penale, în R.D.P nr. 4/1995, p. 85.
o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care JURISPRUDENŢĂ
se va emite rechizitoriul.
HOTĂRÂRI CEDO
(2) Dispoziţiile art. 55 alin. (1), art. 56 alin. (1) şi (2) şi art. 61 se aplică
în mod corespunzător. 1. Assenov ş.a. c. Bulgaria. Lipsa militar regional şi parchetul militar
unei anchete aprofundate şi efective. general care, în esenţă, au fost chiar mai
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în
Neaudierea tuturor persoanelor. Deşi sumare decât precedentele. În aceste
camera de consiliu, în termen de 15 zile.
autorităţile au efectuat unele investigaţii condiţii Curtea a considerat că lipseşte
(4) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere cu privire la afirmaţiile reclamantului, o anchetă aprofundată şi efectivă cu
motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea acestea n-au fost convingătoare, nici privire la afirmaţiile reclamantului
unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să aprofundate, nici efective. Nu s-au conform cărora a fost bătut de poliţişti
judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care depus eforturi serioase pentru audierea în timpul reţinerii, şi că a fost violat
se va emite rechizitoriul. tuturor persoanelor care au fost de faţă art. 3 din Convenţie. [CEDO, 28 octom-
(5) Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie solu- şi imediat după producerea incidentelor brie 1998, cauza Assenov ş.a. c. Bulga-
ţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac. [C.proc.pen., pentru stabilirea adevărului. Singurul ria, R.D.P. nr. 2/1999, p. 164]
art. 55-61] martor independent audiat a declarat că
nu este în măsură să-şi aducă aminte de 2. Caloc c. Franţa. Anchetă temei-
Notă: Articolul 611 a fost introdus prin Legea nr. 356/2006. cele petrecute. nică. Curtea a constatat că autorităţile
Aceleaşi neajunsuri le-au avut au efectuat o anchetă temeinică asupra
Legislaţie: A se vedea supra, art. 47 – „Legislaţie”. şi cercetările efectuate de parchetul faptelor reclamate, că persoana în cauză

224 Lia Savonea Remus Budâi 225

Art. 62
a fost audiată de mai multe ori de către
jandarmi care nu au fost implicaţi în
primul incident, având posibilitatea să-
şi exprime liber părerile asupra modului
în care a fost tratat de jandarmerie. Ca
urmare, nu există niciun temei pentru
a se susţine că faptele reclamantului
nu au fost examinate în profunzime
şi în mod imparţial. [CEDO, 20 iulie
2000, cauza Caloc c. Franţa, R.D.P.
nr. 2/2001, p. 189]
3. Kaya c. Turcia. Obligaţia
autorităţilor de a efectua o anchetă
efectivă. Curtea a constatat că din
prevederile art. 2 din Convenţie rezultă
obligaţia autorităţilor de a efectua
o anchetă minuţioasă în legătură cu
moartea unei persoane atunci când
aceasta a fost consecinţa folosirii forţei
de către autorităţi, acestea fiind obligate
să răspundă în cazul în care au făcut uz
nelegal de arme. [CEDO, 19 februarie
1998, cauza Kaya c. Turcia, R.D.P.
nr. 3/1998, p. 166]
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Aplicarea legii de către organele
de urmărire penală. Analizând
excepţia de neconstituţionalitate
ridicată, Curtea observă că autorul
acesteia susţine, în esenţă, că în cadrul
procesului penal în care este parte au
intervenit anumite incidente, cum ar fi
„nedezvăluirea unor probe în timpul
cercetării” şi „administrarea defectuoasă
226 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
4. Velikava c. Bulgaria. Lipsa
unei anchete efective. Omisiuni ale
anchetei. Ancheta conţine numeroase
omisiuni: nu au fost solicitat niciun
specialist care să precizeze momentul
în care au fost produse vătămările; nu
există nicio încercare a magistratului
anchetator de a identifica echipa medicală
care, potrivit afirmaţiilor poliţiştilor,
s-a prezentat la postul de poliţie, iar un
număr important de martori nu au fost
ascultaţi. De asemenea, este criticabil
faptul că ancheta a rămas multă vreme
în nelucrare. În aceste condiţii, se poate
desprinde concluzia că, în speţă, statul
bulgar s-a abătut de la obligaţia de a
ordona o anchetă efectivă asupra faptelor
şi de a descoperi adevărul cu privire la
moartea victimei, fiind încălcat art. 2
din Convenţie. [CEDO, 18 mai 1999,
cauza Velikava c. Bulgaria, R.D.P.
nr. 4/2000, p. 161]
a probelor”, datorită „raporturilor exis-
tente între cei care efectuează cercetarea
penală şi persoanele cercetate”, ceea
ce contravine dreptului la un proces
echitabil. Având în vedere că aceste
susţineri vizează, în realitate, modul de
aplicare a dispoziţiilor legale criticate
de către organele de urmărire penală,
Curtea constată că aceste aspecte sunt
Dispoziţii generale
de competenţa instanţei de judecată şi
că nu intră în atribuţiile Curţii Consti-
tuţionale examinarea aplicării legii
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Contradicţii în declaraţiile martorilor 1
Efectuarea unei expertize financiar-con-
tabile în vederea stabilirii prejudi-
ciului 4
Lămurirea cauzei prin aprecierea decla-
raţiilor martorilor în complexul pro-
bator 5
Lămurirea cauzei sub toate aspectele 2
1. Contradicţii în declaraţiile
martorilor. În cauză, între probele
administrate, reţinute ca suport probator
al hotărârilor pronunţate, există
contradicţii pe care instanţele erau
obligate să le clarifice potrivit textelor
de lege sus-menţionate în vederea
aflării adevărului şi pronunţării unei
soluţii temeinice şi legale. Concret, din
examinarea lucrărilor dosarului, rezultă
că inculpatul a negat constant săvârşirea
infracţiunii atât la urmărirea penală cât
şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar
martorii N.F., T.F. şi G.C., au confirmat
apărările acestuia. Cu toate acestea,
instanţele au pronunţat condamnarea
inculpatului pe baza declaraţiilor mar-
torului-denunţător A.I. şi ale marto-
rului I.I.M., care sunt incomplete sub
aspecte esenţiale şi între ale căror
Remus Budâi
Art. 62
de către organele de urmărire penală.
[D.C.C. nr. 234/2005, M. Of. nr. 491
din 10 iunie 2005]
Lămurirea valorii reale a prejudiciului
printr-o expertiză contabilă 3
Nevalorificarea unor urme papilare 6
Probe care nu conduc indubitabil la con-
cluzia vinovăţiei inculpaţilor 2
Probe incomplete 6
Raport de autopsie care nu precizează
meca nismul de producere a leziu-
nilor 6
Nestabilirea orei decesului victimei 6
susţineri există importante contradicţii.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1195/2006,
www.scj.ro]
2. Lămurirea cauzei sub toate
aspectele. Probe care nu conduc
indubitabil la concluzia vinovăţiei
inculpaţilor. În art. 62 C.proc.pen.,
legiuitorul a reglementat obligaţia
lămuririi cauzei sub toate aspectele, pe
bază de probe. Altfel spus, atât organul
de urmărire penală, cât şi instanţa de
judecată sunt obligate să clarifice pe
deplin cauza, bazându-se pe elemente
de fapt, care servesc la constatarea
existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la
identificarea persoanei care a săvârşit-o
şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor
necesare pronunţării unei soluţii juste în
proces. Or, în cauză, neconformându-
se exigenţelor impuse de prevederile
227
Art. 62
legale invocate, instanţele de fond
şi recurs au pronunţat soluţii greşite
pe baza unor probe care, deşi sunt de
natură să conducă indubitabil la con-
cluzia vinovăţiei inculpaţilor, au fost
superficial analizate şi, finalmente, neco-
respunzător interpretate. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 1451/2003, www.scj.ro.]
3. Lămurirea valorii reale a pre-
judiciului printr-o expertiză con-
tabilă. Potrivit art. 62 C.proc.pen., în
vederea aflării adevărului, organul de
urmărire penală şi instanţa de judecată
sunt obligate să lămurească cauza
sub toate aspectele, pe bază de probe.
În speţă, pe parcursul procesului,
inculpata a susţinut că prejudiciul pe
care l-a cauzat prin înşelăciune este
mai redus decât cel reţinut în sarcina
sa, întrucât au fost situaţii în care
cecurile emise pentru achitarea unor
mărfuri sunt dublate de bilete la ordin
şi a solicitat efectuarea unei expertize
contabile care să stabilească valoarea
reală a prejudiciului. Este evident că
prejudiciul cauzat prin infracţiune
constituie un element esenţial atât
pentru soluţionarea laturii penale, cât
şi pentru soluţionarea laturii civile.
Pe de altă parte, se reţine că pentru
lămurirea acestui aspect, în vederea
aflării adevărului, actele aflate la dosar
sunt insuficiente, impunându-se şi
efectuarea unei expertize contabile.
Aşa fiind, se constată că, practic, atât
instanţa de fond, cât şi cea de apel nu
228 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
au lămurit cauza sub toate aspectele, pe
bază de probe. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2225/2003, www.scj.ro]
4. Efectuarea unei expertize finan-
ciar-contabile în vederea stabilirii
prejudiciului. Organele de urmărire
penală şi instanţele de judecată sunt
obligate, conform art. 4 C.proc.pen., să
aibă rol activ în desfăşurarea procesului
penal, iar în baza art. 62 C.proc.pen.,
trebuie să lămurească cauza sub toate
aspectele pe bază de probe. Examinând
hotărârile atacate, în raport de criticile
formulate prin recursul inculpatului,
se constată că instanţa de fond nu a
manifestat suficient rol activ, proce-
dând la judecarea cauzei pe baza unui
probatoriu incomplet. Astfel, deşi
infracţiunea de înşelăciune, reţinută în
sarcina inculpatului se caracterizează
prin rezultatul produs, încadrarea juri-
dică în prevederile art. 215 alin. (5)
C.pen., putând fi făcută numai după
stabilirea corectă a prejudiciului,
instanţa de fond nu a dispus efectuarea
unei expertize financiar-contabile care
se impune pentru aflarea adevărului.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 702/2004,
www.scj.ro]
5. Lămurirea cauzei prin apre-
cierea declaraţiilor martorilor în
complexul probator. Potrivit art. 62
C.proc.pen., în desfăşurarea procesului
penal trebuie asigurată aflarea adevărului
cu privire la faptele şi împrejurările
Dispoziţii generale
săvârşirii ei, precum şi la persoana
făptuitorului, obiectiv care se realizează
prin activitatea organelor judiciare, care
sunt obligate să lămurească cauza sub
toate aspectele pe bază de probe. Din
analiza probelor administrate, rezultă
că s-a reţinut o situaţie de fapt incertă
echivocă, nelămurită sub unele aspecte,
prin aprecierea unor probe îndoielnice
şi insuficiente, ori a unor situaţii colate-
rale (existenţa unui conflict anterior
între victimă şi învinuiţi şi între petent
şi învinuiţi).Totodată, trebuia să existe
preocupare în lămurirea unor împrejurări
şi situaţii de natură a dovedi în mod
indubitabil vinovăţia în săvârşirea unei
infracţiuni deosebit de grave. Pentru a
trage o concluzie corectă cu privire la
sinceritatea martorilor, trebuia să facă
o analiză a declaraţiilor acestora în
complexul probator, iar, dacă faţă de
elementele din dosar existau îndoieli
cu privire la veridicitatea probelor
administrate, să se dispună administrarea
unor noi mijloace de probă, reaudierea
tuturor martorilor şi confruntarea
acestora între ei. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3068/2003, www.scj.ro]
6. Probe incomplete. Raport de
autopsie care nu precizează meca-
nismul de producere a leziunilor.
Nestabilirea orei decesului victimei.
Nevalorificarea unor urme papilare.
Potrivit art. 62 C.proc.pen., în vederea
aflării adevărului, organul de urmărire
penală şi instanţa de judecată sunt
Remus Budâi
Art. 62
obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe. Din analiza
actelor dosarului rezultă însă că nu au
fost lămurite aspecte esenţiale pentru
aflarea adevărului. Astfel, se constată că
raportul medico-legal de autopsie este
incomplet, deoarece nu concluzionează
cu privire la mecanismul de producere
a leziunilor constatate şi care au dus
la decesul victimei şi nici cu privire
la obiectul sau obiectele vulnerante
cu care se puteau produce. Era, de
asemenea, important în cauză să se
stabilească ora decesului victimei. Tot
astfel, Curtea considera că era necesară
valorificarea urmelor papilare ridicate
din autoturismul victimei, pentru a se
stabili dacă printre ele se găsesc urme
create de inculpat. Din actele dosarului
rezultă că încercarea de identificare a
numitului K.M. pe parcursul urmăririi
penale s-a făcut fără a se solicita
inculpatului o descriere a acestei
persoane, lucru pe care acesta l-a făcut
abia cu ocazia audierii în faţa instanţei.
Curtea apreciază, de asemenea, că
prezintă importanţă în cauză să se
stabilească şi care era intervalul de timp
minim necesar pentru ca inculpatul
să oprească victima la ieşirea din Tg.
Mureş, să se deplaseze cu aceasta în
apropierea localităţii Band, unde se
presupune că a avut loc omorul, şi apoi
să meargă în localitatea Reghin, unde
a abandonat autoturismul. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 2224/2003, www.scj.ro]
229
Art. 63 Probele şi mijloacele de probă Dispoziţii generale Art. 63
Art. 63. Probele şi aprecierea lor pe baza probelor administrate de condamnarea reclamantului. [CEDO,
(1) Constituie probă orice element de fapt care serveşte la instanţa de fond, fără să procedeze la 19 februarie 1996, cauza Botten c.
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea o evaluare proprie a împrejurărilor de Norvegia, R.D.P. nr. 2/1996, p. 137]
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare fapt şi a verifica dacă ele justificau
pentru justa soluţionare a cauzei.
(2) Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de 1. Aprecierea probelor. Atribu- cauza dedusă judecăţii, atât cu prilejul
judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul ţiile Ministerului Public. Principiul soluţionării fondului litigiului, cât şi în
aflării adevărului. [C.proc.pen., art. 262, art. 265, art. 345 alin. (2), separaţiei puterilor în stat. Stabilirea cadrul recursului, nu poate fi primită
art. 378, art. 3859] de către legiuitor, în sarcina procurorului, susţinerea potrivit căreia prin textele
a administrării şi aprecierii probelor de lege criticate se aduce atingere
Notă: Alineatul (2) al art. 63 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea în cursul urmăririi penale, reprezintă principiului separaţiei puterilor în stat.
nr. 281/2003. [D.C.C. nr. 344/2004, M. Of. nr. 975
o expresie a rolului Ministerului
Public, stabilit de prevederile art. 131 din 22 octombrie 2004]
Doctrină: I. Doltu, Examen critic referitor la modul de interpretare şi aplicare a
din Constituţie, republicată. Potrivit 2. Aprecierea probelor de către
prevederilor legale în privinţa probatoriului în procesul penal, Dreptul nr. 11/2003,
p. 143; I.Gh. Gorgăneanu, Convingerea intimă şi mecanismul probaţiunii penale, Constituţiei, Ministerul Public este o organul de urmărire penală nu pre-
R.D.P. nr. 3/2000, p. 41; Gh. Mateuţ, Libertatea aprecierii probelor. Limite, R.D.P. parte componentă a autorităţii judecă- judecă procesul penal, ci determină
nr. 3/2004, p. 37; Al. Sava, Despre constituţionalitatea prevederilor art. 63 alin. (2) din toreşti şi nu a puterii executive sau a modul de finalizare a urmăririi
Codul de procedură penală referitoare la aprecierea probelor, Dreptul nr. 7/2002, p. 188; administraţiei publice. În calitatea sa penale. Soluţiile de netrimitere în
A.Şt. Tulbure, M.A. Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, de reprezentant al intereselor generale judecată pot fi atacate la instanţele
Dreptul nr. 7/2002, p. 159. ale societăţii şi de apărător al ordinii judecătoreşti competente. Instanţa de
de drept, al drepturilor şi libertăţilor judecată este cea care face analiza şi
JURISPRUDENŢĂ cetăţenilor, Ministerului Public, prin aprecierea finală a probelor administrate
procurori, îi revine sarcina ca în faza în ambele faze ale procesului penal şi
HOTĂRÂRI CEDO de urmărire penală să lămurească tot ea poate dispune readministrarea
1. Barbea, Messegne, Jabando obţinută, au fost corecte. [CEDO, sub toate aspectele cauza, pe bază de celor efectuate în cursul urmăririi
c. Spania. Admisibilitatea unei 6 decembrie 1988, cauza Barbea, probe. Aceasta implică administrarea şi penale, precum şi completarea lor pe
probe. Admisibilitatea unei probe este Messegne, Jabando c. Spania, în aprecierea tuturor probelor care servesc parcursul cercetării judecătoreşti. Nici
un aspect ce ţine de reglementările G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, la constatarea existenţei sau inexistenţei procurorul şi nici instanţa de judecată
naţionale, iar, ca regulă, instanţele op. cit. 2006, p.72] infracţiunii, la identificarea persoanei nu-şi pot întemeia soluţia numai pe
naţionale trebuie să decidă cu privire care a săvârşit-o şi la cunoaşterea anumite probe, selectiv alese, întrucât
la probele administrate în faţa acestora. 2. Botten c. Norvegia. Neevaluarea împrejurărilor pentru justa soluţionare a chiar art. 63 C.proc.pen. prevede că
Rolul Curţii este acela de a determina proprie a unor împrejurări de fapt. cauzei. Aşa fiind şi câtă vreme instanţa probele nu au valoare dinainte stabilită,
dacă procedurile în ansamblul lor, După părerea Curţii, instanţa supremă de judecată, iar nu procurorul, este cea ci trebuie să examineze şi să aprecieze
inclusiv modul în care o probă a fost naţională nu putea să dea altă soluţie, care urmează să pronunţe o hotărâre în totalitatea probelor administrate, să le

230 Remus Budâi Remus Budâi 231

Art. 63
coroboreze şi să le stabilească pe cele
care sunt pertinente pentru soluţionarea
cauzei sub toate aspectele şi pe
care se poate întemeia o convingere
corectă şi o soluţie justă. Aşa fiind,
Curtea urmează să respingă criticile
de neconstituţionalitate formulate de
autorul excepţiei. [D.C.C. nr. 324/2004,
M. Of. nr. 958 din 19 octombrie 2004]
3. Dispoziţiile art. 63 alin. (2),
art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514
alin. (1) C.proc.pen. nu aduc atingere
principiilor dreptului un proces
echitabil, unicităţii şi imparţialităţii
justiţiei. Curtea nu poate reţine
critica dispoziţiilor art. 63 alin. (2),
art. 65 alin. (1) şi ale art. 38514 alin. (1)
C.proc.pen. în raport de prevederile
constituţionale care consacră dreptul
părţii la un proces echitabil, respectiv
principiul unicităţii şi imparţialităţii
justiţiei, întrucât dreptul învinuitului
sau inculpatului de a propune probe şi
de a cere administrarea lor se păstrează
în tot cursul urmăririi penale, precum şi
în cursul judecăţii, când acesta poate să
solicite respingerea probelor cerute de
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Achitarea inculpatului 16
Apreciere greşită a probelor 2, 12, 13
Aprecierea declaraţiilor oscilante ale incul-
patului în raport cu întregul material
probator 20
232 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
procuror şi de părţi, ca o consecinţă a
dreptului său de a-şi susţine nevinovăţia.
Mai mult, în faza de judecată, probele
sunt percepute nemijlocit cu participarea
activă a părţilor şi a procurorului, sunt
completate şi discutate în contra-
dictoriu. Cu ocazia deliberării, instanţa
judecătorească este cea care face
aprecierea definitivă a probelor care,
în conformitate cu dispoziţiile art. 63
alin. (2) teza întâi C.proc.pen., nu
au valoare mai dinainte stabilită. De
asemenea, în ceea ce priveşte dispoziţiile
legale privind verificarea hotărârii de
către instanţă, cu prilejul rejudecării
recursului, acestea nu interzic în vreun
fel părţii să-şi susţină cauza în condiţii
care să nu o dezavantajeze în raport
cu părţile adverse ori să beneficieze
de toate garanţiile procesuale pentru
apărarea drepturilor şi intereselor
sale legitime, verificarea hotărârii
atacate realizându-se nu doar pe baza
lucrărilor şi materialului din dosarul
cauzei, ci şi pe baza oricăror înscrisuri
noi prezentate la instanţa de recurs.
[D.C.C. nr. 343/2004, M. Of. nr. 980
din 25 octombrie 2004]
Aprecierea probelor 1, 18
Aprecierea probelor în vederea stabilirii
dacă fapta prezintă gradul de pericol
social caracteristic unei infracţiuni 3
Considerarea greşită că probele din faza
de urmărire penală pot servi doar ca
Dispoziţii generale
temei de sesizare a instanţei, iar nu şi
ca temei de condamnare 11
Contradicţii între declaraţiile investigato-
rului sub acoperire şi ale colaborato-
rului date în faza de urmărire penală în
raport cu cele date în instanţă 16
Coroborarea declaraţiilor de martor ale
rudelor victimei cu restul materialului
probator 5
Coroborarea declaraţiilor unor martori
indirecţi cu restul probelor de la dosar
17
Coroborarea probelor din faza de urmărire
penală cu cele administrate nemijlocit
în faţa instanţei 22
Declaraţii date de inculpat contrazise de
ansamblul probator 4
Erori comise prin aprecierea disparată,
trunchiată sau preferenţială a unor
probe faţă de altele 2
Evaluare corespunzătoare a materialului
probator 6
Evaluarea probelor presupune analizarea
şi nu doar enumerarea lor 15
Formarea convingerii asupra vinovăţiei
inculpatului 6
Forţa probantă a procesului-verbal de
constatare 18
Ignorarea de către instanţă a probelor din
faza de urmărire penală 8
Inadvertenţe între declaraţiile inculpatului
şi cele ale martorilor 18
Inexistenţa unei ordini de preferinţă în apre-
cierea unor declaraţii succesive 23
1. Aprecierea probelor. Simplele
afirmaţii ale unei persoane cu privire
la apartenenţa unui prim-procuror
Remus Budâi
Art. 63
Inexistenţa unor criterii de ierarhizare a
probelor 10
Interpretarea declaraţiilor în ansamblul
probator 14
Interpretarea unei declaraţii date imediat
după săvârşirea faptei în raport cu o
declaraţie dată ulterior 13
Înlăturarea greşită a unor probe 12
Motivarea înlăturării probelor considerate
nerelevante 19
Neexaminarea critică a tuturor probelor
administrate 9
Nepotrivirile sau contradicţiile în declaraţii
14
Nerecoltarea unor probe biologice pentru
determinarea alcoolemiei 7
Principiul liberei aprecieri a probelor 11
Probe contradictorii 19
Punerea de acord a inculpaţilor în legătură
cu elementele esenţiale de fapt şi
deter minarea de către inculpaţi a
unei alte persoane arestată preventiv
să-şi asume răspunderea săvârşirii
infracţiunii 12
Retractarea de către inculpaţi şi martori a
unor declaraţii anterioare 8
Revenirea inculpaţilor asupra recunoaş-
terilor din faza de urmărire penală fără
o justificare temeinică 21
Reveniri nemotivate asupra declaraţiilor
din faza de urmărire penală 9
Simplele afirmaţii ale unei persoane cu pri-
vire la apartenenţa unui prim-procuror
la „mafia locală” 1
la „mafia locală”. Dovezile invocate
de recurent în susţinerea vinovăţiei
fostului prim-procuror, materializate
233
Art. 63
în afirmaţii de apartenenţă a acestuia
la mafia locală, nu constituie probe în
sensul art. 63 C.proc.pen. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 5008/2004, www.scj.ro]
2. Apreciere greşită a probelor.
Erori comise prin aprecierea dispa-
rată, trunchiată sau preferenţială
a unor probe faţă de altele. Orice
element de fapt constituie o probă
ce va servi la constatarea existenţei
sau inexistenţei unei infracţiuni, la
identificarea persoanei ce a comis-o şi
la cunoaşterea împrejurărilor necesare
pentru justa soluţionare a cauzei, se
arată în art. 63 alin. (1) C.proc.pen. În
alin. (2) al aceluiaşi articol, se prevede
că probele nu au o valoare mai dinainte
stabilită iar aprecierea fiecărei probe
se face în urma examinării tuturor
probelor administrate, în scopul aflării
adevărului. Aşa fiind, erorile comise
de către instanţa de apel derivă tocmai
din aprecierea disparată, trunchiată
sau preferenţială a unora faţă de altele,
deci în mod nelegal. Astfel, unele din
probe deşi administrate în chiar clipele
imediat următoare comiterii omorului
deosebit de grav, au fost ignorate de
către instanţa de apel, încălcându-
se în acest mod norma prevăzută
art. 62 şi art. 63 C.proc.pen. Ca urmare
a examinării coroborate a tuturor
probelor administrate în cauza de
faţă, cu referire specială la declaraţiile
inculpatului M.P. de la urmărirea
234 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
penală, date la doar câteva ore de la
comiterea faptei şi de la despărţirea
de prietenul său coinculpatul T.I.G.,
Curtea a reţinut că inculpaţii împreună
au comis infracţiunile pentru care au
fost trimişi în judecată. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 812/2006, www.scj.ro]
3. Aprecierea probelor în vederea
stabilirii dacă fapta prezintă gradul
de pericol social caracteristic unei
infracţiuni. Instanţa de fond şi cea de
apel au evaluat corespunzător materialul
probator administrat în cauză, cu res-
pectarea dispoziţiilor art. 62, art. 63
şi art. 69 C.proc.pen. şi au stabilit
corect împrejurările comiterii faptelor,
încadrarea juridică dată acestora şi
vinovăţia inculpaţilor, apreciind just
gradul de pericol social al faptelor,
care nu sunt în mod vădit lipsite de
importanţă.Astfel, în afara celor câtorva
date care caracterizează pozitiv persoana
şi conduita inculpaţilor, necunoscuţi cu
antecedente penale, restul criteriilor
stabilite de legiuitor pentru evaluarea
în concret a gradului de pericol social
al faptei, prevăzute de dispoziţiile
art. 181 alin. (2) C.pen., respectiv, modul
de săvârşire a faptelor, împrejurările în
care au fost comise, faptul că armele au
fost deţinute un timp îndelungat până
la depistarea lor de către organele de
poliţie, precum şi celelalte circumstanţe
personale ale inculpaţilor, constând în
poziţia lor pe parcursul judecăţii, de a
Dispoziţii generale
invoca necunoaşterea legii române sau
inactivitatea organelor vamale care,
deşi au observat armele şi muniţia,
nu au luat măsurile corespunzătoare,
pledează pentru formarea convingerii
instanţei, în sensul că faptele incul-
paţilor nu sunt în mod vădit lipsite
de importanţă şi că nu au adus doar o
atingere minimă valorilor ocrotite de
lege, prezentând astfel pericolul social
al unor infracţiuni, în speţă cele pentru
care inculpaţii au fost condamnaţi.
Aceste considerente au fost însă
avute în vedere de către instanţe, fiind
apreciate drept circumstanţe atenuante,
şi au atras, pe cale de consecinţă,
coborârea pedepselor sub minimul
special prevăzut de lege şi aplicarea
dispoziţiilor art. 81 C.pen., privind
suspendarea condiţionată a executării
pedepsei. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1715/2005, www.scj.ro]
4. Declaraţii date de inculpat
contrazise de ansamblul probator. În
ceea ce priveşte primul motiv de recurs,
se constată că din actele şi lucrările
dosarului reiese că inculpatul C.D. se
face vinovat de săvârşirea infracţiunii
reţinute în sarcina sa, susţinerile aces-
tuia, în sensul că nu a săvârşit fapta,
fiind infirmate de materialul probator
administrat în cauză. Relevante în acest
sens sunt declaraţiile martorilor audiaţi
în cauză, în principal cele ale martorului
ocular C.G., care se coroborează cu
Remus Budâi
Art. 63
declaraţiile părţii vătămate S.F.V.,
ambii indicându-l, fără dubiu, pe
inculpat atât în albumul de fotografii
cât şi cu prilejul recunoaşterii din
grup. Aceste aspecte se coroborează
cu împrejurarea că inculpatul frecventa
zona unde s-a săvârşit fapta, că, la
momentul prinderii, asupra sa au fost
găsite un lănţişor şi o brăţară, precum
şi cu faptul că, anterior, inculpatul a
fost condamnat tot pentru săvârşirea
unei infracţiuni de tâlhărie. Pe de altă
parte, prin probele propuse în apărare,
inculpatul nu a reuşit să demonstreze
că, la momentul săvârşirii faptei,
s-a aflat într-un alt loc, respectiv la o
societate unde presta activităţi în mod
ocazional. Faţă de aceste considerente,
Curtea apreciază că instanţa de fond şi
cea de apel au evaluat corespunzător
materialul probator administrat în
cauză, cu respectarea dispoziţiilor
art. 62, art. 63 şi art. 69 C.proc.pen.,
stabilind împrejurările comiterii faptei,
încadrarea juridică dată acesteia,
precum şi vinovăţia inculpatului.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2016/2005,
www.scj.ro]
5. Coroborarea declaraţiilor de
martor ale rudelor victimei cu res-
tul materialului probator. Susţine-
rile inculpatului că declaraţiile mar-
torilor sunt subiective, deoarece sunt
înrudiţi cu familia victimei, nu pot fi
luate în considerare, aceste declaraţii
235
Art. 63
servind la aflarea adevărului în
condiţiile în care au fost coroborate
cu constatările şi concluziile actelor
medico-legale şi restul materialului
probator aflat la dosarul cauzei. Nici
apărarea inculpatului referitoare la
sinceritatea declaraţiilor sale, atestată
de concluziile testului poligraf, nu
este pertinentă, raportul de constatare
tehnico-ştiinţific privind detecţia psiho-
logică a comportamentului simulat,
aflat la dosarul cauzei, atestând că
inculpatul nu prezintă reactivitate în
niciuna dintre situaţiile: intrarea în test,
întrebări de control, întrebări relevante
sau test de stimulare specifică, fiind
declarat nereactiv, astfel că rezultatul
testului a fost acela al imposibilităţii
pronunţării unei concluzii. Faţă de
aceste considerente, Curtea apreciază
că instanţa de fond şi cea de apel au
evaluat corespunzător materialul pro-
bator administrat în cauză, cu respec-
tarea dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi
art. 69 C.proc.pen., stabilind împreju-
rările comiterii faptei şi vinovăţia
inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2167/2005, www.scj.ro]
6. Formarea convingerii asupra
vinovăţiei inculpatului. Evaluare
corespunzătoare a materialului pro-
bator. Se constată că instanţele au
reţinut în mod corect că inculpatul a
săvârşit şi infracţiunea de tâlhărie, în
modalitatea prevăzută de agravantele
de la lit. b) şi c) ale art. 211
236 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
alin. (21), inculpatul având asupra
sa un cuţit şi săvârşind fapta într-o
dependinţă a locuinţei părţii vătămate.
Nerecunoaşterea inculpatului referitor
la exercitarea violenţelor şi sustragerea
bunurilor a fost combătută prin
declaraţiile părţii vătămate, coroborată
cu declaraţiile martorilor care ştiau că
aceasta purta în mod obişnuit acele
bijuterii, dar nu le mai avea imediat
după săvârşirea faptei, precum şi cu
declaraţiile copiilor inculpatului care
au arătat că acesta a practicat o tăietură
într-o canapea cu un cuţit şi a împins ceva
în tăietura practicată, însă, fiind surprins
de fiica sa, probabil că a schimbat
locaţia, bijuteriile nemaifiind găsite
în acel loc de către copii. În sprijinul
formării convingerii asupra vinovăţiei
inculpatului vine şi încercarea acestuia
de a-şi cere scuze de la partea vătămată,
prin intermediul copiilor săi, faţă de care
a afirmat că a lovit-o, precum şi faptul
că a ascuns cuţitul folosit la ameninţarea
acesteia în căptuşeala ghiozdanului
uneia dintre fiicele sale. Faţă de aceste
considerente, curtea apreciază că
instanţa de fond şi cea de apel au evaluat
corespunzător materialul probator
administrat în cauză, cu respectarea
dispoziţiilor art. 62, art. 63 şi art. 69
C.proc.pen., stabilind împrejurările
comiterii faptelor, încadrarea juridică
dată acestora, precum şi vinovăţia
inculpatului. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 6651/2004, www.scj.ro]
Dispoziţii generale Art. 63
7. Nerecoltarea unor probe bio- aerul expirat. [I.C.C.J., s. pen., dec.
logice pentru determinarea alcoole- nr. 6116/2004, www.scj.ro]
miei. Conform dispoziţiei nr. 201091/
8. Retractarea de către inculpaţi
24 aprilie 2003, emisă de Ministerul
şi martori a unor declaraţii ante-
de Interne, I.G.P., referitoare la in-
rioare. Ignorarea de către instanţă
terpretarea şi aplicarea unitară a
a probelor din faza de urmărire
prevederilor art. 79, art. 80 din
penală. Potrivit art. 63 alin. (2)
O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 1 pct. c)
C.proc.pen., probele nu au o valoare
lit. b) teza ultimă, când valoarea indicată
mai dinainte stabilită, ele urmând a
de aparatul electronic etilotest este
fi apreciate de instanţă în ansamblul
peste 0,40 mg/l, ori reactivul fiolei s-a
lor, iar dispoziţiile art. 62 C.proc.pen.
înverzit mai mult de 40% din conţinut,
impun obligaţia lămuririi cauzei pe bază
în mod obligatoriu subiectul va fi
de probe sub toate aspectele, în scopul
condus la unitate sanitară abilitată unde
aflării adevărului. Aceasta înseamnă
i se vor recolta probe biologice. Deci,
că instanţa poate să reţină numai o
atunci când în urma testării, etilotestul
parte a probelor ca fiind expresia reali-
indică o concentraţie ce depăşeşte 0,40
tăţii, dar trebuie să motiveze înlătu-
mg/l alcool pur în aerul expirat, fapta nu
rarea celorlalte. Simpla retractare
constituie infracţiune şi conducătorului
sau modificare de către inculpaţi sau
auto în mod obligatoriu i se vor recolta
martori a unor declaraţii nu poate însă
probe biologice în vederea stabilirii
duce la înlăturarea, în mod automat şi
alcoolemiei. Abia după analiza probelor
nemotivat, a declaraţiilor anterioare, cât
de sânge, dacă se constată o îmbibaţie
timp acestea se coroborează şi cu alte
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur
probe ale dosarului. În raport de cele
în sânge, fapta întruneşte elementele
de mai sus se impune constatarea că
constitutive ale infracţiunii, prevăzute
tribunalul, luând în considerare numai
de art. 79 din O.U.G. nr. 195/2002, aşa
probele administrate în cursul cercetării
cum prevede pct. II lit. a) alin. (1) şi
judecătoreşti şi ignorând pe cele din
(2) din aceeaşi dispoziţie. Cum după
faza urmăririi penale, a stabilit o stare de
testare, inculpatului B.M.C. nu i s-au
fapt neconformă adevărului. [I.C.C.J., s.
recoltat probe biologice de sânge,
pen., dec. nr. 4835/2004, www.scj.ro]
pentru a determina alcoolemia în mod
exact, este evident că nu există nicio 9. Neexaminarea critică a tuturor
dovadă care să certifice caracterul de probelor administrate. Reveniri ne-
acurateţe al rezultatului etilotestului, motivate asupra declaraţiilor din faza
respectiv a concentraţiei de alcool în de urmărire penală. Curtea de apel a
Remus Budâi 237
Art. 63
încălcat prevederile art. 63 C.proc.pen.
referitoare la probe şi la aprecierea lor,
deoarece a înlăturat nejustificat toate
probele care dovedeau săvârşirea de
către inculpat a infracţiunii de tâlhărie,
probe administrate legal în cursul
procesului penal, şi a avut în vedere
doar parţial declaraţiile date în instanţe
de partea vătămată şi de martori, prin
care aceştia au revenit total sau în
parte asupra declaraţiilor date anterior,
fără a motiva aceste neconcordanţe
printr-o nerespectare a dispoziţiilor
procedurale de către organele de poliţie
sau de procuror. Totodată, instanţa de
apel, deşi a invocat respectarea art. 63
alin. (2) C.proc.pen., a încălcat tocmai
aceste prevederi, prin aceea că a stabilit
numai valoarea unora dintre probele
administrate în instanţe, fără a face o
examinare critică a tuturor probelor
administrate (în cursul urmăririi penale
şi în instanţe). [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 71/2003, www.scj.ro]
10. Inexistenţa unor criterii de
ierarhizare a probelor. Or, în raport
de dispoziţiile art. 63 C.proc.pen., nu
există criterii de ierarhizare a probelor
şi, pe aceste temei, de stabilire a unei
anume ordini de preferinţă. Ca atare,
pentru valorizarea corectă a probelor
administrate, în raport şi de scopul
procesului penal, aşa cum acesta este
reglementat prin art. 1 C.proc.pen.,
instanţa de judecată are obligaţia
238 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
stabilirii situaţiei de fapt reţinând şi
respectiv înlăturând motivat probele,
după cum acestea se coroborează cu
fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1727/2003,
www.scj.ro]
11. Principiul liberei aprecieri a
probelor. Considerarea greşită că
probele din faza de urmărire penală
pot servi doar ca temei de sesizare
a instanţei, iar nu şi ca temei de
condamnare. În mod eronat, instanţa
de apel, întemeindu-se pe dispoziţiile
art. 200 C.proc.pen., a reţinut că probele
administrate în cursul urmăririi penale
nu pot servi ca temei de condamnare, ci
doar ca temei de sesizare a instanţelor.
Textul invocat de instanţa de apel este
plasat în Codul de procedură penală în
cuprinsul Titlului I „Urmărirea penală”
şi reglementează, aşa cum rezultă şi din
definiţia marginală, obiectul urmăririi
penale. Probele şi mijloacele de probă
sunt reglementate prin dispoziţiile
cuprinse în Titlul III din Codul de
procedură penală. În conformitate cu
dispoziţiile art. 65 alin. (1) din acest
titlu, administrarea probelor se face
de către organul de urmărire penală şi
instanţa de judecată, iar potrivit art. 63
alin. (2), probele nu au valoare dinainte
stabilită, ci aprecierea lor se face de
organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată în urma examinării
Dispoziţii generale
tuturor probelor administrate în scopul
aflării adevărului. Din aceste prevederi
ale legii nu se poate înţelege, aşa cum
eronat a reţinut instanţa de apel, că
probele administrate în cursul urmăririi
penale au valoare doveditoare numai în
cursul acestei faze a procesului penal
şi numai în vederea sesizării instanţei
de judecată. Principiul liberei aprecieri
a probelor, enunţat în art. 63 alin. (2)
C.proc.pen., lasă instanţei de judecată
libertatea să aprecieze concludenţa
tuturor probelor, indiferent de faza
procesuală în care au fost administrate,
iar principiul aflării adevărului, consa-
crat prin art. 3 din acelaşi cod, impune
instanţei de judecată să dea valoare
acelor probe care, coroborate cu alte
probe legal administrate, exprimă ade-
vărul. Din perspectiva celor arătate,
curtea reţine că instanţele au înlăturat
în mod nejustificat probe care dovedesc
identitatea inculpatului ca autor al faptei
şi vinovăţia acestuia. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1975/2005, www.scj.ro]
12. Apreciere greşită a probelor.
Înlăturarea greşită a unor probe.
Punerea de acord a inculpaţilor în
legătură cu elementele esenţiale de
fapt şi determinarea de către incul-
paţi a unei alte persoane arestată
preventiv să-şi asume răspunderea
săvârşirii infracţiunii. Examinând
actele dosarului în raport de dispoziţiile
procedurale, s-a constatat că o serie
de probe cu înscrisuri, respectiv,
Remus Budâi
Art. 63
procesele-verbale de recunoaştere
din grup, procesele-verbale întocmite
cu ocazia efectuării testului poligraf
asupra inculpaţilor şi a unor martori,
declaraţiile constante ale părţii vătă-
mate cât şi declaraţiile singurului
martor ocular L.I., au fost înlăturate
în mod nejustificat, instanţa de apel
neţinând seama de contradicţiile exis-
tente între declaraţiile martorilor pro-
puşi de inculpat în apărare, toţi rude
apropiate sau prieteni ai acestora, de
împrejurarea că în cursul procesului, cei
doi inculpaţi s-au pus de acord asupra
unor elemente esenţiale de fapt, cum ar
fi ora la care s-au întâlnit, la modul de
petrecere a timpului, la data când s-a
comis fapta şi nici de împrejurarea că
aflându-se în arest preventiv, inculpaţii
au determinat pe unul dintre deţinuţi
să-şi asume el răspunderea săvârşirii
acestei infracţiuni de tâlhărie. S-a
remarcat şi faptul că la scurt timp după
săvârşirea infracţiunii, inculpatul D.S.
a fost recunoscut, fără ezitări, atât de
partea vătămată cât şi de martorul L.I.
iar inculpatul D.D.G., de către acelaşi
martor ocular, de asemenea fără ezitări,
situaţii consemnate în procesele-verbale
de constatare întocmite cu ocazia
recunoaşterii din grup în prezenţa a doi
martori asistenţi, în planşele fotografice,
cât şi în declaraţiile persoanei vătămate
şi martorului menţionat cât şi ale
martorilor asistenţi. Împrejurarea că în
faza cercetării judecătoreşti, martorul
239
Art. 63
L.I. a precizat că la acea dată nu
mai este atât de sigur cu privire la
identitatea autorilor, nu putea justifica
înlăturarea declaraţiilor de la urmărirea
penală, pe care acesta nu le-a retractat
şi care au fost consemnate imediat
după comiterea faptelor. Privitor la
declaraţiile martorilor propuşi de către
inculpaţi, s-a constatat că acestea au
fost înlăturate în mod just de instanţa
de fond, întrucât sunt pro causa,
contradictorii, şi nu se coroborează cu
restul probelor administrate în cauză.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2406/2001,
www.scj.ro]
13. Apreciere greşită a probelor.
Interpretarea unei declaraţii date
imediat după săvârşirea faptei în
raport cu o declaraţie dată ulterior.
Aflarea adevărului presupune existenţa
unei concordanţe între concluziile la
care ajung organele judiciare şi realitatea
obiectivă privind fapta şi autorul ei.
Prin urmare, criteriul determinant
în aprecierea probelor îl constituie
forţa acestora de a exprima adevărul,
instanţei revenindu-i răspunderea de a
reţine şi aprecia aceste probe, ţinând
seama de întreg materialul probator şi
nu doar de cel administrat nemijlocit
în şedinţa publică. Coroborând toate
probele administrate în cauză, se poate
concluziona că acestea converg către
reţinerea vinovăţiei inculpatului, fiind
lipsită de temei susţinerea instanţei de
240 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
apel că probele administrate la urmărirea
penală nu creează convingerea că
reflectă adevărul, că recunoaşterea din
grup nu ar fi relevantă datorită stării de
oboseală a martorilor şi că, în sfârşit, nu
s-au găsit banii presupuşi a fi obiectul
material al mitei. Nimic nu justifică
înlăturarea tuturor probelor din dosar ca
fiind îndoielnice şi lipsite de relevanţă
şi reţinute ca exprimând adevărul doar
declaraţiile inculpatului care, este ştiut
că pot servi la aflarea adevărului numai
în măsura în care sunt coroborate
cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză,
ceea ce nu este cazul în speţă. Trebuie
apreciat care dintre declaraţii reflectă
adevărul, declaraţia dată într-un moment
foarte apropiat de producerea faptei,
declaraţie în care se relatează exact
cu lux de amănunte evenimentul, şi o
alta dată după scurgerea unui interval
de timp în care se exprimă îndoiala cu
privire la acelaşi aspect redat fidel în
primele declaraţii, mai ales când acestea
vizează recunoaşterea unei persoane.
Între această incertitudine cu privire
la persoana inculpatului exprimată de
martori în instanţă şi certitudinea cu
privire la acelaşi aspect exprimată în faza
de urmărire penală în declaraţiile luate
imediat după petrecerea evenimentului,
instanţa trebuie să aprecieze care dintre
acestea exprimă adevărul. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 3696/2003, www.scj.ro]
Dispoziţii generale
14. Nepotrivirile sau contradic-
ţiile în declaraţii. Interpretarea lor
în ansamblul probator. Neexistând
o ordine de preferinţă referitoare la
forţa probantă, instanţa este obligată, în
cazul unor nepotriviri sau contradicţii,
să aprecieze fiecare declaraţie şi
act administrat în contextul tuturor
probelor, care trebuie să fie coroborate,
deci să reţină ca reprezentând adevărul
numai din acestea; reţinerea unora şi
înlăturarea altora trebuie motivată de
către instanţă. Coroborarea mijloacelor
de probă conduce la concluzia că incul-
patul a fost autorul furturilor roţilor
de rezervă, atâta vreme cât, în mod
necontestat, inculpatul a oferit roţi
de vânzare unei firme ce se ocupa cu
o astfel de activitate, aceste roţi au
fost identificate ca aparţinând păr-
ţilor vătămate care reclamaseră la
poliţie dispariţia lor şi au fost descrise
în sesizările adresate organelor de
cercetare penală, comiterea infracţiu-
nilor având loc în nopţile în care
inculpatul a împrumutat un autoturism
de la martorul C.N.M., în portbagajul
acestuia fiind văzute roţi ce nu se găseau
în momentul preluării autovehiculului,
nefiind administrată nicio probă din
care să rezulte că inculpatul a adus din
Ungaria vreo roată. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 4753/2003, www.scj.ro]
15. Evaluarea probelor presupune
analizarea şi nu doar enumerarea
lor. În cadrul procesului de evaluare
Remus Budâi
Art. 63
a mijloacelor de probă, întemeiat pe
dispoziţiile art. 63 alin. (2) C.proc.
pen., instanţa de apel avea obligaţia nu
numai să le evidenţieze expres, doar
printr-o enumerare, ci să le şi analizeze
conţinutul în raport cu soluţia adoptată,
urmând să arate în concret ce urmează
a se avea sau nu în vedere. [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 498/2006, www.scj.ro]
16. Achitarea inculpatului. Con-
tradicţii între declaraţiile investi-
gatorului sub acoperire şi ale cola-
boratorului date în faza de urmărire
penală în raport cu cele date în
instanţă. Dacă între declaraţiile
investigatorului sub acoperire şi ale
colaboratorului date în cursul urmăriri
penale şi cele date de aceştia în
cursul cercetării judecătoreşti există
contradicţii, care creează dubii privind
situaţia de fapt asupra căreia a fost
sesizată instanţa de judecată, iar în
afara acestor declaraţii nu există nicio
probă din care să rezulte participarea
inculpatului la săvârşirea infracţiunii,
instanţa, achitând pe inculpat, a răspuns
exigenţelor art. 62 C.proc.pen. şi a făcut
o corectă aplicare a prevederilor art. 63
din acelaşi cod. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5826/2006, www.scj.ro).
17. Coroborarea declaraţiilor
unor martori indirecţi cu restul
probelor de la dosar. Este nefondată
susţinerea inculpatei şi în ce priveşte
faptul că depoziţiile persoanelor audiate
241
Art. 63
în calitate de martori nu pot fi de natură
a duce la convingerea săvârşirii faptei,
aceştia neavând cunoştinţă directă
despre cele relatate. Este adevărat că
luate individual aceste declaraţii nu
pot fi considerate ca dovezi certe de
vinovăţie, dar acestea trebuie coroborate
şi cu restul dovezilor de la dosar, care
se completează una pe cealaltă şi duc la
concluzia săvârşirii faptei (în acest sens,
a se vedea denunţul depus la organul de
urmărire penală în legătură cu fapta în
discuţie, caseta prin care s-a înregistrat
convorbirea dintre D.G. şi inculpată,
ocazie cu care puneau la cale un nou
tranzit de ţigări, după ce a avut loc
primul transport înregistrat, convorbirile
dintre inculpată şi alte persoane, prin
care încerca să dovedească obţinerea
unor credite prin intermediul cărora
să justifice suma primită ca rezultat al
infracţiunii şi raportul de constatare
tehnico-ştiinţifică privind autenticitatea
casetelor audio în discuţie). [I.C.C.J., s.
pen., dec. nr. 5169/2004, www.scj.ro]
18. Aprecierea probelor. Forţa
probantă a procesului-verbal de
constatare. Inadvertenţe între decla-
raţiile inculpatului şi cele ale mar-
torilor. Aşa cum rezultă din declaraţiile
iniţiale (cea olografă şi cea pe formular
de învinuit), inculpatul a condus per-
sonal autoturismul său, fiind oprit
pentru control de către organele de
poliţie. Chiar dacă ulterior a revenit
242 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
asupra acestor afirmaţii, declarând
că fratele său s-a aflat la volan, fapt
confirmat de acesta şi de martorii M.N.
şi M.J.I., poziţia sa nu poate fi luată
în seamă, venind în contradicţie cu
procesul-verbal de constatare întocmit
de către organele de poliţie şi cu
declaraţiile martorului ocular P.E.I.
Depoziţia acestui martor, conform
căreia, pe terasa localului în dreptul
căruia a fost oprit autoturismul nu se
afla nicio persoană, obligă instanţa să
înlăture declaraţiile martorilor M.N.
şi M.J.I. (există evidente inadvertenţe
şi între declaraţiile celor doi), potrivit
cărora fratele inculpatului a condus
autoturismul. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 5169/2004, www.scj.ro ]
19. Probe contradictorii. Motiva-
rea înlăturării probelor considerate
nerelevante. Dacă probele sunt contra-
dictorii, instanţa poate să reţină pe
unele ca fiind expresia adevărului,
cu obligaţia de a motiva înlăturarea
celorlalte. Indiferent de numărul şi
natura probelor administrate în cauză,
pentru stabilirea adevărului nu se
face o paritate a lor. Din ansamblul
probelor administrate într-o cauză
este posibil ca doar una sau unele să
confirme concluzia că inculpatul este
autorul faptei, restul probelor putând
fi nerelevante sau neconvingătoare.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6978/2004,
www.scj.ro]
Dispoziţii generale
20. Aprecierea declaraţiilor osci-
lante ale inculpatului în raport cu
întregul material probator. S-au
administrat probele şi mijloacele de
probă prevăzute de dispoziţiile art. 62
şi art. 135 C.proc.pen., fiind audiat
inculpatul, martorii, efectuându-se
cercetare la faţa locului şi fotografii,
inculpatului prelevându-i-se probe
biologice, în cauză fiind întocmit
un buletin de analiză toxicologică-
alcoolemie, iar judecata în primă
instanţă şi în apel a fost făcută cu
respectarea dispoziţiilor legale în
materie, ambele instanţe constatând, de
altfel, că întreg probatoriul administrat
în cauză este complet, fiind judicios
întocmit. În ceea ce priveşte apărarea
inculpatului că a consumat alcool
după comiterea accidentului, motiv
pentru care trebuie achitat, întrucât nu
sunt incidente nici dispoziţiile art. 82
alin. (1) C. rutier, deoarece nu a
vătămat integritatea corporală sau sănă-
tatea niciunei persoane, se constată că
aceasta este combătută de probele aflate
la dosar, respectiv buletinul de analiză
toxicologică-alcoolemie, declaraţia
martorei B.I., precum şi recunoaşterea
inculpatului în faţa personalului sanitar
la faţa locului, respectiv buletinul de
examinare clinică, în care s-au con-
semnat declaraţiile inculpatului, în sen-
sul că a consumat bere, cca 1500 ml între
orele 15,00 şi 16,30 în ziua respectivă.
Mai mult, toate acestea se coroborează
Remus Budâi
Art. 63
cu declaraţiile oscilante ale inculpatului
care, iniţial, în intenţia de a se disculpa,
şi-a formulat apărarea în sensul că, după
producerea accidentului, şi-ar fi spălat
rănile de la cap cu ţuică şi de aceea
prezenta acel miros etilic pe care l-a
sesizat din primul moment personalul
medical audiat în cauză. În plus, trebuie
reţinută şi atitudinea inculpatului după
producerea accidentului, în sensul că
nu a anunţat accidentul la poliţie sau
la salvare nici măcar după ce a ajuns
în casa martorei B.I., deşi avea telefon
mobil asupra sa, de la care a apelat şi a
vorbit cu alte persoane. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1313/2005, în www.scj.ro]
21. Revenirea inculpaţilor asupra
recunoaşterilor din faza de urmărire
penală fără o justificare temeinică. În
cauză, pe baza probelor administrate,
instanţele au reţinut corect faptele privind
angrenajul infracţional, de la racolarea
amatorilor de a obţine fără drept permis
de conducere auto, legătura cu organele
de poliţie cu atribuţii în acest domeniu
şi la schimbarea domiciliului în judeţul
Caraş-Severin, la obţinerea dovezilor
false de şcolarizare auto şi la modul
în care s-au desfăşurat examenele şi
notările făcute. Totuşi, pe baza aceluiaşi
material probator administrat şi apre-
ciat în sensul arătat mai înainte, s-a
considerat că, din moment ce inculpaţii
care au recunoscut la urmărirea penală
faptele de dare de mită şi complicitate
la luare de mită şi martorul I.C. şi-au
243
Art. 63
retractat declaraţiile, nu s-a făcut
dovada infracţiunilor de luare de mită,
complicitate la această infracţiune şi
dare de mită, şi deci faptele nu există.
S-a mai arătat că nu mai există lanţ logic
al acţiunilor de luare şi dare de mită şi
nici între subiecţii respectivi. Or, din
organizarea infracţională şi desfăşurarea
faptelor, rezultă, dimpotrivă, o legătură
logică între faptele respective şi între
inculpaţii participanţi, în cadrul unui
angrenaj infracţional complex, care
nu s-ar fi putut realiza fără concursul
inculpaţilor din poliţie şi fără interesarea
materială a acestora. Revenirea incul-
paţilor şi a martorului I.C. asupra
recunoaşterilor de la urmărirea penală,
de altfel nejustificate temeinic, apar
ca vădit nesincere şi nu pot fi luate în
considerare. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1306/2004, www.scj.ro]
22. Coroborarea probelor din
faza de urmărire penală cu cele admi-
nistrate nemijlocit în faţa instanţei.
În faza de judecată inculpatul s-a apărat
invocând faptul că nu a cunoscut că în
cutiile găsite asupra sa erau droguri,
însă existenţa faptei şi vinovăţia
inculpatului rezultă din coroborarea
probelor administrate în faza de
urmărire penală cu cele administrate
nemijlocit în faţa instanţei. Astfel, din
declaraţiile date în faza de urmărire
penală de către martorii A.D., şef de
tren şi G.D., conductor, rezultă faptul
că inculpatul, în momentul efectuării
244 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
percheziţiei bagajului acestuia, a
declarat că cele zece cutii găsite într-o
plasă aflată pe fundul rucsacului său,
conţin droguri, posibil canabis, această
afirmaţie a martorilor fiind menţinută
în declaraţiile date în faţa instanţei
de judecată. Totodată, tribunalul
a reţinut că şi martorii B.L.P. şi
B.E.A., în declaraţiile date în faza de
urmărire penală, au arătat că, în faţa
lor, inculpatul a declarat că în cei zece
recipienţi găsiţi asupra sa erau droguri.
Faptul că în faza de judecată cei doi
martori mai sus-amintiţi au spus că nu-
şi amintesc cu exactitate ce a declarat
inculpatul, nu este de natură să creeze
vreun dubiu cu privire la exactitatea
declaraţiilor lor iniţiale, deoarece, pe
de o parte, ambii martori au declarat
în faza de judecată că, înainte de a
semna cele două declaraţii date în faza
de urmărire penală, acestea le-au fost
citite, iar pe de altă parte, faptul că
nu-şi mai amintesc cu exactitate ce au
declarat iniţial poate fi pus pe seama
trecerii unei perioade relativ lungi de
timp de la data declaraţiei date în faza de
urmărire penală şi până la data audierii
lor nemijlocite în faţa instanţei. Având
în vedere faptul că prima declaraţie a
inculpatului se coroborează cu celelalte
probe administrate la dosarul cauzei,
tribunalul a apreciat că schimbarea de
către inculpat a declaraţiei sale în faza
de judecată nu poate crea un dubiu
asupra faptului că inculpatul cunoştea
Dispoziţii generale Art. 64
conţinutul pachetelor pe care şi le-a 23. Inexistenţa unei ordini de
însuşit. Tribunalul, totodată a reţinut preferinţă în aprecierea unor decla-
că nu poate fi luată în considerare nici raţii succesive. Instanţa de control
apărarea inculpatului potrivit căreia judiciar, pornind de la examinarea
avea intenţia să predea pachetele dispoziţiilor de principiu cuprinse în
respective organelor în drept, atunci art. 63 şi art. 62 C.proc.pen., a constatat
când ar fi ajuns în gara Bucureşti Nord, în mod judicios că nu există un temei
această declaraţie a inculpatului fiind legal care să creeze o ordine de
contrazisă de modul în care acesta a preferinţă între declaraţiile succesive ale
acţionat, respectiv de faptul că a ascuns persoanei vătămate sau ale inculpatului,
pe fundul rucsacului plasa în care se instanţa urmând să reţină numai pe
găseau pachetele cu droguri şi de faptul cele pe care le consideră că exprimă
că nu le-a declarat organelor de poliţie, adevărul. Convingerea instanţei asupra
imediat ce s-a început percheziţia realităţii situaţiei de fapt se formează
bagajului său, că a găsit acele pachete. prin examinarea şi coroborarea fiecărei
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1084/2005, probe în raport cu restul probelor,
www.scj.ro] numai în măsura în care ele ajută la
aflarea adevărului. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1339/2003, www.scj.ro]
Art. 64. Mijloacele de probă
(1) Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt
ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului,
declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio
sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările
tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.
(2) Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în
procesul penal. [C.proc.pen., art. 2 alin. (1)]
Notă: Alineatul (2) al art. 64 a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
Remus Budâi 245
Art. 64
JURISPRUDENŢĂ
DECIZII DE SPEŢĂ
1. Probe obţinute legal. Declaraţii
luate într-o cauză disjunsă. Potrivit
art. 64 alin. (2) C.pen., mijloacele de
probă obţinute în mod ilegal nu pot
fi folosite în procesul penal. În cauza
de faţă se constată însă că declaraţiile
au fost luate de organele de cercetare
penală cu respectarea dispoziţiilor
legale, procedându-se la audierea
tuturor persoanelor implicate în săvâr-
şirea infracţiunii. Este lipsită de
relevanţă împrejurarea că o parte din
martori au fost audiaţi într-o cauză
în care s-a dispus disjungerea faţă de
inculpata D.A. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3247/2006, www.scj.ro]
2. Aplicabilitatea art. 64 C.proc.
pen. pentru toate fazele procesului
penal. Aşadar, mijloacele de probă
prevăzute în art. 64 C.proc.pen. pot fi
administrate în toate fazele procesului
penal, legea nefăcând nicio distincţie în
ceea ce priveşte valoarea lor probantă
după cum au fost administrate în
faza de urmărire penală ori în aceea a
judecăţii. În consecinţă, nu există niciun
temei legal pentru a se crea o ordine de
preferinţă între declaraţiile succesive al
inculpatului, instanţa fiind îndreptăţită
a reţine numai pe acelea pe care le
consideră că exprimă adevărul. [I.C.C.J.,
s. pen., dec. nr. 4424/2003, www.scj.ro]
246 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
3. Probe obţinute legal. Procese-
verbale încheiate de investigatorii
sub acoperire. Tribunalul a reţinut
că procesele-verbale încheiate de
investigatorii sub acoperire S. şi T.
constituie mijloace de probă, activitatea
acestora fiind autorizată de procuror
la data de 18 aprilie 2002. Aceste
mijloace de probă au fost evaluate de
instanţă, în conformitate cu art. 63 alin.
(2) C.proc.pen., în cauză nefăcându-se
dovada obţinerii acestora cu încălcarea
legii, simpla afirmaţie a inculpaţilor că
activitatea investigatorilor sub acoperire
este o înscenare, neputând conduce la
înlăturarea probei. Astfel, împrejurarea
că inculpaţii doreau să comercializeze
droguri sintetice de mare risc este
dovedită prin activitatea de negociere
a acestora cu investigatorul T. şi
colaboratorul G., fapt ce a determinat
autorizarea investigatorului S. să
tranzacţioneze cu inculpaţii livrarea
drogurilor. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 2092/2004, www.scj.ro]
4. Mijloc de probă. Raportul
de constatare tehnico-ştiinţifică a
comportamentului simulat. Potrivit
art. 63 alin. (2) C.proc.pen., probele
nu au o valoare dinainte stabilită, iar
conform art. 62 din acelaşi cod, în
vederea aflării adevărului, organul
Dispoziţii generale Art. 65
de urmărire penală ori instanţa de ale inculpatului, părţii vătămate şi
judecată este obligată să lămurească, martorilor, instanţa fiind îndreptăţită
pe bază de probe, cauza sub toate a reţine numai pe acelea pe care le
aspectele. Aşadar, mijloacele de probă consideră că exprimă adevărul. Simpla
prevăzute în art. 64 C.proc.pen., pot fi retractare a unor declaraţii, indiferent
administrate în toate fazele procesului de organul judiciar în faţa căruia au
penal, legea nefăcând nicio distincţie în fost făcute, nu poate produce efectul de
ceea ce priveşte valoarea lor probantă, a înlătura declaraţiile retractate, cu atât
după cum au fost administrate în mai mult atunci când situaţia de fapt
faza urmăririi penale ori în aceea a arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte
judecăţii. În consecinţă, nu există un probe ale dosarului. [I.C.C.J., s. pen.,
temei legal pentru a se crea o ordine de dec. nr. 3901/2006, www.scj.ro]
preferinţă între declaraţiile succesive
Art. 65. Sarcina administrării probelor
(1) Sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului
de urmărire penală şi instanţei de judecată.
(2) La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de
judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun
mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le
înfăţişeze. [C.proc.pen., art. 4, art. 202, art. 320, art. 331, art. 378]
Doctrină: E. Anton, Garantarea obiectivităţii în administrarea probelor în procesul
penal, Dreptul nr. 10/2000, p. 110; D. Ciuncan, V. Pătulea, Administrarea probelor şi
respectarea dreptului la apărare, Dreptul nr. 6/2002, p. 115; I. Doltu, Consideraţii cu
privire la administrarea şi aprecierea probelor în procesul penal, Dreptul nr. 7/2001,
p. 170; D. Gheorghe, Administrarea şi aprecierea probelor în procesul penal. Consideraţii
teoretice şi relevări jurisprudenţiale, Pro lege nr. 2/2006, p. 142; V. Pătulea, Conţinutul şi
funcţionalitatea principiului oficialităţii în administrarea probatoriului în procesul penal,
Dreptul nr. 12/2006, p. 195; A.Şt. Tulbure, M.A. Tatu, Despre convingerea organelor
judiciare, R.D.P. nr. 1/2002, p. 27; V. Ţarălungă, Cadrul principial şi practic în care se
realizează administrarea probatoriului în procesul penal, Dreptul nr. 9/2006, p. 217.
Remus Budâi 247
Art. 66 Probele şi mijloacele de probă Dispoziţii generale Art. 66
JURISPRUDENŢĂ (2) În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul
are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. [C.proc.pen., art. 52]
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Notă: Denumirea marginală a art. 66 este reprodusă astfel cum a fost modificată
Aplicarea şi interpretarea legii de respingere. Or, potrivit dispoziţiilor
prin Legea nr. 281/2003.
către instanţa de judecată. Aspecte art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
care exced competenţei Curţii Consti- Curtea Constituţională se pronunţă Doctrină: S. Cristea, Probe. Prezumţia de nevinovăţie, în R.D.P nr. 1/1998,
tuţionale. În ceea ce priveşte critica numai asupra constituţionalităţii actelor p. 125; C. Gâlcă, Prezumţia de nevinovăţie, R.D.P. nr. 3/2001, p. 68; I.Gh. Gorgăneanu,
adusă art. 65, art. 66 şi art. 67 C.proc. cu privire la care a fost sesizată şi, prin Reflecţii asupra prezumţiei de nevinovăţie, R.D.P. nr. 2/1994, p. 65; V. Paşca, Prezumţia
pen., Curtea constată că aceasta vizează urmare, nu are competenţa de a cenzura de nevinovăţie şi ţinuta inculpatului în cursul procesului penal, Dreptul nr. 4/1993,
modul de interpretare şi aplicare a legii modul de aplicare a legii de către instanţele p. 73; V. Paşca, Prezumţia de nevinovăţie şi ţinuta inculpatului în cursul procesului,
în cauza în care a fost ridicată excepţia judecătoreşti, aceasta realizându-se în Dreptul nr. 4/1993, p. 73; S.M. Teodoroiu, I. Teodoroiu, Prezumţia de nevinovăţie şi
de neconstituţionalitate, autorul excep- cadrul căilor de atac prevăzute de lege. constituţionalitatea unor norme procesuale, Dreptul nr. 5/1995, p. 4; A.Şt. Tulbure,
ţiei apreciind că i-au fost respinse [D.C.C. nr. 394/2006, M. Of. nr. 469 Prezumţia de nevinovăţie în Constituţia României şi în perspectiva modernizării legislaţiei
probe esenţiale fără a se motiva această din 31 mai 2006] procesual penale, Dreptul nr. 9/1993, p. 47; A.Şt. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie –
Contribuţii la integrarea europeană, R.D.P. nr. 2/1996, p. 201.
DECIZII DE SPEŢĂ
JURISPRUDENŢĂ
Sarcina administrării probelor. fiind că sarcina probaţiunii îi revine
Rolul activ al instanţei. Deşi prin în exclusivitate. În conformitate cu HOTĂRÂRI CEDO
probele administrate nu s-a dovedit cu obligaţiile ce-i reveneau din textele de
certitudine că inculpatul se face vinovat lege menţionate, trebuia ca instanţele 1. Allenet de Ribemant c. Franţa. În speţă, organele superioare de
de comiterea faptei, instanţa de fond a să verifice susţinerile şi apărările Încălcarea prezumţiei de nevinovăţie poliţie au afirmat, public, fără nicio
preluat, fără a exista un suport probator inculpatului şi prin audierea martorilor prin mediatizarea cazului. O rezervă, că Ribemant este unul din
solid, afirmaţiile făcute în rechizitoriu. P.M. şi T.G., confruntarea dintre incul- încălcare a prezumţiei de nevinovăţie instigatorii la asasinat, declaraţie de
Aşa fiind, instanţa de fond, dar şi cea pat şi partea vătămată, precum şi între poate să provină nu doar din partea natură să determine publicul să creadă
de apel au lăsat nelămurite aspecte inculpat şi martori, pentru a-şi putea unor judecători sau a unui tribunal, dar că această situaţie este adevărată şi să
de care depindea aflarea adevărului, forma o convingere certă cu privire şi din partea altor autorităţi publice. influenţeze asupra aprecierii faptelor de
nesocotind dispoziţiile art. 3, art. 4 şi la vinovăţia inculpatului. [I.C.C.J., s. În aceste condiţii, se poate susţine către judecătorii competenţi. [CEDO,
art. 65 C.proc.pen., potrivit cărora erau pen., dec. nr. 3018/2004, www.scj.ro] că afirmaţiile în discuţie reprezintă o 10 februarie 1995, cauza Allenet de
obligate să-şi exercite rolul activ, ştiut încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 Ribemant c. Franţa, R.D.P. nr. 1/1996,
din Convenţie. Autorităţile de poliţie p. 150]
au obligaţia de a informa publicul 2. A.M. c. Italia. Dreptul de a
Art. 66. Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor asupra anchetelor penale în curs, însă proba lipsa de temeinicie a acuza-
este necesar ca aceasta să se facă
(1) Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie ţilor. Întreaga acuzare împotriva recla-
discret şi cu rezerva pe care o impune
şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. mantului se sprijină, în esenţă, pe
respectarea prezumţiei de nevinovăţie. depoziţia unui singur martor pe care

248 Remus Budâi Remus Budâi 249

Art. 66
acuzatul nu a putut să-l interogheze nici
în faza urmăririi penale şi nici în faza
de judecată. De asemenea, reclamantul
nu a putut să discute în contradictoriu
celelalte probe administrate în cadrul
comisiei rogatorii, efectuate de
instanţa americană, nefiind confruntat
cu persoanele care au dat declaraţii
acuzatoare împotriva sa. În aceste
condiţii, date fiind imposibilitatea
reclamantului de a contesta mărturiile
depuse în acuzarea sa şi care au stat la
baza condamnării, Curtea a considerat
că s-au încălcat prevederile art. 6
din Convenţie. [CEDO, 14 decembrie
1999, cauza A.M. c. Italia, R.D.P.
nr. 1/2001, p. 156]
3. Luca c. Italia. Condamnare
bazată într-o măsură determinată
pe depoziţiile unei persoane pe care
acuzatul nu a avut niciodată posi-
bilitatea de a o interoga. Curtea a
constatat că orice elemente de probă, de
regulă, trebuie administrate în prezenţa
inculpatului , în şedinţă publică, spre a fi
supuse unei dezbateri contradictorii. În
măsura în care o condamnare este bazată
într-o măsură determinată pe depoziţiile
unei persoane pe care acuzatul nu
a avut niciodată posibilitatea de a o
interoga sau de a face să fie interogată,
dreptul la apărare este restrâns într-un
mod incompatibil cu exigenţele art. 6
din Convenţie. [CEDO, 27 februarie
2001, cauza Luca c. Italia, R.D.P.
nr. 1/2002, p. 142]
250 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
4. Matoccia c. Italia. Insuficienţa
probelor. După părerea Curţii, nu se
pot evalua drept suficiente probele
în măsura în care faptele reţinute în
acuzarea inculpatului nu au fost complet
clarificate, acuzaţia adusă inculpatului
fiind modificată de mai multe ori pe
parcursul dezbaterilor. [CEDO, 25 iulie
2000, cauza Matoccia c. Italia, R.D.P.
nr. 3/2001, p. 154]
5. Rawe şi Davis c. Marea Britanie.
Dreptul de a proba lipsa de temeinicie
a acuzaţiilor. Neprezentarea unor
probe inculpaţilor. Reclamanţii s-au
adresat Curţii susţinând că în tim-
pul procesului lor o serie de probe
pertinente au fost ascunse de acuzare
apărătorilor, cu motivarea că secretul
acestora este de interes public. Exami-
nând susţinerile reclamanţilor şi
actele dosarelor, Curtea a constatat
că, la data judecării cauzei, acuzarea,
fără acordul judecătorilor, a decis ca
unele probe ale dosarului nu pot fi
divulgate. După părerea Curţii, o atare
procedură încalcă art. 6 din Convenţie,
care pretinde ca acuzarea să comunice
apărării toate probele pertinente aflate
asupra sa. [CEDO, 16 februarie 2000,
cauza Rawe şi Davis c. Marea Britanie,
R.D.P. nr. 4/2000, p. 161]
6. Saidi c. Franţa. Dreptul de a
proba lipsa de temeinicie a acuza-
ţiilor. Imposibilitatea de a pune între-
bări martorilor acuzatori. Depoziţiile
Dispoziţii generale
celor trei martori fiind proba de bază
a procesului şi temeiul condamnării
reclamantului, acesta era îndreptăţit
să ceară şi să obţină confruntarea cu
martorii. Deşi Curtea este pe deplin
conştientă asupra dificultăţilor luptei
contra traficanţilor de droguri şi mai
ales în privinţa obţinerii de probe prin
care să se facă dovada unor asemenea
fapte, ea apreciază că, totuşi, nimic
nu putea justifica o atare restrângere a
dreptului de apărare al unei persoane
învinuite de o faptă penală. [CEDO,
20 septembrie 1993, cauza Saidi c.
Franţa, R.D.P. nr. 2/1994, p. 178]
7. Z.B. ş.a. c. Turcia. Prezumţia
de nevinovăţie. Declaraţii ale autori-
tăţilor publice. Prezumţia de nevino-
văţie nu se limitează a fi o garanţie
procedurală în materie penală, valoarea
sa fiind mult mai mare, ea cerând ca
DECIZII ALE CURŢII CONSTITUŢIONALE
Dreptul inculpatului de a proba
netemeinicia acuzaţiilor. Respectarea
dreptului la apărare. În ceea ce
priveşte critica de neconstituţionalitate
referitoare la prevederile art. 66
alin. (2), art. 67 alin. (2) şi (3) şi
art. 68 alin. (1) şi (2) C.proc.pen.,
nu se poate reţine niciun aspect de
neconstituţionalitate, deoarece consa-
crarea prin aceste texte a dreptului de
a proba lipsa de temeinicie a probelor
Remus Budâi
Art. 66
niciun reprezentant al statului să nu
declare că o persoană este vinovată de
săvârşirea unei infracţiuni înainte ca
vinovăţia ei să nu fi fost stabilită de o
instanţă, o atingere a prezumţiei de
nevinovăţie putând proveni nu numai
de la un judecător sau de la o instanţă, ci
şi de la alte autorităţi public. Sub acest
aspect, Curtea subliniază importanţa
alegerii cuvintelor de către agenţii
statului în declaraţiile pe care le fac. Or,
în conţinutul comunicatului de presă
al poliţiei, reclamanţii sunt prezentaţi,
fără nuanţe sau rezerve, drept membri
ai unei organizaţii ilegale, arătându-
se, de asemenea, că s-a stabilit faptul
că reclamanţii au săvârşit mai multe
infracţiuni. În concluzie, art. 6 parag.
2 din Convenţie a fost violat. [CEDO,
28 octombrie 2004, Z.B. ş.a. c. Turcia,
în C.-L. Popescu, op. cit. 2004, p. 69]
de vinovăţie, de admitere a cererilor
privind administrarea de probe, dacă
acestea sunt concludente şi utile,
precum şi de interzicere a mijloacelor
de constrângere în scopul de a se obţine
probe, nu reprezintă şi nici nu poate
fi considerată o încălcare a dreptului
inculpatului de a se apăra. [D.C.C.
nr. 539/2004, M. Of. nr. 61 din
18 ianuarie 2005]
251
Art. 66
DECIZII DE SPEŢĂ
INDEX
Achitare în temeiul principiului in dubio
pro reo 5
Arestare preventivă 3
Cercetarea inculpatei într-un alt dosar
pentru fapte concurente 6
Hotărâre de condamnare nedefinitivă 4
1. Prezumţia de nevinovăţie. Ne-
stabilirea cu certitudine a temeiurilor
răspunderii penale. Săvârşirea cu
vinovăţie a unei fapte prevăzute de
legea penală şi care prezintă pericol
social trebuie stabilită pe bază de
probe, convingerea de vinovăţie tre-
buie să fie certă, aşa încât să fie trasă
la răspundere, potrivit vinovăţiei, doar
acea persoană care a comis o infrac-
ţiune. Cu alte cuvinte, în raport de
textele legale menţionate, prezumţia
de nevinovăţie nu poate fi anulată
decât prin convingerea instanţei asupra
vinovăţiei inculpatului bazată pe probe
neîndoielnice, aşa încât, atâta vreme cât
nu s-au stabilit cu certitudine temeiurile
răspunderii penale, aceasta nu poate
interveni. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 3418/2004, www.scj.ro]
2. Principiul in dubio pro reo în
materie penală. Având în vedere şi
dispoziţiile art. 63 C.proc.pen., potrivit
căruia probele nu au valoare mai dinainte
stabilită, şi ca expresie a principiului
in dubio pro reo – în sensul că atunci
252 Remus Budâi
Probele şi mijloacele de probă
Lipsa de consistenţă a probelor 7
Nealterarea prezumţiei de vinovăţie 3,
4, 6
Nestabilirea cu certitudine a temeiurilor
răspunderii penale 1
Prezumţia de nevinovăţie 1, 7
Principiul in dubio pro reo în materie
penală 2
când, urmare a administrării tuturor
probelor necesare soluţionării cauzei,
se ajunge la îndoială asupra vinovăţiei
inculpatului şi această îndoială nu este
înlăturată după administrarea de noi
probe şi deci, prezumţia de nevinovăţie
nu este răsturnată, orice îndoială este în
favoarea inculpatului. Or, în speţă, este
indubitabil că acest principiu îşi găseşte
pe deplin aplicarea, consecinţă directă
a faptului că nu se poate stabili cu
certitudine pe baza ansamblului probator
administrat, că inculpatul F.C.M. a
participat la comiterea tâlhăriei. Se
constată, aşadar, că soluţia de achitare
a inculpatului F.C.M., pronunţată
de instanţa de fond şi menţinută de
instanţa de apel, este temeinică şi
legală, deoarece, la pronunţarea unei
condamnări, instanţa nu se poate bizui
pe probabilităţi, ci pe convingerea că
probele reţinute reflectă adevărul, astfel
că solicitarea parchetului de a se dispune
şi condamnarea acestui inculpat nu
poate fi primită. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 6535/2004, www.scj.ro]
Dispoziţii generale
3. Arestare preventivă. Nealtera-
rea prezumţiei de vinovăţie. Menţi-
nerea stării de arest preventiv nu este
de natură să înfrângă prezumţia de
nevinovăţie sau să transforme arestarea
preventivă într-o pedeapsă anticipată
aplicată inculpaţilor. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 1321/2006, www.scj.ro]
4. Hotărâre de condamnare nede-
finitivă. Nealterarea prezumţiei de
vinovăţie. Faptul că a fost pronunţată
o hotărâre de condamnare nu alterează
prezumţia de nevinovăţie, limitarea
libertăţii persoanei încadrându-se în
dispoziţiile legii. [I.C.C.J., s. pen., dec.
nr. 1738/2005, www.scj.ro]
5. Achitare în temeiul principiului
in dubio pro reo. Potrivit principiului in
dubio pro reo, prezumţia de nevinovăţie
profită inculpatului şi, pe cale de conse-
cinţă, în mod corect inculpatul a fost
achitat de instanţă. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 2496/2005, www.scj.ro]
Art. 67. Concludenţa şi utilitatea probei
(1) În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere
administrarea lor.
(2) Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă,
dacă proba este concludentă şi utilă.
(3) Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.
Remus Budâi
Art. 67
6. Cercetarea inculpatei într-un
alt dosar pentru fapte concurente.
Nealterarea prezumţiei de vinovăţie.
Faptul că inculpata este cercetată
într-un alt dosar pentru fapte concurente,
nu are relevanţă atâta vreme cât
vinovăţia acesteia nu s-a stabilit printr-o
hotărâre de condamnare definitivă, care
să înfrângă prezumţia de nevinovăţie.
[I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 715/2005,
www.scj.ro]
7. Prezumţia de nevinovăţie. Lipsa
de consistenţă a probelor. Întrucât
probele pe care s-a întemeiat trimiterea
în judecată a inculpatului C.I. erau
îndoielnice, iar în cadrul cercetării
judecătoreşti, în condiţiile textului
art. 66 C.proc.pen., evocat ulterior, a
fost demonstrată lipsa lor de consistenţă,
soluţiile instanţelor de achitare a sus-
numitului sunt legale şi nu subzistă
eroarea gravă de fapt invocată în
recursul parchetului. [I.C.C.J., s. pen.,
dec. nr. 4143/2003, www.scj.ro]
253