C013 PsiholInvinuit

Psihologia Online Biblioteca Online
TOMA TITUS DANIEL
I.E.S.P.U. - FOCUS
OPINFO
www.psihologiaonline.ro
TOMA TITUS DANIEL
PSIHOLOGIA
ÎNVINUITULUI – INCULPATULUI
ŞI
TACTICA AUDIERII ÎN
PROCESUL PENAL
I.E.S.P.U FOCUS
OPINFO
BUCUREŞTI,
2006
www.psihologiaonline.ro 2
© 2006, Bucureşti
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TOMA, TITUS DANIEL
Psihologia învinuitului-inculpatului şi tactica ascultării
/ Titus Daniel Toma. - Bucureşti : Editura Institutului de
Ecologie Socială şi Protecţie Umană - Focus ; Opinfo, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-87104-4-8 ; ISBN (13) 978-973-87104-4-3
ISBN (10) 973-87150-9-1 ; ISBN (13) 978-973-87150-9-7
159.9:343
LUCRARE EDITATĂ CU SPRIJINUL

AGENŢIEI NAŢIONALE PENTRU
CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ
Autorul răspunde pentru materialele publicate.
În memoria bunicului meu iubit,

Dumitru Blaj.
Mulţumesc domnului Petre Tobă

pentru timpul alocat activităţii de supervizare şi
recomandărilor pertinente acordate la elaborarea prezentei
lucrări.
Mulţumesc doamnei Crenguţa Radu

pentru tehnoredactarea computerizată a
prezentei lucrări.
Cuprins
PREFAŢĂ ........................................................................................... 10
CAPITOLUL I .................................................................................... 14
ASPECTE INTRODUCTIVE........................................................... 14
I.1. REGLEMENTAREA PROCESUALĂ PENALĂ..................................... 14
CAPITOLUL II .................................................................................. 18
PERSONALITATEA CA STRUCTURĂ INTEGRATOARE A
MECANISMELOR PSIHICE........................................................... 18
II. 1. ABORDAREA STRUCTURAL – SISTEMICĂ A PERSONALITĂŢI......... 18
II.2. PERSONALITATEA ŞI ACTIVITATEA............................................. 21
II.3. MECANISME PSIHICE DE CUNOASTERE SENZORIAL – PERCEPTIVA,
ROLUL LOR IN ACTIVITATEA PSIHICA A SUBIECTULUI (INVINUITULUI –
INCULPATULUI). ................................................................................ 24
II.3.1. Senzaţia. Mecanism psihic de captare, înregistrare şi prelucrare precoce a
informaţiilor.................................................................................... 24
II.3.2. Percepţia. Mecanism psihic de prelucrare profundă a informaţiei. ...... 37
II.3.3 Reprezentarea. Mecanism psihic de reexprimare a informaţiilor......... 54
II.4 MECANISME PSIHICE DE PRELUCRARE SECUNDARĂ A
INFORMAŢIILOR ŞI ROLUL LOR ÎN ACTIVITATEA PSIHICĂ A SUBIECTULUI
( ÎNVINUITULUI-INCULPATULUI ). ...................................................... 62
II.4.1 Gândirea. Mecanism psihic intelectual, de prelucrare logică, raţională a
informaţiilor.................................................................................... 62
II.4.2 Memoria. Mecanism psihic de întipărire, stocare şi reactualizare a
informaţiilor.................................................................................... 79
II.4.3 Imaginaţia.Mecanism psihic de combinare şi recombinare a informaţiilor.
.................................................................................................... 92
II.5 MECANISME PSIHICE DE REGLAJ PSIHO-ENERGETIC A
COMPORTAMENTULUI SUBIECTULUI (INDIVIDULUI-INCULPATULUI). 100
II.5.1 Afectivitatea. Mecanism psihic care reflectă relaţia subiectului cu
realitatea (obiecte, situaţii, persoane)................................................... 101
II.5.2 Motivaţia. Mecanism psihic care stimulează comportamentul şi

activitatea subiectului, învinuitului – inculpatului.................................. 118
II.5.3 Voinţa. Mecanism psihic care mobilizează, concentrează şi orientează
energia psiho-nervoasă în vederea realizării scopului (ilicit). ..................... 125
II.5.4 Atenţia. Mecanism psihic care susţine energetic activitatea (ilicită). .. 133
TII.6 PERSONALITATEA. ................................................................. 141
II.6.1 Personalitatea, mecanism psihic de integrare a însuşirilor subiectului. 141
II.6.2 Temperamentul. Latura dinamico–energetică a personalităţii.......... 153
II.6.3 Caracterul. Fizionomia spirituală a subiectului, învinuitului –
inculpatului................................................................................... 162
CAPITOLUL III............................................................................... 170
VINOVĂŢIA PENALĂ.................................................................... 170
III.1 TEORIA PSIHOLOGICĂ ŞI NORMATIVĂ A VINOVĂŢIEI. ............. 170
III.2 NOŢIUNEA ŞI CONŢINUTUL VINOVĂŢIEI IN DREPTUL PENAL
ROMÂN. .......................................................................................... 174
III.2.1 Intenţia – formă a vinovăţiei .................................................. 175
III.2.2 Procesul psihic al intenţiei directe. ............................................ 182
III.2.3 Categoriile intenţiei directe...................................................... 184
III.2.4 Cupla formă a vinovăţiei. ...................................................... 191
III. 2.5 Procesul psihic al culpei cu prevedere. ....................................... 199
III 2.6 Procesul psihic al culpei fără prevedere. ..................................... 202
III. 2.7 Procesul psihic al praeterintenţiei. ........................................... 204
III. 3 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ VINOVĂŢIA................................... 205
III.3.1 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a incapacităţii psihofizică a
subiectului..................................................................................... 206
III.3.2 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a intervenţiei unui eveniment
imprevizibil, irezistibil ori imposibil de înlăturat. .................................. 209
III.3.3 Cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a justificării lor sociale..... 214
III.3.4 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a erorii intervenite în procesul
de cunoaştere. ................................................................................ 221
CAPITOLUL IV .............................................................................. 224
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE........................................ 224
IV.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL..................... 224
IV.1.1 Acţiunea penală. Acţiunea civilă. ........................................... 226
IV.1.3 Asistenţa juridică. ............................................................... 230
IV.2 RAPORTURILE DINTRE ELEMENTELE OBIECTIVE ŞI SUBIECTIVE

ALE INFRACŢIUNII........................................................................... 232
IV.3 CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ. ....... 235
IV.3.1 Obiectul urmăririi penale. ..................................................... 235
IV.3.2 Trăsăturile caracteristice ale urmăriri penale.............................. 236
IV.4 DEONTOLOGIA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI
COMPETENŢA LEGALĂ A ACESTORA. ............................................... 238
IV.4.1 Principiile investigaţiei criminalistice. ....................................... 238
IV.4.2 Deontologia organelor de urmărire penală şi competenţa legală a
acestora. ....................................................................................... 240
IV.4.3 Organele de urmărire penală şi competenţa legală a acestora.......... 242
IV.5 EFECTUAREA PROPRIU–ZISĂ A URMĂRIRII PENALE. ................ 245
IV.5.1 Sesizarea organelor de urmărire. ............................................ 245
IV.5.2 Începerea urmăririi penale. .................................................... 253
IV.5.3 Desfăşurarea urmăririi penale. .............................................. 262
IV.5.4 Rezolvarea cauzelor de către procuror....................................... 267
IV.5.5 Terminarea urmăririi penale. Prezentarea materialului de urmărire
penală.......................................................................................... 271
CAPITOLUL V................................................................................. 282
AUDIEREA ÎNVINUITULUI – INCULPATULUI..................... 282
V.1 ASPECTE PSIHOLOGICE ALE RELAŢIEI DINTRE ANCHETATOR ŞI
ÎNVINUIT – INCULPAT. .................................................................... 282
V.1.1 Psihologia anchetatorului........................................................ 288
V.1.2 Psihologia învinuitului – inculpatului........................................ 296
V.2 REGULI ŞI PROCEDEE TACTICE APLICATE ÎN AUDIEREA
ÎNVINUITULUI – INCULPATULUI....................................................... 318
V.2.1 Reguli generale care trebuie respectate cu prilejul audierii învinuitului –
inculpatului................................................................................... 318
V.2.2 Reguli speciale care trebuie respectate cu prilejul audierii învinuitului –
inculpatului................................................................................... 319
V.2.3 Atitudini dăunătoare care pot bloca relaţia dintre anchetator şi învinuit-
inculpat........................................................................................ 320
V.3 PREGĂTIREA ÎN VEDEREA AUDIERII......................................... 321
V.3.1 Studierea materialului sau datelor existente în cauză.................... 322
V.3.2 Cunoaşterea personalităţii învinuitului-inculpatului...................... 323
V.3.3 Întocmirea planului de audiere sau a chestionarului...................... 326
V.3.4 Alte activităţi pregătitoare. ..................................................... 329

V.4 ARTA AUDIERII ÎNVINUITULUI-INCULPATULUI DE CĂTRE
ANCHETATOR. ETAPELE AUDIERII PROPRIU-ZISE A FĂPTUITORULUI.
....................................................................................................... 333
V.4.1 Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului...................... 334
V.4.2 Ascultarea relatării libere a învinuitului – inculpatului. ............... 335
V.4.3 Ascultarea ,,dirijată” a învinuitului-inculpatului (formularea de
întrebări). ..................................................................................... 337
V.4.4 Consemnarea declaraţiilor învinuitului-inculpatului şi verificarea
acestora. ....................................................................................... 342
V.4.5 Modalităţi tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat. 346
V.4.5.1. Organizarea şi desfăşurarea testării la poligraf. ....................... 348
V.5 PARTICULARITĂŢILE AUDIERII ÎNVINUITULUI- INCULPATULUI
MINOR. ........................................................................................... 352
V.6 AUDIEREA INCULPATULUI ÎN INSTANŢĂ. .................................. 356
V.6.1 Psihologia inculpatului în faţa instanţei. .................................... 358
V.6.2 Pregătirea audierii inculpatului................................................ 359
V.6.3 Audierea propriu-zisă a inculpatului. ....................................... 361
ANEXE ......................................................................................... 365
Anexa. 1 Interpretarea de către anchetator a fizionomiei inculpatului...... 365
Anexa. 8 Clasificarea tulburărilor de personalitate şi ipostaze medicale ale
acestora. ....................................................................................... 373
Anexa. 9 Criterii de realizare a portretului vorbit ................................ 378
Anexa. 10 Mijloace tehnice folosite pentru detectarea comportamentului simulat
.................................................................................................. 379
BIBLIOGRAFIE .............................................................................. 393
PREFAŢĂ
Asigurarea înfăptuirii legalităţii în statul de drept

democratic în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme garantate de
Constituţie, este condiţionată printre altele, de înţelegerea şi
aplicarea corectă de către organele de urmărire penală a normelor
legale în spiritul şi litera lor.
În prima fază a procesului penal – urmărirea penală – îşi
desfăşoară activitatea procurorii şi organele de cercetare penală.
Aceste organe procedează la strângerea probelor necesare cu privire
la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea în judecată. Activitatea de urmărire penală se
materializează în acte procesuale şi procedurale care trebuie să
îndeplinească condiţiile de fond şi formă stabilite prin normele
legale. Respectarea lor constituie o condiţie sine qua non a muncii
organelor de urmărire penală, deoarece, în ipotezele prevăzute de
art. 197 C.pr.pen., încălcările dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea procesului penal sunt sancţionate cu nulitatea actelor, iar
în unele situaţii aceste încălcări determină tergiversarea şi
soluţionarea cauzelor care afectează fluenţa procesului şi aflarea
adevărului.
Profesia de organ de cercetare penală trebuie exercitată
numai de către persoane care cumulează o serie de calităţi indispensabile:
cult pentru adevăr şi dreptate, probitate profesională, demnitate,

spirit de observaţie acut, intuiţie, răbdare şi tenacitate, etc.
În instrumentarea tuturor cauzelor penale, organele de
urmărire penală trebuie să respecte cu cea mai mare stricteţe principiul
prezumţiei de nevinovăţie, prevăzut de art. 66, C.pr.pen., acordând
aceeaşi atenţie, atât administrării probelor în acuzare, cât şi a celor
în apărare, prin acestea exercitându-şi rolul activ în aflarea
adevărului în cauză.
Anchetatorul profesionist nu trebuie să uite nici o clipă că
rolul său este nu numai să apere societatea de elemente antisociale
distructive, ci totodată el este primul agent educativ menit ca în condiţii
speciale să facă primul pas în încercarea de a-l readuce pe făptuitor
pe calea integrării sociale, deci să încerce pe cât posibil recuperarea
devianţelor sociale
Lucrarea cuprinde cinci capitole structurate astfel:
• Capitolul I - Aspecte introductive – reglementarea
procesuală penală (prevederile legale ale art. 23 şi 229 din C.pr.pen.;
importanţa prezumţiei de nevinovăţie şi a învinuitului – inculpatului
în procesul penal; sarcina administrării probelor care revine
organelor de urmărire penală, etc.);
• Capitolul II – Personalitatea - ca structură integratoare a
mecanismelor psihice (abordarea structural – sistemică a
personalităţii; mecanisme de cunoaştere senzorial – perceptivă, de
prelucrare secundară a informaţiei, de reglaj psiho-energetic al
comportamentului subiectului şi dimensiunile psihologice ale
personalităţii);
• Capitolul III – Vinovăţia penală (formele acesteia şi
procesul psihic al fiecăreia în parte şi cauzele care înlătură
vinovăţia);
• Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale prevăzută în
art. 200 – 286 C.pr.pen. (consideraţii generale privind urmărirea
penală; deontologia organelor de urmărire penală şi competenţa
legală a acestora; desfăşurarea urmăririi penale; terminarea urmăririi
penale; plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

etc.);
• Capitolul V – Audierea învinuitului – inculpatului (aspecte
psihologice ale relaţiei dintre anchetator şi învinuit – inculpat; reguli
şi procedee tactice aplicate în ascultarea învinuitului – inculpatului;
arta audierii învinuitului – inculpatului de către anchetator – etapele
propriu – zise care se desfăşoară în cadrul audierii etc.)
Prin lucrarea prezentă autorul licenţiat în psihosociologie la
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele educaţiei din cadrul Universităţii
Bucureşti şi drept, la Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative
din cadrul Universităţii ,,Dimitrie Cantemir’’, reuşeşte o împletire a
tezelor teoretice din domeniul psihologiei, tacticii criminalistice şi
dispoziţiilor legale din dreptul procesual penal cu experienţa
practică de douăzeci de ani în cadrul organelor de poliţie, astfel
punând la dispoziţia celor interesaţi un instrument de lucru necesar
pentru interpretarea, aplicarea normelor legale şi înţelegerea
profundă a învinuitului – inculpatului din punct de vedere al
Psihologiei generale şi judiciare.
Componenta de forţă a lucrării este de natură psihologică.
Strategiile menţionate de către autorul lucrării, exploatează conduita
umană implicată în raporturile specifice anchetei penale.
În acest cadru cunoaşterea mecanismelor sistemului psihic
şi de personalitate, a aspectelor psihologice ale relaţiei dintre
anchetator şi învinuit – inculpat, cât şi regulile procesual penale şi
procedeele tactice criminalistice aplicate cu ocazia audierii, sunt
componente esenţiale a căror identificare şi interpretare corectă pot
crea climatul propice favorabil unor mărturisiri complete.
În ansamblul său lucrarea este riguroasă, exigentă,
modernă. Demersul psihologico-procesual penal este inteligibil, iar
abordarea tactică criminalistică devine credibilă prin forţa
argumentaţiei.
Demersul autorului se datorează şi faptului că lucrarea

anterioară ”Psihologia martorului şi tactica ascultării” 1 a fost bine
primită de către teoreticienii şi practicienii dreptului. Aprecierile
favorabile l-au determinat pe autor să trateze problematica
psihologiei învinuitului – inculpatului şi tactica audierii în procesul
penal în toate segmentele sale, în felul acesta acordând un ajutor
preţios celor angrenaţi în lupta contra fenomenului infracţional cât
şi celor care se pregătesc să desfăşoare activitatea judiciară penală în
viitor (studenţi, elevi).
Adăugarea unor ”Anexe” lucrării privind anumite
fotografii, aspecte psihologice şi modele de acte care se încheie în
cursul urmăririi penale, constituie argumente suplimentare,
puternice, pentru opiniile exprimate şi completează inspirat lucrarea.
Dincolo de toate, salut apariţia lucrării pe care o consider o
reuşită şi o recomand în cunoştinţă de cauză, felicitând încă o dată,
cu distincţie, pe autor.
DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL

DIRECŢIEI GENERALE DE POLIŢIE
A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
COMISAR ŞEF DE POLIŢIE
Bucureşti, 18 Iunie PETRE TOBĂ
1
Daniel Titus Toma , Psihologia martorului şi tactica ascultări, Editura
„Focus” Bucureşti, 2005.
CAPITOLUL I
ASPECTE INTRODUCTIVE
I.1. Reglementarea procesuală penală.
Învinuitul-inculpatul reprezintă figura centrală a procesului

penal. Întreaga activitate procesuală se desfăşoară în jurul faptei
penale săvârşite de această persoană şi în vederea tragerii sale de
răspundere. 1 Prin declaraţiile sale sincere contribuie la justa
soluţionare a cauzei.
În conformitate cu prevederile legale (art.229, C.pr. pen.)
învinuitul este – persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală,
cât timp nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, iar inculpatul este –
persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală şi este
parte în procesul penal (art.23, C.pr.pen.).
Importanţa învinuitului-inculpatului 2 constă în:
- este purtătorul celor mai ample şi mai fidele informaţii
despre fapta cercetată;
- este partea cea mai interesantă în procesul penal, astfel că
declaraţiile sale trebuie să aibă pondere în dosar;
1
Nicolae Volonciu – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972, p. 85.
2
Emilian Stancu – Tratat de Criminalistică , Editura Actami, Bucureşti, 2001,
p. 447; Aurel Ciopraga , Criminalistica – Tratat de practică.,Editura Grama ,
Iaşi, 1996, p. 237-238; Ion Neagu – Drept procesual penal, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989, p. 156.
- dacă n-a comis fapta incriminată, poate să probeze

nevinovăţia sa prevenindu-se o eroare judiciară.
Declaraţiile date de către învinuit sau inculpat (art. 64,
C.pr.pen.) ori procesul-verbal de ascultare al acestuia
constituie mijloace de probă (art. 64 şi art.90 C.pr.pen.) şi pot servi
la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu
fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente (art.
69, C. pr. pen.).
Învinuitul – inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa
(art. 66, C.pr.pen.), până la stabilirea vinovăţiei operând prezumţia de
nevinovăţie. 3
Sarcina administrări probelor revine organului de urmărire, care
adună probele atât în favoarea cât şi în defavoarea învinuitului-
inculpatului, chiar dacă persoanele în cauză recunosc fapta (art. 202,
alin. 1 şi 2, C.pr.pen ).
Învinuitul - inculpatul are dreptul, nu obligaţia, să dea declaraţi 4 .
Declaraţia învinuitului-inculpatului poate fi retractabilă 5 .
Se interzice întrebuinţare de promisiuni, ameninţări sau
violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă
penală ori de judecată, pentru obţinere de declaraţii (atr.68 C.pr.pen.
si art. 266 alin. 2, C. pen. – cercetare abuzivă).
Activitatea de ascultare a învinuitului – inculpatului se
desfăşoară după reguli procedural penale exacte, care presupun
următoarele:
ART.70 C.pr.pen – Învinuitul-inculpatul, înainte de a fi
ascultat, este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă data şi
3 Vasile Bercheşan – Cercetare penală (Criminalistică – Teorie şi practică ).

Îndrumar complet de cercetare penală,Editura şi Tipografia Icar Bucureşti,
2002, p. 109.
4 Emilian Stancu, op. cit, p.448.
5 Vintilă Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală român.
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii

situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea
situaţiei sale personale.
Învinuitului – inculpatului i se aduce apoi la cunoştinţă
fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare
tot ce ştie cu privire la fapte şi la învinuirea care i se aduce în
legătură cu aceasta. Organul de urmărire penală înainte de a-l asculta
pe învinuit, cere acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu
privire la învinuirea care i se aduce.
ART.71, C.pr.pen. – Fiecare învinuit – inculpat este ascultat
separat. În cursul urmăriri penale, dacă sunt mai mulţi învinuiţi –
inculpaţi, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi. Învinuitul –
inculpatul este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză.
Ascultarea învinuitului – inculpatului nu poate începe cu citirea sau
reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză .
Învinuitul - inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă
de mai înainte, însă se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de
reţinut.
ART.72, C.pr.pen. – După ce învinuitul sau inculpatul a
făcut declaraţia i se pot pune întrebări cu privire la fapta care
formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce. De asemenea,
este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună.
ART.6, C.pr.pen. – organele judiciare au obligaţia să
încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat de îndată şi mai înainte de a-l audia
despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi
să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
ART.171, C.pr.pen. – Învinuitul – inculpatul are dreptul să
fie asistat de apărător în tot cursul urmăriri penale şi al judecăţii, iar
organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau
inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de

învăţământ, internat într-o şcoală specială de muncă şi reeducare ori
când este arestat, chiar în altă cauză.
ART.172, C.pr.pen. - În cursul urmăriri penale, apărătorul
învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune
memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de
urmărire penală, dacă există dovadă că apărătorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuări actului. Rezultat activităţi de
ascultare se materializează în declaraţi sau procese – verbale.
ART.73, C.pr.pen. – Declaraţiile învinuitului – inculpatului
se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar
dacă cere, i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei o
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Când nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă.
Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire
penală care a procedat la audierea învinuitului – inculpatului, ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de
interpret, când declaraţia a fost luată printr-un interpret.
Dacă învinuitul – inculpatul revine asupra vreuneia din
declaraţiile date sau are de făcut completări, rectificări sau precizări,
acestea se consemnează şi se semnează în condiţii arătate în
prezentul articol.
CAPITOLUL II
PERSONALITATEA CA STRUCTURĂ
INTEGRATOARE A MECANISMELOR PSIHICE
II. 1. Abordarea structural – sistemică a personalităţi.
Dintr-o perspectivă foarte extinsă se poate defini

personalitatea ca fiind realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia
dintre noi. complexă deoarece cuprinde componente extrem de
diverse şi variate, începând cu cele anatomo-fiziologice, continuând
cu cele psihice şi terminând cu cele socio-culturale. Din această
cauză, personalitatea este obiect de cercetare pentru mai multe
ştiinţe fiecare din acestea detaşând o latură, un aspect şi
transformându-l în obiect de investigaţie. Dinamică pentru că, în
ciuda relativei stabilităţi a trăsăturilor şi caracteristicilor de care
dispune, ea nu este dată, imuabilă, fixă, înţepenită, ci suportă o
oarecare evoluţie în timp, atât în plan filogenetic-istoric, cât şi în
plan ontogenetic – individual.
Individul se caracterizează ca fiind totalitatea însuşirilor
biologice (ereditare sau dobândite) care asigură adaptarea la mediul
natural. În decursul existenţei individului are loc un proces de
diferenţiere şi diversificare a organizări lui structural-funcţionale,
care se numeşte individualitate (deci individul cu organizarea sa
specifică, diferenţială, irepetabilă şi ireductibilă).
Corespondentul individului din plan biologic este persoana

în plan social. Prin noţiunea de persoană se înţelege ansamblul
însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social – istoric.
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare, ea este
organizarea superioară a persoanei (Neculau, 1987, p.59).
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală. Aceasta pentru
că fiecare porneşte de la o zestre ereditară unică, singulară ( numai
gemenii univitelini posedă eredităţi identice) şi mai departe în
câmpul existenţei sociale concrete, fiecare străbate un drum
(labirint) anume, încercând o serie de variate experienţe desfăşurând
diferite activităţi şi intrând în anumite relaţii, toate având anumite
efecte asupra cursului dezvoltării şi construirii edificiului de
personalitate. În realitate, fiecare om are un mod propriu şi concret,
ireparabil de a fi, de a gândi şi simţi. Când spunem despre cineva că
„are” sau „nu are“ personalitate avem în vedere, pe de o parte, cum
se manifestă persoana respectivă în exterior, iar pe de altă parte, ne
gândim la modificările pe care ea le produce în comportamentul
semenilor. Cu cât aceste efecte extreme sunt mai mari, cu atât se
consideră că personalitatea insului respectiv este mai puternică.
Integrarea, corelarea mecanismelor psihice care vor fi
tratate în acest capitol (mecanisme psihice de prelucrare primară şi
secundară a informaţiilor cât şi cele de reglaj psiho-energetic)
conform realizări scopurilor (ilicite) ale subiectului, se face de către
personalitate. Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor
psihice, le orientează şi direcţionează, le „forţează" să interacţioneze
activ unele cu altele, să se diferenţieze şi stabilizeze, să-si reunească
potenţele în vederea realizări scopurilor. 1 Personalitatea este
organizarea dinamică în cadrul individului, a acelor sisteme
psihofizice, care determină gândirea şi comportamentul său
caracteristic 2 .
1
Mielu Zlate–Fundamentele Psihologiei, Editura Hyperion,1994, p.49.
2
Allport , 1981, p.40.
Abordarea structurală înseamnă a integra părţile

(însuşirile psihice) în întreg, a le lega pe unele de altele şi a înţelege
că evoluţia părţilor depinde de evoluţia întregului, de dezvoltarea
generală a personalităţii, şi invers.
Abordarea sistemică presupune nu doar relevarea legăturilor
dintre componentele personalităţii în raport cu propria sa finalitate,
ci şi deschiderea acesteia către mediul socio-istoric ambiant,
considerat ca macrosistem (Mielu Zlate, 1986).
Aşadar, definită din perspectiva celor două tipuri de
abordări personalitatea devine o ,,structură complexă implicând un
ansamblu de substructuri şi funcţionând sistemic” (Tinca Creţu,
1987, p. 266).
Clasificarea substructurilor personalităţii prin analogie cu
cerinţele şi condiţiile generale ale activităţii, elaborată de Tinca
Creţu, se prezintă astfel:
a) Analog motivelor şi scopurilor fundamentale ale
activităţii umane, în structura personalităţii întâlnim subsistemul de
orientare care cuprinde comandamentele orientative majore,
strategice ale personalităţii (concepţii despre lume şi viaţă, idealul de
viaţă, imaginea de sine etc.);
b) Subsistemului substanţial-energetic al activităţii îi
corespunde în structura personalităţii subsistemul bio-energetic,
semnificativ pentru dinamica vieţii psihice;
c) Mijloacelor interne şi externe ale activităţii le corespunde
subsistemul instrumental al personalităţii şi acţiunilor ei în raport cu
solicitările ambianţei;
d) Comportamentelor autoreglatoare şi organizatoare ale
activităţii le corespunde subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj;
e) Analog mecanismelor rezolutiv - productive ale activităţii
şi finalităţilor transformativ - constructive ale acesteia în structura
personalităţii se elaborează subsistemul rezolutiv - productiv (care
cuprinde inteligenţa) şi subsistemul transformativ-constructiv

(creativitatea).
II.2. Personalitatea şi activitatea.

Noţiunea de activitate, utilizată în psihologie, întruneşte un
şir de concepte (cum ar fi motivaţia, deprinderile, atenţia etc.) şi
suportă mai multe definiţii.
În sens larg activitatea este un raport, o relaţionare a
organismului cu mediul extern, în care are loc un consum de energie
şi care se finalizează cu adaptarea la ambianţă. Este vorba de
capacitatea funcţională a sistemului psihic uman de a răspunde
adaptiv la acţiunea excitanţilor.
În sens restrâns, activităţile psihice sunt nişte forme de
raportare a individului la ambianţa naturală şi socială, constituite din
mişcări, operaţii şi acţiuni orientate în direcţia realizării unui scop
(ilicit) şi dirijate de o motivaţie puternică. Ele produc la nivel de
individ modificări în comportament, capătă un caracter conştient şi
deliberat contribuind nu numai la adaptarea la ambianţa naturală şi
socială, ci şi la transformarea ei în conformitate cu trebuinţele,
motivele, scopurile propuse, la manifestarea şi afirmarea
personalităţii, la realizarea ideilor şi aspiraţilor ei, la constituirea
integrităţii psihosociale a omului.
Activitatea este o realitate psihică complexă, fiind
constituită dintr-o serie de elemente structurale unite într-o ierarhie.
Cele mai simple elemente ale activităţii sunt mişcările – acte
elementare (musculare, generate de un demers intern cu caracter
neuropsihofiziologic sau cu caracter intern), care nu se prezintă
izolat în comportamente, fiind parte a componentelor complexe.
Operaţiile sunt un complex de mişcări orientate în vederea
efectuării unei acţiuni care, spre deosebire de actele psihice simple,
dispun de scop sau motivaţie proprie.
Acţiunile sunt subunităţile superioare ale activităţii,

constituite din mişcări şi operaţii, relativ independente, dispunând
de un scop bine definit, dirijate voluntar, dar lipsite de finalitate
motivaţională. Rezultatele acţiunilor se transpun în structura
generală a activităţii. Elementele activităţii au un caracter dinamic,
trec din unul în altul, oferindu-i mobilitate.
Analiza structurală a activităţii demonstrează caracterul ei
conştient şi reflexiv. În declanşarea ei şi realizarea unei activităţi
omul este conştient de scopul stabilit, de acţiunile pe care urmează
să le facă. El îşi imaginează rezultatul fiecărei operaţii, acţiuni în
parte şi cel final, percepe şi apreciază condiţiile în care va activa. Îşi
planifică succesiunea efectuării operaţiilor şi dirijează cantitatea de
energie necesară atingerii rezultatului. Dă dovadă de voinţă,
apreciază succesele şi insuccesele, analizează fiecare etapă a
activităţii.
Helmuth Benesch prezintă geneza activităţii (similară
activităţii ilicite) astfel:
Intenţia prevede ,,organizarea ierarhică a acţiunii”: este
aidoma unui apel, determinată fiind de trebuinţe
INTENŢIE personale ori impuse de ambianţă.
Disponibilitatea se fundamentează pe motivaţia şi
experienţa omului, provocând reprezentări clare ale
DISPONIBILITATE perspectivei, excitând şi orientând conştiinţa.
Planificarea constă în schiţarea de variante de realizare,
PLANIFICARE alegerea motivului potrivit prin determina-rea de
strategii şi anticiparea intelectuală a rezultatului.
Derularea implică anumite criterii: sociale – statut, rol;
psihologice – motiv şi aşteptare; psihice – aptitudini.
DERULARE Ea se caracterizează prin viteză şi intensitate.
Decizia se fundamentează pe ipoteza unui eventual
succes, printr-un efort voluntar şi stabilirea clară a
DECIZIE scopului, este subordonată scopului şi motivaţiei.
Reglarea ţine de caracterul activităţii şi al motivaţiei,
constă în distribuirea disponibilităţilor psihice, fizice,
REGLARE energetice, sociale, materiale etc.
Rezultatul este apreciat în conformitate cu caracterul
REZULTAT scopului şi al aspiraţiilor iniţiale.
Pentru realizarea de activităţi superioare (ilicite) starea de

vigilenţă concentrează şi orientează atenţia durabilă, prelucrarea
informaţiilor receptate de organele senzoriale este intensă, cât şi
concentrarea asupra scopului, de asemenea motivaţia este puternică,
este orientată strict, altei influenţe (cu caracter intern sau extern)
sunt neglijate. Este exemplul activităţii exercitate de un falsificator
în timpul operaţiei de falsificare a unei picturi sau obiect de artă.
Considerăm că există şi alte criterii pentru clasificarea
activităţii, astfel:
- după natura produsului realizat se distinge activitate
predominant spirituală şi predominant materială;
- după locul pe care-l ocupă în ierarhia intereselor,
orientărilor,motivelor subiectului: principală sau secundară;
- după calitatea procesului psihic, implicat mai activ în
realizarea ei: cognitivă - senzorială - perceptivă sau logică, afectivă,
voltivă;
- după rolul şi importanţa în ontogeneză: joc, învăţare,
muncă, creaţie.
În conformitate cu evaluarea socială a activităţii putem
distinge:
- activităţi cu caracter social pozitiv, realizate în
conformitate cu normativitatea socială, asigurând existenţa
armonioasă a omului;
- activităţi prosociale – de caritate, binefacere, implicând o
atitudine altruistă, fără a aştepta anumite remunerări sociale
deosebite;
- activităţi antisociale - în conflict cu criteriile valoric – normative ale
societăţii.
Acelaşi criteriul social este utilizat şi în clasificare
activităţilor în funcţie de numărul de indivizi implicaţi în realizare:
activităţi în doi, în grup, comunitare.
Se pot distinge şi anumite tulburări ale activităţii psihice,

care determină următoarele categorii de perturbări ale activităţii:
excesivitate sau deficit de activism şi eronare.
Perturbările de ordin subiectiv ale activităţii pot fi cu
caracter funcţional, cum ar fi cele provocate de tulburările
metabolice; comportamental – diverse fobii; atitudinal – în raport
cu ,,sinele” (atitudini de inferioritate sau de superioritate, timiditate,
inhibiţie, frică etc.) sau cu ,,altul” (sugestibilitate, dependenţă,
rezervă etc.).
Tulburările sociodinamice – marginalizarea, agresivitatea,
incapacitatea de a realiza contacte sociale, nonconformismul exacerbat, negarea
normativităţii comunitare – duc la izolare, distanţare de grup, incapacitate de
realizare a performanţelor. Orientarea antisocială a comportamentului implică o
activitate infracţională, dificultăţi în socializare, în asimilarea de norme şi
criterii sociale cât şi juridice, provoacă fenomenul numit inadaptare sau
dezadaptare socială.
II.3. Mecanisme psihice de cunoaştere senzorial – perceptivă,

rolul lor în activitatea psihică a subiectului (învinuitului –
inculpatului).
II.3.1. Senzaţia. Mecanism psihic de captare, înregistrare şi

prelucrare precoce a informaţiilor.
II.3.1.1 Conceptul de senzaţie şi funcţiile acesteia.

Senzaţiile sunt cele mai simple mecanisme psihice şi
primele procese psihice care-i semnalizează subiectului ceea ce se
întâmplă în jurul său şi în interiorul organismului. Ele constituie
izvorul tuturor cunoştinţelor omului despre lume şi se află la baza
tuturor celorlalte procese psihice de cunoaştere.
Cunoaşterea umană parcurge două momente, respectiv:

cunoaşterea senzorială , care se realizează prin senzaţii, percepţii şi
reprezentări; cunoaşterea logică, care se realizează prin noţiuni,
judecăţi, raţionamente şi care are un caracter stabil, generalizat
(categorii) şi abstractizat (reflectă însuşirile comune, generale,
esenţiale dar şi neesenţiale ale obiectelor sau fenomenelor).
Prin senzaţii, percepţii şi reprezentări subiectul cunoaşte
aspectele exterioare, concrete, particulare, mai puţin semnificative,
mai puţin esenţiale respectiv contururi, fante luminoase, linii şi unghiuri şi
dacă se mişcă sau nu obiectul. Etapa reflectării senzoriale este deci
insuficientă, ea nu asigură o cunoaştere deplină a realităţii, aceasta
realizându-se în continuare prin intermediul etapei reflectării logice.
Prin senzaţii, subiectul ia act de particularităţile obiectelor şi
fenomenelor. Cum omul este însă supus mai ales stimulării
complexe, simultane şi succesive şi foarte rar unei stimulări izolate,
în mod obişnuit el nu are senzaţii ci percepţii, el percepe obiectele
în complexitatea însuşirilor lor; senzaţiile sunt de fapt elemente constitutive
ale percepţiilor; senzaţia este o imagine parţială, percepţia este o imagine
integrală a obiectului; senzaţia este ceva fără contur precis şi determinat, o
impresie senzorială mai mult sau mai puţin vagă.
Senzaţia nu apare imediat, după ce stimulul a început să
acţioneze asupra receptorului, ci la un anumit interval de timp,
denumit timp de latenţă, care variază de la o modalitate senzorială la
alta. Aşa cum senzaţia nu apare imediat cu acţiunea semnalului, tot
aşa ea nu dispare imediat după încetarea stimulării, această inerţie a
senzaţiilor se produce în faza de postacţiune.
Aşadar, senzaţiile sunt procese psihice elementare prin care se
semnalizează selectiv, parţial,separat, izolat sub formă de imagini simple,
primare, însuşirile obiectelor sau fenomenelor din realitatea materială, precum şi
stările interne ale organismului în momentul acţiunii semnalelor asupra
receptorilor.
Funcţiile senzaţiilor sunt:
- de orientare, adaptare şi apărare a subiectului;
- de a reflecta, semnaliza selectiv, parţial, separat, izolat însuşirile

obiectelor sau fenomenelor din realitatea materială, precum şi stările interne ale
organismului în momentul acţiunii semnalelor asupra receptorilor.
II.3.1.2 Recepţia influenţelor externe prin forme de reacţie

biochimice şi biofizice (excitabilitatea, sensibilitatea şi
motricitatea).
Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de
a face faţă unor solicitări exterioare din ce în ce mai complexe, a dus
la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor, la
structurarea (formarea) unor modalităţi de răspuns la influenţele
externe. La un anumit nivel filogenetic al dezvoltării organice,
forma prin care s-a reacţionat a fost excitabilitatea. excitabilitatea este
o formă de reacţie difuză, nediferenţiată, nespecializată a întregului
organism, care este în acelaşi timp atât analizator cât şi executor. Ea
se manifestă numai în contactul direct cu stimuli biologici necesari,
de aceea are un caracter limitat, posibilităţile de orientare în mediu
ale organismului sunt reduse.
Pe scara evoluţiei filogenetice a fost necesară apariţia unei
noi capacităţi care să permită organismului (organismelor vii)
căutarea şi depistarea stimulilor biologici necesari din mulţimea
celor indiferenţi, recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi.
Această nouă capacitate este sensibilitatea.
Sensibilitatea constă în proprietatea organismului de a
recepţiona, reacţiona diferenţiat prin intermediul organelor de simţ
(analizatori) specializate pentru recepţionarea şi prelucrarea
anumitor modalităţi senzoriale de energie externă, (fizică sau
chimică). Sensibilitatea reprezintă capacitatea analizatorilor de a
reacţiona la acţiunea stimulului sau la modificarea lui.
Ea se manifestă faţă de diferite categorii de stimuli
respectiv: optici, mecanici, termici, chimici, organici (externi care se
referă la poziţia şi mişcarea propriului corp şi interni care se referă
la modificările mediului intern).
Sensibilitatea analizatorilor este de mai multe feluri astfel:

absolută (minimă şi maximă); diferenţială (constă în sesizarea unei
deosebiri minime între doi stimuli – culoare, gust, miros, greutate,
temperatură, intensitate, durată etc.); operativă (constă în cantitatea
minimă a diferenţei de intensitate dintre stimuli, în cadrul căreia
precizia şi viteza diferenţierii, discriminării atinge nivelul maxim).
Fiecare dintre aceste feluri de sensibilitate se află în raport invers
proporţional cu mărirea pragului senzaţie.
Relaţia dintre sensibilitate şi motricitate constă în faptul că
sensibilitatea se implică în activitate încă de la nivelul celor mai
simple componente ale activităţii şi anume mişcările (activitatea mai
cuprinde operaţiile şi acţiunile). Între sensibilitate şi motricitate
există relaţii de condiţionare şi complementaritate, sensibilitatea
determină mişcarea activităţii cât şi perfecţiunea acesteia, iar în
cadrul activităţii sensibilitatea se formează, perfecţionează şi
evoluează.
Nu doar activitatea îşi pune amprenta asupra sensibilităţii,ci
şi personalitatea. B.G.Ananiev (1907-1972) a elaborat conceptul de
sensibilitate – acesta reprezentând capacitatea personalităţii
exprimată în nivelul general al sensibilităţii; în viteza, ritmul şi forţa
reacţiilor senzori- omotori, în selectivitatea lor; în adâncimea şi
complexitatea câmpului sensibil; în relaţia dintre informaţia
senzorială şi afectivitate (sensibilitate emoţională).
Sensibilitatea devine astfel nu doar o dimensiune (componentă) a
personalităţii ci şi un important factor de diferenţă individuală.
II.3.1.3 Mecanismele neurofiziologice ale senzaţiilor.

Mecanismul neurofiziologic al senzaţiei este analizatorul.
Senzaţiile sunt rezultatul activităţii reflexe a analizatorilor ca răspuns
la stimulările exterioare simple.
Analizatorii (organe de simţ) sunt centre de prelucrare
corticală aflându-se în zona primară a cortexului (sau zona de
proiecţie) care este formată din neuroni cu o înaltă specificitate,
fiind constituiţi din matrici interpreta-tive superioare, care

îndeplinesc funcţia de captare şi prelucrare superioară – descifrare,
decodare,evaluare prin intermediul anumitor operaţii (procedee şi
modalităţi operative): analiză, sinteză, generalizare, comparaţie etc. a
informaţiilor senzoriale care sosesc de la receptori prin intermediul
căilor nervoase aferente. Procesul de analiză începe în segmentul
periferic al analizatorului, unde se efectuează o analiză grosieră
constând doar în selecţia stimulilor şi se încheie în nucleul cortical al
analizatorului unde se efectuează analiza cea mai fină, calitativă.
Activitatea analizatorului este determinată de reflex care este
produsul interacţiunii dintre procesele nervoase, superioare,
îndeplinind funcţia de semnalizare şi orientare a energiei
psihonervoase, declanşând fie un proces psihic, fie acţionează
asupra glandelor efectore (glande sau muşchi).
Funcţionarea analizatorului constă în interacţiunea a trei
reflexe:
- de orientare, care se declanşează ori de câte ori acţionează
stimuli noi sau când unul din cei vechi îşi modifică intensitatea;
- de adaptare, care participă la pregătirea sau acomodarea
analizatorului în vederea receptării optime a stimulului;
- de apărare, care se manifestă când stimulul atinge o
intensitate ridicată, fiind orientat în direcţia limitării acţiunii
stimulului sau îndepărtării de stimul.
Analizatorul este format din următoarele verigi: receptorul;
calea aferentă; componenta cerebrală; calea eferentă (conexiunea
inversă).
A) Receptorii senzaţiilor exteroceptive (vizuale, auditive,
cutanate, olfactive şi gustative) sunt situaţi la suprafaţa corpului sau
aproape de acesta, iar receptorii senzaţiilor interoceptive
(proprioceptive, de echilibru, chinestezice, organice, de durere) se
află situaţi în muşchi, tendoane, articulaţii, în urechea internă şi pe
suprafaţa organelor interne, reflectând mişcarea corpului sau a unor
segmente ale corpului şi starea organelor interne.
Receptorul, segmentul periferic al analizatorului este format

din numeroase celule senzoriale (adesea ciliate) care transformă
energia fizică sau chimică a semnalelor externe, în semnale
nervoase.
Receptorii nu sunt dispozitive pasive care transformă
energia externă (semnale externe) în energie internă (semnal
nervos), ci sunt în permanenţă activi (deci sunt şi efectori în acelaşi
timp), în sensul că sub influenţa semnalelor nervoase sosite de la
etajele superioare, ei îşi modifică starea funcţională (sensibilitatea,
selectivitatea, excitabilitatea, etc., îşi sporesc sau diminuează acestea)
în funcţie de necesităţile şi interesele organismului la un moment
dat (motivaţie, voinţă, atenţie, afectivitate, cunoştinţe anterioare,
situaţia informaţională etc.) Reiese astfel o caracteristică importantă
a receptorilor şi anume plasticitate, nu sunt rigizi, se dezvoltă de-a
lungul timpului şi îşi modifică starea funcţională.
B) Prin intermediul traseului aferent ,semnalul nervos este condus
spre zona de proiecţie topică a cortexului ,unde se află analizatorul specific.
Traseul aferent nu este continuu, ci prezintă mai multe
întreruperi (3, 4) contacte sinaptice, la anumite etaje ale Sistemului
Nervos Central. Numărul căilor aferente este de circa 4.000 000,
ceea ce înseamnă că fiecare fibră vine în contact în medie, cu
aproximativ 100 de celule receptoare.
De la etajele inferioare la cele superioare creşte numărul
neuronilor, al sinapselor, al straturilor de ordonare a neuronilor. De
la un etaj la altul are loc o prelucrare succesivă tot mai complexă a
semnalelor nervoase. Prelucrarea constă în citirea, descifrarea,
decodarea, evaluarea informaţiei, în cadrul structurilor matriciale
interpretative, prin intermediul operaţiilor de calcul şi a căror
generalitate scade de la un nivel inferior la altul superior.
La nivelul etajelor inferioare este prelucrată o cantitate
uriaşă de informaţie (de un milion de ori mai decât cea pe care o
prelucrează cortexul, sub formă de informaţie psihică). Astfel, la
nivelul cortexului ajung numai semnalele cele mai informative,
semnificative, a căror decodare, descifrare necesită intervenţia
proceselor cognitive superioare, realizându-se astfel, o prelucrare

calitativă superioară.
Informaţia, semnalul nervos,circulă pe traseul aferent spre scoarţa
cerebrală, acesta se numeşte cale senzorială specifică, dar în cadrul trunchiului
cerebral, se desprind din fibrele nervoase aferente – specifice, mai multe fibre
nervoase care conduc spre centrii superiori subcorticali ai ,, emoţiei şi
motivaţiei”, astfel se formează căile senzoriale nespecifice. astfel la nivelul
scoarţei cerebrale neuronii corticali realizează convergenţa semnalelor nervoase,
sosite prin căile specifice şi nespecifice. prin intermediul căilor aferente specifice
semnalul nervos este transmis direct spre zona de proiecţie a analizatorului
specific, unde are loc prelucrarea superior calitativă a semnalului provenit din
mediul extern sau intern. prin transmiterea semnalelor nervoase pe căi aferente
nespecifice la scoarţa cerebrală, se produce mobilizarea, concentrarea şi
orientarea energiei psihonervoase (resursele fizice, intelectuale şi emoţionale)
necesare pentru soluţionarea problemei teoretice sau practice cu care se confruntă
subiectul. prin buna funcţionare a traseului specific şi nespecific, se asigură
filtrarea informaţiilor şi caracterul selectiv al reflectării.
C) Prin intermediul căilor nervoase eferente, (conexiune inversă)
se transmit semnalele nervoase cu mesaj (semnificaţie) de la centri
corticali spre periferia analizatorului. Astfel prin transmiterea mesajului,
fiecare etaj inferior este supus unei influenţe reglatoare din partea etajului
ierarhic superior. Numărul fibrelor aferente este de zece ori mai mic,
decât numărul fibrelor eferente (intervine aşa numitul principiu al
pâlnie).
II.3.1.4 Particularităţile, legităţile generale ale senzaţiilor

(sensibilităţii).
Dincolo de marea diversitate a conţinutului informaţional
se pot desprinde câteva caracteristici:
a) Modalitatea senzorială desemnează aparenţa la un anumit
sistem senzorial şi este utilizat pentru a releva caracteristicile fie ale
unei anumite categorii de senzaţii, fie ale unui semnal determinat. În
cadrul fiecărei modalităţi se disting diferite calităţi ale senzaţiilor, de
exemplu modalitatea vizuală prezintă următoarele calităţi:

luminozitatea, tonalitatea, cromatica, saturaţia sau modalitatea
senzorială auditivă, posedă înălţime, timbru, intensitate;
b) Intensitatea senzaţiilor este o particularitate cantitativă şi este
determinată de stimulul care acţionează şi de starea funcţională a
receptorului şi în ultimă instanţă a întregului analizator. Cu cât
intensitatea stimulului este mai mare, cu atât mai mare va fi numărul
fibrelor nervoase activate cât şi frecvenţa impulsurilor nervoase;
c) Sensibilitatea constă în capacitatea analizatorilor de a
reacţiona la apariţia stimulului sau la modificarea lui;
d) Durata constă în întinderea în timp a senzaţiei. Senzaţia
nu apare imediat după ce stimulul a început să acţioneze asupra
receptorului, ci la un anumit interval de timp, denumit timp de latenţă
(acesta variază de la o modalitate senzorială la alta). Aşa cum
senzaţia nu apare concomitent cu debutul acţiunii stimulului, tot aşa
ea nu dispare îndată după încetarea stimulării. Această inerţie a
senzaţiilor se manifestă în faza de post – acţiune.
e) Tonul afectiv al senzaţiei reprezintă caracteristica generală a
senzaţiilor de a produce stări afective plăcute sau neplăcute, de
apropiere sau de respingere a realităţii reflectate. Tonalitatea afectivă
a senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a
trebuinţelor.
f) Adaptarea senzorială constă in modificarea sensibilităţii
absolute (minime) şi diferenţiale a analizatorilor în raport cu
intensitatea şi durata acţiunii stimulilor a supra receptorilor. Această
modificare are un caracter adaptiv în sensul că vizează reflectarea
cât mai exactă a realităţii. Ea poate urma două direcţii : creştere
(adaptare pozitivă) sau scăderea sensibilităţii (adaptare negativă). În
general, creştere sensibilităţii are loc atunci când stimuli sunt slabi,
iar scădere – atunci când stimulii sunt puternici sau de lungă durată;
g) Interacţiunea analizatorilor se exprimă prin influenţa pe care
o exercită funcţionarea unui analizator asupra stării funcţionale a
altora. În general, reflectarea realităţii are loc polisenzorial nu
monosenzorial deoarece toţi analizatorii formează un sistem senzorial

unitar, în care elementele se află în interacţiune, adică se
influenţează reciproc în sens pozitiv sau negativ.
În general, toţi analizatorii în funcţie sunt în stare să
influenţeze într-o măsură mai mare sau mai mică funcţionarea
celorlalţi. Această interacţiune a senzaţiilor se manifestă (ca şi în
cazul adaptării ) în două direcţii opuse: creşterea şi scăderea sensibilităţii.
Legitatea generală este: stimulările slabe in cadrul unui
analizator sporesc sensibilitatea altora (fenomenul sensibilizării) şi
invers, stimulările puternice au un efect negativ asupra celorlalţi
analizatori (desensibilizarea). Aşa de exemplu sensibilitatea vizuală
creşte dacă asupra analizatorului auditiv acţionează stimuli acustici
slabi; şi dimpotrivă scade în condiţiile unui zgomot puternic. În
mod similar se manifestă şi acţiunea stimulilor optici asupra
sensibilităţii auditive. La rândul lor mirosurile slabe şi plăcute
intensifică unele forme de sensibilitate (vizuală, auditivă, gustativă
etc.); în schimb, cele puternice şi neplăcute le inhibă. Sunt
cunoscute cazuri în care o uşoară senzaţie de durere sporeşte
sensibilitatea unui şir de analizatorii (vizual, auditiv, tactil, olfactiv).
O formă specifică de manifestare exagerată a interacţiunii
analizatorilor este fenomenul sinesteziei, cu aplicabilitate în diferite
domenii ale artei. Sinestezia rezidă în faptul că un stimul oarecare,
acţionând asupra unui receptor, produce nu numai senzaţia
specifică analizatorului respectiv, ci determinând concomitent
apariţia unei senzaţii (sau reprezentări) caracteristice altui analizator.
(de ex. ,,auz colorat”; de regulă culoarea galben – portocalie
produce o senzaţie de căldură, iar culoarea verde – albastră
declanşează o senzaţie de rece).
II.3.1.5 Clasificarea senzaţiilor şi importanţa lor în acţiunea

psihică.
La om nu se întâlnesc senzaţii în stare pură (exceptând
primele zile de viaţă şi stările patologice), ci el dispune de percepţii
,de capacitatea de a reflecta obiectele şi nu însuşirile lor izolate
(senzaţii). Senzaţiile sunt clasificate în funcţie de mai multe criterii.
Din punct de vedere al acţiunii stimulului asupra organelor de simţ
distingem senzaţii tangoreceptive – care apar în cazul contactului
direct al excitatorului cu analizatorul, şi telereceptive – care apar în
lipsa lui.
Altă clasificare le împarte în trei grupe: exteroceptive – care
furnizează informaţie despre excitanţii exteriori organismului uman;
interoceptive – despre modificările din interiorul corpului;
proprioceptive – referitor la starea corpului. Cel de al treilea criteriu
constă în evidenţierea organului producător de senzaţie. În funcţie
de aceste trei criterii, clasificarea senzaţiilor este:
auditive
telereceptive vizuale
olfactive
cutanate
DUPĂ CALITATEA gustative
CONTACTULUI tangoreceptive interoceptive
CU STIMULUL somatoestezice
chinestezice
statice
DUPĂ TIPUL interoceptive somatoestezice
RECEPTORULUI proprioceptive chinestezice
exteroceptive statice
vizuale
auditive
cutanat
olfactive
gustative
Senzaţiile vizuale semnalizează acţiunea undelor

electromagnetice asupra analizatorului vizual, elementul periferic al
căruia, receptorul, este ochiul, iar cel central este situat în regiunea
occipitală.
Senzaţiile vizuale se caracterizează prin ton cromatic dat de
lungimea de undă corespunzătoare unei culori, luminozitate – de rolul
pe care acesta îl ocupă în scala culorilor, puritate - raportul cu
cantitatea de alb amestecată în culoarea de bază, dominantă.
Senzaţiile auditive rezultă din acţiunea undelor sonore asupra
organului compus din urechea externă şi cea internă. Segmentul
cortical care prelucrează excitaţiile auditive este plasat în lobul
temporal.
Omul nu recepţionează toate undele sonore ci numai pe
acelea care au cea mai mare valoare adaptivă pentru el şi anume,
între 16 şi 20.000 cili pe secundă. Infrasunetele (sub 16 cili pe
secundă) şi ultrasunetele (peste 20.000 cili pe secundă) nu-i sunt
accesibile decât cu aparate speciale. Capacitatea senzorial-auditivă
este foarte importantă, asigurând existenţa omului şi integrarea lui
eficientă în mediul natural şi social.
Senzaţiile olfactive semnalizează proprietăţile chimice ale
obiectelor. Acestea pot fi intense sau slabe, au calităţi variate care
poartă denumirea sursei (miros de benzină, trandafir etc.) şi sunt
însoţite întotdeauna de o tonalitate afectivă pozitivă sau negativă ele
contribuie la buna dispoziţie a omului.
Senzaţiile gustative reflectă calităţile chimice ale substanţelor
solubile care sunt introduse în cavitatea bucală, venind în contact cu
mugurii gustativi aflaţi pe limbă, dar şi pe laringe, faringe, pe stâlpii
amigdalieni anteriori. Există patru senzaţii fundamentale de gust:
sărat, amar, acru şi dulce, combinarea cărora oferă un spectru larg
de gusturi. Suprafaţa limbii este divizată în sectoare sensibile la
aceste gusturi: sărat – receptorii se află la baza limbii; amar –
receptorii se află în partea posterioară a limbii; dulce – receptorii se
află de-o parte şi de alta a limbii; acru – receptorii se află în mijlocul
limbii.
Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor

substanţelor, la apărarea faţă de cele nocive şi la reglarea
comportamentului alimentar. Acestea au o tonalitate afectivă
pozitivă sau negativă.
Senzaţiile cutanate sunt provocate de receptorii aflaţi în piele.
Există mai multe feluri de asemenea senzaţii. Senzaţiile termice
înregistrează diferenţa dintre temperatura corpului şi cea a
stimulului. În piele există mai multe celule receptoare de rece şi mai
puţine de cald. Senzaţiile de contact sau presiune apar în urma
apăsării pielii. Sub acţiunea unui excitant mai puternic apar
senzaţiile de durere.
Senzaţiile interoceptive, care mai sunt numite şi organice,
viscerale, pot fi împărţite în câteva categorii: care reflectă trebuinţele
primare ale organismului – foamea, setea, lipsa de aer etc., care ne
informează despre funcţionalitatea organismului – bătăile inimii,
pulsaţia sângelui, pătrunderea aerului în plămâni; cele provocate de
stări somatice patologice – de dureri interne; cele rezultate din
excese – oboseala, indigestie etc. Senzaţiile interoceptive asigură
cunoaşterea de sine, a necesităţilor proprii, reglarea consumului. La
fel ca celelalte categorii de senzaţii, ele determină tonalitatea
afectivă, dispoziţia.
Senzaţiile proprioceptive se împart în trei categorii:
somatoestezice–semnalizează postura membrelor, receptorii
aflându-se în muşchi,tendoane şi ligamente;senzaţiile chinestezice–
informează despre calitatea mişcărilor locomotorii, manuale şi
verbomotorii, ele controlează şi determină îndemânarea şi formarea
deprinderilor. Senzaţiile statice sau de echilibru semnalizează poziţia
capului faţă de corp, stabilesc centrul de greutate, contribuie la
menţinerea echilibrului. Organul de simţ al acestor senzaţii se află în
urechea internă.
II.3.1.6 Practica judiciară şi psihopatologia senzaţiei.

Anchetatorul trebuie să cunoască cele mai semnificative
psihopatologii ale senzaţiilor. Senzaţiile, fiind un proces psihic care
asigură cunoaşterea mediului, se manifestă ca factor determinant în
percepţie, deci are un rol important în formarea mărturiei,
dovezilor, contribuie la adunarea probelor judiciare. Anumite
patologii ale acestui proces pot influenţa considerabil caracterul
informaţiei. Iată de ce cunoştinţele din acest domeniu sunt utile în
stabilirea caracterului mărturiei, al erorilor, unor criterii de verificare
a mărturiei judiciare.
Vor fi descrise doar cele mai răspândite patologii ale
senzaţiilor. Senzaţiile vizuale, pe care le-am numit pe lângă cele
auditive ca fiind sursa de bază a informaţiei despre ambianţa
naturală şi socială, pot fi detectate de miopie – vedere la distanţe
mici, prezbiţie – la distanţe mari, ambliopie – vedere parţială.
Acromatopsia este o proprietate a sensibilităţii vizuale umane de a fi
lipsită de capacitatea de diferenţiere cromatică. Poate fi totală când
nu permite perceperea nici a unei culori, sau parţială – când este
afectată sensibilitatea la una – două culori dintre cele fundamentale.
Daltonismul duce la confundarea culorilor roşie şi verde.
Sensibilitatea poate fi afectată de exacerbare funcţională–
hiperfuncţii:hiperacuzie pentru auz, hiperalge-zie pentru durere,
hiperstezie - in genere a sensibilităţii, apărând în urma unei nevroze,
astenii psihice sau psihopatii, hiperchinezie–sensibilitate motorie,
hipertermie– modificări în senzaţiile termice etc. Hipoestezia este
situaţie inversă celei de hiperestezie, când individul uman
reacţionează numai la stimulii cu intensitate mare. Este întâlnită în
cazul epuizării neuroenergetice a organismului, ca rezultat al
chimioterapiei, alcoolismului.
Absenţa totală sau parţială a senzaţiilor gustative poartă
denumirea de agelsie şi survine de cele mai multe ori în urma leziunii
lobului temporal. Există agelsii ereditare faţă de amar sau de dulce.
II.3.2. Percepţia. Mecanism psihic de prelucrare profundă a

informaţiei.
II.3.2.1 Conceptul de percepţie şi funcţiile acesteia.

Trecerea de la senzaţie la percepţie înseamnă trecerea de la
preponderenţa analizei, în special a diferenţierii excitanţilor la
analiza şi sinteza proprietăţilor senzoriale ale obiectelor reflectate în
senzaţii. Senzaţia este o imagine parţială, percepţia o imagine integrală a
obiectului.( Rubinstein, 1962, p. 87)
Percepţia este o formă superioara a cunoaşterii senzoriale,
pentru că spre deosebire de senzaţie unde conţinutul refectoriu
există ca semnal, exprimând însuşirile individuale relativ izolate,
separate, prin intermediul ei se reflectă unitar şi integral toate
elementele componente ale obiectului chiar dacă condiţiile de
vizibilitate între anumite limite se schimbă (lumină, unghi, distanţă –
între care pot funcţiona mecanismele de acomodare 6 - 65 m şi
conver-genţă 20 – 450 m). De asemenea în imaginea perceptivă
apar şi proprietăţi care nu aparţin elementelor componente ale
obiectului, respectiv configuraţia sau structura şi în ultimul rând,
imaginea perceptivă cuprinde şi însuşirile contextului în care se află
obiectul.
Aşadar, orice percepţie este realizată totdeauna ,,aici şi
acum” şi are un conţinut bogat. Este considerată a fi o imagine
primară, pentru că apare în relaţia directă cu obiectul, iar durata ei
corespunde duratei acţiunii stimulului, a prezenţei acestuia.
Percepţia desemnează atât procesul psihic de reflectare a
obiectelor şi fenomenelor în totalitatea însuşirilor lor, cât şi
produsul psihic final al acestui proces determinat de interacţiunea
cu lumea exterioară care îl constituie perceptor (Reuchlin, 1988, p.
80 ). Perceptul nu este o copie fotografică a unui obiect, identic
pentru toţi subiecţii care percep, ci este un construct , un ansamblu
de cunoştinţe şi reprezentări ale experienţei anterioare. Deci
caracterele fizico – spaţiale ale stimulilor sunt reproduse psihic într-

un percept primar (ibidem).
Percepţiile sunt condiţionate de atenţie şi se află în relaţii directe cu
memoria, gândirea şi imaginaţia şi în relaţii indirecte cu tot Sistemul Psihic.
Imaginea şi conceptul sunt obiecte ale memoriei care nu presupun interacţiunea
directă cu lumea exterioară cum presupune perceptul.
În concluzie, percepţia este mecanismul psihic care reflectă totalitatea
însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii materiale cât şi contextul, în
momentul acţiunii lor nemijlocite asupra receptorilor.
Funcţiile percepţiei sunt:
1) Funcţia de reflectare a obiectelor şi fenomenelor cu care
omul intră în contact direct şi care au totdeauna o anumită
semnificaţie. Nici o atitudine, fie cât de simplă, nu se poate realiza
în afara acestei semnalizări;
2) Funcţia informativă, despre aspectele lumii materiale şi
despre contextul general în care ele se constituie şi în raport cu care
se elaborează diferite reacţii
de răspuns. Aceasta se realizează prin intermediul operaţiilor,
fazelor de detecţie, discriminare, identificare şi interpretare.
A) Orientarea constă în direcţionarea şi ,,acomodarea”
aparatului de recepţie în raport cu locul şi specificul sursei externe
de stimulare. Prima reacţie pe care o dăm la orice stimul din afară
este cea de orientare. Acesta acţionează, în primul rând, ca un
inhibitor al activităţii curente, pregătind condiţiile psihofiziologice
interne pentru desfăşurarea ulterioară optimă a recepţiei noului
stimul;
B) Explorarea. Pe fundalul stării de ,,vigilenţă orientată”
creată de faţa anterioară, are loc explorarea.
Ea constă dintr-o succesiune de operaţii senzorio-motorii de
parcurgere a câmpului stimulator extern, în vederea stabilirii
coordonatelor principale în interiorul cărora se situează stimulul
propriu – zis şi a precizării schemelor optime de captare a acţiuni

acesteia.
În funcţie de gradul de dezvoltare şi implicare a
mecanismelor reglatorii superioare, explorarea se realizează în două
forme: spontan – haotică şi selectiv – dirijată.
În raport cu particularităţile funcţionale ale diferiţilor
analizatori, distingem o explorare de tip spaţial, proprie stimulilor
vizual şi tactil, caracterizată prin posibilitatea inspecţiei sau
supravegherii simultane a mai multor elemente, şi o explorare
temporală, proprie analizatorului auditiv, în primul rând, şi apoi,
celui gustativ şi olfactiv caracterizată prin urmărirea unui câmp
stimulator organizat serial.
C) Detecţia constă în sesizarea şi conştientizarea doar a
prezenţei stimulului în câmpul perceptiv, fără să se poată spune
ceva despre caracteristicile lui.
Detecţia unui stimul de către subiect, învinuit-inculpat se
poate face în următoarele condiţii:
- intensitatea lui să depăşească o anumită valoare, prag;
- timpul (durata) de expunere să fie suficient;prezenţa sau
absenţa factorilor perturbatori accentuaţi;
- starea psihică pozitivă, normală a subiectului, învinuitului –
inculpatului;
D) Discriminarea presupune diferenţierea unui stimul de alţi
stimuli şi remarcarea însuşirilor care-l deosebesc dintre obiectele
date simultan sau succesiv în câmpul perceptiv sau dintre însuşirile
unuia şi aceluiaşi obiect;
E) Identificarea constă în integrarea într-o imagine unitară a
informaţiilor obţinute şi realizarea operaţiei de recunoaştere;
F) Interpretarea este operaţia, faza finală care depăşeşte
procesul perceptiv propriu – zis şi constă în integrarea verbală şi
stabilirea semnificaţiei obiectului perceput a posibilităţii utilizării lui

în activitate.
Trecerea de la o fază la alta, corespunde cu extragerea
progresivă a informaţiei. Primele două faze sunt determinate
senzorial, următoarele trei, (inclusiv rezoluţia), presupune
participarea învăţării şi experienţei anterioare. Aţiunea devine astfel nu
numai un mijloc de realizare a percepţiei operaţiei ci elementul ei constitutiv
fundamental.
3 Funcţia de reglarea activităţii şi comportamentului care
implică două principale laturi:
- furnizarea informaţiei directe (analizată anterior);
- furnizarea informaţiei inverse, despre desfăşurarea acţiunii
organizate, corecte sau incorecte şi luarea de măsuri corective dacă
se impune.
Cea de a două latură constă in furnizarea ,,informaţiei
inverse” de la câmpul acţiunii la mecanismele centrale de comandă.
Această informaţie se transmite tot în forma semnalelor senzoriale.
În executare actului comportamental în ansamblu, informaţia
inversă serveşte atât pentru aprecierea laturii lui rezultative, cât şi
pentru desfăşurarea organizată, etapizată a acestuia.
Procesul percepţiei se prezintă în următorul mod:
Sinteza
informaţiei pe
cale aferentă
Motivaţie
Evaluarea cu
Acţiunea Condiţii aplicarea de
stimulilor fizici perceptive scheme
perceptive
Activizare
Concentrarea
atenţiei
II.3.2.2 Particularităţile şi legile percepţiei.

Cablajele procesului perceptiv (receptorii, căile nervoase
aferente şi eferente) sunt identice cu ale senzorilor. Deosebirea
rezidă la nivelul cerebral, ca urmare a caracterului polisenzorial al
percepţiei.
În continuare vom examina cele mai importante
particularităţii ale percepţiei.
Obiectualitatea rezidă în raportarea percepţiei la obiectele
lumi reale, realizându-se în interacţiunea bilaterală, dinamică dintre
obiect şi subiect.
Integralitatea constă în faptul că oamenii percep orice obiect
şi cu atât mai mult orice situaţie obiectuală spaţială ca un întreg
sistemic stabil, chiar dacă unei părţii componente ale acestui întreg nu
pot fi percepute nemijlocit în momentul respectiv. Spre deosebire
de senzaţii, care reflectă diferite însuşiri, ale unui obiect, în
momentul în care acţionează asupra receptorilor, percepţia este
imaginea integrală a obiectului dat, care include şi elemente
inaccesibile perceperii într-un anumit context.
Structuralitatea se leagă strâns de integralitate şi presupune
organizarea, structurarea ierarhică, a diverse elemente ale obiectului
– stimul, respectiv ale imaginii.
Constanţa exprimă unitatea percepţiei, determinată de
relativa stabilitate a însuşirilor percepute ale obiectelor, în situaţia
modificării condiţiilor percepţiei. Constanţa percepţiei poate fi a
mărimii, formei, culorii şi strălucirii.
Selectivitatea constă în reliefarea unor obiecte sau însuşiri mai
bine în raport cu altele. Obiectele care ies în prim plan şi sunt
percepute cu maximă claritate, constituie obiectul percepţiei, iar cele
care sunt percepute mai puţin distinct, constituie fondul percepţiei.
Inteligibilitatea, se referă la faptul că totdeauna imaginile
perceptive au o anumită semnificaţie somatică. La om percepţia este
strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau

fenomenului respectiv. A percepe conştient un obiect, înseamnă a-l
denumi în plan mintal, adică a-l raporta la o anumită clasă de
obiecte, a-l ,,generaliza” prin cuvânt.
Apercepţia trebuie înţeleasă ca dependenţa percepţiei de
conţinutul vieţii psihice a omului, de experienţa anterioară şi de
particularităţile personalităţii.
Semnificaţia odată ce se conturează, percepţia dobândeşte şi
o anumită semnificaţie, prin două aspecte mai importante: devine
declanşatorul unei acţiuni; se reportează la o anumită categorie de
obiecte denumită verbal (valoare).
Psihologia modernă distinge următoarele legii ale
percepţiei:
a) Legea integralităţii perceptive – exprimă faptul că percepţia
operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare;
b) Legea structuralităţii perceptive – arată că însuşirile obiectului
numai împreună organizate şi ierarhizate creează efecte de
percepţie, totodată ea relevă faptul că nu toate însuşirile sunt la fel
de importante pentru perceperea lui, ci cu deosebire, cele care sunt
cele mai semnificative, expresive, definitorii pentru obiectul în
cauză; deci la nivelul percepţiei se produce o selecţie riguroasă,
rapidă a însuşirilor cele mai relevante; transparente;
c) Legea selectivităţii perceptive – este rezultatul caracterului
activ al omului în timpul perceperii, al faptului că nu toate obiectele
sunt percepute ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului, ci doar o
parte a acestora, în acord cu intensitatea lor senzorială sau
semnificaţia acestora pentru individ; selectivitatea dacă este bine
realizată, determină recunoaşterea obiectivă a realităţii perceptive,
dacă nu, recunoaşterea va fi parţială sau ambiguă, sau chiar se vor
produce adormiri, defecte ale sistemului perceptiv (iluzii sau
halucinaţii);
d) Legea constanţei perceptive – arată că imaginea perceptivă se
poate efectua, chiar dacă condiţiile perceptive se schimbă între
anumite limite, respectiv mecanismul de acomodare funcţională

între 6-65m, şi mecanismul de convergenţă între 20-450m;
e) Legea semnificaţiei arată că se percep mai clar, rapid şi
precis obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru
subiect, decât cele indiferente;
f) Legea proiectivităţii imaginii perceptive precizează faptul
că, deşi imaginea perceptivă se elaborează cortical, ea este proiectată
la nivelul obiectivului;
Rezultă din aceste legi că percepţia îndeplineşte nu doar un
rol informativ despre realitatea perceptivă (contextul general),
creând astfel posibilitatea unei acţiuni corespunzătoare acestor
condiţii, ci şi unul de orientare şi reglare a acţiunilor umane şi
comportamentului.
II.3.2.3 Formele normale, superioare şi speciale ale percepţiei.

Percepţiile pot fi clasificate după mai multe criterii, astfel:
1. a) În funcţie de analizatorul care predomină în momentul
perceperii: percepţii vizuale, auditive, olfactive, gustative, cutanate;
b) În funcţie de obiectul sau însuşirile pe care se centrează
actul perceptiv: percepţii ale obiectelor, percepţia însuşirilor spaţiale, a
însuşirilor temporale, a mişcării etc.;
c) În funcţie de existenţa intenţiei şi a efortului voluntar:
percepţii voluntare şi involuntare.
b₁) Percepţia însuşirilor spaţiale ale obiectelor. Prin percepţia
spaţiului se înţelege, reflectarea senzorial – intuitivă a însuşirilor spaţiale
ale lucrurilor (mărime şi formă), a relaţiilor spaţiale dintre ele
(distanţa lor unele faţă de altele şi faţă de subiectul care percepe, atât
în plan cât şi în adâncime), a mişcării lor, (viteza de deplasare a
unora faţă de altele şi faţă de subiect) cât şi tridimensionalitatea sau
relieful în care se află obiectele.
Percepţia formei obiectelor se realizează cu ajutorul

analizatorilor – vizual, tactil şi chinestezic. Trăsătura cea mai
semnificativă în acest sens o constituie conturul obiectelor, care
joacă rolul de linie de demarcaţie dintre două realităţi.
Percepţia mărimii obiectelor, participă analizatorii: vizual, tactil
şi chinestezic.
Percepţia distanţei se realizează cu ajutorul a două mecanisme;
de acomodare şi convergenţă.
Perceperea mişcării direcţiei, constă în implicarea mecanismelor
vederii binoculare şi ale auzului binocular. Necesită repere de tipul:
sus, jos, la dreapta, la stânga, în faţă, în spate.
b₂) Percepţia timpului, constă în reflectarea duratei obiective,
a vitezei şi a succesiunii evenimentelor realităţii. La acest proces
participă diferiţi analizatori, dar cea mai importantă contribuţie o
are analizatorul auditiv şi chinestezic.
Percepţia propriu-zisă a timpului se realizează în două
forme: percepţia succesiunii evenimentelor; percepţia duratei
(distanţa temporală dintre două evenimente)
Pentru perceperea timpului subiectul se raportează la trei
sisteme:
- sistemul fizic şi cosmic, care cuprinde derularea fenomenelor
naturale, cum sunt: ziua şi noaptea, succesiunea anotimpurilor,
mişcarea astrelor ;
- sistemul socio–cultural, care se referă la amplasarea istorică a
activităţii şi existenţei umane.
- sistemul biologic, format din derularea funcţiilor organismului
(stări de somn şi veghe; alimentaţie, cicluri metabolice).
Percepţia timpului poate fi influenţată astfel:
- de raportul dintre excitaţie şi inhibiţie;
- de caracterul trăirilor prezente (dacă evenimentele

aşteptate sunt plăcute, durata i se pare lungă până ele vor apărea;
dacă evenimentele aşteptate sunt neplăcute, timpul pare a se scurge
foarte repede);
- de natura activităţii desfăşurate.
b₃) Percepţia mişcării se referă nu la mişcarea în sine, ci la
obiectele în mişcare, cât şi la perceperea propriei mişcări, deplasări.
Perceperea obiectelor în mişcare se poate realiza în două
forme: prin urmărirea obiectului şi prin fixarea privirii.
2. Formele superioare ale percepţiei sunt observaţia şi
spiritul de observaţie.
Observaţia este o activitate perceptivă superioară,
conştientă, selectivă, orientată spre scop, intenţionată şi voluntară,
care este reglată prin cunoştinţe generale. Observaţia înseamnă
partea cercetată, studierea obiectului perceput, în perspectiva unei
ample şi profunde cunoaşteri.
Diferenţa dintre percepţia spontană şi observaţie constă în
utilizarea de expresii diferite. Astfel, pentru percepţie spontană se
folosesc verbe: a vedea, a auzi, a simţi un miros, a simţi o atingere
etc. Pentru observaţie: a privi, a asculta, a mirosi, a palpa.
Succesul observaţiei depinde de o serie de condiţii:
- formularea clară, precisă a scopului
- de cunoştinţele anterioare ale subiectului despre obiectul
ce trebuie observat;
- observaţia este mult facilitată dacă în procesul percepţiei
sunt implicaţi mai mulţi analizatori;
- observaţia devine mult mai precisă şi mai profundă decât
subiectul va efectua o relatare, repetare verbală sau scrisă privind
rezultatele observaţiei.
Forma superioară a observaţiei o constituie spiritul de

observaţie, definit ca aptitudine de a detecta rapid, uşor şi precis, ceea
ce este slab, ascuns la prima vedere, în raportul direct cu însuşirile
obiectelor şi fenomenelor.
3) Formele speciale de percepţie sunt percepţia subliminală şi percepţia
extrasenzorială.
Percepţia subliminală constă în capacitatea organismului de a
înregistra şi de a răspunde la stimuli ce nu ating pragul absolut
minimal. Cercetările efectuate au
demonstrat faptul că mesajele senzoriale sunt încadrate psihic dacă
subiectul nu are conştiinţa acţiunilor lor.
Mesajele subliminale nu produc acţiuni şi atitudini
specifice, nu se obţine o schimbare profundă, semnificativă a
aptitudinilor, motivaţiilor şi comportamentelor subiectului, ci
modificarea uşoară, de suprafaţă, tranzitorie a comportamentului.
Percepţia subliminală poate fi explicată în principal, prin procesarea
subconştient a informaţiilor.
Percepţia subliminală, ca formă specială de percepţie, atrage
atenţia asupra a trei idei 1 :
- omul este capabil de a înregistra şi procesa mai multă
informaţie decât poate conştientiza;
- viaţa şi comportamentul uman pot fi influenţate într-o
manieră subtilă, chiar fără ca cel care suportă o asemenea influenţă
să - şi dea seama;
- efectele influenţării subliminale sunt dependente de
intenţiile celui care o utilizează (influenţarea subliminală arată cum
o descoperire ştiinţifică, a fost preluată şi aplicată uneori necritic în
practică, fără respectarea principiilor acceptabile moral, etic,
democratic, chiar fără respectarea principiilor deontologice).
1
Zlate Mielu ,Psihologia Mecanismelor Cognitive,Editura Polirom,1999, p.162.
Percepţia extrasenzorială constă în abilitatea subiectului, de a

primi informaţii despre lume prin alte
canale decât simţurile normale. Sunt cunoscute mai multe forme de
percepţii extrasenzoriale, dintre care mai răspândite sunt: telepatia
(abilitatea de activare a gândurilor altei persoane sau de transfera
gândul de la o persoană la alta); precogniţia (abilitatea de a vedea sau
de a prezice evenimente viitoare); clarviziunea (abilitatea de a obţine
cunoştinţe despre evenimente care nu sunt detectabile prin simţurile
uzuale); pishokinezia (abilitatea de a mişca obiectele prin puterea
voinţei fără a le atinge) recent pentru denumirea lor s-a propus
termenul de fenomene ‚, PSI’’.
II.3.2.4 Mecanismele neurofiziologice ale percepţiei.
Sinteza aferentă se realizează cu deosebire în cadrul zonelor

gnostice secundare (vizuală, auditivă, chinestezică, olfactivă, gustativă
etc.) în care predomină neuronii cu funcţii polimodale. Reţele
neurologice (W. Penfield, A.R. Luria ş.a.) relevă că stimulare
mecanică sau electrică a acestor zone (în timpul intervenţiilor
chirurgicale) determină apariţia unor imaginii de obiecte, fenomene,
persoane etc., mai multe sau mai puţin disparate sub formă de
reprezentări, care reproduc, de fapt, structura şi conţinutul
informaţional al percepţiilor, cu predominarea uneia dintre
modalităţile senzoriale.
Elaborarea percepţiilor presupune existenţa la nivelul
scoarţei cerebrale, a unor structurii nervoase mai complexe decât cele
senzoriale, pentru că reflectarea perceptivă implică interacţiunea mai
multor analizatori. Deci reflectarea perceptivă este polisenzorială, ce
implică interacţiunea mai multor analizatori, aceştia fiind constituiţi
din neuroni cu funcţii polimodale.
Structurile matriceale ale percepţiilor sunt mult mai complexe
decât cale ale senzaţiilor, pentru că acestea selectează şi integrează
imaginile separate, izolate, transmise de senzaţii, obţinându-se astfel
o imagine unitară, totală, cu un conţinut bogat (atât a stimulului,

contextului său, cât şi a elementelor care nu apar în câmpul
perceptiv al stimulului).
Structurile perceptive se schimbă de-a lungul timpului,
datorită acţiunii experienţei, reflectând astfel noi şi noi aspecte ale
realităţii obiective.
II.3.2.5 Practica judiciară şi psihopatologia percepţiei.

Anchetatorul trebuie să cunoască cele mai semnificative
tulburări ale percepţiei.
Tulburările percepţiei, cele mai frecvent întâlnite în practica
judiciară şi psihopatologică sunt:
- hiperestezia – situaţie în care individul percepe şi este vizibil
deranjat de stimulii cotidieni, stimuli obişnuiţi pe care altă dată nu-i
percepea sau nu-l deranjau (trântitul uşilor, zgomot de paşi,
scurgerea robinetului etc.) se întâlnesc în surmenaj, neurostenii ,
debutul unor afecţiunii psihotonice, debutul bolilor infecţioase,
hipertiroidie, intoxicaţii;
- hipoestezia – reprezintă de obicei, situaţia inversă, când
individul acordă atenţie şi reacţionează la stimuli de intensitate
crescută; se întâlneşte în stări reactive, depresie accese paroxistice
isterice, oligofrenii, tulburări de conştiinţă (mai ales cele cantitative),
schizofrenie;
- agnoziile – reprezintă deficite psiho-senzoriale, care
determină incapacitatea subiectului de a recunoaşte obiectele după
calităţile lor senzoriale, analizatorii (receptori periferici şi căile) fiind
intacţi;
- iluziile – sunt percepţii cu stimul real şi specific, denaturate
şi / sau deformate; mai frecvent întâlnite la bolnavii mintal sunt
iluziile de ,,deja connu’’, ,,deja vu’’ adică impresia individului că o
persoană pe care atunci o vede de fapt pentru prima dată, îi este
cunoscută, în consecinţă confundând-o cu o persoană întâlnită
anterior şi comportându-se ca atare (discută amical sau injurios,

suspicios, rezervat etc.); se întâlneşte şi fenomenul invers ,,jamais
vu´’’, ,,jamais connu´’’; nici un om sănătos mintal nu poate fi scutit
uneori de împrejurarea de a confunda pe cineva, dar confuzia
durează doar câteva momente, existând sentimentul de îndoială şi
reflexia autocritică; la omul bolnav, confuzia persistă şi alimentează
ideaţia patologică (ideile delirante) în absenţa reflectării autocritice.
- halucinaţiile – sunt percepţii fără obiect, fiind caracterizate
prin: protecţie spaţială a stimulului uneori în câmpul perceptiv (aude
sau vede obiecte în imediata sa apropiere) alteori în afara sa (ex. se
aude strigat sau vorbindu-i-se într-un alt oraş); atitudinea necritică a
individului faţă de tulburare bolnavul fiind convins de existenţa
stimulului şi acţionând în consecinţă: asistă posesiv, ascultă atent,
pune vată în urechi, perna pe cap, vociferează, răspunde, se agită, se
loveşte, se apără , fuge îngrozit etc.; halucinaţiile auditive (verbale în
mod obişnuit) sunt cele mai frecvente, apar continuu sau
intermitent, uneori au un conţinut favorabil, măgulitor, alteori din
contră, unul injurios, negativ sau imperativ, poruncind individului să
execute o anumită acţiune; din punct de vedere al diagnosticului,
prezenţa halucinaţiilor desemnează totdeauna o tulburare mintală
majoră (psihoză, demenţă etc.) niciodată la o stare nevrotică sau o
psihopatie (astfel de indivizi necesită spitalizare şi tratament urgent).
II.3.2.6 Procesele senzorial-perceptive în activitatea judiciară.

Procesele psihice de reflectare senzorial – perceptivă sunt
cercetate în psihologia judiciară prin prisma rolului lor, informarea
conţinutului mărturiei, a informaţiei depuse de victimă, martor sau
învinuit – inculpat.
Calitatea perceperii evenimentului infracţiunii depinde de
mai mulţi factorii: de calitatea organelor de simţ, vârstă,
caracteristicile individuale, sociale sau profesionale ale persoanei
care dă dispoziţii, de influenţa anumitor factorii din exterior, care
pot diminua integritatea imaginii de deficienţele de ordin subiectiv
(intelectuale, afective, voltive).
Nu poate fi neglijată nici formarea de scheme cu caracter

logic, numite senzorial-perceptive - o formă de învăţare umană care
asigură formarea strategiilor, însuşirea reperelor şi etaloanelor,
formarea acţiunilor perceptive. Aceşti factori se pot manifesta cu
intensitate diferită.
Inteligenţa sub medie poate duce la o percepţie lacunară,
determinată de deficitul de experienţă, de informaţia care ar putea
livra scheme perceptive apte de a facilita procesul conştientizării
celor receptate. Astfel vor fi percepute incorect culorile, formele,
distanţele, intervalele de timp; anumite fenomene, obiecte vor
căpăta semnificaţii neadecvate realităţii. Imperfecţiunea organelor
de simţ ştirbeşte, de asemenea, integritatea informaţiei, provoacă o
omitere de detalii.
Percepţia este influenţată de anumite caracteristici
individuale: de capacitatea de concentrare şi de volumul atenţiei, de
echilibrul emoţional, de calităţile voinţei etc.
Cunoştinţele generale şi cele cu caracter social contribuie la
formarea imaginilor, mai complet, adecvat fiind percepute
fenomenele, obiectele cunoscute, cele noi – cu distorsiuni, omiteri
sau adăugiri de detalii. În timpul realizării informaţiei trebuie să se
ţină cont de posibilitatea unor erori ale senzaţiilor sau percepţiilor,
de influenţa factorilor fizici, naturali.
Vârsta este o variabilă obiectivă, în afara căreia nu se poate
aborda în mod concret problema percepţiei în activitatea judiciară.
Exprimând dimensiunea temporară a organizării şi
integrării psihice, ea îşi particularizează efectele pe cele trei
segmente principale ale curbei evolutive a sistemului personalităţi: 2
- segmentul ascendent, în interiorul căruia se realizează
transformările evolutive, antientropice, care, la nivelul percepţiei se
vor concretiza în elaborarea mecanismelor secundare de natură
2
Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară Bucureşti,
2005, p. 284.
logico-operaţională, şi schemelor specifice de extragere şi

prelucrare a informaţiei;
- segmentul de stabilitate (echilibru) optimă, în interiorul căruia
se² consolidează achiziţiile anterioare şi se asigură cel mai bun nivel
de funcţionare a sistemelor perceptive la individ;
- segmentul descendent, în cadrul căruia se acumulează treptat
transformările involutive, entropice, care în sfera percepţiei se vor
concretiza în stabilirea capacităţii rezolutive a analizatorilor
(creşterea pragurilor senzoriale, creşterea timpurilor de extragere –
procesare a informaţiei, reducerea fidelităţii transmisiei
informaţionale etc.) şi implicit, scăderea drastică a performanţelor la
sarcinile perceptive.
Sexul este, în analiza determinismului percepţiei o variabilă
obiectivă mai puţin relevantă decât cea a vârstei, ea se manifestă
totuşi cu destulă pregnanţă.
Datele comparative furnizate de diverşi autori relevă
existenţa unor deosebiri logice, ireductibile,între subiecţii de sex
feminin şi cei de sex masculin. Femeile sunt mai rapide în
identificări şi reacţii la stimuli sonori şi cromatici; bărbaţii rezolvă
mai eficient problemele de percepţie spaţială şi de evaluare a
dimensiunilor metrice.
Tipul de personalitate, în analiza percepţiei are importanţă din
punct de vedere a două aspecte: cel al stimulului cognitiv şi cel al
deschiderii – închiderii comunicaţionale 3 .
Primul aspect se referă la modul în care se realizează
procesările şi integrările informaţiei în cadrul proceselor de
cunoaştere, începând cu percepţia şi terminând cu gândirea. Se
structurează astfel două stiluri cognitive (tipuri de personalitate):
analitic şi sintactic. Acestea îşi vor pune amprenta pe direcţionarea
3
Golu Mihai, Bazele Psihologiei generale, Editura Universală Bucureşti, 2005,
p. 285-286
mecanismelor percepţiei şi pe modul de organizare a informaţiei în

cadrul perceptului.
Tipul analitic este orientat şi centrat pe detalii ceea
ce face ca, în cadrul perceptului, acuzatul să realizeze cu uşurinţă
desprindere şi fixarea în câmpul conştiinţei a unor însuşiri,
caracteristici etc., singulare. În sarcinile de identificare, învinuiţii –
inculpaţii aparţinând acestui tip le este necesar un volum mai mare
de informaţie şi, respectiv,un timp mai lung pentru elaborarea
răspunsului.
Timpul sintetic este orientat şi centrat pe relevarea şi
înţelegerea trăsăturilor şi însuşirilor cu caracter global–
configuraţional, lăsând pe plan secundar detaliile.
Cel de-al doilea aspect, închidere–deschiderea
comunicaţională, permite delimitarea a două tipuri perceptive: tipul
deschis şi timpul închis.
Tipul deschis este dependent de câmp, percepţia sa fiind
dirijată preponderent de jocul intensităţilor, formelor contrastelor,
etc. Pentru învinuiţii–inculpaţii care aparţin acestui tip, percepţia,
respectiv legătura informaţională directă cu lumea externă constituie
suportul şi argumentul principal al existenţei de sine al probării
Eului (,,a percepe înseamnă a exista’’).
Tipul închis este independent de câmp, percepţia sa fiind
dirijată predominant de mecanismele intenţional –voluntare interne.
Învinuiţii–inculpaţii aparţinând acestui tip sunt autoconştienţi,
manifestarea Eului lor bazându-se pe, reflecţii interne, pe activitatea
intelectuală autohtonă, răspunsurile lor sunt mai precise, obiectul
fiind recepţionat cu detaşare.
Stările motivaţionale (trebuinţă, nevoi, interese) creează în
subiect o predispoziţie selectivă, fie declanşează direct
comportamentul percepţiei de căutare şi identificare a obiectului, fie
ghidează mecanismele perceptive într-un câmp stimulator dat.
Motivaţia acţionează în direcţia creării stării de deschidere selectivă
şi orientare preferenţială în raport cu obiectele şi persoanele din jur.
Stările afective sunt un acompaniament permanent al stărilor

motivaţionale şi prin definiţie, ele se opun stărilor de indiferenţă şi
placiditate. Trăirea, o dată declanşată, îşi pune amprenta pe întreaga
dinamică a activităţii, inclusiv asupra modului în care percepem
lumea din jurul nostru.
Pe timp de noapte dacă individul se află pe câmp sau în
pădure, sub influenţa emoţiei de teamă, frică sau spaimă, tufele şi
arbuştii iau în percepţie forme fantasmagorice - de animale, de
monştri sau chiar de persoane umane ameninţătoare. Adesea aceste
alterări ale percepţiei vizuale se însoţesc şi de alterări ale percepţiei
auditive, ,,auzindu-se ţipete, răgete şi voci’’.
Fenomenul se poate întâmpla şi atunci când acţiunea se
petrece noaptea pe întuneric într-o încăpere necunoscută, lucrurile
din interior se pot metamorfoza şi vor lua forme concordante cu
structura montajului afectiv indus de aceleaşi emoţii care pot copleşi
– teama, frica, spaima.
Starea atenţiei este o variabilă de tip continuu, cu valori şi
gradaţii diferite, în funcţie de activitatea desfăşurată îşi modifică
semnificativ traiectoria şi eficienţa (atenţie voluntară şi involuntară).
Starea memoriei intervine în mecanismul de integrare a
imaginii perceptive finale din secvenţele informaţionale extrase şi
transmise succesiv de-a lungul canalelor aferente.
Starea psihologică generală a învinuitului – inculpatului este o
variabilă de fond care-şi imprimă influenţa asupra oricărui
comportament. Ea poate fi bună sau optimă, şi atunci influenţa pe
care o exercită asupra dinamicii percepţiei este pozitivă, sau poate fi
proastă (oboseală, anxietate exagerată, boală etc.), şi atunci
influenţa sa va fi negativă, perturbatoare.
II.3.3 Reprezentarea. Mecanism psihic de reexprimare a

informaţiilor.
II.3.3.1 Conceptul de reprezentare şi funcţiile acesteia.

Psihicului uman îi este caracteristic atât capacitatea de
reflectare a obiectelor şi fenomenelor în momentul acţiunii acestora
asupra receptorilor, cât şi capacitatea de a păstra mintal un timp mai
mult sau mai puţin îndelungat şi a reactualiza ulterior urmele
respectivelor procese senzoriale.
Activitatea umană nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista
posibilitatea desprinderii de concret, de prezent, de ,,aici şi acum’’,
dacă omul n-ar dispune şi de capacitatea de a opera mintal cu
obiectul în lipsa lui, aceasta realizându-se prin intermediul
reprezentării (Shepard 1984).
Reprezentarea ca mecanism psihic, se constituie pe baza
percepţiei anterioare a obiectelor sau ca rezultat al îmbinării
elementelor parţiale ale altor percepţii pe care le-a avut subiectul.
Reprezentarea este deci o îmbinare reprodusă care se
bazează pe experienţa perceptivă trecută şi care permite acţiunea
mintală cu imaginea obiectului în lipsa lui. Dacă din punct de vedere
al conţinutului se aseamănă cu percepţiile, din punct de vedere al
procesului de producere ele se apropie de gândire. Pot fi actualizate
spontan (prin acţiunea nemijlocită a unor stimuli concreţi, neverbali)
sau intenţionat (prin acţiunea mediată de cuvânt – ca stimul specific
uman). Cele mai multe reprezentării sunt provocate cu ajutorul
stimulilor verbali, prin folosirea adecvată a cuvintelor care
denumesc obiectele sau fenomenele cunoscute omului.
Reprezentările exercită un rol deosebit de important în
cunoaşterea realităţii. Ele constituie baza concretă ale celor mai
multe cunoştinţe ale omului despre realitate. De aceea,
reprezentările apar implicate în mai toate dimensiunile activităţii

psihice.
În plan cognitiv reprezentările completează noile percepţii,
accentuând caracterul lor, inteligentul constituie materialul de bază
pentru memorie şi imaginaţie, iar prin bogăţia datelor, reprezintă o
premisă necesară) punct de plecare) operaţiilor gândirii, pentru
desfăşurarea de raţionamente în vederea rezolvării de probleme
(Kosslyn şi Susman, 1995).
Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin material
concret pentru majoritatea proceselor psihice. Procesele logice,
raţionale fără acest suport intuitiv ar fi goale, deci rupte de realitatea
concretă. Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre
organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice)
de adaptare la realitate.
Prin dublul lor aspect, senzorial şi logic, prin
întrepătrunderea specifică în conţinutul lor a intuitivului cu
generalul, reprezentările realizează trecerea de la imagine la noţiune,
idee (Vergnaud, 1985 ).
Reprezentarea permite acţiunea mintală cu obiectul în
absenţa lui, dar cu condiţia ca acesta să fi acţionat cândva asupra
receptorilor.
Aşadar, reprezentarea este mecanismul psihic cognitiv – senzorial,
care reflectă însuşirile caracteristice, tipice, reprezentative, ale obiectelor şi
fenomenelor ( care au acţionat anterior asupra receptorilor) prin reactualizarea
din memorie, la nivelul gândirii şi combinarea acestora de către imaginaţie,
realizându-se în final o imagine mintală unitar intuitiva ale obiectelor şi
fenomenelor.
Deci, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor
reactualizate, reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor
prelucrări şi sistematizări, ale unor combinări şi recombinări a
însuşirilor senzoriale ale obiectelor şi fenomenelor, aceasta
realizându-se prin reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri,
estomparea (oprirea) şi eliminarea altora.
Funcţiile reprezentării sunt:

- operaţional-intelectivă – constă în trecerea de la imaginea
mintală unitar intuitivă, la noţiune, idee;
- intuitiv-figurativă – consta în reproducerea, reactualizarea
schematică, figurativă, fragmentară, operativă, panoramică,mai puţin
clară, instabilă, fluctuantă, şi generalizată a imaginilor perceptive.
II.3.3.2 Clasificarea şi rolul reprezentărilor în activitatea

mintală.
Componenţa reprezentaţională a activităţii noastre mintale,
prin structura şi dinamica sa , ne apare ca un sistem de o mare
complexitate, în cadrul căruia pot fi operate delimitări şi clasificări
după criterii variate.
Principalele criterii după care se diferenţiază tipurile de
reprezentări sunt:
a) După modalitatea senzorială dominantă în structura
conţinutului informaţional, există reprezentări vizuale, tactile,
kinestezice (ale mişcării propriului corp), auditive, olfactive,
gustative;
b) După domeniile de referinţă cognitivă se disting
reprezentări ştiinţifice (în matematica, biologie, geografie, fizică,
istorie, etc.), tehnice (mecanisme, componente, agregate mecanice),
artistice (literare, plastice, muzicale), religioase (legate de divinitate,
de viaţa de dincolo, de ritualuri etc.);
c) După gradul de generalitate, există reprezentări individuale,
de specie şi de gen (clasă);
d) După gradul de complexitate, există reprezentări simple
(un singur obiect sau o singură însuşire) şi complexe (mai multe
dimensiuni sau mai multe obiecte);
e) După sursa generativă se disting reprezentări ale memoriei
şi ale imaginaţiei;
f) După modul de generare (producere), există reprezentări

intenţionate sau voluntare şi neintenţionate sau involuntare;
g) După dimensiunea static – dinamică există reprezentări
statice (care redau obiectul sau figura într-o singură ipostază) şi
dinamice (redau obiectul sau figura intr-o succesiune de poziţii şi
stări posibile).
Fiecare din tipurile menţionate e reprezentări îşi are
importanţa sa informaţional–cognitivă şi rolul său în reglarea
comportamentului.
II.3.3.3 Mecanismele neurofiziologice ale reprezentări.

Mecanismele neurofiziologice se diferenţiază între ele în
funcţie de sursa lor generatoare. Unele imagini din reprezentări sunt
generate de realitate, altele de memoria de lungă durată unde au fost
stocate. În investigarea lor, doi indicatori temporari au o mare
importanţă: durata necesară generalizării imaginii în sistemul de
tratare şi durată menţinerii (persistenţei ) imaginii în stilul de tratare.
Cercetările neurofiziologice pe această temă au evidenţiat
cel puţin trei concluzii. Prima dintre ele stipulează existenţa unor
mecanisme cerebrale specifice, destinate generării şi menţinerii imaginilor
din reprezentare. A doua concluzie arată că imaginile generate şi
menţinute sunt tranzitorii. A treia concluzie precizează că procesele
activatoare (de generare şi menţinere) ale reprezentanţilor trebuie
distinse de procesele care acţionează asupra imaginilor, permiţând
afectarea diferitelor tipuri de tratări: explorări, rotiri, asocieri,
transformări.
Tehnicile moderne folosite (înregistrările EES – potenţiale
evocate, variaţiile locale ale debitului sanguin cerebral) au arătat că
în timpul generării imaginilor şi mai ales al utilizării lor se activează
regiunile corticale corespunzătoare tratării perceptiv – vizuale. Se
pare chiar că înregistrările perceptive şi cele reprezentative dispun
de aproximativ aceeaşi arhitectură nervoasă. Nu se ştie încă dacă
mecanismele celor funcţii sunt identice (Denis şi Bloch, 1994, p.

365 ).
Principalele tipuri de asociaţii care stau la baza formării
reprezentărilor sunt (Ion Radu, 1991):
- asociaţii de contiguitate (atingere) în spaţiu ale obiectelor
şi fenomenelor care au fost percepute de ex., dacă de repetate ori
două obiecte au fost percepute împreună, evocarea – la un moment
a al imaginii unuia dintre ele aduce în minte prin asociere şi
imaginea celuilalt; elementele din spaţiu se întrepătrund, în funcţie
de distanţă, apropierea dintre ele);
- asociaţii de continuitate (vecinătate) în timp a obiectelor şi
fenomenelor; aceste asociaţii pot avea caracter simultan, (imaginea
vizuală şi auditivă a melodiei dintr-un film) sau succesiv (relaţiile,
întrebare – răspuns; problemă – soluţie, fulger – tunet etc.);
elementele din spaţiu se întrepătrund, în funcţie de distanţa
temporală;
- asociaţii prin asemănare care se bazează pe generalizarea
unor elemente apropiate sau comune ale obiectelor sau
fenomenelor;
- asociaţiile prin contrast, constau în întrepătrunderea de
elemente contrastante (pot fi reproduse concomitent două sau mai
multe imagini contrastante) de ex. imaginea sirenei, - evocă prin
contrast imaginea femeii, imaginea uriaşului, evocă prin contrast
imaginea piticului.
II.3.3.4 Practica judiciară şi particularităţile reprezentărilor

(diferenţele individuale).
Pornind de la poziţia pe care o ocupă în arhitectura
generală a subsistemului cognitiv se pot deriva anumiţi indicatori de
ordin, cantitativ sau calitativ, după care imaginea reprezentatoare să
fie analizată şi evaluată. Astfel se evidenţiază o serie de
particularităţii, care dobândesc semnificaţie ştiinţifică nu numai în
contextul interpretării/explicării teoretice a reprezentărilor ci şi în

cunoaşterea personalităţii (aspecte generale şi diferenţiale). Particularităţile
cele mai importante sunt următoarele: intensitatea, stabilitatea,
gradul de completitudine, gradul de relevanţă, gradul de generalitate,
caracterul legăturii designative.
a) Intensitatea exprimă forţa sau pregnanţa imaginii, care se
evidenţiază în vivacitate, prospeţime, claritatea linilor de contur şi
contrastul figură – fond.
În plan neurofiziologic intensitatea reprezentării este condiţională
de gradul de conservare, în memorie de lungă durată, a urmei
percepţiei anterioare şi de activare reţelei neuronale care pune în
circulaţie conţinutul informaţional corespunzător.
Intensitatea unei reprezentării este cu atât mai mare cu cât:
este mai bine fixată şi păstrată în memoria de lungă durată; numărul
contactelor perceptive anterioare cu obiectul este mai mare,
imaginea a fost mai frecvent actualizată; nivelul de sensibilitate şi
predispoziţie imagistică şi când ia valori ridicate, favorizează
producerea unor reprezentări vii, puternice, iar când ia valori mici,
determină scăderea intensităţii imageriei 1 .
b) Stabilitatea defineşte durata menţinerii în câmpul clar al
constituţiei a unor reprezentări reactualizate sau generate în
momentul dat de imaginaţie (de ordinul secundelor sau fracţiunilor
de secundă).
În plan diferenţial – comparativ, se poate constata că durata
primei reprezentări variază semnificativ în funcţie de următoarele
condiţii intensitatea cu care se manifestă şi se impune în câmpul
conştiinţei (o reprezentare puternică este mai stabilă decât una slabă
sau foarte slabă); semnificaţia obiectului pe care-l desemnează (o
reprezen-tare care reflectă un obiect cu valenţe motivaţionale
pozitive este mai stabilă decât una care reflectă un obiect lipsit de
importanţă); gradul de familiaritate (reprezentările legate de obiecte
1
Mihai Golu, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universală, Bucureşti, 2005,
p. 353
familiare sunt mai stabile decât cele referitoare la obiectele puţin sau
deloc familiare); modul de producere – spontan (involuntar) sunt mai
puţin stabile decât cele intenţionate sau voluntare); raport mobilitate –
inerţie în dinamica proceselor fundamentale (la persoanele care
aparţin tipului mobil, stabilitatea reprezentărilor este mai mică decât
la cele care aparţin timpului inert); raportul intuitiv (concret), formal
(abstract) în structura activităţii cognitive (la persoanele la care
predomină stilul cognitiv intuitiv-imagistic, stabilitatea
reprezentărilor este mai mare decât la persoanele caracterizate
printr-un stil cognitiv formal-abstract); locul şi rolul reprezentării date
în dinamica activităţii actuale a subiectului (reprezentările singulare
care nu intră în structura unei acţiuni sau activităţi sunt mai puţin
stabile decât cele care se integrează în schema unei acţiuni sau
activităţi); capacitatea de autoreglare voluntară (o persoană la care această
capacitate este bine dezvoltată poate, prin concentrare autoimpusă
să menţină mai mult timp o reprezentare în stare funcţională decât
una la care capacitatea respectivă este slab dezvoltată.
c) Gradul de completitudine exprimă volumul general de
informaţie pe care-l cuprinde reprezentarea şi acesta depinde de
numărul elementelor şi însuşirilor care se reţin. Ca regulă generală,
reprezentarea are un grad de completitudine mai mic decât
percepţia, ea fiind o reflectare selectivă şi schematică a realităţii. În
principiu valoarea gradului de completitudine este confidenţială de
tipul dominant de memorie, fiind mai mare la persoanele care
predomină memoria intuitiv–imagistică asupra celei verbal-abstracte
şi de familiaritatea obiectului reflectat (reprezentările obiectelor
familiare cu care avem permanent de a face în viaţa cotidiană sunt
mai complete decât reprezentările obiectelor nefamiliale, rar şi
sporadic întâlnite în activitatea curentă)
d) Gradul de relevanţă, ca si în cadrul percepţiei, se referă la
semnificaţia informaţiei sau a însuşirilor şi notelor pe care la reflectă
( conţine ) imaginea. Cu cât reprezentarea asigură o descriere mai
completă şi mai în profunzime a obiectului cu cât ea va avea un
grad de relevanţă mai înalt, şi invers .În principiu, reprezentarea
posedă un grad de relevanţă mai ridicat decât percepţia; ca nivel
calitativ superior în raport cu percepţia, ea reflectă de regulă însuşiri

şi proprietăţi semnificative, definitorii pentru obiect.
e) Gradul de generalizare, constă în aceea imaginea
reprezentare selectează şi reflectă însuşirile repetabile şi comune ale
obiectelor, subsumând un număr de cazuri individuale
asemănătoare. Este dimensiunea care deosebeşte şi distanţează cel
mai mult reprezentarea de percepţie.
Gradul de generalitate al unei reprezentări, este determinat
de diversitatea situaţiilor şi de numărul cazurilor individuale întâlnite
în experienţa perceptivă anterioară a subiectului.
Astfel, valoric el se poate extinde de la o sferă care
cuprinde un singur obiect, până la una care cuprinde clase întregi de
obiecte asemănătoare: de exemplu, reprezentarea de către un
recidivist a penitenciarului (grad de generalitatea scăzut) şi
reprezentarea penitenciarului în general, prin desprindere şi fixare
într-o imagine subordonată a însuşirilor semnificative şi comune ale
mai multor penitenciare concrete.
Generalitatea este o proprietate cu funcţie de sistematizare
– ierarhizare pe baza ei reprezentările organizându-se într-un sistem
informaţional unitar în interiorul căruia activitatea mentală se
desfăşoară în circuit închis între cei doi poli – individual (particular)
– general.
Aceasta conferă procesului de reprezentare afinitatea
cognitivă proprie şi o coerenţă logică specifică ambelor
caracteristici, fiind integrate diferite programe şi planuri concrete
de acţiune.
f) Caracterul legăturii designative este foarte important pentru
definirea reprezentării şi stabilirea locului ei în cadrul activităţii
cognitive. Legătura designativă se referă la modul în care se
stabileşte corespondenţa semantică între ceea ce numim model
informaţional intern (imagine, schemă, simbol) şi realitatea obiectivă
externă. Ea se poate realiza în două forme: directă sau nemijlocită
(este proprie senzaţiei şi percepţiei) şi indirectă sau mijlocită (este
proprie reprezentării şi într-un grad şi mai înalt, gândirii care constă

dintr-un ansamblu de transformări aplicate nu direct obiectului real,
ci imaginii lui perceptive, aşa cum s-a fixat şi s-a păstrat ea în
memoria subiectului).
II.4 Mecanisme psihice de prelucrare secundară a

informaţiilor şi rolul lor în activitatea psihică a
subiectului ( învinuitului-inculpatului ).
Înainte de a proceda la analiza fiecăruia dintre mecanismele
psihice intelectuale, dorim să subliniem interacţiunea lor cu cele precedente
şi interacţiunea dintre ele însele. Procesele de organizare şi de structurare
a informaţiilor perceptive în scheme senzorio – motorii, elaborarea
reprezentărilor interne, ale reprezentărilor externe constituie o
preachiziţie a mecanismelor intelectuale şi contribuie la dezvoltarea
proceselor mintale superioare.
Mecanismele psihice intelectuale prezintă relaţii de
interacţiune nu doar, cu cele de prelucrare, primară a informaţiilor
ci si ele între ele. Produsele gândirii şi imaginaţie sunt stocate şi
reactualizate, repuse în circuit de către memorie; la rândul ei
memoria ajută la elaborarea şi construirea produselor gândirii şi
imaginaţiei.
II.4.1 Gândirea. Mecanism psihic intelectual, de prelucrare

logică, raţională a informaţiilor.
II.4.1.1. Conceptul de gândire, funcţiile şi stadiile dezvoltării

acesteia.
Formele cunoaşterii senzoriale, reflectând obiectele şi
fenomenele concrete, aşa cum se adresează acesta direct organele de
simţ, cu însuşirile lor esenţiale şi neesenţiale – deşi necesare, singure
nu sunt şi suficiente pentru a-i permite omului cunoaşterea
însuşirilor esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii, precum

si a relaţiilor dinte acestea, a legilor fenomenelor.
De aceea, procesul cunoaşterii umane (desfăşurat în esenţă
în scopul adaptării subiectului la mediu) nu se opreşte la conţinutul
informaţional, asigurat de nivelul senzorial, el se continuă şi se
realizează la un nivel calitativ superior de reflectare a realităţii,
respectiv nivelul reflectării logico–abstracte, conceptuale, reflectare a
însuşirilor comune, generale şi esenţiale ale obiectelor dintre acestea.
Această formă de reflectare este realizată de gândire, prin noţiuni,
judecăţi, raţionamente.
Cunoaşterea esenţei lucrurilor şi fenomenelor, a legilor
acestora, asigură omului posibilitatea prevederii desfăşurării
fenomenelor, modificării şi transformării realităţii, în conformitate
cu trebuinţele sale.
Gândirea îndeplineşte în Sistemul Psihic un rol central şi
este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice şi
raţionale.
Centralitatea gândiri, constă nu numai în faptul că ea
antrenează toate celelalte dimensiuni psihice (acestea pentru a trece ,
a face saltul de la neesenţiale la esenţiale, dincolo de formă la
conţinut, de la individual şi particular la general, de la concret,la
abstract) dar şi în faptul că instalându-se ca un ,, stat major’’ al
sistemului, orientează, conduce, valorifică celelalte procese psihice (astfel
percepţiile devin observaţii; reprezentările capătă sens, înţeles, la fel
şi comunicarea verbală; prin înţelegere se poate realiza memorarea;
la fel prin imaginaţie se poate stabili scopul îndeplinirii lui, cât şi cât
şi crearea a ceva nou; motivele devin scopuri; se mobilizează şi se
concentrează atenţia şi efortul voluntar, pentru îndeplinirea
scopurilor propuse).
Mai mult ea are capacitatea de a-şi reintroduce propriile produse
(idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional, declanşând astfel
noi procese, desemnări ale gândirii. Antrenează toate celelalte
dimensiuni psihice pentru realizarea procesului cunoaşterii, nu doar
de ordin cognitiv, ci şi afective, motivaţional şi voliţional.
Aşadar, gândirea este mecanismul psihic cu o intensitate centrală, care

reflectă logico – abstract (prin acţiunea şi interacţiunea operaţiilor sale)însuşirile
comune, generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre ele
(clasă, categoria din care fac parte), cât şi alegerea alternativei (soluţiei) optime,
din mulţimea celor posibile, prin intermediul noţiunilor, judecăţilor şi
raţionamentelor.
Funcţiile gândirii sunt:
- de reflectare logico–abstract (înţelegere) a realităţii;
- antrenează, orientează, conduce şi valorifică toate
procesele psihice;
- rezolvarea de probleme;
- transformarea realităţii, conform trebuinţelor sale, cu
scopul adaptării la mediu;
Stadiile dezvoltării gândirii sunt:
a) Gândirea preconceptuală, simbolică (2–4 ani) se
caracterizează prin prezenţa în plan mintal a preconceptelor,
,,noţiunilor’’, pe care copilul le utilizează în primele cuvinte, fără a
diferenţia obiectul concret de o clasă de obiecte, cazurile particulare
( singulare ) de cale generale;
b) Gândirea intuitivă (4 – 7 ani) se caracterizează printr-o
conceptualizare crescută; este gândirea bazată pe imagini mintale,
reprezentări;
c) Gândirea concretă (7 -11ani) se trece de la stadiul
gândirii intuitive, la cel al gândirii operatorii; se trece la gândirea
logică;
d) Gândirea formală (11 – 16 ani) se trece la stadiul
superior de dezvoltare a operaţiilor gândirii, acela de operare cu
propoziţii; se face trecerea de la operarea cu judecăţi, la operarea cu
raţionamente (deductive, inductive).
Stadiile dezvoltării inteligenţei sunt( J. Piaget):
senzori-motorie( 0 - 2ani)
a) Inteligenţa preoperatorie preconceptuală ( 2 – 4 ani)
intuitivă (4 -7ani)
concretă ( 7 -11ani)
b) Inteligenţa operatorie
formală (11 -16ani)
II.4.1.2 Gândirea ca instrument de rezolvare a problemelor şi

de aplicare a deciziilor în activitatea judiciară.
Din punct de vedere istoric şi psihogenetic gândirea este –
prin origine – acţiune. Principala condiţie a apariţiei gândirii prin ,,
interiorizarea acţiunii’’ antrenează operaţiile acesteia.
Gândirea, ca reflectare procesuală abstractă (bazată pe
simboluri), se realizează prin următoarele operaţii logice fundamentale:
analiza; sinteza; abstractizare; concretizarea; clasificarea; comparaţia,
sistematizarea şi generalizarea.
În urma prelucrării informaţiilor prin intermediul
operaţiilor gândirii, deci a însuşirilor esenţiale, comune, generale se
formează conceptele.
Noţiunile sunt produse ale gândirii care structurează informaţia
reflectând logico-abstract (diferit–atât însuşirilor comune generale,
esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, cât şi însuşirile neesenţiale)
şi sintetic (unit) realitatea (însuşirile comune, generale, esenţiale ale
obiectelor şi fenomenelor, cât şi a claselor sau categoriilor acestora).
Acestea pot fi: pozitive şi negative; concrete şi abstracte;
independente şi corelative; singulare; generale; empirice şi ştiinţifice.
Cuvântul face trecerea de la percepţii, reprezentări la noţiune. În
procesul gândirii, omul nu utilizează noţiuni izolate, ci sisteme,

lanţuri de noţiuni.
Legătura dintre noţiuni, care reflectă relaţiile concrete
dintre obiectele sau fenomenele lumii reale, este realizată de judecată,
înţelegere.
Judecată, ca formă a cunoaşterii raţionale a gândirii, constă
în înţelegerea, afirmarea sau negarea, aprobarea, constatarea a ceva
despre ceva, un lucru, fenomen etc. Judecăţile pot fi afirmative,
negative, singulare, particulare şi universale. Judecata se exprimă prin
propoziţie.
Activitatea specifică a gândirii se manifestă în mod esenţial în
rezolvarea de probleme, mijlocită de raţionament.
În sens psihologic ,,problemă’’ este în principiu, orice
situaţie, dificultate, obstacol întâmpinat de gândire în activitatea
practică (judiciară) sau teoretică, pentru care nu există un răspuns,
reacţie gata formată.
Problema apare deci ca un ,, obstacol’’ cognitiv în relaţiile
dintre subiect şi realitate; o ,,barieră’’, o ,,dificultate’’ teoretică sau
practică. Dificultatea se prezintă subiectului (anchetatorului penal)
ca o lacună cognitivă, constând într-o necunoscută. Din acest motiv, în
faţa obstacolului întâmpinat, subiectul nu poate realiza o reacţie
corespunzătoare.
În rezolvarea problemelor sunt angajaţi nu numai factori
cognitivi ci şi factorii noncognitivi (energetici) şi de personalitate.
Elementele unor probleme de rezolvat în activitatea
judiciară sunt:
- condiţiile problemei (ceea ce se dă, datele problemei);
- cerinţele problemei;
- mijloacele de rezolvare (procedeele de rezolvare)
Procesul rezolutiv, parcurge următoarele etape:
- confruntarea cu problema, se caracterizează prin prezenţa

unei situaţii, care implică un scop şi un obstacol; această etapă este
analitică, deoarece presupune înţelegerea conflictului apărut, prin
determinarea condiţiilor şi a întrebărilor la care urmează să se
răspundă: anchetatorul penal trebuie să evite în această etapă
posibilele erori: neconştientizarea particularităţilor specifice ale
problemei, abandonarea circumstanţelor concrete;
- formarea ipotezelor (căutarea soluţiei) atât asupra
procedeelor de rezolvare, cât şi a rezultatului care se va obţine; în
această etapă este elaborată ipoteza principală; în activitatea de cercetare
judiciară ipoteza este numită versiune; sunt elaborate câteva ipoteze:
generale, particulare de lucru; ipotezele generale presupun
calificarea momentelor de primă importanţă globală; cele particulare
se referă la anumite circumstanţe auxiliare, iar cele de lucru se referă
la momentele care nu se implică direct, dar prezintă importanţă
pentru rezolvarea problemei;
- controlarea ipotezei principale (aplicarea soluţiei) prin
realizarea de acţiuni logice şi empirice;
- compararea rezultatelor obţinute cu conţinutul problemei;
în cazul când rezultatele satisface acest conţinut,
se realizează modelul informaţional – logic definitiv, dacă ele sunt
insuficiente – se formulează ipoteze noi, urmând cercetarea lor.
În rezolvarea problemelor penale complexe, pot fi utilizate
planuri. Planul este un proces ierarhic de instrucţiuni, care se
derulează mintal, şi conform căruia sunt declanşate succesiv
acţiunile necesare pentru rezolvarea problemei, penale.
Un plan de rezolvare a unei probleme penale complexe,
cuprinde întotdeauna două elemente esenţial:
- strategia care reprezintă linia directoare, orientarea
generală a rezolvării problemei;
- tactica, cuprinde detalii, pârghia de acţiune pentru
rezolvare problemei;
În rezolvarea problemelor penale există mai multe strategii:

- strategii algoritmice, complete, care cuprind un număr
ridicat de posibilităţi, alternative de rezolvare;
- strategii euristice, probabiliste, care cuprind un număr
scăzut de posibilităţi, alternative de rezolvare;
- anticipativ – rezolutive;
- anticipativ – exploratorii;
- anticipativ – executive.
Etapele rezolvării unei probleme penale.
Confruntarea cu problema
Analiza problemei Realizarea activităţii
formularea ipotezelor
(căutarea soluţiilor)
Controlarea ipotezei principale

(aplicarea soluţiei)
Compararea rezultatelor
obţinute cu
conţinutul problemei
Analiza circumstanţelor Formarea unor ipoteze noi
Control şi confirmare
Realizarea activităţii
Factorii perturbatori în procesul de rezolvare a unei probleme penale

pot fi obiectivi şi subiectivi.
Printre factorii obiectivi cu frecvenţa cea mai mare şi

efectul perturbator cel mai puternic asupra montajului intern al
anchetatorului penal, menţionăm:
- criza de timp – rezolvarea problemei într-un timp scurt
sau dinainte fixat, ceea ce induce teama anchetatorului de a nu se
încadra în limitele dispuse de şeful nemijlocit; acesta poate atrage
după sine, precipitarea, graba, pierderea orientării în problemă;
- caracterul instantaneu al contactului cu fapta penală şi
noutatea absolută a acesteia în raport cu anchetatorul; aceasta
determină creşterea considerabilă a nivelului iniţial de entropie al
stării interne a anchetatorului, care va influenţa negativ orientarea
prealabilă în sarcina, stabilirea strategiei rezolutive şi alegerea
metodei;
- factori fizici de ambianţă, îndeosebi temperatura,
umiditatea şi compoziţia aerului (prezenţa unor substanţe chimice
toxice);
- factorii sociali de ambianţă (prezenţa altor colegi devine
sursă de stres pentru anchetatorul care se confruntă cu rezolvarea
problemei penale);
- gradul de complexitate şi dificultate al problemei penale
(cu cât acesta este mai ridicat, cu atât anchetatorul devine mai
încordat, mai stresat, ceea ce se repercutează nefavorabil asupra
organizării activităţii rezolutive)
Considerăm că efectul perturbator al factorilor obiectivi
depinde de structura de personalitate a anchetatorului, de forţa
Eului sau, de rezistenţa la frustraţie şi stres.
Factori de ordin subiectiv se întrepătrund direct între procesul
rezolutiv şi problema penală. Ei sunt de naturi şi intensităţi diferite,
ceea ce conferă procesului rezolutiv o notă de strictă individualitate.

Contactul cu problema activează nu numai structurile şi schemele
operatorii ale gândirii sau ale cogniţiei, ci şi comportamentele
energice–afective, motivaţionale şi voltive. Atunci când valorile
acestora se situează sub sau depăşesc anumite limite, influenţa lor
asupra procesului de rezolvare devine perturbatoare.
Tensiunea emoţională puternică determină reducerea
considerabilă a lucidităţii, a autocontrolului şi preciziei analizei
datelor problemei, care-şi pierd din pregnanţa şi semnificaţia lor
logică.
Lipsa de motivaţie sau starea de hipermotivaţie se manifestă
de asemenea ca factor puternic perturbator al procesului de
rezolvare a problemelor penale. Lipsa de interes este un serios
obstacol psihologic în calea performării cu rezultate bune a
diferitelor sarcini de învăţare şi a celor din activitatea profesională.
De asemenea efect perturbator asupra procesului de rezolvare a
problemelor penale, o are şi supramotivaţia, semnificaţia exagerată pe
care subiectul o atribuie reuşitei sau eşecului tentaţiei de rezolvare.
Supramotivaţia determină o bulversare generală a etapelor
constitutive ale procesului rezolutiv, concretizată în activarea unor
elemente de prisos şi în centrarea excesivă pe anumite secvenţe şi
neglijarea altora, poate mai importante pentru apropierea reală de
soluţia problemei. Aceiaşi problemă care rămâne nerezolvată pe
fondul unei stări de supramotivaţie poate fi relativ uşor rezolvată pe
fondul unei stări de motivaţie moderată (,,optimul motivaţional’’).
În ceea ce priveşte autoreglajul voluntar, se dovedeşte că
slăbiciunea voinţei, dificultatea de concentrare a atenţiei voluntare,
lipsa de perseverenţă şi tenacitate etc., sunt sursele unor frecvenţe
erori şi eşecuri în rezolvarea oricărui tip de probleme.
Starea de oboseală intelectuală reduce considerabil capacitatea
de concentrare, nivelul de activarea al schemelor operatorii de
gândirii, succesiunea şi coerenţa logică a transformărilor în
interiorul spaţiului problematic. Erorile care apar în cursul
procesului rezolutiv, vor fi cu precădere erori de atenţie (greşeli de
calcul, omisiuni) şi erori de judecată (analiză) – incorecta relaţionare

a datelor, înţelegerea greşită a semnificaţiilor etc.
Pe lângă rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor
constituie un al doilea mare domeniu în care se solicită şi dezvăluie
specificul gândirii.
În sens larg, prin decizie se înţelege procesul cognitiv
(intelectual) de gestionare a comportamentelor în situaţii alternative,
subiectul trebuie să efectueze o alegere sau alegeri succesive ale
variantei optime sau cel puţin convenabile.
Clasificarea deciziilor se face după: domeniul căruia îi
aparţin alternativele (penal, economic, social etc.); sfera de
cuprindere (globală şi parţială); timpul aflat la dispoziţie (decizii în
timp normal şi decizii în criză de timp); durata aplicabilităţii (decizie
pe timp scurt, mediu şi lung); importanţa obiectivului vizat (decizii
minore şi decizii majore).
Indiferent de tipul de decizie, procesul de elaborare –
adoptare are o schemă operaţională comună:
- recoltarea informaţiilor despre fiecare variantă de acţiune
(soluţionare);
- recoltarea şi prelucrarea gradului de relevanţă şi
reprezentativitate a informaţiilor recoltate;
- compararea variantelor (alternativelor) pe baza unor criterii
de optimalitate;
- evaluarea preţului de cost (raportul între funcţia de câştig şi
cea de pierdere) asociat fiecărei variante;
- formularea opţiunii pentru una din variante, transpunerea
opţiunii în decizie: se va acţiona în favoarea acestei variante.
II.4.1.3 Diferenţele individuale din punct de vedere al tipurilor

şi calităţilor gândirii.
Gândirea omului, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau
la unul şi acelaşi om în momente şi situaţii diferite.
Criteriile de clasificare ale gândirii cele mai esenţiale sunt
următoarele 1 :
- după orientare (gândire direcţionată şi nedirecţionată
- după tipul operaţiilor presupuse (gândire algoritmică şi
euristică);
- după finalitate (gândire reproductivă, productivă şi
critică);
- după sensul de evoluţie (gândire divergentă şi
convergentă);
- după demersurile logice (gândire inductivă, deductivă şi
analogică);
- după modul de desfăşurare (gândire verticală şi laterală);
- după valoare (gândire pozitivă şi negativă);
- după corespondenţa cu realitatea (gândire vigilă sau
realistă şi autică sau onirică);
- după eficienţă (gândire eficientă şi neeficientă).
Gândirea este caracterizată prin trăsături specifice fiecărui
individ. Particularităţile individuale ale gândirii mai sunt numite şi
calităţi intelectuale. Dintre aceste pot fi enumerate următoarele:
- profunzimea şi superficialitatea gândirii;
- criticismul şi conformismul;
1
Mielu Zlate, Psihologia Mecanismelor Cognitive,Editura Polirom,1999, p.273.
- originalitatea şi conservatorismul;
- reacţia imediată şi lentă etc.
Gândirea profundă implică capacitatea de analiză şi sinteză,
de remarcare a trăsăturilor esenţiale şi lipsite de importanţă.
Gândirea operativă este calitatea de a pune în joc toate cunoştinţele,
pentru o orientare în, situaţia neobişnuită,renunţarea la standarde,
scheme rigide. Individul dotat cu o gândire critică poate analiza
rezultatele activităţii logice, excluzând erorile, deciziile pripite.
Curiozitatea cere aplicarea unor cunoştinţe noi, neordinare
in scopul rezolvării problemelor dificile. Amploarea gândirii
prevede capacitatea de a reflecta problema în toate aspectele ei.
Anumite probleme implică conformismul subiectului,
procesul logic reducându-se la un cerc îngust de chestiuni.
II.4.1.4 Mecanismele neurofiziologice ale gândirii.

Cu toate progresele înregistrate în ultimii ani de
neurostiinţe, majoritatea cercetătorilor recunosc că ,,fiziologia
gândirii este încă în faşă’’.
Abordarea facultaţionistă a orientat greşit cercetările de
neurofiziologie a gândirii, ea a condus la truismul că activitatea
psihică este expresia funcţionării creierului în totalitatea lui. Ceea ce
se poate localiza sunt numai funcţiile neurofiziologice – senzaţiile,
activităţile motorii individuale şi anumite formule elementare de
activitate neuropsiologică: limbajul, organizarea spaţială a mişcărilor.
Dar activitatea psihică complexă este global reprezentată, ca in cazul
unui sistem holografic.
Experimental s-a constatat că în momentul în care
subiectul rezolvă o sarcină intelectuală complexă fluxul sanguin este
acelaşi în toate zonele creierului. Acest fapt experimental poate fi
deocamdată interpretat fie în sensul că ,,activităţile mentale complexe sunt mai
degrabă distribuite decât localizate” fie că activitatea centrilor specifici care
execută aceste sarcini radiază asupra altor centri, nespecifici.
Cercetările de neurofiziologie au arătat că activitatea

gândirii este realizată cu precădere de lobii parietali şi frontali.
Lobii parietali răspund îndeosebi la operaţiile executive ale
gândirii: lezarea lor afectează structura gândirii – obiectuale, adică a
gândirii care poartă asupra lumii obiectelor şi fenomenelor sensibile
concrete.
Lobii frontali implementează cu precădere operaţiile formal
– abstracte (capacitatea de a opera cu conţinuturi simbolice,
abstracte).
Pacienţii cu leziuni ale lobilor frontali îşi pierd (parţial sau
în întregime) capacitatea de a înţelege aforismele sau proverbele, de
a sesiza contradicţia sau absurditatea unor judecăţi, de a organiza
mintal într-o structură proporţională logică elementele unei judecăţi
prezentate în dezordine şi de a stabili valoarea de adevăr a judecăţii
date.
La nivelul emisferelor cerebrale s-a pus în evidenţă asimetria
funcţională existentă în creier. Emisfera stângă (dominantă) este
implicată preponderent în integrarea structurilor verbal–abstracte şi
a operaţiilor calculatorii şi semantice complexe, în vreme ce zonele
din emisfera dreaptă (subdominantă) răspund îndeosebi de
coordonarea imagisticii, a conceptelor figurale şi operaţiilor
geometrice ale gândirii.
Alte date experimentale au evidenţiat că focare lezionale
localizate în jumătatea anterioară a lobului frontal din emisfera
dominantă au dus în mod constant la tulburări ale schemei spaţio-
temporale şi ale planificării actelor de gândire. Gândirea unor
asemenea pacienţi devine lipsită de orizont, fragmentară şi
situaţională.
II.4.1.5 Practica judiciară şi psihopatologia gândirii.
Gândirea reprezintă funcţia cea mai organizată a psihicului,
prin care se integrează şi se prelucrează informaţia privitoare la
realitatea exterioară şi cea interioară, cu trecere la un nivel calitativ
superior al cunoaşterii, de la fenomenal, aleatoriu, particular, la

esenţial,cauzal, general.
Această prelucrare conduce la cunoaşterea indirectă şi la
posibilitatea construirii unor atitudini anticipative şi prospective, în
mecanismele gândirii integrându-se în permanenţă afectivitatea,
atitudinile emoţionale, datele mnezice ca şi experienţa anterioară.
Ca reflectare directă a gândirii, conduita umană se
desfăşoară raţional şi anticipativ, orice acţiune fiind precedată de
execuţia ei mentală, de secvenţializarea etapelor, de aprecierea
urmărilor desfăşurării ei.
Anchetatorul penal trebuie să cunoască cele mai
semnificative tulburări ale gândirii .
Tulburările gândirii, cele mai frecvent întâlnite în practica
judiciară şi psihopatologie sunt:
- exacerbarea ritmului gândirii (prin analogie presupunând
defecţiuni în sistemul de filtrare – codare a ideaţiei ); în mintea
individului se produce o ,,invadare” de idei şi asociaţii care succed
rapid, tumultuos, fiind lipsite de continuitate şi sens, individul
vorbeşte mult şi repede (logoree) fiind greu de înţeles şi urmărit
(incoerenţă ideoverbală); se întâlneşte în stările maniacale şi episodic
în alte boli pe fondul excitaţiei cerebrale;
- încetinirea ritmului şi fluxului ideaţiei – se întâlneşte în
epilepsie, stările depresive şi degradările mintale, astfel de indivizi
realizând asociaţii puţine, sărace şi stereotipe, lăsând impresia de
încetinire a ideaţiei, viscozitate mintală (bradypsihie) şi exprimare
verbală automată, greoaie, rară (bradylalie), fără viaţă.
Tulburările de conţinut ale gândirii sunt reprezentate de
(tulburări în valorizarea judecăţilor şi raţionamentelor gândirii);
- ideile dominante – sunt idei care se detaşează din contextul
celorlalte idei, impunându-se într-un moment dat gândirii şi sunt
legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului, de care
se leagă însăşi hipervalorizarea lor, fie că subiectul este sau nu

conştient de aceasta.
- ideile obsesive (obsesiile) presupun existenţa unor idei şi
întrebări parazite, supărătoare, ce domină şi ,,asediază” permanent
ideaţia individului; interesant este faptul că acesta le percepe
caracterul patologic, supărător, dar nu le poate alunga din conştiinţă
în ciuda eforturilor pe care le face, conştient fiind de caracterul lor
absurd (de ce are omul două mâini şi unde s-ar plasa a treia? etc.);
obsesiile se întâlnesc în nevroza obsesivo – fobică (psihastenie);
- ideea delirantă reprezintă convingerea falsă, patologică a
individului cu privire la realităţi inexistente sau autentice, dar
incorect interpretate; spre deosebire de situaţia obsesiilor, când
individul este conştient de caracterul patologic al acestora şi face
eforturi neizbutite de a scăpa de ele, în cazul delirului, individul este
lipsit de conştiinţa caracterului său patologic este convins de
realitatea lui şi cel mai adesea, îl transpune în conduita sa; prezenţa
ideii delirante, ca şi a halucinaţiilor de altfel desemnează totdeauna o
tulburare mintală gravă (psihoză), niciodată tulburare uşoară
(nevroză, psihopatie etc.).
Tipul de idee delirantă Conţinut Psihopatologic

Convingerea bolnavului că suferă prejudecăţi morale,
Idee de persecuţie materiale sau fizice, simţind lumea ca fiindu-i ostilă.
Idei cu conţinut depresiv, Raportarea imaginară a unor situaţii nefavorabile reale
de vinovăţie, autoacuzare, la acţiunile sau trăirile bolnavului, negarea capacităţilor
de ruină intelectuale şi fizice, o posibilităţilor materiale
Convingeri privind existenţa unei boli incurabile, cu
gravitate deosebită, de care subiectul ar suferi, în
Idei hipocondriace dezacord cu starea de sănătate foarte bună sau puţin
modificată a subiectului.
Idei de gelozie şi Legate de infidelitate ,a cărei victimă ar fi subiectul.
erotomatice
Convingerea bolnavului că nu aparţine familiei sale, ci
Idei de filiaţie ar descinde dintr-o familie mult superioară sau chiar ar
avea ascendenţă divină.
Idei de invenţie, de Idei legate de capacitatea subiectului, de omnipotenţa
reformă, mistice. lui creatoare, în domeniul ştiinţific, socio - politic sau
religios.
Idei legate de calităţile deosebite fizice şi spirituale pe
Idei de grandoare care subiectul le-ar avea sau de bunurile materiale şi
situaţia socială pe care acesta ar poseda-o.
Convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat
Ideea de relaţie atitudinea faţă de el, că exercită asupra sa o influenţă
defavorabilă, face aprecieri negative asupra calităţilor
sale
Idei de influenţă Credinţa subiectului că se află sub influenţa acţiunii
unor forţe xenopatice.
Idei metafizice şi Preocuparea subiectului de a elucida probleme ca
cosmogonice metempsihoza, cosmogonia, biogeneza etc.
Ideile delirante nu apar în mod natural ,,clasificate’’ sau

monotematice, ele au tendinţa de a se articula şi sistematiza,
restructurând gândirea către un mod de gândire particular.
Deliruri sistematizate – idei delirante construind judecăţi şi
raţionamente, cu aparenţă logică, dar pornind de la ,,postulate
false’’.
Tipul de delir Conţinut Psihopatologic

sistematizat
Caracterizate prin subordonarea întregii gândiri
Delirurile pasionale şi unei idei prevalente, însoţită de o creştere a
de revendicare tonusului afectiv, care va constitui elementul
energo-dinamic în dezvoltarea acestui tip de
delir.
Trăirea unei experienţe conflictuale a individului
faţă de grup, apărând pe fondul unei
Delirul senzitiv de personalităţi slabe, în discrepanţă cu aspiraţiile şi
relaţie scopurile propuse, vulnerabilă şi timidă,
încurcându-se în aspiraţii biografice chinuitoare
Se constituie dintr-o masă de simptome,
Delirul de interpretare interpretări, intuiţii, supoziţii, pseudo
raţionamente, care se vor organiza conform
unui postulat iniţial.
Se caracterizează prin interiorizare, tristeţe şi
suferinţă. Individul se consideră vinovat şi
responsabil pentru faptele reale sau imaginare,
Delirul depresiv ruinat inutil social pentru familie şi societate sau
este convins că suferă de o boală grea,
incurabilă, nediagnosticată.
Predomină în comportament ideile de frustrare,

agresare, revendicare. Individul are impresia că
ar fi pus sub observaţie, urmărit, ascultat, că se
Delir paranoid conspiră împotriva sa, că este frustrat de
drepturi şi avantaje legitime poziţiei sale sociale,
profesionale, familiale, că soţia îl înşeală etc.
Deliruri nesistematizate – sunt deliruri în care structurarea
ideilor delirante este mult mai redusă, nemaipăstrând o aparenţă
logică şi pentru care subiectul nu caută o argumentaţie raţională.
Tipul de delir nesistematizat Conţinutul psihopatologic

Caracterizate de fantasticul tematicii,
Delirurile fantastice sau de bogăţia imaginativă, coexistenţa lumii
imaginaţie ( parafrenice) delirante fantastice în paralel cu cea
reală, căreia subiectul continuă să i se
adapteze.
Stările delirant halucinatorii Delirurile nesistematizate, însoţite de
bufeele delirante (sindroamele tulburări perceptuale de tip
paranoide) halucinatoriu.
Aderenţa, într-un cuplu a unuia dintre
membri la delirul celuilalt. Există forme
Delirul indus de delir în trei, în patru, multiplu,
psihozele de masă respectă acelaşi
model psihopatologic
II.4.2 Memoria. Mecanism psihic de întipărire, stocare şi

reactualizare a informaţiilor.
II.4.2.1Conceptul de memorie şi funcţiile acesteia.

Prin procesele senzoriale şi logice de cunoaştere omul are
posibilitatea să trăiască în special în prezent, să reflecte acele însuşiri
ale obiectelor care acţionează nemijlocit ,, aici’’, si ,,acum’’ asupra
organelor de simţ.
Impresiile, imaginile, gândurile, emoţiile, mişcările prezente,
actuale, nu se pierd însă, nu se ,, volatilizează’’ fără a lăsa nici o
urmă în creier, dimpotrivă, se sedimentează, se cristalizează, pentru
ca mai apoi să fie retrăite, scoase la lumină şi refolosite contribuind
astfel, la amplificarea conţinutului vieţii psihice, la desfăşurarea
normală şi în special eficienţă a activităţii umane.
Omul pe lângă multe alte capacităţi de care dispune (de a
simţi, gândi, vorbi, imagina, dori, voi), o posedă şi pe aceea de a
memora (întipări), păstra ( stoca) şi reactualiza propria sa experienţă

acumulată, această continuitate a trăirilor psihice (uneşte trecutul,
prezentul şi viitorul) se datorează funcţiilor mnezice a psihicului.
Memoria este funcţia psihică absolut necesară, fără de care
viaţa ar fi practic imposibilă.
Fără memorie omul ar trăi într-un continuu prezent, numai
sub imperiul impresiilor prezente nemijlocite, totul ar fi permanent
nou, permanent necunoscut. Acţiunile omului s-ar reduce la simple
reacţii de răspuns la diferiţi stimuli şi nu ar putea anticipa scopul şi
planul acţiunilor sale, de a se adapta. Fără memorie, omul nu ar fi
capabil să acumuleze experienţa, să evolueze.
Conţinutul informaţional al memoriei, îl constituie trecutul redat, ca
trecut. Totuşi, deşi memoria readuce trecutul în prezent, o face
ţinând seama de condiţiile schimbate şi actuale ale prezentului.
Aşadar, memoria este procesul psihic complex de memorare
(întipărire), păstrare (stocare) şi reactualizare (recunoaştere şi reproducere) a
experienţei cognitive, afective, voltive a subiectului, cu scopul utilizării şi
valorificării acesteia.
Funcţiile memoriei sunt:
- redarea trecutului ca trecut ţinându-se seama de condiţiile
schimbate şi actuale ale prezentului;
- de memorare, păstrare şi reactualizare a experienţei
anterioare;
- de dezvoltare a personalităţii, intelectului inteligenţei şi
creativităţii;
- determină reciproc şi valorifică toate procesele psihice.
Memoria presupune nu numai acumularea de informaţii, ea
este un proces activ şi selectiv a acestora, prelucrând, transformând,
structurând, sedimentând şi valorificând informaţiile.
Cu alte cuvinte, memoria tinde să transforme trecutul,
experienţa anterioară cognitivă, efectivă, voltivă, deci să valorifice
toate celelalte procese psihice, nu doar să reproducă trecutul pur şi

simplu. Este influenţată de celelalte procese psihice, pentru că
conţinutul său este format din informaţii furnizate de acestea.
Percepţii Gândire
Senzaţii Memorie Imaginaţie
Cunoaştere Cunoaştere
senzorial - raţional -
- perceptivă - logică
Activitatea practică a omului
II.4.2.2 Dinamica memoriei.

Memoria nu funcţionează în forma unei structuri statice,
pietrificate şi nici ca un recipient în sine neutru şi permanent acelaşi,
în care se introduce de-a valma, din afară, impresii, informaţii,
experienţe.
Dimpotrivă, ea se organizează şi funcţionează ca sistem
dinamic, ce se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi
autogenetice, pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi
intercondiţionarea a trei faze principale:
a) memorarea (engramarea sau fixarea);
b) păstrarea sau conservarea;
c) reactualizarea (recunoaşterea şi reproducerea).
a) Memorarea reprezintă în sistem un ansamblu de operaţii lo

– gic - informaţional, biofizic şi biochimic, în urma cărora
conţinuturile proceselor cognitive (percepţie, gândire, imaginaţie),
afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din
segmentul temporal al prezentului în cel al trecutului.
Procesul memorării nu decurge pasiv, implicând calităţile
memoriei de a fi activă şi selectivă, de a alege cele mai semnificative
raportări, informaţii. Iată de ce memorarea nu este dependentă de
motivaţia subiectului, de importanţa efectelor pentru acesta, de
interesele şi scopurile lui. O condiţie necesară este inteligibilitatea
materialului ce urmează a fi memorat. Memorarea logică, bazată pe
cunoştinţele anterior asimilate, este superioară celei mecanice. În
procesul memorizării se implică şi voinţa, intenţia de a ţine minte.
Memorarea se produce foarte diferenţiat, în mai multe
forme. După prezenţa sau absenţa scopului şi a intenţiei, a efortului
voluntar şi a aplicării unor procedee distingem: memorie
involuntară şi voluntară. În conformitate cu prezenţa sau absenţa
gândirii logice, înţelegerii distingem: memorare mecanică şi logică.
Pentru o memorare mai eficientă urmează să fie stabilit
conştient scopul, actualizată importanţa materialului ce urmează a fi
memorat, stabilite procedeele mnezice – potrivite. Cele mai populare
procedee mnezice - repetarea, oferirea de semnificaţii informaţiei, îmbinare
memorării cu încercări de reproducere etc. – sunt cunoscute şi utilizate pe larg în
practica de învăţare.
b) Păstrarea, sau conservarea, stocarea informaţiilor este un
proces dinamic, activ, care implică prelucrarea materialului în scopul
reţinerii lui pentru un timp mai lung sau mai scurt. Păstrarea nu este
o simplă ,,depozitare”, ci un proces activ, dinamic, deoarece implică
structurarea şi restructurarea cunoştinţelor memorate, includerea lor

în sisteme de noi legături care va determina obţinerea de efecte noi. 1
Caracterul activ şi dinamic al păstrării este pus în evidenţă
de faptul că unele cunoştinţe, care păreau uitate, sunt reactualizate
cu uşurinţă, atunci când este necesar. De asemenea el apare într-un
alt fel, intr-o altă formă, structură, ordine etc. decât cea în care a
fost memorat.
Uitarea este reversul procesului de păstrare şi constă în lipsa
posibilităţii de actualizare a unor legături reflexe – condiţionate în
anumite împrejurări, datorită stării de oboseală, emotivitate sporită,
caracterul neplăcut sau negativ al informaţiei etc. Uitarea afectează
mai mult materialul puţin inteligibil.
Anchetatorul trebuie să ştie că conform unor cercetări în domeniul,
uitarea se produce masiv în prima oră (aproximativ 44%), după două zile se
păstrează doar 28% din volumul informaţiei memorate. Uitarea poate fi
condiţionată şi de caracterul materialului – neinteresant, dificil; de
insuficienţa utilizării unor procedee mnezice etc.
Uitarea, consideră Jh. Benesch, nu decurge uniform,
cercetătorul distingând şase forme ale ei:
- uitarea spontană – reprezentările care nu sunt actualizate
mai mult timp se atrofiază precum un muşchi, la serviciile căruia nu
se recurge, ca peste o perioadă să se şteargă din memorie;
- reproducerea eronată – afectează păstrarea informaţiei,
percepută cu anumite dificultăţi;
- uitarea prin interferenţă – are loc în cazul acţiunii a doi
stimuli; se şterge din memorie memoria mai puţin importantă sau
cu semnificaţie neadecvată situaţiei concrete, excitantul deosebit de
puternic, producând o stare de şoc, declanşează fenomenul iradierii,
înglobând activarea celor mai slabi;
1
Ion Radu, Introducere în Psihologie Contemporană, Editura ,,Sincron”, 1991,
p. 126
- uitarea prin confuzie are loc în cazul concentrării asupra unui

stimul, unei activităţi, ceilalţi fiind lăsaţi fără atenţie (precum se
întâmplă în cazul cu ochelarii, ridicaţi pe frunte, pe care posesorul îi
caută);
- uitarea motivată constă în ştergerea din memorie a
amintirilor cu caracter neplăcut;
- uitarea traumatică ,apărută în urma unei tulburări organice
cerebrale, are o manifestare patologică.
c) Reactualizarea informaţiilor constă în scoaterea la iveală a
celor memorate,prin recunoaştere şi reproducere, cu scopul utilizării
sau valorificării acestora conform trebuinţelor, intereselor
subiectului.
Caracteristicile reactualizării (ecforării) depind de
obiectivele sarcinii şi se exprimă prin: promptitudine, precizie şi
fidelitate cât şi completitudine (exprimă diferenţa dintre materialul
memorat şi cel ce poate fi reactualizat.
Diferenţa dintre recunoaştere şi reproducere constă în
faptul că prima se realizează în prezenţa obiectului, iar reproducerea
în absenţa lui. Prima este relativ mai simplă presupunând în special
procese de percepţie, cealaltă este mai complexă implicând în
principal intervenţia unor procese de gândire.
Recunoaşterea presupune suprapunerea modelului actual
peste copia aflată în mintea subiectului, pe când reproducerea
constă în confruntarea şi compararea mintală a cunoştinţelor, în vederea
extragerii celor reale.
II.4.2.3 Diferenţele individuale din punct de vedere al tipurilor

şi calităţilor memoriei.
Nu toţi indivizii memorează, păstrează şi reactualizează
experienţa anterioară la fel. Dimpotrivă, în cursul vieţii şi existenţei
lor memoria se organizează şi specializează, ceea ce face ca la un moment
dat oamenii să se diferenţieze între ei, să apară, deci, o serie de

diferenţe individuale.
Specializarea poate fi întâlnită la următoarele niveluri:
- la nivelul proceselor memoriei unii întipăresc mai uşor, alţii mai
greu; unii păstrează informaţia un timp mai îndelungat, alţii un timp
mai scurt; la unii reactualizarea se produce aproape imediat, la alţii
cu mari dificultăţi;
- la nivelul organelor de simţ se poate vorbii despre o memorie
vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă,tactilă etc.;
- la nivelul conţinutului memoriei unii dispun de o memorie
predominant verbal – logică – reţin idei, noţiuni, gânduri; alţii de
una imaginativă – reţin imagini, la unii ea este efectivă, pentru că
reţin în special trăirile efective, la alţii este motorie pentru că reţin
cu uşurinţă mişcările.
Asemenea diferenţieri se datorează existenţei unor
predispoziţii înnăscute ale organelor de simţ, ale diferitelor particularităţi
de personalitate (îndeosebi ale celor temporale şi caracteriale), dar şi
experienţei de viaţă concrete a individului, activităţii, profesiunii lui.
Ideal ar fi ca un om să dispună în egală măsură şi la un nivel
înalt de dezvoltare de toate aceste forme ale memoriei. Cum un
asemenea lucru nu este posibil, este bine ca fiecare să folosească
exact acel tip de memorie care îl avantajează cel mai mult sau sa-şi
formeze şi dezvolte acel tip de memorie pe care îl solicită
profesiunea sa. Numai folosirea adecvată a lor în funcţie de
împrejurări şi solicitări, se va solda cu succes.
În procesul funcţionalităţii sale concrete, memoria îşi
formează o serie de calităţi care o valorizează în cel mai înalt grad.
Aceastea vizează atât memoria în ansamblu, cât diversele ei procese.
Cele mai importante dintre calităţile memorie sunt:
- volumul memoriei presupune cantitatea de material cu care se
poate opera (pe cere îl reţinem, păstrăm, reactualizăm);
- elasticitatea, mobilitatea sau supleţea memoriei, reprezintă

capacitatea de a acumula cunoştinţe mereu noi, de a le organiza şi
reorganiza pe cele vechi, de a le depăşii sau uita pe cele care nu mai
corespund prezentului;
- rapiditatea întipăriri exprimă faptul că engramarea se
realizează repede, în timp scurt, cu efort voluntar minim cât şi de
repetiţii;
- trăinicia păstrării constă în aceea că informaţiile memorate
sunt conservate corect, pentru o perioadă îndelungată de timp;
- rapiditatea reactualizării, adică realizarea promptă, rapidă a
recunoaşterii şi reproducerii, imediat după stimulare;
- precizia, corectitudinea recunoaşterii şi reproducerii
Toate aceste calităţi pot fi educate,modelate,ridicate la noi
nivele funcţionale.
Cunoscând care este aceea calitate a memoriei care îi
lipseşte sau care este insuficient dezvoltată,omul poate lua măsurile
corespunzătoare în vederea formării ei.
II.4.2.4 Rolul şi importanţa memoriei în cadrul activităţii

judiciare.
Memoria umană întipăreşte, conservă şi reactuali-zează
mijlocit, inteligibil şi selectiv experienţa anterioară a omului şi a
societăţii în care acesta trăieşte, ea asigură continuitatea, conştiinţa,
stabilitatea şi finalitatea vieţii psihice a individului.
Psihologul danez Lange scria că ,,viaţa psihică a omului fără
memorie este doar un ghem de impresiuni senzitive, adică un
prezent fără trecut, dar şi fără viitor”. Caracterul necesar al
memoriei, decurge din implicarea ei în marile comportamente ale
vieţii omului: cunoaştere şi învăţare, înţelegere şi rezolvare de
probleme, inteligenţă şi creativitate.
Cunoştinţele despre memorie sunt utile în practica

judiciară. În primul rând, acestea se referă la determinarea calităţii
mărturiei judiciare.
Mărturia judiciară se formează mai frecvent în procesul
memorării involuntare. Iată de ce trebuie să se ţină cont de
particularităţile procesului dat. Memorarea involuntară duce la
formarea de imagini lacunare, afectate de propriile trăiri. Iată de ce
în procesul reactivării se recurge nu numai la reproducere, ci şi la
procedee care permit actualizarea informaţiei prin recunoaştere:
deplasarea la faţa locului, recunoaşterea, după fotografii, a unor
obiecte aflare în preajma persoanelor implicate în infracţiune etc.
În practica judiciară s-a stabilit că reactualizarea este mai
eficientă în timpul povestirii libere, decât în cadrul interogatoriului.
Totodată, mărturia depusă de persoane cu statut mai înalt sau cu un
spirit al responsabilităţii mai ridicat este mai puţin afectată de erori.
Persoanele cu tendinţe spre conformism sunt mai
sugestibile, fiind influenţate de opinia anchetatorului.
Categorisind întrebările în funcţie de gradul de
sugestibilitate se poate spune ca:
- mai puţin sugestibile sunt întrebările care oferă spre
alegere câteva variante de răspuns (avea sau nu în mâini?); cele care
nu conţin nici o variantă de răspuns (care era culoarea
automobilului?);
- cele care se referă la prezenţa sau absenţa unui obiect sunt
sugestibile, creând un răspuns afirmativ (se află după colţ o limuzină
albă?);
- au un grad înalt de sugestibilitate întrebările care conţin
răspunsul (ţinea în mână o armă, nu-i aşa?);
- nu se admite adresarea întrebărilor asupra unui eveniment
care nu a avut loc, ele provocând o stare de confuzie.
În scopul facilitării depunerii de informaţii ancheta-torul

poate recurge la anumite procedee mnezice: asociaţii, relatare
cronologică.
Totodată, orice anchetator trebuie să-şi dezvolte pe cât
posibil capacităţile de memorare, păstrare şi re-actualizare a
informaţiei, să valorifice anumite procedee mnezice care i-ar facilita
aceste procese. Pentru a memora mai multe denumiri vom grupa
obiectele în conformitate cu anumite calităţi asemănătoare: fructe –
mar, pară, vişină; unelte – ciocan, daltă, sfredel; vestimentaţie –
sacou, palton, rochie etc. Sunt utilizate metode de codificare:
folosirea de semne, cifre, litere, care semnifică o anumită informaţie
(cum se procedează în cazul stenografierii); tehnici de memorizare:
repetare, prezentare a informaţiei într-un mod original etc.
II.4.2.5 Mecanismele neurofiziologice ale memoriei.

Pe baza cercetărilor din ultimele trei decenii, s-a
demonstrat, pe de o parte, că memoria nu se leagă de un singur şi
strict delimitat centru nervos, ea are un caracter distribuit, la
realizarea sa participând zone situate pe toată întinderea emisferelor
cerebrale, dar gradul de implicare şi importanţa diferitelor
asemenea zone sunt semnificativ diferite. Astfel se poate afirma că
diferitele formaţiuni cerebrale şi zone (arii) corticale prezintă grade
diferite de specializare în preformarea funcţiei mnezice.
Aşa, de exemplu, se dovedeşte că zonele primare de
proiecţie topică ale scoarţei cerebrale sunt legate cu precădere de
realizarea memoriei de scurtă durată, în vreme ce zonele asociativ-
integrative supraordonate sunt implicate preponderent în realizarea
memoriei de lungă durată. Pe de altă parte există o diferenţiere şi
specializare a structurilor cerebrale în realizarea modalităţilor
memoriei, delimitate după conţinut: memoria vizuală, auditivă,
olfactivă, gustativă, kinestezică, afectivă etc.
Principiul distribuirii topografice a memoriei în cadrul
emisferelor cerebrale se corelează cu principiul integrării pe orizontală
(trecerea de la elemente şi unităţi mnezice izolate la structuri din ce

în ce mai complexe şi mai generalizate) şi pe verticală (trecerea de la
memoria imediată la cea de scurtă durată şi de la aceasta la cea de
lungă durată; organizarea conţinutului textului memorativ după
criteriul indexării temporare, dinspre trecut spre prezent, şi
încadrării spaţiale – aici – acolo; aproape – departe).
Luând în consideraţie datele oferite de clinica neurologică şi
neurochirurgicală, se pot desprinde două mari circuite care
controlează starea şi dinamica memorie în ansamblul ei: circuitul
fronto – parieto – temporo – occipital, în cadrul căruia rolul coordonator
revine lobului frontal, care monitorizează şi reglarea ecforării
reactualizării şi circuitul fronto – temporo – limbic, care asigură
monitorizarea tezaurului memorativ latent. Afectarea primului
circuit duce la blocarea parţială sau totală a ecforării şi reactualizării,
precum şi a achiziţiei ulterioare de informaţii noi; afectarea celui de
al doilea duce la destrămarea tezaurului acumulat până la apariţia
afecţiunii.
Abordarea biochimică a memoriei vizează dezvăluirea
mecanismului infrastructural, interneuronal, întrucât păstrarea
informaţiei presupune trecerea ei de pe suportul bioelectric
configuraţional pe un suport infrastructural, (biochimic structural)
care este reprezentat de anumite elemente din compoziţia internă a
neuronului, ce posedă capacitate cominatorie foarte mare şi pot
rămâne ,,deschise’’ pentru orice combinaţii noi. Modificările care
apar în structura biochimică a neuronului permit reţinerea
informaţiei sub forma unui codaj molecular.
Din cercetările existente reiese că ADN (acidul
dezoxiribonucleic) este suportul biochimic al memoriei, iar ARN
(acidul ribonucleic) preia informaţia şi o transportă la suprafaţă sau
în protoplasma din jur. Astfel, ADN-ul a fost denumit purtător, iar
ARN - ul mesager.
Din experienţele efectuate s-a constatat că în timpul
stimulării neuronilor se intensifică procesul de producere a ARN-
ului, iar după încetarea stimulării, are loc o diminuare a producerii
lui şi concomitent o concentrare masivă a moleculelor similare în

glia adiacentă. Acest fenomen este pus în legătură directă cu
trecerea informaţiei de pe suportul ,, extern’’ bioelectric, pe suportul
structural ,,intern’’ biochimic.
Reactualizarea informaţiei sau ecforarea are de asemenea ca bază
o complexă interacţiune dintre stările bioelectrice şi cele biochimice
neuronale. Reactualizarea informaţiei începe prin emiterea de
semnale de ,, apel’’ la nivelul unui centru nervos, care antrenează
un activism bioelectric de explorare ce sensibilizează moleculele de
ARN din citoplasmă şi din zona exterioară a nucleului neuronului.
În final, moleculele de ARN preiau informaţia căutată de pe
suportul molecular de ADN şi o aduc la suprafaţă, de unde este
transferată pe suportul bioelectric şi pusă în circulaţie.
Memoria creierului, privind un eveniment oarecare, constă
în aceea că microcosmosul proceselor celulare se înscrie într-un vast
macrocosm de mecanisme integrative ale creierului. Deci memoria
presupune şi, mecanisme de sistematizare şi organizare ,întrucât
informaţia nu se depozitează în mod haotic şi nici nu rămâne
permanente învechea poziţie relaţională în care a fost stocată.
Concomitent cu sporirea informaţiei stocate (angrenate) se
elaborează şi un set special de operatori şi reguli de combinare;
sistematizare şi integrare. Memoria devine astfel un sistem superior
organizat cu autoreglare.
II.4.2.6 Practica judiciară şi psihopatologia memoriei.

În practica judiciară specialiştii vorbesc despre memorie ori
de câte ori comportamentul unui individ (învinuit-inculpat) se
organizează în raport cu o experienţă trăită anterior. Procesul
memoriei constă în fixarea, evocarea şi recunoaşterea datelor
achiziţionate de persoană.
Este important pentru anchetatorul penal să cunoască
principalele tulburări de memorie, astfel:
a) Hipermnezia este o tulburare cantitativă a funcţiei mnezice

şi constă în evocări involuntare, rapide şi uşoare, tumultoase şi
multiple, realizând o îndepărtare (circumscrisă) a subiectului de
prezent. În mod obişnuit, se întâlneşte după ingestia substanţelor
psihostimulante, iar în patologia mintală este întâlnită frecvent în
stările maniacale atunci când bolnavul cântă sau recită poezii demult
fixate şi uneori în paranoia (hipermnezia tematică, selectivă) când
individul reconstituie uşor evenimentele, date şi situaţii menite să-i
argumenteze şi să-i justifice ideile sale de persecuţie: o vorbă, un
gest, o glumă sau un zâmbet al colegilor, o discuţie, o replică, o
altercaţie etc.
b) Hipomnezia este o tulburare cantitativă a funcţiei mnezice
şi constă în evocări lente şi dificile, sărace şi trunchiate cu tot efortul
făcut, realizând o situaţie jenantă pentru subiect în momentul
respectiv.
Este întâlnită în stările de convalescenţă şi nevroze când se
asociază scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei. În mod
frecvent la bătrâni se întâlneşte hipermnezia de evocare şi
hipomnezia de fixare aceştia amintindu-şi şi reconstituind cu multă
uşurinţă fapte şi întâmplări demult fixate dar uitând evenimentele
recente: ce a făcut în zilele precedente, dacă a luat medicamentele
etc.
c) Amnezia este o tulburare cantitativă a funcţiei mnezice
constând în prăbuşirea funcţiei mnezice cu imposibilitatea evocării
sau fixării realizând o situaţie particulară care obligă subiectul la
găsirea unor soluţii de conjunctură. Cel mai adesea pierderea
memoriei este consecutivă unor traumatisme cranio-cerebrale, boli
neurologice, intervenţii neurochirurgicale, intoxicaţii cronice
(alcoolism cronic) sau degradări psihice (demenţe) Există amnezii
anterograde (de fixare) şi retrograde (de evocare).
În ceea ce priveşte tulburările predominant calitative ale
memoriei paramneziile cuprind disocierile amintirilor, fie de locul
producerii lor, de autorii lor reali, fie de momentul (timpul) în care
s-au petrecut. Astfel:
a ) Confabulaţia – falsificarea mnezică sub aspectul situării în

real, constatând în reproducerea de către pacient a unor evenimente
imaginare, încredinţat fiind că evocă trecutul trăit, act făcut fără alt
scop decât de a suplini deteriorarea mnezică (lacunele). În funcţie
de gradul de deteriorare sau nedezvoltare a personalităţii,
confabulaţiile pot fi ierarhizate în: confabulaţii de perplexitate, de
jenă, de încurcătură, mnezice, fantastice, onirice.
Frecvent se întâlneşte în cazul alcoolismului cronic, al
parafreniei unde are uneori un conţinut fantastic, al psihozelor
confuzive (tulburări de conştiinţă) unde apar deseori un conţinut
oniric, cât şi în oligofrenie, manie, demenţe şi în schizofrenie;
b) Criptomnezia constă în prezentarea unor lucrări, opere,
realizări străine, ca fiind creaţii proprii, după cum fenomenul invers
constă în necunoaşterea propriilor fapte, comportări, amintiri ca
fiind ale individului (înstrăinarea amintirilor). În situaţii limită
(demenţe profunde) bolnavul se priveşte în oglindă fără a-şi mai
recunoaşte chipul, sau nu-şi regăseşte părţi ale corpului (mână, cap,
etc.)
c) Ecmnezia constă în evocarea vie şi foarte intensă în
prezent, a unor amintiri puternic încadrate afectiv, cu conştiinţa
realităţii şi trăirii lor prezente (de exemplu individul se sperie, se
agită, fuge, în minte revenindu-i scena din timpul războiului, când a
fost prins şi internat forţat într-un lagăr).
II.4.3 Imaginaţia.Mecanism psihic de combinare şi

recombinare a informaţiilor.
II.4.3.1 Caracterizarea generală şi formele imaginaţiei.

Locul imaginaţiei în toxinomia generală a proceselor psihice
a fost obiect de dispută şi controversă între psihologi. În timp ce
unii (ex. Th Ribot, Th Lipps, G Romas, P. Popescu–Neveanu)
recunosc şi subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei
la alte entităţi psihice, alţii (îndeosebi autori de orientare

behavioristă şi mai recent,cei de orientare cognitivistă) contestă
delimitarea ei ca proces distinct.
Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie
generală, poziţia imaginaţiei fluctuează; în unele i se consacră un
spaţiu de sine stătător, iar în altele este pur şi simplu omisă.
Pe lângă complexitatea şi fluiditatea fenomenului în sine, o
atare situaţie se explică prin aplicarea unor criterii irelevante şi
variabile.
După opinia noastră, o interpretare corectă trebuie să
pornească de la analiza imaginaţiei ca modalitate distinctă, specifică
de procesare-integrare şi utilizare imagistică a informaţiilor, inclusă
în seria proceselor cognitive, alături de percepţie,reprezentare,
gândire 1 .
Spre deosebire de reprezentare, care doar expune conştiinţei
imagini deja constituite, imaginaţi este, prin excelenţă, un proces de
generare, de producere mai mult sau mai puţin activă, mai mult sau
mai puţin intenţionată a imaginilor şi de articulare a lor in variate
moduri.
Astfel, în delimitarea şi identificarea ei trebuie să avem în
vedere, atât modul de operare (producere), cât şi produsul. Ambele
aceste verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un
şablon sau dintr-o rutină.
Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin
în trei înţelesuri:
- se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a
reuşit să rezolve o problemă concretă oarecare intr-o manieră
originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);
1
Mihai Golu, Bazele psihologiei, Editura Universitară Bucureşti;2005,
p.436.
- în domeniul comunicării verbale, termenul ,,imaginaţie” se

foloseşte pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva
recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau a
auditoriului efectul dorit, aşteptat (imaginaţie lingvistică sau
verbală);
- în fine în sens tradiţional, imaginaţia este ,,o capacitate de
a combina imagini în tablouri sau succesiuni care imită faptele
naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie
creatoare) ( Lalande).
Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de
imaginaţie au în comun faptul că ele desemnează moduri diferite de
operare ale intelectului, mai puţin racordate le realitate decât cele ale
gândirii. Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între
gândirea realistă, critică (logică) şi gândirea autistă, supusă exclusiv
legilor afectivităţii.
Aşadar, imaginea este procesul psihic complex, dinamic, care prin
combinări şi transformări ale experienţei anterioare, elaborează imagini mintale
şi proiecte noi, originale, anticipative, de genul realist – ştiinţifice, ştiinţifico –
fantastice, de basme – fantastice, mistico – religioase, dar şi de a deforma
imaginile furnizate de percepţii.
Funcţiile imaginaţiei sunt:
- de substituire a acţiunilor imposibile sau interzise cu alte
activităţii, cu alte scopuri ;
- de producere de bunuri materiale şi spirituale, în sensul că
acestea înainte de a fi executate, realizate, sunt construite în
plan imagistic ideal;
- de proiecţie a viitorului şi de elaborare a scopurilor şi
planurilor ce se doresc realizabile ideal, anticipativ;
- de combinare şi transformare a experienţei anterioare.
- de descărcare tensională, de compensare, prin satisfacerea
fantastică a dorinţelor nesatisfăcute.
Gândirea şi imaginaţia în rezolvarea unei

probleme cu caracter penal interacţionează astfel:
Analiză Concept
Problemă
algoritm Gândire Sinteză Rezultat Noţiune
Activitatea judiciară
Comparaţie Judecată
Abstractizare
Aglutinare
Sistem de
Problemă Produs al imagini
neobişnuită Imaginaţie Tipizare imaginaţiei noi
Modificare
Analogie Emotivitate
Imaginaţia, precum gândirea, implică două procese

fundamentale: analiza şi sinteza.
Analiza realizează o descompunere de asociaţii obişnuite,
ordinare care prin sinteză sunt organizate în alt mod, formând
imaginii noi.
Sinteza se realizează prin mai multe procedee ale
imaginaţiei: aglutinare, hiperbolizare sau diminuare, multiplicare sau
omisiune, diviziune sau rearanjare, adaptare, substituţie, modificare,
schematizare, tipizare, analogie, evidenţiere. Vom descrie câteva din
acestea.
Aglutinarea constă în crearea de imagini noi prin analiză şi

sinteza într-un tot a unor elemente distincte aparţinând uneori
anumite obiecte, fenomene, fiinţe etc., fără ca acestea integrate în
noua structură să-si piardă identitatea de origine.
Analogia constă în identificarea unor elemente comune şi
necomune la două serii de obiecte sau fenomene, unele dintre
acestea fiind bine cunoscute, iar celelalte numai parţial cunoscute,
cu scopul obţinerii unei imagini distincte noi.
Empatia este o transpunere imaginară, în plan perceptiv,
intelectiv, afectiv, în altceva, persoană, obiect, fenomen etc.
facilitând prin acestea, descoperirea de noi aspecte şi înţelesuri.
Adaptarea constă în aplicarea unui obiect, a unui element,
sau a unui principiu funcţional într-o nouă situaţie.
Imaginaţia se manifestă în diverse forme:

reproductivă
visare
hipnagogice
Imaginaţie
involuntară imagini
hipnopompice
vis
creatoare halucinaţie
artistică
ştiinţifică
voluntară creaţie tehnică
organizatorică
Cea mai frecventă formă, solicitată aproape zilnic şi de
majoritatea indivizilor umani, este imaginaţia reproductivă –
capacitatea de a reprezenta diverse obiecte, fenomene, situaţii,
oameni în baza unor relatări verbale şi intuitiv.
Imaginaţia creatoare este cea mai importantă formă,

manifestându-se voluntar şi involuntar.
Formele imaginaţiei involuntare se manifestă fără de
dorinţă şi implicarea voluntară personală.
Imaginaţia voluntară constituie esenţa creaţiei şi se
manifestă în diverse tipuri de activităţi.
Din punct de vedere neurofiziologic, imaginaţia are la bază un
,, spaţiu combinatoriu liber’’, care se constituie în zonele de convergenţă
ale sistemelor senzoriale şi intuitive, permiţând desfăşurarea
neîngrădită a activităţii mentale asupra ,, realităţii imagistice’’. Aceste
zone sunt legate prin aferente şi eferente speciale cu structurile
subcorticale, în care se integrează şi se activează fluxurile
informaţionale de natură afectivă şi motivaţională primară. Prin
acestea, se asigură calea de acces a conţinutului inconştientului în
structura şi dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de
psihoanalişti, îndeosebi de C. G. Jung, care vedea originea
imaginaţiei exclusiv în inconştient, toate produsele ei fiind
interpretate drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate
şi metamorfozate.
Imaginaţia, cel puţin o anumită formă a ei (subordonată
unor obiective şi scopuri de creare a unor produse pentru
satisfacerea anumitor stări de necesitate), se leagă şi de gândire,
suferind influenţa ei în structurarea succesiunii transformărilor, în
vederea obţinerii unui produs fiind mai mult sau mai puţin
inteligibil, cu sens. Dar şi imaginaţia reprezintă o premisă şi o sursă
de alimentare a gândirii. Datele psihologiei genetice demonstrează
că, în marea lor majoritate, semnificaţiile conceptuale se sprijină pe
şi derivă dintr-un material perceput şi imaginar (conceptele sunt
clasificate şi pe criterii genetice).
II.4.3.2 Stadiile dezvoltării imaginaţiei.

A) Primul an de viaţă.
Acesta este faza iniţială a procesului de organizare a
activităţii cognitiv – senzoriale. Se constituie mecanismele privirii de
aproape şi de la mică distanţă.
Actul de cunoaştere prin percepţie, se centrează pe un
anumit obiect; aflat într-o ambianţă cunoscută. Relaţia obiect -
subiect în cazul obiectelor a căror denumire este cunoscută, se
modifică, cuvântul devenind substitutul obiectului ( pe la 10 – 12
luni ) .
Procesul de socializare a conduitei, prin intermediul
vorbirii, are ca atare la bază percepţia şi atenţia auditivă.
B) Perioada antepreşcolară ( 1 – 3 ani ) .
Este o perioadă de profunde modificări şi de intensă
dezvoltare a activităţii psihice, prin contactul direct cu obiectele şi
prin imitaţie. Intensificarea cunoaşterii denumirii obiectelor duce la
constituirea experienţei cognitive că toate obiectele pot fi denumite.
Fenomenul cel mai caracteristic îl constituie apariţia şi
dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine. Tot în acest sens al
formării conştiinţei de sine, creşte capacitatea de apreciere şi
autoapreciere.
C) Perioada preşcolară ( 3 – 7 ani).
În această perioadă imaginaţia se dezvoltă mult, sub
influenţa lărgirii experienţei şi educaţiei. Ea capătă un caracter activ.
Produsele activităţii copilului, denotă că în această perioadă
imaginaţia trece de la forme indefinite la forme de creaţie obiectivă.
D) Perioada şcolară mică ( 7 – 10 ani).
La intrarea în şcoală imaginaţia copilului este relativ bine
dezvoltată. Alături de imaginaţia reproductivă, se dezvoltă şi
imaginaţia creatoare, în fabulaţie, joc (compuneri, desen, lucru

manual etc.). Imaginaţia creatoare spre sfârşitul perioadei, începe să
se manifeste şi în domenii aparent mai aride cum sunt: aritmetica,
gramatica, ştiinţele naturii etc.
E) Pubertatea ( 10 – 14/15 ani)
Se dezvoltă capacităţile ideatice şi creatoare practice. Este
perioada primelor versuri, lucruri mai serioase şi originale teoretice
şi practice. Poate exprima în mod personal, original, imagini, idei,
sentimente. Începe să posede diferite capacităţi şi gusturi artistice.
Arta începe să aibă pentru el fineţii deosebite în înţelegerea vieţii. el
simte bucuria creaţiei.
Încep să se manifeste capacităţi deosebite în înţelegerea
vieţii. Este o perioadă relativ instabilă, de creştere a capacităţilor şi
aptitudinilor de a crea.
F) Adolescenţa ( 14/15 – 19 ani chiar prelungită 23/24 ani) .
Imaginaţia adolescentului este confruntată cu posibilul,
graniţa dintre raţiune şi hazard este în permanenţă controlată.
Creaţia adolescentului trebuie privită, ca o aspiraţie la maturizarea
numeroaselor capacităţi.
Cunoaşte o mare dezvoltare, reverie, visul, se dezvoltă
fantezia, uneori chiar peste limite permise.
Imaginaţia se intercorelează complex în această perioadă,
afectivitatea, cu toate procesele psihice în direcţia echilibrului psihic,
armonizării ei şi a celorlalte procese psihice.
II.5 Mecanisme psihice de reglaj psiho-energetic a

comportamentului subiectului (individului-
inculpatului).
Mecanismele de reglare a comportamentului (afectivitatea,

motivaţia, voinţa, atenţia şi limbajul) cu menirea de a realiza sau
reface starea întregului sistem psihic sau a unora dintre
componentele lui, în condiţiile în care mărimile lor caracteristice s-
au abătut de la anumite nivele funcţionale considerate a fi optime.
Intrarea în funcţiune a unor asemenea mecanisme este impusă de
cel puţin două necesităţi. Mai întâi de necesitatea efectuării unor
acte, acţiuni şi activităţi mai complexe.
În funcţionalitatea concretă a vieţii psihice intervin
momente diferite ca valoare, grad de dificultate şi finalitate, ca de
exemplu: stimulare – reacţie, detaşare – diferenţiere, identificare –
interpretare, selecţie – control, comandă – decizie etc. În cadrul
fiecărei perechi de acţiuni enumerate cel de al doilea termen al
perechii este cu mult mai complex decât primul, realizarea lui fiind
imposibilă fără intervenţia mecanismelor reglatoare.
În al doilea rând, prezenţa mecanismelor reglatoare este
cerută cu necesitate de trecerea de la unele momente ale activităţii la
altele. Uneori o asemenea trecere este simplă, se realizează de la
sine, spontan, alteori ea este mai dificilă şi de aceea trebuie ,,
ajutată’’, facilitată. Trecerea de la un moment la altul devine şi mai
greoaie dacă intervin o serie de factori perturbatori. Aşadar
mecanismele de reglare ajută la îndeplinirea optimă a fiecărei funcţii,
la alegerea celei mai bune sau nimerite funcţii în conformitate cu
particularităţile situaţiei, la stabilirea succesiunii adecvate de derulare
a acţiunilor etc.
Există forme diferite de reglare, astfel 1 :
1
Mielu Zlate, Fundamentele Psihologiei, Editura Hyperion,
Bucureşti,1994, p.5
- reglare de stabilizare (care urmăreşte menţinerea unor

coordonate ale structurilor psihologice în limitele unor valori date);
- reglare de optimizare (care răspunde unui dublu scop – pe
de o parte scopului de realizare, a unui echilibru energetico-
funcţional în condiţiile existenţei mai multor alternative, - pe de altă
parte, scopului de perfecţionare a comportamentului, de creşterea
performanţelor);
- reglare de dezvoltare (legată de transformarea şi
perfecţionarea continuă a organizării iniţiale);
Fiecare dintre aceste forme de reglări funcţionează la
niveluri diferite: nivelul biofiziologic (structurat în jurul satisfacerii
trebuinţelor fiziologice) şi nivelul psihic (structurat în jurul
satisfacerii trebuinţelor psihospirituale ale omului).
Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul
psihic al activităţii şi comportamentului sunt numeroase. Toate
mecanismele prezente până acum, pe lângă alte roluri, îndeplinesc şi
roluri de reglare, deoarece reglarea este o caracteristică mai generală
a întregului psihic. Există însă unele mecanisme psihice pe care le
vom aborda în continuare, care intervin mai direct şi mai pregnant
în reglajul psihocomportamental, respectiv afectivitate, motivaţia,
voinţa, atenţia şi limbajul.
II.5.1 Afectivitatea. Mecanism psihic care reflectă relaţia

subiectului cu realitatea (obiecte, situaţii, persoane).
II.5.1.1 Caracterizarea generală şi funcţiile afectivităţii.

Percepţia, reprezentare, gândirea sunt procese de
cunoaştere a realităţii obiective. Omul nu reflectă, înregistrează,
reproduce în mod indiferent realitatea, ci în raport cu trebuinţele
sale materiale şi spirituale, generatoare de efecte, trăiri (pozitive sau
negative) care sunt tocmai procesele afective.
Unele situaţii, evenimente ne bucură, altele ne întristează,

unele fapte produc entuziasm, în timp ce altele trezesc indignare. În
funcţie de aceste relaţii iau naştere anumite procese afective sau
emoţii, în sensul larg al cuvântului.
Între stimulii interni (motive) şi realitatea înconjurătoare au
loc confruntări şi ciocniri, a căror efecte sunt tocmai procesele
efective. În timp ce aprobarea sau satisfacerea cerinţelor interne
generează plăcerea, mulţumire, entuziasm, bucurie, contrazicerea
sau nesatisfacerea lor duce la neplăcere, nemulţumire indignare,
tristeţe.
Procesele afective constituie armonizarea, indignarea sau
conflictul individului, interpretat ca un tot, cu lumea şi cu sine, cu
ambianţa exterioară, dar şi cu ceea ce se produce în propriul său
organism, cu evenimentele prezente dar şi cu cele reamintite sau
imaginate.
Cu o formulă mai personală, s-ar putea spune că
afectivitatea reprezintă rezonanţa lumii în subiect şi vibraţia subiectului în
lumea sa.
Sau altfel spus, în acelaşi sens, afectivitatea este o vibraţie,
concomitent organică psihică şi comportamentală, ea este tensiunea
întregului organism, produce efecte de atracţie sau respingere,
căutare sau evitare, o reflectare cu caracter de atitudine.
Procesele afective îndeplinesc un rol major în susţinerea
energetică a acţiunilor umane,ele activează, orientează şi susţin conduite
asigurându-i o înaltă eficacitate sub raportul performanţei (dacă
procesele cognitive furnizează imagini, concepte, idei, cele afective
furnizează energia necesară formării şi operării cu aceste produse
psihice – altfel spus).
Aşadar, afectivitatea reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă
de trăiri, uneori atitudinale, reflectă într-un mod obiectul( situaţii, persoane,
mediul ambiant, relaţia) care generează trăirea respectivă, precum şi modificările
care se produc în organism (viscerale, expresive şi de conduită).
Procesele afective (emoţii, sentimente, pasiuni reflectă,

înregistrează efectul dintre subiect şi obiect sub formă de trăiri
(pozitive, negative) uneori atitudinale, precum şi modificările
organice care se produc (viscerale, expresive şi de conduită) acestea
generând atitudini de atracţie, respingere, mixtă, indiferenţă,
ignoranţă (astfel procesele afective sunt ca şi motivele o reflectare
cu caracter de atitudine).
Funcţiile afectivităţii sunt:
- de a pune organismul în acord cu situaţia, deci de a
adapta, regla conduita umană;
- de activare, orientare şi susţinere energetică a acesteia,
asigurându-i astfel o înaltă eficienţă sub raportul performanţei
(furnizează energia necesară, formării şi operării cu produse psihice
, imagini, concepte, idei);
- funcţia de interacţiune, intercunoaştere şi de stabilire de
relaţii interpersonale (simpatie, iubire).
Paul Popescu Neveanu, arată că persoanele afective ar
putea fi considerate ca reprezentând motive active aflate în plină
desfăşurare într-o situaţie dată, în timp ce motivele nu reprezintă
altceva decât procese afective condensate, cristalizate, ,,solidificate’’.
Ion Radu încercând să opereze o disfuncţie între activitate
şi motivaţie, arată că motivul are un caracter vectorial, în timp ce
procesul afectiv prezintă aspectul de ,,câmp’’. De asemenea, acelaşi
autor consideră că empatia nu este doar un ,,fapt secund’’, derivat,
ci dat de cauză, cât şi efect al motivaţiei.
II.5.1.2 Clasificarea proceselor afective.

Dat fiind faptul că procesele afective sunt concomitent
trăire şi comunicare, stare de acţiune, concentrate interne dar şi
şuvoi neîntrerupt de manifestaţii exterioare, clasificarea lor se
realizează după o multitudine de criterii, sau altfel spus ele cuprind
o serie de trăsături diferenţiatoare astfel:
- proprietăţi de care dispun (polaritate, intensitate, durată,

mobilitate, expresivitate);
- gradul lor de conştientizare (unele aflându-se sub
controlul direct al conştiinţei, altele scăpând acestui control);
- nivelul calitativ al structurii motivaţionale din care
izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea trebuinţelor, altele din
nesatisfacerea idealurilor, convingerilor, concepţiei despre lume şi
viaţă).
Luând în considerare aceste criterii (trăsături) corelative în
esenţa lor, procesele afective se împart în trei categorii: primare,
complexe, superioare, fiecare dintre ele dispunând de nenumărate
sub categorii.
A) Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan,
sunt slab organizate, mai aproape de biologic (instinctiv) şi mai
puţin elaborate cultural, ele tind să scape controlului conştient,
raţional.
În categoria lor se includ:
- tonul afectiv al proceselor cognitive, care se referă la
reacţiile emoţionale ce însoţesc şi colorează afectiv orice act de
cunoaştere: o senzaţie, o reprezentare, o amintire, un gând etc.,
acestea trezesc în noi stări afective de care adeseori nici nu ne dăm
seama; culorile, sunetele, mirosurile percepute generează nu doar
acte cognitive, ci şi afective (de plăcere, neplăcere etc.);
- trăiri afective de provenienţă organică sunt cauzate de
buna sau proasta funcţionare a organelor interne, de exemplu în
bolile gastrointestinale apar stări de mohoreală,în hepatita
predominantă este euforia, pentru ca în maladiile pulmonare să fie
mult mai frecvente stările de iritare;
- afectele sunt stări afective simple, primitive, foarte intense
şi violente, de scurtă durată, cu apariţie bruscă şi o expresivitate
pregnantă, groază, disperare, mânie, frică, agresivitate oarbă,
accesele nestăpânite de plâns, de zgomot, râsul în hohote etc., sunt
astfel de afecte care deşi reorganizate cultural, se află foarte aproape

de instincte; ele sunt însoţite de o expresivitate bogată, se manifestă
direct, uneori necontrolat, ducând chiar la acte necugetate; deşi se
supun mai greu controlului conştient, acesta nu estre total exclus şi
tocmai de aceea omul nu este considerat a fi iresponsabil de
acţiunile efectuate sub impulsul afectelor; angajarea într-o altă
activitate, efectuarea unor mişcări preventive ar putea contribui la
stăpânirea lor.
B) Procesele afective complexe, se caracterizează printr-un grad
mai mare de conştientizare şi intelectualizare, decât afectele, sunt
stării statice, de scurtă durată, active, intense, provocate de o
influenţă din exterior sau de o activitate a subiectului. Astfel spus,
întrunesc emoţiile.
Emoţiile se pot manifesta activ sau pasiv. Emoţia activă
este produsă de participarea la situaţii şi evenimente, cea pasivă - de
suportarea sau perceperea lor. Paul Popescu Neveanu 1 le-a împărţit
în trei categorii:
- emoţii curente, propriu – zise, sunt stări afective secundare, mai
evoluate ale afectivităţii şi mai frecvente în viaţa şi activitatea
individului, sunt de scurtă durată, active, intense provocate de
însuşirile separate ale obiectelor; se bazează pe o orientare clară,
consistentă, determinantă spre un obiect sau o persoană anumită
(iubeşti o persoană anumită, ţi-e frică de o situaţie bine precizată);
au caracter situativ, se menţin de regulă atât cât se menţin şi
împrejurările care le-au provocat; desfăşurarea tumultoasă sau
calmă, de exemplu: bucuria, tristeţea, simpatia, antipatia,
entuziasmul, admiraţia, dispreţul, speranţa, deznădejdea, plăcerea,
dezgustul etc., ele se asociază în cupluri contradictorii, imprimând
acea polaritate caracteristică vieţii afective;
- emoţii superioare, sunt legate nu atât de obiecte cât de
activitatea valorică pe care o desfăşoară individul; ele pot să apară în
1
Popescu Neveanu Paul, Zlate Mielu, Creţu Tinca, Psihologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 121 – 122.
activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului din realitate, în

realizarea comportamentului moral;de obicei presupune evaluări,
acordări de semnificaţii valorice activităţilor desfăşurate; conflictul
dintre aşteptările şi obişnuinţele emoţionale, pe de o parte, şi
caracterul imediat al situaţiilor cu care se confruntă subiectul, pe de
altă parte, produce şocul emoţional.
- dispoziţiile afective sunt stări emoţionale difuze şi
generalizate de intensitatea medie, relativ durabile, care transmit
caracteristica întregii vieţi psihice, manifestată prin comportament.
C) Procese afective superioare se caracterizează printr-o mare
restructurare valorică, situată nu la nivelul de obiect (ca cele
primare), ci la nivel de personalitate, depăşind prin conţinutul şi
structura lor stările emoţionale disparate şi tranzitorii. Acestea se
împart în două categorii:
- sentimentele sunt trăiri afective complexe, relativ stabile,
specific umane, condiţionate social – istoric şi au un anumit sens
valoric; prin gradul lor de stabilitate şi generalitate iau forma unor
atitudini afective care se păstrează multă vreme, uneori toată viaţa,
chiar atunci când situaţia provoacă noi sentimente; sentimentul sete
o emoţie repetată, oscilantă şi abia apoi stabilizată şi generalizată
(ex. dragostea, ura, mândria etc.) el este o emoţie care gestează,
persistă în timp şi rezistă la diverşi factori perturbatori; în funcţie de
orientarea actului afectiv sentimentele pot fi intelectuale, morale,
estetice;
- pasiunile sunt un ansamblu de sentimente foarte
conştiente,cu o orientare,intensitate,grad de stabilitate foarte
ridicată, antrenând întreaga personalitate; când acestea sunt în
concordanţă cu normele sociale, ele sunt apreciate ca pozitive
(pasiuni pentru ştiinţă, pentru adevăr, dreptate, profesie, etc.), iar
când sunt în dezacord cu normele sociale, sunt apreciate ca negative
şi sunt numite patimi sau vicii (alcool, stupefiante, joc de noroc etc.)
II.5.1.3 Modificări fiziologico-vegetative ale procesului

emoţional şi producerea de manifestări comportamentale de
către învinuit–inculpat, in timpul desfăşurării activităţii de
interogare.
Orice proces emoţional activ, care se desfăşoară într-o
situaţie sau alta, are un caracter integrat, de sistem. Aceasta se
exprimă pe de o parte, în faptul că ele angajează personalitatea ca
tot, iar pe de altă parte, în complexitatea structurării arhitecturii sale
interne.
Emoţia propriu – zisă, sentimentele actualizate (exprimate),
pe lângă componenţa trăirii, care este centrală, includ în structura
lor şi alte două verigi importante: modificări fizico–vegetative şi
manifestări comportamentale
Caracteristicile şi conţinutul ultimelor două verigi vor fi
condiţionate de conţinutul, sensului şi intensitatea primei verigi –
trăirea subiectivă internă. Astfel, de pildă, trăirea proprie a temerii,
spaimei interogatoriului, determină o vasoconstricţie generalizată
(albirea sau îngălbenirea fetei).
Însumându-se datele experimentale, J.W. Papez şi alţi
autori leagă procesele emoţionale de sistemul limbic, în care este inclus
nivelul de substanţă cenuşie situat pe faţa internă a emisferelor
cerebrale, în jurul limbului central. Este vorba de un sistem
subcortical complex format din talamusul anterior, hipocampul,
cortexul cingulat, amigdala, ori septală. La acestea se adaugă
hipotalamusul (originea emoţiei), considerat cel mai înalt nod al
vieţii vegetative. Sistemul limbic se leagă cu restul creierului, în
particular cu scoarţa cerebrală.
S-a constatat prin cercetări experimentale că emisfera
dreaptă are o contribuţie ridicată în stările afective negative, în
particular depresive, iar emisfera stângă este implicată mai mult în
producerea emoţiilor pozitive. Sedarea sau lezarea emisferei stângi
exagerează neliniştea, nota pesimistă, plânsul, in timp ce sedarea sau
vătămarea emisferei drepte generează euforia, râsul, indiferenţa.
Modificările fiziologico – vegetative ce au loc în procesul emoţional în

timpul desfăşurării interogatoriului şi care au fost constatate în condiţii de
laborator sunt:
a) Modificări în tabloul EEG sub forma unei
,,treziri”bioelectrice, a unei activări cu blocarea consecventă a
ritmului alfa sincronizat; reacţia este nespecifică indicând doar
nivelul de activare şi aspectul de desincronizare, asociate emoţiei în
genere;
b) Variaţii, oscilaţii in cadrul sistemului cardio-circulator
(pulsul, tensiunea sanguină, reacţii vasomotorii); ca urmare se
modifică temperatura pielii (aspect periferic);
c) Schimbări mai mult sau mai puţin accentuate intervin în
respiraţie (durata, ritmul, amplitudinea, raportul inspiraţie –
expiraţie); apare suspinul, blocarea etc.;
d) Variaţii în dinamica gastrointestinală, inhibare la frică,
teamă, neplăcere, accelerare la surpriză, aşteptare, veselie;
e) Apar modificări în tensiunea musculară,decelabile prin
electromiogramă; în stări emoţionale marcate apare tremurul,
datorită acţiunii necoordonate a muşchilor antagonişti, fapt care
duce la dezorganizarea răspunsului motor;
f)Modificarea rezistenţei şi conductibilităţii electrice a pielii
(scade în emoţia de teamă şi frică, creşte în emoţia de siguranţă de
sine, de bună dispoziţie);
g) Compoziţia chimică a sângelui se schimbă sub aspectul
conţinutului de adrenalină, zahăr, al echilibrului acid – bază; de
asemenea mânia, frica, depresia, anxietatea măresc nivelul
colesterolului; aceste modificări sunt atestate de analize biochimice
paralele;
h) Secreţia salivară descreşte în emoţii de frică sau mânie, în
schimb se accentuează transpiraţia, apare tendinţa de a eşua în
lacrimi.
Întreaga gamă de reacţii are loc graţie participării (excitării)

sistemului nervos vegetativ, cu cele două ramuri ale sale: simpatic
(SNS) şi parasimpatic (SNP). De aceea, ele se mai numesc reacţii
vegetative. În acest circuit complex intervine şi sistemul endocrin.
Graţie relaţionărilor neuronale şi neuroendocrine modificările
vegetative formează configuraţii sincrone.
Desfăşurarea procesului emoţional, sesizată în substratul ei
neuroendocrin, este aproximată în figura care urmează.
Urmând sugestiile figurii, punctul de plecare al procesului
emoţional în constituie în mod obişnuit un eveniment extern,
(interogatoriul) care este înregistrat şi reluat la nivel cortical.
Procesul real începe în scoarţa cerebrală, unde materialul brut al
situaţiei externe este prelucrat, etichetat. Există o relaţie imediată
între cortex şi sistemul limbic, inclusiv hipotalamusul, formaţiuni
nervoase implicate nemijlocit în emoţie. Odată sistemul limbic pus
în acţiune, un mesaj electrochimic este trimis spre sistemul nervos
simpatic (SNS). Comunicarea se realizează prin neurotransmiţători,
graţie lanţului complex de sinapse. Transmisiunea are loc foarte
rapid astfel încât SNS primeşte mesajul în câteva secunde. După
intrarea în acţiune a SNS, devine activ şi sistemul nervos
parasimpatic (SNP), procesul emoţional fiind caracterizat printr-o
descărcare variabilă a celor două ramuri, deci o anumită balanţă
neurovegetativă.
După ce SNS este activat, sunt stimulate glandele
suprarenale – intervine deci releu neuroendocrin – care produce
hormoni (epinefrină, noropinefrină etc.). Hormonii menţionaţi
acţionează în acelaşi sens ca şi descărcările SNS.
În timp ce mesajul electrochimic – purtat de neuro-
transmiţători – pune foarte rapid în acţiune SNS şi organele vizate,
hormonii acţionează lent şi continuu, ceea ce face ca procesul odată
angajat sa nu fie uşor reversibil. În ansamblu se produce o stare de
activare fiziologică.
Un circuit paralel este cel endocrin: neurotransmiţă-torii
stimulează hipofiza, glandă ce produce hormonii angrenaţi în fluxul
sanguin. Aceşti hormoni dau trăirea de plăcere sau neplăcere a

procesului emoţional cu prelungiri în sfera învăţării şi a memoriei.
Scoarţa cerebrală intervine în această desfăşurare cel puţin
în două momente: în recunoaşterea sistemului extern şi etichetarea
lui, apoi în etichetarea (evaluarea) stării de activare, respectiv a
tabloului de modificări fiziologice reflectat prin semnale
interoceptive. În acelaşi timp cortexul controlează, reglează
răspunsul emoţional, putând determina chiar suspendarea acestuia
(răspunsul emoţional constă din modificări fiziologice şi
comportamentale).
În procesele emoţionale intervine un fel de balanţă a celor
două ramuri ale sistemului nervos vegetativ. Când activarea SNS este
predominantă avem de a face cu balanţă ergotropică iar când
activarea parasimpatică devine predominantă avem de a face cu
balanţă trofotropică.
Activarea SNS determină creşterea ritmului cardiac, a
tensiunii sanguine etc., în timp ce ramura parasimpatică tinde să
inverseze manifestările vegetative amintite. Aceste efecte vegetativ –
somatice se asociază cu modificări bioelectrice centrale :
desincronizarea EEG este indiciul activării ergotropice, în timp ce
apariţia ritmului alfa indică o comutare a balanţei către latura
trofotropică.
În sfârşit, devine tot mai plauzibilă concluzia că diferenţele
fiziologice dintre emoţii sunt mai puţin semnificative (relevante)
comparativ cu rolul diferenţiator mai net al factorilor cognitivi din
aceleaşi emoţii, după cum vom vedea în continuare în cadrul
manifestărilor comportamentale, expresivităţii proceselor afective.
Eveniment extern – interogatoriu

CORTEX
IDENTIFICARE ETICHETARE INHIBIŢIE
Sistem limbic Reacţii

(hipotalamus) S.N.S.
neuro-
vegetative
Hipofiza comporta-
Hormoni mentale
adrenalinici
etc.
Hormoni
S.N.P.
Balanţă
Circuitul neuroendocrin al emoţiei
Sub impulsul emoţiilor (procesul emoţional) tabloul

manifestărilor comportamentale este accesibil observaţiei directe şi
anume: gesturi, mişcări (ale corpului, capului, şi membrelor),
expresii faciale motorii (tensiune, crispare, încruntare, râs, zâmbet),
tremurături, reacţii verbale (interjecţii,interogaţii, constatări,
resemnări, îndemnuri etc.)
Expresia facială pare a fi cea mai elocventă pentru

anchetatorul penal. De exemplu mânia sau bucuria se pot citi de pe
faţă. Sistemul nervos central este responsabil pentru controlul
muşchilor faciali, determinând încruntări, grimase, relaxări, tremur.
Coloritul epidermei formează şi el un indiciu imediat al
emoţiei (,,alb ca varul” în caz de vasoconstricţie periferică, ,,roşu ca
para” în caz de vasodilataţie periferică). Expresia vocală traduce şi
ea – prin variaţii de tonalitate, timbru, intensitate, inflexiuni, accent,
pauze, disfonii – anumite stări emoţionale (de exemplu se ridică
vocea la mânie, se oftează în stări de durere, apare tremurul vocal în
stări de frică, mânie etc.)
Aşadar, exteriorizarea proceselor afective se realizează prin
intermediul unor semne exterioare, care se numesc expresii
emoţionale.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
- mimica – ansamblul modificărilor expresive la care
participă elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia
privirii, mişcările succesive ale sprâncenelor, mişcările buzelor etc.,
prin intermediul cărora se exteriori-zează bucuria, suferinţa,
mâhnirea, descurajarea, indignarea, sfidarea, surpriza etc.;
- pantomimica – ansamblul mişcărilor expresive ale corpului:
mersul; gesturi, ţinută, mersul sprinţar, săltăreţ trădează bucuria,
buna dispoziţie, pe când mersul încet, agale trădează supărarea,
tristeţea;
- schimbarea vocii – mimica vocală constă în modificări a
intensităţii, înălţimii, intonaţiei, timbrului şi ritmului care au loc în
voce, un ,,da” poate fi mult mai negativ decât un ,,nu”;
- modificări de natură vegetativă – amplificarea sau diminuarea
ritmului respiraţiei, vasoconstricţia,vasodilataţia, creşterea
conductibilităţii electrice a părului, hiper sau hopotonusul muscular,
modificarea compoziţiei chimice a sângelui sau a hormonilor etc.,
care determină paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie,
gol în stomac.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, ci

interacţionează şi se subordonează trăirilor afective; conducând
astfel la evaluarea conduitei emoţional – expresive. De exemplu,
conduita expresivă a tristeţii (atârnarea braţelor, aplecarea capului,
pleoapelor şi colţul buzelor lăsate în jos, mişcări fără vigoare, ochii ,,
stinşi’’, faţa ,,pământie’’) se deosebeşte de conduita expresivă a
bucuriei (ţinută dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea
dreaptă, ochii deschişi, strălucitori, mobilitatea braţelor, în genere, a
muşchilor etc.).
Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în
comportamentul subiectului (învinuitului – inculpatului), dintre care
mai semnificative sunt:
- rol de comunicare – se face cunoscută în exterior, starea
afectivă trăită de o persoană pe care ea doreşte ca ceilalţi s-o
perceapă;
- rol de influenţare a conduitei anchetatorului, cu scopul
obţinerii unor atitudini sau activităţi (învinuitului – inculpatului
poate plânge pentru a-l influenţa pe anchetator, a obţine acordul
său);
- rol de contagiune – de a induce, transmite şi a determina
trăiri afective similare în comportamentul anchetatorului;
- rol de autoreglare – în vederea adaptării mai bine la
studiile cu care se confruntă învinuitul – inculpatul (plânge pentru
că este supărat);
- rol de accentuare sau de diminuare a însăşi stării efective
(plângând o persoană se poate ,, descărca’’, elibera sau dimpotrivă
,,încărca’’ afectiv când este bucuroasă).
II.5.1.4 Practica judiciară şi psihopatologia afectivităţii.

Afectivitatea reprezintă ansamblul de reacţii psihice ale
individului în faţa unor situaţii ocazionale ale vieţii, fie ca urmare a
unor contracte cu lumea externă, fie cauzate de unele modificări
interne ale persoanei. Ele sunt adesea asociate cu viaţa instinctivă,
gândirea şi activitatea, motiv pentru care acestea mai sunt denumite
şi procese ,,instinctivo – afective’’ sau ,,ideo – afective’’.
În sfera psihopatologiei, tulburările emoţional – afective
cele mai semnificative pe care trebuie să le cunoască anchetatorul
penal sunt:
a) Tulburările dispoziţiei (hipotimiile, hipertimiile);
b) Tulburări ale dinamicii dispoziţionale (rigiditate afectivă,
labilitate emoţională, sociopatie)
c) Tulburări ale emoţiilor elaborate (paratimiile, fobiile,
extazul).
a) Tulburările dispoziţiei.
Dispoziţia este acel tonus afectiv fundamental, bogat în
toate instanţele emoţionale şi instinctive, care dă fiecăreia din stările
noastre sufleteşti o tonalitate agreabilă, oscilând între cei doi poli
extremi ai plăcerii şi durerii (Delay J). deci, dispoziţia reprezintă
polaritatea stărilor afectivităţii bazale într-un moment dat.
Modificarea ei în sens patologic poartă numele de distimie.
a₁) Hipotimiile – reprezintă scăderi în grade diferite ale
tensiunii afective, traduse prin recursivitate, mimică redusă, răspuns
comportamental sărac, rezonanţă afectivă ştearsă.
Indiferenţa se traduce prin dezinteres pentru lumea
exterioară şi slabă modulare a paletei emoţionale.
Apatia este caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă,

fapt care duce la pasivitate, lipsă de dorinţă şi de motivaţie, de
indiferenţă în promovarea vreunui interes faţă de problematica vieţii
cotidiene.
Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de
tonus şi o rezonanţă afectivă aproape nulă la evenimentele
exterioare, care par a rămâne în mare măsură străine subiectului.
Inexpresivitatea mimico-pantomimică este caracteristică.
a₂) Hipertimiile – reprezintă o creştere a încărcăturilor
afective antrenând variaţii importante ale eutimiei, activităţii şi
comportamentului.
Anxietatea a fost definită de Janet P. ca teamă fără obiect,
manifestată prin nelinişte psihomotorie, modificări vegetative şi
disfuncţii comportamentale. Aceasta are caracter de potenţialitate,
deformând trăirea prezentă în raport cu viitorul presimţit ca ostil şi
predeterminant ca atare.
Depresia se caracterizează printr-o prăbuşire a dispoziţiei
bazale, cu actualizarea trăirilor neplăcute, triste şi ameninţătoare.
Aceasta este provocată de circumstanţe, situaţii
evenimente dramatice cu semnificaţie majoră pentru individ: eşecuri
de diversă configuraţie, stres, incapacităţi de autoafirmare etc.
Depresia se caracterizează prin tensiune nervoasă,
dispoziţie predominant proastă, idei obsesive, ipohondrie, frică şi
nelinişte capacităţii motorii şi chiar verbomotorii reduse, insomnie;
lipsă a poftei de mâncare. Are mai multe variante de manifestare
comportamentală: posedarea unui sentiment al inutilităţii, negarea
sinelui, anxietatea, culpabilitate, diminuarea forţei trebuinţelor
personale sau preocupare excesivă de problemele personale şi
manifestarea de conduite agitate, iritabile în raport cu alţii. În unele
cazuri individul este preocupat de gândul suicidului şi încearcă să-l
realizeze, alteori este indiferent, impasibil la tot ce anterior îi trezea
interesul, lipsit de afectivitate, dominat de sentimentul
depersonalizării şi de lipsa conştiinţei de sine.
Disforiile sunt stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu

disconfort somatic şi excitabilitate crescută. Agresivitatea şi
impulsivitate subiectului este crescută, determinând uneori un
comportament coleric, la acestea se adaugă deseori logoreea şi
anxietatea. Se întâlnesc în stările psihopatoide (posttraumatice,
postencefalitice, toxice), comiţialitate, stările mixte din psihozele
afective.
Euforia este reprezentată de o creştere a dispoziţiei având
tonalitate afectivă pozitivă, expansivă. Ca şi în cazul depresiei
trebuie operată o distincţie între euforia (veselă) – normală, şi cea
simptom – patologică.
b) Tulburări ale dinamicii dispoziţionale sunt fluctuaţii pe care le
suferă dispoziţia, schimbările de tonalitate de la un interval de timp
la altul, sunt după unii autori, date genetice care se înscriu ca
specifice în nota personală, individuală. Stabilitatea emoţională,
scăzută la copil, se desăvârşeşte pe măsura maturizării atingând
nivelul optim al adultului.
b₁) Rigiditatea afectivă este reprezentată de conservarea în
timp, contradictorie cu schimbările obiective, situaţionale, a unei
structuri afective. Acestea se traduce în principal printr-o disfuncţie
majoră a personalităţii, antrenând o ,,rigidizare’’ a sistemului de
credinţe şi valori, motivaţii etc., ducând la o echilibrare neadecvată
la solicitările externe. Se întâlneşte la unele personalităţi
dizarmonice.
b₂) Labilitatea emoţională se caracterizează prin variaţii
dispoziţionale frecvente, lipsite de contextualitate, sau dimpotrivă
legate doar de starea afectivă a celor din jur. Se întâlneşte în stările
maniacale, oligofrenii, hipertiroidii, debutul unor demenţe, la unele
personalităţii dizarmonice (isterice, afective).
b₃) Sociopatia este o dereglare a sentimentelor sociale şi
constă în lipsa de respect faţă de obligaţiile sociale, raporturi
tensionate cu alţi indivizi, agresivitate sporită, manifestare puternică
a lipsei de interes. Caracterizată prin egocentrism, lipsă de
compasiune, nonconformism, nu se acceptă criteriile valoric –

sociale, comportament antisocial, criminal.
c) Tulburări ale emoţiilor elaborate.
c₁) Paratimiile – modificări predominant calitative ale
emoţiilor, elaborate, caracterizate prin neadecvarea extremă în
raport cu contextul situaţional al dispoziţiilor sentimentelor, trăirilor
afective. Se întâlnesc în stări reactive, psihoze schizofrenice,
tulburări de involuţie, parafrenie.
c₂) Inversiunea afectivă se manifestă ca o schimbare a
sentimentelor pozitive, fireşti, avute de subiect anterior îmbolnăvirii
faţă de persoane apropiate din familie. Se întâlneşte în schizofrenii,
parafrenii, delirul de gelozie şi rar în paranoia.
c₃) Ambivalenţa afectivă constă în trăirea simulantă a două
sentimente antagoniste (dragoste–ură, dorinţă–teamă) într-un
amestec indestructibil. Se întâlneşte în schizofrenie şi uneori în
tulburările involutive.
c₄) Fobia este definită ca o reacţie somatică şi psihologică
faţă de obiecte/situaţii ce provoacă frica, mai degrabă decât faţă de
obiectul în sine. Frica specifică, intensă declanşată de un obiect sau
o situaţie care nu au prin însele un caracter periculos, fobia are un
caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat
volitiv. Cele mai frecvente fobii sunt: claustrofobia – teama de a fi
singur în orice loc; agrofobia – teama de locuri sau spaţii deschise,
largi; fobia socială – teama iraţională că activitatea personală să fie
urmărită de ale persoane, de teama de a nu fi umilit; fobii speciale –
teama de animale.
c₅) Extazul este o stare paroxistică de bucurie exagerată. Se
întâlneşte în isterie, oligofrenie, deliruri cronice, schizofrenie,
epilepsie.
II.5.2 Motivaţia. Mecanism psihic care stimulează

comportamentul şi activitatea subiectului, învinuitului
– inculpatului.
II.5.2.1 Caracterizarea generală şi funcţiile motivaţiei.
Procesele informaţional – operaţionale sunt necesare
pentru buna desfăşurare a activităţii dar nu şi suficiente. O persoană
poate dispune de o percepţie bună, de o gândire dezvoltată, de
capacităţi mnezice şi transformative cu un înalt nivel funcţional şi
totuşi să fie ineficientă să nu obţină performanţe în acţiunile
întreprinse. Şi acesta pentru că nu se află într-o stare de receptivitate
optimă sau chir crescută în momentele recepţionării, stocării,
prelungirii informaţiilor, mai mult decât atât, pentru că nu este
împinsă, stimulată, mobilizată pentru a desfăşura activităţile
respective.
De asemenea o persoană se poate descurca în situaţiile
obişnuite, dar nu şi în cele noi, neaşteptate, perturbatorii. În aceste
cazuri din urmă se impune cu stringenţă reactivarea restructurarea şi
redistribuirea energetică a organismului, tensionarea sau
detensionare acestuia.
Aşadar, pentru ca activitatea să fie eficientă subiectului
trebuie să facă apel la o serie de mecanisme psihice cu rol de
stimulare şi activare, de sensibilizare selectivă şi imbold, pe de o
parte, de energizare şi susţinere, pe de altă parte.
Există deci un sistem activator care are efecte de
intensificare a energiei psihonervoase. Acesta este constituit din
formaţiunea reticulată (în plan fiziologic) şi de motivaţie şi afectivitate (în plan
psihic). Acestea reprezintă dimensiunea intensivă a
comportamentului pentru că potenţează şi chiar intensifică
energetic organismul.
Motivaţia este cea care este responsabilă de faptul că un
comportament se orientează de preferinţă spre o categorie de
obiecte mai mult decât spre alta. Motivaţia se referă la totalitatea
elementelor stimulative interne, atât a celor care se prezintă ca
trebuinţe, impulsuri de ordin fiziologic, cât şi a celor care se

prezintă ca sentimente, interese, aspiraţii, idealuri sau valori.
Specificul motivaţiei este deci nu declanşarea reacţiilor, a
răspunsurilor individului, ci activarea, energizarea generală,
menţinerea unui tonus psihofizic optim pe tot parcursul desfăşurării
activităţii, precum şi direcţionarea orientarea activităţii sale spre
realizarea eficientă a scopurilor propuse. Motivaţia se manifestă
astfel ca fenomen cu dublă valenţă, dinamico–energetică, şi
direcţional–orientativă. Fiecare motiv este constituit din două
segmente, unul energetic sau energizor şi dinamogen, altul
direcţional sau orientativ.
Golu Pantelimon afirmă că motivaţia este, în esenţă un
model subiectiv al cauzalităţii obiective, cauzalitate reprodusă psihic,
acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăţare şi
educaţie în sfera internă a persoanei.
Aşadar motivaţia este procesul psihic care reflectă relaţia subiect –
mediu, printr-un ansamblu de stimuli (factori) interni dinamici, fie că sunt
înnăscuţi sau dobândiţi, conştienţi sau inconştienţi, care îl împing, instigă,
determină pe subiect (determină conduita) să le satisfacă prin atitudini de
căutare, apropiere, evitare sau respingere a unor obiecte, persoane, activităţi,
situaţii.
Structura motivaţiei este formată din: trebuinţe, motive,
scop, interese, convingeri, ideal, concepţie despre lume şi viaţă.
Funcţiile motivaţiei sunt:
- funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui
dezechilibru fiziologic sau psihologic; în această fază starea de
necesitate apare, dar nu declanşează acţiunea (trebuinţele);
- funcţie de mobil sau factor declanşator al acţiunilor
efective, specifică motivului;
- funcţia de autoreglare a condiţiei, prin care se imprimă
acesteia un caracter activ selectiv.
II.5.2.2 Clasificarea motivelor condiţiei umane.

Motivul este mobilul care declanşează, susţine energetic şi
orientează acţiunea , exprimându-se (capătă sens) prin scop.
H. Murray (1930) a identificat un număr de douăzeci de
trebuinţe fundamentale şi anume:
- trebuinţa de supunere (de suportare pasivă a acţiunii
forţelor externe, de acceptare a blamării, injuriilor, critici şi de
căutare şi complacere în durere, pedeapsă, boală şi necaz);
- trebuinţa de realizare (de a învinge obstacolele şi de a
obţine performanţe superioare, de a se întrece pe sine însuşi şi de a
manipula şi organiza obiectele fizice , fiinţe umane sau idei);
- trebuinţa de afiliere (de apropiere şi colaborare cu ceilalţi
oameni, de a fi pe placul altora, de a câştiga afecţiunea celor din jur);
- trebuinţa de agresiune (de răzbunare pentru insultă, de a
răspunde prin forţă la forţă);
- trebuinţa de autonomie (de a fi liber, de nonconformism,
de a nu se supune tratamentelor autoritar-dictatoriale);
- trebuinţa de contracarare (de a înlătura o umilire prin
stoparea acţiunii,de a şterge o dezonorare prin acţiune);
- trebuinţa de apărare (de ascundere sau justificare a
greşelilor, a eşecurilor sau a umilirilor);
- trebuinţa de deferenţă (de a admira, a susţine un superior,
de a preţui elogia şi onoarea, de a ceda influenţei unui superior);
- trebuinţa de dominare (de a influenţa şi dirija conduita
altora prin sugestie, seducere, persuasiune sau comandă);
- trebuinţa de exhibiţie (de a face impresie, de a excita, de a
încânta, fascina, şoca, intriga sau amuza pe alţii);
- trebuinţa de a înlătura răul (durerea, injuria, boala, de a
scăpa de o situaţie primejdioasă);
- trebuinţa de a evita situaţiile neplăcute (îngustarea acţiunii

din cauza fricii de eşec);
- trebuinţa de existenţă socială (de a acorda simpatie şi de a
satisface nevoile altuia aflat în necaz);
- trebuinţa de ordine (de organizare, de curăţenie,
rânduială);
- trebuinţa ludică (de a căuta relaxare prin joc, prin glume,
veselie, distracţie);
- trebuinţa de rejecţie (de descotorosire de un obiect,
animal sau persoană antipatică);
- trebuinţa de senzualitate (de a căuta plăcerile senzuale);
- trebuinţa de sex;
- trebuinţa de a fi ajutat (de a avea nevoile satisfă-cute de
altul, de a fi mângâiat, protejat, simpatizat, iubit, consolat etc.);
- trebuinţa de înţelegere (interesul de a cunoaşte, întreba,
specula, analiza etc.).
A. Maslow a elaborat clasificarea sa pornind de la
aprecierea locului şi importanţei conţinutului motivului în structura
personalităţii astfel:
- trebuinţe fiziologice;
- trebuinţe de securitate;
- trebuinţe de afectivitate;
- trebuinţa de importanţă
- trebuinţe cognitive;
- trebuinţe estetice;
- trebuinţe de concordanţă între cunoaştere, trăire şi
acţiune, ceea ce înseamnă că reechilibrarea conduitei şi integrarea
personalităţii la mediu.
II.5.2.3 Conflict motivaţional şi frustrare, factor latent de

tulburări psihonervoase sau de comportament
infracţional.
Subiectul, învinuitul – inculpatul nu posedă un singur
motiv şi un singur scop, ci o multitudine de motive şi de scopuri,
fiind o fiinţă plurimotivată şi pluriteleonomică.
Satisfacerea oricărui motiv (negativ– furt, tâlhărie, viol etc.)
şi atingerea oricărui scop reclamă interpretarea de către subiect,
învinuit – inculpat a unui demers, a unei anumite activităţi (ilicite).
Există situaţii când sunt activate simultan două sau mai
multe motive, astfel se naşte un conflict, individul fiind supus atunci
presiunii unui anumit număr de forţe cu valenţe diferite,a căror,
surmontare reclamă un serios efort voluntar şi decizional.
Tipul şi intensitatea conflictului vor depinde de natura şi
semnul motivelor concurente. S-au identificat trei tipuri de
conflicte:
- conflictul generat de simultaneitatea a două motive
pozitive (atracţie–atracţie : A – A) de exemplu în situaţia de a alege
între dorinţa puternică de a citi o carte valoroasă şi scumpă, dar
neexistând banii necesari să fie furată din magazin, cu riscul
prinderii, şi vizionare unui film care tratează numai o parte din
subiectul cărţii.
- conflictul generat de două variante la fel de indezirabile ,
negative (respingere – respingere sau evitare–evitare), dar din care
trebuie aleasă numai una (de exemplu individul neavând alte
variante,pentru a face rost de bani şi de a se opera pentru o boală
dureroasă, trebuie să aleagă între a comite o tâlhărie şi a sparge un
autovehicul în care se află un obiect valoros)
- conflictul generat de o situaţie antagonică (atracţie –
respingere), obiectul motivului sau scopul având atât valenţe
pozitive cât şi negative (de ex. individul trebuie să aleagă între
atracţia de a fura un autoturism model nou, foarte scump şi riscul

de a fi prins şi a suporta rigorile legii)
Acumularea în timp şi cronicizarea conflictelor se
transformă în sursă de frustraţie negativă şi, implicit, în focare latente
de tulburări psihonevrotice sau de săvârşire a unor infracţiuni, cu
riscul suportării de către individ a pedepsei legale. Exemple de
frustrare pot fi actele de inechitate, ironiile sarcastice, aşteptările
prelungite şi eşuate, aspiraţiile nerealizate, refuzurile etc. Reacţiile
generate de aceste situaţi sunt dezechilibrul afectiv (ex. – mânia),
înjurătura, riposta verbală, atacul fizic etc.
Aşadar, frustrarea reprezintă un dezechilibru afectiv negativ
(nemulţumire, insatisfacţie, furie etc.) datorat repetatelor nereguli şi
obstacole în calea satisfacerii a unui motiv sau altul.
În general, reacţiile de frustrare diferă semnificativ de la
individ la individ, în funcţie de tipul de personalitate. Se desprinde
astfel un indice de rezistenţă la frustraţie a cărui valoare se află de regulă
în raport invers proporţional cu forţa Eului.
M. Miclea (1996) a elaborat o clasificare a reacţiilor
individuale imediate la situaţiile frustrante, astfel: neastâmpărul şi
tensiunea; agresivitatea; apatia; evaziunea în imaginar;stereotipia
(repetarea aceloraşi comportamente); regresia (recurgerea la
comportamente de un nivel ontogenetic inferior).
II.5.2.4 Gama motivaţiilor comportamentului infracţional (a

carierei infracţionale).
Acţiunile umane sunt de regulă, plurimodale. De exemplu,
relaţiile de prietenie dintr-un grup infracţional, satisfac nevoia de
afiliere (asociere) pentru realizarea de fapte ilegale, de protecţie, de
recunoaştere sau de statut, de comunicare etc. Motivele unei
acţiuni/relaţii alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări
interne şi externe.
Gama motivaţiilor comportamentului infracţional poate fi

descrisă în suită de noţiuni: trebuinţă, impuls sau propensiune,
dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.
Trebuinţa este sursa primară a acţiunii care semnalizează
cerinţele de reechilibrare în forma unor stări de imbolduri specifice.
Trebuinţa generează o stare de tensiune psihică, un
dezechilibru fiziologic sau psihologic, o stare emoţională pozitivă
sau negativă, ce se manifestă ca spre sau împotriva a ceva. Tendinţa
apare ca forţă lăuntrică ce îl împinge sau îl reţine pe individ în
acţiuni.
A avea o trebuinţă înseamnă a simţii nevoia, necesitatea de
a obţine un lucru sau altul, de a realiza ceva (de exemplu nevoia
făptuitorului de a conduce un autoturism valoros, scump, care se
realizează prin furtul acestuia).
Odată cu trebuinţa se naşte impulsul sau propensiunea care
constă fiziologic, în apariţia unei excitabilităţi accentuate a centrilor
nervoşi corespunzători, iar psihologic, în trăirea unei stări de
activare, de tensiune, de preparare a acţiunii.
Termenul de trebuinţă indică aspectul de conţinut iar
termenul de impuls desemnează aspectul procesual al trebuinţei,
constând din unghi psiho-fiziologic din excitabilitate accentuată.
Cele două aspecte nu pot fi separate, trebuinţa şi impulsul alcătuiesc
o unitate, sunt două laturi ale aceluiaşi fenomen.
Dorinţa ilicită este o trebuinţă conştientizată,o activare
emoţională orientată spre obiectul ei, obiect întrevăzut sau proiectat
conştient. Conturându-se spectrul obiectelor sau situaţiilor care
satisfac o trebuinţă, ulterior, în prezenţa acestora, individul trăieşte
dorinţa de apropiere (prin furt, tâlhărie, viol etc.). În felul acesta se
nasc dorinţele, care devin motive autonome de acţiune.
Intenţia marchează trecerea de la motive spre scopuri sau
proiecte, indicând cristalizarea aspectului direcţional al motivului
ilicit.
Scopul este prefigurarea mintală a rezultatului, a efectului

dorit, un gând prezent asupra a ceea ce urmează să se obţină în
viitor. Dacă scopul ilicit propus nu a fost atins, intenţia nu s-a
realizat, tensiunea psihică nu se stinge, ci se menţine sub formă de
impuls prin continuarea preocupării de problemă.
Aspiraţia este o dorinţă activată în imagini mintale, năzuinţă
spre scopuri care depăşesc condiţiile la care a ajuns făptuitorul (de a
se îmbogăţii prin furtul obiectelor de artă).
Idealul îşi are originea în sistemul de valori al persoanei sau
grupului, prefigurând în funcţie de relaţii un scop final al acţiunii lor
(de a imita cât mai bine tablourile originale şi de a le vinde, a înşela
o altă persoană).
II.5.3 Voinţa. Mecanism psihic care mobilizează,

concentrează şi orientează energia psiho-nervoasă în
vederea realizării scopului (ilicit).
II.5.3.1 Caracterizarea generală şi funcţiile voinţei.

În teoria psihologică există mai multe interpretări
categoriale ale voinţei. Paul Popescu Neveanu atribuie acestui
fenomen calitatea de proces psihic, Andrei Cosmovici – de
activitate, Pavel Mureşan – de activitate, proces şi trăsătură specifică
numai omului.
Voinţa presupune un efort voluntar, forţa căruia este direct
proporţională cu dificultatea realizării scopului şi intensitatea
motivaţiei care îl generează . Efortul voluntar se
află în interacţiune cu procesele psihice cognitive şi afective,
implicând anumite trăiri, emoţii, resentimente.
Asigurând energia necesară desfăşurării activităţii şi în
special organizând-o şi concentrând-o în direcţia unică a scopului,
voinţa este una din condiţiile subiective, obţinerii unor performanţe
înalte.
Mobilitatea voluntară, deşi este deosebit de eficientă este în

acelaşi timp costisitoare pentru organism din punct de vedere
energetic. Încordarea voluntară nu poate fi nelimitată. După etape
de efort voluntar intens şi îndelungat, urmează momente de
oboseală, nu doar fizică, ci în special nervoasă. De aceea, pentru
păstrarea sănătăţii fizice şi mintale, este recomandat un echilibru
între activitate şi odihnă.
Voinţa intervine în organizarea şi dirijarea tuturor proceselor
şi stărilor psihice implicate în activitatea voluntară. ea imprimă
tuturor mecanismelor psihice, însuşiri calitativ superioare: percepţii
voluntare, la fel reprezentări, memorie eficientă, atenţie, imaginaţie
voluntară etc.
Aşadar, voinţa este mecanismul psihic complex, care
reglează superior psihicul prin mecanisme verbale, reflectă
particularităţile obstacolului prin mobilizare, concentrarea şi
orientarea energiei psihonervoase, prin efort voluntar în vederea
depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor propuse, prin acţiuni de
planificare, stopare, diminuare, amânare sau decizie a execuţiei
activităţii.
Legăturile multiple şi complexe ale voinţei cu toate
procesele psihice, sunt mediate de cuvânt.
Prin intermediul limbajului intern, acţiunile voluntare,
înainte de a fi efectuate, sunt elaborate în formă ideală, imaginativă,
sub forma planurilor mintale, imaginilor mentale. Prin intermediul
cuvântului este posibilă atât declanşarea cât şi oprirea acţiunilor
voluntare.
Funcţiile voinţei sunt:
- de reglaj superior a psihicului, prin mecanisme verbale;
- de luare a deciziei;
- de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase, în
vederea depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor propuse;
- de autoreglare, autodetrminare, autorealizare a

personalităţii.
II.5.3.2 Structura şi fazele actului voluntar în săvârşirea
infracţiunii.
Ca formă de expresie a nivelului conştient al psihicului,
activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale 1 :
a) diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor
componente – motivul mijlocul şi scopul – cu posibilitatea
transformării, la nevoie, a fiecăreia dintre ele în ,,obiect de analiză
specială şi de evaluare”;
b) prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi
în modul de desfăşurare a ei, condiţionare care constă în corelarea şi
aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o
parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între
efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial – discursiv şi multifazic
al structurii şi desfăşurării actului voluntar.
Se pot astfel evidenţia, ca având un specific propriu,
următoarele cinci faze:
1) Actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop.
La baza acţiunii voluntare (ilicită) stă întotdeauna o incitare, o
tensiune, o stare de necesitate,care se individualizează în forma
motivului.
Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la
context, la condiţiile obiective externe. În urma analizei, se stabileşte
un scop şi un proiect. Acestea generează apoi starea subiectivă
conştientă de dorinţă, în care se realizează o legătură funcţională
între motiv şi scop (doresc nu ceva în general, ci ceva anume, de
1 Golu Mihai Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară Bucureşti 2005,

p.602.
exemplu intrarea în posesie a unei motociclete, prin spargerea unui

magazin etc.).
Dorinţa astfel structurată se transformă la un nivel
integrativ mai înalt în intenţie, adică în crearea montajului selectiv
intern centrat pe acţiune, în vederea atingerii scopului. Acţiunea este
astfel scoasă din starea latentă iniţială şi pusă în poziţia de start. Prin
intermediul intenţiei, scopul se leagă cu motivul (ca în dorinţă),şi cu
mijlocul de realizare, completându-se astfel schema logică sau planul
activităţii. Netransformată în intenţie, dorinţa rămâne o simplă stare
pasivă, fără a se putea îndeplinii în mod efectiv.
2) Analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor
prezente la momentul dat în câmpul conştiinţei.
Se întâmplă adesea să se acţioneze în acelaşi două sau mai
multe motive, care să orienteze persoana spre scopuri diferite. Cum,
obiectiv, datorită legii exclusivităţii, nu pot fi toate satisfăcute
concomitent, între ele are loc, inevitabilul, o anumită confruntare, o
luptă pentru ,,supremaţie’’ şi câştigarea accesului la finalizare (în
tratarea subiectului de faţă – va câştiga motivul negativ de săvârşire
a infracţiunii).
3) Deliberarea sau luarea hotărârii.
Hotărârea constă în alegerea definitivă a unui motiv şi
implicit a unui scop, a unui mijloc de realizare a acestuia şi
inhibarea, amânarea celorlalte, astfel putându-se asigura
concentrarea energiei psihonervoase în vederea realizării scopului.
Prin luarea hotărârii se pune capăt oscilaţiilor în alegerea scopului.
Hotărârea poate consta, fie în a întreprinde o acţiune, fie în a te
abţine de a acţiona.
4) Executarea hotărârii.
Odată hotărârea luată, urmează faza finală a actului
voluntar, cea de execuţie (de efectuare a infracţiunii), prin care se
ajunge la atingerea propriu-zisă a scopului.
5) Evaluarea rezultatelor.
Această fază se realizează în două forme: secvenţială şi

globală. Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de
bază, asigurând prevenirea sau înlăturarea eventualelor deviaţii şi
erori (autoreglare secvenţială). Forma globală se manifestă la finele
actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul lui de
reuşită şi despre posibilele consecinţe ale sale (autoreglarea globală
sistemică).
II.5.3.3 Diferenţe interindividuale privind calităţile şi defectele

voinţei.
Voinţa se formează pe parcursul vieţii prin activităţii şi
exercitare permanentă de eforturi de diversă intensitate,
constatându-se anumite calităţii ale ei care se manifestă în trăsături
de personalitate.
Calităţile voinţei sunt:
a) Forţa, tăria se exprimă în intensitatea efortului voluntar,
în capacitate subiectului de a depăşi obstacole ridicate pentru
realizarea scopurilor propuse. Acestea sunt condiţionate de
capacitatea de efort psihic şi fizic a subiectului, de complexitatea şi
forţa cunoştinţelor sale, de forţa motivaţiei şi valoarea scopului, de
dorinţa de realizare a acestuia. Opusul acestei calităţi este
slăbiciunea voinţei, abulia.
b) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la
nivelul optim atât timp cât este necesar pentru atingerea scopului în
pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce poate ivi în cale.
Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor pe
care un subiect le face pentru rezolvarea unei probleme mai dificile
sau pentru a realiza ceea ce şi-a propus în condiţiile apariţiei unor
piedici neprevăzute.
Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu ea depinde şi de
,,rezerva energetică’’ a individului, exprimată în forţa sistemului
nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind

favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat.
Opusul perseverenţei este renunţarea sau delăsarea care duc
la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură
ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar
obstacole noi sau eşecuri.
c) Promptitudinea constă în capacitatea subiectului de a lua
rapid decizia cea mai potrivită, într-o situaţie complexă şi urgentă.
Opusul acestei calităţi este nehotărârea sau tergiversarea, care se
manifestă prin oscilaţii îndelungate şi nejustificate între mai multe
motive, scopuri, căi, mijloace etc..
d) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de
conduită, în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă
şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o
trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii.
Nivelul de elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde
de forţa Eului, de gradul de dezvoltare a motivaţiei, de rol şi de
statut, de nivelul conştiinţei, demnităţii şi mândriei personale.
În plan executiv, consecvenţa este cea care ne determină să
trecem la îndeplinirea hotărârilor luate şi a promisiunilor făcute,
asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă internă (ideatică) şi cea
obiectivă externă (acţională) voinţei.
Opusul consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în
instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor în
discrepanta dintre convingeri şi acţiune (duplicitate) dintre vorbă şi
faptă.
e) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional – instrumentală
a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida
tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să
revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula.
Opusul fermităţii sunt: influenţabilitatea şi oscilaţia.
Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până la urmă
ghidat, nu atât de propriile convingeri şi decizii, cât de influenţele

celor din jur.
Dar atunci când un punct de vedere sau o hotărâre se
menţine în ciuda netemeiniciei lor evidente, dintr-o trăsătură
pozitivă, fermitatea se transformă în una negativă.
f) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi
organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor,
hotărârilor şi scopurilor proprii.
Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute, de genul
potenţialului energetic şi activismului, independenţa este în cea mai
mare parte rezultatul regimului educaţional din copilărie. un regim
educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi
interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să
asigure modelarea în limite normale a independenţei. Dimpotrivă, un
regim de tip extremist fie că va compromite structurarea elementelor
psihologice de reglaj necesare independenţei, fie că va duce la
structurare unei independenţe de tip rebel, neraportată şi nefondată
pe principii şi valori autentice (caracteristice comportamentelor
negativiste, anarhiste, de vagabondaj, antisociale)
Opusul independenţei este dependenţa, care constă în
absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în
dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la
acţiune fără un sprijin din partea altcuiva.
g) Curajul constă în capacitatea subiectului de a se angaja,
înfrunta în situaţii periculoase, fără a ţine seama de riscurile propriei
vieţi. Curajul exclude teama şi neîncrederea în sine.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o
permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Statistic, între ele se constată existenţa unei corelaţii pozitive
semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor
tinde să ia valori proporţional mari şi invers. Considerăm că trăsătura
bazală în jurul căreia gravitează celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când
forţa este slab structurată, devine puţin probabil ca perseverenţa,
fermitatea, independenţa sau curajul să o compenseze, astfel încât să

menţină voinţa la un nivel superior. De aici rezultă că educarea
voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în centrul obiectivelor sale
forţa. O voinţă puternică poate mai uşor dobândi şi trăsăturile
perseverenţei, consecvenţei, fermităţii şi independenţei. O voinţă
slabă îşi subminează din start dobândirea acestor trăsături.
II.5.3.4 Practica judiciară, şi psihopatologia voinţei.

Teoriile psihofiziologice ale voinţei pun accent pe rolul
sistemului nervos central în condiţionarea, declanşarea şi
menţinerea acestui proces. Psihologul rus I. Pavlov a demonstrat
experimental că voinţa este un rezultat al excitaţie cortexului, un rol
central având zona frontală a emisferelor mari. A. Luria a confirmat
rolul de programare, reglare şi control al activităţii psihice realizat pe
lobii frontali, localizând tot odată, voinţa. Traumatizarea lobilor
frontali provoacă dezorganizări comportamentale, cu deosebire a
conduitelor realizate prin mijloace verbale, pot duce la manifestări
patologice ale voinţei – abulie. Aceasta constă în scăderea capacităţi
de efort, mobilizare şi iniţiativă, prin comparaţie cu posibilităţile
anterioare ale aceluiaşi individ în sarcini similar motivate.
Abulia este consecutivă unor boli ale sistemului nervos,
endocrin şi muscular sau de altă natură, antrenând scăderea
resurselor energetice ale organismului. În forme severe îşi asociază
scăderea interesului, indiferenţă afectivă şi pasivitate
comportamentală, reducându-se considerabil procesele gândirii şi
capacitatea de anticipaţie a acesteia.
În practica judiciară şi medicală abulia s-a constatat în
nevroze, stări depresive melancolice, schizofrenie, psihoze şi
involuţie etc.. În cazul psihozelor se manifestă fie prin lipsa de
stăpânire de sine şi autocontrol a diverselor pulsiuni interne
(psihopatie instabilă, impulsivă, explozivă), fie prin deficitul
constituţional de voinţă (psihopatie abulică), fie prin severe pulsiuni
şi tendinţe orientate împotriva persoanei (sadism, masochism etc.).
P. Janet distinge mai multe tipuri de abulie, astfel:

- abulie motorie, reprezentând inhibiţia trecerii la
îndeplinirea unor acţiuni;
- abulia intelectuală, caracterizată prin slăbire atenţiei
voluntare de a se putea concentra asupra unei activităţi intelectuale
şi care este recunoscută ca atare de către individ;
- abulia constituţională, specifică unei categorii de subiecţi
consideraţi ,,slabi”, ,,inerţi” sau ,,leneşi”, incapabili de a putea
desfăşura un efort de adaptare socială, personalităţii în special de tip
ezitant, cu tendinţa la îndoială şi incertitudine;
- abulii sistematice, constând în imposibilitatea realizării
voluntare a unor anumite acţiuni cu caracter particular, din cauza
unor inhibiţii obsesive sau fobice,
II.5.4 Atenţia. Mecanism psihic care susţine energetic

activitatea (ilicită).
II.5.4.1 Caracterizarea generală şi funcţiile atenţiei.

În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată
întotdeauna ca factor al reuşitei sau succesului (,,iată ce bine am
făcut dacă am fost atent”), iar slăbiciunea sau absenţa ei – ca factor
generator de erori şi eşecuri (,,iată ce prost am făcut” sau ,,iată ce mi
s-a întâmplat dacă n-am fost atent”). Cu alte cuvinte, ea este prima
realitate psihică ce se scoate în faţă, cu titlu pozitiv sau negativ, ori
de câte ori trebuie să ne dăm seama de rezultatele unei acţiuni
concrete sau a alteia. Alte entităţi, precum percepţia, gândirea,
memoria sau motivaţia sunt lăsate de regulă mai la urmă, cu toate că
adevărata cauză a unui succes sau eşec se poate afla chiar la nivelul
lor.
În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul ,,fii atent!”
se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai
adecvat, toate potenţele şi capacităţile şi direcţia ieşirii cu bine dintr-

o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului propus.
Din multitudinea de stimuli (obiecte, fenomene etc.) care
acţionează la un moment dat asupra organismului uman, nu mai
unii sunt reflectaţi cu deosebită claritate. La baza perceperii şi
înţelegerii obiectelor şi fenomenelor lumii materiale, a selectării şi
reflectării lor cu claritate în cortex, se află atenţia.
Atenţia este mecanismul psihic prin care se modulează
energia psihonervoasă necesară desfăşurării şi asigurării calităţii
proceselor psihice, realizează funcţia operativă, şi de orientare a
activităţii psihice.
Lipsa atenţiei sau atenţia slabă, duce la omisiuni în
receptarea stimulilor, la erori în reacţiile de răspuns, la confuzii în
descifrarea sensurilor, la utilizarea greşită a instrumentelor etc..
Aşadar, atenţia este mecanismul psihic care constă în
orientarea selectivă în câmpul realităţii (conform trebuinţelor,
intereselor, scopurilor, idealurilor) şi concentrarea energiei
psihonervoase a subiectului asupra unor obiecte, fenomene,
activităţi, în scopul desfăşurării optime a activităţii psihice,
înţelegerii, reflectării lor mai clare şi mai complete, respectiv al
realizării lor eficiente, cât şi a îndeplinirii obiectivelor propuse.
Funcţiile atenţiei sunt 1 :
- de explorare şi baleiaj în câmpul perceptiv extern, care se
finalizează cu detecţia ,,stimulului – ţintă”;
- de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă
durată, care se finalizează cu identificarea elementelor ce urmează a
fi reactualizate, reproduse;
- de accentuare a contrastelor,care se finalizează prin
focalizarea activării optime asupra obiectului sau ideii date;
1
Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară, Bucureşti,
2005, p.529
- de filtrare – selecţie, care se finalizează prin centrarea

activităţii optime doar pe elementele şi secvenţele specifice ale
activităţii şi ignorarea situaţională a celor ,,străine’’, exterioare;
- de orientare – direcţionare, care se finalizează prin crearea
montajelor interne adecvate desfăşurării proceselor şi acţiunilor
,,comandate’’;
- de potenţare, care se concretizează în regenerarea
succesivă a efortului neuropsihic necesar pe toată durata activităţii;
- de avertizare şi de abordare, care se concretizează în
momente de accentuare a vigilenţei, prudenţei şi discernământului
în situaţii imprevizibile sau critice.
II.5.4.2 Formele atenţiei şi interacţiune lor.

În funcţie de prezenţa sau absenţa intenţiei de a fi atent, a
scopului şi efortului voluntar, atenţia poate fi voluntară, involuntară
postvoluntară.
a) Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a
atenţiei umane, care se declanşează şi se menţine spontan, fără
intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului.
Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat de
noutatea stimulilor şi de modificările intempestive în ambianţa
familială
Studiind mecanismele activităţii, D.E.Berlyne (1966) a
demonstrat că unele caracteristici formale ale stimulilor duc la
declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai
puternică a nivelului de vigilenţă decât altele. Printre trăsăturile cu
forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea (un
câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite, de exemplu litere,
cifre, figuri geometrice etc., incită mai raid atenţia involuntară decât
unul alcătuit din elemente de acelaşi gen), asimetria, contrastul,
neregularitatea, mişcarea, intensitatea (mare)
Durata menţinerii atenţiei involuntare asupra unui stimul

(dacă acesta rămâne constant) este relativ redusă (maximum zece –
cincisprezece minute) şi are variaţii în funcţie de individualitatea
subiecţilor şi de caracteristicile obiective ale stimulilor.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie cu atenţia
voluntară. Dacă în timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau
asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un
stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în curs şi locul
atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară (susţinută de
reflexul necondiţionat de orientare).
Aşadar, se poate concluziona că funcţia principală a atenţiei
involuntare este aceea de explorare–investigare a noului şi
imprevizibilului şi de pregătire în scenă a atenţiei voluntare, pentru
performarea activităţilor adaptabile specifice.
b) Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană
de realizare a controlului conştient asupra evenimentelor din mediul
extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în
orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată a focusului conştiinţei
asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în menţinerea acestei
focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus. Nu se poate vorbi de conectarea aceste
forme a atenţiei fără existenţa şi formularea prealabilă a unui
obiectiv sau scop: ,,vreau să văd că…’’, ,,vreau să-mi propun să…’’,
,,vreau să stabilesc…’’ etc..
Atenţia voluntară nu se menţine fixată într-un punct, de
regulă ea urmează logica desfăşurării evenimentelor şi secvenţelor
activităţii precum şi pe cea a succesiunii situaţiilor şi solicitărilor
obiective. Ea trebuie, deci, să fie nu numai concentrată ci şi mobilă,
comutativă, distributivă.
Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie
deosebită pentru noi, energia necesară concentrării şi stabilităţii
atenţiei va fi furnizată nu numai de mobilitatea voluntară ci şi de
motivaţie. Prin intermediul cuvântului, se ia decizia de a fi atent şi se
stimulează şi focalizează atenţia. Atenţia voluntară susţine activitatea
în toate momentele ei: atrăgătoare dar şi neplăcute, uşoare dar şi

grele. Ea se produce şi se menţine cu efort, cu încordări, cu consum
energetic şi de aceea nu se poate manifesta timp nelimitat. După
perioada de atenţie voluntară, apar momente de oboseală, de slăbire
a atenţiei, a vigilenţei şi de trecere la starea de somnolenţă.
Atenţia voluntară poate fi: perceptivă, senzoriomo-torie,
(specific activităţii lucrului cu obiectele) şi intelectivă, care însoţeşte
orice activitate de gândire, memorie, imaginaţie.
Atenţia voluntară şi involuntară, respectiv cea post-
voluntară nu sunt strict delimitate în cadrul desfăşurării activităţilor
umane, întrucât există perioade în care se manifestă diverse grade de
trecere de la o formă a atenţiei la alta.
Utilizarea repetată a acţiunii voluntare, generează
automatizarea ei, dobândirea deprinderii de a fi atent. Această formă a
atenţiei, serveşte cel mai bine activităţii, pentru că reduce
considerabil efortul voluntar şi starea de oboseală.
Perfecţionarea ridicată (peste optim), de-a lungul vieţii, a
producerii, activării; a volumului; stabilităţii; concentrării;
distributivităţii; şi mobilităţii atenţiei, va conduce la instalarea ei
uşoară, să fie deosebit de eficientă putându-se astfel vorbi, de
dobândirea aptitudinii de a fi atent.
c) Atenţia postvoluntară desemnează mai întâi, acea formă a
atenţiei care este mijlocită de structuri operaţionale care au fost
cândva elaborate voluntar. Este fenomenul ce intervine când
efectuăm diverse deprinderi senzoriomotorii sau intelectuale. În
aceste cazuri atenţia se mai numeşte habituală.
O altă semnificaţie a atenţiei postvoluntare se referă la
situaţia in care scopul activităţii şi activitatea, susţinute voluntar la
început, se desfăşoară apoi fără nici un efort voluntar, subiectul
fiind puternic angajat afectiv şi motivaţional în efectuarea unor
secvenţe ale activităţii. O astfel de atenţie este denumită atenţie
postvoluntară. Această formă a atenţiei devenită predominant
involuntară, datorită susţinerii ei de emoţii şi interese cognitive,
trebuie considerată ca o formă aparte şi anume– atenţie atitudinală.

Aceasta întrucât ea presupune selecţii–orientări-concentrări după
vectori atitudinali proprii unei persoane, în privinţa cunoaşterii,
valorilor ştiinţifice, valorilor estetice, activităţii profesionale etc.,
vector susţinut de o motivaţie optimă.
II.5.4.3 Diferenţe din punct de vedere al însuşirilor atenţiei la

învinuiţi – inculpaţi.
Atenţia unei persoane se diferenţiază pe baza unor însuşiri
care se dezvoltă în funcţie de structura activităţilor (ilicite)
desfăşurate predominant,de experienţă, motivaţie etc.
Însuşirile atenţiei sunt:
a) volumul sau capacitatea de cuprindere simultană a unui
număr mai mic sau mai mare de entităţi distincte (obiecte, imagini,
cuvinte, cifre etc.);
b) concentrarea constă în delimitarea unei sfere precise de
obiecte asupra cărora este orientată atenţia;
c) stabilitatea sau posibilitatea de a menţine mai mult timp
atenţia la un nivel optim asupra aceleiaşi activităţi, chiar dacă
obiectele sau acţiunile acestora se modifică;
d) mobilitatea constă în comutarea rapidă a atenţiei, la un
nivel optim de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă
sau verigă a activităţii la alta, menţinând totodată controlul asupra
ansamblului;
e) distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a
permite realizarea simultană a două sau mai multor activităţi diferite;
f) distragerea constă în scăderea atenţiei care poate merge
până totala ei dispariţie.
În ansamblu, însuşirile atenţiei au note particulare şi
tendinţe contrarii,dar în general complementare, ele trebuind să fie
luate în considerare în definirea profilului psihologic al unui învinuit

– inculpat.
II.5.4.4 Aspecte neurofiziologice ale atenţiei.

Stările neurofiziologice ale atenţiei sunt:
- starea de veghe, care este opusă celei de somn şi se
caracterizează prin faptul că scoarţa cerebrală este activată difuz, iar
subiectul realizează o explorare generală a mediului, o aşteptare
pasivă;
- starea de vigilenţă se instalează pe fondul stării de veghe
şi are ca efect pregătirea pentru o activitate perceptivă,
motorie şi/sau intelectuală, precum şi desfăşurarea unor activităţi, în
raport cu sarcina care solicită implicarea calităţilor atenţiei;
Formaţiunea reticulată ocupă o poziţie centrală în trunchiul
cerebral (circa 9% din volumul acestuia). Ea face selecţia
informaţiilor adică îndeplineşte funcţia esenţială a atenţiei.
Funcţiile formaţiunii reticulate sunt: de activare şi de filtrare
şi facilitare a proceselor psihofiziologice, care stau la baza unor
mecanisme ale proceselor psihice. Acţiunea activatoare poate fi
difuză, neselectivă sau selectivă, diferenţiată. Formaţiunea reticulară,
se află sub influenţa permanentă nu numai a receptorilor, ci şi a
diferitelor etaje ale S.N.C., în special a cortexului.
Formaţiunea reticulată dispune de două structuri
morfofuncţionale distincte:
- sistemul reticulat activator ascendent, care este localizat în
trunchiul cerebral, bulb, protuberanţă, mezencefal şi are rolul de a
produce şi menţine tonusul de excitabilitate corticală timp
îndelungat, astfel scoarţa cerebrală este aptă pentru receptarea,
prelucrarea şi transmiterea mesajelor; tonusul se poate menţine şi
după încetarea stimulării senzoriale; acest fapt se traduce în plan
psihologic prin declanşarea şi menţinerea atenţiei;
- sistemul reticulat difuz de proiecţie din diencefal, are efect

fazic de scurtă durată, fiind egal cu stimularea senzorială, şi este
limitat topografic; acest fapt se traduce în plan psihologic în
comutarea şi mobilitatea atenţiei.
Declanşarea şi menţinerea atenţiei difuze şi a celei selective
implică în mod necesar funcţionalitatea sistemului reticulat activator
şi selector. Aceasta se poate realiza în mod natural prin stimularea
oricărei modalităţi senzoriale (acustice, vizuale, tactile, kinestezice).
Impulsurile nervoase merg spre cortex pe două trasee, astfel:
- traseul nespecific are rol de activare difuză a scoarţei
cerebrale din zona proiecţiei corticale a analizatorilor, acesta fiind
un traseu comun oricărei modalităţi senzoriale, realizat de
ramurile colaterale ale formaţiunii reticulate; în strânsă inter -
relaţie funcţională cu sistemul reticulat activator ascendent se află
sistemul reticulat inhibitor ascendent; acestea se găsesc sub
controlul şi acţiunea reglatorie a cortexului, asigurându-se filtrarea
informaţiilor provenite pe căi senzoriale;
- traseul specific rezidă în căile neuronale aferente proprii
fiecărui analizator; acestea merg direct spre cortex, în zona
proiecţiei corticale, evitând sistemul reticulat; dar orice stimulare
senzorială supraliminară are ca efect atât transmiterea unui influx
nervos specific senzorial, cât şi a unui impuls nespecific spre
formaţiunea reticulată.
Prin buna funcţionare a traseului specific şi a celui nespecific se
asigură filtrajul senzorial şi caracterul selectiv al reflectării, realizându-se
filtrarea informaţiilor pertinente. Pentru aceasta este necesară reglarea sistemului
activator şi a celui inhibitor selectiv prin intermediul circuitelor cortico–reticulo–
corticale.
II.5.4.5 Practica judiciară şi psihopatologia atenţiei.

Tulburările de atenţie pot fi globale, privind atât atenţia
voluntară, cât şi pe cea involuntară; de asemenea, ele pot fi
diferenţiate, privind una dintre multiplele calităţi ale procesului de

atenţie.
Tulburările de atenţie se numesc disprosexii, ele interesând
atât atenţia voluntară cât şi cea involuntară.
Hiperprosexia semnifică creşterea atenţiei şi este un simptom
frecvent în psihopatologie. Polarizarea hiperprosexică către un
anumit domeniu se asociază cu hipoprosexia pentru restul
domeniilor. Ar fi vorba de fapt mai mult de o scădere a
comutativităţii atenţiei cu creşterea concentrării decât de o
hiperprosexie în ansamblu. Se întâlneşte atât în condiţii normale cât
şi în condiţii patologice – în mod normal, în situaţii de creştere a
interesului sau de risc vital, în stările de excitaţie şi în intoxicaţiile
uşoare cu alcool sau cofeină, - în condiţii patologice, în
tulburarea obsesivo–fobică, cenestopatii, in delirurile hipocondriace,
stări maniacale şi oligofrenie.
Hipoprosexia constă în diminuarea atenţiei, în special a
orientării selective a proceselor psiho–comportamentale. Se
întâlneşte în mod normal în condiţii de oboseală, surmenaj, situaţii
anxiogene şi în condiţii patologice, tulburare anxioasă, depresie, în
schizofrenie, în accesul maniacal.
Aprosexia – semnifică abolirea atenţiei şi se întâlneşte în
stări confuzionale, sindromul catatonic, demenţe şi oligofrenii, prin
scăderea globală a performanţelor intelectuale.
II.6 Personalitatea.
II.6.1 Personalitatea, mecanism psihic de integrare a

însuşirilor subiectului.
II.6.1.1 Conceptul de personalitate.
Omul nu se naşte cu personalitate, ci devine personalitate. La
naştere el este un candidat pentru dobândirea acestui atribut,
dobândire care se realizează în timp sub influenţa nenumăraţilor
factori. Procesul construirii personalităţii începe din primele zile ale

copilăriei şi continuă toată viaţa omului. El nu are loc întotdeauna
uniform şi continuu, ci şi cu zig–zaguri, sacadat, discontinu, cu
salturi spectaculoase, dar şi cu plafonări şi retardări descurajante, nu
permanent egal şi perfect, ci şi cu perioade de inegalitate, de
dezvoltare dizarmonică sau chiar haotică, nu numai valorizat pozitiv
şi conducând la inserţia firească, dezirabilă in mediul social, ci şi cu
o serie de conduite marginale sau deviate.
Deşii procesul structurării şi reîmprospătării personalităţii
se produce de-a lungul întregii vieţi a individului există, totuşi, unele
perioade, unele vârste când el cunoaşte o mai mare accentuare,
implicarea restructurării majore sau stabilizării parţiale. Specialiştii
consideră că în jurul vârstei de 3 ani (deci în preşcolaritate) sunt
puse marea majoritate a permiselor personalităţii, pentru ca în
adolescenţă personalitatea să fie în linii mari constituită deoarece
dispune de toate laturile şi chiar de maturizarea relaţiilor dintre ele.
Procesul transformativ al personalităţii este îndelungat,
complex, multifazic şi plurifactorial, el dispune de niveluri calitativ
distincte, deosebite între ele prin diferenţierea şi specializarea
interioară a componentelor personalităţii, pe de o parte, dar şi prin
relaţiile de interacţiune şi interdependenţă realizate între structura
internă şi factori externi, de mediu, pe de altă parte.
Mecanismele psihice informaţional–operaţionale şi de reglaj
psiho–energetic luate în sine, separat unele de altele au o mai redusă
importanţă în raport cu activitatea şi cu comportamentul omului.
Ele sunt necesare, dar nu şi suficiente. Atâta vreme cât nu sunt
legate unele de altele, integrate şi subordonate scopurilor generale
ale individului, ele rămân parţial eficiente. Dimpotrivă, de îndată ce
sunt structurate şi intercondiţionate, de îndată ce sunt integrate ele
capătă sens, valoare şi îşi sporesc maximal eficienţa.
Integrarea mecanismelor psihice este operaţia prin care se
elaborează un tot, o unitate, un ,,întreg’’, în interiorul unităţii astfel
create între elementele constituente apărând raporturi coerente. Mai
mult, coerenţa sistemului ca atare, creşte de îndată ce elementele lui
constituente corelează în vederea realizării scopurilor. Personalitatea

este cea care dă viaţă mecanismelor psihice, le orientează şi
direcţionează, le ,,forţează’’ să interacţioneze activ unele cu altele, să
se diferenţieze şi stabilizeze, să-si reunească potenţele în vederea
realizării scopurilor. Ea facilitează selecţia diferitelor mijloace pentru
punerea în funcţiune a mecanismelor, ea asigură folosire lor într-un
anume mod, diferit de la un individ la altul, în sfârşit, ea valorizează
diferit (pozitiv sau negativ) nu doar mecanismele selectate ci şi
produsele obţinute în urma utilizării lor. 1
Există multe definiţii ale personalităţii, definiţi prin efect
extern, prin structură internă, pozitiviste etc. dar după opinia
noastră mai relevante sunt două definiţii.
H.C.Warren şi R.Carmichael (1930) propun următoarea
definiţie: personalitatea este întreaga organizare mentală a fiinţei
umane în orice stadiu al dezvoltării sale; ea îmbrăţişează fiecare
aspect al caracterului uman – intelect, temperament, abilitate,
moralitate şi fiecare atitudine care s-a format în cursul vieţii cuiva.
Paul Popescu Neveanu propune următoarea definiţie:
personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit
fundamental în condiţiile existenţei şi activităţi, subiectul uman
privit din trei ipostaze ale sale: subiect pragmatic al acţiunii - Homo
Taber; subiect epistemic al cunoaşterii – Homo Sapiens –
Apientsimus; subiect axiologic, purtător şi creator al valorilor –
Homo Valens.
Aşadar, omul devine personalitate atunci când:
- devine conştient de lume, de alţi şi de sine;
- îşi elaborează un sistem propriu, personal de reprezentări,
concepţii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea
şi cu sine;
1
Zlate Mielu, Fundamentele Psihologiei, Editura Hyperion, Bucureşti, 1994, p.
49.
- desfăşoară activităţi socialmente utile şi recunoscute, nu

gratuite, inutile sau chiar distructive;
- emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare
întemeiate;
- are un profil moral bine conturat, nobil, coerent care îi
permite să se dedice unor idei, idealuri militând pentru traducerea
lor în fapt;
- şi-a format capacitatea de control şi autocontrol în
concordanţă cu semnificaţia situaţiilor, cu cerinţele lor permisive şi
restrictive;
- se integrează armonios şi util în colectivitate;
- ştie să se pună în valoare, să se facă recunoscut de alţii;
- creează valori sociale, se transformă din consumator de
valori în producător de valori;
- poate fi luat drept model pentru formarea altor
personalităţii.
PERSONALITATEA
Influenţe din mediul natural
Subsistemul Subsistemul Subsistemul

Influenţe din mediul
bioconstitu- socio-
psihic
mediul social
Influenţe din
ţinal cultural
familial
(Eul fizic) (Eul psihic) (Eul social)
Schema – bloc a sistemului personalităţii
II.6.1.2 Diferenţe psihofiziologice ereditare între subiecţi,

învinuiţi – inculpaţi.
Diferenţele constau în deosebirile constitutive şi
funcţionale, ale celor trei sisteme nervoase, care mediază relaţiile
organismului cu mediul, astfel:
1) Diferenţe la nivelul S.N.C.:
- calitatea şi cantitate substanţelor constitutive ale
neuronilor, în special acizi nucleici şi fosfolipide;
- numărul ridicat de neuroni, în special la nivelul
analizatorilor; aceştia sunt mai sensibili, datorită cantităţi şi calităţii
substanţelor constitutive, în special acizi nucleici şi fosfolipide;
interacţiunea dintre aceştia este mai dinamică şi mai complexă;
regenerarea lor se produce mia repede de 14 zile;
- capacitatea de înmulţire a glionilor este mai rapidă;
- substanţa intercelulară dispune de o cantitate şi calitate
ridicată;
- sistemul de vase capilare şi arteriale este mai ridicat;
- reflexele constitutiv – funcţionale ale analizatorilor (de
orientare, adaptare, apărare) dispun de un automatism ridicat;
- raporturile dintre procesele nervoase superioare sunt
echilibrate, nu neechilibrate sau inerte;
- declanşarea, intensitatea, durata şi extinderea corticală,
produsă de excitaţie şi concretizată într-un act reflex (proces psihic,
reacţie motorie, secretore) este optimă.
2) Diferenţe la nivelul S. N.P.:
- receptorii exteroceptivi (cât şi interoceptivi), sunt
constituiţi dintr-un număr mai ridicat de celule receptoare, şi de
asemenea sunt mai sensibili.
3) Diferenţe la nivelul S.N.V.

Acesta este sistemul care reglează şi controlează funcţiile
organelor interne, despre a căror activitate nu suntem conştienţi în
mod obişnuit.
Diferenţele se prezintă astfel:
- cantitatea şi calitate substanţelor constitutive ale centrilor
nervoşi simpatici (noradrenalina şi adrenalina), respectiv a centrilor
nervoşi parasimpatici (acetilcolina) este ridicată;
- este superioară, reglarea şi controlul local, exercitat de
către centri nervoşi vegetativi, la nivelul S.N.P.;
- este superior şi controlul global, exercitat de către centri
nervoşi vegetativi centrali situaţi în cortex (centri nervoşi vegetativi
se află atât la nivelul S.N.P. cât şi S.N.C.) realizându-se astfel
automat o influenţă pozitivă a proceselor cerebrale şi psihice.
II.6.1.3 Tipuri de personalitate în funcţie de evoluţia acesteia.

Tipurile de personalitate în funcţie de nivelurile calitativ
distincte, la care ajunge personalitatea în evoluţia ei, de aspectele
structural–funcţionale şi cele care vizează finalitatea adaptivă a
acesteia, se prezintă astfel: 1
1) Personalităţi mature psihologic şi social ce se disting printr-
o mare complexitate structural–funcţională, prin adaptarea lor suplă
şi flexibilă la cele mai diverse situaţii prin eficienţă sporită;
2) Personalităţi imature psihologic şi social caracterizate prin
simplitatea structurilor psihice componente, prin lipsa corelaţiei
logice dintre ele, printr-o funcţionalitate neeficientă, situaţională,
imprevizibilă, inegală, în sfârşit prin capacităţi adaptive extrem de
scăzute la situaţiile comune şi mai ales la cele noi;
1
G.W. Allport, 1981, p. 285.
3) Personalităţi accentuate, cu o serie de caracteristici ce ies din

comun, mai acute faţă de media populaţiei, care manifestă tendinţa
de a aluneca în anormal, fără a deveni anormali, fapt care afectează
serios capacităţile adaptive ale individului;
4) Personalităţi destructurate, care se deosebesc total fată de
media populaţiei, incapabile de a se adapta solicitărilor şi
împrejurărilor vieţii.
II.6.1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii.

Rolul grupului social în socializarea individului.
Noţiunea de socializare cunoaşte mei multe definiţii, dintre
cele mai timpurii se impune definiţia lui Durkhein, care consideră
socializarea o prioritate a ,,naturii umane’’, a personalităţii.
Socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi
interiorizează anumite norme şi valori sociale, modele de
comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei
comunităţi sau al unui grup social. Socializarea este o condiţie
primordială în formarea şi afirmarea personalităţii. Mecanismele
socializării sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.
Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţa de afiliere –
una din trebuinţele umane superioare, manifestată în dorinţa de a
face parte dintr-un grup, realizând în cadrul lui aspiraţie de
autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de
protejare. Trebuinţa de afiliere apare doar în condiţiile menţinerii
unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei se manifestă
în fenomenul numit privare sociala – lipsirea de posibilitatea de
comunicare cu semenii (copii crescuţi de animale, care n-au putut fi
recuperaţi, nu au căpătat integritatea care caracterizează
personalitatea).
Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile,
conduitele. Modelarea decurge activ în primii ani de viaţă în familie.
De la părinţi copii învaţă prin imitare cele mai simple activităţi. În
primele luni de viaţă copilul imită reacţiile afective; la 7 luni începe
să reproducă gesturi simple, la 8-9 gesturi mai complexe,

convenţionale, la un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg
la acestea, reprezentând comportamentele persoanelor cunoscute.
După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor din jur, acestea
luând forma unor jocuri cu subiect.
Un grup de teorii pun accent pe rolul învăţării sociale în
socializare. Este o formă a învăţării umane, prin care subiectul
încorporează valorile şi normele grupului, asistând la experienţa
unor persoane, interacţionând nemijlocit cu acestea sau
internalizând complet modelul propus de comunitate. În jocul său
copilul imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale,
sociale etc.). De fapt, nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune
cu modelele care pun în joc mai multe forme de activitate şi de
comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru prima
dată în lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţe
despre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o
internalizare a atitudinilor, concepţiilor, valorilor, normelor sociale
ducând la identificare.
Integrată în grup, persoana suportă consecinţele apartenenţei
sociale, realizate în forma unor relaţii socio-afective. Procesul
integrativ contribuie le identificarea ei care se desfăşoară în câteva
etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea
individului, fenomen care necesită o comparare cu alţi subiecţi
umani. Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la
acceptarea şi încorporarea de norme, valori, etaloane, pe care
individul le transformă în reguli de comportament şi care înlesnesc
nu numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi
comunicarea cu ei.
Iidentificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la
conştientizarea individului uman ca membru al societăţii şi mai concret al unei
categorii, ca element al unui sistem de interacţiuni, relaţii sociale. Dacă pentru
început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai
apoi, prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte
comunităţi, persoana nu numai că se autocunoaşte şi se
autoactualizează, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi

sociale
O contribuţie de seamă în tratarea fenomenului identificării
o au psihosociologii britanici H. Tajfel şi J.C. Turner. Teoria
identificării sociale, elaborată de aceştia în anii 1970–1980, a căpătat
popularitate şi adepţi în psihologia mondială.
Explicând rolul identificării în comportamentul social, J.
Turner a prezentat conţinutul imaginii de sine în forma unui sistem
cognitiv, care include, al rândul lui, două procese: identificare
personală şi socială. Primul se referă la autodeterminarea însuşirilor
psihosomatice, morale, comportamentale etc. al doilea se prezintă în
noţiuni care exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică, sexuală, de
vârstă, etc. identificarea socială şi cea personală se succed în
conştiinţa individului, precum are loc trecerea de la formele de
interacţiune interpersonală la cele dictate de apartenenţă la o
categorie. Ambele fenomene sunt parte a procesului de
autodeterminare şi autocunoaştere.
H. Tajfel şi J. Turner au dezvoltat conceptul de ,,grup
social:…o totalitate de indivizi care se acceptă ca membri a unei
categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale
autodeterminării sale şi aprecierile cognitive ale grupului şi
apartenenţei sale la el.’’ În acest cadru relaţiile intergrupale au fost
definite ca:… ,,comportamente demonstrate… în relaţiile cu
ambianţa socială, bazată pe identificarea de sine şi de altul în funcţie
de apartenenţa la o categorie socială.
Aşadar, grupul social este mediul de socializare a
individului. Distingem mai multe criterii de clasificare a grupurilor:
- din perspectiva raportului individ – grup : grup de
apartenenţă şi de referinţă;
- din consideraţia numărului de persoane – membrii ai
grupului: mic (familial, şcolar, de muncă etc), în care se menţin
raporturi interpersonale directe, şi mare (clasă, etnie, cetăţeni ai unui
stat etc.), întrunind persoane în conformitate cu unul din criteriile

sociale;
- după tipul de normativitate: formal (instituţionalizat), non
formal (constituit în scopul rezolvării unei sarcini curente) şi
informal (pentru atingerea unor scopuri specifice – de prieteni,
semeni, de interese etc.);
- în conformitate cu atitudinea faţă de criteriile valoric – normative ale
societăţii: orientat pozitiv, marginalizat, antisocial, criminal etc.
- după tipul de activitate, pe care o desfăşoară: de joc,
muncă, învăţătură etc.
Forţa identificării sociale şi personale se manifestă diferit în
comportamentul indivizilor şi depinde de circumstanţe concrete.
Atunci când în comportamentul individului predomină identificarea
socială,avem de a face cu o persoană care, diferenţiind şi separând
în grupul (grup de apartenenţă) de auto-grupuri (grupul implicat în
situaţia de comparare), acordă o valoare sporită modelelor
împărtăşite în interiorul grupului de apartenenţă. Conformându-se
regulilor comunităţii, această persoană va demonstra în relaţiile cu
membrii altor grupări un comportament de izolare, sau discriminatoriu.
O identificare personală puternică nu-l separă pe individ de
grupul său,acesta acţionând ca persoană dotată cu anumite calităţi,
interese, directive, va rămâne conştient de apartenenţa sa socială.
Însă astfel de persoane, de regulă, au fie un statut înalt în societate,
fie demonstrează un comportament nonconformist exprimat
puternic în cadrul grupului.
Psihologii europeni au demonstrat experimental că
persoanele cu un statut înalt nu numai că îşi modifică mai lent
comportamentul sub influenţa normelor grupale, dar şi acţionează
argumentat în vederea schimbării lor. Rezultatele acestor
investigaţii sunt confirmate şi de experienţa cotidiană, care ne
convinge că individul:
- poate aproba norme grupale formal din anumite
considerente practice;
- dacă este în dezacord cu grupul, îl poate părăsi;

- în unele situaţii se opune normelor grupale;
- încearcă să schimbe, să modifice conţinutul acelor norme
care nu-i satisfac necesităţile vitale, sau nu sunt practice în sfera
socială în care el este încadrat.
Aceste constatări stau la baza teoriei minorităţilor active.
Orice comunitate există şi îşi menţine integritatea doar atunci când
este în stare să impună membrilor săi reguli comune şi convenţii
bine definite, norme şi dispoziţii ce urmăresc uniformitatea,
consensul, afirmă A. Neculau 1 .
Această presiune poate însă trezii reacţii de refuz, dezacord,
condiţiona apariţia unor indivizi sau grupuri, definiţi în
psihosociologie ca ,,minorităţi active’’, care vor căuta şi vor oferii
alternative. De regulă, aceşti indivizi posedă o identificare socială
scăzută, sunt persoane dotate cu autoritate, putere, competenţă,
care fiind în stare să-şi impună părerea, devin de fapt, o
,,majoritate’’ 2 . Strategia optimă prin care se afirmă o minoritate
constă în manifestarea ..siguranţei şi certitudinii’’ în cazul propunerii
de ,,soluţii constructive’’, ,,convingătoare’’ şi de asemenea, în
,,evitarea spiritului distructiv’’.
Normele sociale sunt standarde medii ale opiniilor şi
atitudinilor dintr-un context social cu caracter de reguli, modele,
prescripţii. 3 Normele sociale sunt nişte reguli nescrise, convenţii
care reglementează toată paleta de raporturi interumane,
reprezentând standarde medii ale opiniilor, atitudinilor indivizilor
incluşi într-un anumit context social. Ele determină anumite reguli
de conduită, modele comune de percepere, gândire, acţiune,
prezentându-se în formă de prescripţii generalizate cu conţinut
reglator.
1 A. Neculau , ,,Schimbarea’’–o elaborare psihologică, t.34, nr.34, 1990, p.212.

2 Moscovici S., Psychologie des minorités actives, PUF, Paris, 1979.
3 Rusnac Sveltona, Psihologia dreptului, Editura ARC, 200, p.81
Normele apar ca reguli de reglementare a

comportamentului în raport cu valorile sociale.
Normele se caracterizează prin:
- conţinut, care exprimă un drept sau o interdicţie;
- claritate, prin care oricare persoană poate înţelege acest
conţinut şi în special o normă de alta;
- constantă, stabilitate relativă;
- o anumită toleranţă, care determină amplitudinea posibilă
a devierii, respectarea ei fiind acceptată iar depăşirea dezaprobată.
Normele formează un sistem integral. Cunoaşterea,
aprobarea şi respectarea lor contribuie la încadrarea individului în
societate, încălcarea – la marginalizare, dezaprobare.
Socializarea nu este doar o ,,ofertă’’, ci şi o ,,con-strângere’’. prin
socializare individul îşi ajustează comportamentele la cerinţele comunităţii, iar
societatea realizează ,,uniformizare’’, un ,,control’’ al membrelor ei. controlul
este realizat prin instituirea unor criterii valoric – normative.
Viaţa socială implică o ordonare ierarhică a membrilor săi.
Acest atribut este definit cu noţiunea de ,,status’’. Statusul social
este o poziţie a unui individ sau a unui grup în cadrul comunităţii de
apartenenţă, care se prezintă ca un ansamblu legitim de aşteptări,
dictat de aptitudinile unităţii ierarhice, pe care le manifestă sistemul
social faţă de ea. Această poziţie determină raporturile
interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul de drepturi şi
obligaţii ale membrilor comunităţii – fie aceasta doar în formă de
prescripţii sociale, sau de reglementări juridice, contribuie la
conştientizarea Eului.
Neglijarea statusului duce la inadaptare socială, la conflict cu grupul
sau comunitatea de apartenenţă.
II.6.2 Temperamentul. Latura dinamico–energetică a

personalităţii.
II.6.2.1 Definiţie şi caracterizare generală.

Oamenii posedă idei, sentimente, aspiraţii, idealuri, prezintă
însemnate variaţiuni interindividuale în planul modului de
manifestare şi exteriorizare a trăirilor psihice. În faţa unei situaţii
noi, neprevăzute, unii reacţionează violent, alţii dimpotrivă, calm,
unii rapid alţii lent, unii îşi exteriorizează emoţiile, alţii dimpotrivă, şi
le stăpânesc, unii îşi mobilizează toată energia, alţii, se lasă
descurajaţi.
Maniera reactivă diferită a oamenilor faţă de diferitele
evenimente se datorează temperamentului, ansamblului de
particularităţi prin care un om se deosebeşte de altul.
Temperamentul constituie latura dinamico-energetică a
personalităţii. Această formulare ne sugerează că temperamentul se
defineşte, astfel:
- prin nivelul energetic al acţiunii, mod de acumulare şi
descărcare a energiei (de unde atributele energic, exploziv, rezistent,
expansiv şi contrarele lor);
- prin dinamica acţiunii (rapid – lent etc.).
Aşadar temperamentul este una dintre laturile personalităţii
care se exprimă cel mai pregnant în conduită şi comportament
(mişcări, reacţii afective, vorbire etc.). O serie de indicatori
psihocomportamentali ne pot ajuta pentru a identifica cu uşurinţă
temperamentele. Iată câţiva dintre aceştia 1 .
- ritmul şi viteza desfăşurării trăirilor şi stărilor psihice;
- vivacitatea sau intensitatea vieţii psihice;
1
Zlate Mielu,Fundamentele Psihologiei,Editura Hyperion,Bucureşti, 1994, p.65.
- durabilitatea, extensia în timp a manifestărilor

psihocomportamentale;
- intrarea, persistenţa şi ,,ieşirea’’ din acţiune;
- impresionabilitatea şi impulsivitatea;
- tempoul (frecvenţa pe unitatea de timp a trăirilor psihice);
- egalitatea sau inegalitatea manifestărilor psihice;
- capacitatea de adaptare la situaţii noi;
- modul de folosire, de consumare al energiei disponibile.
Aceşti indicatori nu aparţin doar unui singur proces psihic,
unei anumite conduite, ci întregii personalităţi. De asemenea ei nu se
manifestă sporadic, accidental, ci sunt stabili, având manifestări
continui.
La unii oameni ritmul şi viteza desfăşurării vieţii psihice
sunt mai accelerate: vorbesc mai repede, se mişcă rapid, se
emoţionează şi îşi exteriorizează cu mai mare uşurinţă,stările
afective, în timp ce la alţii aceste manifestări sunt mult mai
încetinite, viteza şi ritmul lor fiind, deci, extrem de reduse.
Natura psihică a temperamentului este afectivo – reactivă. Nu
există aproape nici o clasificare a temperamentelor care să nu ia
drept criteriu fie emotivitatea, fie reactivitatea, fie pe amândouă.
Temperamentul din personalitate exprimă forma ei de manifestare
şi nu conţinutul vieţii psihice, dovada o constituie faptul că unul şi
acelaşi conţinut psihic se exprimă extrem de diferit, conţinuturi
diferite, chiar opuse, se pot exprima identic. Prin el însuşi
temperamentul nu generează nici conţinuturi psihice nici
performanţe. El reprezintă modul - de a fi, de a se comporta al
cuiva,ţinând mai ales de stilul comportamental al omului.
Temperamentul ca şi celelalte structuri psihice nu sunt
înnăscute, moştenite ci dobândite, el este modelat de condiţiile
socioculturale existente ale individului (înnăscută, moştenită este
numai tipul de activitate nervoasă superioară – noţiune fiziologică,

temperamentul este o noţiune – psihologică) 2 .
Deci, temperamentul constituie acea însuşire a persoanei în care se
manifestă dimensiunea energetico – dinamică a personalităţii. el exprimă
caracteristicile funcţionale ale sistemului nervos şi al celui hormonal.
Trăsăturile şi tipurile temperamentale sunt cea mai
accesibilă şi uşor constatabilă latură a personalităţii.
Funcţia temperamentului este:
- de manifestare a laturii, dimensiunii dinamico – energetice
a personalităţii (a vieţii psihice) în conduită şi comportament, de
exprimare a caracteristicilor funcţionale ale sistemului nervos şi
hormonal.
II.6.2.2. Tipuri temperamentale şi de indivizi, învinuiţi –

inculpaţi.
Încercări de clasificare a temperamentelor au fost destul de
numeroase, începând cu Hipocrate şi terminând cu H. Eysencks s.a.
În ceea ce priveşte criteriile care, în decursul timpului au
stat la baza schemelor de clasificare, ele pot fi împărţite în trei
categorii:
a) criterii morfologice sau bioconstituţionale;
b) criterii fiziologice;
c) criterii psihologice.
La rândul său, criteriul legat de numărul dimensiunilor după care se
delimitează şi se identifică tipurile temperamentale permit două
tipuri de clasificări: multidimensionale, care operează cu un număr
mai mare de două dimensiuni şi binare sau dihotomice, care se
limitează la doar două dimensiuni, de regulă, polare sau antagonice.
2
Zlate Mielu,Fundamentele Psihologiei,Editura Hyperion, Bucureşti, 1994.
Tipul reprezintă numărul însuşirilor pe care el le cuprinde, dar în

special organizarea lor. Nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip,
ci numai aceea care este concomitent pregnantă, consistentă şi
semnificativă (Paul P. Neveanu, 1978, p.736). O altă caracteristică a
tipului este şi generalitatea lui: el exprimă ceea ce este general şi
comun la un grup de oameni. Această generalitate se construieşte
treptat pornind de la experienţele de viaţă individuale, până la
condiţiile de viaţă şi activitate, uneori şi socioculturale,
asemănătoare în care trăiesc oamenii. De asemenea tipul conţine
structuri atât de bine corelate între ele, încât ele tind să se manifeste
împreună, specificitatea, nota distinctivă a personalităţii (sau
temperamentului) derivând tocmai dintr-o asemenea manifestare.
A) Tipologii substanţialiste.
Acestea pornesc de la luarea în considerare a unor substanţe
existente în corpul omenesc. Dat fiind faptul că aceste substanţe pot
fi după natura lor, lichide sau solide au fost elaborate tipologii
corespunzătoare. Hipocrate şi Galemus au pus la baza clasificării
temperamentelor diferenţiale uneori prezente în corpul omenesc
(sânge, limfă, bila galbenă, bila neagră). Ei credeau că amestecul
potrivit, temperat (de unde şi termenul de temperament) al acestor
substanţe duce la o stare perfectă de sănătate, implicit la un
temperament perfect, în timp ce excesul uneori produce
temperamente imperfecte.
Dacă la persoană predomină sângele, deci irigaţia bogată,
vasele dilatate, pulsul amplu şi plin, acesta va avea faţa destinsă,
satisfăcută, optimistă. Când predomină limfa, cu funcţii încetinite şi
amorţite, faţa va avea trăsături rotunjite, va fi letargică, apatică, iar
psihocomportamental persoana respectivă va fi lentă, răbdătoare
inertă. Predominanţa bilei galbene, produsă de ficat, revărsată în
sânge, se asociază cu faţă rigidă, cu proeminenţa oaselor frunţii,
arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionate,
impulsive. La persoanele la care organismul este impregnat de bila
neagă care generează intensitatea şi profunzimea reacţiilor nervoase,
faţa va fi zvealtă, delicată, ochii plecaţi, gura amară, iar
psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre
interiorizare,autoanaliză, concentrare.Cele de mai sus sunt

temperamentele descrise de Hipocrate şi G: sanguin, flegmatic,
coleric, melancolic.
Tipologiile ,,solide’’ iau în considerare în clasificarea
temperamentelor elemente ca: porozitatea ţesuturilor, constituţia
sângelui, lărgimea vaselor, mărimea creierului, puterea nervilor,
densitatea lor. Se consideră, de exemplu, că la sanguin şi coleric,
constituţia sângelui este subţire, în timp ce la flegmatic şi
melancolic, densă, sângele gros– negru. Primele două categorii
temperamentale au creierul mare, nervi periferici, denşi, sensibilitate
mere, pe când celelalte două categorii, creierul mic, nervii subţiri,
simţuri greoaie.
B) Tipologii constituţionale.
Pornesc în clasificarea temperamentelor de la constituţia
corporală, morfologică a individului, considerând că o anumită
constituţie predispune la un anumit comportament. Cea mai
cunoscută tipologie constituţională a fost elaborată de psihologul
german Ernst Kretschmer (1922) şi se prezintă astfel:
a) Tipul picnic – se caracterizează prin expansiunea
cavităţilor viscerale, prin tendinţa de a acumula grăsime, statură
mijlocie, faţa moale şi largă, gât mare, torace bombat şi lăsat în jos,
extremităţi mari, rotunde, scurt etc.;
b) Tipul leptosom (astenic) – constituţie verticală, trunchi
cilindric, cutie toracică plată (turtită), umeri apropiaţi şi înguşti, cap
mic şi rotund, muşchi şi oase subţiri (aspect scheletic), nas lung şi
ascuţit, paloarea feţei, trăsături feminine la bărbaţi şi masculine la
femei;
c) Tipul atletic – cu mare dezvoltare a scheletului osos, a
musculaturii, epidermei; partea de sus a corpului este dezvoltată în
lărgime, gât lung, degajat, umerii şi trunchiul în formă de trapez;
d) Tipul displastic – cu malformaţii congenitale şi este mai
puţin individualizat în plan caracterial (temperamental).
Toate aceste constatări îl conduc pe Kretshmer spre

definirea temperamentului ca fiind acea ,, parte a psihicului care se
află în corelaţie cu structura corpului prin intermediul elementului
humoral comu’’ (Kretshmer, 1930, p.244).
C) Tipologii psihologice.
Din acest punct de vedere există mai multe tipologii
temperamentale specific psihologice, dar cea care se bucură de o
recunoaştere mai largă este a lui Carl, Gusatv, Jung. Aceasta arată că
aşa cum în viaţă, în natură, în societate întâlnim fenomene polare
(viaţă – moarte, sănătate – boală, zi – noapte, flux – reflux) tot aşa şi
personalitatea umană este diferit orientată: fie spre afară, spre
exterior, fie spre propria sa interioritate subiectivă, primi fiind
numiţi extravertiţi iar ceilalţi introvertiţi.
Persoanele la care aceste orientări nu sunt evidenţiate,
echilibrul lor fiind nota lor distinctivă, poartă denumirea de ambivert.
D) Tipologii psihofiziologice.
Acestea iau în considerare în clasificarea temperamentelor
criterii atât de ordin psihologic cât şi fiziologic, încercând să
realizeze o sinteză între subiectiv şi obiectiv.
I.V.Pavlov situând tipul de activitate nervoasă superioară
după trei proprietăţii (intensitate, echilibru, mobilitate) aparţinând
proceselor nervoase fundamentale (excitaţie şi inhibiţia) a stabilit
existenţa următoarelor tipuri de activitate nervoasă superioară:
a) Tipul puternic – echilibrat – mobil, caracterizat prin valori
ridicate ale tuturor celor trei însuşiri şi căruia îi corespunde
temperamentul sangvinic;
b) Tipul puternic – echilibrat – inert, caracterizat prin valori
echilibrate ale forţei echilibrului şi prin valori scăzute, ale mobilităţii,
căruia îi corespunde temperamentul flegmatic;
c) Tipul puternic – neechilibrat – excitabil, caracterizat prin
valori ridicate ale forţei şi prin valori scăzute ale echilibrului: cu
predominarea excitaţiei asupra inhibiţiei, căruia îi corespunde

temperamentul coleric;
d) Tipul slab, caracterizat prin valori scăzute ale forţei şi
insuficientă individualizare a mobilităţii şi echilibrului:sensibilitate
emoţională crescută, emotivitate, tensiune prelungită (inerţie
tensională), prudenţă, rezistenţă scăzută la stres şi frustraţie etc., şi
căruia îi corespunde temperamentul melancolic.
E) Tipologii psihosociologice.
Au apărut ca urmare a raportării omului la mediul socio-
cultural existenţial, la sistemul valorilor. Dilthey, Spranger, Allport,
Vemon pornind de la premisa că valorile determină anumite tipuri
umane deoarece omul are o atitudine faţă de ele, au distins şase
tipuri umane diferenţiate între ele tocmai prin atitudine dominantă faţă
de valori:
a) Teoretic – orientat spre cunoaşterea obiectivă a realităţii,
trăind doar pentru o idee;
b) Economic – dominant de dorinţa de a obţine maximum
de randament, cu minim de efort, lupta pentru a dobândii avuţii;
c) Estetic – manifestă interes pentru viaţă sentimentală,
subiectivă;
d) Social - se dedică binelui altuia;
e) Politic – aspiră spre conducere, la el totul devine mijloc
pentru atingerea scopului;
f) Religios – orientat spre spiritualitate elevată.
Valorile implicate în aceste atitudini sunt: adevăr, utilitate,
armonie, altruism, putere, unitate.
F) Tipologii psihopatologice.
Acestea pornesc de la criterii psihopatologice vizând în
principal, destructurările manifestărilor temperamentale.
E. Kahn (citat de G. Ionescu, 1973,p.38-39) descrie

următoarele tipuri: nervoşii – caracterizaţi printr-o fenomenologie
nevrotiformă; sensibili – impresionabili, cu sensibilitate infantilă;
obsesivi – nesiguri, temători; explozivi – violenţi, primitivi în reacţii;
hipertimicii – euforicii, optimişti; depresivi – pesimişti, cu spirit
critic exagerat; instabili – oscilanţi; anormali – lipsiţi de scrupule;
nestatornici – înclinaţi spre schimbare; impulsivi – nestăpâniţi, dau
frâu liber tendinţelor instinctive; fantasticii – visători, trăiesc în
reverie; bizarii – excentrici, cu un surplus de originalitate; apaticii –
sunt insensibili şi reci afectiv; abulicii – uşor manevrabili de cei din
jur; astenicii – sunt fragili neuropsihic la influenţa situaţiilor
tensionate afectogene şi prin fatigabilitate.
Tipologiile temperamentale prezente îşi dovedesc valoarea
lor teoretică şi mai ales practică, rămânând o sarcina a viitorului,
unificarea tipologiilor parţiale, secvenţiale într-o tipologie
integratoare, multidimensională.
Clasificarea temperamentelor adaptată de Eysenck

Instabil
Excitat Reactiv
Anxios Agitat
Rigid Agresiv
Pesimist Excitat
Rezervat Flexibil
Nesociabil Impulsiv
Liniştit Optimist
Sobru Activ
Introvertit Melancolic Coleric Extravertit

____________________________________ ____________________________________
Introvertit Extravertit
Flegmatic Sangvinic
Pasiv Sociabil
Ordonat Deschis
Îngândurat Vivace
Controlat Refractar
Singur Vorbăreţ
Temperat Optimist
Calm Conciliator
Rigid Cu iniţiativă.
Stabil
Însuşirile esenţiale ale sistemului psihic şi

temperamentul
Calitatea sistemului Puternic

Slab
psihic
Impulsiv Vioi Inert
Forţă Puternic Puternic Puternic Slab

Însuşirile
proceselor
Mobilitate Mobil Mobil Inert Inert
psihice
Echilibru Neechilibrat Echilibrat Echilibrat Neechilibrat
Tip temperamental Coleric Sangvinic Flegmatic Melancolic
II.6.3 Caracterul. Fizionomia spirituală a subiectului,

învinuitului – inculpatului.
II.6.3.1 Definiţie şi caracterizare generală.

În definirea caracterului, se impune operarea cu o accepţie
lărgită şi cu una restrânsă, prima fiind cadru general de referinţă, iar
cea de a doua, instrument de abordare şi cercetare concretă.
În accepţiunea extinsă, caracterul exprimă schema logică de
organizare a profilului psihosocial al personalităţii, considerat din
perspectiva unor norme şi criterii valorice. În acest caz, el include:
- concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului;
- sfera convingerilor şi sentimentelor socio-morale;
- conţinutul şi scopurile activităţilor;
- conţinutul aspiraţilor şi idealurilor.

Toate aceste ,,elemente’’ sunt corelate şi integrate într-o
structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de
selecţie, apreciere şi valorizare.
Luată în sens restrâns, noţiunea de caracter desemnează un
ansamblu închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabilit de
orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în
ansamblul ei şi la sine însuşi.
Societatea este perfect îndreptăţită să pretindă şi să aştepte
de la membrii ei să-i accepte normele şi exigenţele, în lumina
acestora admiţând caracterele ,,pozitive’’, şi respingând pe
cele,,negative’’; dar la rândul său, şi individul este îndreptăţit să aibă
şi să manifeste anumite exigenţe şi aşteptări de la societate,
formulate din perspectiva concepţiei sale despre lume şi viaţă, a
criteriilor şi etaloanelor sale valorice.
Dacă dorim să evidenţiem latura axiologică a caracterului,
atunci trebuie să luăm în consideraţie interacţiune dintre cele două
mulţimi de ,,solicitări’’: ,,mulţimea solicitărilor interne’’ pe care
individul le are faţă de societate şi ,,mulţimea solicitărilor externe’’,
pe care societatea le formulează faţă de individ 1 .
Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi
integrare a celor două mulţimi de solicitări. El poate pune individul
în următoarele trei ipostaze:
- de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale
sunt acceptate şi integrate ca norme proprii de conduită şi toate
solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor
societăţii); o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, ea
desemnând o limită ideală, teoretică, spre care se poate tinde;
- de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări
nu se concordă în nici un punct; şi această situaţie trebuie
1
Golu Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară Bucureşti,
2005, p.680.
considerată ca având doar o semnificaţie teoretică, neîntâlnindu-se

ca atare în realitate;
- concordanţă parţială – discordanţă parţială (cele două mulţimi
de solicitări intersectându-se pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă);
acesta este situaţia reală, care reflectă natura contradictorie a
raportului individ–societate.
Atunci când plaja de intersecţie se îngustează până la un
anumit prag, societatea declară individul ca lipsit de caracter, iar
individul declară criteriile şi etaloanele impuse de societate ca
inacceptabile, trebuind să fie revizuite (reformate); când plaja de
intersecţie se lărgeşte tinzând spre limita superioară de concordanţă,
societatea declară individul ca având caracter, iar individul consideră
criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind şi ale lui.
În sistemul de personalitate caracterul reprezintă latura
raţional – valorică şi de autoreglaj 2 a acesteia, este în principiu un
ansamblu de atitudini – valori, este responsabil de felul în care
oamenii interacţionează unii cu alţii în cadrul societăţii, este o pecete
sau amprentă ce se imprimă în comportament, ca un mod de a fi al
omului, ca o structură psihică complexă prin intermediul căreia se
filtrează cerinţele externe şi în funcţie de care se elaborează reacţiile
de răspuns.
Întrucât caracterul exprimă valoarea morală personală a omului, a
mai fost definit şi profil psiho-moral al acestuia, evaluat, în principal,
după criterii de unitate, consistentă şi stabilitate, este o fizionomie
spirituală prin care subiectul de prezintă ca individualitate irepetabilă
şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin
înfăţişarea sa fizică 3 .
Aşadar, caracterul poate fi considerat un sistem complex şi ierarhic de
atitudini – valori stabile şi specific individuale, care însumează trebuinţele
umane, motivele, aspiraţiile, idealurile şi concepţia despre lume şi viaţă.
2Zlate Mielu, Fundamentele Psihologiei, Editura Hyperion, Bucureşti,1994,p.107

3 Ibidem.
Interpretat ca un sistem valoric şi autoreglabil de atitudini şi

trăsături, caracterul apare ca o componentă relativ stabilă,
diferenţiatore pentru om şi cu o mare valoare adaptativă. El
îndeplineşte numeroase funcţii în viaţa psihică a individului şi
îndeosebi în plan comportamental: 4
- funcţia relaţională – pune în contact persoanele cu
realitatea, facilitând totodată stabilirea relaţiilor sociale;
- funcţia orientativ – adaptivă – permite orientarea şi
conducerea de sine a omului potrivit scopului său; dă individului
posibilitatea de a manifesta atitudini adecvate nu imitaţii ale altor
atitudini;
- funcţia de mediere şi filtrare – oferă persoanei
posibilitatea de a filtra prin propria simţire şi gândire tot ceea ce
întreprinde;
- funcţia reglatoare–creează condiţiile pentru ca omul să-şi
regleze propria sa conduită.
În virtutea îndeplinirii acestor funcţii caracterul a fost
considerat componentă esenţială a personalităţii, mai mult ,,nucleul
personalităţii’’. El este cel care dă valoare personalităţii: pe de o
parte, prin subordonarea, controlarea şi integrarea celorlalte componente
ale personalităţii; pe de altă parte, prin valorizarea şi valorificarea
maximală a acestora.
II.6.3.2 Atitudinile şi trăsăturile ca elemente esenţiale şi

structurale fundamentale ale caracterului.
Deşi psihologii n-au căzut de acord asupra conţinutului
psihic al atitudinii, nu este greu să înţelegem că ea este o construcţie
psihică sintetică ce reuneşte elemente intelectuale, afective, voltive.
Atitudinea este o modalitate internă de raportare la
diferitele laturi ale vieţii sociale,la alţii, la sine, la activitate, şi de
4 Zlate Mielu, Fundamentele Psihologiei,Editura Hyperion,Bucureşti,1994, p.110.
manifestare în comportament. Ea este concomitent fapt de

conştiinţă dar şi reacţie comportamentală. atitudinea este invariantul pe
baza căruia individul se orientează selectiv, se autoreglează preferenţial, se
adaptează evoluând 1 . Ea este rezultatul interacţiunii subiectului cu
lumea. În forma lor obiectivă, de comportament, atitudinile nu sunt
altceva decât relaţii, iar relaţiile interiorizate apar ca atitudini
(Measiscev, 1963,p.430).
Când atitudinile intră în concordanţă cu legile progresului,
cu normele sociale, ele devin valori. Se elaborează ceea ce Linton
numea sistemul atitudini – valori specifice fiecărui individ care odată
fixat acţionează aproape automat, chiar la nivelul subconştient.
Atitudinile caracteriale, fără a se confunda cu valorile, au un conţinut
valoric şi o funcţie evaluativă, iar prin aceasta reglează comportamentele
specifice ale fiecărui individ. Atitudinile se exprimă cel mai adese ori în
comportament prin intermediul trăsăturilor caracteriale. De exemplu,
atitudinea faţă de sine se exprimă prin trăsături cum ar fi: modestia,
demnitatea, amorul propriu, încrederea în forţele proprii, siguranţa
de sine etc. Trăsăturile pot fi definite ca seturi de acte comportamentale
covariante sau ca particularităţi psihice ce fac parte integrantă din structura
personalităţii. 2
Caracterul, precum temperamentul, se fundamentează pe
calităţile neurofiziologice ale individului uman, suportă permanent
un control social. Pot fi evidenţiate mai multe tipuri de caracter.
Tipul armonios – caracterizat prin adaptare la mediu, atitudini
pozitive faţă de cerinţele sociale, autoapreciere adecvată. Nu este
afectat de conflicte externe şi interne, este sociabil, optimist,
principial, independent în decizii şi acţiuni.
Tipul caracterizat de comportament conflictual cu ambianţa –
impulsiv, nereţinut, cu posibilităţi limitate de apreciere a propriilor
capacităţi (frecvent se subapreciază) şi de armonizare a lor cu
1 Zlate Mielu, Fundamentele Psihologiei, Editura Hyperion, Bucureşti,1994, p.110.

2 Ibidem.
trebuinţele sale (înalte, capacităţi atrofiate de comunicare, frecvent

caracterizat de egoism, lipsă de compasiune.
Tipul dominat de conflicte interne – care nu poate armoniza
raportul dintre impulsurile interne şi cerinţele sociale, deseori se
autoapreciază inadecvat (supraapreciere), depune efort pentru a da
dovadă de conduite social-agreabile, fiind afectat de nevroze sau
chiar stări patologice mai grave.
Tipul influenţabil – lipsit de opinie, de principii, dependent de
grup, fără de iniţiativă, sugestibil.
Nu orice trăsătură comportamentală este şi o trăsătură
caracterială. Sunt trăsături caracteriale numai cele care satisfac o
serie de cerinţe: sunt esenţiale, definitorii pentru om; sunt
stabilizate; durabile, determinând un mod constant de manifestare a
individului şi permiţând anticiparea reacţiilor viitoare ale individului;
sunt coerente cu toate celelalte;sunt asociate cu o valoare morală
sunt specifice şi unice deoarece trec prin istoria vieţii individului. A
cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale.
II.6.3.3 Trăsături pozitive şi negative de caracter.

Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale,
trăsăturile caracteriale se evaluează numai printr-o operaţie de
comparaţie a unei persoane cu altele. Aceasta
deoarece nu există un standard absolut pentru nici o variabilă
(categorie) calitativă. Pentru a formula aserţiunea ,,x este onest’’, de
pildă, trebuie să-l raportăm la alte persoane sau la un etalon pentru
onestitate, stabilit pentru indivizi aparţinând contextului socio-
cultural dat. Astfel, determinarea şi atribuirea trăsăturilor se
realizează întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale.
Totodată, însuşirile pe care le evocă atribuirea unei trăsături sunt
ineficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie,
aşadar, să ne asigurăm că însuşirile atribuite unei persoane sunt
afectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost observate în mai
multe situaţii. Pentru a caracteriza pe cineva ca ,,onest’’, este necesar
ca elementele onestităţii să se fi manifestat într-o serie semnificativă

de comportamente şi într-o diversitate de situaţii concrete (variind
comportamentele şi situaţiile, trăsătura trebuie să rămână
constantă).
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei
psihice, pe baza căreia se diferenţiază şi se manifestă fiecare om, ele
putând fi grupate în:
- trăsături de natură cognitivă – reflexivitatea, obiectivitatea,
spiritul critic şi opusul lor;
- trăsături de natură afectivă – sentimentalismul, timiditatea;
- trăsături de natură motivaţională – lăcomie, avariţia,
mercantilismul şi opusele lor;
- trăsături de natură intersubiectivă – solicitudinea, spirtul
de cooperare, spiritul de întrajutorare, altruismul şi opusele lor;
- trăsături de natură morală – bunătatea, cinstea,
corectitudinea, demnitatea, modestia şi opusele lor;
- trăsături de natură voliţională–curajul,independen-
ţa,fermitatea,hotărârea, consecvenţa,autocontrolul şi opusele lor.
Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă
apreciindu-se că numărul lor depăşeşte cu mult zece mii.
Într-o altă interpretare trăsăturile pozitive şi negative de
caracter, pot fi analizate pe baza următoarelor criterii: atitudinea faţă
de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; atitudinea
faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă); atitudine faţă de
sine.
Atitudinea faţă de societate – faţă de ceilalţi oameni se
dezvăluie în trăsăturile pozitive de caracter, precum sunt:
sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul,
altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora –
individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, sunt evidente
trăsături negative.
Atitudinea faţă de activitatea prestată – apare în trăsături

pozitive ca sârguinţa, conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă,
exigenţa în activitate, probitatea etc.. Opusele lor sunt: lenea,
neglijenţa, rutina, dezorganizarea, ne receptivitatea la nou etc.
Atitudinea faţă de propria persoană – apare în trăsături pozitive
ca modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic,
încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine etc. Reversul
negativ: îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii etc.
La acestea se adaugă trăsături voluntare de caracter: energia,
fermitatea, gradul de organizare.
CAPITOLUL III
VINOVĂŢIA PENALĂ
III.1 Teoria psihologică şi normativă a vinovăţiei.
A) În concepţia psihologică vinovăţia constituie ansamblul

proceselor psihice (voltive, intelective, afective) care stau la baza relaţiei
dintre autor şi fapta comisă. În esenţă, aceste procese relevă
caracterul voit şi conştient al faptei prin reprezentarea de către
subiect a condiţiilor obiective în care acţionează precum şi a
consecinţelor faptei şi prin capacitatea sa de a-şi dirija în mod corect
acţiunea, pe baza acestei cunoaşteri şi reprezentări, în vederea
producerii rezultatului pe care l-a dorit sau acceptat. Dacă s-a
produs un rezultat care, deşi aflat în reprezentarea sa, agentul nu l-a
acceptat socotind în mod uşuratic că nu se va produce, el va răspunde
pentru culpa cu previziune iar dacă rezultatul n-a fost prevăzut deşi
subiectul trebuia sau putea să-l prevadă, acesta îi va fi imputat cu titlu de
neglijenţă. Dacă s-a produs un rezultat mai grav decât cel prevăzut şi urmărit
(ori acceptat) acesta îi va fi atribuit numai dacă agentul s-a aflat în
culpă (uşurinţă, neglijenţă) în raport cu rezultatul mai grav
Răspunderea agentului se justifică, în această concepţie,
prin aceea că el şi-a folosit defectuos capacitatea psihică (de
înţelegere, prevedere şi de dirijare a voinţei) cauzând un rezultat
(prevăzut sau previzibil) care aduce atingere valorilor sociale
ocrotite de legea penală. Caracterul de proces psihic al vinovăţiei
este prevăzut în toate formele ei de manifestare; ca urmare, în

concepţia psihologică, atât intenţia cât şi culpa sunt procese psihice.
Manifestările conştiinţei nu iau neapărat forma unor
procese psihice active în egală măsură şi procesele psihice
insuficient de active sunt tot manifestări ale conştiinţei. Neînscrierea
condiţiei agentului în sfera cerinţelor sociale nu se situează în afara
proceselor psihice individuale ci tot în cadrul acestora. Mai mult
chiar, aceste forme de neparticipare a conştiinţei pot fi relevatorii
pentru anumite stări de dezechilibru, de tulburare a conştiinţei,
făcând obiectul cercetărilor psihiatriei.
Recunoscându-se caracterul de proces psihic al culpei
(deosebit decât al intenţiei) noţiunea de vinovăţie apare a fi un
concept global, o generalizare a trăsăturilor comune ambelor forme
de manifestare a procesului psihic, constituind prin urmare genul,
iar intenţia şi culpa specii ale genului.
Atunci când ne referim ca cerinţa de vinovăţie să fie
exteriorizată printr-o faptă ilicită, aven în vedere vinovăţia concretă cu
care se săvârşeşte o faptă determinantă; aceasta poate face obiectul
analizei organului judiciar numai în măsura în care s-a exteriorizat
prin săvârşirea unei fapte penale (sub forma consumată sau
tentativă). În toate cazurile mobilul poate fi luat în considerare la
individualizarea pedepsei printre împrejurările susceptibile să
agraveze ori să atenueze răspunderea penală (art. 72, alin. 1, c. pen.).
Voinţa acţiunii şi a rezultatului ori numai acceptarea
rezultatului sau aprecierea uşuratică că acesta nu se va produce ori
neprevederea rezultatului deşi agentul trebuia şi putea să-l prevadă
evidenţiază nu numai poziţia agentului faţă de un rezultat oarecare,
dar dezvăluie, pe un plan mai profund,anumite scăderi,insuficienţe
ale conştiinţei acestuia faţă de regulile de convieţuire şi de ordine de
drept. Vinovăţia apare astfel, în oricare din formele sale, şi ca o
trăsătură caracterizantă a personalităţii agentului, precum şi a întregii
conduite a acestuia 1 .
1 Dongoroz, Explicaţii, I, p.121; Marle, Vitu, p.423
Orice sancţiune penală implică existenţa faptei şi a

vinovăţiei. O persoană nevinovată nu poate fi pedepsită. În acelaşi
timp nu poate depăşii măsura faptei şi a vinovăţiei. Sancţiunea
penală nu poate acţiona eficient asupra colectivităţii (prevenţie
generală) sau asupra condamnatului (prevenţie specială) decât dacă
este justă, echitabilă, corespunzătoare atât cu gravitatea faptei
comise cât şi cu vinovăţia agentului.
B) Obiectivele nerezolvate de teoria psihologică vor fi
preluate de o nouă teorie a vinovăţiei, aşa – numita teorie normativă
apărută în Germania prin anii 1930. pentru prima dată Frank
Reinhard a conceput vinovăţia ca o judecată de valoare asupra
conţinutului psihic al faptei (vinovăţia constituie un reproş),
limitând reproşul la modul de constituire a acţiunii. Acela care a dus
mai departe această teorie pe baza concepţiei finaliste asupra
acţiunii a fost Hans Welzel. Teoria a fost dezvoltată ulterior de
Hirsch, Kaufman, Wolf, Roxin, Achenbach şi alţii.
Potrivit acestei teorii, vinovăţia nu este o realitate
psihologică ci un concept normativ exprimând un raport de
contrarietate între voinţa subiectului şi norma de drept. faptul
intenţionat este un fapt voluntar care nu trebuie voit; se reproşează în acest caz,
voinţei individului că a comis fapta. Faptul culpos este un fapt involuntar care
nu trebuia produs, se reproşează, în acest caz, voinţei de a nu fi împiedicat
producerea faptei. În ambele situaţii agentul acţionează altfel decât i-ar fi cerut
ordinea de drept să acţioneze 2 .
Într-o formulă mai recentă această teorie consideră că
vinovăţia reprezintă un reproş iar obiectul reproşului îl constituie
fapta în întregul ei, în măsura prin care prin ea se relevă o atitudine
interioară reproşabilă a agentului faţă de ordinea de drept
(Rechtsgesiming). Vinovăţia apare, prin urmare, ca o atitudine
reproşabilă sub aspectul modului în care agentul concepe obligaţiile
sale faţă de ordinea juridică insuficienţe care şi-au găsit expresia într-
o formă ilicită. Concepută astfel, vinovăţia este susceptibilă de
2 Mantovani, p.282; Bettiol, p.353.
diferenţieri cantitative şi calitative, un mare rol în aceste diferenţieri

având-ul valoarea motivelor care au stat la baza vinovăţiei.
Într-o asemenea viziune, vinovăţia nu mai este un concept
global care generalizează trăsăturile comune ale intenţiei şi culpei (ca
specii ale genului), ci un concept autonom fără un conţinut psihic.
Intenţia şi culpa sunt considerate ca aparţinând laturii obiective a
conţinutului incriminării, ca elemente subiective ale acţiunii voltive
(ele explică, caracterizează, acţiunea). Vinovăţia dobândeşte un
conţinut propriu, ea constituie un reproş la adresa agentului pentru
lipsurile serioase ale conştiinţei juridice manifestate în faptă, pentru
modul de evaluare a propriei conduite în raport cu exigenţele ordinii
de drept; reproşul mai are şi semnificaţia unei dezaprobări a conduitei
agentului care a optat pentru o acţiune contrară legii, deşi ar fi putut
să aleagă un mod de comportare corespunzător cerinţelor societăţii.
În acest caz reproşul constituie o judecată de valoare pe
care o face instanţa de judecată odată cu pronunţarea hotărârii de
condamnare. S-ar putea susţine că având un asemenea înţeles,
reproşul, nici nu presupune o operaţie distinctă de evaluare din
partea instanţei, ci se desprinde, implicit din hotărârea definitivă de
condamnare. Reţinând existenţa faptelor comise şi procesele psihice
corespunzătoare acestora (intenţie ori culpă) precum şi inexistenţa
vreunui temei care să înlăture vinovăţia ori pedeapsa, implicit
instanţa emite o judecată de valoare, dezaprobatoare, asupra
ansamblului comportării agentului reproşându-i că a săvârşit o
infracţiune şi prin aceasta a determinat aplicarea unei sancţiuni, deşi,
dacă s-ar fi comportat altfel, ar fi evitat asemenea consecinţe.
Teoria normativă nu exclude în totalitate procesele psihice
caracteristice intenţiei şi culpei, ci doar le ia în considerare ca premise
ale vinovăţiei; accentul se pune pe reproşul de vinovăţie.
III.2 Noţiunea şi conţinutul vinovăţiei in Dreptul Penal

Român.
Ştiinţa dreptului penal din ţara noastră limitează vinovăţia la
acele procese psihice ale subiectului care trezesc ideea infracţională,
impulsionează la acţiune, dirijează şi controlează, activitatea fizică
însăşi.
Vinovăţia înglobează în conţinutul său o complexitate de
procese psihice intelective, voltive şi emoţionale,care îl determină pe subiect
la luarea rezoluţiei infracţionale şi-l dirijează în toată activitatea de
executare fizică a faptei socialmente periculoase. Fiecare din aceste
procese psihice reprezintă un raport spiritual al subiectului
infracţiunii atât faţă de relaţiile vătămate, cât şi faţă de fapta ilicită şi
efectele sale.
Factorii intelectiv şi volitiv – al căror conţinut este străbătut
de procesele afective – interesează fapta infracţională, relaţiile
sociale vătămate prin ea, precum şi urmările socialmente periculoase
prevăzute de subiect. Această relaţie obiectivă nu evidenţiază
existenţa mai multor factori intelectivi şi voltivi în conţinutul
aceleiaşi vinovăţii, ci numai unul intelectiv şi unul voltiv, fiecare cu
felurite aspecte de manifestare.
Manifestarea factorilor intelectivi şi voltivi, precum şi
raportul dinte ei diferă calitativ în fiecare modalitate a vinovăţiei.
În cazul intenţiei directe, factorul intelectiv constă în
cunoaşterea de către subiect a relaţiilor sociale aparte de legea
penală, înţelegerea din partea lui a faptei concepute şi prevederea
urmărilor socialmente periculoase, ca un rezultat cert al faptei
respective; factorul volitiv, însă, se manifestă prin atitudinea ferm
negativă faţă de relaţiile sociale cunoscute, voinţa hotărâtă de a
săvârşii infracţiunea şi prin dorinţa realizării rezultatelor socialmente
periculoase.
La intenţia indirectă, în schimb factorul intelectiv se compune
din cunoaşterea de către subiect a relaţiilor sociale ocrotite de legea
penală, înţelegerea deplină sau uneori parţială a faptei infracţionale
şi prevederea doar a posibilităţii realizării urmărilor socialmente

periculoase; iar factorul voltiv constă în atitudinea negativă sau
pasivă a infractorului faţă de relaţiile sociale, voinţa lui de a săvârşii
fapta şi nedorinţa producerii urmărilor respective, dar acceptarea,
totuşi a survenirii lor, în vederea atingerii unui scop cu totul diferit
de ele. Aşadar, factorul voltiv, în privinţa urmărilor socialmente
periculoase, se întâlneşte sub două aspecte: unul negativ, de
nedorinţă din partea subiectului de a se produce şi rezultate
periculoase pentru societate, prevăzute ca posibile, şi altul pozitiv,
de acceptare totuşi, dacă eventual ar fi cauzate prin fapta comisă. 1
Factorul intelectiv la cupla din uşurinţă, constă în cunoaşterea
de către subiect a relaţiilor sociale în sânul cărora îşi desfăşoară
activitatea, înţelegerea acţiunii sau omisiunii pe care s-a hotărât să o
săvârşească şi în prevederea posibilităţii declanşării a altor urmări
sociale, socialmente periculoase, în afara celor dorite de el; factorul
voltiv, însă, cuprinde atitudinea lui de indiferenţă faţă de relaţiile
sociale ocrotite de legea penală, pe care le cunoaşte, vinovăţia de a
săvârşi fapta, nedorinţa şi nici acceptarea producerii urmărilor
periculoase pentru societate. Ceea ce face ca totuşi să nu renunţe la
fapta concepută este speranţa uşuratică că, prin forţele, priceperea,
îndemânarea si mijloacele sale, va reuşi să prevină acele urmări.
III.2.1 Intenţia – formă a vinovăţiei

III.2.1.1 Noţiunea intenţiei.
Intenţia, în dreptul penal, este cea mai gravă formă a
vinovăţiei, deoarece în conţinutul său se concentrează întreaga
capacitate spirituală pe care, o are subiectul în momentul săvârşirii
infracţiunii.
Ca orice hotărâre luată în mod liber de către om, ea
cuprinde mai multe procese psihice, care se condiţionează şi se
influenţează, reciproc. Unele dintre aceste procese psihice sunt
1 I. Mircea, Consideraţii despre conţinutul vinovăţiei, în S.U.B.B.,Cluj, 1970, p.138.
intelective, adică de cunoaştere, de înţelegere şi de prevedere; altele

volitive; care caracterizează atitudinea pe care şi-o formează
subiectul faţă de relaţiile sociale cunoscute, faţă de fapta sa materială
şi rezultatele ei fireşti sau eventuale; iar altele sunt de natură emotivă
şi imprimă celor precedente un anumit caracter, le determină
desfăşurarea şi raporturile dintre ele.
Încă înainte de trezirea ideii infracţionale şi de luare a
hotărârii asupra executări concrete a faptei, subiectul cunoaşte
relaţiile sociale ocrotite de legea penală, relaţii ce urmează să fie
vătămate prin infracţiunea sa, şi ia o anumită atitudine spirituală
personală faţă de ele. În cazul intenţiei această atitudine
întotdeauna este negativă. Astfel, într-o infracţiune concretă de
omor, inculpatul a ştiut că societatea apară, prin intermediul legii
penale, viaţa omului, încă înainte de a fi aruncat cu intensitate
mărită o bucată de fier asupra unui grup de copii şi a înţeles pe
deplin pericolul în care au fost puse vieţile copiilor prin asemenea
faptă, putând să producă leziuni grave ori chiar moartea a cel puţin
unuia dintre ei. Atitudinea lui negativă faţă de relaţiile sociale
respective a fost exteriorizată prin aruncarea bucăţii de fier asupra
grupului de copii, ucigând pe unul dintre ei, rezultat prevăzut şi cel
puţin acceptat de inculpat.
Tot în cursul analizei intenţiei nu trebuie să uităm nici rolul
ce îl au procesele psihice emoţionale şi motivaţionale, concretizate
mai ales în mobilul şi scopul propus.
În consecinţă, infracţiunea se comite cu intenţie când
subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de legea penală şi are o
atitudine negativă faţă de ele, înţelege caracterul socialmente
periculos al acţiunii sau omisiunii concepute şi voieşte înfăptuirea ei,
prevede necesitatea ori posibilitatea producerii urmărilor periculoase
pentru societate şi doreşte realizarea lor, iar dacă nu le doreşte le
acceptă în eventualitatea că s-ar produce.
III.2.1.2 Procesele volitive componente ale intenţiei.

Voinţa ca proces psihic component al intenţiei este
elementul psihic care impulsionează şi comandă energia fizică a
omului; ea poate fi analizată atât în raport cu acţiunea cât şi cu
inacţiunea (după cum agentul voieşte să se manifeste printr-un act
exterior sau voieşte să se abţină de la o acţiune de lege) precum şi
cu rezultatul (adică în raport cu finalitatea la care agentul voieşte să
ajungă). Actul de voinţă este întotdeauna consecinţa
autodeterminării agentului, exprimă hotărârea luată de acesta de a se
manifesta într-o anumită direcţie şi de a obţine un anumit rezultat.
Specific intenţiei este că, procesul de auto-determinare se
raportează concomitent la ambele momente (acţiune, rezultat); de
aceea nu este nevoie, în privinţa rezultatului, de manifestări
succesive de voinţă, după ce agentul a luat hotărârea de a trece la
acţiune: este suficient ca acesta să continue să acţioneze având
previziunea consecinţelor comportării sale pentru a se considera că
există şi voinţa de a produce rezultatul.
Se poate afirma, prin urmare, că voinţa rezultatului este o
caracteristică a intenţiei în ansamblul ei fiind un element comun al
ambelor modalităţi ale intenţiei (în cazul intenţiei directe subiectul
voieşte rezultatul şi urmăreşte producerea lui, în cazul intenţiei
indirecte voieşte rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui, ci
numai acceptă această eventualitate).
Actul de voinţă dezvăluie, în acelaşi timp anumite laturi ale
personalităţii făptuitorului ale modului său de a gândi, de a se
comporta precum şi deprinderile dobândite. Aşa se explică de ce, de
regulă, se poate trece de le analiza manifestării exterioare la
reconstituirea acelor laturi ale vieţii interioare a individului şi a
proceselor psihice care au impulsionat luarea hotărârii de a acţiona
şi de a exercita acţiunea produsă.
Pentru a fi în măsură să exprime o voinţă cu relevanţă
penală, subiectul trebuie să aibă aptitudinea de a se autodetermina în
cunoştinţă de cauză, adică să aibă capacitatea psiho-fizică

corespunzătoare. Dar chiar având o atare capacitate, subiectul mai
trebuie să aibă posibilitatea ca în fiecare caz concret să exprime o
voinţă liberă. Această posibilitate nu o au persoanele supuse unei
constrângeri fizice irezistibile, indiferent dacă această constrângere este
exercitată de o persoană sau de forţele naturii (de exemplu, un vânt
puternic împing pe agent peste o altă persoană pe care o răneşte),
ori se datorează unei cauze interne (o stare de leşin trecătoare
provoacă agentului, căderea bruscă peste o vitrină pe care o sparge).
În asemenea cazuri, activitatea exterioară nu aparţine subiectului şi
ca atare n-ar putea să-i fie imputată. 1
Dar nici prin îndeplinirea cerinţelor de mai sus, actele de
voinţă ale agentului nu vor conduce întotdeauna şi inevitabil la
realizarea hotărârii luate de acesta. Mai trebuie ca ele să fie just
dirijate şi eventual corectate de procesele intelective, până la
obţinerea rezultatului.
Voinţa fiind o facultate psihică pe care, de regulă, o au toţi
oamenii adulţi şi normal dezvoltaţi, este prezumată a se afla la baza
oricărei acţiuni (inacţiuni) pe care o desfăşoară o persoană (din
moment ce agentul se manifestă, există prezumţia că manifestarea
este rezultatul voinţei sale). Revine subiectului sarcina să facă proba
contrară, dovedind fie că s-a aflat într-o stare de incapacitate psihico
– fizică în momentul acţiunii (inacţiunii) ori că a fost constrâns fizic
în condiţiile arătate mai sus. Dacă nu s-a făcut o atare dovadă, fapta
apare ca fiind a agentului, cu toate consecinţele pe care le atrage. 2
III.2.1.3 Procesele afective componente ale intenţiei.

Trăirile afective sunt strâns legate de întreaga viaţă a omului
de toate particularităţile persoanei sale. Prin aceste procese psihice
este trăită de către om concordanţa ori lipsa de concordanţă a
obiectelor şi fenomenelor din lumea materială cu trebuinţele sale,
1
Dongoroz, Tratat, p. 233; Dongoroz, Explicaţii, p.116.
2
Dongoroz, Explicaţii, p.115.
intensitatea lor – ca trăiri emoţionale – depinde înainte de toate de

importanţa ce o au aceste fenomene şi obiecte sau de activitatea
care le provoacă pentru scopurile urmărite de el. Când asemenea
fenomene şi obiecte sau activitatea care pe ele le cauzează sunt
hotărâtoare pentru producerea urmărilor – scop trăirile emoţionale
sunt puternice şi influenţează întreaga capacitate spirituală a omului.
Drept consecinţă, îl impulsionează continuu la activitate prin care să
atingă scopurile fixate.
Trăirile au un rol important în conduita individului, dar mai
ales în formarea motivelor şi a scopurilor activităţii sale. Motivele se
formează din relaţiile trecute şi prezente ale omului cu lumea
materială; scopul este o trăire sufletească a subiectului în viitor.
Motivele şi scopurile – ca părţi componente ale aceluiaşi
proces psihic, mai complex ce se desfăşoară în linie ascendentă sub
aspectul său cognitiv, şi de la general spre complet, în ceea ce
priveşte realizarea cerinţelor materiale ori spirituale ale subiectului –
pe de o parte se deosebesc calitativ unele de altele iar, pe de altă
parte se influenţează reciproc. Scopurile puternice, adecvate situaţiei
concrete, contribuie la întărirea motivelor, pe când scopurile mai
puţin precise, cu slabe posibilităţi de realizare reduc intensitatea
motivelor chiar atât de mult încât acestea nu au puterea să învingă
obstacolele care stau în calea îndeplinirii activităţii. 1
Întrucât este de necontestat rolul hotărâtor pe care îl au
trăirile afective ale omului în toate acţiunile sale voluntare,
indiferent dacă aceste acţiuni sunt periculoase sau nepericuloase
pentru societate, dacă sunt sau nu de domeniul ilicitului penal,
prezenţa lor nu poate fi deloc neglijată nici în conţinutul vinovăţiei,
mai ales când este vorba despre forma cea mai gravă a acestuia,
despre intenţie.
Prin gama trăirilor afective ale omului numai unele îl
impulsionează la săvârşirea faptelor infracţionale, şi anume acelea
care au un ecou mai puternic în conştiinţa sa. Astfel, sentimentele şi
1
E. Zorgo, în Al. Roşca, op. cit., p.391-231; I. Radu, în op. cit, p.230-231.
pasiunile, datorită stabilităţii lor relative şi puternicul rol mobilizator

ce îl au asupra energiei necesare într-o anumită activitate, sunt trăiri
afective suficient de intense pentru a putea determina subiectul la
conceperea şi chiar la comiterea unor fapte atât de periculoase cum
sunt infracţiunile.
În astfel de trăiri spirituale se comit, de obicei, infracţiunile gândite
din timp, cu relativ calm, cum sunt cele premeditate.
De o intensitate şi mai mare, sub forma izbucnirilor
puternice de mânie,furie sau de groază însă de scurtă durată, sunt
afectele care de obicei, impulsionează la săvârşirea de infracţiuni mai
puţin gândite şi se realizează într-un timp foarte scurt, cum se
întâmplă în cazurile de provocare ori de depăşire a legitimei apărări.
Prin urmare, dacă sentimentele şi pasiunile determină, de
regulă, la săvârşirea infracţiunilor cu intenţie premeditată sau simplă,
afectele sunt, însă, forţele ce impulsionează, într-un timp foarte
scurt la comiterea infracţiunilor cu intenţie repetivă.
Mobilul şi scopul există în mod obiectiv în conştiinţa
subiectului când acesta săvârşeşte cu voinţă orice faptă infracţională.
Ele, ca procese psihice se formează încă înainte de conceperea
infracţiunii de către subiect şi continuă să-şi exercite influenţa în tot
cursul realizării ei fizice. Se impune ca mobilurile şi scopurile să fie
stabilite şi în situaţiile când nu sunt cerute expres de norma penală
de incriminare a faptei.
III.2.1.4 Procesele intelective componente ale intenţiei.

Intelectul, ca proces psihic component al intenţiei, exercită
funcţia de declanşare şi dirijare a procesului voltiv, pe baza
cunoaşterii condiţiilor în care urmează să se desfăşoare acţiunea
(inacţiunea) şi a prevederii consecinţelor acesteia; procesele
intelective (judecata, atenţia, capacitatea de asociere, de prevedere
etc.) asigură caracterul conştient al actului voltiv căruia îi conferă
direcţie, precizie, eficienţă. Factorul intelectiv îşi manifestă prezenţa
chiar înainte de declanşarea actului, şi anume, în momentul
deliberării asupra diferitelor variante de comportament şi al luării

deciziei de către agent, după care însoţeşte actul de voinţă
orientându-l spre realizarea finalităţii propuse. Având un asemenea
rol complex, procesele intelective mai sunt denumite şi procese de
conştiinţă. 1
În esenţă, factorul intelectiv implică cunoaşterea de către
agent atât a condiţiilor prezente în care acţionează cât şi a celor
viitoare, inclusiv a modului cum va evolua acţiunea până la
producerea rezultatului.
În momentul alegerii diferitelor variante de comportament
şi al luării hotărârii de a acţiona, agentul nu realizează întotdeauna o
cunoaştere nemijlocită deoarece nu are în faţa sa obiectul
cunoaşteri, ci îşi reprezintă (pe baza unei cunoaşteri nemijlocite
anterioare) modul cum se va desfăşura acţiunea, obiectul nemijlocit
asupra căruia se îndreaptă acţiunea, împrejurările care pot să
favorizeze ori să îngreuneze atingerea scopului propus; abia după
luarea hotărârii şi trecerea la executare agentul desfăşoară, de regulă,
acţiunea în condiţiile unei cunoaşteri nemijlocite a elementelor de
mai sus (între reprezentare şi cunoaştere nemijlocită pot să existe
deosebiri).
Elementele care fac obiectul cunoaşterii sunt acele stări,
situaţii, împrejurări din realitatea obiectivă de care depinde
caracterul penal al faptei sau existenţa unei circumstanţe agravate,
elemente a căror necunoaştere constituie eroarea (sau ignoranţa) de
fapt. Agentul trebuie să cunoască ,prin urmare, împrejurările de fapt
în care acţionează, dar nu sub aspectul tuturor elementelor
particulare ale acestora ci numai în măsura în care coincid cu
descrierea legală, apar drept cerinţe ale modelului legal, deoarece de
cunoaşterea corectă a acestora depinde caracterul penal al faptei.
Elementele care fac parte din descrierea normei de
incriminare pot să se înfăţişeze ca elemente explicit prevăzute în
normă sau ca elemente implicite, pe care legiuitorul le-a avut în
1 Dongoroz, Explicaţii, I, p. 115.
vedere când a conceput incriminarea şi care se deduc pe cale logică

din întreaga economie a incriminării, dar pe care nu le-a arătat în
mod explicit. Aceste cerinţe implicite ale modelului legal, în măsura
în care sunt esenţiale pentru existenţa incriminării, constituie de
asemenea obiect al cunoaşterii agentului, iar eventuala eroare asupra
lor va putea înlătura intenţia acestuia.
Pe lângă cunoaşterea anumitor date esenţiale ale realităţii,
factorul intelectiv cuprinde şi prevederea de către agent a rezultatului
ca o consecinţă a propriei acţiuni sau inacţiuni. Odată cu prevederea
rezultatului agentul trebuie să prevadă şi legătura de cauzalitate între
acţiune (inacţiune) şi rezultatul produs.
Procesele intelective ale intenţiei trebuie în egală măsură, să
fie probate ca şi acţiunea (inacţiunea), rezultatul, legătura de
cauzalitate. Deşi nu există mijloace de detectare nemijlocită a
acestor procese, ele pot fi stabilite pe bază de probe. Astfel, pot fi
dovedite circumstanţele exterioare relevante pentru atitudinea
psihică a agentului; aceste elemente de fapt se realizează, de regulă,
pe baza experienţei organului judiciar în legătură cu ceea ce se
întâmplă mai frecvent.
III.2.2 Procesul psihic al intenţiei directe.

Într-un anumit sens, intenţia directă dă expresie unei
însuşiri specific umane de a cunoaşte lumea înconjurătoare, de a
cuprinde cu mintea consecinţele viitoare ale acţiunii (inacţiunii) şi de
a dirija şi orienta corespunzător conduita individuală spre realizarea
unei anumite finalităţi.
Intenţia directă prezintă toate trăsăturile, sub aspect volitiv
şi intelectiv ale intenţiei. Ea implică prezenţa unei acţiuni voite de
agent care acţionează în cunoştinţă de cauză prevăzând producerea
rezultatului spre care este îndreptată acţiunea şi cu voinţa de a
produce rezultatul ca o consecinţă a acţiunii sale. Dacă rezultatul
este prevăzut ca o consecinţă inevitabilă a acţiunii voite de agent, nu
mai este necesar să existe şi voinţa rezultatului. În măsura în care
rezultatul acţiunii este prevăzut ca cert sau posibil, agentul trebuie să

voiască şi producerea lui.
Nu interesează pentru existenţa intenţiei dacă agentul voind
să producă rezultatul, nu are şi certitudinea că îl va realiza efectiv (de
exemplu, agentul vrea să ucidă victima şi îndreaptă arma asupra
acesteia însă faţă de mişcarea victimei şi de slaba experienţă proprie
în mânuirea armei nu are certitudinea că va reuşi să producă
rezultatul).
Sub aspect intelectiv, subiectul cunoaşte relaţiile sociale
ocrotite de legea penală, înţelege fapta materiala îndreptată conştient
împotriva lor şi, de asemenea, prevede urmările fireşti ca rezultat
cert pe care le cauzează fapta concepută, dacă o săvârşeşte în
anumite condiţii de loc şi de timp.
Factorul volitiv, în schimb, apărând imediat după cel
intelectiv şi continuând apoi să se desfăşoare împletindu-se cu el,
reprezintă atitudinea subiectului faţă de ceea ce cunoaşte, adică
poziţia sa spirituală de împotrivire faţă de relaţiile sociale vătămate
sau puse în pericol prin fapta concepută, voinţa hotărâtă de a
săvârşii acţiunea sau omisiunea concretă şi dorinţa realizării
urmărilor socialmente periculoase. De atare procese psihice de
cunoaştere şi volitive a fost pătrunsă conştiinţa infractorului atât în
momentul când a luat hotărârea comiterii infracţiunii de furt, cât şi
în procesul sustragerii propriu-zise, la date diferite, a trei porci, pe
care i-a transportat de la locul faptei la domiciliul său cu căruţa
proprietate personală. 1
Cunoaşterea relaţiilor sociale, are o contribuţie însemnată la
apariţia în conştiinţa subiectului a felurite procese psihice de natură
emotivă, care, împreună cu interesele personale, determină factorul
volitiv. Adică, pe de o parte, contribuie la formarea atitudinii de
împotrivire contra relaţiilor sociale deja cunoscute şi a vinovăţiei de
a săvârşi fapta, iar, pe de altă parte, creând dorinţa realizării
rezultatelor periculoase pentru societate.
1 C.S.J., S.P., Decizia nr. 104/ 1992, în Dreptul, nr. 9/ 1992, p.78.
Specific intenţiei directe este un anumit caracter al voinţei

rezultatului; aceasta nu este o voinţă indiferentă, ci o voinţă îndreptată spre o
anumită finalitate, spre realizarea unui anumit rezultat, expresia
dorinţei agentului de a produce rezultatul aflat în reprezentarea sa;
sub acest aspect, intenţia directă include şi anumite elemente legate
de scopul acţiunii. Aceste nuanţe specifice intenţiei directe sunt
redate de legiuitorul român prin expresia ,,urmând producerea lui’’. În
concepţia legiuitorului român, intenţia directă apare nu ca o simplă
voinţă de a cauza un rău generic ci voinţa agentului trebuie ,,să fi
urmărit anume cauzarea unei vătămări’’.
Expresia ,,a urmări producerea unui rezultat’’ înseamnă, aşadar,
mai mult decât a voi rezultatul, apropriindu-se de dolul special, de
intenţia calificată prin cuprinderea unor momente specifice acestora,
şi care privesc urmărirea unei finalităţi care se găseşte dincolo de
conţinutul incriminării şi a cărei realizare este urmărită de subiect
prin cauzarea rezultatului voit şi prevăzut.
Dacă în reprezentarea subiectului sunt mai multe rezultate
posibile, intenţia directă presupune ca agentul să-şi fi manifestat, în
raport cu toate aceste rezultate, voinţa de a urmării realizarea
lor;dacă numai unele din aceste rezultate au fost urmărite de subiect
va exista intenţia directă numai în raport cu acestea; pentru celelalte
rezultate răspunderea agentului va fi condiţionată de existenţa
intenţiei eventuale sau a culpei cu previziune.
III.2.3 Categoriile intenţiei directe.

Intenţia directă, în raport cu precizia dorinţei subiectului
asupra rezultatelor infracţionale, este susceptibilă de unele deosebiri,
respectiv intenţia directă determinată şi intenţia directă
nedeterminată.
A) În cazul intenţiei directe determinate subiectul prevede şi
doreşte producerea unuia sau mai multor rezultate socialmente
periculoase concretă, ca efecte fireşti ale faptei sale. Asemenea
poziţie psihică a autorului faţă de urmările periculoase pentru
societate se întâlneşte în majoritatea infracţiunilor de furt, omor,

rănire de persoane etc.
În această categorie a intenţie directe nu orice urmare a
faptei formează obiectul scopului realizat de infractor, ci numai un
anumit rezultat, precis determinat, pentru a cărui producere îşi
concentrează întreaga fiinţă. Un rezultat precis determinat, anume
moartea victimei, a urmărit inculpatul prin loviturile repetate, aplicate
soţiei sale cu palmele, pumnii, picioarele, cu o curea de ventilator
auto, iar după ce aceasta a căzut jos, a prins-o de păr şi cu deosebită
duritate a izbit-o de 15-20 ori cu capul de podea.
B) Intenţia directă şi nedeterminată când subiectul, prevăzând
două sau mai multe urmări infracţionale, din care cel puţin una cu
efect cert al acţiunii (omisiunii) sale, săvârşeşte fapta respectivă
fiindu-ui indiferent care anume şi câte din ele se vor produce în
realitate. Indiferenţa subiectului se manifestă, deci, nu faţă de
survenirea rezultatelor în general, ci numai faţă de realizarea
concretă a unuia sau altuia. Adică îi este indiferent doar care anume
din rezultatele prevăzute şi dorite se vor produce ca efecte ale
săvârşirii infracţiunii (de exemplu fapta infractorului A.M. – vânător
priceput, de a trage cu arma de vânătoare, de la cinci-şase paşi, într-
un grup de persoane, provocând uneia dintre ele leziuni atât de
grave încât la spital, a necesitat amputarea unui braţ, pentru a-i salva
viaţa; aşadar dorinţa autorului este de a cauza victimelor, luate drept
obiect de ţintă, fie leziuni corporale, fie moartea a cel puţin uneia
dintre ele).
În doctrina penală mai sunt cunoscute şi alte diviziuni ale
intenţiei directe, cum ar fi, de pildă, deosebirea ei generală şi
specială, simplă şi calificată, iniţială şi subsecventă, care însă, sunt
considerate ca ,,subtilităţi inutile şi dăunătoare unei materii unde
trebuie multă claritate şi precizie’’. 2
2I. Tatoviceanu, Tratat de drept penal şi procedură penală, vol., I, Bucureşti, 1924,
p.594.
III.2.3.1 Procesul psihic al intenţiei indirecte.

Intenţia indirectă reflectă o anumită particularitate a acţiunii
umane şi anume de a produce, fie prin natura ei, fie prin modul de
desfăşurare, mai multe rezultate, indiferent dacă toate îşi găsesc
corespondent într-o normă de incriminare, sau mai multe dintre ele,
celelalte fiind fără relevanţă penală.
În măsura în care aceste rezultate se află în reprezentarea
autorului şi acesta continuă acţiunea, ele sunt voite de acesta (există
voinţa rezultatului ca trăsătură generală a intenţiei); agentul poate să
aibă, însă, o atitudine diferită în raport cu rezultatele voite de el; în
raport cu unele sau cu unul dintre rezultate să nu le urmărească, ci
să le accepte ca atare, constituind ,,preţul’’ pentru realizarea
rezultatului anume urmărit. Nu interesează dacă rezultatul urmărit
poate să fie o faptă fără relevanţă penală iar rezultatul secundar
acceptat să constituie o infracţiune (de exemplu, făptuitorul acceptă
să escaladeze fereastra unei locuinţe, fără voia proprietarului, deşi
fapta poate să-i atragă răspunderea penală, numai pentru a ajunge la
o persoană de care este îndrăgostit; acest din urmă rezultat este
anume urmărit de agent).
Deşi intenţia, în această modalitate, este denumită indirectă
sau eventuală, în realitate, nu intenţia este eventuală, deoarece ea
subzistă indiferent dacă rezultatul a fost voit şi acceptat; ceea ce este
eventual este rezultatul secundar pe care agentul îl acceptă (de
exemplu, făptuitorul trage cu arma în persoana pe care vrea să o
ucidă, deşi are previziunea că alături de victimă fiind şi alte persoane
ar putea ca gloanţele să nimerească şi pe altcineva în afară de
victimă; cu toate acestea, voieşte să comită fapta, chiar în aceste
condiţii, acceptând ca rezultat secundar, şi moartea persoanei din
apropierea victimei).
Nu se poate susţine că rezultatul secundar n-a fost voit de
agent din moment ce acesta a acţionat pentru a realiza rezultatul
principal în care se absoarbe şi rezultatul secundar; voinţă
rezultatului principal este valabilă şi pentru rezultatul secundar,
deoarece acesta din urmă nu presupune o altă hotărâre sau un alt act
de voinţă diferit de cel care a produs primul rezultat (Padovani,
p.252).
Atunci când se susţine că intenţia agentului implică un
rezultat pe care agentul nu-l voieşte se are în vedere, în realitate, un
rezultat pe care agentul nu-l doreşte, îi este indiferent, dacă acesta este
o conotaţie suplimentară care nu exclude existenţa unui act volitiv
chiar nedorit.
De altfel, şi legea penală română defineşte intenţia
eventuală prin aceea că agentul nu urmăreşte producerea rezultatului
prevăzut, acceptând numai posibilitatea producerii lui, şi nu prin
aceea că făptuitorul nu voieşte rezultatul. Intenţia eventuală se
caracterizează, prin urmare, prin voinţa de a realiza conţinutul faptei
descrise în norma de incriminare, indiferent dacă agentul nu doreşte
un rezultat anume, fiind indiferent faţă de orice consecinţă a faptei
comise ( Jeschek , p.269 – 270).
De aceea, în caracterizarea intenţiei indirecte, în doctrina
română, trebuie să se folosească expresia întrebuinţată de legiuitor
(făptuitorul ,,nu urmăreşte’’ producerea rezultatului) şi nu ceea de ,,nu
voieşte’’, aceasta din urmă având şi alte conotaţii, numai astfel s-ar
evita concluzia că intenţia indirectă n-ar constitui un act de voinţă al
făptuitorului.
Cu privire la modul în care procesele volitive şi cele
intelective se întregesc pentru a configura intenţia indirectă, se
observă că în această modalitate a intenţiei există voinţa acţiunii
îndreptată spre realizarea hotărârii luate de agent, există cunoaşterea
condiţiilor în care agentul acţionează precum şi prevederea rezultatului
unită cu voinţa de a-l produce, dedusă din faptul că agentul, pe
lângă rezultatul principal şi a unui rezultat secundar, a continuat să
acţioneze acceptând ca, odată cu producerea rezultatului principal
urmărit, să se producă şi rezultatul secundar pe care nu l-a urmărit.
În acest caz, agentul preia în mod conştient asupra sa eventualitatea
realizării finalităţii pe care a prevăzut-o dar nu a urmărit-o.
Factorul intelectiv din intenţia indirectă are o formă

pozitivă de manifestare faţă de urmările caracteristice ale infracţiunii
comise, pe când forma de manifestare a factorului volitiv are două
aspecte; calitativ deosebite – unul negativ şi celălalt pozitiv.
Aspectul negativ, ce constă în nedorinţa subiectului de a se
produce rezultatele caracteristice infracţiunii respective, nici ca
efecte eventuale, întotdeauna premerge celui pozitiv.
Aspectul pozitiv, însă, caracterizat prin acceptarea urmărilor
nedorite, succede celui dintâi numai după ce are loc în conştiinţa
subiectului lupta de motive, în care momente sunt analizate şi
comparate mintal toate consecinţele săvârşirii faptei, avantajele şi
dezavantajele care s-ar putea crea prin asemenea activitate. Deci
,,acceptarea’’ presupune o luptă prealabilă de motive şi este
rezultatul ieşirii învingătoare din această luptă a motivelor care
impulsionează pe subiect la comiterea faptei, asumându-şi în mod
conştient răspunderea pentru consecinţele nedorite, în
eventualitatea că ele s-ar produce. 1
Problematica intenţiei directe şi indirecte apare numai în legătură
cu rezultatul acţiunii (inacţiunii), formale de vinovăţie ca şi modalităţile
fiecărei forme exprimând poziţia autorului în raport cu rezultatul
acţiunii (inacţiunii). De altfel şi legea penală română(art.19, C.pen.),
referindu-se la procesele psihice caracteristice intenţiei şi
modalităţilor acesteia, le raportează la rezultatul faptei (prevede şi
urmăreşte rezultatul faptei ori prevede rezultatul faptei pe care deşi nu-l
urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui). Legea penală nu se referă şi
la posibilitatea de a opera cu noţiunile de intenţie directă şi indirectă
în raport cu celelalte cerinţe ale modelului legate de incriminare,
respectiv cu cerinţele esenţiale care configurează acţiunea
(inacţiunea) incriminată.
În legătură cu aceste cerinţe, pozitive sau negative, legea
pretinde cunoaşterea lor corectă de către agent (de exemplu, art.
198 pretinde ca agentul să cunoască împrejurarea că minora n-a
1
I. Mircea, op. cit., p.83 – 84.
împlinit vârsta de 15 ani;art. 221 cere ca făptuitorul să ştie că bunul

primit provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală);
dacă agentul nu cunoaşte vreuna din împrejurările de mai sus
înseamnă că o cerinţă esenţială a legii nu este satisfăcută şi, ca atare,
în fapta concretă nu vor exista cerinţele normei de incriminare.
Procesele psihice, comune după felul lor de manifestare a
celor două modalităţi ale intenţiei, sunt atât de natură intelectivă, cât
şi volitivă.
Procesele psihice intelective se manifestă identic în intenţia
directă şi în intenţia indirectă faţă de relaţiile sociale ocrotite prin
legea penală şi lezate prin fapta săvârşită. În ambele modalităţi ale
intenţiei subiectul înţelege relaţiile sociale respective. Această,
cunoaştere din partea subiectului nu are deosebiri de grad, în sensul
că relaţiile sociale sunt cunoscute în aceeaşi măsură.
Factorul volitiv se manifestă identic în amândouă
modalităţile intenţiei numai faţă de fapta materială, prin voinţa
subiectului de a o săvârşi aşa cum a fost concepută. Celelalte forme
de manifestare a factorilor intelectiv şi volitiv se deosebesc calitativ
în cele două intenţii.
Deosebirea calitativă constă în faptul că o infracţiune
săvârşită cu intenţie directă prezintă un pericol social mai ridicat
decât una similară comisă cu intenţie indirectă, deoarece ,,… o faptă
comisă cu intenţie directă dovedeşte o angajare mai puternică din
partea făptuitorului, un plus de energie cheltuit în scopul realizării
urmărilor dorite, decât aceeaşi faptă comisă cu intenţie indirectă,
unde are în raport cu apariţia rezultatului o atitudine de indiferenţă,
acceptând doar producerea lui.’’ 2
Modul în care se corelează factorul volitiv şi intelectiv în
cadrul intenţiei indirecte permite diferenţierea acestei modalităţi a intenţiei
de acea modalitate a culpei cunoscută sub numele de culpă cu
2
M. Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Universitatea ,,Al. I.
Cuza’’, Iaşi, 1976, p.79.
previziune; aceste elemente de deosebire au fost identificate de

doctrină spre a legitima tratamentul, sensibil deosebit, în legea
penală, a celor două modalităţi.
Comun ambelor poziţii subiective este voinţa acţiunii şi
prevederea rezultatului ilicit al acesteia. Între ele există însă
deosebiri cât priveşte atitudinea faţă de rezultatul prevăzut. Aşa cum
am arătat, intenţia indirectă se caracterizează prin aceea că agentul
acţionând mai departe pentru realizarea rezultatului principal pe
care-l urmăreşte, voieşte implicit şi rezultatul secundar, pe care însă
nu-l urmăreşte, dar pe care îl acceptă, se învoieşte cu acesta,
deoarece numai astfel este posibilă realizarea rezultatului urmărit.
În cazul culpei cu previziune, agentul – deşi voieşte
acţiunea şi prevede rezultatul ilicit – această previziune are caracter
abstract deoarece el consideră că nu este posibilă, de fapt, realizarea
acestui rezultat, garanţia acestei imposibilităţi fiind capacitatea sa
fizică şi psihică de a evita rezultatul. Continuarea acţiunii, după
prevederea rezultatului, nu are caracterul unui act de acceptare a
rezultatului (deoarece acesta nu este conceput ca posibil), ci numai
ca o realizare, în continuare, a hotărârii de a desfăşura o acţiune
nerelevantă penal.
Făptuitorul va răspunde pentru rezultatul produs, chiar în
aceste condiţii, şi pe care l-a prevăzut (chiar într-o forma abstractă)
fără să-l accepte, deoarece în loc să manifeste diligenţă şi o atitudine
serioasă în raport cu posibilitatea producerii rezultatului a dovedit
uşurinţă în evaluarea propriei conduite şi a capacităţii sale de a
împiedica producerea rezultatului.
În egală măsură, intenţia indirectă se deosebeşte de praeterintenţie.
În timp ce praeterintenţia presupune ca agentul să fi depăşit
rezultatul aflat în reprezentarea sa, producând un rezultat mai grav,
intenţia indirectă poate să existe şi când rezultatul secundar este mai
uşor decât rezultatul principal (de exemplu, acela care, urmărind să
violeze o fată, acceptă şi rezultatul secundar: distrugerea hainelor
aflate asupra acesteia; in acest caz, agentul acţionează în direcţia
directă cât priveşte rezultatul principal (mai grav) şi cu intenţie

indirectă cât priveşte distrugerea îmbrăcămintei).
Dacă în cazul praererintenţiei, agentul va răspunde pentru
rezultatul mai grav ultim care a depăşit intenţia iniţială, în cazul
intenţiei indirecte el va răspunde şi pentru rezultatul principal, dacă
acesta constituie o faptă prevăzută de legea penală.
În sfârşit, praeter intenţia implică o răspundere din culpă a
agentului pentru fapta mai gravă care a depăşit intenţia, în timp ce
intenţia indirectă presupune o răspundere, pentru rezultatul
secundar, bazată pe intenţie.
III.2.4 Cupla formă a vinovăţiei.

III.2.4.1 Noţiunea culpei.
Culpa în drept penal reprezintă o formă mai uşoară a
vinovăţiei, deoarece în cazul ei capacitatea spirituală a subiectului
este dirijată în direcţia unei activităţi străine infracţiunii comise în
realitate. 1 Caracteristicile generale ale infracţiunii pe care subiectul o
săvârşeşte în concret fie străbat ca nişte umbre mai puţin clare
periferiile câmpului preocupărilor sale intelectuale, fie nu-i ating nici
cel puţin tangenţial sfera conştiinţei. 2 Datorită acestui raport faţă de
conştiinţa subiectului, caracteristicile generale ale infracţiunii uneori
scapă cu totul controlului său intelectual, când nu prevede deloc
rezultatele ilicite ale faptei, alteori însă nu sunt pe deplin înţelese,
când prevede numai posibilitatea producerii rezultatelor respective
şi speră să le prevină în timp util.
Rezultă deci că şi culpa, ca formă a vinovăţiei, cuprinde mai
multe procese psihice ce străbat conştiinţa subiectului înainte şi în
momentul săvârşirii infracţiunii.
1 I. Oancea, Tratat de drept penal, partea generală, editura A.L.L., Bucureşti, 1994,
p.114.
2 I. Mircea, op. cit, p.91.
Unele dintre aceste procese sunt intelective, iar altele volitive. De

asemenea, culpa mai cuprinde în conţinutul său felurite procese
emotive, care au evidentă influenţă asupra desfăşurării celor
intelective şi volitive.
În Codul Penal în vigoare, punctul 2 al art. 19, arată că
,,Fapte este săvârşită din culpa când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind
fără temei că el nu se va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă’’.
În cazul săvârşirii infracţiunii din culpă subiectul cunoaşte
relaţiile sociale ocrotite de legea penală, fără să ştie, însă, în mod
sigur, că ele ar putea să fie vătămate sau puse în pericol prin
comiterea faptei concepute.
Prin urmare, procesele psihice din conştiinţa subiectului,
caracteristice culpei, constau în cunoaşterea relaţiilor sociale ocrotite
de legea penală şi în atitudinea influentă, de nepăsare faţă de ele,
fapt care atrage după sine atât cunoaşterea doar parţială a faptei
concepute, cât şi prevederea tot numai parţială a urmărilor care s-ar
putea produce prin săvârşirea acelei fapte.
Observăm deci că cele două modalităţi ale culpei sunt
legate între ele prin procesele psihice comune, de cunoaştere a
relaţiilor sociale ocrotite de legea penală, de atitudinea indiferentă
faţă de acestea, precum şi prin aceeaşi cunoaştere parţială a faptei
materiale, preconizate şi dorite de subiect. Se deosebesc, însă, ca
două modalităţi distincte, prin poziţia psihică a subiectului faţă de
urmările ilicite ale faptei respective.
Aşadar, putem spune că infracţiunea se comite din culpă
când subiectul cunoaşte relaţiile sociale ocrotite de legea penală şi
are o atitudine de nepăsare faţă de ele, înţelege numai parţial
caracteristicile esenţiale ale faptei concepute şi dorite, din care cauză
fie îi prevede urmările socialmente periculoase numai ca rezultate
eventuale, pe care nu le acceptă şi speră fără temei obiectiv că nu se

vor produce, fie nu le prevede, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
III.2.4.2 Procesele volitive componente ale culpei.

Spre deosebire de intenţie, care se caracterizează prin
voinţa agentului de sfârşi acţiunea descrisă în normă (în infracţiuni
de simplă acţiune), ori de a produce şi rezultatul (în infracţiuni de
rezultat), culpa prezintă sub aspect volitiv unele trăsături specifice.
De această dată, agentul, chiar dacă nu voieşte o acţiune, el
are în vedere o altă acţiune (inacţiune) decât aceea descrisă în norma
de incriminare şi pe care o desfăşoară în realitate; tot astfel, are în
vedere producerea unui alt rezultat decât acela care se produce
efectiv şi care este descris în normă.
În cazul culpei, ca şi la intenţie, procesele psihice volitive
ale subiectului se desfăşoară în strânsă legătură, împletire şi
condiţionare reciprocă cu cele intelective şi emoţionale,
manifestându-se în forme corespunzătoare culpei atât faţă de
relaţiile sociale apărate de legea penală, de fapta prin care relaţiile
respective sunt ameninţate, cât şi faţă de urmările licite sau ilicite
care pot fi cauzate prin săvârşirea faptei preconizate. 1
Ceea ce caracterizează culpa este, prin urmare, tocmai
discrepanţa dintre acţiunea reală desfăşurată împreună cu rezultatul
efectiv produs şi ceea ce a voit agentul ca acţiune şi rezultat.
Pentru existenţa faptei din culpă este necesar, sub aspect
volitiv, să existe o manifestare de voinţă a agentului. Chiar dacă, de
regulă, o atare manifestare nu are relevanţă penală, nu mai puţin ea
prezintă un mare interes deoarece atât acţiunea nonvoită cât şi
rezultatul ilicit nonvoit se găsesc într-o formă embrionară, în
structura actului voit de agent.
1 I. Mircea, Consideraţii despre conţinutul vinovăţiei, în S.U.B.B., Cluj, 1970,
p.132-134.
Manifestarea de voinţă a agentului, pentru a putea fi luată

în considerare ca purtătoare a acţiunii nonvoite, trebuie să înfăţişeze
ca o opţiune liberă a subiectului, expresie a capacităţii sale
psihofiziologice de a se autodetermina în cunoştinţă de cauză.
Ca urmare, acţiunea voită şi rezultatul voit de agent pot să
cuprindă în structura lor influenţele unor procese obiective sau
subiective susceptibile să modifice acţiunea şi rezultatul voit. În
măsura în care aceste influenţe erau previzibile de agent, acesta va
răspunde pentru o faptă comisă din culpă dacă nu le-a prevăzut deşi
trebuia şi putea să le prevadă; tot astfel, dacă subiectul, deşi a prevăzut
rezultatul ilicit, a scontat în mod uşuratic, că este imposibil ca
acţiunea voită să ducă la un rezultat nonvoit; de aceea agentul nu s-a
oprit din acţiunea voită de el, sperând că aceasta va avea rezultatul
dorit şi nu altul.
Deci, acţiunea şi rezultatul nonvoit nu au o existenţă
autonomă faţă de acţiunea şi rezultatul voit, acesta din urmă
cuprinzând în structura sa şi pe cel dintâi. De asemenea,
desprindem că acţiunea nu poate fi desprinsă de rezultat, acesta din
urmă avându-şi originea în cea dintâi.
Până acum ne-am referit la un act voit, nerelevant penal,
care absoarbe un act nonvoit susceptibil să producă un rezultat
nonvoit ilicit (ipoteza cea mai frecventă). Pot fi cazuri când actul
voit să fie de agent să fie relevant penal şi totuşi să absoarbă un act
nonvoit susceptibil de un rezultat nonvoit (de exemplu, agentul
bruschează o persoană însă o împinge prea tare încât îi provoacă
căderea peste un trecător pe care îl răstoarnă şi îl vatămă).
O altă caracteristică a culpei, sub aspectul procesului,
volitiv, este încălcarea, prin actul nonvoit, a unor reguli de diligenţă,
de prudenţă, a căror respectare ar fi condus la evitarea rezultatului
ilicit (Donini, p452).
Regulile de diligenţă pe care este ţinut să le respecte agentul
spre a evita consecinţele periculoase se adresează nu numai voinţei
agentului (acesta trebuie să voiască să respecte aceste reguli) dar şi
conştiinţei acestuia, deoarece ele implică şi obligaţii privind
cunoaşterea datelor realităţii, evaluarea corectă a pericolului,

prevederea consecinţelor, manifestarea atenţiei; numai pe o
asemenea bază agentul poate lua măsurile necesare evitării
pericolului (de exemplu, Regula prin care şoferul este obligat să
încetinească viteza la trecerea pe lângă un grup de persoane impune
o anumită atenţie şi prevedere din partea acestuia).
Cunoaşterea de către agent a datelor realităţii spre a fi în
măsură să-şi execute obligaţia de diligenţă presupune că acesta să
poată să cunoască aceste date în raport cu situaţia sa personală, cu
vârsta, cu gradul de cultură, experienţa de viaţă, gradul de
inteligenţă, poziţia socială etc.
Factorul volitiv al culpei în raport cu relaţiile sociale care ar
putea fi vătămate ori puse în pericol prin fapta proiectată se
manifestă prin indiferenţă, uşurinţă, superficialitate din partea
subiectului, iar fapta materială (acţiunea sau omisiunea) se comite în
vederea atingerii unui alt scop decât lezarea într-un fel sau altul a
relaţiilor sociale respective. Aşa că în majoritatea infracţiunilor
culpoase, subiectul este determinat la săvârşirea faptei materiale de
dorinţa atingerii unui scop care nu-i caracteristic infracţiunii
respective, iar indiferenţa, pasivitatea lui faţă de relaţiile sociale
ameninţate reprezintă o stare sufletească favorabilă săvârşirii faptei
respective în care vederea atingerii scopului urmărit.
Datorită atitudinii de indiferenţă de pasivitatea de un
anumit grup de relaţii sociale, chiar faţă de mai multe grupuri,
apărate de legea penală, în multe infracţiuni săvârşite din culpă
făptuitorii nu respectă cele mai elementare obligaţii cetăţeneşti de
atenţie, de comportare în societate. Pe fondul comportărilor de
acest fel se produc cele mai dese incendii din neglijenţă, distrugere
sau degradări de bunuri, vătămări corporale şi chiar pierderi de vieţi
omeneşti.
Întrucât la infracţiunile neintenţionate, ca şi la cele
intenţionate, fapta materială este voită de subiect, şi în cazul
infracţiunilor culpoase, de obicei, ea este concepută şi săvârşită în
vederea atingerii unui rezultat concret şi foarte rar să fie urmărit un

ţel determinat.
Chiar în momentul conceperi faptei materiale subiectul prevede
survenirea unor rezultate,fie ca efecte fireşti, fie ca rezultate posibile.Unele din
ansamblul rezultatelor prevăzute sunt dorite de subiect şi chiar pentru
realizarea lor recurge la săvârşirea faptei, altele nu sunt dorite.
Prin urmare, la infracţiunile săvârşite din culpă efectele
faptei pot fi împărţite după manifestarea factorului volitiv faţă de ele
în două grupe. Prima grupă cuprinde urmările dorite de subiect şi
necaracteristice pentru infracţiunea săvârşită. De cele mai multe ori,
în vederea realizări acestor urmări, subiectul se şi hotărăşte asupra
săvârşirii faptei. A doua grupă de urmări formează rezultatele ilicite
ale faptei, caracteristice infracţiunii comise, pe care subiectul nu la
doreşte şi nici nu le acceptă.
În cazul culpei fără prevedere subiectul nu va avea faţă de
urmările caracteristice infracţiunii comise nici un raport psihic
volitiv, adică el nu-şi va manifesta nici dorinţa şi nici împotrivirea
asupra realizărilor. La culpa din uşurinţă, însă, unde factorul
intelectiv constă în prevederea posibilităţilor survenirii şi a
urmăririlor caracteristice infracţiunii săvârşite, subiectul îşi formează
faţă de ele o atitudine negativă, de nedorinţă şi de neacceptare a
rezultatelor infracţionale, subiectul săvârşeşte acţiunea (omisiunea)
cu speranţa că, prin priceperea sa, forţele şi mijloacele pe care le are
la îndemână, va reuşi să prevină din timp survenirea rezultatelor
respective.
III.2.4.3 Procesele intelective componente ale culpei.

Acţiunea culpoasă implică nu numai o manifestare
exterioară a agentului care, prin nerespectarea unor reguli de
diligenţă, determină, fără voia sa, producerea unor rezultate
periculoase, mai este necesară şi o anumită implicare a proceselor
intelective, individuale. Actul nonvoit al agentului trebuie să reflecte
şi o anumită poziţie a subiectului pe planul cunoaşterii realităţilor
înconjurătoare şi a prevederii rezultatului, poziţii care explică de ce

acţiunea şi rezultatul voit de subiect au condus la o acţiune şi la un
rezultat ilicit nonvoite de acesta.
Caracteristic culpei, sub aspectul procesului de cunoaştere,
este incompleta cunoaştere a realităţii de către subiect. Acesta îşi dă
seama de realitatea înconjurătoare şi de efectele acţiunii sale numai
limitat la ceea ce este aparent şi direct sesizabil şi nu face un efort de
cunoaştere mai profundă a realităţii acela care aruncă cu piatra într-
un boschet în parc cunoaşte că ţine în mâna o piatră şi că prin
aruncarea ei va lovi boschetul, dar nu face un efort de gândire spre a
asocia lovirea boschetului ci posibila lovire a unei persoane care s-ar
afla în spatele boschetului, unde se găsea o bancă obişnuită pentru
trecători, deşi acest efort era posibil şi la îndemână, având în jurul
său toate elementele spre a deduce împrejurările de mai sus
(cunoaşterea raţională). Agentul ar fi putut să-şi completeze şi
nemijlocit datele asupra realităţii, făcând un efort de informare la
faţa locului observând ceea ce se afla în boschet şi în spatele
acestuia, toate acestea constituind reguli de diligenţă elementară, şi
numai după aceea să arunce cu piatra în boschet spre a-şi verifica
gradul de precizie a loviturii.
Aceeaşi incompletă cunoaştere a realităţii există şi în cazul
cuplei cu previziune. Agentul, deşi are unele cunoştinţe asupra
condiţiilor în care acţionează, nu evaluează corect toate aceste date
ale realităţii (ca regulă elementară de diligenţă) în raport cu
posibilităţile sale de a preveni rezultatul (de exemplu, şoferul care
circulă cu o viteză exagerată nu-şi dă seama că în raport cu viteza
vehiculului, cu starea şoselei, cu intensitatea circulaţiei şi cu gradul
său de oboseală, va fi imposibil să evite rezultatul – accidentul de
circulaţie); dimpotrivă, analizând cu uşurinţă cu superficialitate,
aceste date, agentul ajunge să socotească, fără temei, că rezultatul
este imposibil şi că-l va evita cu certitudine.
Relaţiile sociale care ar putea fi vătămate sau puse în pericol
prin săvârşirea faptei, în mod obişnuit, sunt cunoscute de către
subiect, atât ca existenţă obiectivă în societate cât şi ca valoare
socială, fie în virtutea pregătirii sale profesională ori a funcţiei pe
care o deţine în procesul muncii, fie din cunoştinţele lui de cetăţean,

acumulate în familie, pe băncile şcolii şi din raporturile cu oamenii
în societate.
Astfel, indiferent pe ce cale, fiecare cetăţean ştie că statul
apără prin intermediul ligilor penale, relaţiile sociale, privitoare la
viaţa, sănătatea, integritatea corporală, libertatea şi demnitatea
omului, relaţiile sociale care se referă la proprietate etc.
Dacă la infracţiunile intenţionate fapta se produce aşa cum
este înţeleasă de subiect, în cazul infracţiunilor, săvârşite din culpă,
ea se prezintă, în cele din urmă, cu totul deosebit faţă de cum a fost
imaginată în conştiinţa subiectului, fie prin amploarea ei ca acţiune
(omisiune) fizică, fie prin urmările pe care le cauzează. Astfel din tot
ansamblul de caracterizări esenţiale ale faptei – datorită atitudinii
pasive; de indiferenţa de pe care o are faţă de obligaţiile sale
cetăţeneşti ori profesionale – sunt cunoscute sau înţelese de subiect
numai, acelea care de obicei, îi imprimă un caracter licit. Tocmai
aceste cunoştinţe incomplete, trunchiate, îl determină să procedeze
la săvârşirea faptei.
Indiferent de modul concret de producere, urmările
infracţiunilor culpoase niciodată nu fac parte din obiectul scopului
faptei avute în vedere şi datorită cunoaşterii ei parţiale, ele sunt
prevăzute de subiect numai ca rezultate posibile, eventuale ale faptei
respective sau nici nu sunt prevăzute.
Se disting, de obicei, două categorii de urmări.
Prima categorie cuprinde urmările faptei materiale care în
majoritatea situaţilor nu au caracter infracţional. Ele sunt prevăzute
de subiect ca efecte sigure sau posibile ale acţiunii (omisiunii) sale,
pentru a căror realizare se şi hotărăşte să săvârşească fapta
respectivă. A doua categorie de urmări este formată din rezultatele
ilicite specifice infracţiuni comise. Acestea din urmă sunt prevăzute
de subiect numai ca efecte posibile ale faptei sale sau nu le prevede.
Exemplificativ, în acest sens, este fapta militarului în termen, aflat în
postul de santinelă la propunerea altui militar, tot santinelă la alt
post, a acceptat să se întreacă la încărcarea pistoalelor mitralieră. În
timpul manevrării de încărcare a armelor inculpatul, din neatenţie a

apăsat pe trăgaci, împuşcându-l în inimă pe partenerul de întrecere
din faţa sa, care a decedat imediat. Urmarea prevăzută şi dorită de
cei doi militari a fost încărcarea rapidă a armelor fapt care s-a şi
realizat, iar rezultatul socialmente periculos nu a fost întrezărit nici
ca posibil, deşi trebuia şi putea şi prevăzut. 1
Din tot ansamblul efectelor faptei, pentru stabilirea culpei,
interesează numai raportul psihic al subiectului faţă de rezultatul
specific infracţiunii comise, adică prevederea posibilităţii producerii
lor, iar când nu le prevede nici ca urmări posibile, obligaţia şi
posibilitatea reală de prevedere a rezultatelor respective.
III. 2.5 Procesul psihic al culpei cu prevedere.

Culpa cu prevedere sau previziune, denumită şi uşurinţă,
culpă conştientă, cuprinde în conţinutul său categoriile de procese
psihice întâlnite la intenţie, adică procesele psihice intelective,
volitive şi obiective dar nuanţate diferit în formele de manifestare şi
în raporturile dintre ele.
Culpa cu uşurinţă se caracterizează prin prevederea din partea
infractorului a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, a cărui
producere nu o urmăreşte şi are speranţe, fără temei obiectiv ca
asemenea efect nedorit nu se va produce în realitate. 2
În cazul culpei cu prevedere, relaţiile sociale ocrotite de legea
penală şi lezate prin săvârşirea infracţiunii sunt cunoscute de către subiect
atât ca existenţă obiectivă, cât şi ca valoare socială. Atitudinea
subiectului faţă de aceste relaţii sociale, deja cunoscute, se manifestă
prin pasivitate, indiferenţă, uşurinţă.De cele mai multe ori, această
atitudine a subiectului este determinată fie de obişnuinţa de a duce o
viaţă comodă, lăsându-se condus de hazard, de întâmplare, fie de
1Trib. S., S.M., Decizia nr.46/1987, în C.D. 1987, p. 284-28.

2I. Oancea, în colectiv, op. cit., p.118-119; M Basarab, Drept penal, partea
generală, vol. I, Edit. Chemarea, Iaşi, 1992, p. 113.
ţelurile pe care doreşte să le realizeze prin săvârşirea faptei. Datorită

atitudinii de indiferenţă, rezultată din pură comoditate, faţă de
relaţiile sociale apărate de legea penală şi ameninţate de a fi lezate
prin comportarea subiectului, se comit deja cele mai felurite
infracţiuni după domeniul de activitate şi obiectul lor juridic, soldate
cu victime omeneşti şi cu însemnate pagube materiale.
Datorită atitudinii uşuratice, de indiferenţă faţă de relaţiile
sociale amintite, fapta concepută este înţeleasă de subiect numai
parţial, numai unilateral, fie în ceea ce priveşte amploarea
extensiunii sale ca exteriorizare materială în timp şi spaţiu, fie în
privinţa semnificaţiei ei pentru relaţiile sociale respective. În
consecinţă, subiectul îşi doreşte fapta numai în limitele în care o
înţelege atât în sensul strict de extensiune materială, cât şi în ceea ce
priveşte influenţa ei asupra relaţiilor sociale.
Necunoaşterea în măsura corespunzătoare a posibilităţilor
de extensiune, de amploare materială pe care ar putea s-o ia fapta
respectivă, atrage după sine prevederea ca efect firesc numai a
urmărilor pentru a căror realizare a şi fost concepută, iar urmările
ilicite, caracteristice infracţiunii săvârşite, sunt prevăzute doar ca
efecte posibile, pe care subiectul, tot din cauza cunoaşterii ciuntite a
faptei, speră fără suficient temei obiectiv să le prevină în timp util.
În măsura în care este înţeleasă, fapta materială luată ca
acţiune (omisiune) fizică, este voită de subiect şi în aceste limite
doreşte să o comită în condiţiile concrete de loc şi de timp pentru
atingerea scopului propus. Cu toate că alături de urmările prevăzute
ca efecte fireşti ale faptei sale, pe care şi doreşte să le realizeze mai
prevede ca efecte posibile şi unele rezultate ilicite, nedorite şi nici
cel puţin acceptate, subiectul nu renunţă la săvârşirea faptei, pentru
că, pe de o parte, bazându-se şi pe iscusinţa sa de a le preveni, îşi
formează speranţa că posibilitatea survenirii acestor rezultate ilicite
nedorite nu se va transforma în realitate, iar pe de altă parte,
uneori este animat de dorinţa realizării scopului fixat.
Prin urmare, sub aspect volitiv, subiectul voieşte fapta
materială şi se hotărăşte asupra săvârşirii ei numai în limitele în care
o înţelege, numai în măsura în care îi apără ca fenomen – cauză al

unor efecte pe care le doreşte. Chiar dacă prevede şi posibilitatea
cauzării prin fapta sa şi a unor rezultate ilicite, nedorite şi
neacceptate de el, speranţa creată în conştiinţa sa că ele nu se vor
produce în realitate, că ele vor fi prevăzute, îi susţine hotărârea luată
şi-l impulsionează, împreună cu scopul, urmărit şi cu motivele mai
dinainte formate, la săvârşirea faptei aşa cum a fost ea concepută.
Speranţa prevenirii rezultatelor ilicite, ce se anunţă ca efecte posibile
ale faptei imaginate, se întemeiază de obicei pe încrederea exagerată
a subiectului asupra perfecţiunii tehnice a maşinilor şi aparatelor pe
care le mânuieşte. Această încredere exagerată, supraaprecierea
capacităţilor sale personale şi a perfecţiunii tehnice a instrumentelor
de lucru, pe care le făureşte subiectul în conştiinţa sa, îşi au, în cele
din urmă, originea tot în atitudinea uşuratică faţă de relaţiile sociale
ameninţate şi în cunoaşterea doar parţială a faptei, cu toate
circumstanţele de loc şi de timp în care concepe să o comită.
În culpa cu prevedere, în privinţa rezultatelor ilicite,
caracteristice infracţiunii comise, factorul intelectiv se manifestă
deficitar sub un dublu aspect. Pe de o parte, prin prevederea
rezultatelor infracţionale numai ca efecte posibile ale faptei
concepute, pe de altă parte, prin formarea speranţei, fără suficient
temei obligativ, că asemenea rezultate ilicite, nedorite şi nici
acceptate, nu se vor produce în realitate dorită prevenirii lor în timp.
Aşadar, culpa cu prevedere este o modalitate a vinovăţiei
care cuprinde în conţinutul său cunoaşterea din partea subiectului a
relaţiilor sociale ocrotite de legea penală şi atitudinea lui de
indiferenţă faţă de ele, înţelegerea parţială a faptei concepute şi
dorinţa săvârşirii ei, prevederea posibilităţii survenirii rezultatelor
infracţionale, nedorite şi neacceptate, precum şi speranţa prevenirii
lor.
Din conţinuturile acestor modalităţi ale vinovăţiei (intenţia
indirectă şi culpa cu prevedere) rezultă că ele au atât elemente
asemănătoare, cât şi elemente care le deosebesc una de alta.
Elementele de asemănare dintre intenţia indirectă şi culpa cu

prevedere sunt: cunoaşterea din partea subiectului a relaţiilor sociale
care ar putea fi vătămate prin fapta imaginată, atitudinea superficială
faţă de ele, înţelegerea parţială a faptei respective şi voinţa săvârşirii
ei aşa cum a fost concepută, precum şi prevederea posibilităţii
survenirii rezultatului socialmente periculos, caracteristic infracţiunii
comise şi nedorite producerii lui în realitate.
Elementele care deosebesc intenţia indirectă de culpa cu prevedere
constau în procesele psihice volitive relative la urmările socialmente
periculoase, pe care subiectul le prevede numai ca efecte posibile ale
faptei sale materiale.
III 2.6 Procesul psihic al culpei fără prevedere.

Culpa fără prevedere, cunoscută în doctrină şi sub
denumirea de culpă inconştientă, imprudentă sau nesocotită, culpă
simplă şi neglijată, este socotită de legiuitorul nostru un raport
psihic al infractorului faţă de urmările socialmente periculoase,
caracterizat prin neprevederea din partea lui a rezultatului faptei
sale, deşi avea obligaţia şi posibilitatea personală să-l prevadă.
Existenţa culpei simple, este condiţionată, în primul rând,
de neprevederea din partea subiectului a rezultatelor infracţionale
ale faptei sale, în al doilea rând de obligaţia prevederii lor şi, în fine,
în ale treilea rând, de posibilitatea lui concretă de a le prevedea în
condiţiile date de loc şi de timp.
Dacă în celelalte modalităţi ale vinovăţiei conştiinţa
subiectului este legată într-un mod activ de rezultatele socialmente
periculoase, caracteristice infracţiunii comise, iar la culpa fără
prevedere asemenea legătură nu există sub aspect intelectiv şi nici
sub cel volitiv, temeiul subiectiv al răspunderii penale, neputând fi
găsit în neprevederea urmărilor ilicite, necesită a fi căutat după
aprecierea noastră în poziţia spirituală a subiectului, faţă de celelalte
elemente obiective ale infracţiunii, faţă de relaţiile sociale ocrotite de
legea penală şi faţă de fapta materială, înţeleasă ca acţiune

(omisiune) fizică.
Cu alte cuvinte, subiectul cunoaşte, chiar în momentul
conceperii faptei şi al săvârşirii ei, relaţiile sociale apărate de legea
penală şi ameninţate prin comportarea lui. În schimb, el nu
cunoaşte, datorită atitudinii sale de indiferenţă faţă de ele, decât o
parte din întreaga amploare a faptei respective, din care cauză nu-şi
imaginează că, în desfăşurarea ei materială, să ajungă până la
producerea şi a rezultatelor periculoase, îndreptate direct împotriva
relaţiilor sociale cunoscute, care astfel devin obiect juridic al infracţiunii.
Ilustrativă sub acest aspect, este fapta inculpatului de a arunca pe
fereastră un cuţit de bucătărie, care căzând cu forţă de la etajul doi,
a lovit o trecătoare de pe aleea din curte, cauzându-i moartea.
În limitele în care este înţeleasă şi în cazul culpei simple
fapta materială este voită pe deplin de subiect adică factorul volitiv
are faţă de acţiunea (omisiunea) concretă aceeaşi formă de
manifestare ca şi în celelalte modalităţi ale vinovăţiei. Însă, în timp
ce la celelalte modalităţi ale vinovăţiei fapta materială este voită ca
fenomen purtător al unui pericol social sigur sau eventual, la culpă
fără prevedere subiectul o voieşte numai ca acţiune (omisiune)
nepericuloasă pentru societate, licită sub aspect penal, indiferent
dacă, prin săvârşirea ei, urmăreşte ori nu un anumit scop.
Rezultatele infracţionale, aşa cum am mai arătat, în cazul culpei
simple nu sunt prevăzute de subiect nici cel puţin ca efecte posibile
ale faptei materiale. Adică ele nu sunt legate de conştiinţa
subiectului prin nici un fel de procese psihice intelective. Pentru el
ca autor al faptei materiale, aceste rezultate nu au nici o formă de
existenţă în lumea înconjurătoare, factorul volitiv faţă de urmările
infracţionale ale faptei nu există.
Tocmai neprevederea rezultatelor infracţionale ale faptei
concepute şi săvârşite în realitate, în primul rând constituie sub aspect
intelectiv, elementul esenţial al deosebirii dintre culpa simplă şi
celelalte modalităţi ale vinovăţiei, şi în al doilea rând, reprezintă
punctul de plecare pentru stabilirea temeiului subiectiv al
răspunderii penale în asemenea situaţi. 1 Criteriile după care culpa

simplă poate fi stabilită sunt date de legiuitori prin termenii ,, nu
prevede rezultatul faptei sale deşi trebuia să-l prevadă’’ şi recunoscute de
teoria şi practica dreptului penal.
Aşadar, în baza celor prezentate, culpa simplă este când
subiectul, săvârşind infracţiunea, cunoaşte relaţiile sociale apărate de
legea penală şi ameninţate prin comportarea sa, are o atitudine de
indiferenţă faţă de ele, înţelege parţial fapta materială voită, dar nu
prevede posibilitatea producerii rezultatelor ilicite, deşi trebuie şi
putea să le prevadă.
III. 2.7 Procesul psihic al praeterintenţiei.

Praeteritenţia denumită în literatura de specialitate şi
intenţia depăşită 2 , este o formă mixtă a vinovăţiei, care cuprinde în
conţinutul său două categorii de raporturi psihice ale subiectului faţă
de rezultatele infracţionale ale faptei sale. Prima categorie
înglobează procesele psihice caracteristice intenţiei, iar a doua pe
cele proprii culpei.
După cum se observă, în cazul praeterintenţiei, procesele
psihice ale subiectului sunt raportate numai la rezultate, deoarece
faţă de relaţiile sociale vătămate şi faţă de fapta săvârşită el are
poziţia spirituală caracteristică intenţiei directe sau culpă.
Adică subiectul cunoaşte relaţiile sociale ameninţate, faţă de
care are o atitudine de împotrivire sau de indiferenţă, înţelege fapta
materială total sau parţial şi voieşte s-o comită în realitate.
Din tot ansamblul de rezultate socialmente periculoase
subiectul pe unele le prevede ca efecte sigure sau eventuale, iar pe
altele nu le prevede deloc. Astfel, în cazul praeterintenţiei sunt
prevăzute ca efecte sigure sau eventuale ale faptei materiale
1 I. Oancea, Drept penal, partea generală, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1971, p. 186.
2 I. Oancea, op. cit., p. 117; C. Mitrache, op. cit. p.
rezultatele mai puţin periculoase pentru societate, pe care subiectul

doreşte să le realizeze prin fapta respectivă sau, dacă nu le doreşte,
acceptă totuşi producerea lor.
În schimb, rezultatele infracţionale mai grave nu intră, de
obicei, în câmpul previziunii subiectului, iar când le prevede ca
efecte eventuale nu le acceptă sub nici o formă. Edificatoare în
această privinţă, ni se pare fapta inculpatului M.O., care, aflat pe
trotuar cu victima C.P., când, în urma unor discuţii mai dure, la
încercarea de a-l lovi, cu intenţie a îmbrâncit-o în mod violent,
moment în care victima, în stare de ebrietate, s-a dezechilibrat şi a
căzut pe carosabil sub roţile unui autovehicul, fiind accidentată
mortal, rezultatul pe care el trebuia şi putea să-l prevadă. Acţionând
cu praeterintenţie, agentul realizează ceva dincolo de ceea ce a intenţionat,
obţinând un rezultat care depăşeşte ceea ce el a voit.
În consecinţă, praeterintenţia este o formă mixtă a
vinovăţiei, care se compune din intenţia subiectului de a comite
infracţiunea cu urmările ilicite mai puţin periculoase pentru
societate şi culpa sa faţă de rezultatele mai puţin grave, produse prin
săvârşirea faptei concepute.
III. 3 Cauzele care înlătură vinovăţia.

În concepţia legii penale române, instituţiile juridico-penale
şi reglementările corespunzătoare acestora se grupează în jurul a trei
realităţi fundamentale, şi anume: fapta penală, făptuitorul şi
constrângerea juridică. Primei realităţi îi corespunde instituţia
infracţiunii şi reglementările referitoare la infracţiune, celei de-a doua
îi corespunde instituţia răspunderii penale, iar celei de-a treia, instituţia
pedepsei, fiecare cu reglementările corespunzătoare.
Dar, paralel cu reglementările care privesc pe fiecare din
instituţiile juridico-penale menţionate şi cu prevederea efectelor
juridice pe care acestea le produc, legea penală conţine şi dispoziţii
referitoare la modalităţile în care instituţiile juridico-penale de mai
sus, încetează să-şi mai producă efectele. Sub acest aspect, instituţiei
infracţionale îi vor corespunde dispoziţiile privind cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei, instituţiei răspunderii penale îi vor
corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură răspunderea
penală şi consecinţele condamnării, iar instituţiei pedepsei îi vor
corespunde dispoziţiile privind cauzele care înlătură pedeapsa.
III.3.1 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a

incapacităţii psihofizică a subiectului.
III.3.1.1 Iresponsabilitatea.
Vinovăţia, presupunând, pe de o parte, o anumită legătură
psihică între subiect şi rezultatul faptei sub (forma dolului, culpei,
praeterintenţiei), iar pe de altă parte, o judecată de reproş cu privire
la conduita făptuitorului, implică cu necesitate existenţa unui subiect
capabil s-o înţeleagă corect semnificaţia şi valoarea faptei pe care
urmăreşte să o comită, şi să acţioneze potrivit cu această înţelegere.
O persoană nu poate fi considerată vinovată decât dacă fapta
comisă ,,îi aparţine’’, adică este rezultatul voinţei sale, şi dacă a
acţionat pe baza cunoaşterii condiţiilor de săvârşire a faptei şi a
prevederii rezultatului; numai în această situaţie se poate formula la
adresa agentului şi reproşul că nu şi-a folosit bine capacitatea de
voinţă şi cunoaştere spre a evita rezultatul propus.
Specific alienaţiei mintale este tocmai o anumită alterare a
facultăţilor psihice menţionate, o stare morbidă a psihicului. Această
stare poate să fie permanentă, de lungă durată sau trecătoare, ea mai
poate fi continuă sau intermitentă (cu intervale lucide), înnăscută
(congenitală) sau dobândită. În măsura în care subiectul nu are
capacitatea psihică necesară, suferind de tulburări care afectează
profund capacitate sa de înţelegere şi de voinţă, va fi exclusă
vinovăţia şi, implicit, infracţiunea care i se pune în sarcină, precum
şi consecinţele acesteia (pedeapsa).
Împotriva persoanei lipsite de capacitate psihică, care a
comis o faptă prevăzută de legea penală, se vor lua alte măsuri de
drept penal, anume, măsurile de siguranţă prevăzute în art. 112 lit .a,
b, C. pen.,dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege (existenţa

unei stări de pericol), şi în vederea preîntâmpinării săvârşirii de noi
fapte prevăzute de legea penală. Asemenea măsuri se pot lua, de
altfel, şi împotriva persoanelor care au capacitate psihofizică, dacă
sunt îndeplinite condiţiile legale.
Starea de iresponsabilitate, în concepţia legii penale
române, presupune, aşa cum am mai arătat, existenţa alienaţiei
mintale sau a altor cauze care influenţează capacitatea intelectivă şi
volitivă a subiectului.
Prin această formulare, legiuitorul a urmărit să cuprindă
toate formele de tulburări psihice care pot afecta capacitatea de
înţelegere şi de voinţă a unei persoane, într-o asemenea măsură,
încât să fie exclusă posibilitatea răspunderii penale.
Ar intra în această categorie tulburările psihice patologice,
adică acele tulburări care au la origine cauze organice, adevărate
îmbolnăviri ale creierului cum ar fi:
a) psihozele organice, tulburări psihice care apar ca urmare a
paraliziei progresive, a sifilisului la creier, a demenţei senile,
aterosclerozei, leziunilor la creier, epilepsiei propriu-zise;
b) psihozele endogene sau bolile psihice la care sunt
observabile numai tulburările funcţionale ale psihicului, fără să se fi
identificat şi baza lor anatomică (deşi este presupusă); în această
categorie ar intra : schizofrenia, psihozele delirante (paranoia şi
parafrenia) şi psihozele maniaco-depresive;
c) tulburările toxice, otrăvirile de orice fel din cauze endogene
sau exogene, inclusiv tulburările provocate de substanţele alcoolice
şi stupefiante.
În conceptul de alienaţie mintală sunt cuprinse şi tulburări
psihice determinate de o insuficientă dezvoltare a funcţiilor psihice
(debilitate mintală, idioţenie, infantilism, cretinism). 1
1 Dongoroz, Explicaţii, I, p. 393; Dongoroz, Tratat, P.388; Bulai, p. 257-259.
De asemenea, intră în acest context tulburările nepatologice

de conştiinţă determinate de alcool, oboseală, extenuare; stări
hipotonice şi care se manifestă prin stări crepusculare, halucinaţii,
emotivitate gravă (din cauza spaimei, mâniei, furiei); alte cauze ale
tulburărilor psihice pot fi psihopatiile,nevrozele, neuropatiile.
III.3.1.2 Minoritatea.
Capacitatea unei persoane de a înţelege şi de a voi poate fi
exclusă nu numai din cauza unei grave tulburări psihice sau a altor
devieri de la starea normală psihică, dar şi pentru că agentul nu a
atins gradul necesar de maturizare a facultăţilor sale intelective şi
volitive. În acest caz ne aflăm în faţa unei incapacităţi normale
decurgând din natura lucrurilor şi nu din vreo anomalie psihică sau
o stare patologică. Incapacitatea de a înţelege, şi de a voi a agentului
care n-a atins vârsta răspunderii penale nu trebuie dovedită, ci
constituie o prezumţie absolută; nu ar putea fi făcută contrarie chiar
dacă ar fi vizibil că agentul în cauză, deşi la o vârstă fragedă, este
bine dezvoltă fizic şi psihic.
În legislaţia penală română, vârsta până la care agentul este
socotit că nu are capacitate penală este de 14 ani (art. 99); minorul
care nu a împlinit această vârstă nu răspunde penal; ca urmare, fapta
săvârşită de un minor care la data comiterii faptei nu avea vârsta
legală pentru a răspunde penal, nu va constitui infracţiune (art.50).
Împotriva persoanelor care nu au atins această vârstă, dar au comis
fapte prevăzute de legea penală, se pot lua măsuri de protecţie pe
cale administrativă de către comisiile speciale pentru ocrotirea
minorului.
A doua categorie de vârsta care are consecinţe asupra stării
de responsabilitate a subiectului este aceea între 14 şi 16 ani. Potrivit
legii române (art.99 alin.2), minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani
răspunde penal numai dacă a săvârşit fapta cu discernământ. În
cazul acestor minori, există prin urmare, o prezumţie relativă de
iresponsabilitate, organul judiciar urmează să stabilească de la caz la
caz dacă minorul în momentul săvârşirii faptei a avut discernământ.
Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, răspunde penal pentru

fapta sa.
III.3.1.3 Beţia.
Beţia constituie unul dintre capitolele cele mai
controversate ale capacităţii psihice a subiectului. Mai întâi, pentru
că beţia poate cunoaşte intensităţi diferite, de la stări de intoxicaţie
alcoolică (sau cu alte substanţe) de natură să înlăture capacitatea
subiectului de a înţelege şi voi faptele ilicite comise în această stare;
până la beţia uşoară, ocaziţională, care nu are nici o influenţă asupra
răspunderii penale a subiectului.
În al doilea rând, pentru că beţia poate fi rezultatul voinţei
agentului, după cum poate să fie involuntară, cu consecinţe diferite
asupra răspunderii penale a subiectului. Din combinarea gradului de
intoxicaţie alcoolică cu formele de participare a voinţei agentului la
existenţa stării de beţie rezultă mai multe ipoteze sub care se poate
înfăţişa beţia (intoxicaţia cronică cu alcool; beţia accidentală; beţia
voluntară).
III.3.2 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a intervenţiei

unui eveniment imprevizibil, irezistibil ori imposibil
de înlăturat.
III.3.2.1. Cazul fortuit.
O altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prin
excluderea vinovăţiei este cazul fortuit; în acest caz, agentul produce
un rezultat pe care ni l-a conceput sau urmărit, ci este consecinţa
intervenţiei unei energii, obiectiv imprevizibile, care s-a interpus în
desfăşurarea acţiunii ori a amplificat acţiunea subiectului. Nu
interesează cauza împrejurărilor fortuite. Energia intervenită pe
neaşteptate poate să provină din partea unor factori foarte diferiţi,
cum ar fi: imprudenţa victimei (de exemplu, un copil care se joacă
pe balcon cade în stradă şi este rănit de un autovehicul care circulă
normal), ori să provină din partea făptuitorului (de exemplu,

conducătorul auto are o stare de leşin pe neaşteptate, provocând un
accident de circulaţie), sau din partea unor fenomene ale naturii
(cutremur, alunecări de teren etc.), ori din partea unui animal (de
exemplu, o pisică răstoarnă o lampă cu petrol provocând
incendierea casei), sau din cauza unor defecţiuni tehnice
imprevizibile (de exemplu, explozia unui cazan, sau a unei anvelope,
un defect de fabricaţie a frânelor la autocamion etc.).
Uneori, energia străină imprevizibilă poate să reprezinte o
dezvoltare în continuare, o amplificare a acţiunii agentului (de
exemplu, o persoană în timp ce sapă o groapă pentru nevoi
gospodăreşti în curtea casei, declanşează, în mod imprevizibil, o
alunecare de teren care distruge gospodăria vecinului) sau poate să
nu aibă nici o legătură cu acţiunea anterioară a acestuia (de exemplu,
sora de spital îi dă bolnavului medicamentul indicat, fără să ştie că,
din greşeala farmacistului, medicamentul valabil fusese substituit cu
unul otrăvitor).
Pe lângă acţiunea (inacţiunea) subiectului mai este necesar
ca între împrejurarea fortuită şi rezultat să existe o legătură de
cauzalitate. Nu are relevanţă dacă împrejurarea fortuită a avut loc
înainte de activitatea făptuitorului (de exemplu, substituirea
medicamentului s-a produs înainte de acţiunea infirmierei); ori după
ce agentul a efectuat acţiunea şi a început să se producă rezultatul
(de exemplu, alunecarea de teren s-a produs după săparea gropii de
către agent). Nu este necesar, însă ca o asemenea legătură să existe
între acţiunea subiectului şi împrejurarea fortuită: suficient ca
această împrejurare să fi intervenit în desfăşurarea acţiunii
subiectului producând rezultatul (de exemplu, nu există nici o
legătură de cauzalitate între acţiunea infirmierei şi împrejurarea care
a condus la substituirea rezultatului).
Acţiunea (inacţiunea) subiectului trebuie însă să fi făcut
parte, alături de împrejurarea fortuită, dintre factorii care au cauzat
rezultatul; fortuitul înlătură răspunderea agentului numai în legătură
cu o acţiune care din punct de vedere material, a produs un rezultat
ilicit pe care acesta a fost în imposibilitatea obiectivă să-l prevadă.
În concepţia legii penale române, fortuitul constituie o

cauză care înlătură vinovăţia, deoarece lipseşte prevederea de către
subiect a consecinţelor acţiunii (inacţiunii). Ceea ce obiectiv este
imposibil de a fi prevăzut de orice persoană va fi, fireşte, imposibil
de prevăzut şi subiectiv, adică în raport cu capacitatea de prevedere
a subiectului, raportată la însuşirile unei persoane care ar fi acţionat
în aceleaşi condiţii ca şi acesta; ca urmare nu ar fi posibil să se
susţină că în acest caz, făptuitorul ar fi trebuit sau putut să prevadă
rezultatul faptei. Fortuitul ca imprevizibilitate obiectivă exclude,
prin urmare, culpa agentului (acolo unde norma de incriminare
prevede şi culpa ca cerinţă obiectivă) întocmai ca şi
imprevizibilitatea subiectivă şi personală. Dacă fapta este
incriminată, numai când este comisă cu intenţie, intervenţia cazului
fortuit, cu atât mai mult, va exclude vinovăţia făptuitorului.
III.3.2.2 Constrângerea fizică.

Există constrângere fizică, atunci când subiectul este supus
unei presiuni fizice căreia nu-i poate rezista, săvârşind sub influenţa
acesteia o faptă prevăzută de legea penală; în acest caz, împrejurarea
constrângătoare acţionează asupra corpului subiectului făcându-i,
obiectiv, imposibilă orice altă alternativă decât aceea de a comite
fapta impusă de fenomenul natural sau de persoana care exercită
constrângerea. Constrângerea poate fi exercitată de o persoană fizică
(de ex., acela care imobilizează pe agent împiedicându-l să efectueze
un act la care după lege era obligat, iar neîndeplinirea ar fi constituit
o faptă penală; ori de acela care îl împinge pe subiect într-o vitrină
pe care acesta o distruge, sau îi ia cu forţa mâna silindu-l să semneze
un document falsificat);alteori, constrângerea poate provenii din
cauza unui proces fiziologic (atac de epilepsie, stare de leşin,
intoxicaţie alcoolică sau cu stupefiante etc.) care înlătură complet
orice participare a agentului la producerea rezultatului ilicit. De
asemenea, constrângerea poate fi exercitată de un animal (de ex., un
cal speriat care duce trăsura într-o direcţie periculoasă şi nu poate fi
oprit de către conducătorul atelajului deşi este pusă în pericol viaţa
şi integritatea corporală a trecătorilor), sau de o maşină (de ex.,
mecanicul de locomotivă nu mai poate ţine sub control locomotiva

defectă care se îndreaptă ameninţător spre o linie aflată în
construcţie, la care muncesc zeci de oameni), sau de forţele naturii (de
ex., un vânt puternic provoacă valuri care aruncă o ambarcaţiune cu
tot personalul navigant la mal, provocând distrugerea altor nave).
În toate aceste cazuri, subiectul nu acţionează propriu-zis,
ci corpul său este folosit ca un instrument de distrugere de către
forţele constrângătoare; întrucât rezultatul produs apare a nu fi
consecinţa unei fapte voite de subiect, constrângerea fizică ar trebui
tratată ca o cauză care înlătură însăşi existenţa acţiunii (inacţiunii)-
Mauzini, II, p.13-14; Rettiol, p.327.
Sub influenţa energiilor constrângătoare se pot săvârşi fapte
comisive (de exemplu, fals material în înscrisuri, distrugere de bunuri,
vătămarea unor persoane etc.) dar şi fapte omisive (de exemplu,
dezertare, nedenunţarea unor infracţiuni, neîndeplinirea unor
obligaţii de serviciu etc.). Asemenea fapte se pot comite atât în
situaţia când constrângerea fizică este menită să acţioneze asupra
voinţei celui constrâns, împiedicându-l să ia o hotărâre în mod liber.
Constrângerea fizică poate fi provocată atât de energia
fizică activă care sileşte pe subiect să comită o faptă ilicită dar si de o
forţă fizică pasivă, statistică care opune o rezistenţă imposibil de
înfrânt, constrângând pe subiect să comită o faptă ilicită omisivă (de
exemplu, un zid înalt îl împiedică pe agent să ajungă la destinaţie). 1
III.3.2.3 Constrângerea morală.

Constituie o cauză care exclude vinovăţia supunerea
agentului unei presiuni psihice irezistibile, determinându-l să comită
o faptă prevăzută de legea penală. În această situaţie subiectul nu
mai poate să-şi determine, să-şi dirijeze în mod liber voinţa, chiar
dacă actul îi aparţine, astfel că fapta comisă apare, în mare măsură a
1 Dongoroz, Explicaţii, I.; p. 375; Garroud, I, p. 675-676.
fi rezultatul voinţei celui care a exercitat constrângerea şi nu

autorului material al faptei.
Presiunea psihică poate consta dintr-o ameninţare orală sau
scrisă (violenţă psihică), însoţită sau nu de acte materiale
ameninţătoare (tăierea firelor de telefon întreruperea curentului
electric, distrugerea soneriei, închiderea uşii cu cheia etc.), sau poate
consta din violenţe fizice (lovire repetată a agentului, schilodirea etc.)
pentru a-l determina pe făptuitor să se supună voinţei personale
care exercită constrângerea; în acest din urmă caz constrângerea
acţionează asupra psihicului persoanei şi nu asupra energiei sale
fizice.
Nu pot fi precizate în mod absolut limitele dintre presiunea
fizică şi cea psihică în cadrul constrângerii morale: uneori, în cazul
presiunii psihice se aplică şi lovituri, se aduc vătămări victimei astfel
ca presiunea fizică să accentueze presiunea fizică; alteori cele două
forme de presiune se pot confunda (de exemplu, dacă persoana care
exercită constrângerea trage un glonţ de intimidare spre victimă,
pentru a o convinge să satisfacă pretenţiile celui care exercită
constrângerea).
Presiunea psihică trebuie să se refere la un pericol grav pentru
persoana făptuitorului sau altă persoană (indiferent dacă ar exista
sau nu vreo legătură de rudenie cu acesta), dacă cel în cauză nu
îndeplineşte cererea persoanei care exercită constrângerea.
Pericolul trebuie să privească un rău ireparabil sau greu de
remediat. O asemenea gravitate ar prezenta ameninţările care s-ar
referi la viaţă, integritatea corporală, libertatea subiectului, adică la
valori susceptibile să creeze o puternică presiune psihică şi să
paralizeze voinţa subiectului. Ameninţarea trebuie să fie ilegală,
serioasă, gravă, simpla temere reverenţioasă a copilului faţă de
părinţii, a soţiei faţă de saţul ei, ori a funcţionarului faţă de superior,
nu constituie o asemenea ameninţare.
Pericolul la care expus cel constrâns, să fie inevitabil în alt
mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. În
evaluarea posibilităţi de înlăturare, în alt mod o pericolului, se va
avea în vedere nu numai felul ameninţării şi gravitatea acesteia dar şi

starea de emotivitate a persoanei ameninţate, măsura în care acesta
putea să-şi dea seama de existenţa şi a altor mijloace de a evita
pericolul şi dacă aceste mijloace erau utilizabile. Dacă în
împrejurările respective exista posibilitatea să se recurgă la alte
mijloace de înlăturare a pericolului nu este îndeplinită condiţia
inevitabilităţii pericolului.
Dacă subiectul a evaluat eronat condiţiile de existenţă a
constrângerii morale (de exemplu, credea că presiunea care se
exercita asupra sa este de neînlăturat, deşi existau şi alte mijloace
de scăpare) vor fi aplicabile regulile referitoare la eroarea de fapt.
Dacă eroarea era inevitabilă, este înlăturată vinovăţia agentului, dacă
eroarea era evitabilă şi s-a datorat culpei agentului acesta va
răspunde pentru infracţiunea din culpă, dacă legea prevede că fapta
respectivă se sancţionează şi când este comisă din culpă.
De asemenea, este necesar ca pericolul cu care este
ameninţată victima să fie real sau să aibă aparenţa realităţii. Dacă cel
ce ameninţă nu intenţionează să-şi realizeze ameninţările va exista o
constrângere morală putativă; dacă cel constrâns n-a cunoscut
aceasta, el va fi exonerat de răspundere pe temeiul constrângerii
morale; dacă a ştiut, va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii,
neputând beneficia de favoarea legii (Maurach, p.340; Jescheck,
p.322).
III.3.3 Cauze care înlătură vinovăţia ca urmare a justificării lor

sociale.
III.3.3.1 Legitima apărare.
De regulă, situaţiile conflictuale de orice natură dintre
cetăţeni se rezolvă fie prin bună înţelegere, fiecare acceptând să facă
concesiile necesare pentru lichidarea neînţelegerii, fie, atunci când
soluţia de mai sus nu este posibilă, apelându-se la organele de stat
competente să stabilească adevărul şi să o asigure restabilirea ordinii
în relaţiile sociale. În nici un caz nu este permis cetăţenilor să-si facă

dreptate singuri pentru a-şi rezolva neînţelegerile dintre ei.
A) Condiţiile legitimei apărări referitoare la atac.
a) Legitima apărare presupune existenţa unui atac, adică a
unei manifestări exterioare de natură să aducă atingere oricăruia
dintre drepturile ocrotite de lege, sau să ameninţe cu vătămarea unui
interes apărat de lege făcând necesară o ripostă pentru înlăturarea
atacului.
b) Atacul trebuie să emane de la o persoană fizică (subiect
activ al agresiunii), fie că acestea acţionează nemijlocit, fie prin
mijlocirea unor animale sau lucruri cărora le imprimă voinţa sa (de
exemplu, omul instigă animalul asupra victimei, ori îndreaptă lucrul
periculos spre victimă). Dacă animalul sau lucrul (nu sunt folosite ca
instrumente de atac, cel care acţionează pentru a se salva de forţa
lor distructivă se va afla în stare de necesitate. 1 Acţiunea sau
inacţiunea persoanei care exercită atacul trebuie să aparţină
agentului, să fie un act de voinţă al acestuia (sunt excluse, prin
urmare, mişcările corporale provocate printr-o constrângere fizică
absolută, mişcările reflexe, instinctive etc.)
c) Atacul poate să reprezinte o acţiune sau inacţiune (când
subiectul avea obligaţia să acţioneze şi refuză să o facă punând în
pericol valorile ocrotite de lege) – Jescheck, p. 303.
Nu constituie atac acţiunile agresive reciproce, decât dacă
unul dintre combatanţii renunţă, în mod vizibil, la atac sau contrar
înţelegerii, foloseşte o armă. Tot astfel, în cazul când combatanţii au
acceptat anticipat să se expună unui pericol reciproc (duel
cavaleresc), în afară de cazul când unul dintre duelişti se desistă ori
depăşeşte limitele fixate, în acest din urmă caz poate fi concepută o
reacţie defensivă.
d) Obiectul atacului poate să fie orice interes pe care legea îl
ocroteşte (viaţa, integritatea corporală a persoanei, sănătatea,
1 Dongoroz, Explicaţii, I, p.352.
libertatea, demnitatea, dreptul la domiciliu, viaţa sexuală,

proprietatea, posesia (chiar posesia ilicită), relaţiile de familie,
dreptul la propria imagine etc.).
e) Atacul trebuie să fie actual – aceasta înseamnă că acţiunea
periculoasă trebuie să fie iminentă, adică pe punctul de a se produce
ori în curs de desfăşurare. Nu constituie legitimă apărare dacă
riposta se îndreaptă contra unui atac care se află numai în pregătire
sau în intenţia agresorului (pericol viitor) deoarece nu există o
legitimă apărare preventivă; în acest caz, se va cere ajutorul
autorităţii; sau contra unui atac care l-a epuizat (în acest caz, riposta
ar constitui o răzbunare sau ar avea caracter de represalii); va fi însă
legitimă apărare în cazul aceluia care ripostează contra unui atac
imediat, cu o armă pe care şi-a procurat-o din timp de teama
ameninţării că va fi atacat (Jescheck, p.306-307; Blei, p. 144).
f) Atacul trebuie să fie injust ceea ce înseamnă că persoana
care comite agresiunea să nu aibă nici un temei legal pentru a pune
în pericol valorile sociale ocrotite de lege.
B) Condiţiile legitimei apărării referitoare la apărare.
a) Legitima apărare presupune o asemenea ripostă
împotriva unui atac încât să constituie o faptă prevăzută de legea penală,
indiferent de încadrarea judiciară de care ar fi susceptibilă, ori dacă
riposta s-ar înfăţişa ca o faptă consumată ori ca o tentativă.
b) Apărarea poate proveni din partea oricărei persoane:
aceasta poate reacţiona atât împotriva animalelor, lucrurilor, cât şi
împotriva persoanei care se foloseşte în scopuri agresive, de animale
sau lucruri. Se poate apăra în mod legitim contra unui atac injust
chiar un infractor sau o persoană în stare de evadare, un incapabil;
cel care a provocat riposta, dacă riposta este disproporţionată. Cel
atacat poate să se apere în mod pasiv dar poate să respingă
agresiunea atacând la rândul său.
c) Împotriva unui atac injust por fi folosite atât mijloace de
apărare improvizate cât şi mijloace pregătite din timp. Acestea din urmă se
pot înfăţişa şi sub forma unor mijloace defensive menite să
acţioneze în momentul atacului (câini răi, capcane, momeală

otrăvitoare, sistem de împuşcare automată etc.) şi folosite mai ales
pentru apărarea proprietăţii împotriva pătrunderii unor persoane
nedorite. Chiar dacă în momentul instalării acestor mijloace nu
exista un atac, întrucât aceste mijloace vor funcţiona numai în caz
de atac, se admite că proprietarul va fi în legitimă apărare. Există
însă riscul ca aceste mijloace să funcţioneze şi faţă de persoane care
au pătruns cu scopuri neagresive. De asemenea, ca ele să producă
un rău mai mare decât valoarea bunului ocrotit (de exemplu, să
producă grave vătămări persoanei care a sustras câteva fructe),
creând o disproporţie între valoarea bunurilor aflate în conflict. În
aceste situaţii nu va exista legitimă apărare, proprietarul va
răspunde pentru rezultatul ilicit.
d) Pentru a fi legitimă riposta trebuie să fie îndreptată contra
agresorului (nu s-ar putea îndrepta contra persoanei care instigă pe
agresor; în acest caz agentul va putea cere intervenţia organului de
stat). Dacă apărându-se împotriva unui atac material, agentul loveşte
din eroare o terţă persoană, ori distruge obiecte aparţinând altor
persoane, el va invoca starea de necesitate (în raport cu terţul
prejudiciat) şi legitima apărare în raport cu agresorul. Aceeaşi soluţie,
dacă cel care intervine în apărarea agentului loveşte o terţă persoană
sau chiar pe cel în favoarea căruia a intervenit. 2
e) Apărarea trebuie să fie necesară pentru a respinge atacul,
ţinând seama de intensitatea atacului, pericolul agresorului şi de
posibilităţile de apărare a celui supus agresiuni (de exemplu,
vătămarea gravă a agresorului neînarmat din partea unui minor care
avea în mână un cuţit va fi în legitimă apărare, nu şi în cazul în care
minorul avea o pregătire fizică deosebită şi exersase intens artele
marţiale).
În principiu, apărarea este întotdeauna legitimă şi necesară
dacă cel supus agresiunii nu se poate sustrage atacului sub nici un
motiv (de exemplu, subiectul se află pe malul apei, ori este paralitic,
2 Dongoroz, Explicaţii, I, p. 359.
infirm, ori atacul este rapid, prompt, sau se desfăşoară într-o cameră
închisă etc.)
f) Cel care se apără ripostează la atac cu mijloacele pe care le
are la îndemână, spre a înlătura agresiunea; Legitima apărare nu este o
acţiune de pedeapsă a agresorului ci de apărare a intereselor ameninţate prin
agresiune.
Se admite că împotriva copiilor, tinerilor, beţivilor,
bolnavilor mintal, a persoanelor aflate în eroare, în culpă, ori care
beneficiază de o cauză de nevinovăţie, justificarea legitimei apărări
rămâne autoapărarea individuală şi trebuie exercitată numai în
aceste limite; în asemenea cazuri răul adus agresorului trebuie limitat
la cât este necesar spre a evita pericolul (de exemplu, contra
insultelor unui beţiv nu se poate riposta decât tot prin cuvinte şi tot
odată trebuie ocolit agresorul); nu pot fi folosiţi câinii răi contra
unei persoane care din eroare a pătruns pe un teren străin; contra
unui alienat sau contra unui copil se va riposta numai dacă nu există
altă cale de evitare a conflictului şi numai cât este necesar spre a fi
neutralizat.
g) Valorile aflate în conflict trebuie să fie omogene, nu
neomogene (de exemplu, pentru furtul unei sume neînsemnate,
hoţul este ucis); în acest caz nu va exista legitimă apărare.
h) Legitima apărare poate fi exercitată şi de un terţ în
favoarea persoanei care se apără, indiferent de relaţiile care ar exista
între aceste persoane şi indiferent dacă terţul a cunoscut ceva despre
împrejurările care au determinat atacul.
i) Când cel care se apără, deşi acţionează cu voinţa de a se
apăra, crede eronat că este victima unei agresiuni (interpretând
greşit gesturile victimei), nu va exista răspunderea agentului pentru
infracţiune, ci astfel va fi socotit în legitimă apărare putativă.
Proba legitimei apărări trebuie să o facă acela care o invocă,
dat fiind că aceasta este o circumstanţă excepţională. Aceasta nu
exclude ca instanţa să stabilească existenţa legitimei apărări, chiar
dacă nu a fost invocată sau probată de inculpat. (Marle, Vitu, p.

320).
Potrivit art. 44 C.pen, nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este
în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune
în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul
public.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care din
cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi împrejurările în care s-a
produs atacul.
Aceste dispoziţii figurează printre cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei, prin lipsa vinovăţiei, consacrând astfel
poziţia legitimei apărări ca o cauză de nevinovăţie şi nu ca o cauză
justificativă cum este în alte legislaţii.
Legea penală română prevede, explicit necesitatea unei
apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în
care s-a produs atacul; legiuitorul a admis că este posibilă depăşirea
limitelor unei apărări proporţionale dar numai dacă acestea se
justifică din cauza tulburării şi temerii pricinuite de atac.
A) Condiţiile stării de necesitate privitoare la situaţia de necesitate.
a) Să existe un pericol, adică o ameninţare, pentru valorile
sociale ocrotite de legea penală (nu interesează cauza pericolului –
fenomene ale naturii, prăbuşirea unei case părăsite, animale etc.)
b) Pericolul trebuie să fie o realitate efectivă nu o simplă
bănuială ori o impresie a agentului; dacă acest se află în eroare
asupra existenţei pericolului, vor fi aplicabile regulile referitoare la
eroare. De asemenea să nu existe o justificare legală.
c) Pericolul să fie actual, adică ameninţarea să fie imediată

sau iminentă; nu va exista starea de necesitate în raport cu un
pericol viitor.
d) Pericolul să privească anumite valori ocrotite de legea penală
(valori nepatrimoniale – viaţa, integritatea corporală, sănătatea,
onoarea, libertatea, pudoarea, etc. sau de natură patrimonială –
clădirii, instalaţii etc.).
e) Pericolul să fie grav justificând astfel acţiunea de salvare.
Gravitatea pericolului se evaluează atât calitativ (de exemplu,
pericolul care ameninţă viaţa, întotdeauna grav), cât şi cantitativ (de
exemplu, pericolul asupra bunurilor devine grav când depăşeşte o
anumită însemnătate valorică). Gravitatea pericolului include şi
ideea imposibilităţii înlăturării în alt mod a pericolului decât prin
săvârşirea unei fapte ilicite.
f) Pericolul să nu fi fost provocat de persoana care desfăşoară
acţiunea de salvare.
g) Să existe un anumit raport între valoarea bunurilor
expuse pericolului şi valoarea bunurilor sacrificate.
B) Condiţii privitoare la acţiunea de salvare.
a) Acţiunea de salvare trebuie să fie necesară, adică
desfăşurată sub presiunea pericolului grav şi actual şi să constituie
singura cale posibilă pentru înlăturarea pericolului. De regulă
acţiunea de salvare este necesară, ori de câte ori bunul salvat este de
valoare egală ori mai mare decât cel sacrificat.
b) Acţiunea de valoare să constituie o faptă prevăzută de legea
penală ; aceasta înseamnă că valoarea sacrificată să facă parte dintre
valorile ocrotite de legea penală.
c) Persoana aflată în pericol să nu fi avut obligaţia de a
înfrunta pericolul; este vorba de o obligaţie legală de a se opune
pericolului şi nu de o obligaţie morală (de exemplu, pompierii
militari, medici, persoane de pază etc.); aceste persoane nu pot
invoca starea de necesitate pentru propria lor salvare, dar o pot
invoca atunci când, intervenind pentru salvarea altora, sunt

constrânse să comită fapte ilicite (de exemplu, în cazul pompierilor
care, pentru salvarea unei persoane dintr-o locuinţă incendiată
distruge diferite obiecte).
d) Persoana care desfăşoară acţiunea de salvare acţionează,
de regulă, în cunoştinţă de cauză şi preocupată să asigure pe orice
cale salvarea valorilor ocrotite de lege (chiar dacă, pe lângă acest
scop, agentul ar urmări şi alte scopuri).
Beneficiază de prevederile referitoare la starea de necesitate
şi persoana care, deşi nu este expusă pericolului, sare în ajutorul
celui aflat în pericol (intervenţia terţului).
Potrivit art. 45 C.pen, nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate (al.1); este
în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta a salva de la un
pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun important al său ori
al altuia sau un interes obştesc (al.2); nu este în stare de necesitate o
persoană care în momentul când a săvârşit fapta, şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat (al.3).
III.3.4 Cauzele care înlătură vinovăţia ca urmare a erorii

intervenite în procesul de cunoaştere.
III.3.4.1 Eroarea de fapt.
Aceasta constă într-o lipsă de concordanţă între ceea ce şi-a
închipuit agentul în realitate, ori un dezacord între reprezentările
agentului şi realitate, sau o reprezentare falsă a realităţii, analizate
prin prisma cerinţelor conţinutului unei incriminări determinante.
Dezacordul menţionat între reprezentările agentului despre realitate
şi însăşi realitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să
dăinuiască tot timpul efectuării actelor de punere în executare a

hotărârii luate. 1
Eroarea se poate datora culpei agentului dar poate să se
datoreze unei alte persoane care, prin inducerea în eroare a
agentului (amăgire), a provocat o reprezentare eronată în mintea
acestuia. Analiza poate fi nemijlocită, când provocatorul acţionează
direct asupra celui provocat, sau poate fi indirect mijlocită, când
provocatorul se foloseşte de anumite mijloace pentru a provoca
eroarea (de exemplu, schimbă sensul unui indicator rutier ori
modifică conţinutul unei reţete medicale).
Eroarea de fapt nu înlătură răspunderea civilă decât dacă nu
s-a datorat culpei agentului ci a fost provocată de o altă persoană –
în acest caz provocatorul va răspunde pentru daunele provocate (nu
cel indus în eroare). Dacă inducerea în eroare provine din partea
subiectului pasiv, acesta va răspunde pentru daunele provocate.
Eroarea poate consta fie din cunoaşterea greşită a unei
împrejurări esenţiale sau a legii penale (eroare propriu-zisă) fie de
necunoaştere, ignoranţă, prin extinderea dispoziţiei legale, referitoare
la legea penală privind ignoranţa şi la eroarea de fapt.
Eroarea asupra legii penale nu înlătură caracterul penal al
faptei, fiind nerelevantă în orice condiţii.
Eroarea proprie unei persoane poate să se alăture erorii
altei persoane în producerea aceluiaşi rezultat (erori concurente), în
acest caz fiecare va răspunde independent.
III.3.4.2 Eroarea de drept penal.

Acestea poartă asupra existenţei normei de incriminare
însăşi fapta oarecare, nu e cunoscut că aceasta este interzisă de legea
penală, ci a considerat că, în condiţiile în care a comis-o, fapta este
permisă de lege; toţi cetăţenii sunt obligaţi să cunoască legea penală
1 Dongoroz, Tratat, p. 419; Dongoroz, Explicaţii, I, p.415
oricare ar fi aceasta şi în orice condiţii; se înlătură răspunderea

penală în cazul când necunoaşterea legii penale s-a datorat unor
situaţii excepţionale (cutremure, inundaţii, dezastru, ocupaţia unei
armate străine).
CAPITOLUL IV
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
IV.1. Noţiuni generale privind procesul penal.
Procesul penal este activitatea reglementată de lege,

desfăşurată într-o cauză penală, de către organele judiciare cu
participarea părţilor şi a altor persoane, ca titulare de drepturi şi
obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi în mod complet a
infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a celor care le-au
săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta să se asigure ordinea de drept,
precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor.
Din definiţia enunţată, rezultă că această activitate
reglementată de lege are ca scop direct imediat, constatarea la timp şi în
mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, în aşa fel încât
orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Scopul mediat este acela de a realiza apărarea ordinii de drept,
apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, prevenirea
infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării
legilor.
Procesul penal fiind o activitate, judiciară deosebit de
complexă, impune anumite reguli de desfăşurare care sunt strict
reglementate de normele dreptului procesual penal, aspect ce a

necesitat o sistematizare a desfăşurării lui pe faze.
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care
îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare şi
care încorporează un complex de activităţi, derulate succesiv,
progresiv şi urmând să se finalizeze cu soluţii proprii.
În structura tipică a procesului penal se disting trei faze:
urmărirea penala, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. În
fiecare din aceste faze se îndeplinesc acte procedurale şi procesuale
necesare bunei rezolvări a cauzei penale.
În faza de urmărire penală, se efectuează cercetări pentru
identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea acestuia şi
administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată. Conform
atribuţiilor pe care le au, în această fază îşi desfăşoară activitatea,
organele de cercetare penală şi procurorul, acesta din urmă fiind
organul judiciar care coordonează întreaga urmărire penală şi are
competenţa exclusivă de a dispune soluţiile după epuizarea primei
faze a procesului penal.
În mod excepţional, instanţa de judecată are unele atribuţii
legate de desfăşurarea urmăririi penale, cum ar fi cazul prelungirii
arestării preventive a inculpatului sau soluţionării căilor de atac
îndreptate împotriva unor măsuri procesuale.
Urmărirea penală are două limite, una iniţială, de începere a
sa, materializată în rezoluţie, proces –verbal ori ordonanţă şi una finală
când se dispune trimiterea în judecată, soluţia de scoatere de sub
urmărire, de încetate a urmăririi sau clasare, marcată printr-o
ordonanţă sau rechizitoriu de trimitere în judecată.
În a doua fază a procesului penal – judecata, îşi desfăşoară
activitatea instanţele judecătoreşti cu participarea de regulă a
procurorului, instanţa fiind aceea care pronunţă hotărârea.
Momentul de început al fazei de judecată este marcat prin
rechizitoriu sau plângere prealabilă, iar momentul final prin
propunerea hotărârii judecătoreşti.
A treia fază a procesului penal – punerea în executare a hotărârii

penale, se realizează prin aducerea la îndeplinire de către organele
competente, a dispoziţiilor din hotărârea instanţei rămase definitivă.
Şi această fază are două limite: una iniţială determinată de hotărârea
rămasă definitivă şi una finală, care este determinată diferenţiat de
anumite acte procedurale, în funcţie de sancţiunea penală pusă în
executare. Astfel, această limită poate fi determinată prin procesul-
verbal în care se consemnează data la care a început executarea
pedepsei cu închisoarea sau recipisa de achitare la C.E.C. a amenzii
penale.
Sub aspectul structurării sale, procesul penal poate avea şi o
forma optică când îi lipseşte una dintre aceste faze. De exemplu, în
cazul proceselor unde acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit art. 279, al. 2, lit.
a C.pr.pen. (acţiunea penală directă), lipseşte urmărirea penală,
procesul derulându-se direct în faţa instanţei de judecată.
IV.1.1 Acţiunea penală. Acţiunea civilă.

Valorile sociale sunt apărate printr-o diversitate de forme şi
mijloace, dintre acestea cele mai importante sunt normele de drept.
Încălcarea normelor dreptului prin săvârşirea unui fapt
ilicit,conduce la atingerea interesului ocrotit şi implicit, produce o
tulburare a ordinii juridice, dând naştere la conflicte de drept între
cei care nu au respectat aceste norme şi stat, ca titular al puterii
publice.
Restabilirea ordinii de drept nu se face de către cel al cărui
interes a fost lezat, ci de către organele competente să aplice legea.
Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus
spre soluţionare organelor judiciare, poartă denumirea de acţiune în
justiţie.
Din dispoziţiile art. 9 şi 14 C.pr.pen. rezultă că, în cadrul

aceluiaşi proces penal se pot exercita două acţiuni, respectiv
acţiunea penală şi acţiunea civilă.
Acţiunea penală se va exercita atunci când s-a comis o faptă
incriminată de legea penală deoarece în această situaţie s-a produs
conflictul juridic de drept penal care trebuie trimis spre rezolvare în
faţa justiţiei.
Când prin infracţiune se produce şi un prejudiciu material
în dauna unei persoane fizice sau juridice, poate fi exercitată şi
acţiunea civilă în cadrul procesului penal, prin intermediul căreia vor
fi traşi la răspundere civilă inculpatul, precum şi partea responsabilă
civilmente (art. 14, al. 1 C.pr.pen).
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală
şi pedepsirea inculpatului.
Conform art. 10 din C.pr.pen., acţiunea penală nu poate fi pusă
în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b₁) fapta nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de către învinuit sau inculpat;
c₁) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei;
f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
g) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului;
h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au

împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea
plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală;
i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
j) există autoritate de lucru judecat.
În cazul prevăzut la litera f, acţiunea penală poate fi pusă în
mişcare ulterior în condiţiile legale.
În cazurile urmăririi penale procurorul,la propunerea
organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune (art.11 din
C.pr.pen.):
a) clasarea când nu există învinuit în cauză;
b) scoaterea de sub urmărire penală, în cazurile prevăzute în art.10
lit. a – e, când există învinuit sau inculpat în cauză;
c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10, lit. f –
h şi j, când există învinuit sau inculpat în cauză; în cursul judecăţii
instanţa pronunţă – achitarea în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-
-e; încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f -j.
Acţiunea civilă va putea fi exercitată în cadrul procesului
penal, atunci când paguba materială este deter-minată de săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală.
Pentru ca acţiunea civilă să poată fie exercitată în cadrul
procesului penal se cer îndeplinite cumulativ, următoarele condiţii:
infracţiunea trebuie să producă o pagubă; între infracţiunea săvârşită
şi paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate; prejudiciul
trebuie să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat; să existe o
manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu
desdăunarea sa.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului, precum părţii responsabile civilmente.
Conform art. 14 al. 3 C.pr.pen., repararea pagubei se face

potrivit dispoziţiilor legii civile,prin două modalităţi: în natură, prin
restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşiri
infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin
orice alt mijloc de reparare; prin plata unei despăgubiri băneşti, în
măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă; de asemenea,
se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită
partea civilă; acţiune civilă poate avea ca obiect şi tragerea la
răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii
civile.
IV.1.2 Participanţii, părţile în procesul penal.

Procesul penal este o activitate complexă, a cărei realizare
implică intervenţia unor persoane oblicate sau interesate să participe
în vederea rezolvării conflictului născut prin săvârşire infracţiunii.
În sensul larg, noţiunea de participanţi încorporează toţi
subiecţii oficiali sau particulari, care în mod efectiv iau parte la
activităţile ce se desfăşoară în procesul penal, din rândul acestora
făcând parte:
- organele judiciare (instanţele judecătoreşti, procurorul şi
organele de cercetare penală);
- părţile (inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente);
- apărătorul;
- alte persoane (martori, experţi, interpreţi, grefieri,
executori judecătoreşti etc.)
În sens restrâns noţiunii de participanţi în procesul penal se
cuprind organele judiciare părţile şi apărătorul.
Este posibil ca, în anumite cauze penale, părţile să nu fie
prezente în mod efectiv, drepturile şi obligaţiile lor fiind preluate
de anumiţi subiecţi procesuali. În funcţie de modul în care subiecţii
procesuali care înlocuiesc părţile intervin în procesul penal şi în

funcţie de natura drepturilor şi obligaţiilor pe care le au aceştia, pot
fi: succesori, reprezentanţi şi substituiţi procesului.
IV.1.3 Asistenţa juridică.

Înfăptuire justiţiei penale, într-un stat de drept trebuie să se
facă cu respectarea drepturilor persoanelor într-un proces penal.
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea
impune ca la eforturile persoanei ce luptă pentru apărarea
drepturilor şi intereselor sale să se alăture şi participarea unui
apărător, care poate fi o persoană aleasă sau numită în procesul
penal, în scopul de a ajuta părţile să-şi apere interesele ocrotite de
lege.
Apărarea poate fi definită ca fiind o activitate procesuală de
necesitate publică, reflectată atât în drepturile procesuale ale
părţilor, cât şi în obligaţiile organelor judiciare.
Asistenţa juridică este o componentă a dreptului de apărare şi
constă in faptul că apărătorul, prin participarea sa în cadrul
procesului penal îndrumă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele
procesuale, partea pe care o aprobă, folosind în acest scop toate
mijloacele legale.
Din reglementările C.pr.pen. rezultă ca asistenţa juridică
este un drept al părţilor. În acest sens, art. 6 al. 4 din C.pr.pen., arată
că orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul
procesului penal, iar art. 171, al. 1 obligă organele judiciare să aducă
acest drept învinuitului sau inculpatului.
În principiu, asistenţa judiciară a părţilor în procesul penal
este facultativă, în sensul că cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă
îşi aleg sau nu un avocat care să le acorde asistenţă juridică.
De la regula arătată mai sus există şi derogări, astfel art.171
al 2 şi 3 din C.pr.pen., prevede că asistenţa juridică este obligatorie
când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar

cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei unităţi militare
de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un
institut medical educativ ori când este arestat, chiar în altă casă. În
cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în
care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
mai mare de 5 ani sau când instanţa apreciază că inculpatul nu şi-a
putut face singur apărarea.
Dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales apărătorul, când
asistenţa juridică este obligatorie, organul de cercetară penală ia
măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, adresându-se
colegiului de avocaţi din judeţul (sectorul) în raza căruia
funcţionează, delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la
prezentarea apărătorului ales (art. 171 al.4 şi 5 C.pr.pen.). Art. 173 al
3 C.pr.pen. prevede asistenţa obligatorie şi pentru celelalte părţi,
atunci când instanţa apreciază că din anumite motive acestea nu şi-
ar putea face singure apărarea, dispunând din oficiu luarea măsurilor
pentru desemnarea unui apărător.
În cursul urmăririi penale apărătorul, învinuitului sau
inculpatului, potrivit art. 172 C.pr.pen., are următoarele drepturi:
- să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (se
face menţiune despre acesta, iar actul este semnat şi de apărător);
- să formuleze cereri şi să depună memorii;
- să ia contact cu inculpatul arestat (numai când inculpatul
arestat îşi manifestă dorinţa de a comunica cu el);
Luarea de contact cu apărătorul nu poate fi interzisă la
prelungirea duratei arestării de către instanţa de judecată, iar la
prezentarea materialului de urmărire penală, aceasta este obligatorie;
- să facă plângeri, dacă cerinţele sale nu au fost acceptate,
procurorul fiind obligat să rezolve plângerea în cel mult 48 de ore.
Apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să
asigure asistenţa judiciară a învinuitului sau inculpatului; în caz de
nerespectare a acestei obligaţii, organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată poate sesiza conducerea baroului de avocaţi
spre a lua măsuri.
IV.2 Raporturile dintre elementele obiective şi subiective ale

infracţiunii.
Conştiinţa individuală o dată creată sub acţiunea relaţiilor
sociale, a mediului ambiant şi a conştiinţei sociale, în cursul
dezvoltării sale după particularităţile spirituale ale individului, dacă
se îndepărtează tot mai mult de realitatea obiectivă, lăsându-se
influenţată de interesele imediate şi, uneori, egoiste ale învinuitului,
intră până la urmă în flagrantă contradicţie cu conştiinţa socială,
care de asemenea se dezvoltă continu, însă în concordanţă cu
realitatea obiectiv-istorică a societăţii. În acest fel, conştiinţa
individuală ajunge să reprezinte, în capul individului, o reflectare
denaturată a societăţii, fie - chiar dacă reflectă just realitatea
obiectivă – să interpreteze numai prin prisma intereselor sale strict
personale necesitatea obiectivă din societate. Şi într-un caz şi în
altul, ea conduce, până la urmă, pe om la săvârşirea unor fapte
contrare relaţiilor sociale din acel moment istoric.
Aşa se explică realitatea că în societate se mai întâlnesc
cetăţeni, care – stăpâniţi de o conştiinţă individuală ce nu-şi are
rădăcinile în raporturile sociale existente, deşi le cunoaşte în esenţa
lor – săvârşesc fapte ce vin în contradicţie flagrantă cu relaţiile
sociale respective. Iar alţii, chiar dacă şi-au format iniţial o concepţie
corectă despre societate, o conştiinţă individuală izvorâtă din
relaţiile sociale, în concordanţă deplină cu conştiinţa socială
corespunzătoare – îndepărtându-şi prea mult conştiinţa individuală
de cea socială, în continuă dezvoltare – ajunge să-şi dezvolte
conştiinţa individuală izolată de cea socială, după impulsurile
egoiste, individualiste, şi astfel, până la urmă, sunt împinşi la fapte
dăunătoare societăţii.
Unele dintre faptele omului, contrare relaţiilor şi intereselor

sociale, şunt atât de periculoase pentru societate, încât statul este
silit să le incrimineze, socotindu-le infracţiuni, prevăzând posibilitatea
aplicării a felurite sancţiuni penale persoanelor care se fac vinovate
de săvârşirea lor. În asemene situaţii, societatea ,, reacţionează penal
… pentru că socoteşte infracţiune ca un rău obiectiv, ca o acţiune
care-i tulbură într-un fel sau altul existenţa, activitatea, desfăşurarea,
dezvoltarea’’ 1 şi pentru că autorul ei a dovedit, prin comportarea sa,
că metodele şi mijloacele nepenale, folosite de societate în formarea
şi educarea lui ca cetăţean, au fost insuficiente, prea slabe. Astfel,
sancţiunea penală este ultima încercare a societăţii de a readuce prin
mijloace de constrângere pe infractori şi un mijloc eficace de
prevenire a infracţiunilor, ca cele mai periculoase fapte pentru
propria sa existenţă.
Infracţiunea, ca fenomen social, cuprinde în conţinutul său
mai multe elemente, care se află într-o strânsă legătură reciprocă,
determinându-se, influenţându-se unele pe altele. Ca orice faptă a
omului, infracţiunea cuprinde în mod obligatoriu două categorii de
elemente componente: obiective, în care intră obiectul şi latura
obiectivă şi subiective, adică subiectul şi latura subiectivă.
Între aceste elemente componente, pe de o parte, există o
unitate dialectică, o legătură reciprocă, iar, pe de altă parte, sunt de
natură diferită şi continu au tendinţe contrare.
Deci, orice acţiune a omului, bună sau rea pentru societate,
reprezintă înainte de toate poziţia spirituală a autorului faţă de
relaţiile sociale existente. Şi infracţiunea, ca faptă rea a omului, prin
care se violează relaţiile sociale ocrotite de legea penală, cuprinde în
conţinutul său un anumit raport dintre agent şi relaţiile sociale, adică
atitudinea lui negativă faţă de respectivele relaţii.
Când relaţiile sociale, apărate de legea penală, sunt violate
de către om în mod conştient, fapta prin care le încalcă îmbracă
1M. Ralea, T. Hariton, Sociologia Succesului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962,

p. 550.
haina judiciară de infracţiune, iar relaţiile însele devin, sub aspect

juridic, obiect al acesteia din urmă. În acest fel, între obiect şi
subiect – ca elemente constitutive ale infracţiunii – se nasc şi se
desfăşoară anumite raporturi. Întâi, aşa cum am arătat mai sus, între
aceste două elemente ale infracţiunii, cu toate că nu pot fi ignorate
nici legăturile reciproce dintre ele, întâlnim cea mai evidentă luptă a
contrariilor. Lupta contrariilor dintre aceste două elemente rezistă,
pe de o parte, în atitudinea negativă a subiectului faţă de relaţiile
sociale ocrotite de legea penală şi în violarea lor de către acesta prin
fapta sa, iar, pe de altă parte, în apărarea de către stat a acestor relaţii
împotriva subiectului, prin restabilirea situaţiei anterioare şi
sancţionarea vinovatului.
Procesele psihice ale subiectului infracţiunii, în raport cu
relaţiile sociale, reprezintă o anumită reflectare a lumii materiale şi
atitudinea sa faţă de relaţiile respective; în schimb,în raport cu
infracţiunea, ca entitate social-juridică, ele formează una dintre
laturile acesteia. În consecinţă, procesele psihice ale agentului,
devenite parte componentă a infracţiunii, se obiectivizează şi intră
în anumite raporturi cu celelalte elemente ale conţinutului
infracţiunii, în special cu cele care caracterizează acţiunea fizică a
făptuitorului, adică latura obiectivă.
Însă latura obiectivă şi cea subiectivă a infracţiunii se află
într-o opoziţie absolută una faţă de alta numai în limitele problemei
gnosologice fundamentale, în sensul că realitatea obiectivă se
deosebeşte de imaginea ei formată în conştiinţă. În afara acestor
limite ele se găsesc într-o continuă legătură reciprocă, precum şi
într-o opoziţie relativă. Tocmai fiindcă sunt părţi constitutive ale
aceluiaşi întreg, ale infracţiunii, latura obiectivă şi latura subiectiva
nu pot fi privite ca fenomene distincte, de sine stătătoare, rupte una
de alta. Deci, latura obiectivă şi cea subiectivă, fiind părţi absolut
necesare ale aceluiaşi întreg, apare de neconceput izolarea lor
artificială şi prezentarea ca entităţi independente. Ele se studiază,
însă, de către ştiinţa dreptului penal în mod separat ,,…numai
pentru că fiecare examinează aceeaşi realitate (infracţiune) din
unghiuri diferite, spre a reliefa mai bine complexitatea fenomenului
în raport cu exigenţele legii penale dar nu pentru că ar exista ca

realităţi distincte’’. 2
Întregul proces de realizare fizică a infracţiunii cu toate
particularităţile care s-ar putea ivi în timpul comiterii ei, cu urmările
necesare sau posibile se proiectează întâi în mintea subiectului,
cântărindu-se sub toate aspectele şi numai după aceea se
declanşează acţiunea fizică, acţiunea musculară. Apoi, în vederea
atingerii scopului urmărit, agentul îşi dirijează şi controlează în mod
efectiv întreaga activitate fizică.
Conform art. 17 alin.2 din C.pen. unicul temei al
răspunderii penale îl constituie infracţiunea. Infracţiunea, ca unic
temei al răspunderii penale, aşa cum am arătat în pagina anterioară
este un fenomen social, periculos pentru societate compus din mai
multe elemente obiective şi subiective. Aceste elemente, prin
raporturile dintre ele de legături reciproce şi de continuă luptă a
contrariilor fac din infracţiune o entitate dialectică. Elementele
obiective din conţinutul infracţiunii sunt obiectul şi latura obiectiva,
iar cele subiective subiectul şi latura subiectivă.
IV.3 Consideraţii generale privind urmărirea penală.
IV.3.1 Obiectul urmăririi penale.

Urmărirea penală este activitatea desfăşurată de organele de
urmărire penală – procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei
şi organele de cercetare penală speciale – ce are drept scop
strângerea şi verificarea tuturor probelor cu privire la săvârşirea
infracţiunii, descoperirea făptuitorului, stabilirea răspunderii
acestuia, în vederea trimiterii în judecată şi luarea măsurilor menite
să asigure în continuare buna desfăşurare a procesului penal.
2G. Antoniu, Raportul de cauzalitate în dreptul penal, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,

1968, p. 213
Din textul care reglementează obiectul urmăririi penale

rezultă, implicit, sarcinile ce revin acesteia, respectiv:
- stabilirea adevărului – sub toate aspectele şi în mod
complet – cu privire la împrejurările în care s-a comis infracţiunea;
- cunoaşterea tuturor participanţilor la săvârşirea faptei şi
stabilirea contribuţiei acestora la pregătirea, derularea şi consumarea
acţiunilor sau inacţiunilor prohibite de lege;
- identificarea victimei infracţiunii, cu efect atât pe linia
soluţionării acţiunii civile, cât şi pe linia soluţionării juste a laturii
penale, iar, uneori chiar în ceea ce priveşte identificarea
făptuitorului;
- stabilirea exactă a unei situaţii de fapt, dublată de obligaţia
organelor de urmărire penală de a face asupra acesteia o judecată de
valoare, adică o anumită apreciere;
- analiza complexă a întregii cauze pentru a se stabili dacă
făptuitorul răspunde sub aspect penal şi în consecinţă, dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea în judecată a acestuia;
- luarea în condiţiile expres stabilite de lege, a unor măsuri
de natură să conducă la desfăşurarea în continuare, în bune condiţii
a procesului penal, inclusiv a unor măsuri cu caracter de
constrângere;
- luarea măsurilor de asigurare a soluţionării laturii civile a
procesului fie prin restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţie
anterioare săvârşirii infracţiunii, fie prin indisponibilitatea bunurilor
mobile sau imobile prin măsuri asiguratorii.
IV.3.2 Trăsăturile caracteristice ale urmăriri penale.

De la început trebuie făcută precizarea că în cadrul
urmăririi penale sunt aplicabile toate regulile de bază ale procesului
penal şi principiile investigării criminalistice. În afara acestor reguli
fundamentale,determinate de necesitatea realizării obiectivelor sale,

urmăririi penale îi sunt proprii anumite caracteristici.
Dintre acestea pot fi amintite următoarele:
a) Urmărirea penală este secretă.
Sarcinile urmăririi penale – în general şi ale cercetării penale
– în special – nu pot fi realizate decât în condiţiile în care
publicitatea procesului – proprie fazei de judecată – este înlăturată.
b) Urmărirea penală nu are caracter contradictoriu.
Secretul urmăririi penale determină în mare măsură şi lipsa
contradictorialităţii în această fază sub ambele aspecte. Nici nu
poate fi concepută posibilitatea ca, în desfăşurarea urmăririi penale,
părţile să poată realiza în mod contradictoriu drepturile. Ca să existe
contradictorialitate ar însemna că, în orice moment al urmăririi
penale părţile să fie prezente, să cunoască acţiunile şi susţinerile
celorlalte părţi şi să aibă posibilitatea să le contracareze. Totuşi
unele aspecte de contradictorialitate se manifestă şi în această fază a
procesului penal, cum ar fi: prezentarea pentru recunoaştere,
confruntarea, dispunerea unor efective etc.
De asemenea elemente de contradictorialitate apar cu prilejul
participării apărătorului la efectuarea actelor de urmărire penală,
acesta putând să formuleze anumite cereri ori să depună memorii.
c) Urmărirea penală are un caracter al formei scrise.
Pentru activitatea de urmărire penală capătă eficacitate şi
prezintă relevanţă juridică numai actele scrise existente în dosarul de
urmărire penală.
d) Urmărirea penală are un caracter complet.
Acest caracter derivă din prevederile legii procesuale penale
care concură rolul activ al organelor de urmărire penală, acestea
fiind obligate să elucideze cauze sub toate aspectele.
e) Urmărirea penală are un caracter obiectiv
Scopul procesului penal este ca oricare persoană care a

săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu facă obiectul tragerii la răspundere
penală.
IV.4 Deontologia organelor de urmărire penală şi competenţa

legală a acestora.
IV.4.1 Principiile investigaţiei criminalistice.

Realizarea scopului pe care şi-l propune investigarea
criminalistică nu este posibilă fără respectarea unor principii. Dintre
aceste principii, cu valabilitate generală, pot fi amintite următoarele:
a) Principiul legalităţii.
În întreaga lor activitate, organele de cercetare penală
trebuie să respecte cu stricteţe dispoziţiile legale, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale persoanelor. Acelaşi principiu obligă
organele de cercetare penală să nu întreprindă nici o acţiune ce ar
putea aduce atingere democraţiei şi statului de drept.
b) Principiul prezumţiei de nevinovăţie.
În esenţă acest principiu constă aceea că învinuitul sau
inculpatul este considerat nevinovat atât timp cât vinovăţia lui nu a
fost dovedită, potrivit normelor stabilite de lege.
c) Principiul operativităţii.
Acest principiu presupune, în primul rând luarea tuturor
măsurilor în vederea constatării la timp a faptelor ce constituie
infracţiune. În al doilea rând, acest principiu presupune ca
activitatea de cercetare penală să asigure apropierea momentului
tragerii la răspundere penală a făptuitorului, acest lucru având efecte
notabile şi pe linia prevenirii comiterii în viitor a unor fapte de
natură penală.
d) Principiul obiectivităţii.
Acesta impune ca în activitatea de cercetare penală, atât în

pregătirea şi desfăşurarea activităţilor necesare administrării
probatoriilor, cât şi în fixarea lor procesuală, să nu se pornească
niciodată cu idei preconcepute. Cu alte cuvinte, organele de cercetare
penală trebuie să dovedească tact şi răbdare în administrarea
probelor şi să consemneze întocmai rezultatul activităţilor
întreprinse. Tot astfel, acestea au obligaţie de a administra atât probe în
acuzarea cât şi probe în apărarea celui învinuit. După cum, potrivit
principiului obiectivităţii, organele de cercetare penală sunt obligate
să apeleze la posibilităţile oferite de ştiinţa şi tehnica modernă,
pentru lămurirea tuturor împrejurărilor cauzei.
e) Organele de cercetare penală trebuie să întreprindă
numai acele măsuri care sunt necesare pentru administrarea
probelor şi să aprecieze momentul optim de desfăşurare a lor; altfel
pot surveni consecinţe negative în cazul neaprecierii momentului
optim ori în situaţia când se întârzie luarea unor măsuri.
f) Principiul fermităţii.
Manifestând un adevărat cult pentru adevăr şi dreptate, ca
şi pentru principiile ce guvernează activitatea de cercetare penală,
cei care slujesc această nobilă profesiune, trebuie să acţioneze cu
toată hotărârea pentru a asigura tragerea la răspundere penală a
celor care au săvârşit infracţiuni.
g) Principiul conspirativităţii.
Acest principiu presupune păstrarea strictă a secretu-lui
privind activităţile de urmărire penală desfăşurate, precum şi a celor
ce urmează a fi desfăşurate, probele care confirmă ori, după caz,
infirmă, învinuirea, datele confidenţiale privitoare la învinuiţi,
inculpaţi, martori s.a.
Principiile menţionate se condiţionează reciproc, fiind într-
o strânsă interdependenţă. Respectarea acestora, corelată cu
aplicarea regulilor metodologice la specificul cauzelor instrumentate,
constituie garanţia desfăşurării unei activităţii de cercetare penală de

calitate, în slujba aflării adevărului. 1
IV.4.2 Deontologia organelor de urmărire penală şi

competenţa legală a acestora.
Deontologia cuprinde totalitatea normelor etico-morale
care guvernează această activitate, inclusiv comportarea celor care o
desfăşoară.
În elaborarea problemei deontologiei organelor de
cercetare penală se impune reconsiderarea mentalităţii acestora
privind locul, rolul şi metodele de acţiune pentru îndeplinirea
sarcinilor ce le revin într-un stat de drept astfel:
a) Raţiunea de a fi a organelor de cercetare penală constă în
apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii persoanelor, a
avutului public şi privat, a ordinii şi liniştii publice, atât de acţiunile
infractorului, cât şi de propriile acţiunii;
b) Protejarea tuturor valorilor sociale trebuie să se facă
respectându-se strict legea, principiile investigării criminalistice,
drepturile şi demnitatea persoanei, indiferent de calitatea procesuală
a acestora;
c) Profesiunea de organ de cercetare penală trebuie
exercitată numai de către persoane care cumulează o serie de
calităţii indispensabile: cult pentru adevăr şi dreptate, probitate
profesională, demnitate, spirit de observaţie acut, intuiţie, răbdare şi
tenacitate etc.;
d) Înaltul profesionalism al organelor de cercetare penală
trebuie să se manifeste atât în constatarea operativă a faptelor de
natură penală şi efectuarea în mod responsabil a activităţilor
necesare administrării probatoriilor, cât şi în asigurarea unui nivel
calitativ superior tuturor actelor de investigare;
1 V. Berchesan, op. cit. p.74.
e) Recurgerea la constarea în flagrant a infracţiunilor să se

facă numai în cazul în care activitatea ilicită nu poate fi întreruptă în
alt mod; cei care acţionează pentru prinderea în flagrant, trebuie să
dovedească fermitate, corectitudine şi principialitate;
f) Folosirea forţei nu trebuie extinsă peste limitele cerute de
situaţia concretă în care se acţionează; aceasta trebuie să fie
proporţională cu gradul de împotrivire al infractorului 2 ;
g) În instrumentarea tuturor cauzelor penale, organele de
cercetare penală trebuie să respecte cu cea mai mare stricteţe
principiul prezumţie de nevinovăţie, acordând aceeaşi atenţie atât
administrării probelor în acuzare, cât şi a celor în apărare, pentru
aceasta exercitându-şi rolul activ în aflarea adevărului în cauză;
h) Tratarea tuturor participanţilor la procesul penal trebuie
făcută cu respectarea demnităţii umane, fiind interzisă torturarea,
folosirea tratamentelor inumane, degradante sau cu cruzime; tot
astfel organele de cercetare penală le este cu desăvârşire interzisă
folosirea de promisiuni, ameninţări ori violenţe pentru obţinerea de
probe;
i) Organelor de cercetare penală le revine obligaţia (legală
şi morală) de a păstra conspirativitatea cercetărilor efectuate şi a
rezultatului acestora şi de a obţine de la folosirea – indiferent de
scopul şi motivul invocat – de date, informaţii, ori aspecte
privitoare la viaţa intimă a persoanelor cercetate;
j) Pe toată durata investigaţiilor, organele de cercetare
penală trebuie să depună toate diligenţele pentru asigurarea
dreptului la apărare pe toată durata procesului penal, în strictă
conformitate cu dispoziţia legii procesuale penale.
Acest cod al meseriei poate fi, fără îndoială, completat cu alte
componente. Respectul faţă de sine şi faţă de profesia de organ de
cercetare penală impune perfecţionarea continuă a pregătirii de
2 C. Aioniţoaie, Emilian Stancu, op. cit., p.305.
specialitate, însuşirea şi aplicarea în tocmai a componentelor legale

şi etnico-morale 3 .
IV.4.3 Organele de urmărire penală şi competenţa legală a

acestora.
Potrivit legii, 1 urmărirea penală se efectuează de către
procuror şi organele de cercetare penală. Rezultă că în noţiune mai
largă de ,,organ de urmărire’’ intră cele două categorii de organe
menţionate. La rândul lor organele de cercetare penală cuprind:
- organele de cercetare ale poliţiei judiciare;
- organele de cercetare speciale.
În conformitate cu aceleaşi dispoziţii legale 2 ,,ca organe de
cercetare’’ ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi
anume desemnaţi din M.A.I.
Conform legii 3 , urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu, de către procuror în cazul infracţiunilor prevăzute în
art.:155-173;174 - 177;179;189 alin.3 - 5;190, 191,211 alin.4; art.212,
236, 236¹, 239, 239¹, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 267¹,
268, 273 – 276, 279¹, 280, 280¹, 302², 317, 323, şi 356 - 361 din
Codul penal, în cazul infracţiunilor arătate în art. 27 pct. 1, lit. b–e,
art. 28¹, pct.1 lit. b,c şi pct.5 şi art. 28² pct. 1 lit.b şi art. 29, pct. 1
din C.pr.pen. în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii şi în
cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.
În ceea ce priveşte organele de cercetare penală ale poliţiei,
acestea au o competenţă materială generală. Aceasta înseamnă că, ori de
câte ori legea nu atribuie o cauză în competenţa unui anumit organ
3 C. Aioniţoaie, Emilian Stancu, op. cit. p. 308; V. Bercheşan, op. cit., p.76.
1 Codul de procedură penală a României, art.201, alin.1şi 2 lit. a,b.
2 Ibidem, art.201, alin.3
3 Codul de procedură penală a României, art.209, alin.3.
(procuror sau organe de cercetare penală speciale), aceasta revine

organelor de cercetare penală ale poliţiei 4
Competenţa teritorială a organelor de urmărire penală este
reglementată legal astfel:
a) Locul unde a fost săvârşită infracţiunea
b) Locul unde a fost prins făptuitorul determină competenţa după cum
urmează:
- locul unde a fost prins făptuitorul determină competenţa
organului de urmărire penală în a cărui rază teritorială se află locul
respectiv, condiţia ca acel făptuitor să nu fi fost deja învinuit sau
inculpat în faţa organelor de urmărire penală dintr-o altă localitate;
în caz contrar, făptuitorul prins urmează să fie predat organelor de
urmărire penală anterior sesizate;
- în cazul participaţiei penale, prinderea unuia dintre
făptuitori într-un anumit loc atrage pentru toţi participanţii
competenţa teritorială a organului de urmărire penală din raza
teritorială a locului prinderii;
- dacă au fost prinşi doi sau mai mulţi dintre făptuitori, dar
în locuri situate în raza teritorială a unor organe de urmărire penală
diferite, competenţa revine organului de urmărire în raza căruia s-a
produs prima prindere;
- atunci când făptuitorul unei infracţiuni comisă pe
teritoriul ţării a fost prins pe o navă sau o aeronavă româna, locul
unde a fost prins făptuitorul este considerat primul port sau
aeroport român în care a acostat sau a aterizat nava ori aeronava
respectivă şi unde cel în cauză a fost predat organelor de urmărire
penală competente;
- în situaţia în care făptuitorul a săvârşit o infracţiune în
străinătate şi a fost prins pe teritoriul României, competenţa
4 Ibidem, art.207
teritorială revine organului de urmărire penală unde îşi are

domiciliul ori locuieşte acesta.
c) Locul unde locuieşte făptuitorul trebuie înţeles în sensul că în
cazul în care despre săvârşirea unei infracţiuni este sesizat organul
de urmărire penală de la locul unde locuieşte făptuitorul, organul
respectiv va dispune începerea urmăririi penale, competenţa
teritorială revenind instanţei în raza căreia se află acel loc, implicit
organului de urmărire penală sesizat. Prin urmare, sub aspect
procesual penal, ’’locul unde locuieşte făptuitorul’’ este acela unde
autorul infracţiunii îşi avea locuinţa – adăpostul obişnuit – în
momentul în care s-a început urmărirea penală pentru infracţiunea
de care este învinuit. Este de observat că expresia ’’locul unde locuieşte’’
nu se confundă nici cu ’’domiciliul ’’, nici cu ’’reşedinţa’’ făptuitorului.
După cum, în determinarea competenţei teritoriale nu prezintă nici
un fel de relevanţă faptul că făptuitorul locuieşte în acel loc de mai
mult timp ori că locuinţa sa avea un caracter stabil sau temporar. De
asemenea, nu are nici o importanţă faptul că după începerea
urmăririi penale a avut loc schimbarea locului în care locuieşte
făptuitorul.
d) În mod similar trebuie înţeles şi criteriul de stabilire a
competenţei teritoriale constând în locul unde locuieşte persoana
vătămată. Actualele reglementări ale legii procesuale penale reţin ca
având relevanţă social juridică legătura dintre infracţiune şi locul
unde locuieşte persoana vătămată. O asemenea legătură se observă
în următoarele cazuri:
- în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune
în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
- în cazul pluralităţii de persoane vătămate; competenţa
teritorială este determinată de cea dintâi plângere adresată organului
competent, acesta producând efecte faţă de toate persoanele
vătămate şi faţă de toţi făptuitorii;
- în cazul oricăror alte infracţiuni, dacă infracţiunea există,
se cunoaşte identitatea victimei, dar nu se cunoaşte nici locul
săvârşirii şi nici autorul faptei;
- în cazul în care persoana vătămată este o unitate publică:

într-o astfel de situaţie, prin expresia ’’locul unde locuieşte’’ se
înţelege locul unde îşi are sediul persoana juridică vătămată prin
infracţiune.
În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţia
de obţinere, ea poate fi recuzată, de oricare dintre părţi, de îndată ce
acesta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
Dacă o astfel de cerere priveşte organul de cercetare penală şi îi este
adresată acestuia, el este obligat să o înainteze procurorului,
împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore, fără a
întrerupe cursul cercetării penale. Primind cererea de recuzare,
procurorul este obligat să o soluţioneze în termen de 3 zile, printr-o
ordonanţă. 5 Tot în termen de 3 zile şi tot prin ordonanţă se
pronunţă procurorul şi în privinţa declaraţiei de abţinere.
IV.5 Efectuarea propriu–zisă a urmăririi penale.
IV.5.1 Sesizarea organelor de urmărire.

În vederea realizării sarcinilor proprii procesului penal,
organele de urmărire penală, implicit de cercetare penală speciale
trebuie să fie sesizate în condiţiile prevăzute de lege, despre
săvârşirea unei infracţiuni.
Sesizarea organelor de urmărire penală este reglementată
prin dispoziţiile art. 221 -223; 225 -227 din C.pr.pen.
Prin sesizare se înţelege actul procedural prin care un organ sau
o persoană îndreptăţită se adresează organelor juridice, înştiinţându-
le despre săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală.
Căile prin care organele de urmărire penală iau cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni poartă denumirea de moduri de
sesizare, care, potrivit art.221 C.pr.pen. sunt:
5 Codul de procedură penală a României, art. 53 alin. ultim.
- plângerea;
- denunţul
- sesizarea din oficiu.
Plângerea este un act de sesizare prin care persoana vătămată
prin infracţiune aduce la cunoştinţă autorităţilor faptul penal (pentru
care se plânge) şi se cere urmărirea lui şi eventual, repararea
daunelor cauzate de infracţiune.
Potrivit art. 222 alin.1 C.pr.pen., plângerea este
încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau o unitate din cele
prevăzute în art. 145 C.pr.pen. căreia i s-a cauzat o vătămare prin
infracţiune.
Plângerea se poate concretiza în formă scrisă – caz în care
trebuie semnată de cel care o face sau în formă orală – situaţie în care
aceasta se consemnează într-un proces-verbal de organul de
cercetare penală ce o primeşte; acesta va fi semnat de persoana care
a făcut plângerea şi de organul care a primit-o.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de
sesizare, ea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi
domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul
plângerii, indicarea făptuitorului dacă sete cunoscut şi a mijloacelor
materiale de probă. Plângerea se deosebeşte de plângerea prealabilă,
care este un mod special de sesizare, prin aceea că, plângerea poate
fi suplinită printr-un denunţ sau o sesizare din oficiu, în schimb
plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici o altă modalitate de
sesizare.
În afară de persoana care a suferit o vătămare de pe urma
infracţiunii, plângerea mai poate fi depusă şi de alte persoane,
respectiv:
- prin mandatar – persoană anume împuternicită de cel care
a suferit o vătămare prin infracţiune; mandatarul va prezenta un act
numit procură, din care rezultă că a fost împuternicit de persoana
vătămată să introducă plângerea; procura se va ataşa la plângere.
- de către copilul major pentru părinţi; părinţii pot să

declare că nu-şi însuşesc plângerea;
- de reprezentantul legal (părintele, tutorele, curatorul)
pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu;
- de către persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă, încuviinţare care
se poate materializa într-o declaraţie scrisă a acestora.
Instituţia plângerii penale este o excepţie de la regula oficialităţii
procesului penal şi constă în dreptul oferit de lege persoanei
vătămate de a opta asupra sesizării organelor competente în cazul
unei infracţiuni care prezintă un pericol social mai redus şi expres
prevăzute de lege, acţiunea penală neputând fi pusă în mişcare în
lipsa acestei plângeri.
Plângerea prealabilă este încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune şi este necesară
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul infracţiunilor
expres prevăzute de lege.
Ca şi plângerea, plângerea prealabilă se poate face în formă
scrisă sau orală. Când este orală se consemnează într-un proces-
verbal în care se menţionează cele sesizate.
Pe lângă datele prevăzute de art.222 alin.2 C.pr.pen.,
plângerea prealabilă potrivit art. 283 C. pr. pen. mai cuprinde:
precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi,
atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.
Plângerea prealabilă se introduce la organul competent de
către persoana vătămată. Pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu plângerea se face de reprezentantul lor legal. Persoana cu
capacitate restrânsă de exerciţiu poate face plângerea cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă (părinte, tutore,
sau curator). Plângerea prealabilă se introduce în termenul a două
luni din ziua în care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a
reclama a ştiut cine este făptuitorul (art. 284 C.pr.pen.)
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia înlătură

răspunderea penală, deci autorul infracţiunii nu mai poate fi tras la
răspundere penală.
După introducere, plângerea prealabilă poate fi retrasă de
către cel care a introdus-o. Retragerea se materializează printr-o
declaraţie dată în faţa organului judiciar competent. Retragerea
plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să
privească atât latura penală cât şi cea civilă a procesului. Ea
operează dacă a avut loc până la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare. Dacă după retragerea plângerii prealabile, persoana
vătămată face o altă plângere cu privire la aceleaşi fapte, punerea în
mişcarea a acţiunii penale nu mai poate ave loc. Împăcarea părţilor
înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Organul de
cercetare penală constată împăcarea părţilor prin luarea unor
declaraţii de la cei care s-au împăcat.
Plângerea prealabilă se adresează, în raport de competenţa
stabilita după natura şi gravitatea infracţiunilor sau după calitatea
făptuitorului, următoarelor categorii de organe:
a) Instanţei de judecată,în cazul infracţiunilor prevăzute de
C.pen. în art.180, 184 alin.1, art.193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacă
făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut,
persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală
pentru identificarea lui (art.279 alin. 2 lit. a C.pr.pen.). După
identificarea autorului, organul de cercetare penală comunică
persoanei vătămate constatările făcute şi aceasta se poate adresa
instanţei de judecată.
b) Organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul
altor infracţiuni decât cele arătate la art.279 alin. 2 lit. a C.pr.pen.,
cum ar fi spre exemplu, pentru infracţiunile prevăzute de Codul
penal în art.181, 184 alin.3, 192 alin.1, 195, 196, 197 alin.1,
217alin.1, 304, 305 ş.a. (art.279 alin.2 lit. b C.pr.pen.)
c) Organului competent să efectueze urmărirea penală, când
plângerea prealabilă este îndreptată contra unui judecător, procuror,
notar public, militar, judecător şi contrelor financiar de al camera de
conturi judeţeană sau contra uneia din persoanele arătate la art. 29

pct.1 (art.279 alin.2 lit.c, C.pr.pen.). În cazul infracţiunilor flagrante,
organul de urmărire penală este obligat să constate săvârşirea
acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile (art.280 alin.1 C.pr.pen.)
Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană
fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni (art.223
alin.1C.pr.pen.). Denunţul se deosebeşte de plângere prin aceea că
persoana care-l introduce nu este vătămată prin săvârşirea unei
infracţiuni. Ea are cunoştinţă şi îşi asumă răspunderea pentru
realitatea faptelor denunţate.
Ca şi plângerea, denunţul se poate face atât în formă scrisă
(semnat de denunţător), cât şi orală. Când este oral, acesta se
consemnează într-un proces-verbal care se semnează şi de către
denunţător. În situaţia în care denunţul nu este semnat de
denunţător acesta este primit ca o simplă informare pe baza căreia
organul de cercetare penală se poate sesiza din oficiu.
În anumite cazuri, denunţul devine o obligaţie a acelora
care au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni (art. 227
C.pr.pen., art. 262 C.pen.).
Denunţul cuprinde aceleaşi date ca şi plângerea, iar la
primirea lui se desfăşoară aceleaşi activităţi ca şi la primirea unei
plângeri.
Sesizarea din oficiu. Organele de cercetare penală pot obţine
date despre săvârşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decât prin
plângere sau denunţ. Căile concrete prin care se realizează sesizarea
din oficiu sunt multiple. Printre acestea enumerăm:
- denunţurile anonime sau pseudo-denunţurile, scrise sau
orale (telefonice)
- activităţile specifice muncii de cercetare penală cum ar fi:
acţiuni, controale, constatarea unor infracţiuni flagrante,
descoperirea unor fapte noi în timpul cercetărilor ce se efectuează
într-o casă etc.;
- zvonurile publice despre săvârşirea unor infracţiuni;

- informaţiile obţinute prin intermediul presei, radioului sau
televiziunii.
Sesizarea din oficiu se materializează într-un proces-verbal
şi se înregistrează la fel ca plângerea şi denunţul.
IV.5.1.1 Verificare competenţei.

În situaţia în care organele de urmărire penală sunt sesizate
despre săvârşirea unor infracţiuni, în conformitate cu prevederile
art. 210 C.pr.pen., trebuie să-şi verifice competenţa.
Potrivit art.201 C.pr.pen., organele de urmărire penală sunt
procurorii şi organele de cercetare penală (ale poliţiei şi speciale)
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 207 C.pr.pen.,
organele de cercetare penală ale poliţiei sunt competente să
efectueze cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este
dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Pentru a cunoaşte infracţiunile ce intră în competenţa
organelor de cercetare penală ale poliţiei este necesar ca din totalul
general de fapte prevăzute de legea penală să fie eliminate faptele
penale date în mod obligatoriu în competenţa celorlalte organe care
au dreptul de a efectua urmărirea penală. Astfel vor fi eliminate:
- infracţiunile pentru care urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror (art.209 alin. 3 C.pr.pen.) şi legi
speciale;
- infracţiunile ce intră în competenţa organelor de cercetare
penală speciale (art. 208 C.pr.pen.);
- infracţiunile pentru care persoana vătămată trebuie să se
adreseze cu plângere prealabilă instanţei de judecată (art. 279 alin. 2
lit. a C.pr.pen.).
Celelalte fapte penale intră în competenţa organelor de

cercetare penală ale poliţiei (art.207 C.pr.pen.).
IV.5.1.2 Efectuarea actelor premergătoare.

Organele de urmărire penală după ce au fost sesizate legal
despre săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, au
posibilitatea să desfăşoare activităţi precum verificarea şi
completarea informaţiilor obţinute ca urmare a sesizării, în scopul
soluţionării lor legale, temeinice şi operative. Aceste activităţi
îmbracă forma actelor premergătoare.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 224 C.pr.pen.,
efectuarea actelor premergătoare se impune în vederea strângerii
unui minim de date necesare cu privire la fapta săvârşită şi creări
convingerii intime că s-a săvârşit o faptă penală care să justifice
începerea urmăririi penale.
Prin efectuarea lor, organele de urmărire penală verifică
conţinutul sesizării, stabilind dacă:
- fapta s-a săvârşit în realitate şi eventual de către cine;
- fapta sesizată constituie o infracţiune şi care anume;
- există vreunul din cazurile de împiedicare a începerii urmăririi
penale.
Precizăm că nu în orice cauză penală este necesară
efectuarea de acte premergătoare urmăririi penale, ci numai în
situaţiile în care actele de sesizare adresate organelor de urmărire
penală nu conţin suficiente elemente care să conducă la formarea
convingerii că se poate începe urmărirea penală.
Mai frecvent în practica organelor de cercetare penală ale
poliţiei, se efectuează următoarele acte premergătoare:
- verificarea unor înscrisuri pentru a stabili dacă cele
sesizate cu privire la săvârşirea unor infracţiuni se confirmă;
- deplasarea şi perceperea directă la faţa locului a unor

situaţii de fapt;
- discuţii cu persoanele vizate, în legătură cu faptele ce li se
impută, verificarea unor susţineri ale acestora;
- controale economice, inventarieri, revizii, experimente
judiciare;
- executarea de fotografii, filmări, înregistrări pe casetă
video şi pe bandă de magnetofon etc.
Tot prin prisma practicii judiciare curente, constatăm că
atunci când este cazul în cadrul actelor premergătoare se pot efectua
şi unele acte de urmărire penală cum ar fi: cercetarea la faţa locului,
ridicări de obiecte şi înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice, medico-
legale, prezentări pentru recunoaştere şi percheziţii, dacă sunt
absolut necesare în această etapă pentru descoperirea şi strângerea
probelor. Acestea trebuie efectuate cu respectarea legii şi
îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond şi formă, ca şi când s-ar fi
efectuat după începerea urmăririi penale.
În sfera actelor premergătoare nu se pot efectua acte
procesuale şi procedurale, cum sunt expertizele, ascultarea
învinuiţilor, şi nu se pot lua măsuri preventive, măsuri asiguratorii,
măsuri de ocrotire şi siguranţă, deoarece acestea se pot lua numai cu
privire la învinuit sau inculpat, ceea ce ar implica o urmărire penală
începută.
Conform art.224 alin.3 C.pr.pen., efectuarea actelor
premergătoare se materializează într-un proces-verbal ce poate
constitui mijloc de probă.
IV.5.1.3 Neînceperea urmăririi penale.

Art.228 alin.4 C.pr.pen. prevede că dacă în cuprinsul actului
de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea
plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare
a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 C.pr.pen.,
cu excepţia celui de la lit. b¹, organul de urmărire penală înaintează

procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începe
urmărirea penală.
Din analiza acestor dispoziţii rezultă că pentru a nu se
începe urmărirea penală este necesară îndeplinirea în mod
cumulativ, a două condiţii şi anume:
- organul de urmărire penală să fie sesizat în vreunul din
modurile prevăzute de lege despre săvârşirea unei fapte penale;
- din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor
premergătoare efectuate să rezulte vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.
10 C.pr.pen. cu excepţia celui de la lit. b¹, sau să se desprindă alte
cazuri de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale,
neprevăzute de art.10, dar conţinute în alte dispoziţii legale. Aceste
cazuri sunt reglementate în mod special în C.pen. sau în alte legi
speciale sub denumirea comună de ,,cauze de nepedepsire’’, sau
,,situaţi de nepedepsire’’, cum ar fi de exemplu, reglementările din
art.22 alin. 1; 29 alin.2; 167 alin.4; 221 alin. 2; 303 alin. 3; 304 alin. 5
şi 6, toate din C.pen. şi altele.
Propunerea de neîncepere a urmăririi penale se
materializează într-un referat ca şi în cazul în care a fost terminată
urmărirea penală. Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o
confirmă prin rezoluţie motivată, ce constituie act de dispoziţie, iar
atunci când nu este de acord cu propunerea, restituie actele
organului de cercetare penală pentru completarea cercetărilor şi
începerea urmăririi penale.
IV.5.2 Începerea urmăririi penale.

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi,
potrivit art. 200 C.pr.pen. are ca obiect strângerea probelor necesare
cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora pentru a se constata dacă este sau nu

cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Art. 200 alin.2 C.pr.pen., stabileşte că urmărirea penală se
efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare
penală care pot fi ale poliţiei sau speciale.
Începerea urmăririi penale este reglementată prin
dispoziţiile cuprinse în art. 228 alin.1 şi 3 C.pr.pen., care stabileşte
că aceasta se poate dispune prin:
- rezoluţie, în cazul sesizărilor prin plângere sau denunţ
- proces-verbal, în cazul sesizării din oficiu.
În cazul infracţiunii flagrante, când se aplică procedura
specială, urmărirea penală începe prin întocmirea procesului-verbal
de constatare a acesteia, redactat în conformitate cu prevederile art.
467 C.pr.pen., care constituie şi actul de începere a urmăririi penale.
Pentru începerea urmăririi penale, este necesară
îndeplinirea în mod cumulativ a două condiţii şi anume:
- organul de urmărire penală să fie sesizat în vreunul din
modurile prevăzute de lege despre săvârşirea unei fapte penale;
- din cuprinsul actului de sesizare sau a actelor
premergătoare efectuate să nu rezulte vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.
10 C.pr.pen. cu excepţia celui de la lit. b¹.
Când potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se
face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea
organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în
lipsa acestora (art. 221 alin. 2 C.pr.pen.).
De regulă urmărirea penală începe cu privire la faptă. În
cazul când autorul este cunoscut, urmărirea penală începe şi cu
privire la persoană.
În cazul prevăzut de art. 10 lit. b¹ C.pr.pen. (fapta nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), organul de
cercetare penală începe urmărirea penală, efectuează cercetări

complete şi înmânează dosarul procurorului cu propunerea de a se
dispune scoaterea de sub urmărirea penală (art. 228 alin.2 C.pr.pen.
şi art. 11 pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. b¹, C.pr.pen.).
Examinând propunerile organului de cercetare penală,
procurorul se pronunţă, după cum urmează:
- este de acord cu propunerea făcută şi o confirmă prin
rezoluţie motivată, înştiinţând despre aceasta persoana care a făcut
sesizarea;
- restituie actelor organelor de cercetare penală în vederea
dispunerii începerii urmăririi penale atunci când constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv când nu există nici
un caz care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale;
- dacă ulterior procurorul constată că nu au existat ori au
dispărut împrejurările pe care se întemeia propunerea iniţială o
organului de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală,
infirmă rezoluţia anterioară şi restituie actele organului de cercetare
penală, dispunând începerea urmăririi penale.
IV.5.2.1 Organizarea şi planificarea urmăririi penale.
IV.5.2.1.1. Necesitatea şi importanţa planificării cercetării

penale.
Planificarea cercetării penale şi organizarea acesteia au
drept scop desfăşurarea unei activităţi de calitate şi corelată tuturor
măsurilor şi acţiunilor întreprinse pentru verificarea împrejurărilor
care au precedat, însoţit şi succedat infracţiunea aflată în
instrumentare.
Pe de altă parte, planificarea cercetărilor reprezintă un
proces complex de analiză a activităţilor care trebuie executate şi a
succesiunii lor logice, constituindu-se într-un ghid care conferă

perspectiva şi eficienţa investigării.
Importanţa planificării cercetării penale rezidă în aceea că asigură:
- caracterul organizat al investigării criminalistice a cazului
cercetat;
- respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor
metodologice criminalistice;
- respectarea drepturilor conferite de lege părţilor implicate în
procesul penal;
- lămurirea completă a împrejurărilor în care s-au comis
infracţiunile, inclusiv prin extinderea cercetărilor;
- claritatea urmăririi, cu economisirea de forţe şi timp;
- folosirea tuturor metodelor, procedeelor şi mijloacelor
tehnico-tactice adecvate cazului cercetat;
- raportarea pagubelor cauzate prin infracţiune;
- prevenirea săvârşirii altor infracţiuni;
- constituie un permanent autocontrol al celor care efectuează
cercetarea, precum şi un mijloc de control asupra calităţii
activităţilor efectuate.
Pentru a reprezenta un raport ştiinţific real al urmăririi
penale, atât în ansamblul său, cât şi în fiecare cauză concretă,
planificarea este necesar să se facă potrivit anumitor reguli
fundamentale, anumitor principii, astfel:
a) Principiul legalităţii – acesta presupunând că nici o
activitate din cele prevăzute a fi întreprinse în cauză să nu
contravină prevederilor legale;
b) Principiul individualităţii – potrivit căruia în pla-nificarea
cercetării trebuie să se ţină cont de particularităţile fiecărui caz, cum
ar fi: natura faptei comise, locul şi timpul săvârşirii, mobilul şi
scopul infracţiunii, condiţiile si împrejurările favorizatoare. Atât
practica judiciară, cât şi literatura de specialitate evidenţiază faptul că

nu există două cauze identice şi prin urmare nu poate fi concepută o
planificare cu valabilitate generală pentru toate infracţiunile de
acelaşi gen. Altfel spus, pentru fiecare cauză trebuie să se
întocmească plan de cercetare penală;
c) Principiul dinamismului – potrivit căruia planul trebuie
să fie simplu, adaptabil la diversele împrejurări schimbătoare ale
cauzei. Cu alte cuvinte, întocmirea planului de cercetare penală
trebuie să constituie doar un act de început al investigării
criminalistice, pe parcurs acesta urmând a fi completat cu noile date
apărute.
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală – planul de
urmărire penală nu este obligatoriu, imperios necesar în cauzele
complexe sau în care, încă din faza iniţială, s-au conturat mai multe
versiuni. Planul este util numai dacă a fost întocmit în momentul
oportun şi după o analiză riguroasă a datelor obţinute. Un
anchetator experimentat nu va renunţa la planificarea cercetării
chiar dacă instrumentează un caz în aparenţă simplu.
Principalele elemente ale planificării de cercetare penală;
- activităţile care urmează a fi executate în fiecare etapă,
pentru clarificarea împrejurărilor în care s-a comis fapta, precum şi
cu privire la persoana făptuitorului;
- identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor;
- repararea prejudiciului cauzat;
- măsuri asiguratorii;
- măsuri preventive;
- versiunile care trebuie să fie verificate etc.
În practică şi-a dovedit utilitatea formula celor 7 întrebări:
- ce faptă s-a comis ?
- unde s-a comis ?
- când s-a comis ?

- cine este făptuitorul ?
- cum a comis fapta ?
- cu ajutorul cui ?
- în ce scop ?
Acestei formule i s-au adus şi critici susţinându-se că nu
stabileşte lucrul cel mai important – conţinutul infracţiu-nii, fiind
necesar ca cercetările care se efectuează într-o cauză să fie efectuate
în legătură directă cu elementele infracţiunii, deoarece contribuie la
stabilirea acestora 1 .
Practica a impus formula celor 4 întrebări, care elucidează
problemele unei infracţiuni, pornindu-se de la elementele
constitutive ale acesteia 2 :
- stabilirea obiectului infracţiunii;
- latura obiectivă, raportul de cauzalitate între acţiune sau
interacţiune şi urmările faptei, circumstanţele de loc, timp şi mod în
care a fost comisă fapta;
- latura subiectivă: vinovăţia, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul,
mobilul.
IV.5.2.1.2 Versiunile de urmărire penală.

Versiunea este rezultatul unui proces complex de analiză, în
cadrul căruia, pe baza datelor administrate în cauză se emit
presupuneri, se dau diferite explicaţii privitoare la natura faptei,
conţinutul acesteia, modul de comitere şi ascundere a urmelor
infracţiunii, participanţii, forma de vinovăţie, mobilul şi scopul
1 N. Bracaciu, Ghe. Zăhărăchescu, op.cit, p.33.

2 Emilian Stancu, op.cit., p.375.
urmărit, cauzele şi condiţiile care au generat sau favorizat săvârşirea

acesteia 3 .
Fără îndoială, versiunea este în acelaşi timp şi rezultatul unui
proces,la fel de complex,de cunoaştere a realităţii, rolul ei fiind acela
de a permite stabilirea unei concordanţe cât mai depline între
presupunerile ori explicaţiile date de organul de cercetare penală şi
ceea ce s-a petrecut în realitate.
Versiunile trebuie să fie clare, precise şi elaborate pe baza
unor forme de raţionament:
- raţionament deductiv, care constituie operaţia logică în care
gândirea trece de la general la particular, iar concluzia decurge cu
necesitate din premise;
- raţionament prin analogie, potrivit căruia pe baza asemănării
între două sau mai multe fenomene în privinţa unor însuşiri, se
trage concluzia că există asemănări probabile, deci trebuie tratate cu
spirit critic; ele sunt folosite de participanţi pentru identificarea
autorului pe baza modului de operare.
Elaborarea versiunilor se face numai pentru faptele care pot avea mai
multe explicaţii.
Criteriile care stau la baze elaborării versiunii sunt:
a) Organul de cercetare penală trebuie să aprecieze dacă
datele pe care le deţine cu privire la natura faptei, împrejurările
săvârşirii, mobil şi scop etc. - sunt identice din punct de vedere
cantitativ şi corespund sub aspect calitativ;
b) Din punct de vedere calitativ, informaţiile care stau la
baza presupunerilor - explicaţiilor - probabile trebuie să provină din
fapte sigur determinate;
3 C. Aioniţoaie, Emilian Stancu, op. cit. p.20.
c) La baza elaborării versiunilor trebuie să stea,

întotdeauna, elemente de fapt care să facă explicaţia – presupunerea,
supoziţia – obiectiv posibilă, plauzibilă şi verosimilă;
d) Elaborarea judicioasă a versiunii implică şi realizarea
altor cerinţe care vizează direct calităţile organului de cercetare
penală (cunoştinţele de specialitate, intuiţia, flerul, aptitudinea de a
opera cu formele de raţionament amintite, calm, autocontrol etc.).
În raport cu întinderea lor, cu sfera împrejurărilor ce
urmează a fi explicate, versiunile pot privi fapta în ansamblul ei, fie
anumite împrejurări secundare – derivate – legate de infracţiunea
comisă sau de autorul acesteia. Prin urmare, versiunile pot fi
clasificate în:
a) Versiuni principale, care se referă la faptă, în întregul ei,
sau la elementele constitutive ale acesteia (subiect, latură subiectivă,
obiect, latură obiectivă):
- versiunile privitoare la natura faptei săvârşite cu o
importanţă deosebită, deoarece se va stabili dacă s-a comis o faptă
care atrage răspunderea penală sau culpa;
- versiunile privitoare la subiectul acţiunii pornesc de la date
faptice ca: urmele descoperite la locul faptei, modul de operare,
relatările martorilor despre semnalmentele şi îmbrăcămintea
făptuitorului etc.; ele sunt importante pentru formarea cercului de
bănuiţi;
- versiunile care se referă la latura subiectivă a infracţiunii au
în vedere forma motivaţiei şi mobilul;
- versiunile care privesc obiectul infracţiunii se elaborează rar,
întrucât se suprapun cu versiunile referitoare la mobilul şi scopul
infracţiunii; obiectul infracţiunii este cunoscut de la început sau
devine cunoscut pe măsura verificării celorlalte versiuni;
- verificările care au în vedere latura obiectivă a infracţiunii
privesc modurile de operare, locul şi timpul infracţiunii,
împrejurările în care a fost comisă.
b) Versiunile secundare sunt propunerile referitoare la

unele aspecte izolate ale faptei, dar cu o anumită semnificaţie în
cauză (posibilitatea pătrunderii infractorului în câmpul infracţional
printr-un anumit loc, posibilitatea de a se fi tras cu arma dintr-un
anume loc, dacă un anumit obiect descoperit la locului aparţine
făptuitorului etc.). Versiunile secundare sunt elaborate şi pentru
verificarea unor fapte care, aparent, nu au legătură cu cauza (de
exemplu, verificarea modului în care o persoană suspectă de
săvârşirea unei omucideri si-a petrecut timpul înaintea crimei.).
După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează o
etapă de maximă importanţă în stabilirea adevărului. Această etapă
delimitează un proces de trecere de la probabilitatea fiecărui dintre
versiuni la certitudinea faptei şi a vinovăţiei. Este evident că cea mai
mare parte a urmăririi penale propriu-zise este destinată tocmai
acestui scop.
Prin urmare, organul de anchetă procedează la o verificare
atentă, aprofundată a fiecărui versiuni în parte, pentru eliminarea acelor
ipoteze, presupuneri, care nu sunt conforme cu realitatea. Totodată
sunt reţinute ca certe faptele din singura versiune corespunzătoare
adevărului şi a căror veridicitate nu mai poate fi negată în nici un
mod.
Ca şi în etapa elaborării versiunilor, în faza anchetei
propriu-zise, când practic se procedează la verificarea fiecărei
versiuni, este necesară respectarea de reguli tactice, reguli impuse de
necesitatea unei juste soluţionări a cauzei. În esenţă, acestea sunt:
- toate versiunile elaborate în cauză trebuie verificate în
mod obligatoriu, în final rămânând una singură, care devine versiune
de lucru;
- verificarea versiunilor trebuie să se facă concomitent,
înţelegându-se prin aceasta că nu vor fi lăsate în nelucrare unele
versiuni, în timp ce altora li se acordă un regim preferenţial;
- verificarea versiunilor trebuie să se facă pentru toate

activităţile care oferă perspective pentru lămurirea problemelor
stabilite în cadrul fiecărei versiuni;
- ordinea activităţilor de verificare a versiunilor trebuie
stabilită în raport cu particularităţile cauzei aflate în lucru.
Planul de urmărire penală poate avea diferite forme, după
cum se impune elaborarea uneia sau mai multor versiuni. În cauzele
complexe, cu mai multe fapte şi participanţi, se vor întocmii planuri
pe episoade sau scheme, precum şi fişe pentru fiecare participant. 4 În
cauzele simple, planul de cercetare va cuprinde activităţile ce
urmează a fi întreprinse sau se va rezuma la o fişă de cercetare penală.
IV.5.3 Desfăşurarea urmăririi penale.

Desfăşurarea urmăririi penale este reglementată prin
dispoziţiile cuprinse în art.229 – 238 C.pr.pen.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare
penală ale poliţiei efectuează activităţi de strângerea probelor pentru
realizarea obiectului urmăririi penale, adică desfăşoară urmărirea
penală.
În raport de faptul dacă acţiunea penală se pune în mişcare
în cursul urmăririi penale sau la terminarea acesteia, deci prin
ordonanţă sau prin rechizitoriu, există două forme (modalităţi) de
desfăşurare a urmăririi penale:
1 – fără punere în mişcare a acţiunii penale.
2 – cu acţiunea penală pusă în mişcare.
4 Emilian Stancu, op. cit. p,384
IV.5.3.1 Desfăşurarea urmăririi penale fără punerea în mişcare

a acţiunii penale.
Deşi Codul de procedură penală nu stabileşte în mod
expres când anume urmărirea penală se desfăşoară fără punerea în
mişcare a acţiunii penale, totuşi din analiza dispoziţiilor ce
reglementează desfăşurarea urmăririi penale şi luarea măsurilor
preventive se poate desprinde concluzia că urmărirea penală se
desfăşoară fără punerea în mişcare a acţiunii penale în cauzele mai
simple şi care se pot cerceta fără să fie necesară arestarea preventivă
a inculpatului.
Imediat ce s-a început urmărirea penală, organele de
cercetare penală execută sarcinile prevăzute în planurile de cercetare
penală sau în fişele de cercetare penală, procedând la desfăşurarea
unor activităţi de strângere şi verificare a tuturor probelor necesare
şi posibile pentru a stabili ce infracţiune s-a comis, cine este autorul
şi dacă acesta va răspunde penal, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Astfel, vor putea fi efectuate activităţi ca:
- cercetarea la faţa locului;
- ridicarea unor obiecte şi înscrisuri;
- ascultări de martori, de părţi vătămate, de părţi civile, de părţi
responsabile civilmente, de învinuiţi;
- percheziţii, reconstituiri, confruntări;
- dispunerea efectuării unor constatări tehnico-ştiinţifice,
constatări medico-legale, expertize etc..
Nu este obligatoriu ca în fiecare cauză penală să fie
desfăşurate toate aceste activităţi, ci în raport de specificul cauzei de
modul concret în care a fost săvârşită infracţiunea se va aprecia care
dintre mijloacele de probă prevăzute de art. 64 C.pr.pen., pot fi
folosite în cauză pentru dovedirea elementelor acesteia.
Pentru a stabili ce probe trebuie administrate într-o cauză

penală şi pentru ce anume, organul de cercetare penală va avea în
permanenţă în vedere conţinutul legal al infracţiunii şi condiţiile în
care legea încriminează fapta respectivă ca infracţiune.
În majoritatea cauzelor penale, la dosar trebuie să existe actul
de sesizare, procesul–verbal de cercetare la faţa locului însoţit de
schiţa locului infracţiunii şi planşa foto-grafică, declaraţiile persoanei
vătămate în calitate de parte vătămată sau parte civilă, declaraţiile
martorilor, declaraţiile învinuitului, proces-verbal din care rezultă că
i s-a adus la cunoştinţă învinuirea şi dreptul de a fi asistat de un
apărător, copie de pe fişa de verificare la formaţiunea de informatică
şi cazier judiciar şi procesul–verbal de percheziţie domiciliară.
Celelalte mijloace de probă prevăzute de art.64 C.pr.pen.,
vor putea fi folosite în cauza penală, diferenţiat, de la caz la caz, în
raport de particularităţile infracţiunii ce se cercetează.
În baza rolului activ, organele de cercetare penală au
datoria de a strânge probe atât în apărarea cât şi în acuzarea celui în cauză.
Ele trebuie să pornească de la principiul de drept potrivit căruia
până la stabilirea vinovăţiei cuiva acesta este considerat nevinovat.
În cursul desfăşurării urmăririi penale, până la terminarea
acesteia, organele de cercetare penală vor putea dispune sau pro-
pune luarea unor măsuri procesuale (măsuri asiguratorii, reţinerea,
arestarea învinuitului şi a unor măsuri de ocrotire).
IV.5.3.2 Desfăşurarea urmăririi penale cu acţiunea penală

pusă în mişcare.
Urmărirea penală cu acţiunea penală pisă în mişcare se
desfăşoară în cauzele complexe şi când este necesară arestarea
preventivă a inculpatului.
Dacă pe parcursul desfăşurării ,,urmăririi penale fără
punerea în mişcare a acţiunii penale’’ organul de cercetare penală
apreciază că este necesar să se pună în mişcare acţiunea penală în
cauza penală ce o cercetează şi sunt temeiuri pentru aceasta, va

întocmii un referat cu propunerea de punere în mişcare a acţiunii
penale pe care-l va înainta procurorului împreună cu dosarul cauzei.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea făcută,
dispune prin ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale şi
restituie dosarul organului de cercetare penală în vederea continuării
urmăririi penale. Din acest moment urmărirea penală se desfăşoară
cu acţiunea penală pusă în mişcare.
Organul de cercetare penală, primind dosarul va continua
efectuarea actelor de cercetare penală având obligaţia de a respecta
şi dispoziţiile scrise date de procuror.
Printre primele activităţi procedurale ce trebuie desfăşurate
imediat după punerea în mişcare a acţiunii penale, de către organul
de cercetare penală estre chemarea inculpatului pentru a i se aduce
la cunoştinţă fapta pentru care este învinuit şi a-i da explicaţii cu
privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (art.237 alin.2
C.pr.pen.) în noua sa calitate procesuală.
Când cercetările se desfăşoară cu inculpatul în stare de
libertate, organul de cercetare penală îi va pune în vedere că este
obligat să se prezinte la toate chemările ce i se vor face în cursul
procesului penal şi că are îndatorirea să comunice orice schimbare
de adresă (art.237alin.3 C.pr.pen).
Deci, ascultarea inculpatului după punerea în mişcare
acţiunii penale este obligatorie, în art.237 alin. ultim din C.pr.pen. se
prevede că în situaţia când acesta este dispărut, se sustrage de la
cercetare sau nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală va
continua urmărirea şi fără a-l asculta, însă va fi necesar ca la dosar să
se ataşeze dovezile care atestă vreuna din aceste împrejurări.
Faptul că inculpatul este dispărut, se sustrage de la
cercetare sau nu locuieşte în ţară nu este un impediment în procesul
tragerii lui la răspundere penală, el va putea fi trimis în judecată şi în
lipsă dacă cercetările sunt complete.
După ascultarea inculpatului sau după strângerea dovezilor

din care rezultă că acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare
sau nu locuieşte în ţară, organul de cercetare penală continuă
administrarea probelor necesare cauzei penale în raport de
particularităţile comiterii infracţiunii pentru justa soluţionare a
acestei putând administra oricare din mijloacele de probă prevăzute
de lege.
În anumite situaţii organul de cercetare poate să propună
,,extinderea cercetării penale’’ (art.238 C.pr.pen.) întocmind un
referat cu propuneri în acest sens pe care-l va înainta procurorului
pentru a decide asupra estinderii cercetării penale sau schimbării
încadrării juridice.
Din analiza dispoziţiilor cuprinse în art. 238 C.pr.pen.
rezultă că extinderea cercetării penale nu poate fi cerută decât într-o
cauză în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, iar propunerea
pentru extinderea cercetării penale se poate face numai atunci când
organul de cercetare penală constată cel puţin una din următoarele
situaţii:
- fapte noi în sarcina inculpatului, pentru care nu s-a pus în
mişcare acţiunea penală, fapte ce au fost descoperite, ulterior
punerii în mişcare a acţiunii penale;
- împrejurări noi, ce pot duce la schimbare încadrări juridice
a faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală;
- că la săvârşirea acelei sau acelor infracţiuni a mai
participat şi altă persoană (şi cere punerea în mişcare a acţiunii
penale şi pentru aceea persoană).
Când fapta la care se face extinderea cercetării sau în noua
sa încadrare este dintre cele pentru care urmărirea penală se
efectuează obligatoriu de procuror, precum şi în cazul în care
participantul faţă de care s-a dispus extinderea cercetării are o
calitate care atrage o competenţă specială, procurorul va dispune şi
asupra competenţei de a continua urmărirea penală până la
terminarea acesteia.
Actele care se întocmesc în cursul desfăşurării urmăririi

penale sub cele două forme sunt:
- proces-verbal de cercetare la faţa locului însoţit de schiţa
locului infracţiunii, planşe fotografice etc.;
- declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente;
- declaraţiile învinuitului sau inculpatului;
- ordonanţa de reţinere;
- declaraţiile martorilor;
- procese-verbale de percheziţie domiciliară, de
confruntare, de aplicare a sechestrului, de reconstituire etc..
IV.5.4 Rezolvarea cauzelor de către procuror.

În urma verificărilor lucrărilor de urmărire penală de către
procuror, acesta poate da una din următoarele soluţii:
- trimiterea în judecată;
- netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire
penală;
- încetarea urmăririi penale; clasarea cauzei penale;
- suspendarea urmăririi penale;
- restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii
urmăririi penale şi trimiterea cauzei la organul
competent să efectueze urmărirea.
IV.5.4.1 Trimiterea în judecată.
Pentru ca procurorul să poată dispune trimiterea în
judecată trebuie să fie realizate, potrivit art.262, următoarele
condiţii:
a) în cursul urmăririi să fie respectate dispoziţiile legale care

garantează aflarea adevărului;
b) urmărirea penală să fie completă şi să existe în cauză
probele necesare şi legal administrate;
c) să existe fapta penală;
d) să fie săvârşită de învinuit sau inculpat;
e) învinuitul sau inculpatul să răspundă penal.
Constatând că sunt realizate cumulativ condiţiile
menţionate mai sus, procurorul procedează la trimiterea în judecată
după cum urmează:
a) dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare în cursul
urmăririi penale, dă rechizitoriul prin care pune în mişcare acţiunea
penală şi dispune trimiterea în judecată; în această situaţie,
rechizitoriul are dublă funcţionalitate, fiind, în acelaşi timp, act de
inculpare şi act de sesizare a instanţei;
b) dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul
urmăririi penale, dă rechizitoriul prin care dispune trimiterea în
judecată.
IV.5.4.2 Scoaterea de sub urmărirea penală.

În cursul urmăririi penale pot fi constatate cazuri care
împiedică exercitarea acţiunii penale. Astfel de cazuri sunt prevăzute
de art.249 alin.1 C.pr.pen.:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
c) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni
d) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat;
e) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale

infracţiunii;
f) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei, respectiv: legitima apărare; starea de necesitate; constrângerea
fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; iresponsabilitatea; beţia;
minoritatea făptuitorului; eroarea de fapt.
IV.5.4.3 Încetarea urmăririi penale.

Continuarea cercetării penale nu mai este posibilă în cazul
care, pe parcursul investigării criminalistice se constată existenţa
vreunei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale
ori exercitarea acesteia.
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 242 alin.1, C.pr.pen.,
încetarea urmăriri penale are loc în următoarele cazuri:
a) lipseşte plângerea penală a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie
prevăzută de lege, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului;
c) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile sau împăcat,
în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii penale sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală;
d) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;
e) există autoritate de lucru judecat.
Încetarea urmăririi penale poate fi totală sau parţială. Este
totală când duce la stingerea în întregime a cauzei penale. Este
parţială atunci când în cauză fiind mai mulţi învinuiţi sau inculpaţii
ori mai multe fapte ce fac obiectul aceleaşi cauze, încetarea urmăririi
penale are loc numai cu privire la persoanele sau faptele pentru care
există cazul de încetare. Pentru restul persoanelor sau faptelor,
urmărirea penală continuă.
Când organul de cercetare penală constată existenţa

condiţiilor sus menţionate, întocmeşte un referat cu propunerea de
încetare a urmăririi penale, pe care îl înaintează împreună cu dosarul
cauzei procurorului pentru a se pronunţa asupra propunerii făcute
(art.243alin.1 C.pr.pen.
IV.5.4.4 Clasarea cauzei penale.

Clasarea constituie o modalitate de întrerupere a urmăririi
penale. Potrivit art. 11 pct. 1 lit. a C.pr.pen., clasarea se dispune
atunci când se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute de
art. 10 C.pr.pen., care împiedică punerea în mişcare ori exercitarea
acţiunii penale şi nu există învinuit în cauză.
IV.5.4.5 Suspendarea urmăririi penale.

Această instituţie este reglementată în art. 239 -241 din
C.pr.pen. Prin suspendarea urmăririi penale se înţelege întreruperea
temporară a desfăşurării acesteia ca urmărire a învinuitului sau
inculpatului, acesta suferă o boală gravă care îl împiedică să ia parte
la procesul penal. Condiţia esenţială cerută de lege este ca boala
respectivă să fie constatată printr-o expertiză medicală care să
confirme atât diagnosticul, cât şi imposibilitatea învinuitului sau
inculpatului de a lua parte la activităţile specifice procesului penal.
Pe timpul cât urmărirea penală este suspendată, organul de cercetare
penală efectuează toate celelalte activităţi de urmărire penală care nu
necesită prezenţa învinuitului sau inculpatului.
Organul de cercetare penală când constată că a încetat
cauza care a determinat suspendarea, înaintează dosarul
procurorului pentru a dispune reluarea urmăririi penale.
IV.5.4.6 Restituirea cauzei în vederea completării sau refacerii

urmăririi penale.
Potrivit art. 265, când procurorul, cu ocazia verificărilor
lucrărilor de urmărire penală, constată că urmărirea penală nu este
completă sau că nu au fost respectate dispoziţiile legale care
garantează aflarea adevărului, restituie cauza organului care a
efectuat urmărirea penală sau altui organ de urmărire în vederea
completării sau refacerii urmăririi penale.
IV.5.4.7 Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze

urmărirea penală.
În cazul în care, cu ocazia verificărilor lucrărilor de
urmărire penală, procurorul constată că urmărirea s-a făcut de alt
organ decât cel competent, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de
organul competent.
Organul de cercetare penală căruia i s-a trimis cauza spre
rezolvare procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului şi
ţinând seama de actele şi măsurile procesuale îndeplinite în cauză
(care rămân valabile), dispune în ce măsură trebuie refăcute celelalte
acte procesuale sau ce anume acte mai trebuie efectuate în
completarea cercetării penale.
IV.5.5 Terminarea urmăririi penale. Prezentarea materialului

de urmărire penală.
Terminarea urmăririi penale este reglementată prin
dispoziţiile cuprinse în art.255-260 din C.pr.pen.. Din analiza
acestor dispoziţii se observă că în acest context, prin terminarea
urmăririi penale nu se înţelege terminarea acesteia ca fază a
procesului penal. Terminarea fazei de urmărire penală are loc odată
cu întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată efectuată de
procuror. Terminarea urmăririi penale în sensul folosit de lege în

dispoziţiile de mai sus se referă la momentul terminării cercetării
penale.
În vederea asigurării legităţii în întreaga activitate de
urmărire penală şi a sporirii fermităţii împotriva elementelor
infractoare, este de preferat ca aceasta să fie terminată în fiecare
cauză în timp operativ de 30 de zile, maximum 3 luni din momentul
începerii acesteia. Excepţia de la această regulă pot face cauzele
complexe când, pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub
toate aspectele, termenul maximum de 3 luni poate fi prelungit.
Terminarea urmăririi penale este reglementat diferit în
Codul de procedură penală, după cum în cursul urmăririi a fost pusă
sau nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
IV.5.5.1 Terminarea urmăririi penale când aceasta s-a

desfăşurat fără punerea în mişcare a acţiunii penale.
În cauzele în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără
punerea în mişcare a acţiunii penale, după ce organul de urmărire
penală a administrat probele necesare şi a constatat că există
învinuit, că împotriva acestuia sunt suficiente probe de vinovăţie, că
răspunde penal pentru fapta comisă şi nu există nici un caz prevăzut
de art. 10 C.pr.pen., va proceda la o nouă ascultate a învinuitului
pentru a-i aduce la cunoştinţă învinuirea ce i se reţine în sarcină şi
este întrebat dacă are de propus noi probe în apărarea sa, ori cereri
de formulat (art.255 alin. 1 C.pr.pen.).
Despre această operaţiune se va face menţiune într-o
declaraţie separată din care trebuie să rezulte şi faptul că organul de
cercetare penală i-a adus la cunoştinţă că urmează să fie trimis în
judecată.
Dacă învinuitul nu a invocat noi mijloace de apărare sau
dacă propunerile făcute de el nu au fost găsite întemeiate de organul
de cercetare penală, ori dacă cercetarea a fost completată potrivit
propunerilor făcute de învinuit, acesta se consideră terminată (art.

255 alin. 2 C.pr.pen.)
Practic în acest moment se prezintă materialul de urmărire
penală. Prezentarea materialului de urmărire penală este o obligaţie
pentru organul de cercetare penală şi un drept pentru inculpat
(acesta poate declara că nu doreşte să ia act de conţinutul dosarului
de urmărire penală; refuzul inculpatului nu poate constitui o piedică
pentru continuarea procesului penal).
Obligaţia de ascultare a învinuitului la terminarea
cercetărilor este înlăturată în cazul existenţei unor cauze obiective
care împiedică luarea de contact cu acesta (este dispărut, se sustrage
cercetărilor, sau nu locuieşte în ţară).
După ce s-a terminat cercetarea, dacă organul de cercetare
penală consideră că sunt suficiente temeiuri pentru ca învinuitul să
fie trimis în judecată are obligaţia de a întocmii un referat de
terminare a urmăririi penale. După întocmirea referatului, dosarul
cu toate lucrările se înaintează cu adresă procurorului, potrivit
art.256 C.pr.pen., pentru ca acesta să decidă asupra lui în
conformitate cu art. 262 C.pr.pen..
La terminarea cercetării penale şi trimiterea dosarului la
procuratură, lucrătorul care a instrumentat cauza va preda, pentru
conservare, formaţiunii unde se află înregistrat dosarul, întregul
material care constituie urma dosarului de cercetare penală, (copia
referatului de terminare a urmăririi penale, copii ale altor acte de
urmărire penală, copia adresei de înaintare a dosarului la
procuratură).
Urma dosarului va fi însoţită de fişele statistice privind
infracţiunile şi persoanele cercetate.
IV.5.5.2 Terminarea urmăririi penale când acesta s-a

desfăşurat cu acţiunea penală pusă în mişcare.
Când urmărirea penală s-a desfăşurat cu acţiunea penală
pusă în mişcare, după efectuarea tuturor actelor de urmărire penală
necesare în cauza care se cercetează, dacă vinovăţia inculpatului este
dovedită pe deplin, fiind temeiuri suficiente pentru trimiterea
acestuia în judecată, şi nu există nici un caz prevăzut de art.10
C.pr.pen. care să împiedice exercitarea acţiunii penale, organul de
cercetare penală procedează la prezentarea materialului de urmărire
penală.
Prezentarea materialului de urmărire penală este actul
procedural prin care organul de cercetare penală pune la dispoziţia
inculpatului întregul material probator administrat în cauză pentru
ca acesta să-l cunoască şi să poate face cereri noi sau declaraţii
suplimentare.
Prin prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul
are posibilitatea de a cunoaşte în mod direct şi nemijlocit toate
probele folosite în acuzarea sa, iar pe această bază, fiind în
cunoştinţă de cauză, poate aduce noi dovezi în apărare, să
formuleze cereri de administrare a noi probe etc.
Aceasta constituie, de altfel, o garanţie importantă pentru
realizarea dreptului de apărare a inculpatului, mai ales că, la
efectuarea acestui act, poate participa şi apărătorul său.
Pentru a prezenta materialul de urmărire penală, organul de
cercetare penală este obligat conform art. 250 C.pr.pen, să cheme
pe inculpat în faţa sa şi să desfăşoare următoarele activităţi:
- îi pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de
materialul de urmărire penală, arătându-i încadrarea juridică a faptei
săvârşite;
- îi asigură posibilitatea de a lua la cunoştinţă de întreg
materialul de urmărire penală existent la dosar; pentru acesta
organul de cercetare penală va înmâna inculpatului actele de
cercetare spre a fi citite, dar sub directa sa supraveghere, pentru a
evita unele surprize neplăcute (ruperi de acte, distrugeri etc.), iar

dacă inculpatul nu poate să citească, organul de cercetare penală îi
va citi materialul existent la dosar;
- îl întreabă, după ce a luat cunoştinţă de materialul de
urmărire penală, dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să
facă declaraţii suplimentare.
Despre aducerea la îndeplinirea a acestor activităţi
procesuale, organul de cercetare penală va întocmi un proces-verbal
de prezentare a materialului de urmărire penală, în care se vor
consemna atât activităţile desfăşurate de organul de cercetare cu
ocazia prezentării materialului, cât şi declaraţiile, cererile şi
răspunsurile inculpatului formulate cu această ocazie (art.251,
C.pr.pen.).
Prezentarea materialului de urmărire penală nu poate avea
loc atunci când inculpatul este dispărut, s-a sustras de la chemarea
înaintea organului de cercetare penală sau nu locuieşte în ţară
(art.254 alin.1 C.pr.pen.). În asemenea situaţii, organul de cercetare
penală este obligat să strângă dovezi din care să rezulte motivele
pentru care nu s-a putut prezenta materialul de urmărire penală
urmând ca inculpatul să fie trimis în judecată în lipsă, fără a i se
prezenta materialul de urmărire penală.
Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se
prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentare
materialului de urmărire penală (art.254 alin. ultim C.pr.pen.).
Inculpatul va fi asistat la participarea materialului de
urmărire de către apărătorul său, iar despre acest lucru se va face
menţiune în procesul-verbal.
Dacă inculpatul a formulat cereri noi în legătură cu
urmărirea penală, organul de cercetare penală examinează de îndată
şi dispune prin ordonanţă admiterea sau respingerea lor. În caz de
admitere, prin aceeaşi ordonanţă se dispune completarea cercetării.
Dacă în urma prezentării materialului de urmărire penală se
constată necesitatea schimbării juridice a faptei se efectuează noi
acte de cercetare penală, organul de cercetare este obligat să

procedeze din nou la prezentarea materialului dacă consideră că
inculpatul trebuie trimis în judecată. Când organul de cercetare
penală, după efectuarea noilor acte de cercetare, consideră că nu
este cazul că inculpatul să fie trimis în judecată, va întocmi referatul
a urmăriri penale şi va face propuneri pentru scoaterea de sub
urmărire sau pentru încetarea urmăririi penale, şi nu va mai proceda
la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală.
Dacă după prezentarea materialului de urmărire penală
inculpatul nu a produs noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită
temeinică ori cercetarea a fost completată potrivit propunerilor
făcute, cercetarea penală se consideră terminată.
După terminarea cercetărilor penale şi înainte ca organul de
cercetare să înainteze dosarul procurorului în vederea sesizării
instanţei de judecată, trebuie să se întocmească un referat de
terminare a urmăririi penale.
Potrivit art.259, C.pr.pen., referatul de terminare a urmăririi
penale trebuie să se limiteze la fapta care a format obiectul punerii
în mişcare a acţiunii penal, la persoana inculpatului şi la ultima
încadrare judiciară a faptei.
Recomandăm, ca înainte de a trece la redactarea referatului
de terminare a urmăririi penale, organul de cercetare penală să
restudieze şi să reanalizeze toate probele şi mijloacele de probă
administrate în cauză. Cu acest prilej se impune evaluarea obiectivă
a valorilor probatorii şi a forţei probate a fiecărui mijloc de probă
existent în cauză.
Referatul de terminare a urmăririi penale, cuprinde:
- antetul;
- titlul;
- trei părţi principale (partea introductivă; descriptivă-
expunerea situaţiei de fapt şi dispozitivă – temeiul legal, propunerile
făcute);
- date suplimentare, referitoare la (art,260 C.pr.pen.):

- mijloacele materiale de probă şi măsurile luate cu
privire la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul
unde se află;
- măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau
executarea pedepsei amenzii, luate în cursul
cercetării penale;
- cheltuielile judiciare.
- părţile şi persoanele care urmează a fi citate în
instanţă.
IV.5.5.3 Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire

penală (art.275 – 278 C.pr.pen.).
Ca o garanţie a respectării legalităţii în procesul penal,
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulţumită de
actele şi măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere
împotriva acestora.
Pentru evitarea tergiversării rezolvării cauzei şi pentru
menţinerea operativităţii, legea a prevăzut aducerea la îndeplinire a
măsurii sau actului atacat, urmând ca în urma rezolvării plângerii să
se decidă dacă actul sau măsura respectivă îşi produce efectele
prevăzute.
IV.5.5.3.1 Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire

penală ale organelor de cercetare penală.
Potrivit art.275, C.pr.pen., orice persoană poate face
plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă
prin aceasta s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.
În concepţia legiuitorului, pot face o astfel de plângere nu
numai persoanele care participă în calitate de părţi în procesul penal,
ci orice persoană ale căror interese au fost vătămate printr-un act

sau măsură procesuală.
Plângerea împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organul
de cercetare penală se adresează procurorului care supraveghează
activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la
procuror, fie la organul de cercetare penală.
În vederea rezolvării operative a plângerii, organul de
cercetare, când plângerea a fost depusă la acesta, este obligat ca, în
termen de 48 de ore de la primirea ei, să o înainteze procurorului
împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire
a măsurii sau actului care formează obiectul plângerii.
Primind plângerea, procurorul este obligat să o rezolve în
termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată
persoanei care a făcut-o modul în care a fost rezolvată.
Nerezolvarea plângerii în termenul arătat mai sus poate atrage,
pentru procuror, aplicarea unei sancţiuni disciplinare.
IV.5.5.4 Plângerea împotriva actelor şi dispoziţiilor date de

procuror.
În cadrul reglementării prevăzute de art.278, legea distinge
două categorii de acte ale procurorului împotriva cărora cei
interesaţi pot face plângere. Astfel, pe de o parte, este prevăzută
posibilitatea atacării actelor efectuate de procuror, iar pe de altă
parte, pot fi atacate actele efectuate de organele de cercetare penală
pe baza dispoziţiilor date de procuror. Ambele categorii de acte
sunt însă ale procurorului, deoarece constituie manifestări de voinţă
ale acestuia în legătură cu desfăşurarea urmăririi penale.
Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către
prim-procurorul Parchetului sau de către procurorul general ori de
către procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
În cazul când actele şi măsurile sunt ale acestor procurori,

ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de aceştia,
plângerea se rezolvă de către procurorul ierarhic superior.
Procedura de rezolvare a plângerii împotriva actelor
procurorului este aceeaşi ca şi în cazul plângerii împotriva actelor şi
măsurilor organelor de cercetare.
Ca urmare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997,
care constată că art. 278 este constituţional numai în măsura în care
nu împiedică pe cel nemulţumit de rezolvarea de către procuror a
plângerii sale să se adreseze, conform art. 21 din Constituţie,
instanţei de judecată, legiuitorul a intervenit şi prin Legea nr.
281/2003, a stabilit o nouă procedură de soluţionare a plângerii ce
priveşte actele luate de către procuror.
Astfel, în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face
în termen de 20 de zile de la înştiinţarea persoanelor interesate.
Potrivit art. 278, după respingerea plângerii făcute conform
art. 275 – 278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de
sub urmărirea sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror,
persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese
legitime sunt vătămate pot face plângerea în termen de 20 de zile de
la date comunicării de către procuror a modului de rezolvare,
potrivit art.277 şi 278, la instanţa căreia i-ar revenii, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
În cazul în care prim-procurorul Parchetului sau, după caz,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel,
procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de
Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu a soluţionat
plângerea în termenul de 20 de zile prevăzut în art.277, termenul de
20 de zile prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului de
20 de zile.
Dosarul va fi trimis de Parchet instanţei în termen de 5 zile

de la primirea adresei prin care se cere dosarul.
Persoana faţă de care s-a dispun neînceperea urmăririi
penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, precum şi
persoana care a făcut plângerea se citează. Neprezentarea acestor
persoane legal citate nu împiedică soluţionarea cauzei. Când instanţa
consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, poate
lua măsuri pentru prezentarea acesteia. La judecarea plângerii
prezenţa procurorului este obligatorie.
La termenul fixat pentru judecarea plângerii, instanţa dă
cuvântul persoanei care a făcut plângerea, persoanei faţă de care s-a
dispun neîncetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau
încetarea urmăririi şi apoi procurorului.
Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau
ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul
cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.
Instanţa pronunţă una din următoarele soluţii:
a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţionând soluţia din
rezoluţie sau ordonanţa atacată;
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului în vederea începerii
sau a redeschiderii urmăririi penale, după caz, dispoziţiile art.333
alin. 2 C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător;
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia
sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt
suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecată,
dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac,
aplicându-se în mod corespunzător.
Hotărârea instanţei pronunţată poate fi atacată cu recurs de
procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana faţă de
care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, precum şi de orice

persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.
Persoana în privinţa căruia instanţa, prin hotărâre
definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă
urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru aceeaşi faptă,
afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu
au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit
unul din cazurile prevăzute în art.10.
Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel
mult 20 de zile de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat,
persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost
rezolvată.
CAPITOLUL V
AUDIEREA ÎNVINUITULUI – INCULPATULUI
V.1 Aspecte psihologice ale relaţiei dintre anchetator şi

învinuit – inculpat.
Audierea – ascultarea constituie un caz particular de
conversaţie (schimburi verbale cu un singur conlocuitor) determinat
de necesitatea de informare reciprocă, care se iveşte într-un cadru
specific, între doi parteneri inegali, dar şi cu interese opuse.
Interesul acestei informări este reciproc, deoarece în timp
subiectul judiciar legal – anchetatorul – urmăreşte obţinerea
informaţiilor necesare în vederea stabilirii adevărului în cazul dat, şi
cel ascultat – învinuit ori inculpat – doreşte să afle cât mai multe cu
privire la cel care îl ascultă şi în principal despre situaţia lui prezentă
şi viitoare.
Anchetatorul are o poziţie de superioritate, el acţionează în
direcţia apărării colectivităţii – poziţie întărită şi pentru aceea că el
poate utiliza oricând arma justiţiei şi că, deşi numai în cadrul strict
legal, el totuşi dispune soarta învinuitului – inculpatului.
Opus poziţiei anchetatorului, învinuitul are un larg spaţiu
de desfăşurare, el poate utiliza orice armă, de orice strategie de
apărare, chiar de arma minciunii deliberate, toate acţiunile sale fiind
subordonate poziţiei sale defensive.
Conversaţia între cei doi parteneri nu prezintă nicidecum o

colaborare, ci mai mult o confruntare , între ei ducându-se o luptă,
înainte de toate pe plan psihologic.
Inbau, Tred E., Reid.J.E., în ,,Criminal Interogation and
Confession’’ au formulat următoarele situaţii în cadrul ,, luptei’’ pe
care o menţionau mai sus:
a) Multe din cauzele infracţionale se pot soluţiona numai în
baza recunoaşterii individului vinovat sau în baza informaţiilor
furnizate prin interogarea unor persoane suspecte;
b) În mod obişnuit, infractorii – cu excepţia unor surprinşi
în flagrant nu-şi recunosc vinovăţia , decât dacă nu sunt audiaţi ,,
între patru ochi’’, audierile fiind de regulă, foarte lungi ţinând multe
ore;
c) În tratarea infractorilor, ca şi în cea a suspecţilor care
ulterior s-ar putea dovedi inocenţi în cauză – anchetatorul în mod
necesar trebuie să utilizeze mijloace mai puţin fine decât acelea care
se cuvin a fi utilizate faţă de cetăţenii care se supun legilor.
Prin ,, mijloace mai puţin delicate’’ nu se înţeleg – după
autorii sus-citaţi – metodele gen interogatoriu de gradul 3, ci acele
capcane psihologice pe care anchetatorul le întinde pentru a-l
împinge pe învinuit-inculpat în contradicţii faptice logice sau în
elaborarea unei tactici bazate pe eşalonarea treptată a ,, surprizelor’’,
prin prezentarea de dovezi nebănuite etc.
Utilizarea unor astfel de capcane psihologice se impun în acele
faze de anchetă când dovezile materiale sunt insuficiente sau lipsesc
cu desăvârşire.
,,Armele” psiho - sociale de care se poate servi anchetatorul
într-o astfel de situaţie sunt:
- cunoaşterea personalităţii învinuitului şi nu numai a
cazierului său judiciar;
- explorarea inteligentă a părţilor lui vulnerabile, care în

parte rezultă din antecedentele lui cunoscute şi în parte pot rezulta
din dialogul desfăşurat cu dibăcie şi tact.
În faţa anchetatorului se ridică o serie de cerinţe în
momentul interogatoriului audierii, ascultării învinuitului –
inculpatului sau chir al bănuitului, care nu pot fi enumerate în mod
exhaustiv, întrucât ele decurg din fiecare cauză concretă, variază în
funcţie de caracterul infracţiunii, de gravitatea pedepsei la care este
pasibil autorul, de mobilul, scopul şi modul în care s-a comis fapta,
de persoana învinuitului, caracterul şi intelectul său, de situaţia sa
familială etc.
Cele mai importante cerinţe pot fi următoarele:
- pregătirea prealabilă şi minuţioasă pentru interogatoriu,
analiza atentă şi bine gândită a probelor de învinuire existente la
dosar, precum şi a explicaţiilor în apărare ale învinuitului –
inculpatului;
- obiectivitatea strictă în efectuarea interogării învinuitului –
inculpatului: examinarea atentă şi temeinică a tuturor probelor,
obiectivelor şi explicaţiilor date de el în apărare; lipsa oricărei idei
preconcepute în legătură cu învinuitul – inculpatul şi a unei
încrederi prea mari în sine din partea anchetatorului, care adesea se
manifestă prin aceea că anchetatorul adoptă ,,orbeşte’’ o anumită
versiune fără a o verifica în mod critic în cursul anchetei;
- observarea cu atenţie, până în cele mai mici amănunte, a
comportării învinuitului în timpul interoga-toriului, a modului în
care el reacţionează la anumite întrebări, dacă este calm sau nervos,
încrezător în sine sau fricos, tulburat sau abătut, cu nervii încordaţi
sau indiferent, indignat sau cuprins de remuşcări, furios sau
îndurerat;
- priceperea de a ţine seama la timp de particularităţii
individuale ale învinuitului, de caracterul infracţiunii săvârşite de el,
de poziţia pe care o adoptă în anchetă, de noile împrejurări care
apar pe neaşteptate în cursul interogatorului şi care creează o

,,întorsătură’’ a cauzei;
- calm şi siguranţă (dar nu orgoliu), perseverenţă în căutarea
adversarului, atenţie şi tact.
Depistarea prezenţei stării de emoţie care poate dezvălui
dezacordul dintre cele afirmate şi cele petrecute în realitate, dintre
adevăr şi minciună, reprezintă o problemă majoră a tacticii de
anchetă.
Este firesc ca majoritatea persoanelor invitate în faţa
organelor judiciare să prezinte o anumită stare de emoţie, mai mult
sau mai puţin intensă, potrivit structurii lor psihice şi îndeosebi
posturii procesuale în care se află: învinuit, inculpat, martor, parte
responsabilă civilmente, parte vătămată etc.
Tensiunea psihică a individului – inculpatului este de
regulă, mult mai mare decât a celorlalte persoane. Din practică, se
ştie că un anumit gen de infractori, de tipul recidiviştilor, a celor ,,
familiarizaţi’’ cu ancheta prezintă o stare emoţională aparent mai
redusă, pentru anchetatorii neavizaţi sau fără experienţă, aceasta
fiind greu de depistat.
Este important de ştiut de către anchetator că stărilor emoţionale, de
tensiune psihică, le sunt specifice o serie de manifestări viscerale şi somatice, cele
mai importante sunt: 1
a) Accelerarea şi dereglarea ritmului respiraţiei paralel cu dereglarea
emisiei vocale (răguşire), scăderea salivaţiei (senzaţie de uscare a buzelor şi a
gurii);
b) Creşterea presiunii sanguine (observabile la tâmple sau în zona
carotidei) şi accelerarea bătăilor inimii, însoţite de fenomene vasodilatatorii
(înroşirea feţei) sau vasoconstrictorii (paloarea feţei);
c) Contractarea muşchilor scheletici, manifestată prin crispare sau
prin blocarea funcţiilor motorii (aspectul de ,, înlemnit de frică’’);
1 T. Bogdan, I. Santea, R. Drăgan – Coruianu, op. cit. p. 138.
d) Schimbarea mimicii şi pantomimicii, pe un fond de agitaţie,

transpusă frecvent în mişcări şi gesturi, într-o conduită care nu mai corespunde
comportamentului normal al individului (freamătul mâinilor, sudoarea
temporală, tremurul vocii); orice fenomen sufletesc îşi are corespondentul într-o
anumită mişcare, particularităţile gesturilor, conduita, în general, reflectând un
anumit regim interior, o anumită stare psihică;
e) modificarea timpului de reacţie sau de latenţă, caracterizat prin
întârzierea răspunsului la întrebări care conţin cuvinte critice (afectogene),
întârzieri care pot ajunge la circa 4 secunde, faţă de timpul în care se răspunde
la întrebări necritice: 2 timpul de reacţie se apreciază din momentul aplicării
stimulului (întrebarea ) şi până în cel al declanşării răspunsului.
Nu rareori inhibiţia emoţională (teama inocentului prilejuită
de contactul interpersonal cu reprezentantul autorităţii) este
interpretată ca indiciul al vinovăţiei, iar comportamentul învinuitului
se apreciază ca fiind simulat. Anchetatorul trebuie să discearnă clar
între motivele care provoacă starea emoţională. Ele sunt, ca primă
posibilitate, legate de labilitatea psihotemperamentală a învinuitului
– inculpatului, de trecutul său infracţional, de starea prezentă, de
problemele personale pur şi simplu (inclusiv starea de sănătate
psihomedicală) sau ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în
raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este
cercetat.
De regulă, procedând la discuţii introductive, corelate,
legate de situaţia familială, profesională, antecedente, stare de
sănătate, probleme de perspectivă etc., se obţine o anumită
deconectare a individului, o încălzire a relaţiei , absolut necesară
trecerii către chestionarea cu privire la bănuiala ce i se aduce.
Încercările de simulare sau disimulare conturează o a doua
grupă de probleme psihologice, alături de emoţii, tipice momentului
interogatoriului. Pe lângă observarea directă a acestor încercări,
2Al. Roşca, Metodologie şi tehnici experimentale în psihologie, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, p. 151.
detectarea comportamentului simulat este posibilă prin folosirea

unor tehnici speciale de tipul poligrafului.
Dintre modurile de simulare (contrafacere) ori disimulare (ascundere)
transpuse sub formă verbală, respectiv de minciună, învinuiţii sau inculpaţii
apelează mai frecvent la următoarele:
- refuzul de a vorbii sau de a recunoaşte faptele care i se impută;
- invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte;
- manifestări frecvente de evitare a privirii anchetatorului;
- pauze înainte de răspuns;
- prezentarea de alibiuri, fie create premeditat, fie ,,inventate’’ în
momentul ascultării;
- recunoaşterea unor fapte minore, în scopul diminuării celor
importante;
- motivarea faptului că săvârşirea infracţiunii este consecinţa
provocării sau a unui ,, moment de rătăcire’’;
- simularea nebuniei sau a tulburării funcţionale a unor organe de
simţ (surzenie, muţenie, orbire);
- încercări de sinucidere sau de automutilare.
Deseori, în faţa organelor de urmărire penală, dar mai ales a
instanţelor, inculpaţii îşi retrag declaraţiile făcute anterior, motivând
că au fost obţinute prin presiuni, prin intimidare.
Modurile de manifestare menţionate pot fi, uneori,
realmente sincere şi întru totul justificate. Din această cauză,
declaraţiile învinuitului sau inculpatului trebuie să fie bine verificate,
ele urmând să servească la aflarea adevărului, numai în măsura în
care sunt coroborate cu datele desprinse din ansamblul probelor
existente în cauză.
Aşadar, anchetatorul pentru a trage concluziile necesare şi aflarea
adevărului într-o cauză, trebuie să interpreteze corect manifestările
psihocomportamentale şi psihofiziologice amintite, să asculte atent toate obiecţiile
învinuitului – inculpatului, să nu le ignore, să cântărească toate explicaţiile lui

şi să le coroboreze cu probele existente (interogatoriul trebuie să se efectueze într-
un moment cât mai apropiat de fapte, astfel se împiedică ori ce alterare sau
interpretare tendenţioasă.
V.1.1 Psihologia anchetatorului.

Figura centrală a unei audierii în cadrul procesului penal –
faza de urmărire penală – este a anchetatorului - procuror sau
organ de cercetare penală.
Alături de multe deprinderi pozitive pe care profesia le
dezvoltă la anchetator, ea imprimă în unele cazuri asupra unora şi
amprente profesionale negative, cum ar fi suspiciunea exagerată,
perceperea unilaterală a diferitelor împrejurări cu ocazia aprecierii
forţei probante.
Amprenta profesională din psihologia anchetatorului este
uneori de aşa natură încât adesea, chiar fără să-şi dea seama, acesta
înclină mai mult spre perceperea împrejurărilor care-l acuză pe
învinuit, decât spre cele care îl apără.
Pe de altă parte, anchetatorul este integrat psiho - social
într-o mică şi mare colectivitate – familie, prieteni, anturaj –
comportamentul său este condiţionat fiind produsul numeroaselor
sale contacte sociale, în forme extrem de variate.
Aceste forme încep cu determinarea în el a unor atitudini
comune colectivităţii căreia îi aparţine, cu preluarea deci a unor
trăsături psihologice generale şi continuă până la modificări psihice
de natură individuală.
Fără a cunoaşte evoluţia sa ulterioară, anchetatorul
dobândeşte din fragedă sa copilărie o experienţă directă
profesională în raport cu realitatea dată. Apar aversiuni şi pasiuni,
aspiraţii individuale, în timp recondiţionate şi ajustate.
Apar apoi modificări determinate de interacţiunea cu

grupul şi se constituie atitudinile sale, survine capacitatea de a
desprinde consecinţe şi concluzii nu numai din propria experienţă,
ci şi din experienţa altora.
Cultura generală şi particulară a anchetatorului este o altă
coordonată care condiţionează activitatea ce o desfăşoară.
Un anchetator redutabil va ţine întotdeauna seama de
aceste elemente ale psihologiei sale, îşi controlează percepţiile şi are
o atitudine critică faţă de concluziile, impresiile, intuiţia şi
presupunerile sale.
Un astfel de autocontrol intern este extrem de important
pentru munca anchetatorului, pentru verificarea concluziilor sale,
precum şi a tacticii adoptate în activitatea sa dintr-o anumită
situaţie, un anumit caz.
În strânsă legătură cu psihologia anchetatorului se află
priceperea lui de a alege, de la început, o ipoteză justă, să nu cadă
însă pradă acestei atitudini, să devină un rob al ei, atunci când se
dovedeşte eronată.
Intuiţia şi talentul, perseverenţa profesională, obiectivitatea – iată ce
luminează calea spre adevăr.
Un pericol extrem de mare îl poate reprezenta indiferenţa
faţă de soarta omului, faţă de durerea omului, indiferenţă care parcă
formează o crustă în psihologia anchetatorului.
Dacă indiferenţa şi duritatea sufletească apar în caracterul
anchetatorului, acesta devine purtătorul unor vederi dăunătoare
unor acţiuni şi mai dăunătoare.
Indiferenţa este însoţită de obicei de nepăsare şi
superficialitate, de lipsa atenţiei necesare, de uşurinţă şi nerăbdare,
ceea ce reprezintă defecte periculoase în munca de anchetă şi
trebuie înlăturate fără cruţare, prin voinţa proprie a anchetatorului.
Un rol deosebit îl ocupă încrederea de sine a

anchetatorului, care se traduce în practica judiciară prin impresii şi
concluzii raţionale, autocritică şi exigenţă.
Anchetatorul trebuie să pornească intr-un interogatoriu de
la faptul că, deşi este oponent cu învinuitul, ei nu sunt duşmani ca
persoane, relaţiile lor devenind din situaţii antecedente şi nu din
raporturi personale. Dacă anchetatorul înţelege bine acest punct de
vedere, dacă în interesul cercetărilor el va tinde spre remontarea
afectivă a învinuitului, la reducerea tensiunii de frustrare, va avea de
la început mai multe şanse de colaborare, decât aplicând tactica
severităţii absolute.
Înţelegerea umană faţă de învinuit prescrisă de legile
noastre (care nu se confundă cu bunăvoinţa sau iertarea), respectul
persoanei inculpatului, oricare ar fi crima pe care a săvârşit-o,
creează un climat favorabil, pentru a obţine, în limitele posibilului,
cât mai multe informaţii de la învinuit – inculpat.
La interogarea învinuiţilor, anchetatorul trebuie să evite
ideile preconcepute în legătură cu învinuitul, bazate uneori numai pe
considerentul că, din moment ce este învinuit, nu poate fi crezut,
oricare ar fi condiţiile.
Calmul permanent al anchetatorului la audiere, atenţia sa,
precizia întrebărilor puse, obiectivitatea adâncă, toate contribuie la
crearea unei atmosfere mai juste de audiere şi măresc simţul de
răspundere al învinuitului faţă de mărturiile sale.
Numai printr-o atitudine severă faţă de munca sa şi faţă de sine
însuşi, anchetatorul este în stare să îndeplinească atribuţiile sale de serviciu,
menirea sa.
Practica judiciară îl învaţă pe anchetator să-şi mascheze
anumite scopuri cu ocazia audierii. Pe parcursul primelor minute se
folosesc factorii filtru, însă aceştia pot fi mereu ţinuţi până la sfârşitul
audierii.
Aceşti factori – filtru (tactici) sunt:
- observaţi nevoile umane ale interlocutorului;

- clădiţi continuu şi menţineţi raportul;
- aplicaţi metode flexibile;
- mascaţi suspiciunile;
- folosiţi imaginaţia creativă;
- aplicaţi autoevaluarea;
-daţi dovadă de căldură umană, sensibilitate, respect;
- folosiţi acceptarea fără a critica;
- folosiţi calităţile personale;
- folosiţi ascultarea activă;
- fiţi calmi;
-folosiţi ascultarea pozitivă, contactul vizual pozitiv;
- probele vinovăţiei învinuitului trebuie să i se arate treptat
la momentul potrivit;
- menţineţi o atitudine pozitivă;
- folosiţi pozitiv controlul şi puterea;
- controlaţi-vă nemulţumirea;
- evitaţi atitudinea coercitivă;
- folosiţi observarea şi evaluarea;
- evitaţi folosirea persoanei a – III – a;
- nu folosiţi întrebări încuietoare;
- evitaţi sugerarea răspunsurilor;
- folosiţi întrebările simple şi fără înţeles dublu;
- puneţi întrebări incomode;
- reformaţi întrebările la care nu s-a răspuns;
- presupuneţi că întotdeauna, mai sunt informaţii.
V.1.1.1 Calităţile psiho-intelectuale şi moral-afective ale

anchetatorului.
În ascultarea martorului (învinuitului sau inculpatului) un
rol semnificativ îl are personalitatea anchetatorului, chemat să afle
adevărul, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală intr-o anumită
cauză penală.
Abordând problema personalităţii in contextul tacticii
interogatoriului, relevante sunt nu numai calităţile ca atare ale
anchetatorului, ci, mai ales, importanţa procesului de
autocunoaştere şi de adaptare a trăsăturilor de personalitate, a
comportamentului acestuia la fiecare situaţie concretă. El trebuie să
aibă puterea să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale
personalităţii de natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor,
cum ar de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supra
aprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a
oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia.
În fata anchetatorului, responsabil de aplicarea legii şi de
protecţia societăţii in faţa recrudescenţei criminalităţii, se formează
trei tipuri de exigenţe, şi anume: legale, morale şi de competenţă.
Exigenţele legale cer anchetatorului cunoaşterea profunda şi
nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale, a drepturilor
fundamentale ale omului, la care trebuie să se raporteze în
permanenţă. De asemenea, a modului în care legislaţia procesuală,
îndeosebi cea din materia probelor, permite abordarea procedeelor
de tactica şi metodică în efectuarea anchetei judiciare.
Exigenţele morale, intr-o perspectivă mai largă, vizează
raportarea reală şi sincera a anchetatorului la valorile umane -
perene de adevăr, dreptate, justiţie, bună - credinţă. Din acest punct
de vedere anchetatorul va trebui să cunoască în ce constau şi cât au
fost de lezate valorile şi interesele legitime ale omului in
colectivitatea semenilor săi, in lumina drepturilor şi obligaţiilor sale.
Atitudinea generală a anchetatorului se raportează la suma de valori

şi norme morale unanim acceptate, care se sprijină şi vin în
întâmpinarea literei şi spiritului legii.
Exigenţele de competenţă au in vedere pregătirea modernă de
specialitate, experienţa pozitivă, şi, nu în ultimul rând, abilitatea
anchetatorului de a utiliza, in condiţiile pe care i le permite legea,
tehnologia judiciară integrată ştiinţei criminalistice, de a solicita
contribuţia expertizelor de specialitate pe care le rec1amă cauzele
judiciare.
Armonizarea intr-o sinteza echilibrată a cerinţelor generale,
ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului, va permite
acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe
care î1 cere profesia lui.
Interesante prevederi in sensul consideraţiilor menţionate sunt cuprinse
in "Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii",
adoptat de Adunarea Generala a O.N.U., in decembrie 1979, din care pot a
amintite:
,,Art.1. Persoanele răspunzătoare de aplicarea legii trebuie
să se achite permanent de datoria pe care le-o impune legea, servind
colectivitatea şi protejând orice persoană împotriva actelor ilegale,
conform înaltului grad de responsabilitate pe care li-l cere profesia
lor".
"Art. 2. În îndeplinirea sarcinilor pe care le au, cei
răspunzători de aplicarea legii trebuie să respecte şi să protejeze
demnitatea umană, să apere drepturile fundamentale ale oricărei
persoane".
"Art.5. Nici o persoană răspunzătoare de aplicarea legilor
nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortură sau orice altă
pedeapsă ori tratament crud(ă), inuman(ă) sau degradant(ă), nici nu
poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepţionale
cum ar fi: starea de război; o ameninţare contrară securităţii
naţionale; instabilitatea politica interna sau orice altă stare de
excepţie, pentru a justifica tortura ori alte pedepse sau tratamente

crude, inumane ori degradante".
Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i
p1acă să 1ucreze cu oamenii, pentru că altfel, nu va reuşi niciodată
să câştige încrederea şi respectu1 ce1ui ascultat, nu va poseda
niciodată forţa de persuasiune, cu o condiţie abso1ut necesară unei
interogări eficiente.
Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima
clar şi de a discuta in mod inteligent, atribut a1 unei gândiri sup1e -
mobile şi a unui înalt grad de profesionalism. El trebuie să evite
fo1osirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de oamenii cu nivel
de cultură ridicat, precum şi folosirea unui voeabu1ar şi a unei
pronunţii de licenţiat universitar faţă de persoanele cu un grad redus
de cultura şi educaţie.
Stăpânirea de sine; răbdarea şi ştiinţa de a asculta reprimând
tendinţele de a întrerupe ori manifestările de nervozitate, plictiseală, nerăbdare;
sociabilitatea; obişnuinţa de a privi interlocutorul în ochi pe tot parcursul
ascultării, sondându-le şi interpretându-le corect comportamentul expresiv în
raport cu întrebările semnificative; spiritul de observaţie; subtilitatea deducţiilor
şi sintezelor sunt calităţi obligatorii desfăşurării unei ascultări eficiente în cursul
căreia se sesizează inadvertenţe, contraziceri, se surprind corelaţii şi conexiuni,
in condiţiile unei memorii active de tip prelucrativ a datelor vorbitorului.
Anchetatorul trebuie să fie profesionist de bună-credinţa. Buna credinţă va
trebui sa conducă la soluţii temeinice şi legale atât in activitatea de urmărire
penala, cât şi in cea a instanţelor judiciare.
Ferm, exigent dar nu dur, simpatic fără a face concesii,
anchetatorul trebuie să fie "un actor înnăscut". El trebuie să poată
simula furia, nerăbdarea, simpatia fără a-şi pierde vreodată sângele
rece.
După ce a descoperit în mare trăsăturile personalităţii
martorului (învinuitului sau inculpatului) şi a ales cea mai bună
metodă de persuasiune, anchetatorul (intervievatorul) trebuie să fie
capabil sa-şi joace rolul. În acest sens, inutil se adoptă o atitudine
fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blânda şi

dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante.
De asemenea, zadarnic încearcă o tactică amicală, de
apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu-şi corectează
asprimea vocii şi scânteierea ameninţătoare a ochilor.
V.1.1.2 Modele de conduita şi tipuri de anchetatori.

Studierea comportamentului anchetatorilor, în relaţia
anchetator-anchetat, a condus la diferite c1asificări intre care cea
mai frecvent întâlnită in literatura de specialitate îi categoriseşte pe
anchetatori în următoarea tipologie, frecvent întâlnită şi în
clasificarea tipuri1or de conducători, astfel:
a) Anchetatorul temperat - se caracterizează printr-un
comportament firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul,
răbdător, calm şi analitic. Intervine oportun şi eficient, cu tactul
corespunzător situaţiei, pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce
interesează ancheta;
b) Anchetatorul amabil - manifestă o anumită transparenţă în
relaţia cu anchetatul şi jovialitate, nu ezită sa-şi trateze interlocutorul
eu o ţigară sau o cafea.
Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui
studiu psihologic mai adecvat a anchetatului. Dacă amabilitatea nu
este constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se
inhibă, iar investigaţia poate fi compromisa;
c) Anchetatorul autoritar-se particularizează printr-o atitudine
rigidă,gravă cu accent de solemnitate, impunând-şi la modul
imperativ voinţa în faţa interlocutorului. Nu este interesat în studiul
psihologiei anchetatului şi din această cauză nu găseşte modalităţile
optime de a stimula pozitiv convorbirea. Acesta mizează, mai mult
pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a
acestuia pentru a coopera;
d) Anchetatorul vorbăreţ - este un tip complexat de necesitatea

afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă iar
logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din
motivele menţionate, sau a altora asemănătoare, anchetatorul
vorbareţ intervine inoportun şi lipsit de eficienţă în relatările
anchetatului, putând compromite ancheta;
e) Anchetatorul cabotin - este cel care exagerează în utilizarea
procedeelor actoriceşti, ce caracterizează stilul unor anchetatori.
Asemenea exagerări pot provoca stări improprii pentru ancheta
judiciară, cum ar fi amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar
inhibarea anchetatului, situaţii ce pot prejudicia rezultatele anchetei;
f) Anchetatorul patern - adopta un comportament blând in
anchetă, manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat.
Asemenea atitudini pot fi speculate de infractorii recidivişti care nu
vor ezita sa-şi atenueze faptele.
Nu am inclus in aceasta clasificare pe anchetatorii violenţi,
întrucât in sistemul judiciar modera existenţă a acestora este greu de
imaginat. Istoria cunoaşte însă şi aceasta categorie de anchetatori
sub diverse denumiri, între care cea mai frecventă este aceea a
anchetatorilor torţionari, categorie specifică sistemelor judiciare ale
statelor totalitariste.
V.1.2 Psihologia învinuitului – inculpatului.

În săvârşirea unei fapte penale (furt, tâlhărie, delapidare,
omor, terorism etc.) infractorul participă cu întreaga sa fiinţă,
mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial volitiv şi
cognitiv – afectiv. Punerea în act de a comite fapta prevăzută de
legea penală este precedată de o serie de procese de analiză şi
sinteză şi de o luptă între motive, deliberare şi actele executorii,
antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest lucru
face ca faptul ilicit să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare,
periferică a conştiinţei infractorului, ci să se integreze în ea sub
forma unei structuri infracţionale stabile, cu conţinut şi încărcătură
afectiv – emoţională specifică, cu un rol motivaţional bine

diferenţiat.
Din acest motiv se va încerca să se abordeze în mod gradat
procesele psihice care caracterizează personalitatea infractorului în
săvârşirea faptei penale, de la deliberarea şi luarea hotărârii de a
comite infracţiunea şi până la comportamentul post – ilicit şi
tentativele de a se sustrage de la răspunderea penală.
a) Procesele psihologice care se produc la luarea hotărârii de a comite o
infracţiune (apariţia trebuinţelor şi a mobilului, profilarea intenţiei ilicite).
Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, procesele
psihologice dominante ale personalităţii infractorului sunt
caracterizate prin perceperea şi prelucrarea informaţiilor
declanşatoare de trebuinţe şi motivaţii, ale căror polaritate se
structurează după modelul unor sinteze aferent – evolutive servind
deliberărilor asupra mobilului comportamental ilicit.
În calitate de verigă iniţială a formării mobilului
comportamental infracţional se situează trebuinţele a căror orientare
antisocială, ilicită este de o importanţă fundamentală, întrucât prin
prisma acestora se percepe situaţia externă.
Din punct de vedere psihologic trebuinţele se reflectă în
conştiinţa omului ca mobil al comportamentului posibil şi în cazul
unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor rezoluţii
pentru săvârşirea infracţiunii.
În acest stadiu se formează, totodată, şi premisele
subiective ale săvârşirii faptei (stadiul embrionar al intenţiei ilicite),
condiţionate fiind, în afara trebuinţelor personale, de reprezentările,
deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele, predispoziţiile psihice
care caracterizează persoana făptuitorului, precum şi împrejurările
favorizante cu valenţe declanşatoare.
b) Procesele psihologice care au loc din momentul luării hotărârii
până la săvârşire faptei.
Luarea hotărârii de a săvârşii infracţiunea este rezultanta

unor îndelungate şi profunde procese psihice, interesând în special,
latura reflectiv-afectivă şi motivaţională (într-o primă etapă).
Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric,
problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de
risc, cât şi, mai ales, asupra mizei puse în joc.
Un rol deosebit în luarea hotărârii îl joacă funcţia de
proiecţie – anticipare, care generează câmpul reflexiei asupra
consecinţelor în raport cu reuşita – nereuşita, sentimentul
satisfacţiei coexistând cu trăirea anxiozităţii, nesiguranţei şi îndoielii.
Fiind deosebit de intime şi de intense, toate aceste procese
psihologice sunt caracterizate printr-un mare consum psihologic,
desfăşurându-se la unii infractori într-un înalt grad de surescitare.
Această primă fază este caracterizată prin aceea că intenţia ilicită
primară capătă contur precis, generând reechilibrarea sferei afectiv –
motivaţionale, pe primul plan trecând, de această dată, procesele
reflectiv – volitive. În acest sens (a doua fază) prioritare vor fi
procesele de analiză ţi sinteză a datelor deţinute de infractor asupra
locului faptei şi de structurare a acestora într-o formă de variante
concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei
optime).
Această activitate se desfăşoară mintal, sub forma unui plan de
acţiune cuprinzând reprezentări despre mijloacele de realizare a
scopului, timpului de săvârşire a infracţiunii şi alte elemente
necesare comiterii ei. Un rol deosebit în prevederea şi anticiparea
mintală a finalităţii acţiunilor planificate îl au stabilitatea orientării
antisociale şi experienţa din trecut a infractorului.
Pentru a delibera în linişte, deseori, infractorul se izolează
de anturaj şi familie, fiind întâlnit, de regulă, singur, în locuri retrase,
în compania unui pahar de alcool şi a unei ţigări veşnic aprinse.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea latura
imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu
caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de espectativă, după luarea hotărârii acesta este
caracterizat prin activism, realizarea actelor pregătitorii presupunând

procurarea de scule şi mijloace ajutătoare, contactarea de complici,
culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului, deplasarea în
mijlocul lui, forme de tatonare-experimentare etc.
Rezultanta actului comportamental poate fi, după caz, fie
fundamentarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin
realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea,
aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
c) Procesele psihologice care au loc pe parcursul săvârşirii infracţiunii
(în faza tentativei şi a consumării faptei) momente de slabă concentrare
psihologică ale infractorului – cele mai prielnice pentru a lăsa urme la locul
săvârşirii infracţiunii sau a comite alte greşeli care să-l dovedească drept autor.
Trecerea în act a hotărârii de a comite fapta presupune din
punct de vedere psihologic, trăire unor stări de tensiune emoţională
deosebit de intense, actele şi acţiunile concrete desfăşurate de
infractor în câmpul infracţional fiind tributare crizei de timp şi
neprevăzutului, care generează trăirea unui acut sentiment de
precipitare şi teamă.
Conştientizarea şi interiorizarea la parametrii reali ale
săvârşirii faptei, se realizează în procesul perceperii şi acţiunii
nemijlocite cu obiectele şi fenomenele înconjurătoare, sedimentarea
semnificaţiilor acestora depinzând de experienţa infracţională
adoptativă a făptuitorului. Psihologic, obiectele, fiinţele sau
fenomenele percepute de infractor în timpul comiterii faptei
(instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-
temporal al desfăşurării faptei), în funcţie de proprietăţile lor fizico-
chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială,
rezistenţă a victimei etc.), determină trăiri şi reacţii emoţionale
tributare atât imperfecţiunii simţurilor, cât şi surescitării nervoase în
care acestea se derulează.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluţii
unor situaţii de fapt neprevăzute, trăirea reală a riscului bulversează
structurile emoţionale şi precipită acţiunile făptuitorului, lipsa de
control asupra comportării obişnuite, caracteristice unei gândiri şi
activităţi normale, generând o serie întreagă de scopuri ale acestuia,

(pierde obiecte personale în câmpul faptei, uită obiecte corp delict
sau uită să şteargă anumite categorii de urme, renunţă în cursul
activităţii la portul mânuşilor, se accidentează etc.), care pot fi
explorate ulterior în scopul identificării autorului şi soluţionării
cauzei.
d) Procesele psihologice care se produc după săvârşirea infracţiunii, în
intenţia sustragerii de la răspunderea penală.
Elementul caracteristic infractorului după săvârşirea faptei
este tentativa sa de a se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii
sau sancţiunii.
Comportamentul făptuitorului în această fază este, în
genere, reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică fiind
dominată cu autoritate de trecerea în revistă a celor petrecute.
Practica a demonstrat în această direcţie un registru vast de
strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la
răspundere penală a autorilor.
În acest sens o serie de infractori (în general cei care şi-au
pregătit din timp şi amănunţit infracţiunea) îşi creează alibiuri care
să convingă că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Stratagema
utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de la
locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, prin acţiuni
demne de a atrage atenţia, caută ,.să fie văzuţi’’ pentru a-şi crea
probe bazându-se pe împrejurarea că, după o anumită perioadă,
organului de urmărire îi va fi greu să stabilească cu exactitate
succesiunea în timp a celor două evenimente, infracţiunea comisă, şi
prezenţa făptuitorului în alt loc; precum şi să aprecieze corect
posibilitatea ca infractorul să fi avut timpul necesar să fie prezent în
două locuri.
Alteori, dimpotrivă, infractorul apare în preajma locului
unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii
referitoare la desfăşurarea acestora, acţionând ulterior prin
denunţuri, scrisori anonime, modificări ale câmpului faptei,
înscenări, înlăturări de probe, dispariţii de la domiciliu, internări în

spitale sau comiterea de infracţiuni mărunte pentru a fi arestat, toate
acestea cu scopul de a deruta ancheta în curs.
În urmărirea scopului lor, infractorii nu ezită în a
întrebuinţa orice mijloc care i-ar putea ajuta: minciuna, perfidia,
atitudini variate pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru
nedreptatea ce l-i se face sau pentru situaţia în care au ajuns ,,siliţi de
împrejurări’’ şi până la aroganţă şi chiar intimidarea anchetatorului,
apreciind desfăşurarea cercetărilor ca tendenţioasă, ilegală etc.,
deseori lăsând să se înţeleagă că, în scopul punerii ,,lucrurilor la
punct’’, vor apela la ,,persoane foarte importante,, cu care au relaţii.
O atenţie deosebită trebuie acordată proceselor psihice care
caracterizează mustrările de conştiinţă întâlnite pentru o anumită
categorie de infractori.
V.1.2.1 Tipologii psihologice şi caracterizarea infractorilor.

În psihologia judiciară sunt utilizate mai multe metode de
cercetare a personalităţii infractorului. Una din acestea, având
caracter de tipologie socială, pune accent pe locul personalităţii în
sistemul de norme sociale şi modele comportamentale – culturale,
respectiv atitudinea ei faţă de normativitatea socială, apreciind
factorii care au determinat comportamentul. Altă metodă se bazează
pe cercetarea sistemului de statusuri şi roluri sociale pe care le
deţine personalitatea, întemeindu-se pe faptul că personalitatea este
un rezultat al relaţiilor sociale. Ea îndeplineşte un sistem de roluri,
care determină un şir de relaţii sociale.
Comportamentul personalităţii este determinat şi de factori
sociali, economici, psihologici şi psihici, aceştia aflându-se în
legătură strânsă cu status-rolurile individului uman.
Tipologia personalităţii infracţionale nu poate fi efectuată
raportat la tipologiile general-psihologice, dat fiind faptul că
orientarea criminală a comportamentului nu este un rezultat al
configuraţiilor genetice, cere se manifestă în anumite insuficienţe
cognitive, efective sau volitive, provenind mai mult din

dezechilibrul dintre particularităţile psihice şi condiţiile de ambianţă
în care are loc constituirea personalităţii. Cu toate că nu se poate
vorbii despre un ,,psihic criminal’’ sau o ,,moştenire genetică
criminală’’, atât psihicul cât şi conştiinţa genetică contribuie la
determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale.
Componenta socială a personalităţii are, totuşi, o mare
importanţă. Modul prin care individul a trecut prin procesul de
socializare, a asimilat normele sociale, şi-a instituit un sistem de
valori individuale, care corespund sau nu celor cu caracter social,
pare a fi, din aceste considerente, important în determinarea
comportamentului. Individul cu deficienţe de socializare poate sa-şi
rezolve trebuinţele primare şi secundare prin acceptarea unui
comportament antisocial, criminal.
Aşadar la baza tipologiei personalităţii infracţionale trebuie
să fie puse, în primul rând, particularităţile psihologice: motivaţia,
atitudinile, interesele, scopurile. Totodată, este nevoie să ţinem cont
şi de forţa unor ,,incapacităţi funcţionale’’, cazul cărora cauza
comportamentului criminal poate fi patologia psihică şi
imposibilitatea de apreciere adecvată şi reglare conştientă a
acţiunilor.
În psihologia judiciară tipologia infractorilor se efectuează
după mai multe criterii.
M. Enikeev foloseşte în calitate de criteriu de tipologizare
gradul de periculozitate socială pe care o exercită individul, care îi
determină atitudinea faţă de valorile sociale. Dar autorul ţine să mai
menţioneze un factor al infracţiunii – capacitatea de dirijare psihică
a acţiunilor – care poate la fel provoca pericol social. În funcţie de
aceste criterii el evidenţiază următoarele tipuri:
- asocial – tip caracteriza printr-o pregătire socială
insuficientă, care îl face vulnerabil în situaţiile nefavorabile, mai
frecvent manifestându-se ca un infractor situaţional; în conformitate
cu criteriul enumerat, autorul consideră că acest tip prezintă un grad
scăzut de periculozitate socială;
- antisocial – tip care posedă orientări criminale care îl

domină, predispus spre alegerea formelor criminale de satisfacere a
trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentându-se ca un
criminal profesional, periculos;
- cu defecte în capacitatea de autoreglare a
comportamentului, infractorii ,,întâmplători’’, care în virtutea unor
deficienţe ale proceselor volitiv – afective nu pot rezista în situaţia
criminogenă.
Recurgând în continuare la o divizare conform calităţii
orientărilor valorice, M. Enikeev distinge în cadrul acestor tipuri
infractori violatori de proprietate şi infractori violenţi.
1) Prima divizare ţine de gradul de conştientizare şi dirijare
psihică a comportamentului.
Infractorii normali nu sunt afectaţi de vreo patologie psihică,
crima fiind conştientizată, comportamentul, mai frecvent, orientat
spre existenţă antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial al
comportamentului lor, aceşti infractori se călăuzesc de motive
egoiste, trebuinţe hipertrofe. Sunt predispuşi să dea vina pe
circumstanţe sau pe alte persoane pentru modul de trai pe care îl
duc. Infracţiunea devine pentru aceste persoane modul de
satisfacere a trebuinţelor materiale, având diverse forme: furturi,
escrocherii,delapidări, şantaj, infracţiuni economice, contrabandă,
falsificare de bani sau de produse şi mărfuri operaţii valutare ilicite,
abuz în serviciu, mituire, falsuri etc.
Infractorii anormali sunt persoane care au dereglări psihice de
diversă natură, patologii de limită ce nu le permit o conştientizare
deplină, adecvată a acţiunilor şi comportamentelor (analiza mai
detaliată a comportamentu-lui acestor persoane va fi expusă în
continuare, caracterizându-se comportamentul infractorilor
psihotici).
2) În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale
distingem infractori recidivişti şi nerecidivişti.
Infractorii recidivişti sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor

criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea infracţiunii.
Aceştia dau dovadă de inadaptare socială, egocentrism, imaturitate,
ajunsă frecvent până la infantilism social – dorinţă de a exista ,,pe
spatele altora’’, necesităţi sporite în raport cu posibilităţile, orientare
excesivă spre anumite feluri de gratificaţie socială (bani, sex etc.),
impulsivitate şi indiferenţă afectivă, agresivitate, scepticism etc., stări
interne de tensionare şi conflict, percepere deformată a realităţii,
dificultăţi în autoevaluare şi autoreprezentare. Recidivistul este
indiferent în raport cu sancţiunea judiciară, violent. Deşi tipul
recidivist predomină printre bărbaţi, se întâlnesc femei cu
comportament recidivist, frecvent caracterizate prin anomalii
psihice de limită (psihopatii, accentuări de caracter), alcoolism
cronic. Degradarea social-psihică a infractorilor recidivişti este şi un
rezultat al nenumăratelor privări de libertate, al incapacităţii de
reintegrare socială.
În cadrul unui sondaj s-a stabilit 1 că majoritatea
infractorilor recidivişti provin din mediul urban (58,47%), rezultatul
examinării psihice a scos în vileag că suferă de psihopatii (47,39%),
oligofrenii (6,56%), encefalopatii posttraumatice craniocerebrale
(2,31%), sănătoşi (23,94%).
Unii autori propun diferenţierea între recidiviştii reali şi
recidiviştii formali. recidiviştii reali – indivizi pentru care infracţiunea
este un mod de viaţă, prezentând un grad sporit de periculozitate.
recidiviştii formali – au un comportament mai mult sau mi puţin
corect în raport cu normele sociale şi juridice, cea de a două
infracţiune având un caracter întâmplător.
Infractorii nerecidivişti sunt persoanele care nu repetă
comportamentul criminal.
1Dragomirescu V., Psihologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.97 - 105
3) În funcţie de gradul de pregătire infracţională sunt

distinse alte două categorii de infractori, respectiv infractori ocazionali
sau infractori de carieră.
Infractorii ocazionali sau situaţionali înglobează persoane care
au comis infracţiunea în virtutea unor circumstanţe deosebite, cu
caracter afectiv, material, politic, naţional etc., pentru care crima
este un fenomen contradictoriu modului de comportament, fiind
determinată de particularitatea de a nu putea rezista impactului
situaţiei criminogene, de diminuare a posibilităţii de autocontrol şi
autodirijare a acţiunilor.
Pot fi evidenţiate şi câteva subtipuri:
a) persoane cu anumite patologii psihice, care în situaţii
extreme anihilează posibilităţile de autodirijare a comportamentului;
b) persoane cu o autoevaluare neadecvată a posibilităţilor
proprii, mai frecvent sporită;
c) persoane care comit crime sub impactul unor stări
psihice puternice, în urma acţiunilor incorecte ale altor persoane
(crime pasionale, politice, rasiale etc.);
d) persoane dezadaptate social, cu o percepţie şi o evaluare
eronată a ambianţei.
Infractorii de carieră se caracterizează printr-un
comportament infracţional rezultat din modul de socializare, sunt
orientaţi spre modul de viaţă antisocial:
a) crima este mijlocul principal de asigurare materială, din
această cauză fiind orientaţi predominant spre infracţiuni cu
caracter material, recurgând la violenţă fizică doar în unele situaţii
extreme;
b) se formează, se pregătesc, îşi cultivă deprinderi speciale
tehnice şi modalităţi de acţiune;
c) au atitudini favorabile faţă de modul lor de trai şi

nefavorabil în raport cu ambianţa socială, mai ales cu sistemul de
drept şi lucrătorii acestuia;
d) debutează în calitate de minor delicvenţi;
e) sunt conştienţi de perspectiva privării de libertate,
continuând sa-şi perfecţioneze în detenţie deprinderile criminale;
f) de regulă se dezvoltă psihic normal.
Infractorii de carieră sunt mai frecvent profesionali,
specializaţi într-un anumit domeniu.
Criminologul şi psihologul american Lewis Yablonski 2 îşi
aduce contribuţia la clasificarea personalităţii infracţionale, cu o
nouă tipologie folosind drept criteriu trăsăturile de personalitate ale
individului care afectează comportamentul lui. O prezentăm cu
unele implicări personale.
Infractorii socializaţi, devin criminali în urma impactului
mediului social, de la care învaţă valori şi norme deviate. Condiţiile
antisociale, criminale ale acestor indivizi sunt rezultatul imitării,
influenţei, devenind stereotipuri comportamentale. Devin mai
frecvent violatori ai proprietăţii, orientându-se spre o existenţă
profitând de alţii, fără a depune un efort considerabil.
Infractorii nevrotici. Nevroza este o tulburare mintală minoră,
o stare patologică de limită care apare în cazul unei suprasolicitări
nervoase, al şocului emoţional, necazurilor şi insatisfacţiilor repetate
cu caracter familial sau profesional, stărilor tensionate de durată,
agravate de anumite condiţii ereditare.
Bolnavul este parţial conştient de maladia sa şi critic faţă de
aceasta. Nevroza poate avea mai multe manifestări, astfel:
2 Yablonski L., Criminology, Crime and Criminality, Harper Collins, Publishers,
1990 ( apud Mitrofan N., et. al, op. cit. p. 57- 58).
a) astenie psihică – scădere a capacităţii de efort psihic,

oboseală, tensionare nervoasă, afectivitate sporită, ipohondrie, stări
de alarmă, atenţie diminuată, reactivitate, poate rezulta dintr-o
îmbolnăvire somatică, din suprasolicitare psihică, fizică, intelectuală,
uneori desemnând o etapă preliminară a unei maladii mai grave –
schizofrenie, psihoză etc.;
b)isteria–caracterizată prin compulsiuni tumultoase,
paralizie, accese nestăpânite de râs sau plâns, conştiinţă redusă,
reactivitatea apare în urma unei tensionări nervoase, a unui conflict
inconştient, a unor emoţii puternice cu caracter negativ pentru
individ, sau ca simptome ale unei îmbolnăviri mai grave ale
psihicului.
c) obsesiile – întrunesc şi calităţile asteniei, producând stări
de nelinişte, de anxietate.
Prin caracterul instabil, intolerant, contradictoriu, inadaptat
social, personalitatea afectată de nevroze poate prezenta tendinţe de
conduită agresivă. Nevrozele nu diminuează posibilitatea de
autoconştientizare a acţiunilor, afectând doar comportamentul.
Lewis Yablonski prezintă faptul cum nevrozele pot afecta
comportamentul personalităţii, diferenţiind o categorie specifică de
infractori – nevrotici. Aceştia nu percep lumea în mod distorsionat,
sunt conştienţi de răul din comportamentul personal. Dirijaţi de
compulsiunile nevrotice (anxietate, nelinişte, emotivitate, idei
obsesive etc.), manifestate în astenie, diminuare a câmpului
perceptiv, reactivitate, ei pot comite crime de tipul cleptomaniei,
piromaniei, furtului din magazine etc. Devin criminali în urma
distorsiunilor personalităţii şi a percepţiei neadecvate a ambianţei.
Infractorii psihotici. Psihopatia este o stare psihică ce duce la
dezordini globale în structura psihică şi socială a personalităţii, la o
distorsionare a percepţiei ambianţei. Ea este determinată de
particularităţile sistemului psihic – lipsa de flexibilitate, forţa de
echilibru, dereglări în ambianţa dintre procesele care decurg în
secţiunilor superioare şi inferioare ale cortexului. Psihopatia în cele
mai frecvente cazuri este înscrisă în limitele normalului.
Psihopaţii ,,nu se clasează nici printre psihotici (realmente

alienaţi) şi nici printre nevrotici conştienţi de tulburările lor). Ei sunt
indivizi instabili, impulsivi şi dificili, al căror comportament face să
sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de a face
cu justiţia’’, consideră Norbert Sillamy. În psihologia americană
noţiunea de ,,psihopat’’ se înrudeşte cu cea de ,,personalitate
infracţională’’
Infractorii psihopatici prezintă o periculozitatea specială
sporită, motivaţia pentru un comportament deviat fiind de natură
polivalentă: reactivitatea patologică la anumiţi stimuli şi răspuns la
influenţele negative ale mediului. Crimele sunt generate de
necesitatea de a-şi satisface imediat pulsiunile instinctiv – afective şi
se manifestă în mod bizar şi în plan social. În funcţie de tipurile de
psihopatii, infractorii manifestă periculozitate socială diferită şi
atentează la diferite obiecte, fiind înclinaţii să comită acte de
violenţă, inclusiv omoruri.
Pot fi amintite câteva forme de psihopatii astfel:
- psihopaţi psihastenici – anxioşi, tensionaţi, reactivi,
caracterizaţi prin deficit energetic şi incapacitate de inhibare a
proceselor psihice dominaţi de idei obsesive;
- psihopaţi isterici – demonstrativi, nesinceri, necritici,
infantili;
- psihopaţi explozivi – iritabili, tensionaţi, violenţi,
egocentrici, conflictuali, brutali în comunicare, ducând frecvent un
mod de viaţă a social, caracterizat prin pasiunea jocurilor de hazard,
destrăbălare sau perversiune sexuală, beţii, vagabondaj;
- psihopaţi paranoidali – orgolioşi, suspicioşi, falşi în
manifestări, dominaţi de ideea persecutării.
Infractorii psihotici pot fi caracterizaţi printr-un coeficient
înalt al dezvoltării intelectuale, integrare eficientă în profesie, motive
ale comportamentului deviat fiind inactualizarea personalităţii,
conflictul imaginar, incapacitatea de evoluare valorică a
evenimentelor. Pot comite diverse crime, fiind lipsiţi de

compasiune, empatie, recunoaştere a valorii ,,altuia’’.
Infractorii sociopaţi. Sociopatia se manifestă prin egocentrism,
compasiune limitată faţă de alţi indivizi umani provenite din
tulburările de caracter. Persoanele afectate de sociopatie, pot
provoca daune materiale, morale şi chiar fizice, fără a resimţi vreo
anxietate sau sentimentul vinovăţiei. Sunt mai frecvent persoane
normale din punct de vedere psihic, caracterizate prin absenţa
nervozităţii, calme. Deficienţele de caracter sunt: nesinceritatea,
lipsa remuşcărilor, a fricii, judecată săracă şi iraţională, egocentrism
patologic, instabilitate, afectivitate săracă, capacităţi de înţelegere
socială limitate, indiferenţă în relaţiile intrapersonale, comportament
bizar şi neprevăzut, viaţă sexuală dezordonată, lipsa dorinţei de a
depune efort volitiv în direcţia integrării sociale.
Dr. Hervey Cleckley (psihiatru) în lucrarea intitulată ,, The
Mask of Sanity (Masca sănătăţii), deoarece sociopatul în mod uzual
apare ca fiind normal, prezintă următoarele caracteristici ale
sociopatului:
Farmec superficial şi o bună inteligenţă; sociopatul tipic,
când îl întâlniţi prima dată, pare prietenos şi bine adaptat şi, de
asemenea, dovedeşte că posedă o inteligenţă superioară;
- absenţa iluziilor şi a altor semne ale gândirii iraţionale;
sociopatul poate recunoaşte realitatea fizică a mediului înconjurător,
nu aude voci şi raţionează logic;
- absenţa ,,nervozităţii’’ sau a manifestărilor psihoneurotice;
el este în mod tipic imun la anxietate şi la nelinişte care pot fi
considerate normale în situaţii perturbante;
- instabilitate; sociopatul, după ce realizează o serie de
câştiguri şi realizări, inclusiv financiare, se va descotorosi de aceste
bunuri şi venituri într-o manieră iresponsabilă, fără nici un motiv
predictibil;
- neadevărul, minciuna, nesinceritatea; evitarea adevărului
de către sociopat este remarcabilă, o asemenea persoană părând a fi
de încredere când face o promisiune solemnă pe care nu o va

respecta niciodată; ei vor minţi cu o deplină convingere pentru a
evita orice acuzaţie la adresa lor;
- lipsa remuşcării sau ruşinii; sociopatul nu acceptă nici o
critică pentru necazurile care le produce altora, afişând virtual
sentimentul ruşinii, deşi viaţa lui este plină de acte imorale;
- comportamentul antisocial motivat inadecvat; sociopatul
urmează, în general, cursul comportamentului care este antisocial,
înşelând, minţind, jignind chir dacă asemenea acţiuni nu servesc
niciunui scop personal;
- judecată săracă şi eşecul în a învăţa din experienţă; o
asemenea persoană nu învaţă din experienţele negative, ele
reprezentând în mod compulsiv eşecurile, chiar şi în cazul în care
comportamentul lui conduce la multiple sancţiuni penale, inclusiv
cu închisoarea;
- egocentrism patologic şi incapacitate de a iubi; deşi el
adesea oferă semne privind afecţiunea şi dragostea, nu există nici un
indiciu că este dominat în mod real de asemenea sentimente sau
stări; este persoana care nu poate să formeze şi să menţină relaţii
interpersonale de durată;
- încărcătură emoţională foarte săracă a relaţiilor afective;
sociopatul poate arăta duşmănie, suferinţă, afecţiune etc. dar el este
incapabil de a simţi adânc şi adecvat emoţii precum: mândria,
supărarea, bucuria etc.;
- pierderea specifică a înţelegerii; sociopatul are capacităţi
de înţelegere limitate, aparent este neintrospectiv şi este mai ales
incapabil de a înţelege punctele de vedere ale altora;
- indiferenţă în relaţiile interpersonale generale; este
incapabil de sacrificiu sau generozitate şi nu demonstrează că
apreciază actele altora de încredere şi amabilitate;
- comportamentul bizar şi neprevăzut, asociat cu consum
de băuturi alcoolice şi droguri, spre deosebire de mulţi alţi alcoolici
însă, sociopatul, chiar sub influenţa unei mici cantităţi de alcool

poate deveni extrem de agresiv şi destructiv; comportamentul bizar
şi iraţional poate apare şi atunci când individul nu consumă băuturi
alcoolice;
- tendinţele suicidare sunt foarte rare; sociopatul ameninţă
cu siucidul dar foarte rar aplică în practică; ameninţarea este folosită
egocentric pentru obţinerea unui avantaj personal imediat;
- viaţa sexuală este defectuos integrată, caracterizându-se
prin promiscuitate şi fiind lipsită, în cea mai mare măsură, de
încărcătură emoţională; partenerul sexual este văzut mai mult ca un
obiect decât ca o persoană cu sentimente;
- eşec în a urma o anumită cale sau drum în viaţă;
sociopatul nu face eforturi constante în direcţia obţinerii unei palete
largi de scopuri personale; una din trăsăturile remarcabile ale
sociopatului este pattern-ul consistent al autoapărării.
Plecând de la mozologia psihotică clasică, V.
Dragomirescu 3 consideră că structura personalităţii poate să
aparţină uneia din cele cinci categorii şi anume:
- personalitatea matură (sau imatură);
- personalitatea nevrotică:
- personalitatea psihopatică (dizarmonică);
- personalitatea psihotică;
- personalitatea demenţială.
Fiecare categorie prezintă caracteristici
psihocomportamentale specifice, care, la rândul lor, condiţionează
nivelul de adaptare şi integrare socială. În acest sens, unele categorii
pot prezenta un mare grad de risc social în ceea ce priveşte
orientarea comportamentului în direcţie antisocială.
3 Dragomirescu V., op.cit.
V.1.2.2 Deformări orientative a conduitei învinuitului –

inculpatului.
În cadrul analizei juridice infracţiunii şi a infractorului se
pune accent pe obiectul, subiectul, latura obiectivă şi subiectivă.
Analiza psihologică prevede reliefarea rolului factorilor interni –
individuali, care ţin de anumite manifestări psihice, precum şi al
celor externi, sociali, care scot în evidenţă interferenţele individului
cu ambianţa. În funcţie de aceasta este nevoie de a examina
motivaţia personalităţii infractorului.
Motivaţia este o pârghie importantă în procesul autoreglării
individului, dezvoltării psihice şi umane a acestuia, incluzând în
structura sa trebuinţele, motivele, interesele, convingerile,
idealurile, concepţiile despre lume şi viaţă. Aceasta îndeplineşte mai
multe funcţii: de activare internă şi semnalizare a unui dezechilibru
fiziologic sau psihologic; de declanşare a acţiunilor; de
autoreglare a conduitelor; modificându-se pe parcursul activităţii
umane. Formele motivaţiei se clasifică în perechi opuse pozitive şi
negative; intrinsecă şi extrinsecă; cognitivă şi afectivă (rezultată din
nevoia de afecţiune şi afinitate).
Se spune că orice mijloace sunt potrivite pentru realizarea
scopurilor. Dar indivizii umani folosesc de regulă mijloacele, care
nu vin în contradicţie cu normativitatea şi valorile sociale, iar în
cazul când acestea nu se potrivesc renunţă la scop.
Sistemul de valori individuale determină orientarea
personalităţii. Valorile individuale criminale au un caracter
antisocial, denotând o socializare defectuoasă, imaturitate şi
neacceptare a sistemului valoric-normativ social. Are loc o
supraevaluare a valorilor individuale şi o atitudine de neglijare a
celor sociale. Personalitatea infractorului îşi formează şi un sistem
compensatoriu, care îi îndreptăţeşte acţiunile, diminuând capacitatea
de autoreglare reală.
Din aceste deformări rezultă şi o ierarhie eronată a
trebuinţelor şi intereselor. Infractorul posedă trebuinţe limitate cu
caracter material utilitar, fără vreo raportare la cele sociale, exagerate
în raport cu posibilităţile individuale, provocând adesea prin

satisfacerea lor un pericol social foarte mare. Mai mult decât atât,
ele sunt hipertrofice, legate de aspiraţia de realizare abuzivă. Acest
sistem de trebuinţe formează interese la fel de neadecvate celor
sociale.
În structura personalităţii infracţionale se împletesc
anumite însuşiri psihice, care prin caracterul lor deviat creează
dificultăţi emotive sau volitive, care favorizează un comportament
impulsiv, slab dirijat de scop, motivaţie, caracterizat prin lipsa unei
alegeri conştiente a mijloacelor de rezolvare a conflictului intern sau
extern; sau de anumite orientări agresive dominate de instinct şi
violenţă.
Comportamentul infracţional este determinat de
sugestibilitate, influenţă imitaţie şi factori sociali – mediul de
formare a individului, de asimilare a valorilor şi normelor, de
socializare; climatul nefavorabil marcat de conflicte de natură
diversă; caracterul orientărilor care domină în societate şi care, mai
ales în timpurile de perturbări sociale, îşi pierd integritatea, creând o
stare de scepticism şi de indecizie.
V.1.2.3 Consecinţe psihologice ale privării de libertate.

Personalitatea deţinutului prezintă un univers uman
specific, marcat de contradicţii şi frustrare. Soarta îi aduce pe aceşti
oameni în penitenciar după comiterea unei încălcări grave a
normelor colectivităţii, mulţi din ei prezentându-se ca persoane
neadaptate social, incapabile să se integreze în comunitatea umană,
să-i asimileze valorile şi să-şi subordoneze instinctele şi trebuinţele
normativităţii general acceptate. Trecutul lor este marcat de o
moralitate defectuoasă, prezentul, de pierderea alternativelor, a
libertăţii deciziilor, perspectiva este îndepărtată şi neclară. De fapt
fiecare deţinut o aşteaptă calculând zi cu zi, aşteptând momentul
eliberării.
În comparaţie cu stările accidentale de izolare, privarea de

libertate în sistemul detenţiei are drept consecinţe, absolut specifice,
înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin
obligativitatea purtări uniformei de deţinut, care standardizează
modul de viaţă şi estompează până la anulare diferenţele individuale.
Restrângerea actuală a libertăţii individuale, relaţiile
impersonale, lipsa de informaţii, regimul autoritar, mediul închis şi
activităţile monotone, toate aceste fiind resimţite acut de către
deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană, se
constituie de asemenea, ca note absolut particulare ale privării de
libertate.
Impactul detenţiei asupra individului se resimte în mod
dramatic prin limitarea drastică a spaţiului de mişcare şi a organizării
timpului oricărui deţinut. Aceasta înseamnă necesitatea – impusă de
regulamentul instituţiei penitenciare – elaborării unor noi conduite
legate de spaţiu şi de timp radical diferite de cele ale unui individ
uman în libertate. Reducerea perimetrului de mişcare a individului
duce la exacerbarea instinctului de teritorialitate (comportamentul
de apărare cu îndârjire a teritoriului propriu – locul de culcare,
alimentare etc.) şi a celui de agresivitate, dominare, supunere
tinzând să devină conduită de conducere a celor din jur.
Toate aceste trebuie avute în vedere pentru ca sistemul de
puniţie prin detenţie să nu se abată de la scopul său principal, acela
de a fi constrângere (izolare – reeducare – reinserţie socială) şi nu
un prilej de a cauza dezumanizarea prin suferinţă fizică şi psihică.
Aşadar pentru evitarea dezumanizării prin izolare, este indicată
consumarea timpului prin participare la activităţi utile, menite în
primul rând statuării unui climat de microcooperare, alternativ
potenţialelor pedepse de izolare în cazurile în care condiţia
deţinutului le reclamă.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor
psihice şi psihosociale care se manifestă în locurile de detenţie se
impune o tratare diferenţiată a deţinuţilor primari şi a celor recidivişti.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar este

traumatizat din punct de vedre psihologic. Venind în locul de
detenţie deja tensionat de contactul cu autorităţile judiciare, de
desfăşurarea procesului, se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa
obişnuită familială, profesională şi nu mai poate dispune de
petrecerea timpului său liber. La acestea contribuie o urmă de alte
elemente frustrante caracteristice noului mod în care intră, pentru
că locurile de detenţie ca şi altor medii închise, le sunt specifice un
set de particularităţi cu influentă stresantă asupra integrităţii psihice
şi psihosociale ale deţinutului primar. În acest sens particularitatea
esenţială a detenţiei este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare
ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei penale, care
standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţierile
individuale caracteristice vieţii libere.
Frustrarea este resimţită cu deosebită tărie şi pe planul
timpului. Organizarea impusă şi în general foarte monotonă a
timpului, programa zilnică sever reglementată, timpul liber, atât cât
este, fiind şi el impus mai cu seamă în primele perioade ale detenţiei,
provoacă sentimentul de frustrare continuă şi în consecinţă, măreşte
agresivitatea deţinutului.
La mărirea sentimentului de frustrare duce şi renunţarea
forţată la o seamă de obiecte de uz personal, a căror lipsă este
mereu resimţită. De asemenea, deţinutul este forţat să renunţe la
cele mai multe din planurile pe care şi le-a putut oferii în viaţa liberă
(de exemplu, consumul de alcool, jocuri de noroc etc.), ceea ce îl va
aduce la căutarea de ,,surogate de satisfacţii’’.
Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi
dintr-o instituţie penitenciară reprezintă un grup uman care înainte
de toate are caracteristicile oricărui grup. Astfel, se pot identifica
statute şi roluri formale sau informale, apar lideri formali şi
informali care au un cuvânt greu de spus în existenţa şi manifestările
întregului grup. Grupul se supune unor norme care nu sunt
neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului,
precum pot exista şi ,,tradiţii’’ transmise de la o ,,generaţie’’ la alta
de deţinuţi. De asemenea, apare şi un limbaj specific folosit cu
precădere în scopul comunicării dintre deţinuţi spre a-şi camufla

intenţiile, acţiunile etc. Normele, ,,tradiţiile’’, ca şi limbajul se
transmit şi se menţin în pofida faptului că indivizii constituenţi ai
grupului părăsesc instituţia fie prin transfer fie prin libertate.
În cadrul grupului de deţinuţi apar şi fenomene socio
afective (atragere-respingere; acceptare-refuz; simpatie-antipatie;
integrare-izolare; neutralitate, ignorare etc.) dintre indivizi. Astfel se
instituie relaţii de concurenţă sau de colaborare, prietenie sau
duşmănie, dominare sau dependenţă.
Particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi
caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează
următoarele tipuri de ,,situaţii adaptive’’ ale acestuia la regimul de
detenţie:
a) Comportamentul agresiv, caracterizat prin rezistenţa deschisă
la regimul vieţii din penitenciar, reliefându-se adevărate ,,crize ale
deprimării’’ care se manifestă prin comportamente agresive
îndreptate spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi prin reacţii
autoagresive-automutilări şi tentative de sinucidere.
b) Comportamentul defensiv (de retragere) care semnifică
interiorizarea, izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi
deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume
imaginară unde încearcă să se refugieze.
c) Comportamentul de consimţire prin care se înţelege
conformarea pasivă a condamnatului la normele şi regulile din
penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală,
astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare.
d) Comportamentul de integrare conform căruia deţinutul
primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de
detenţie. Această formă de adaptare este vizibilă mai ales la deţinuţii
condamnaţi pe termen lung.
Aşadar, oricum am privi lucrurile este cert că indiferent de
tipul de personalitate căruia îi aparţine deţinutul, el în detenţie nu
este o fiinţă pasivă, ci în continuă interacţiune cu cei din jur,
dezvoltând comportamente faţă de alţi deţinuţi (relaţii deţinut –

deţinut), ca şi faţă de cadre (relaţii cadre-deţinut), relaţii care pot fi
de cooperare, dar şi antagonice, conflictuale, cu faţete mai mult sau
mai puţin grave. Sub acest aspect, în urma unor cercetări intensive,
S. Harbordt (1972) a putut identifica în rândurile deţinuţilor: tipuri
prosociale, pseudosociale, antisociale, şi asociale. Apartenenţa la un
tip sau altul trebuie să fie la baza proiectării demersurilor
reeducative, ştiut fiind că numai formele extreme ale tipului asocial
sau antisocial se pot considera foarte greu reeducabile, restul
deţinuţilor (prosociali şi pseudosociali) putând fi convertiţi cu tact
pedagogic corespunzător – spre a colabora la propria lor reeducare.
Principalele direcţii în cadrul activităţii de resocializare
(schimbarea valorilor personale) în penitenciar sunt:
- organizarea unei ocupaţii profesionale, urmărindu-se
formarea unui om apt de a exercita o activitate de muncă după
eliberare;
- încadrarea în viaţa socială;
- regenerarea valorilor unei vieţi particulare şi familiale;
- organizarea timpului liber, diversificarea ocupaţiilor
culturale;
Se acordă o atenţie deosebită accesului la mijloacele mas –
media, limitarea senzaţiei de izolare de problemele sociale.
Organizarea pregătirii profesionale şi a activităţilor de
muncă urmăreşte scopul integrării într-un mod nou de viaţă. Munca
în penitenciar nu este un mod de pedeapsă sau de asigurare a
existenţei, ci o metodă de resocializare. Însuşirea unei profesii, care
după eliberarea din detenţie i-ar oferi individului posibilitatea
angajării, contribuie la reevaluarea de sine.
Pentru a-i învăţa pe deţinuţi să-şi programeze timpul
liber,considerăm că planificarea şi realizarea unor programe
culturale, care ar contribui la implicarea deţinuţilor trezirea
interesului pentru anumite acţiuni, ameliorarea relaţiilor sociale din
mediul penitenciarului şi pregătirea pentru revalorificarea

raporturilor cu semenii după eliberare. De asemenea sunt deosebit
de utile consultaţiile psihologice individuale, de grup şi aplicarea de
metode psihoterapeutice (utilizarea elementelor de joc cu delicvenţii
minori etc.)
V.2 Reguli şi procedee tactice aplicate în audierea învinuitului

– inculpatului.
V.2.1 Reguli generale care trebuie respectate cu prilejul

audierii învinuitului – inculpatului.
Dintre acesta, amintim următoarele:

a) ascultarea nu poate avea ca obiect decât fapta pentru care
se efectuează urmărirea penală sau, după caz judecata.
b) declaraţiile învinuitului sau inculpatului se consemnează
în scris de către acesta – prima declaraţie – de către organul de
cercetare penală ori, după caz de către procuror sau grefierul
instanţei de judecată; 1
c) dacă învinuitul sau inculpatul se sustrage de la urmărirea
penală, procesul penal îşi continuă cursul; 2
d) aducerea la cunoştinţă a învinuirii se face numai în
prezenţa apărătorului, ales sau numit din oficiu;
e) ascultarea învinuitului sau inculpatului se face la sediul
organului de cercetare penală (ori la sediul parchetului sau instanţei
de judecată);
f) după aducerea la cunoştinţă a învinuirii, pentru ascultările
făcute după luarea primei declaraţii, dacă învinuitul sau inculpatul
1 Codul de procedură Penală al României, art. 237,250,255,323-324,473,495.

2 Ibidem, art. 237, alin.4.
are apărător ales ori face parte din categoria persoanelor pentru care
asistenţa juridică este obligatorie, la desfăşurarea activităţilor trebuie
să participe şi apărătorul;
g) este interzis ca pe timpul ascultării, organul de cercetare
penală să citească sau să reamintească învinuitului sau inculpatului
declaraţiile făcute anterior; 3
h) este cu desăvârşire interzis ca pe timpul ascultării să se
recurgă la ameninţări, violenţe sau alte forme de constrângere
pentru a determina învinuitul sau inculpatul să facă declaraţii, să
recunoască fapta ori învinuirea sau pentru orice alt motiv.
V.2.2 Reguli speciale care trebuie respectate cu prilejul

audierii învinuitului – inculpatului.
Dintre regulile derogatorii de la normele comune,
menţionăm următoarele:
a) în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu se poate
prezenta – din motive obiective – pentru a fi ascultat, organul de
cercetare penală este obligat să se deplaseze şi sa-l asculte la locul
unde se află; 4
b) în cazurile prevăzute de lege, lipsa apărătorului nu
împiedică desfăşurarea activităţii organului de cercetare penală fiind
însă obligat să facă dovada că a înştiinţat apărătorul despre data şi
locul ascultării; 5
c) dacă învinuitul sau inculpatul nu este de acord cu
conţinutul declaraţiei şi refuză să o semneze ori când, din diverse
motive (infirmitate fizică, analfabet etc.), nu o poate scrie şi semna,
tactica criminalistică recomandă să se scrie un proces-verbal, din
care să rezulte motivele refuzului sau cauzele pentru care învinuitul
3 Codul de procedură Penală al României, art.71, alin. 3.

4 Ibidem art.74.
5 Ibidem art.172 alin 1-3.
sau inculpatul a fost în imposibilitatea de a scrie ori semna

declaraţia;
d) la ascultarea învinuitului sau inculpatului minor – care nu
a împlinit 16 ani – trebuie să participe, în afara apărătorului, după
caz, delegatul autorităţii tutelare, părinţi, tutore, curator sau
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul; 6
e) în caz de infracţiune flagrantă, susceptibilă de aplicarea
procedurii speciale de urmărire şi judecată, declaraţia învinuitului se
consemnează în cuprinsul procesului – verbal de constatare la
persoana I, singular; 7
f) dacă învinuitul sau inculpatul nu cunoaşte limba română,
organul de cercetare penală este obligat să-i asigure dreptul la
interpret. 8
V.2.3 Atitudini dăunătoare care pot bloca relaţia dintre

anchetator şi învinuit-inculpat.
Anchetatorul trebuie să evite unele atitudini dăunătoare,
care sunt de natură să-l înrăiască pe cel audiat, să-i distrugă definitiv
încrederea în anchetator şi să-i întărească poziţia de încăpăţânare.
Dintre aceste procedee dăunătoare menţionăm:
a) înşelare învinuitului – inculpatului, minciuna este în
contradicţie cu demnitatea anchetatorului;
b) necunoaşterea probelor şi a dosarului, ceea ce conduce la
pierderea completă şi definitivă a influenţei sale asupra învinuitului;
c) refuzul de a da curs unei cereri întemeiate a învinuitului –
inculpatului;
6 Codul de procedură Penală al României, art.481 alin. 1.

7 Ibidem, art.467 alin. 1.
8 Constituţia României, art.127;Codul de procedură Penală al României, art.7-8.
d) nepriceperea de a examina cu atenţie toate obiecţiile

învinuitului şi refuzul de a ţine seama de probele şi considerentele
prezentate de el;
e) neîndeplinirea promisiunilor făcute învinuitului privind
chemarea la interogatoriu, promisiunea de a se vedea cu cei
apropiaţi lui;
f) atitudinea neatentă, superficială, formalistă, faţă de cauza,
graba în soluţionarea anchetei;
g) intervale mici de timp dintre actele de anchetă şi audierile
învinuitului.
În munca desfăşurată de anchetator nu de puţine ori se
instalează simpatia ori antipatia faţă de cel interogat, ceea ce poate
conduce în mod inevitabil la o influenţă negativă a activităţii sale.
V.3 Pregătirea în vederea audierii.

Obţinerea unor declaraţii complete şi sincere de la învinuit
sau inculpat depinde în mare măsură de modul în care organul de
urmărire penală realizează pregătirea pentru efectuarea ascultării,
această pregătire fiind o activitate obligatorie şi complexă. Ea
presupune stabilirea problemelor care urmează să fie lămurite cu
ocazia audierii, a tacticii de audiere, a materialului probator care va
fi folosit în timpul audierii etc., ţinându-se cont de particularităţile
fiecărei infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii, de
personalitatea şi psihologia învinuitului sau inculpatului etc. Lipsa
de pregătire ori pregătirea superficială a audierii poate avea
consecinţe nefavorabile, concretizate în declaraţii de slabă calitate,
incomplete, repetarea ascultării, tergiversarea urmăririi, nelămurirea
problemelor cauzei sub toate aspectele şi, în ultimă analiză, o
finalitate judiciară necorespunzătoare. Pregătirea în vederea audierii
învinuitului sau inculpatului cuprinde mai multe etape.
V.3.1 Studierea materialului sau datelor existente în cauză.

Pe baza studiului materialelor probatorii administrate în
cauză, se stabilesc persoanele care urmează să fie ascultate în calitate
de învinuiţi sau inculpaţi, faptele ce li se reţin în sarcină,
participanţii, calitatea şi contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii,
problemele care trebuie să fie lămurite prin ascultare. Cu ocazia
studiului, organul de urmărire penală trebuie să reţină datele,
probele ce vor fi folosite în timpul ascultării şi să stabilească
momentul, ordinea şi modul în care vor fi folosite. Studierea
materialelor cauzei trebuie făcută operativ şi obiectiv, ţinându-se
seama atât de probele în ascultare, cât şi de cele ce îl apără pe
învinuit sau inculpat, precum şi circumstanţele atenuante ori, după
caz, de cele care-i agravează răspunderea.
De exemplu, în funcţie de modul de sesizare a organului
judiciar, va fi studiată plângerea, denunţul sau procesul – verbal de
constatare a efectuării unor acte premergătoare, când organul de
urmărire penală s-a sesizat din oficiu. Vor fi studiate cu atenţie
procesul – verbal de cercetare la faţa locului, urmele sau mijloacele
materiale de probă descoperite şi ridicate cu acest prilej, declaraţiile
eventualelor victime, ale martorilor oculari. În urma acestui studiu,
vor fi extrase probele pe care trebuie să le aibă în vedere
organul judiciar în momentul audierii.
Cunoaşterea temeinică a întregului material al cauzei
conferă organului de urmărire penală o poziţie superioară în timpul
cercetării, contribuind la elucidarea temeinică a tuturor problemelor
cauzei.
Trebuie avut în vedere şi faptul că atunci când problemele
pentru care este ascultat învinuitul sau inculpatul au legătură cu alte
dosare, studiul se va extinde şi asupra acestora.
Este indicat ca , o dată cu studierea materialelor la care s-au
făcut referiri, problemele ce trebuie clarificate cu învinuitul sau
inculpatul să fie notate, acestea ajutând în mare măsură la
întocmirea planului de ascultare.
V.3.2 Cunoaşterea personalităţii învinuitului-inculpatului.

Pe lângă cunoaşterea concretă a faptelor comise de învinuit
sau inculpat, organul de urmărire penală trebuie să manifeste o
preocupare deosebită pentru cunoaşterea personalităţii acestuia.
Aflarea adevărului într-o cauză penală este posibilă numai atunci
când cel care efectuează urmărirea are cunoştinţe în domeniul
psihologiei judiciare, care sa-i înlesnească înţelegerea psihologiei
persoanei pe care o ascultă. Cunoscând trăsăturile de personalitate
ale infractorului, anchetatorul poate câştiga o poziţie de
superioritate (psihologică) faţă de acesta, îl poate domina, afla cum
trebuie să-l asculte, ştie ce metode trebuie să folosească pentru a
pute obţine de la el mărturisiri complete referitoare la fapta care se
cercetează şi legăturile sale infracţionale.
Cunoaşterea componentelor psihologice ale personalităţii –
temperamentul, caracterul, aptitudinile – este necesară întrucât
activitatea de ascultare a învinuitului sau inculpatului, aşa cum s-a
arătat, constituie o luptă pe tărâm psihologic, pe parcursul căruia
organul de urmărire penală, beneficiind de prerogativele acordate de
lege acţionează pentru a stabili realitatea faptelor, în timp ce
învinuitul sau inculpatul încearcă, de cele mai multe ori, să ascundă
ori cel puţin să diminueze participarea la săvârşirea faptei.
Cunoaşterea tipului de temperament – coleric, sanguin,
flegmatic sau melancolic – căruia aparţine învinuitul ori inculpatul
oferă posibilitatea alegerii procedeelor tactice adecvate de ascultare.
Trăsăturile pozitive sau negative de caracter ale
infractorului, cum ar fi: sociabilitatea, sinceritatea, corectitudinea,
tactul, delicateţea, individualismul, orgoliul, indiferenţa,
susceptibilitatea, nesinceritatea, conştiinciozitatea, lenea, neglijenţa,
apatia, mândria, timiditatea, îngâmfarea, aroganţa, sentimentul
inferiorităţii etc. permit celui ce efectuează ascultarea să-şi elaboreze
un profil psihologic real cu privire la personalitatea învinuitului ori
inculpatului şi în raport cu acestea, să aleagă metoda cea mai bună

pentru a obţine declaraţii sincere şi complete.
Din analiza materialelor cauzei se pot desprinde unele
concluzii cu privire la atitudinile făptuitorului, concretizate în
abilitatea cu care a conceput şi săvârşit infracţiunea, a căutat să
ascundă urmele acesteia, măsurile luate pentru a îngreuna
identificarea.
Pentru cunoaşterea personalităţii învinuitului sau
inculpatului, organul de urmărire penală are posibilităţi multiple.
Datele despre învinuit ori inculpat pot fi obţinute atât pe cale
indirectă, cât şi în mod direct.
Printre activităţile indirecte prin care se obţin date privind
temperamentul, caracterul şi aptitudinile învinuitului – inculpatului,
pot fi amintite următoarele:
- investigaţiile efectuate cu privire la persoana sa;
- întocmirea actelor premergătoare;
- cercetarea la faţa locului;
- verificarea la cazierul judiciar şi evidenţa operativă;
- ascultarea martorilor, a altor învinuiţi ori inculpaţi în
cauză;
- studierea unor înscrisuri provenite de la învinuiţi sau
inculpaţi etc.
Pe lângă datele privind identitatea, starea civilă li materială a
învinuitului ori inculpatului, trebuie cunoscute şi alte date, ca:
studiile, profesia, funcţiile ocupate în decursul timpului, domiciliile
anterioare, comportamentul acestuia la domiciliu şi la locul de
muncă, starea sănătăţii etc. În acest sens, datele furnizate de vecini,
prieteni, cunoscuţi, rude, colegi de serviciu pot constitui o sursă
preţioasă de cunoaştere. De asemenea, trebuie să fie cunoscute
antecedentele penale şi, pe cât este posibil, gradul de participaţie,
comportamentul acestuia după săvârşirea infracţiunii,poziţia pe care
a adoptat-o în cursul cercetărilor în alte cauze în care a fost implicat

anterior. Din analiza datelor oferite de locul săvârşirii infracţiunii,
din declaraţiile martorilor oculari, ale victimelor sau ale celorlalţi
participanţi la comiterea faptei, pot fi desprinse unele trăsături
temperamentale ale infractorului legate de modul de comportare,
felul în care a fost concepută, pregătită şi săvârşită fapta, rolul avut
de acesta în desfăşurarea activităţii ilicite.
Studiind unele înscrisuri provenite de la învinuit sau
inculpat, cum ar fi: memorii ori jurnale intime, se pot trage, de
asemenea, concluzii utile cu privire la personalitatea acestuia.
Nu este lipsit de relevanţă cunoaşterea mediului familial în
care învinuitul sau inculpatul s-a format şi dezvoltat, anturajul,
viciile, mediile care le frecventează.
Date despre personalitatea învinuitului – inculpatului pot fi
obţinute şi în mod direct prin:
- efectuarea percheziţiei;
- aplicarea sechestrului;
- reţinere sau arestare;
- ascultarea acestuia.
Ca mijloc direct de investigare a personalităţii umane,
percheziţia oferă date concludente cu privire la făptuitor. Prin
desfăşurarea acesteia, organul de urmărire penală are posibilitatea
să-şi completeze datele pe care le deţine şi să obţină noi date cu
privire la personalitatea învinuitului sau inculpatului,
comportamentul faţă de organul de urmărire penală, felul cum
răspunde la întrebările care i se adresează, modul în care
reacţionează în momentul descoperirii bunurilor, înscrisurilor ori
valorilor care fac obiectul percheziţiei prefigurează poziţia pe care
acesta o va adopta în cadrul cercetărilor.
Reţinerea sau arestarea este, de asemenea, un moment în
care trăsăturile temperamentale ori de caracter se pot evidenţia.
Fiind un moment deosebit de important, învinuitul sau inculpatul
va căuta să găsească soluţii în raport cu modul de a gândi şi

reacţiona.
Nici atitudinea învinuitului sau inculpatului în timpul
efectuării reţinerii sau aretării ori percheziţiei faţă de membrii
familiei sale, nu trebuie ignorată în procesul cunoaşterii. Grija,
afecţiunea sau dimpotrivă brutalitatea ori indiferenţa cu care-i
priveşte constituie indicii importante referitoare la personalitatea
infractorului, ce pot fi folosite în desfăşurarea urmăririi penale.
Dintre posibilităţile directe de cunoaştere a personalităţii
învinuitului-inculpatului cea mai importantă, datorită duratei şi
condiţiilor în care se desfăşoară, este contactul dintre organul de
urmărire penală şi infractor în timpul audierii. Fiecare audiere
constituie prilejul de studiu a personalităţii acestuia, iar observarea
este mijlocul principal de investigare psihologică, în cadrul căruia se
evidenţiază anumite trăsături de comportament: expresii
emoţionale, mod de gândire, reacţii etc.
V.3.3 Întocmirea planului de audiere sau a chestionarului.

După derularea activităţilor pregătitoare menţionate se
întocmeşte planul de ascultare pentru cauzele mai complexe.
Chestionarul se întocmeşte în cauze penale simple şi
cuprinde doar întrebările la care trebuie să răspundă învinuitul
pentru rezolvarea cauzei penale.
La întocmirea planului trebuie să fie avute în vedere
următoarele:
- natura activităţii ilicite pe care a desfăşurat-o sau la care a
participat;
- problemele care urmează să fie lămurite cu ocazia audierii
învinuitului-inculpatului;
- întrebări care se vor adresa învinuitului-inculpatului şi
observaţii;
- materialul probelor care va fi folosit în timpul audierii;

- forţa probatorie a materialului existent – probe directe,
indirecte, mijloace materiale de probă;
- momentul indicat pentru folosirea materialului probator;
- datele cunoscute despre personalitatea şi psihologia celui
ascultat.
Fiecare cauză are particularităţile sale, condiţionate de
natura infracţiunii, de metodele şi mijloacele folosite la săvârşirea ei,
de urmările acesteia, de numărul şi contribuţia fiecărui participant.
Lămurirea problemelor concrete ale fiecărei cauze nu se poate face
decât dacă organul de urmărire penală ţine seama de particularităţile
care o individualizează.
Întocmirea planului de ascultare se impune în fiecare cauză
şi, cu atât mai mult, în cauzele complexe sau cu grad ridicat de
dificultate. Omiterea ori tratarea cu superficialitate a acestei activităţi
are repercusiuni negative asupra soluţionării cauzei.
Din punct de vedere tactic, formularea întrebărilor trebuie
făcută cu multă atenţie. Organul de urmărire penală trebuie să ştie
cum să întrebe, şi când să adreseze o anumită întrebare. Prin
întrebările adresate învinuitului sau inculpatului se urmăreşte:
- obţinerea de date complete asupra faptelor ce i se reţin în
sarcină;
- cunoaşterea şi verificarea probelor, argumentelor pe care
le prezintă în apărarea sa;
- dovedirea poziţiei sale nesincere, atunci când declaraţiile
date se contrazic cu faptele stabilite şi dovedite;
- descoperirea tuturor infracţiunilor comise de cel în cauză,
precum şi a participanţilor la săvârşirea lor.
În principiu, întrebările care se adresează învinuitului-
inculpatului pot fi clasificate în trei mari categorii: întrebări temă,
întrebări problemă şi întrebări detaliu.
Întrebările temă sunt foarte generale şi oferă posibilitatea

învinuitului-inculpatului să declare tot ceea ce are de arătat în
legătură cu faptele pentru care este învinuit.
Întrebările problemă, prin caracterul lor mai puţin general, au
menirea să contribuie la lămurirea unor aspecte din activitatea ilicită
desfăşurată. Folosirea acestor întrebări asigură caracterul sistematic
al ascultării pentru lămurirea tuturor problemelor care se cer a fi
clarificate cu ajutorul învinuitului-inculpatului.
Întrebările detaliu sunt foarte concrete şi prin folosirea lor se
urmăreşte obţinerea unor amănunte de natură să asigure verificarea
declaraţiilor învinuitului-inculpatului.
Din categoria întrebărilor detaliu fac parte întrebările de
completare, de referinţă (de precizie) şi de verificare.
Indiferent de natura întrebărilor care vor fi folosite, acestea trebuie să
fie clare, scurte, precise, să nu oblige la răspunsuri prin ,,da’’ sau ,,nu’’ şi să fie
formulate la nivelul de înţelegere a persoanei ascultate.
Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive, de natură a
indica, într-o măsură mai mică ori mai mare, răspunsul aşteptat de la
făptuitor. În planul de ascultare, organul de urmărire penală nu
poate formula dinainte toate întrebările, deoarece nu pot fi
prevăzute toate variantele de răspuns ale învinuitului sau
inculpatului.
De aici, necesitatea formulării şi a unor întrebări rezervă, care
urmează să fie adresate în timpul audierii, în raport cu apariţia unor
situaţii neprevăzute, cu reacţiile învinuitului sau inculpatului, cu
argumentele prevăzute de acesta.
Din punct de vedere tactic, întrebările trebuie să realizeze
surprinderea infractorului, să nu poată fi prevăzută, să nu aibă un răspuns
dinainte pregătit. Întrebările rezervă au menirea de a contracara manevrele
învinuitului sau inculpatului, când acesta a reuşit să găsească o ieşire.
Pentru fiecare învinuit se întocmeşte plan de ascultare
separat. este indicat ca, în cadrul unei audieri, să fie clarificat un singur
obiectiv. Când lămurirea tuturor aspectelor care interesează cauza

impune ascultarea învinuitului sau inculpatului în mai multe şedinţe
de ascultare, e fiecare dată trebuie să fie întocmit un plan care să
vizeze problemele ce urmează a fi clarificate în cadrul ascultării
respective. Tot în cuprinsul planului de audiere trebuie să fie
prevăzute mijloacele de probă care există precum dovedirea
împrejurărilor ce urmează a fi clarificate, precum şi modul şi
momentul în care acestea vor fi folosite în timpul ascultării.
V.3.4 Alte activităţi pregătitoare.
V.3.4.1 Citarea sau aducerea învinuitului sau inculpatului în

camera de audiere.
Învinuitul sau inculpatul poate fi ascultat sub stare de arest
preventiv ori în stare de libertate. În primul caz, aducerea acestuia la
locul unde va fi ascultat nu ridică probleme deosebite. Dacă, însă,
învinuitul sau inculpatul este cercetat în stare de libertate, chemarea
sa pentru ascultare se face prin citare sau prin aducere, cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Alegerea momentului de citare ori de aducere a învinuitului
sau inculpatului pentru audiere prezintă importantă atât din punct
de vedere tactic cât şi organizatoric.
Momentul înmânării citaţiei trebuie ales în funcţie de obiectul cauzei
şi de complexitatea ei. Din practică se cunoaşte că, din punct de vedere tactic,
este bine ca citaţia să fie înmânată în ziua sau în seara zilei anterioare datei
fixate pentru ascultare. Când în cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi
care trebuie audiaţi, citarea acestora se face de aşa manieră încât să se evite
posibilitatea să ia legătura între ei, înainte de a se prezenta la ascultare. Pentru
aceasta, citarea nu trebuie să fie făcută la aceeaşi oră, chiar dacă ascultarea se
va face concomitent, dar separat, a tuturor învinuiţilor.
Învinuitul sau inculpatul care a fost citat legal şi nu s-a
prezentat la data fixată poate fi adus pe bază de mandat de aducere.
Pentru preîntâmpinarea eventualelor consecinţe negative,

atunci când se deţin date ori indicii că învinuitul – inculpatul
intenţionează să se sustragă de la urmărirea penală, încearcă să
zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea martorilor,
experţilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă,
aducerea sa, în vederea ascultării, se realizează pe baza mandatului
de aducerea, chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie.
V.3.4.2 Alegerea locului unde urmează să fie efectuată

audierea.
Această activitate prezintă importanţă şi contribuie într-o
mare măsură la crearea unei ambianţe propice desfăşurării în bune
condiţii a audierii. Camera în care se efectuează ascultarea trebuie să
fie mobilată sobru, fiind interzis ca pe pereţi să se afle tablouri,
fotomontaje, hărţi etc., întrucât acestea distrag atenţia învinuitului
sau inculpatului. De asemenea, în camera respectivă nu trebuie să
existe obiecte deoarece acestea pot fi folosite de învinuit sau
inculpat agresiv împotriva organului de urmărire penală.
În locul unde se efectuează ascultarea nu trebuie să aibă
acces şi alte persoane. Prezenţa altor persoane, în afara celei care
face audierea, discuţiile purtate sau activităţile desfăşurate de acestea
împiedică crearea momentului psihologic menit să determine pe
învinuit sau inculpat să recunoască fapta.
În situaţia în care învinuitul sau inculpatul se găseşte în
imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat, organul de
urmărire penală va proceda la audierea lui la locul unde se află,
având în vedere şi cu această ocazie ca locul de ascultare să
corespundă cerinţelor arătate.
V.3.4.3 Asigurarea prezenţei apărătorului.

Potrivit legii, dreptul la apărare este garantat învinuitului –
inculpatului în tot cursul procesului penal. Organele de urmărire
penală au obligaţia de a asigura acestuia deplina exercitarea a

drepturilor procesuale, în condiţiile prevăzute de lege şi de a
administra probele necesare în apărare. Pe lângă obligaţia de a
încunoştinţa pe învinuit sau inculpat despre fapta care i se reţine în
sarcină şi încadrarea juridică a acesteia, legea instituie şi obligaţia
organului de urmărire penală de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi
exercitării apărării, dreptul de a fi asistat de un apărător. 1 De
asemenea organul de urmărire penală are datoria de a asigura
prezenţa apărătorului, la data şi ora fixată pentru efectuarea actului
atât în cazurile în care învinuitul sau inculpatul fac parte din
categoria persoanelor pentru care asistenţa juridică este obligatorie
ori când este arestat, chiar în altă cauză, cât şi în cazul celorlalţi
învinuiţi sau inculpaţi. De asemenea, organul de urmărire penală
trebuie să facă dovada că apărătorul a fost încunoştinţat despre data
şi ora ascultării; oricum învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. 2
V.3.4.4 Asigurarea prezenţei interpretului, tutorelui, părintelui

sau educatorului.
Când învinuitul sau inculpatul care urmează a fi ascultat nu
cunoaşte limba română ori nu se poate exprima, trebuie să se
asigure un interpret.
Folosirea interpretului are drept scop de a ajuta organul de
urmărire penală să înţeleagă ceea ce declară învinuitul sau inculpatul
care nu cunoaşte limba folosită în desfăşurarea procesului penal sau,
chiar dacă o cunoaşte, nu se poate exprima.
Ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani în
calitate de învinuit sau inculpat se face cu asistenţa reprezentantului
autorităţii tutelare, a părinţilor, a tutorelui, curatorului ori a
persoanei în îngrijirea sau sub supravegherea căreia se află. Deşi
1 Codul de procedură Penală al României, art.6, alin. 3 şi 5.

2 Constituţia României, art. 23, alin. 5.
citarea persoanelor enumerate este facultativă, totuşi din punct de

vedere tactic este indicat ca ascultarea învinuitului sau inculpatului
minor să se facă cu asistenţa acestora, pentru a preîntâmpina unele
dificultăţi care pot apărea pe parcursul ascultării, dificultăţi datorate
vârstei minorului ori trăsăturilor sale biopsihice.
Dificultăţile pot fi, eventual, înlăturate prin prezenţa unor
persoane apropiate, care, cunoscând mai bine pe minor, îl pot
determina să adopte o poziţie de sinceritate asupra conţinutului
declaraţiei. De asemenea, aceste persoane sunt în măsură să
cunoască mai bine unele împrejurări care au favorizat săvârşirea
infracţiunii, iar chemarea lor în faţa organului de urmărire penală
este de natură a le mării gradul de responsabilitate faţă de minor.
V.3.4.5 Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se

desfăşoare audierea.
Aceasta se referă pe lângă ambianţa care trebuie creată, şi la
asigurarea mijloacelor de probă ce vor fi folosite pe parcursul
ascultării, precum şi a mijloacelor tehnice care vor fi utilizate:
reportofon, casetofon etc.
Este indicat ca, pe biroul anchetatorului care efectuează
audierea, să se afle planul de ascultare, coala de hârtie pe care se va
consemna declaraţia şi instrumentul de scris.
Dosarul cauzei şi mijloacele materiale de probă nu vor fi
lăsate la îndemâna învinuitului sau inculpatului. Studiind în prealabil
materialele din dosar şi întocmind planul de ascultare, cel ce face
ascultarea cunoaşte problemele care trebuie să le lămurească de
fiecare dată şi, ca atare, masa de lucru este inutilă şi neindicată. Tot
cu privire la asigurarea condiţiilor în care urmează să se desfăşoare
ascultarea este indicat ca, atunci când există date despre intenţiile
agresive sau despre poziţia de negare a faptelor comise ale celui care
urmează să fie asculta, pe lângă cel ce instrumentează cauza, să
asiste şi un alt lucrător.Aceasta, atât pentru a se asigura
supravegherea atentă a învinuitului sau inculpatului, cât şi pentru a
înlătura încercările lui de a ataca, de a-şi produce vătămări ori

provoca alte incidente.
V.4 Arta audierii învinuitului-inculpatului de către

anchetator. Etapele audierii propriu-zise a
făptuitorului.
Ascultarea învinuitului sau inculpatului se desfăşoară,
potrivit prevederilor art. 70-74 C.pr.pen., în trei etape principale
(identificare, ascultare liberă şi punerea de întrebări), urmate de
consemnarea declaraţiilor. În acest moment, pregătit anterior, se
trece la aplicarea directă a regulilor tactice criminalistice de
ascultare, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, de
personalitatea celui audiat.
Crearea unei atmosfere favorabile audierii şi stabilirii contactului
psihologic cu suspectul devenit învinuit sau inculpat, reprezintă ă
regulă generală care se aplică încă de la început, de ea depinzând în
măsură însemnată rezultatele obţinute mai ales dacă ne aflăm în
situaţia unei prime audieri. Ascultarea trebuie să se desfăşoare în
prezenţa apărătorului într-un cadru sobru, lipsit de elemente care
pot distrage atenţia sau determina în mod inutil apariţia unui
sentiment de teamă.
Adoptarea de către poliţist sau procuror a unei atitudini demne,în
raport de autoritatea pe care o reprezintă.
Organul judiciar va impune ascultării o atmosferă de seriozitate şi
calm lipsită de aroganţă, de duritate, de expresii necivilizate, în
general, de orice ar putea conduce la instalarea tensiunii psihice.
Numai o asemenea atmosferă este prielnică obţinerii de declaraţii
sincere şi complete.
Crearea unei atmosfere propice confesiunii, mărturisirii din chiar
momentul primului contact cu cel anchetat. Trebuie evitat un
comportament arogant, ironic, infatuat, jignitor, fanfaronard etc.
Aceasta înseamnă că cel care efectuează ascultarea are o atitudine
pozitivă, definitivă prin congruenţa sau încrederea în propria

personalitate, capacitate de identificare cu altă persoană şi respect
necondiţionat faţă de fiinţa umană, ceea ce considerăm din
experienţa proprie, este deseori greu să existe în toate momentele,
dar important este ca în cele din urmă anchetatorul profesionist să-
şi impună atitudinile de răbdare, autocontrol, calm.
V.4.1 Verificarea identităţii învinuitului sau inculpatului.

După ce învinuitul s-a prezentat la locul unde urmează a fi
ascultat, organul de cercetare penală îi solicită citaţia şi actul de
identitate, sau orice alte acte, din care să rezulte identitatea sa, în
situaţia când se află în stare de libertate. Dacă este arestat,
verificarea identităţii se face după actele existente la dosar.
În continuare, învinuitul este întrebat cu privire la nume,
prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţie,
adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale (art.70 alin.1 C.pr.pen.). Răspunsurile se compară cu
datele din acte şi se completează concomitent, formularul tip al
declaraţiei învinuitului cu aceste date.
După, aceea i se aduce la cunoştinţă fapta care formează
obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire
la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta (art.70
alin.2 C.pr.pen.).
Înainte de a i se lua prima declaraţie organele de cercetare
penală au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit despre dreptul de a
fi asistat de un apărător, ales sau numit din oficiu, consemnându-se
aceasta în procesul-verbal de ascultare (art.6 alin.5 C.pr.pen.).
De asemenea, tot înainte de a-l asculta pe învinuit conform
art. 70 alin. ultim C.pr.pen., organul de urmărire penală cere acestuia
să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se
aduce.
În cazul când învinuitul nu poate scrie declaraţia (din cauza

unor infirmităţi fizice, de exemplu) sau refuză s-o dea (motivat sau
nemotivat), se întocmeşte un proces verbal în care se consemnează
situaţia respectivă.
Potrivit art. 237 alin. 4 C.pr.pen, organul de cercetare
penală va continua urmărirea şi fără a-l asculta pe inculpat când
acesta este dispărut, se sustrage de la ascultare sau nu locuieşte în
ţară ( prin urmărirea generală sau internaţională).
Prima etapă a audierii reprezintă de fapt, primul contact
dintre învinuit şi anchetator şi este hotărâtoare pentru orientarea
modului cum se va desfăşura activitatea ulterioară a organului de
urmărire penală. Verificarea identităţii nu constituie doar un simplu
act tehnic, ci un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului
faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările
ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le
afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea procedeelor tactice de
ascultare; cu cât ele sunt mai complete şi mai temeinice, cu atât
ascultarea va fi mai uşoară.
V.4.2 Ascultarea relatării libere a învinuitului – inculpatului.

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări, temă, cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ce are
de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod,
organul de urmărire penală oferă posibilitatea învinuitului să declare
tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
O astfel de întrebare ar putea fi formulată în maniera: ,,
sunteţi învinuit de săvârşirea infracţiunii de furt calificat în paguba
avutului privat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 208 combinat cu
art. 209 lit. e. din C.pen, constatând în aceea că în ziua de ….aţi
sustras din locuinţa numitului B.N bunuri în valoare de 1600 ron; ce
aveţi de declarat referitor la această învinuire’’.²
Ascultarea învinuitului se face separat, fără a mai fi de faţă

alţi învinuiţi (art.71 alin. 1 C.pr.pen).
Ascultarea învinuitului nu se face cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză (art.77 alin. 4
C.pr.pen.).
Învinuitul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai
înainte, dar se poate servi de însemnări asupra amănuntelor greu de
reţinut (art. 71 alin ultim C.pr.pen).
Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în
succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin
adresarea altor întrebări. În acelaşi timp, organul de urmărire penală
are posibilitatea să-l studieze pe învinuit, să observe şi să noteze
omisiunile, ezitările, comportamentul nonverbal, aspectele cu
privire la care apar contraziceri pentru că ulterior pe marginea lor
să-si stabilească procedeele tactice ce le va adopta la ascultare.
În timpul ascultării libere anchetatorul trebuie să evite
întreruperea relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea
acestuia, să-şi manifeste satisfacţia ori nemulţumirea faţă de cele
declarate. Indiferent de poziţia celui ascultat, trebuie să dovedească
stăpânire de sine, răbdare, calm şi în general, o atitudine prin care să
nu–şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit. se interzice categoric
recurgerea la promisiuni, ameninţări, violenţe sau alte forme de constrângere
pentru obţinerea de declaraţii sau mărturisiri (art.266 alin.2 şi art.267
C.pen.)
Organul de cercetare penală care întrebuinţează astfel de activităţii se
poate face vinovat, după caz, de săvârşirea infracţiunilor de arestare nelegală şi
cercetare abuzivă (art.266 alin.1 şi 2 C.pen.), supunerea le rele tratamente
(art.267 C.pen.)sau tortură (art.267¹ C.pen).
Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator să
cunoască şi să analizeze poziţia învinuitului, prin compararea celor
prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei. Toate
observaţiile făcute în cursul acestei etape vor constitui temei pentru
stabilirea procedeelor tactice care vor fi folosite în continuare. De
aceea, chiar şi atunci când învinuitul neagă faptele, denaturează

adevărul, nu trebuie adoptată o poziţie rigidă, ostilă faţă de acesta,
există posibilitatea ca, ulterior, să i se demonstreze poziţia
recalcitrantă, obstrucţionistă în anchetă.
La ascultarea învinuitului sau inculpatului minor care nu a
împlinit 16 ani, se citează pe lângă avocat delegatul autorităţii
tutelare, curatorul sau persoana în grija sau sub supravegherea căreia
se află minorul. Citarea acestor persoane este obligatorie şi la
efectuarea prezentării materialului de urmărire penală (art.481 alin.1
şi 2C.pr.pen.).
Dacă declaraţia învinuitului se apreciază a fiind completă şi
clară în urma relatării libere, ascultarea (propriu-zisă) este
considerată terminată.
În cazul în care declaraţia nu este completă, învinuitului i se
adresează întrebări pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.
V.4.3 Ascultarea ,,dirijată” a învinuitului-inculpatului

(formularea de întrebări).
Potrivit art. 72 C.pr.pen., după ce învinuitul sau inculpatul a
făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care
formează obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce. De asemenea,
este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună,
aspect de maximă importanţă pe linia asigurării dreptului la apărare.
Tactica formulării de întrebări este în funcţie de declaraţiile făcute
anterior de învinuit sau inculpat, de caracterul lor sincer şi complet. În
esenţă, poziţia unui învinuit sau inculpat, cu privire la învinuirea
adusă, poate lua următoarele forme:
a) Recunoaşterea sinceră şi completă a faptelor şi
învinuirilor aduse.
b) Respingerea învinuirii şi probarea lipsei lor de temeinicie.
c) Disimularea adevărului prin recunoaşterea de fapte,

unele cu caracter penal, însă minore, având sau nu legătură cu cauza
cercetată.
d) Refuzul de a face declaraţii, respingerea acestora sau
prezentarea de probe şi alibiuri false. 1
Ca urmare, faţă de poziţia adoptată de învinuit sau inculpat,
întrebările formulate de către anchetator sau de către instanţa de
judecată vor viza obiective specifice.
În situaţia primelor două variante menţionate mai sus, sunt
necesare întrebări cu caracter de verificare, clarificare şi eventual de
completare, ori de precizare. Sunt rare împrejurările în care, cel
puţin în ipoteza primelor declaraţii, să nu fie necesare întrebări.
În ultimele două variante, pe lângă întrebările de verificare, sau
de clarificare, se va pune accentul pe întrebări de completare, de
detaliu, care vor servi atât la stabilirea integrală a adevărului, cât şi la
dovedirea declaraţiilor mincinoase. Subliniem că unele întrebări pot
avea drept scop ajutarea învinuitului să-şi amintească o serie de
detalii semnificative pentru lămurirea deplină a cauzei.
Pentru formularea întrebărilor vor fi avute în vedere atât
problemele a căror rezolvare este prevăzută în planul iniţial de
ascultare, cât şi aspecte noi, apărute în timpul audierii.
Întrebările trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, printre
care:
- să fie clare şi precise;
- să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;
- să nu sugereze răspunsul pe care-l aşteaptă anchetatorul;
- să nu aibă mai multe înţelesuri;
1M. Le Clere, op. cit. p.283, referindu-se la posibilele moduri de apărare ale celui
anchetat, consideră că acesta are de ales între patru atitudini: tăcerea, justificarea,
negarea şi mărturisirea.
- să oblige pe învinuit să relateze şi să nu determine un

răspuns scurt de genul ,,da’’ sau ,,nu’’;
- să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci
când acesta este bine intenţionat, interesat în a declara adevărul.
Aşa cum s-a arătat, într-un capitol anterior, întrebările
folosite în procesul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii,
în raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, astfel:
- întrebări temă, cu caracter general, care vizează fapta –
învinuirea în ansamblul său;
- întrebări problemă prin care se urmăreşte lămurirea unor
aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;
- întrebări detaliu, având un caracter strict limitat la anumite
amănunte prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi
verificate; aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de
control prin adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu
exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise
cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în
declaraţii a persoanei ascultate.
V.4.3.1 Procedee tactice aplicate în ascultarea învinuitului –

inculpatului.
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită
infracţiunea, a datelor privind persoana învinuitului – inculpatului
foloseşte anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare
a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului-inculpatului cuprinde metode
şi mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul
obţinerii unor declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la
aflarea adevărului şi clarificarea tuturor aspectelor cauzei.
Dispoziţiile legale şi regulile tactice criminalistice reprezintă elementele

de bază în stabilirea tacticii de ascultare. O tactică adecvată presupune
adaptarea regulilor generale la fiecare cauză în parte, la personalitatea şi poziţia
celui ascultat.
În continuare vor fi prezentate procedeele tactice de
ascultare a învinuitului – inculpatului cunoscute în practica
organelor de urmărire penală.
a) Procedeul ascultării progresive, în care învinuitului sau
inculpatului i se prezintă gradat probele sau datele privind învinuirea
ce i se aduce începând cu datele despre care se ştie că se află în
posesia anchetatorului şi terminând cu cele la care nu se aşteaptă să
fie deţinute de anchetator. Fireşte că probele de la urmă sunt cele
mai puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate.
Acest procedeu corespunde acelui deziderat exprimat în
literatura de specialitate, potrivit căruia suspectului sau învinuitului nu
trebuie să i se arate în mod prematur probele vinovăţiei sale, întrucât pot
exista şi altele, încă necunoscute de organul de urmărire penală şi
care ar putea fi obţinute în continuare.
b) Procedeul ascultării frontale, constă în prezentarea încă din
primul moment, pe neaşteptate, a probelor celor mai importante din
care rezultă cu claritate vinovăţia celui ascultat. Prezentarea frontală
a probelor nu este recomandat să se facă înainte de relatarea liberă a
învinuitului –inculpatului şi fără o prealabilă verificare a exactităţii
tuturor datelor care stau la baza învinuirii.
În alegerea dintre cele două procedee, ca şi a celorlalte metode tactice de
ascultare, vor fi avute în vedere poziţia şi personalitatea celui ascultat.
Dacă în cauza cercetată sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi,
se va ţine seama şi de acest aspect, în ipoteze în care între aceştia
există o înţelegere prealabilă sau se manifestă o anumită
,,solidaritate’’ în nerecunoaşterea faptelor. în aceste împrejurări, organul
judiciar va căuta veriga cea mai slabă a sistemului de apărare a grupului de
învinuiţi. Datele obţinute în urma mărturisirii unui învinuit pot fi
exploatate în ascultarea celorlalţi, desigur fără să se divulge sursa
acestora. De asemenea, contradicţiile din declaraţii nu trebuie

semnalate imediat învinuitului şi nici puse ca atare în discuţia
celorlalţi.
Pot fi întâlnite şi situaţii în care unii învinuiţi să refuze, sub
orice formă, să facă declaraţii, împrejurare care impune, în cadrul
activităţii de strângere a probelor, şi verificarea minuţioasă (pe zile, ore,
locuri) a modului în care şi-a petrecut timpul înainte şi după săvârşirea
infracţiunii.
c) Tactica ascultării repetate, este utilizată frecvent în cazul
declaraţiilor incomplete, contradictorii şi mincinoase, în care
întrebările de detaliu au o mare importanţă.
d) Tactica ascultării încrucişate este efectuată de două sau mai
multe persoane în acelaşi timp, şi are drept scop destrămarea
sistemului de apărare al învinuitului sau inculpatului. Se recomandă
cu rezerve, pentru a nu deruta învinuitul-inculpatul ori pentru a nu
se deconspira informaţii nedorite.
e) Tactica ascultării succesive a învinuitului-inculpatului de către
două persoane, o variantă a ascultării încrucişate, În ambele situaţii,
învinuitul poate să devină mai comunicativ faţă de unul din
anchetatori.
f) Tactica întâlnirilor surpriză, folosită în momentele psihice
de o anumită tensiune, create special pentru obţinerea unor
declaraţii sincere. De exemplu, adresarea întrebării ’’ cine v-a ajutat
să transportaţi obiectele sustrase’’², după ce învinuitul a văzut că
unul dintre complici a fost introdus într-o încăpere alăturată
(procedeu denumit şi ’’ tactica întâlnirilor neaşteptate’’).
g) Tactica explorării complexului de vinovăţie,care constă în
alternarea unor întrebări neutre cu întrebări ce conţin cuvinte
’’afectogene’’,referitoare la faptă, la rezultatele ei, la persoanele
implicate (numele victimei, denumirea bunurilor furate etc.), care dă
rezultate bune la persoanele mai sensibile.
Aşadar, considerăm că ascultarea învinuitului-inculpatului prezintă
un grad ridicat de dificultate şi complexitate, întrucât situaţiile cu care se
confruntă organele de urmărire penală sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea

unui procedeu sau a altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat, de multe
ori, este necesară folosirea combinată a mai multor procedee, chiar în ascultarea
unuia şi aceluiaşi învinuit-inculpat, în raport cu diversele momente ale cercetării,
cu condiţiile create pentru determinarea celui ascultat să colaboreze la aflarea
adevărului.
V.4.4 Consemnarea declaraţiilor învinuitului-inculpatului şi

verificarea acestora.
Materializarea ascultării o reprezintă declaraţiile învinuitului
– inculpatului în formele prevăzute de dispoziţiile legii procesual
penale.
Conform art.70 alin.3 C.pr.pen. (consemnarea primei declaraţii)
înainte de a fi ascultat, se solicită învinuitului să facă o declaraţie
scrisă personal cu privire la învinuirea care i se aduce. Această
declaraţie se consemnează de către învinuit pe o coală de hârtie şi nu
pe formular tipizat. Învinuitul îşi formează declaraţia cu propriul
vocabular, aşa cum doreşte, însă trebuie să se refere la poziţia faţă
de învinuirea care i se aduce. Declaraţia scrisă de către învinuit este
datată şi vizată de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost
făcută. Atunci când învinuitul nu poate să-şi scrie singur declaraţia
ori refuză să o facă, se întocmeşte un proces verbal care
menţionează lipsa acestei declaraţii din dosarul cauzei. Despre
prezenţa apărătorului cu ocazia aducerii la cunoştinţă a învinuirii se
face menţiune în cuprinsul declaraţiei, iar actul va fi semnat şi de
avocatul ales sau numit din oficiu.
Declaraţia învinuitului conform art. 73 C.pr.pen., se
consemnează în scris de organul de cercetare penală pe formular
tipizat, la persoana I singular, i se citeşte acestuia, iar dacă cere, i se
dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei, o semnează pe
fiecare pagină şi la sfârşit, iar dacă nu poate sau refuză să semneze,
se face menţiune despre acest lucru în declaraţia scrisă (art.73 alin. 1
şi 2 C.pr.pen).
Declaraţia scrisă va fi semnată şi de organul de urmărire

penală care a procedat la ascultare, ori de preşedintele completului
de judecată şi de grefier, precum şi de interpret dacă declaraţia a fost
luată prin intermediul acestuia. Dacă învinuitul sau inculpatul revine
asupra vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări,
acestea se consemnează şi se semnează în condiţiile sus amintite.
După ce i s-a citit declaraţia, învinuitul-inculpatul va face
această menţiune la sfârşitul ei. Spaţiile rămase libere se barează
pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la completarea lor
ulterioară.
Forma de redare a declaraţiilor trebuie să fie cât mai precisă
şi fidelă expunerii învinuitului – inculpatului folosindu-se cuvintele şi
expresiile sale, fără reformulări sau încercări de sintetizare a celor
declarate.
Fidelitatea în consemnarea declaraţiilor este cu atât mai necesară
cu cât pot exista învinuiţi sau inculpaţi care fac afirmaţii
contradictorii, recunosc anumite fapte sau oferă date despre alte
persoane fără să-şi dea seama imediat. Dar în momentul în care li se
citeşte declaraţia, sesizează contradicţiile ca şi faptul că a implicat
alte persoane, refuză să semneze ori pur şi simplu neagă că le-a
făcut. De aceea, este indicat să se procedeze la consemnarea
imediată a fiecărei afirmaţii importante, în deosebi în ascultarea de
lungă durată, sau în cazul unor învinuiţi-inculpaţii de rea – credinţă.
Oricum, se impune cel puţin notarea de către anchetator, fără ca
prin aceasta să perturbe desfăşurarea normală a ascultării. În
asemenea situaţii, precum şi în ipoteza unor cauze complexe, cu
învinuiţi sau inculpaţi dificili, versaţi, este necesară utilizarea
mijloacelor tehnice de înregistrare.
Înregistrarea declaraţiilor învinuiţilor-inculpaţilor, pe bandă
magnetică sau video-magnetică, se face potrivit regulilor procesual-penale
şi cu aplicarea aceloraşi reguli tactice de ascultare, învinuitului–
inculpatului aducându-i-se la cunoştinţă că declaraţia va fi
înregistrată. Modul de înregistrare este acelaşi ca şi în cazul
martorului, respectându-se aceleaşi reguli tehnico-tactice. Avantajele

prezentate de aceste înregistrări sunt evidente şi numeroase:
a) Înregistrările reprezintă, prin ele însele, mijloace de
probă, potrivit art. 64 C.pr.pen..
b) Anchetatorul are posibilitate să sesizeze toate nuanţele din
declaraţii, toate reacţiile unei persoane, pe care altfel le-ar scăpa sau
nu le-ar consemna absolut exact.
c) Studierea modului de manifestare a învinuitului – inculpatului,
a stărilor sale psihice devine pe deplin posibilă, mai ales în
alternativa folosirii înregistrărilor video, ceea ce permite evaluarea
mai precisă a sincerităţii sau a eventualelor încercări de disimulare.
d) Învinuitul sau inculpatul va revenii mai greu asupra
declaraţiilor sale anterioare şi cu atât mai mult, nu va putea să susţină că
le-a făcut în urma unor violenţe, ameninţări, promisiuni sau
îndemnuri.
La sfârşitul înregistrării, banda magnetică este ascultată, iar
învinuitul întrebat dacă înregistrarea s-a făcut corect. Totodată, se vor
face menţiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea şi la
condiţiile tehnice de înregistrare. Banda este sigilată şi semnată de
organul de urmărire penală şi de învinuit – inculpat. De asemenea,
vor fi făcute menţiuni în declaraţia scrisă care rămâne principalul
mijloc procedural de consemnare a rezultatelor ascultării potrivit
legii. Aceste înregistrări sunt absolut necesare în cazul celor care nu
cunosc limba română, ascultarea lor făcându-se cu ajutorul unui
interpret, sau în cazul persoanelor cu un anumit handicap (de
exemplu, nevăzători).
Verificarea operativă şi temeinică a declaraţiilor învinuitului-
inculpatului este importantă pentru că se stabileşte dacă cele relatate
sunt veridice, se cunoaşte poziţia pe care se situează făptuitorul pe
parcursul cercetării şi determinarea acestuia să facă declaraţii
conforme cu realitatea.
Declaraţiile învinuitului-inculpatului se verifică, în primul

rând, prin compararea conţinutului lor cu datele şi probele
verificate, administrate anterior ascultării.
Neverificarea explicaţiilor date de către făptuitor în
apărarea sa poate avea ca urmare efectuarea unor cercetări
incomplete, subiective, reţineri sau arestări ilegale, restituirea cauzei
pentru completare sau refacerea cercetărilor, achitări sau grave erori
judiciare. Promptitudinea cu care sunt verificate afirmaţiile
făptuitorului, în special apărările şi alibiurile prezentate, are
importanţă pentru poziţia acestuia în timpul cercetărilor. Convins
de seriozitatea cu care sunt privite declaraţiile sale, de operativitatea
verificării lor, învinuitului-inculpatului nesincer îi va fi greu să
persiste pe poziţia de negare a faptei.
Verificarea declaraţiilor făptuitorului se realizează pe
întregul parcurs al cercetărilor prin efectuarea diverselor activităţi de
urmărire penală: percheziţii domiciliare, ridicări de obiecte şi
înscrisuri, ascultări de martori, confruntări, dispunerea unor
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, reconstituiri etc.
Pe baza rezultatelor verificărilor, organul de urmărire
penală este obligat să asculte din nou pe învinuit – inculpat, mai ales
atunci când declaraţiile sale nu sunt confirmate.
Analiza declaraţiilor infractorului şi confruntarea datelor
rezultate din verificările efectuate cu probele existente în cauză
permit organului de urmărire penală să-şi formeze convingerea
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei acestuia.
În aprecierea valorii probate a declaraţiilor învinuitului –
inculpatului, organul de urmărire penală nu trebuie să plece de la idei
preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. el trebuie să dea dovadă de
maximă obiectivitate, să aprecieze declaraţiile numai în contextul celorlalte
probe verificate, existente în cauză. Necesitatea aprecierii în acest mod a
declaraţiilor se explică, pe de o parte, prin faptul că, potrivit legii,
probele nu au valoare prestabilită, iar, pe de altă parte, prin faptul că
recunoaşterea învinuitului – inculpatului, privită izolat, nu poate
constitui temei pentru tragerea acestuia la răspundere penală.
V.4.5 Modalităţi tehnico-tactice de depistare a

comportamentului simulat.
Mijloacelor obişnuite de apreciere a sincerităţii sau
nesincerităţii celor ce compar in procesul penal in diverse calităţi
mai ales ale a învinuitului sau inculpatului, li s-a adăugat, în ultimele
decenii, un mijloc obiectiv de investigare a principalelor modificări
psihofiziologice, ce însoţesc emoţia în situaţia falsificării
adevărului 1 .
Este vorba de înregistrarea pe cale obiectivă, cu ajutorul
unor aparate speciale de tip poligraf, a modificărilor fiziologice ale
organismului, provocate de diverse stări emoţionale ce însoţesc
simularea.
Încercarea de simulare reclamă un efort voluntar, ce
declanşează stări emoţionale, unele supuse observaţiei directe
(modificări ce ţin de comportamentul aparent al emoţiei,
manifestate în limbajul vorbit sau cel gestual, în activitatea de
mişcare a membrelor sau a corpului, în expresivitatea feţei), altele
decelabile indirect, prin depistarea reacţiilor psihofiziologice
(modificarea ritmului pulsului, creşterea tensiunii arteriale,
modificări electrice în piele, modificarea caracteristicilor normale ale
respiraţiei, modificarea activităţii electrice a scoarţei cerebrale).
Chiar dacă în domeniul biodetecţiei comportamentului simulat mai
există încă necunoscute, totuşi este indubitabil că unele fenomene fiziologice apar
legic însoţite de fenomene psihologice bine determinate, ceea ce practic înseamnă
că apariţia unuia este o dovadă a existenţei celuilalt. Fenomene fiziologice ca:
mărimea subită a tensiunii sanguine, creşterea consumului de oxigen, dilatarea
bronhiolelor, inhibarea mişcărilor peristaltice gastrice, modificarea existenţei
electrice a pielii, modificarea caracteristicilor normale ale vocii, modificarea
caracteristicilor scrierii, tensiunea musculara (crisparea), etc., sunt controlate de
1Emilian Stancu, Criminalistica, vol.II, Ed."ACTAMI"r Bucureşti, 1995, p. 146 şi

urm; Aurel Ciopraga, Criminalistica, Tratat de Tactică, Ed."GAMA", Iaşi, 1996,
p.284; Aurel Ciopraga, Ioan Iacobuţă, op.cit, p.319.
sistemul nervos vegetativ şi, in consecinţă, nu sunt supuse voinţei decât parţial şi
în grad nesemnificativ, astfel încât înregistrarea lor electronica la
BIODETECTOR semnifică comportament simulat în 95% din cazuri
Aşadar, indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii emoţionale,
folosiţi de actualele tehnici de detectare a sincerităţii sau nesincerităţii, sunt
consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de tensiunea psihică specifică).
Dintre mijloacele tehnico-ştiinţifice de detectare a tensiunii
emoţionale, folosite in diverse ţări, de către organele de cercetare
penală, iar in unele state occidentale şi de către instituţii particulare,
cele mai apreciate ca răspunzând nevoilor anchetei sunt considerate
următoarele:
poligraful, detectorul de stres emoţional in voce şi detectorul de
stres emoţional in scris.
Poligraful, cunoscut şi sub denumirea inexactă de "detector
de minciuni", este rezultatul experienţelor efectuate de către Larson,
care a conceput un detector denumit "KELLER POLYGRAPH" şi
care avea să fie perfecţionat după al doilea război mondial de către
John Reid şi Fred Inbau. În prezent, el este aplicat frecvent in
Franţa, Germania, Spania, Polonia, S.U.A, Japonia, Israel, Coreea
etc., inclusiv în scopuri civile cum ar fi verificarea 1oialităţii
funcţionarilor unor firme de renume sau de către servicii de
informaţii.
Poligraful, folosit inclusiv in ţara noastră, este un
instrument care înregistrează sub forma grafica patru indicatori de
bază şi modificările fiziologice tipice stărilor de stres psihologic,
astfel:
- tensiunea arterială şi pulsul;
- dereglările respiraţiei (doua trasee);
- rezistenţa electrodermică sau biocurenţii;
- contractura musculara;
Înregistrarea se face pe o bandă de hârtie specială, prin
intermediul unor pârghii prevăzute cu peniţe, a căror acţiune se face
electronic, peniţe care descriu trasee specifice, din interpretarea

cărora se pot deduce momentele de tensiune ale persoanei ascultate.
Detectorul de stres emoţional în voce, cunoscut şi sub denumirea
de "DEKTOR" (de aici şi unele confuzii cu "detectorul de
minciuni" de tip poligraf), este de dată relativ mai recentă, apariţia
lui fiind situată in perioada anilor 1970, tot in S.U.A in mod curent,
Dektor-ul se foloseşte împreuna cu poligraful.
După cum arata şi denumirea aparatului, indicatorul
fiziologic folosit pentru detectarea tensiunii psihice, îl reprezintă
microtremurul vocii, determinat de stările neurovegetative specifice
emoţiei.
Detectorul de stres emoţional in scris este un dispozitiv anexa al
poligrafului, care înregistrează tot sub formă grafică modificările
intervenite in scrisul unei persoane aflate intr-o stare de tensiune
psihică. Se înregistrează trei caracteristici ale scrierii: timpul de
latenţă, durata scrierii răspunsului şi presiunea scrierii.
Încăperile în care se face testarea sunt amenajate în mod
special, cabinetul de detecţie trebuind să fie izolat fonic, să asigure
confortul necesar acestui gen de examinare, întrucât orice zgomot,
orice intervenţie din afară influenţează negativ desfăşurarea testării.
Din această cauza, in cabinetele de testare nu se instalează telefoane,
sonerii, dispozitive de semnalizare luminoasa. Cabinetele de detecţie
mai dispun de posibilităţi de înregistrare fonica şi videomagnetica
care se efectuează într-o cameră alăturată. La nevoie, în cabinet se
poate face şi proiecţia unor imagini, reprezentând stimuli vizuali
afectogeni ale unor persoane, ale consecinţelor faptelor infracţionale
etc.
V.4.5.1. Organizarea şi desfăşurarea testării la poligraf.

Întregul proces de desfăşurare a testării stărilor emoţionale,
se desfăşoară în patru etape, astfel: pregătirea, dialogul pre-test,
testarea propriu-zisă şi interpretarea rezultatelor.
1. Pregătirea testării.
În această etapă, specialistul studiază materialul cauzei, în
părţile care î1 privesc pe cel ascultat şi cunoaşterea personalităţii
acestuia. În plus, este absolut necesar un examen medical, una
dintre condiţiile obligatorii de testare fiind integritatea stării psihice
şi fizice. O altă cerinţă, uneori omisă, este şi aceea ca persoana
(învinuitul, inculpatul, martorul etc.) care urmează să fie examinată
să nu fi fost supusă anterior unor interogări îndelungate.
Testarea nu se face decât cu consimţământul scris al persoanei care
va fi examinată.
2. Dialogul pre-test.
La început, specialistul dă explicaţii referitoare la principiile
de funcţionare a aparaturii, la drepturile pe care le are în legătura cu
acest procedeu.
După ce se cere consimţământul de testare, se face un
instructaj privind modul de comportare pe timpul examinării.
Printre altele, subiectul trebuie să stea relaxat în scaun, să fie atent la
întrebările adresate şi să răspundă cu "DA" sau "NU". În
continuare, subiectul este instalat la poligraf, ataşându-i-se tubul
pneumograf, manşonul de tensiune arterială şi electrozii pentru
detectarea rezistentei electrodermale. Este verificată funcţionarea
instalaţiei.
3. Testarea propriu-zisă.
Aceasta constă în formulări de întrebări scurte, clare şi
precise, la care se răspunde cu "DA" şi "NU".
Testele, de regulă pregătite anterior, conţin:
- întrebări neutre, pentru liniştea subiectului;
- întrebări de control, pentru stabilirea răspunsurilor afirmative
"DA" şi negative "NU", sincere, necesare comparării cu
răspunsurile la întrebările critice;
- întrebări cu conţinut afectogen, referitoare direct la faptă, la

împrejurările cauzei cercetate; de regulă, chestionarul conţine până
la 10 întrebări, la o testare putând fi folosite mai multe baterii de
întrebări cu o încărcătură emoţională crescânda.
Întrebările pot fi aduse la cunoştinţă celui examinat, însă nu
în ordinea în care vor fi adresate. În acest fel se creează posibilitatea
ca ele să fie înţelese foarte exact.
4. Interpretarea diagramei.
Interpretarea rezultatelor testării se efectuează pe baza
comparării caracteristicilor de traseu ale răspunsurilor sincere la
întrebări neutre (fără încărcătură emotivă) ca şi la răspunsurile
nesincere cu caracter de control, cu răspunsurile nesincere la
întrebările relevante (cu încărcătura afectogenă).
Desfăşurarea detecţiei psihologice în voce sau în scris se face
într-un mod asemănător, în majoritatea cazurilor rezultatele celor
trei tipuri de testare fiind interpretate simultan. Astfel se asigură un
plus de siguranţă în depistarea elementelor caracteristice de
nesinceritate din răspunsurile date la întrebările cu caracter
afectogen.
V.4.5.2. Consideraţii privind valoarea probantă a rezultatelor

obţinute cu tehnicile de detectare a
comportamentului simulat.
Utilizarea in procesul judiciar a rezultatelor examinării
poligrafice este fie contestată, fie privită cu o prudentă rezervă,
datorate, pe de o parte, faptului că o atare examinare nu e ferită de
posibilitatea producerii unor erori, iar pe de altă parte, din cauza
implicaţiilor sale de ordin etico-juridic.
Se invocă, între altele, faptul că utilizarea poligrafului
echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii, că ar constitui un mijloc
de intimidare, că s-ar nesocoti prezumţia de nevinovăţie, iar refuzul
de a se supune examinării poligrafice ar constitui un indiciu sau

chiar o dovadă a vinovăţiei.
Totuşi, refuzul persoanei de a se supune examinării
poligrafice nu reprezintă o dovadă sau un indiciu al vinovăţiei, aşa
cum, nici tăcerea sau refuzul de a da declaraţii nu constituie o proba
în acuzare, deoarece învinuitul sau inculpatul are dreptul şi nu
obligaţia de a face dec1aratia.
Din perspectiva psihologica, se apreciază că actualele
înregistrări poligrafice sunt relativ imperfecte, indicatorii utilizaţi în
detecţia nesincerităţii fiind "dependenţi de manifestările emotive, de
forma în care se manifestă simularea şi de calea periferică a
evidenţierii ei".
Exista, de pildă, factori frenatori de natură să influenţeze
negativ detecţia simulării care nu trebuie confundaţi cu încercările
de inducere în eroare a poligrafului, ei putând apărea şi la
persoanele sincere, inocente.
Printre principalii factori frenatori se număra:
- nervozitatea excesiva, determinată de frica de a nu fi
bănuit pe nedrept, sau de a se descoperi o altă vină, care nu
constituie obiectul anchetei;
- stările fiziologice proaste, cum sunt cele specifice bolilor
cardiovasculare, dereglărilor respiratorii, infecţiilor;
- deficientele psihice, în special debilitatea mintală, precum
şi nevrozele şi psihozele;
- insensibilitatea emotivă.
Din perspectiva procesual penală, conform art. 64, mijloacele de
probă admise sunt: declaraţiile învinuitului sau inculpatului; părţile
responsabile civilmente;dec1araţiile martorilor; înscrisurile;
mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-ştiinţifice;
constatările medico-legale şi expertizele.
Se poate observa că testarea sincerităţii cu ajutorul

tehnicilor de tip poligraf, nu face parte dintre mijloacele de probă,
după cum nu se înscrie nici printre modalităţile de ascultare a
învinuitului sau inculpatului, prevăzute de art.64 C.pr.pen.
Faţă de cele de mai sus, s-ar putea susţine că detectarea
nesincerităţii reprezintă, în fond, o constatare tehnico-ştiinţifică
efectuata de specialiştii organelor de cercetare penală.
Rezerva cu privire la încadrarea tehnicilor de stabilire a
emoţiilor (considerată tipică pentru un comportament simulat) în
categoria mijloacelor de probă şi la folosirea lor ca atare, este
determinată nu atât de faptul ca legea nu le prevede, ci, mai ales, de
posibilitatea producerii unor erori care, şi în număr redus, pot
prejudicia grav valori sociale deosebite.
Tehnicile de detectare menţionate permit stabilirea gradului
de emoţie la aplicarea unui stimul afectogen, nu a cauzei acesteia,
starea de tensiune psihică fiind numai un indiciu al probabilei
nesincerităţi 2 .
V.5 Particularităţile audierii învinuitului- inculpatului minor.

Procedeele tactice de audiere a învinuitului – inculpatului
minor se stabilesc în raport cu psihologia şi personalitatea acestuia.
Cu ocazia audierii minorului şi, mai ales, la aprecierea
declaraţiilor acestuia, trebuie să se ţină seama că structura sa de
personalitate se deosebeşte mult de cea a învinuitului – inculpatului
adult.
Astfel, fantezia, inventivitatea, susceptibilitatea acestuia,
teama de părinţi şi educatori, sentimentul pudorii, curajul rău înţeles
influenţează în mod deosebit procesele de percepere, memorare şi
redare ale minorului.
2 Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, p.187.
Lipsa experienţei de viaţă şi muncă, dificultăţile în a

aprofunda faptele, evenimentele sau fenomenele pe care le percepe
pun pe minor în imposibilitatea de a reţine şi reda aspecte esenţiale
pentru cauză, deşi are un spirit de observaţie foarte bine dezvoltat.
Structura psihică a minorului depinde în mare măsură de
evenimentele trăite în familie, şcoală şi cu ocazia unor activităţi
anterioare, desfăşurate independent.
Nesupunerea minorului la cerinţele procesului educaţional
din familie şi şcoală, înclinaţia spre minciună, atitudinea de bravadă,
ţinând de gradul de dezvoltare a personalităţii sale, constituie alte
aspecte care îl deosebesc de adult şi pot influenţa declaraţiile
acestuia.
Ascultarea minorului trebuie să se desfăşoare într-un
moment cât mai apropiat de cel în care a fost săvârşită acţiunea.
Cerinţa este impusă de dezvoltarea continuă şi rapidă a minorului,
care este însoţită de înlocuirea permanentă a vechilor impresii cu
altele noi. În legătură cu aceasta, nivelul scăzut al intelectului
minorului face ca acesta să reţină nu fapta în întregul ei, ci doar
unele detalii şi să confunde simple coincidenţe exterioare cu
legăturile interne, fapt ce determină obţinerea unor declaraţii
neconforme cu realitatea.
Pregătind ascultarea învinuitului-inculpatului minor,
anchetatorul trebuie să cunoască toate datele specifice psihologiei şi
personalităţii minorului. Cunoscându-l pe minor, organul de
urmărire penală trebuie să stabilească motivele care ar putea
determina un anumit comportament al acestuia în anchetă şi să
prevadă modalităţile de înlăturare a cauzelor care ar împiedeca
obţinerea unor declaraţii sincere cu privire la faptele săvârşite.
Este deosebit de importantă stabilirea persoanelor ce se
bucură de autoritate în faţa minorului, au influenţe asupra acestuia şi
a celor faţă de care este mai apropiat. În raport cu aceste date,
trebuie să determine persoana cea mai indicată care să-l asiste în
cursul ascultării.
Tot în cadrul pregătirii trebuie să fie stabilite procedeele

tactice de ascultare pentru a se asigura atmosfera propice
destăinuirilor şi obţinerii unor declaraţii veridice şi complete.
Datele despre minor nu numai că sunt folosite nemijlocit în
cursul ascultării pentru a-l convinge să declare adevărul şi a se
verifica justeţea celor afirmate, dar sunt absolut necesare întocmirii
planului de ascultare, care trebuie să cuprindă în mod complet şi
obiectiv toate aspectele esenţiale ale cauzei.
Planul pregătit pentru o astfel de ascultare trebuie să
prevadă întrebări prealabile referitoare la preocupările, înclinaţiile şi
activitatea minorului – menite să realizeze legătura atât de necesară
între anchetator şi minorul audiat. De altfel, şi întrebările referitoare
la problemele cauzei trebuie formulate în aşa fel încât să nu
impresioneze, să nu inhibe pe minor şi să-l determine să adopte o
atitudine refractară în cuprinsul ascultării.
Locul audierii făptuitorului minor este sediul organului de
urmărire penală. În acest mod se arată minorului seriozitatea
situaţiei în care se află. Totodată, este determinat să renunţe la
minciunile la care ar putea recurge în condiţiile când ascultarea s-ar
desfăşura într-un cadru familial.
Atenţie deosebită trebuie acordată modalităţii de chemare a
minorului la organul de urmărire penală. Este necesar ca intervalul
de timp de la citare până la data fixată pentru prezentare în faţa
organului de urmărire penală să fie redus la minimum. Aceasta
înlătură posibilitatea discuţiilor dintre minor şi părinţii acestuia sau
persoanele interesate în cauză, cu privire la motivul chemării şi
eventualele influenţe care pot fi exercitate asupra sa. Metoda cea
mai indicată pentru aducerea minorului la organul de urmărire
penală în vederea audierii este aceea a invitării printr-un curier ori
printr-o telefonogramă adresată conducerii instituţiei de învăţământ
sau de la locul său de muncă.
Un aspect extrem de important, prin consecinţele sale, al
pregătirii ascultării unui învinuit minor este soluţionarea problemei
chemării anumitor persoane pentru a fi de faţă la ascultare.
După cum se cunoaşte, tragerea la răspundere penală a unui

minor până la 16 ani constituie o excepţie de la regula generală. De
obicei, intelectul unor asemenea învinuiţi corespunde intelectului
unui elev de clasa a-VI-a – a-VIII-a; în consecinţă aceşti copii nu au
pătruns în mod trainic o serie de noţiuni şi de reprezentări
importante. Printre particularităţile psihice determinate de vârstă se
enumără şi tendinţa lor spre fantezie, încrederea lor faţă de
persoanele majore. Fără îndoială că atunci când are loc punerea în
vedere a învinuirii, ca şi audierea, trebuie luate o serie de măsuri
procesuale suplimentare care să asigure aflarea adevărului. Printre
astfel de garanţii se enumără şi obligaţia ca aceste acte procesuale să
aibă loc în prezenţa unor terţe persoane, care, în primul rând, ajută
la nevoie organul de urmărire penală în a stabili legătura şi a se
apropia de cel ascultat, ca şi pentru a se putea obţine relatări exacte
despre fapta cercetată. În al doilea rând, prezenţa acestor persoane
asigură ascultarea obiectivă şi multilaterală a minorului şi fixarea
exactă a rezultatelor ei.
În ceea ce priveşte învinuiţii minori între 16 şi 18 ani,
problema prezenţei la ascultare a unor terţe persoane în scopul de a
uşura luarea contactului cu învinuitul,se rezolvă, de la caz la caz, în
raport cu particularităţile cauzei.
Prezenţa terţelor persoane în scopul asigurării ascultării în
mod obiectiv, precum şi al fixării exacte a declaraţiilor, este necesară
şi în cazul minorilor între 16 şi 18 ani. Particularităţile determinate
de vârsta minorului, ca de exemplu, lipsa experienţei de viaţă,
nepriceperea de a-şi apăra interesele legale, existenţa unor factori
întâmplători ce au determinat o anumită comportare a acestuia,
încrederea faţă de un major şi autoritatea de care continuă să se
bucure acesta în ochii minorului, continuă să existe şi în cazul
minorilor între 16 şi 18 ani.
Aşa cum s-a arătat, asistenţa judiciară în cazul învinuiţilor
sau inculpaţilor minori este, obligatorie (conform C.pr.pen.), scop în
care, cu ocazia pregătirii ascultării, trebuie să fie avută în vedere
asigurarea prezenţei avocatului la efectuarea acestei activităţi.
La ascultarea făptuitorului minor trebuie să se ţină seama

de următoarele aspecte: vârsta, gradul de dezvoltare
psihointelectuală, mediul în care a trăit, antecedentele penale şi de
comportament, împrejurările săvârşirii infracţiunii, comportarea
după săvârşirea faptei, influenţele exercitate asupra sa privind
poziţia ce trebuie să o aibă în anchetă etc.
Cu ocazia audierii, anchetatorul trebuie să folosească un vocabular pe
înţelesul minorului, să dea posibilitatea acestuia să expună faptele aşa cum le-a
săvârşit. În acest sens prezintă o deosebită importanţă modul în care
sunt făcute intervenţiile anchetatorului pentru a nu sugestiona pe
învinuitul- inculpatul minor, ştiut fiind că pericolul obţinerii unor
declaraţii neconforme cu realitatea, pe această cale, este mai mare în
cazul minorilor decât al adulţilor.
La consemnarea declaraţiilor trebuie să se aibă în vedere ca
faptele, împrejurările să fie redate în ordinea în care au fost relatate,
să fie respectate expresiile folosite de către minor – nivelul de
pregătire, lexicul acestuia să se regăsească în declaraţia sa – să fie
menţionate detaliile necesare în vederea verificării celor afirmate de
către învinuit, persoanele care pot confirma cele declarate.
Declaraţia se va citi de către minor sau îi va fi citită de către
anchetator, după care se procedează la semnarea acesteia. Atunci
când făptuitorul minor este asistat la audiere de către persoanele
prevăzute de lege, declaraţia va fi citită de către acestea cu voce tare
pentru a fi auzită şi înţeleasă de către minor, apoi va fi semnată,
inclusiv de către apărător.
V.6 Audierea inculpatului în instanţă.

Audierea inculpatului a constituit obiect de studiu pentru
prima etapă a procesului penal – urmărirea penală – însă există
unele deosebiri între aceste etape şi cea care are loc în faţa instanţei
de judecată.
În principiu, considerăm că, ascultarea inculpatului este
asemănătoare în ambele etape ale procesului penal, dar intervin
factori de ordin subiectiv şi obiectiv care particularizează audierea

inculpatului în instanţa de judecată.
O primă observaţie priveşte calitatea procesuală a celui
audiat, care în cadrul urmăririi penale poate avea fie calitate de
învinuit, fie calitate de inculpat, în timp ce în instanţă, această
persoană are numai calitatea de inculpat.
O altă diferenţă intre situaţia inculpatului aflat în curs de
urmărire penală şi a celui aflat în curs de judecată este aceea că,
inculpatul a fost ascultat în mod obligatoriu de către organele de
urmărire penală, însă în faţa instanţei apare şi o nouă categorie de
inculpaţi, aceia care au săvârşit fapte de importanţă socială mai
redusă, pentru care nu este necesară parcurgerea fazei de urmărire
penală, iar partea vătămată se adresează cu plângere prealabilă direct
instanţei de judecată.
Alte deosebiri constau în cadrul diferit în care are loc
ascultarea, şi anume, în birou, în cazul urmăririi penale, unde
participarea publicului nu este permisă, şi o sală de şedinţă accesibilă
publicului, în cazul instanţei de judecată.
Tot astfel, la urmărirea penală inculpatul este audiat, în
principiu, de un singur anchetator, în timp ce la instanţă el poate fi
ascultat de un complet format din doi sau trei judecători, în raport
de modul de compunere al instanţei de fond, la instanţa de apel sau
la instanţa de recurs.
În raport de faza în care se află procesul la instanţa de
judecată, inculpatul poate avea o atitudine psihică diferită, în funcţie
de interesele sale şi de tactica adoptată de apărător pentru a-i crea o
situaţie cât mai favorabilă, poate să revină asupra declaraţiilor
anterioare, în care nu recunoscuse vinovăţia şi să o recunoască
pentru prima dată în faţa instanţei de judecată, iar alteori, să
retracteze recunoaşterile anterioare cu diferite justificări, mergând
de la lipsa vinovăţiei până la afirmaţia că s-au exercitat violenţe
fizice sau morale asupra lui, fiind obligat să-şi recunoască vinovăţia
împotriva voinţei sale.
V.6.1 Psihologia inculpatului în faţa instanţei.

Cadrul specific în care are loc audierea, datorită prezenţei
publicului, a apărătorului, a rudelor inculpatului sau a persoanei
vătămate, face ca inculpatul să aibă o atitudine psihică diferită de
aceea avută în cursul urmăririi penale.
În acest moment al desfăşurării procesului penal există
tendinţa inculpatului de a reveni asupra recunoaşterii anterioare,
motivând că a fost determinat prin presiuni morale sau, uneori,
fizice, în cursul urmăririi penale, să-şi recunoască fapta. Se are în
vedere şi starea de libertate sau arest preventiv în care se află
inculpatul în faţa instanţei, ştiindu-se că inculpatul arestat preventiv
este însoţit de paza de la locul de detenţie, ceea ce este cu totul
diferit de inculpatul aflat în stare de libertate. Prezenţa apărătorilor,
atât pentru inculpat, cât şi pentru persoana vătămată, îi creează
inculpatului siguranţa că avocatul său va şti să răspundă mai bine
decât el la întrebările puse de apărătorul părţii adverse.
Pentru inculpatul minor trebuie să fie prezente persoanele
prevăzute de lege, anume părinţii sau, după caz, tutorele sau
educatorul şi chiar delegatul autorităţii tutelare, ceea ce poate să-i
întărească convingerea că aceştia îi vor apăra interesele, cum vor
considera că este mai bine pentru el.
Atunci când sunt mai mulţi inculpaţi, deşi aceştia sunt
ascultaţi pe rând, inculpaţii aflaţi în sală pot să exercite o anume
influenţă asupra celui chemat ulterior pentru ascultare, prin gesturile
sau prin alte semne, pentru a-i sugera răspunsurile dorite.
Într-o situaţie specială se află inculpaţii care prezintă
deficienţe grave, cum ar fi nevăzătorii, surzii, care au nevoie de
interpret şi manifestă încredere sau dezinteres faţă de prezenţa
acestuia, după cum se dovedeşte a fi capabili sau nu săli se
interpreteze corect declaraţiile. Aceleaşi observaţii trebuie făcute şi
ci privire la inculpatul care nu cunoaşte limba oficială în care se
desfăşoară dezbaterile judiciare.
V.6.2 Pregătirea audierii inculpatului.

Activitatea de audiere a inculpatului trebuie bine pregătită,
pentru a se asigura obţinerea rezultatului dorit, respectiv
recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat şi în special cunoaşterea
poziţiei acestuia faţă de fapta sau faptele pentru care este trimis în
judecată.
La fel ca şi la urmărirea penală, dar existenţa unor deosebiri
esenţiale, pregătirea ascultării parcurge mai multe etape astfel :
a) Studierea dosarului de urmărire penală;
b) Cunoaşterea personalităţii inculpatului;
c) Întocmirea planului de ascultare.
a) Studierea dosarului de urmărire penală.

Avem în vedere o temeinică studiere a documentelor din
dosar, respectiv declaraţiile învinuitului sau inculpatului, ale
celorlalte părţi în proces (parte vătămată, persoană civilmente
responsabilă), ale martorilor sau rapoartele de expertiză.
Este recomandat să nu se înceapă studierea dosarului cu
citirea rechizitoriului, deoarece în el pot fi prezentate, de pe poziţii
subiective, faptele şi probele dosarului sau se pot strecura anumite
omisiuni; după citire documentelor de la dosar, este bine să se
studieze şi actul de sesizare a instanţei.
Pe măsură ce se studiază documentele de la dosar se fac
note scrise cu privire la întrebările ce urmează a fi puse inculpatului
în timpul audierii de către instanţă.
b) Cunoaşterea personalităţii inculpatului.
Aceasta se realizează, în principiu, pe baza actelor existente
la dosar, constând în interogatoriile inculpatului, declaraţiile părţii
vătămate sau ale martorilor, făcute în perioada desfăşurării urmăririi

penale; uneori, depun la dosar chiar aşa – numitele caracterizări,
întocmite de conducerea de la locul de muncă al inculpatului. Deşi
acestea sunt formale, ele pot oferi, uneori, date necesare, cel puţin
pentru trăsăturile pozitive ale inculpatului.
Pentru minori, există aceste date în fişa de anchetă socială,
care sunt mai complete şi oferă posibilităţi de cunoaştere a
comportamentului minorului în familie, la şcoală sau la locul de
muncă. Aceste date, pentru majori, mai pot fi completate şi cu fişa
de cazier sau cu rapoartele de expertiză medico-legală psihiatrică.
Considerăm din experienţa practică, că se impune să se
stabilească legal existenţa la dosarul cauzei penale şi a unei evaluări
psihologice a inculpatului, aceasta pentru o mai profundă cunoaştere a
făptuitorului de către instanţa de judecată. De asemenea, este indicat
ca programele şcolare de la facultăţile de drept, să cuprindă studierea
Psihologiei generale, a Psihologiei sociale şi chiar a Pedagogiei şi
Psihologiei managerial organizaţionale.
c) Întocmirea planului de ascultare.
Datele culese din documentele existente la dosarul cauzei,
aşa cum au fost menţionate mai sus, folosesc la întocmirea planului
de ascultare, pentru că această activitate nu se poate desfăşura la
întâmplare, în special în cazurile cu mai mulţi inculpaţi sau in care
un singur inculpat a săvârşit mai multe fapte.
În plan vor fi menţionate întrebările ce trebuie puse fiecărui
inculpat, când sunt mai mulţi, şi pentru fiecare faptă, dacă unul sau
mai mulţi inculpaţi au săvârşit mai multe fapte. De asemenea, vor fi
menţionate aspectele semnificative din declaraţiile persoanelor
ascultate în timpul urmăririi penale.
În cauzele simple, acest plan scris nu mai este obligatoriu,
dar oricât de simplă ar fi o cauză, este recomandabil să se
întocmească măcar o schiţă cu aspectele care trebuie clarificate în
cursul ascultării inculpatului.
V.6.3 Audierea propriu-zisă a inculpatului.

Ceea ce deosebeşte audierea inculpatului în faţa instanţei de
cea efectuată în cursul urmăririi penale priveşte cadrul juridic diferit,
care este dat de dispoziţiile art. 322-324 C.pr.pen.
La fel ca şi la urmărirea penală, audierea inculpatului
parcurge mai multe etape:
a) Verificarea identităţii inculpatului şi discuţiile prealabile;
b) Relatarea liberă;
c) Audierea dirijată;
d) Consemnarea declaraţiilor inculpatului.
a) Verificarea identităţii inculpatului şi discuţiile

prealabile.
În timpul ascultării inculpatului cu privire la datele
personale, judecătorul efectuează şi un studiu psihologic, în sensul
că urmăreşte reacţia inculpatului la întrebările puse, siguranţa de
sine, teama, emoţiile etc.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, în cursul
acestui prim contact între inculpat şi membrii completului de
judecată, inculpatul urmăreşte şi el poziţia psihică şi atitudine de
îngăduinţă, indiferenţă, servitate a judecătorului sau a judecătorilor,
atunci când completul de judecată este format din mai mulţi
judecători.
După notarea datelor personale ale inculpatului, este
recomandabil să se poarte discuţii ce nu au legătură cu cauza, pentru
a-i distrage atenţia acestuia de la preocuparea de a da declaraţii
nesincere şi a-i crea convingerea că judecătorul are o atitudine
obiectivă faţă de persoana sa.
Este posibil ca inculpatul să refuze colaborarea cu instanţa
şi să nu răspundă la nici o întrebare, situaţie în care judecătorul
trebuie să-l convingă că este în interesul lui să răspundă la întrebări,

indiferent de declaraţiile date în cursul urmăririi penale, chiar dacă
nu recunoaşte vinovăţia, deoarece instanţa are posibilitatea să afle
adevărul şi din celelalte probe de la dosar.
b) Relatarea liberă.
După notarea datelor personale i se aduce la cunoştinţă
inculpatului fapta sau faptele pentru care este trimis în judecată,
încadrarea juridică a acestora, apoi i se recomandă să declare tot ce
ştie în legătură cu aceste fapte, fără a se insista cu orice preţ pentru
obţinerea unor recunoaşteri.
La fel ca şi în urmărirea penală, inculpatul este lăsat să
expună liber, fără a fi întrerupt, doar dacă se abate total de la
expunerea faptelor. Tot în acest moment se notează aspectele care
urmează să fie clarificate ulterior, prin adresarea întrebărilor de
control.
Dacă inculpatul îşi creează un alibi, va fi notat fără rezerve,
dar se vor cere explicaţii şi precizări, pentru a se putea verifica
temeinicia celor susţinute.
O tactică specială trebuie abordată în timpul relatării libere,
cauzelor cu mai mulţi inculpaţi, pentru că aceştia trebuie audiaţi
separat, iar atunci când este ascultat al doilea sau al treilea inculpat,
preşedintele completului sau, când sunt mai mulţi judecători, unul
dintre aceştia, va supraveghea reacţia primilor inculpaţi la auzul
declaraţiilor făcute de cei ascultaţi ulterior.
c) Audierea ,,dirijată”.
Urmărind notele făcute în planul de ascultare şi cele
consemnate în timpul relatărilor libere, judecătorul poate adresa
întrebări de precizare, de completare sau de clarificare a unor
aspecte omise în expunerea liberă sau ocolite intenţionat, dacă sunt
nefavorabile inculpatului.
În timpul audierii se pot folosi tactici diferite, cum ar fi
ascultarea repetată, ascultarea încrucişată sau confruntarea.
Tot din tactica de audiere face parte şi alegerea momentului

când se prezintă corpurile delicte, alte probe materiale existente în
cauză, ori se dă citire declaraţiilor celorlalte persoane audiate în
aceeaşi cauză.
Nu trebuie să se insiste cu orice preţ pentru obţinerea
recunoaşterii vinovăţiei, şi nici nu se exercită vreun fel de presiuni
morale în acest scop, deoarece, în actualul proces penal român,
recunoaşterea nu mai constituie o ,,regină’’ a probelor, ci are valoare
probatorie numai dacă este coroborată cu celelalte probe de la
dosar.
O particularitate a ascultării inculpatului este întâlnită in
cazul faptelor pentru care sesizarea instanţei se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate şi constă în aceea că inculpatul nu a
fost ascultat anterior de organele de urmărire penală. De aceea,
instanţa este obligată să parcurgă toate cele trei etape ale audierii.
Pentru orice categorie de inculpaţi, fie cei pentru care
instanţa a fost investită prin rechizitoriu, fie cei pentru care
persoana vătămată s-a adresat instanţei cu plângere prealabilă,
trebuie respectat dreptul la apărare al inculpatului, la cererea
apărătorului, când există, ori la cererea inculpatului cu privire la
persoanele de care înţelege să se folosească în apărare. Judecătorul
trebuie să pună în discuţie părţilor admiterea sau respingerea acestor
probe şi să se consemneze susţinerile părţilor făcute personal sau
prin apărătorii lor.
d) Consemnarea declaraţiilor inculpatului.

Răspunsurile date de inculpat la interogator, se
consemnează în proces-verbal de ascultare. În această privinţă se
folosesc tactici diferite, care constau în consemnarea răspunsurilor
la fiecare întrebare, iar la cazurile deosebite se consemnează şi
întrebarea pusă, pentru a se putea observa ezitările inculpatului;
alteori se adresează întrebări până la epuizare, se notează
răspunsurile şi se consemnează numai rezumarea lor. Această ultimă
tactică nu este recomandabilă, pentru că există riscul de a se

denatura răspunsurile date de inculpat şi oferă acestuia argumente
pentru criticarea hotărârii, în motivele de apel sau de recurs făcute
în faţa instanţei de control judiciar.
Judecătorul va dictă grefierului răspunsul primit, urmărind
să nu folosească expresii indecente sau termeni vulgari, dar nici să
nu denatureze sensul declaraţiilor făcute de inculpat.
Mijloacele tehnice actuale oferă posibilitatea înregistrării
declaraţiilor inculpatului pe bandă audio-magnetică sau video-
magnetică. De asemenea, se foloseşte şi metoda stenogramei, acolo
unde există personal calificat. Oricare ar fi metoda tehnică folosită,
conţinutul declaraţiilor inculpatului trebuie transpus şi în declaraţie
scrisă, făcându-se menţiune că ele au fost înregistrate mai întâi pe
bandă audio sau video.
În toate aceste situaţii se aduce la cunoştinţă inculpatului
conţinutul declaraţiilor înregistrate, prin audierea sau vizionarea
înregistrărilor în prezenţa acestuia, menţionându-se că s-a respectat
această procedură.
ANEXE
Anexa. 1 Interpretarea de către anchetator a fizionomiei
inculpatului
Anexa. 2
Anexa.3
Anexa.4
Anexa.5
Anexa.6
Anexa.7
Anexa. 8 Clasificarea tulburărilor de personalitate şi

ipostaze medicale ale acestora.
Anexa. 9 Criterii de realizare a portretului vorbit
Anexa. 10 Mijloace tehnice folosite pentru detectarea

comportamentului simulat
Anexa. 11
Anexa. 12
Dată în faţa noastră

Anul . . . . . luna. .. ziua. . . ora. ..
.................................................. .
(gradul, numele şi prenumele)
din. . . . . . . . . . . : . . . . . . . . . . . ..
(organul de politie)
DECLARAŢIE
Subsemnatul . . . . . . . . . . . fiul-lui ....... şi al. . . . . . . , născut la data de . . . .. in localitatea

…………. . ., judeţul . . . . . . . . . , de profesie . . . . . …ocupaţia . . . . . . . ., locul de muncă . . .
. . . . . stagiul militar . . . . . . . . cu / fără antecedente penale . . . . .. ., starea civila . .
……….,posesor al ..... (buletin/carte de identitate) seria ..., nr. ..., eliberat(ă) de . . . . . ., la data
de . . . . . 'domiciliat in . . ………………., str.. .. . . . ., nr. ..., bloc..., scara..., etaj...," apart. ...,
judeţul/sectorul : . . . …..declar următoarele:
Mi s-a adus la cunoştinţă. in prezenta apărătorului …………………. . . fapta şi
învinuirea ce mi se aduce, constând in aceea că . . . . . . . . . : . . . . . . . . . . . . . . . . :. . . . . . . .
faptă prevăzută şi pedepsita de art. ..., din. . . . . . . . .
Totodată, mi s-au adus la cunoştinţă prevederile art. 6 din Codul de procedura
penală şi arăt, că nu/doresc sa fiu asistat şi în continuare de apărător pe toată durata
procesului penal.
Cu privire la fapta şi învinuirea care mi se aduce arăt următoarele: . . . ………..
……………………………………………………………………………………………….
Declar că în apărarea mea solicit/nu solicit alte probe. ……….... . . . . . . . . . . . .
Aceasta este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez nesilit de nimeni.
Apărător Învinuit /Inculpat

…………….. ……………….
PROCES- VERBAL
Anul . . . . . . . luna…. . . . . . ziua. … . . . . . in …………………………….. . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . …………… din. . . ………………………………………………
(gradul, numele şi prenumele) (organul de poliţie)
Astăzi, data de mai sus, in temeiul art. 70 alin. 3 din C.pr.pen.. i-am solicitat
învinuitului/inculpatului . . . . . . . . cercetat in dosarul,de urmărire penală nr. …../…… . .
pentru săvârşirea infracţiunii de . . ………………….. prevăzută şi pedepsită de art……..
din ………... să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce.
În prezenta apărătorului ales/din oficiu . . . . …………. având delegaţia nr.....
emisă de ………….. şi a martorilor asistenţi:
1…………………… în vârstă de …… ani, de profesie . …………… . . . . …
loc de muncă ………………….posesor al …..... (buletin de identitate/carte de identitate)
seria…... nr…….eliberat(ă) de ………….. la data de ………..domiciliat în ……… . . . . .
str…………………………. ... nr……………..bloc….. scara... etaj….... apart…………..
judeţul/sectorul. …………... şi .
2. …………………… în vârstă de …… ani, de profesie . …………… . . . . …
loc de muncă ………………….posesor al …..... (buletin de identitate/carte de identitate)
seria…... nr…….eliberat(ă) de ………….. la data de ………..domiciliat în ……… . . . . .
str…………………………. ... nr……………..bloc….. scara... etaj….... apart…………..
judeţul/sectorul. …………...
inv.(inc).................................. declară că nu poate să.dea o dec1araţie scrisă personal cu privire
la fapta învinuirea care i se aduce întrucât . . . . . . . . . . . . . . ……….
În continuare, fiindu-i aduse la cunoştinţă prevederile art. 6 din Codul de
procedură penală, inv.(inc.) . ...... . . . . . . . declara ca refuză să dea orice fel de declaraţie în
legătură cu fapta şi învinuirea ce i se aduce, motivându-şi refuzul prin aceea
că.................................................................................................................................………
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal intr-un singur exemplar.
Organ de cercetare penală Apărător Martori asistenţi Învinuit Inculpat

.......................................... ............... ............................ ...........................
PROCES- VERBAL
de cercetare la fata locului
Anul . . . . . . . . . : luna. . . . . . ., ziua . . . . . . .. în………………………………

……………………………………………………………………………………………….
(gradul. numele şi prenumele) (gradul. numele şi prenumele)
…………………………………………din………………………………………………...
(gradul. numele şi prenumele) (organul de politie)
în calitate de organ de cercetare penala;
Astăzi, data de mai sus, orele . . . . … . . am fost sesizaţi . . . . …... . . de către . .
……. . . . .. cu privire la…………………………………………………………………
În temeiul sesizării şi în conformitate cu prevederile art. 129 C.pr.pen. ne-
am deplasat la faţa locului, însoţiţi de …………….. în calitate de specialist criminalist,
care s-a deplasat/nu s-a deplasat la locul faptei cu alutolaboratorul criminalistic şi
de………………………………………………………………………………
Cercetarea locului săvârşirii infracţiunii s-a făcut în prezenţa martorilor asistenţi:
l………………… în vârsta de ….... ani de profesie . . . loc de muncă………... posesor al
carte de identitate/buletin de identitate, seria…… nr……………..eliberat(ă) de ………….
domiciliat în. ……. . . . . . . str . . . ………….. . . . . . . nr ….....bloc….... scara.... etaj ……
apart…...., judeţul/sectorul …… . . . . . . . .
2 ………………… în vârsta de ….... ani de profesie . . . loc de muncă………... posesor al
carte de identitate/buletin de identitate, seria…… nr……………..eliberat(ă) de ………….
domiciliat în. ……. . . . . . . str . . . ………….. . . . . . . nr ….....bloc….... scara.... etaj ……
apart…...., judeţul/sectorul …… . . . . . . . .
De asemenea, la faţa locului au fost prezente următoarele persoane: ………....
Până la sosirea echipei de cercetare locul faptei a suferit/nu a suferit modificări
……………………………………………………………………………………………...
Totodată s-au luat măsuri de conservare a locului faptei de către ………….. . şi
au constat în ………………………………………………………………….
Constatările la faţa locului:
Locuinţa/Magazinul este situat(ă) în ………. . . . . . . şi se compune din. …. . ..

dispuse după cum urmează………………………………………………………………….
Pentru situarea locului faptei in contextul terenului ne-am folosit de următoarele
puncte fixe. . . . . . . . . . . . . . . . . .
Situaţia de fapt constatată la faţa locului este următoarea: ………………….....
La faţa locului am descoperit, relevat, fixat, ridicat şi ambalat următoarele
categorii de urme şi mijloace materiale de probă: . ………………………………………...
- urme papilare, descoperite pe………..……. care au fost relevate cu……….
fixate prin fotografiere cu etalon de mărime naturală,ridicate pe pelicula adezivă tip folio de
culoare . . . . . şi ambalate în plicul nr. …... sigilat cu, sigiliul M.A.I. nr………………...
- urme de încălţăminte / de picior descoperite pe …….... având dimensiunile
…………. fixate prin fotografiere metrică, ridicate prin …………….... ………………
ambalate în pachetul nr. ….... şi sigilate cu sigiliul M.A.I. nr. .. ... ………………………
- cărări de urme, descoperite în …..., cu următoarele elemente
caracteristice:……………….. fixate prin fotografiere metrică şi ridicate prin…………..
- urme cu aspect de sânge, descoperite pe ……….fixate prin fotografiere metrică, recoltate

prin ……………. şi ambalate în …………………………. nr……sigilat cu sigiliul M.A.I.
nr…………………………………………………………..
- resturi de ţigară………. care au fost fotografiate, ridicate cu penseta şi ambalate
in plicul nr. ..., sigilat cu sigilul M.A.I. nr. ………………………………………
- urme ale mijloacelor de transport, descoperite pe …..., fixate prin fotografiere
metrică, ridicate prin …….... ,ambalate in pachetul nr. ..., sigilat cu sigiliul M.A.I. nr…..
- alte urme, microurme şi mijloace materiale de probă …….,fixate prin
fotografiere, ridicate prin….., ambalate in plicurile nr……şi sigilate cu sigiliul MA.I. nr...
Urmele şi mijloacele materiale de probă descrise au fost ridicate in vederea
cercetărilor.
Cercetarea la faţa locului a început la ora ….şi s-a terminat la ora …. efectuându-
se în următoarele condiţii de luminozitate ……….
S-au efectuat fotografii judiciare cu aparatul de fotografiat marca ……. folosindu-
se film……….., cu sensibilitatea …………, in condiţii de lumina………...
S-a executat schiţa locului faptei la scara de…….. De asemenea, s-a executat
filmarea/videofilmarea locului faptei folosindu-se aparatul/videomagnetofonul şi film
/bandă de video……care………………………………………………………..……..
Atât planşele cu fotografiile judiciare, cât şi schiţa locului faptei se anexează la
procesul-verbal.
Observaţiile martorilor asistenţi: ……………………………. . . . . .. . . . . . . . . .
Obiecţii1e părţilor care au participat la efectuarea cercetării la faţa locului:
Pentru care am încheiat prezentul proces – verbal într-un singur exemplar.
Organ de cercetare Specialist Martori Parţi1e prezente

penală criminalist asistenţi la faţa locului
…………………... ……………. ………….. ………………….
Ordonarea pieselor în dosarul de urmărire penală.
Bibliografie
A
• Ageşeanu, I , Enigmele anchetelor judiciare, Editura Civică,
Bucureşti, 1992.
• Antoniu, George, Vinovăţia penală, Editura Academie Române
2002.
B
• Bercheşan, Vasile, Cercetarea penală, Editura şi Tipografia
ICAR, Bucureşti, 2002.
• Bercheşan, Vasile ; Ruiu, Marin, Tratat de tehnică criminalistică,
Editura Little Star, Bucureşti, 2004.
• Bercheşan , Vasile; Dumitraşcu I.N, Probele şi mijloacele de probă
(mic îndrumar de cercetare penală), Editura şi Tipografia ICAR, Bucureşti,
2002.
• Bogdan, Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
• Bogdan, Tiberiu; Sîntea, Ioan;Drăgan – Cornianu, Rodica,
Comportamentul uman în procesul judiciar, Ministerul de Interne,
Bucureşti, 1983.
• Buneci, Petre, Drept procesual penal, Editura Fundaţiei România de
Mâine,2003.
• Beliş, Vladimir, Medicina legală în practica judiciară, Editura
Juridică, Bucureşti, 2000.
• Bryan, I, Interrogaţion and Confeession, Editura Ashgate
Publishing Limited, Aldershot, Anglia, 1997.
• Bădilă, Mircea, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Editura
’’Omnia Uni, S.A.S.T’’, Braşov, 1998.
• Banciu, Dan, P; Rădulescu, Sorin, M;Voicu, Marin, Introducere în
sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
• Boncu, Ştefan, Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
• Butoi, Tudorel, Crima sub lupa detectorului de minciuni, Editura
Press Mihaela S.R.L.,Bucureşti, 1997.
• Butoi, Tudorel, Criminali în serie – Psihologia crimei, Editura
Phoboss, 2005.
• Boroi, Alexandru; Nistoreanu, Gheorghe, Drept penal. Partea
specială, Editura All Beck, Bucureşti,2005.
C
• Cârjan, Lazăr, Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book,
Bucureşti, 2005.
• Cârjan, Lazăr , Compendiu de criminalistică, Editura Fundaţiei
,,România de Mâine’’, Bucureşti, 2004.
• Ceacanica, Dumitru, Amintirile unui criminalist, Editura Lucky,
1993.
• Crişu, Constantin, Codul juristului, Editura ’’Juris Argessis’’,
Curtea de Argeş, 2004.
• Ciobanu , V, M, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
Editura Naţional, Bucureşti, 1997.
• Colectiv, Tactica criminalistică, Serviciul Editorial şi
Cinematografic, Bucureşti, 1989.
• Colectiv, Tratat de criminalistică, Editura Carpaţi, 1992.
• Colectiv, Îndrumar pentru organele de cercetare penală speciale,
Editura Ministerului de Interne, 2001.
• Colectiv, Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex,
Bucureşti, 1994.
• Colectiv, Cercetarea penală, Serviciul Cultural Presă şi Editorial,
Bucureşti, 1974.
• Carter, Les, Învaţă cum să-ţi controlezi Furia, Editura Teora,
Bucureşri, 2004.
• Ciocârlan, Vasile, Constantin, Raporturile interpersonale, Editura
Politică, Bucureşti, 1973.
• Chelcea, Septimiu; Chelcea , Adina, Eu, Tu, Noi. Viaţa psihică
ipoteze, certitudini, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
• Cristea , Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura Pro
Transilvania, 2001.
• Ciopraga, Aurel ; Iacobuţă, Ioan, Criminalistică, Editura Junimea,
Iaşi, 2001.
• Ciofu, Ioan, Comportamentul simulat, Editura Academiei,
Bucureşti, 1974.
D
• Drăgan, Jenică; Oancea, Ioan; Niculae, Gheorghe, Îndrumar practic

juridic în probleme de tehnică şi tactică criminalistică, Editura Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 2004.
• Dicu, Aurel, Criminologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1995.
• Dongoroz, Vintilă, Drept penal, Bucureşti 1939.
• Dragomirescu, Virgil, Psihologia comportamentului deviant, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
• Dănilă, Leon; Golu, Mihai, Tratat de Neuropsihologie, Editura
Medicală, Bucureşti, 2002.
E
• Enăchescu, Constantin, Tratat de Psihopatologie, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2005.
• Enăchescu, Constantin, Tratat de Psihopatologie, Editura Polirom,
Iaşi, 2005.
F
• Frăţilă, Adrian; Păşescu, Gheorghe, Expertiza criminalistică a
semnăturii, Editura Naţional, Bucureşti, 1997.
G
• Grecu, Constantin, Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982.
• Golu, Mihai; Dicu, Aurel, Introducere în Psihologie, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
• Golu, Mihai, Bazele Psihologiei Generale, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005.
• Gorgăneanu, Ion, Gh., Prezumţia de nevinovăţie, Editura şi
Tipografia Intact, Bucureşti, 1996.
H
• Ilaines, Ion, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei
,,România de Mâine’’, Bucureşti, 1998.
I
• Ionescu, Lucian; Sandu, Dumitru, Identificarea criminalistică, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti,1990.
• Ionescu, Lucian, Criminalistica – note de curs, Universitatea Creştină
,,Dimitrie Cantemir’’, Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative,
Bucureşti,2003.
• Ieftenie, Valentin, Medicina legală pentru facultăţile de drept, Editura
Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2000.
• Inbau, Tred, E; Reid, John, E, Criminal Interrogation and

confessions. Second edition, Baltimore, 1967.
• Yeschke, C,L, The Art of Investigatigative Interviewing, Butterworth
– Heinemam, Boston, SUA, 1997.
K
• Kermbach, M, Medicină Judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958.
L
• Lacombe, Fabrice, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura
Polirom, Iaşi, 2005.
M
• Mitrache, Constantin, Drept penal român – partea generală, Editura
Şansa, Bucureşti, 2001.
• Mircea, Ion, Vinovăţia în Dreptul penal român, Editura Lunina Lex,
Bucureşti, 1998.
• Mitrofan, Nicolae; Zdrenghea, Voicu; Butoi, Tudorel, Psihologie
Judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992.
• Moscovici, Serge, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura
Polirom, Iaşi, 1998.
• Mamali, Cătălin, Inter – cunoaştere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1974.
• Mircea; Corneliu, Inter – comunicare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979.
N
• Neagu, Ion, Tratat de Drept procesual penal, Editura Global Lex,
2004.
• Neculau, Adrian, Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi,
2003.
O
• O’Hara, C, E, Principii de bază ale cercetării penale, Editura C.
Thomas, Illionis, SUA, 1976.
P
• Palmiotto, M, J, Criminal Investigation, Editura Nelson – Ilall
Publishers, Chicago, SUA, 1994.
• Pavelcu, Vasile, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea
personalităţii,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982.
• Păşescu, Gheorghe; Constantin, Ion, R, Secretele amprentelor
papilare, Editura Naţional, Bucureşti, 1996.
• Paşescu, Gheorghe, Interpretarea criminalistică a urmelor de la locul

faptei, Editura Naţional, Bucureşti, 2000.
• Păunescu, Constantin, Agresivitatea şi conduita umană, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1994.
• Pease Allan; Garner, Allan, Limbajul vorbirii – arta conversaţiei,
Editura Polimark, 1995.
R
• Romoşan, Ioan – Dorel, Vinovăţia în dreptul civil român, Editura All
Beck, Bucureşti, 1999.
• Rusnac, Svetlana, Psihologia dreptului, Editura Arc, 2000.
• Radu, Nicolae, Dirijarea comportamentului uman, Editura Albatros,
Bucureşti, 1981.
• Răşcanu, Ruxandra, Elemente de psihologie a comunicării, Editura
Universitară, Bucureşti, 1995.
• Radu, I; Druţu, I; Mare, V; Miclea, M; Podar, T; Preda, V, Introducere
în psihologia contemporană, Editura ,,Sincron’’, 1991.
• Ribot Theodule, Voinţa şi patologia ei, Editura IRI, Bucureşti, 1997.
• Rădulescu, Sorin, M, Raţionalitate şi iraţionalitate în acţiunea umană,
Editura Şansa, Bucureşti, 1994.
S
• Stancu, Emilian, Investigarea ştiinţifică a infracţiunilor, T.V.B, 1986 –
1988.
• Stancu, Emilian, Criminalistica. Ştiinţa şi tehnica investigaţiilor penale,
Editura Actami, Bucureşti, 2001.
• Stancu, Emilian, Tratat de Criminalistică, Editura Universul Juridic;
Bucureşti, 2002.
• Stoica – Constantin, Ana, Conflictul interpersonal, Editura Polirom.
Iaşi, 2004.
• Stanton, Nicki, Comunicarea, Societatea Ştiinţă şi Tehnică. 1995.
• Stanciu, Florin; Toma Titus Daniel, Particularităţi ale cercetării
incendiilor şi exploziilor, Editura Focus, Bucureşti, 2005.
T
• Turuianu, Corneliu, Răspunderea juridică pentru faptele penale
săvârşite de minori, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995.
• Tanislav, Eliodor, Criminalistica – Metodologia intervievării

investigative, Editura Semne, Bucureşti, 2001.
• Tudose, Florin; Tudose, Cătălina; Dobranici, Letiţia, Psihopatologie şi
psihiatrie pentru psihologi, Editura Info Medica, Bucureşti, 2002.
• Toma, Titus, Daniel, Psihologia martorului şi tactica ascultării, Editura
Focus, Bucureşti, 2005.
Ţ
• Ţurai, Constantin, Elemente de criminalistică şi tehnică criminală –
poliţie ştiinţifică, Editura Ministerului Justiţiei, Bucureşti,1947.
U
• Ursu, Ieronim; Cristescu, Ioan, Doru, Elemente de anchetă penală,
Editura Ilelicon, Timişoara, 1997.
V
• Volonciu, Nicolae, Tratat de procedură penală, Editura Paideia, 2003.
• Volonciu, Nicolae, Drept procesual penal, TUB, 1988.
Z
• Zamfirescu - Spirea, Neculai, Logica cercetării criminale.
Psihocriminalistica, Curs postuniversitar de poliţie judiciară, Editura
Printeuro, Ploieşti, 2002.
• Zdrenghea, Voicu; Butoi, Tudorel, Biodetecţia judiciară, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1992.
• Zdrenghea, Voicu; Butoi, Tudorel, Investigaţia psihologică a
comportamentului simulat, Editura Ministerului de Interne, 1991.
• Zlate, Mielu, Introducere în psihologie, Editura Şansa, Bucureşti, 1996
• Zlate, Mielu, Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.

C013 PsiholInvinuit

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C013 PsiholInvinuit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologia Online Biblioteca Online

TOMA TITUS DANIEL

TOMA TITUS DANIEL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LUCRARE EDITATĂ CU SPRIJINUL

Autorul răspunde pentru materialele publicate.

În memoria bunicului meu iubit,

Mulţumesc domnului Petre Tobă

Mulţumesc doamnei Crenguţa Radu

II.5.2 Motivaţia. Mecanism psihic care stimulează comportamentul şi

IV.2 RAPORTURILE DINTRE ELEMENTELE OBIECTIVE ŞI SUBIECTIVE

V.3.4 Alte activităţi pregătitoare. ..................................................... 329

Asigurarea înfăptuirii legalităţii în statul de drept

cult pentru adevăr şi dreptate, probitate profesională, demnitate,

penale; plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

Demersul autorului se datorează şi faptului că lucrarea

DIRECTOR GENERAL ADJUNCT AL

Bucureşti, 18 Iunie PETRE TOBĂ

I.1. Reglementarea procesuală penală.

Învinuitul-inculpatul reprezintă figura centrală a procesului

- dacă n-a comis fapta incriminată, poate să probeze

3 Vasile Bercheşan – Cercetare penală (Criminalistică – Teorie şi practică ).

locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii

rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de

II. 1. Abordarea structural – sistemică a personalităţi.

Dintr-o perspectivă foarte extinsă se poate defini

Corespondentul individului din plan biologic este persoana

Abordarea structurală înseamnă a integra părţile

cuprinde inteligenţa) şi subsistemul transformativ-constructiv

II.2. Personalitatea şi activitatea.

Acţiunile sunt subunităţile superioare ale activităţii,

Pentru realizarea de activităţi superioare (ilicite) starea de

Se pot distinge şi anumite tulburări ale activităţii psihice,

II.3. Mecanisme psihice de cunoaştere senzorial – perceptivă,

II.3.1. Senzaţia. Mecanism psihic de captare, înregistrare şi

II.3.1.1 Conceptul de senzaţie şi funcţiile acesteia.

Cunoaşterea umană parcurge două momente, respectiv:

- de a reflecta, semnaliza selectiv, parţial, separat, izolat însuşirile

II.3.1.2 Recepţia influenţelor externe prin forme de reacţie

Sensibilitatea analizatorilor este de mai multe feluri astfel:

II.3.1.3 Mecanismele neurofiziologice ale senzaţiilor.

fiind constituiţi din matrici interpreta-tive superioare, care

Receptorul, segmentul periferic al analizatorului este format

proceselor cognitive superioare, realizându-se astfel, o prelucrare

II.3.1.4 Particularităţile, legităţile generale ale senzaţiilor

exemplu modalitatea vizuală prezintă următoarele calităţi:

monosenzorial deoarece toţi analizatorii formează un sistem senzorial

II.3.1.5 Clasificarea senzaţiilor şi importanţa lor în acţiunea

Senzaţiile vizuale semnalizează acţiunea undelor

Senzaţiile gustative contribuie la cunoaşterea însuşirilor

II.3.1.6 Practica judiciară şi psihopatologia senzaţiei.

II.3.2. Percepţia. Mecanism psihic de prelucrare profundă a

II.3.2.1 Conceptul de percepţie şi funcţiile acesteia.

caracterele fizico – spaţiale ale stimulilor sunt reproduse psihic într-

propriu – zis şi a precizării schemelor optime de captare a acţiuni

stabilirea semnificaţiei obiectului perceput a posibilităţii utilizării lui

II.3.2.2 Particularităţile şi legile percepţiei.

strâns legată de gândire, de înţelegerea esenţei obiectului sau

anumite limite, respectiv mecanismul de acomodare funcţională

II.3.2.3 Formele normale, superioare şi speciale ale percepţiei.

Percepţia formei obiectelor se realizează cu ajutorul

- de caracterul trăirilor prezente (dacă evenimentele

Forma superioară a observaţiei o constituie spiritul de