Drept-International-Public-Note-De-Curs 2

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
(Ciclul I)
AUTOR:
Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: .2020, proces-verbal Nr.
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 2020, proces-verbal Nr.
Aprobat la ședința Senatului USEM

din: .2020, proces-verbal Nr.
2020
CUPRINS:
TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ........5
1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public.........................5
2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului
internaţional public.....................................................................7
3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la
etapa actuală...............................................................................8
TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC......................................10
1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional
public. Acordul de voinţă fundament al dreptului
internaţional public 10
2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.............11
3. Izvoarele dreptului internaţional public......................................15
TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC.................................................................................................20
1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale
public.........................................................................................20
2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor. Succesiunea şi
neutralitatea statelor...................................................................22
3. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru
eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional
public.........................................................................................25
TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 30
1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional
public.........................................................................................30
2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului
internaţional public....................................................................32
TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC.................................................................................................38
1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional
public.........................................................................................38
2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public......................39
3. Regimul juridic al străinilor.......................................................41
4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate.........................42
2
TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC.................................................................................................50
1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat...............................50
2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema
modificărilor teritoriale..............................................................52
3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele
maritime internaţionale..............................................................54
4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate............56
5. Regimul juridic al zonelor polare...............................................58
TEMA 7: PRINCIPIILE
JURIDICE GENERALE ALE SPAŢIULUI
EXTRAATMOSFERIC 64
1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic........................64
2. Principiile spaţiului extraatmosferic...........................................65
3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor
spaţiale.......................................................................................66
TEMA 8: DREPTUL MĂRII..........................................................69
1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării..................69
2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere
inofensivă..................................................................................70
3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane..........71
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor............................73
TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR...........................................77
1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor.
Denumirea şi clasificarea tratatelor............................................77
2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor............79
3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor.............................................82
4. Interpretarea tratatelor................................................................84
TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA
TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR..............................87
1. Rezervele la un tratat şi efectele lor...........................................87
2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe.........................................88
3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor......................90
4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor...........................91
TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ 94
1. Noţiunea de diferend internaţional.............................................94
2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a
diferendelor internaţionale ......95
3
3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul
4
organizaţiilor internaţionale................................................... 1
4. Mijloacele bazate pe constrângere......................................... 01
TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN 1
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC...................................... 02
1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind
protecţia mediului înconjurător.............................................. 1
2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul 05
protecţiei mediului.................................................................
3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei 1
mediului. Răspunderea şi compensarea................................. 05
TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR 1

06
INTERNAŢIONALE
1
1. Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale 07
2. Definiţia şi elemente constitutive
3. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale
4.Dobândirea calităţii de membru
5. Pierderea calităţii de membru
6. Clasificarea organizaţiilor internaţionale
5
TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
PLAN:
1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public
2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului
internaţional public
3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la
etapa actuală
1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public
În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri

contraversate privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori
consideră că dreptul internaţional a apărut după formarea statelor,
totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului internaţional au
apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a
dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile
internaţionale. Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a
relaţiilor internaţionale îi revine statelor. În prezent relaţiile
internaţionale se desfăşoară în toate domeniile: economic, social,
cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele
dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces
istoric îndelungat ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a
relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi structura sa au evoluat datorită
primelor relaţii internaţionale ce au apărut în orientul antic(Egipt,
China, India).
Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate
referitoare la renunţarea de la război şi rezolvarea diferendelor
internaţionale dintre ele cu ajutorul unui arbitru.
În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează
existenţa unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate
sacre încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. În acea
perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului şi se
interzicea omorârea prizonierilor.
Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi
corespondenţa diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele
360 de tăbliţe de lut ars de la Tell-Amarna.
6
Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul
internaţional apar în Grecia şi Roma Antică care prevedeau reguli
referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu
încheiau tratate de pace ci armistiţii intervenite pe perioade scurte
sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure.
Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună credinţă.
Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În
această perioadă se formează „ius gentium” care reglementa atât
problemele de drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între
cetăţenii romani şi străini.
În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este
influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre
statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul
acestei epoci dreptul internaţional cunoaşte o stagnare datorită
fărâmiţării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele
româneşti. În aceste condiţii sub influenţa ordinelor cavalereşti
religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica
catolică impune aşa numitele „armistiţii ale lui Dumnezeu” adică
interzicerea războiului în anumite zile. Tot în această perioadă se
dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituţia ambasadorilor.
Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl
reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune
capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi
punctul de plecare al dreptului internaţional european sau modern. În
Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) sunt de
menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă Poarta
Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea
ştiinţei dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare.
Apare Şcoala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu
Francisco Suares.
În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză
(1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul
fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a-şi schimba forma de
guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru
prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.
Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris
(1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile
de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a
diferendelor. În această perioadă se creează primele organizaţii
7
internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru
protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884).
Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea
comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au
reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au
încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost
neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional. La
începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi
state independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie
internaţională cu caracter general care asigură pacea şi respectarea
dreptului internaţional. După cel de al doilea război mondial se
formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt menţionate pe larg
regulile de drept internaţional.
2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul

dreptului internaţional public
Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au

preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi
ducând la formarea unor concepţii, teorii în această privinţă. În ceia
ce priveşte natura, fundamentul dreptului internaţional s-au conturat
3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi dreptului natural.
Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX
sub influenţa filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de
a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea
obişnuită pe baza datelor experienţei juridice imediate. Această
doctrină are la bază concepţia potrivit căreia forţa obligatorie a
dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei statului
exprimată individual sau împreună cu alte state.
Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un
sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să
se determine care dintre normele sale este fundamentală având
însuşirea de a atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem.
Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În concepţia lui
dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar
validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de
drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma
fundamentală a dreptului internaţional.
8
Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are
originea în natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui
contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este
statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul
filosofii dreptului internaţional, acesta considera că fundamentul
dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă
aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite
referitoare la dreptul internaţional ca teoriile sociologice, teoriile
psihologice.
3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională

la etapa actuală
Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa

raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena
internaţională. Începând cu sec. XIX sub influenţa progresului
tehnic, al dezvoltării cooperării internaţionale dintre state pe arena
internaţională încep să apară organizaţii internaţionale interstatale.
Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională
îşi face apariţia naţiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică
a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea
numărului statelor peste 200 cât şi sporirea organizaţiilor interstatale
şi internaţionale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de
participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi
deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile
internaţionale interstatale sunt subiecte ale dreptului internaţional
public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal,
organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate. Naţiunile sunt şi
ele subiecte ale dreptului internaţional dar statutul lor juridic este
limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor
în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional
public este creat pe baza acordului de voinţă exprimat prin tratate,
acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării
spaţiului atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze
un interes comun a statelor faţă de aceste zone şi resursele lor
naturale.
9
TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:
1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică

şi medievală asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.
2. Politica externă dusă de domnii ţărilor române în perioada
modernă şi impactul acesteia la dezvoltarea relaţiilor
internaţionale.
3. Evenimentele majore de la sfîrşitul sec.XIX începutul sec.
XX în cotextul dezvoltării normelor dreptului internaţional.
4. Premisele obiective şi subiective care au stat la baza formării
unor noi instituţii ale dreptului internaţional după cel de al
doilea război mondial.
5. Analizaţi instituţiile dreptului internaţional public ce s-au
fondat la sfîrşitul sec.XX şi impactul lor pozitiv în
dezvoltarea şi codificarea normelor internaţionale.
6. Republica Moldova la etapa contemporană ca element al
societăţii internaţionale.
Bibliografia:
1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,

Chişinău, Tipografia „Reclama”, 2001.
2. Geamanu G „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
3. Moca G. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,
1988.
4. Andronovici C. „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”,
Iaşi, 1993.
5. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed.
„Ministerului de Interne”, Bucureşti, 1993.
6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public”,
vol.1, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.
7. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi
1993.
8. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed.
„Şansa”, Bucureşti, 1997.
10
TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE
PLAN:
public. Acordul de voinţă fundament al dreptului
2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.
Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului
internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi
dreptul intern
3. Izvoarele dreptului internaţional public

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional
public
Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile

sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional public
îl formează relaţiile dintre state. Obiectul dreptului internaţional
public contemporan îl creează şi relaţiile care se nasc între stat şi alte
subiecte de drept internaţional.
Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel
ansamblu de principii şi norme juridice scrise sau nescrise create de
către state, dar şi de celelalte subiecte de drept internaţional pe baza
acordului lor de voinţă în scopul reglementării raporturilor
internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa raporturile
din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea
armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o
dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona
aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate.
Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre state care fac
obiectul dreptului internaţional public deosebim raporturi:
a) Comerciale
b) Diplomatice
c) Economice
d) Culturale
e) Ştiinţifice.
11
2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.
Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului
internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul
intern
Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal

obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele indiferent de
mărimea lor şi de regiunea unde se află.
Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional
care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale,
prin structurarea ordini juridice internaţionale. Dreptul internaţional
public se formează pe baza acordului de voinţă a statelor care
compun la un moment dat societatea internaţională. Statele în deplină
egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma
realizării acordului de voinţă dintre ele creează norme juridice prin
intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea şi
dezvoltarea dreptului internaţional public. Caracterul coordonator al
voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional
public, a aplicării şi respectării normelor sale. Deci statele nu pot fi
obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat
consimţământul.
Acordul de voinţă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a
voinţei suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept
internaţional devin obligatorii numai atunci când decurg din voinţa
liber exprimată a acestora, voinţă care este manifestată în tratate sau
alte izvoare ale dreptului internaţional. Voinţa fiecărui stat este
determinată în conţinutul său de condiţiile social-politice existente în
interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de
voinţă nu se creează o voinţă unică ci fiecare stat îşi păstrează voinţa
sa suverană. Normele dreptului internaţional public nu pot fi create
prin simple manifestări de voinţă a statelor, ci numai prin consensul
acestora. N. Titulescu susţinea că legea internaţională are un caracter
de coordonare şi nu de subordonare iar raporturile dintre state nu
sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă.
Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de
voinţă:
1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este
acceptat de toate statele şi ca urmare a acestui fapt este
expresia voinţei lor. Potrivit acestei teorii statele nu au
12
obligaţia să respecte regulile dreptului internaţional public
pe care nu le-au acceptat.
2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea să-şi
retragă consimţământul dat la dreptul internaţional şi să
părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960
care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea
căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele
dreptului internaţional privind dreptul la integritate
teritorială şi independenţă politică şi alte drepturi
fundamentale recunoscute de dreptul internaţional
respingând unele reguli de ordin cutumiar.
3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susţine
că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei
norme cutumiare vechi necesită consimţământul statelor. El
poate fi tacit în cazul cutumelor şi expres în cazul tratatelor.
4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a
consimţit la o regulă cutumiară de drept este liber să
respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care
nu au consimţit la o regulă cutumiară de drept se împart:
a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în
general. b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici
obiecţii.
5. Orice stat ar fi liber să-şi exercite dreptul său suveran de a
respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru
motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui
stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziţie pentru că
aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.
Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există
o serie de asemănări şi deosebiri.
În continuare vom enumera deosebirile care există între
acestea:
a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul
internaţional are obiect de reglementare relaţiile dintre state chiar
dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele,
aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state
reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a
relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.
13
b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului
internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi,
organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională
recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte
fundamentale în sistemul dreptului internaţional. Temeiul politic şi
juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional îl formează
suveranitatea de stat. În ce priveşte dreptul intern subiectele sunt
persoanele fizice şi juridice.
c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul
societăţii internaţionale nu există o autoritate publică superioară sau
un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcţii de legiferare a
normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional
public sunt create de state şi tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul
intern statul edictând sau sancţionând normele de drept se manifestă
ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită
persoanelor ce-i sunt subordonate.
d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt
relevate şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept
internaţional. Astfel normele dreptului internaţional nu sunt aduse la
îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care
acţionează în mod individual sau colectiv şi prin organizaţii
internaţionale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru
încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat
de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva
cărora sunt îndreptate.
În ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea
respectării normelor şi principiilor dreptului internaţional
acestea le putem clasifica:
a)Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie un
sistem de sancţiuni colective contra păcii şi actelor de agresiune.
Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată Consiliului de
Securitate care are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Carta recunoaşte dreptul statelor la
autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până
Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o
măsură ilegală a forţei, dreptul la apărare apare ca reacţie la un
asemenea act şi are caracter de sancţiune. Acesta este singurul caz în
14
care statele au voie să recurgă la forţa armată ca formă de
autoapărare şi aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U.
b)Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate
poate lua măsuri de întrerupere totală sau parţială a relaţiilor
economice, culturale, politice, maritime, aeriene fără folosirea forţei
armate. La aceste interdicţii se mai adaugă şi altele în cazul încheierii
unor tratate internaţionale ca:
- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau
ameninţării cu forţa ori care încălcă normele imperative ale
dreptului internaţional;
- încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a
prevederilor sale de cealaltă parte;
- excluderea sau suspendarea din organizaţiile
internaţionale;
- pedepsele penale aplicate celor vinovaţi de crime contra
păcii şi umanităţii.
Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului
bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor
diplomatic a ambasadei din Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale
împotriva URSS ca urmare a intervenţiei armate a acesteia în
Afganistan.
Dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este
imperfect iar sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele
statelor converg spre un interes comun, acest scop ar trebui să
servească păcii şi securităţii internaţionale tuturor statelor şi
popoarelor şi să fie străin de apariţia în scena politică a unor interese
strategice de dominaţi, supremaţie ori legate de politica sferelor de
influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială.
Sistemul dreptului internaţional.
În sec. XVII apare teza împărţirii dreptului internaţional pe
ramuri:
a)Dreptul păcii.
b)Dreptul războaielor.
Înainte de cel de al II război mondial se procedează la
sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: D.
Constituţional, D. Administrativ, D. Civil şi D. Penal. În sfera de
codificare pentru a desemna părţile dreptului internaţional se recurge
la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spaţial, dreptul
diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internaţional
15
înţelegem totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi
rumurilor de drept internaţional privite din punct de vedere al unităţii
interacţiunii şi interdependenţei lor.
Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin
structură înţelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea şi
interacţiunea existentă între elementele sale. În dreptul internaţional
nu există o clasificare şi o enumerare exhaustivă a instituţiilor şi
ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă
dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele instituţii de drept
internaţional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor,
dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul
sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate
a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internaţional.
Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern
între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă
adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului
internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe
întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept
dobândeşte valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern
fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există
şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să provoace
obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne. Ex.
reglementări internaţionale care au avut impact asupra dreptului
intern Convenţia de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite a
aeronavelor unde ţările se obligă de a aplica în acest sens pedepse
severe. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de
reglementările dreptului intern în privinţa numirii şi funcţiilor
diplomatice.
3. Izvoarele dreptului internaţional public
În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate

modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme
juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie
între izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţional
datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa unei structuri de
organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului
internaţional recunosc în calitate de izvor ale dreptului internaţional
16
tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele
izvoare de drept internaţional.
Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare
menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele
şi alte izvoare de drept internaţional”. Deci dreptul internaţional nu
oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De
multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face
trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie care
spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:
 Convenţiile internaţionale.
 Cutuma internaţională.
 Principiile generale de drept.
 Hotărârile judecătoreşti.
Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional.
Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor
menţionează că prin tratat înţelegem un acord internaţional încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este
consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
În convenţie se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între
state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi
alte subiecte ale dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la
tratate pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile internaţionale.
Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal
datorită următoarelor circumstanţe:
a. Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să
fie formulate cu destulă precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi
aplicarea normelor convenţionale.
b.Actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic
toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod
treptat cutuma prin tratate.
c. Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei
şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul
intern.
Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale.
Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ce
prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în
ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în
consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate
17
tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele
licite adică încheiate fără vicii de consimţământ şi nu contravin
normelor imperative de drept internaţional existente în momentul
încheierii lor şi cele care sunt intrate în vigoare.
Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului
internaţional ea ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu
tratatul. Prin cutumă se înţelege practica generală relativ îndelungată
şi repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc o forţă juridică
obligatorie.
La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie
aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie
susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de
drept intern şi transpuse în ordinea internaţională. Putem menţiona că
principiile generale de drept îşi au originea în tradiţiile juridice ale
principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un
principiu să fie inclus în dreptul internaţional public nu este suficient
ca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca
el să fie potrivit pentru a funcţiona în sistemul DIP.
O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne
permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept
include atît reguli procesuale, cât şi reguli materiale introduse în
dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de
reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor
şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea
presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din
categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia
mai multe drepturi decât ea are însăşi, principiul bunei credinţe.
Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de
judecătorul sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor
diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărârile
judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să
considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un
mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de
interpretare a normelor juridice.
În ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor
naţiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi
aceasta din cauza absenţei unui statut clar al autorilor de DIP în
raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP
18
include atât contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cât şi lucrările
unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile
unor specialişti trebuie luate în considerare opiniile separate sau
individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie
atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului
Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că scopul său nu este de a
determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar
este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului
internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile
organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională
sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din
dreptul internaţional general atunci deciziile normative ale
organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor juridică
fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei în cauză.
1.Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte

ramuri ale dreptului.
2.Influienţa dreptului intern asupra dreptului internaţional şi
influienţa dreptului internaţional asupra dreptului intern.
3.Normele dreptului internaţional public şi alte norme sociale.
4.Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului
internaţional.
5.Analizaţi părerile diferitor autori în privinţa conferirii calităţii
de izvoare ale dreptului internaţional mijloacelor auxiliare de
exprimare a normelor de drept.
Bibliografia:
1.Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,

2.Geamanu G. „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia
3.Moca Gh. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989.
4.Andronovici C „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”,
Iaşi, 1993.
19
5.Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public”, ed.
„Hiperion”, Bucureşti, 1993.
6.Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti 1993.
7.Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,
1993.
8.Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed.
9.Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public”, ed.
10. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în
drept internaţional public”, ed. „ALL Educaţional”, Bucureşti,
1997.
20
TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC
PLAN:
1.Noţiuni generale privind subiectele dreptului
internaţionale public
2.Recunoaşterea statelor şi guvernelor
3.Succesiunea şi neutralitatea statelor
4.Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru
eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional
public
1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului

internaţionale public
Subiectul de drept internaţional public este o entitate care

participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de D.I.P.
Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor
de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.
Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a
D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P.
figurează organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat,
naţiunile care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre
subiectele de D.I.P. statul îşi asumă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a
statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de
recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor
indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit
doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să
îndeplinească condiţiile:
1.O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce
locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în
limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale
statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul
aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de subiecte
ale D.I.P.
2.Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a
existenţei statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru,
21
spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat
precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia.
3.Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care
asigură conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă
asupra populaţiei şi teritoriului.
4.Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul
subiect de D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona
în conformitate cu normele stabilite de acesta.
Unele din capacităţile statului le putem enumera:
a. De a produce acte juridice internaţionale;
b.De a reclama repararea daunelor suferite în urma
comiterii unei fapte internaţionale ilicite de către un stat
terţ;
c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la
viaţa organizaţiilor internaţionale;
d.De a avea acces la procedurile contencioase
internaţionale;
e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
În relaţiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state
permanente neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan
neutralitatea are următoarele caracteristici:
1.Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este
interzis să participe la orice conflict armat sau să devină teatrul
unor ostilităţi militare.
2.Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii.
3.Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de
fapt.
Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.
Drepturile acestora sunt:
a)Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.
b)Dreptul de a deveni parte la tratate.
c)Dreptul la autoapărare.
Obligaţiile statelor sunt:
a) De a nu participa la nici un conflict armat.
b)De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.
c)De a nu participa la alianţe militare.
d)De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea
de baze militare străine.
e)De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.
22
f) De a promova relaţii de pace prietenie şi cooperare.
Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei
care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de
dreptul constituţional de a exercita atribuţii în domeniul relaţiilor
externe şi nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul
subiect de D.I.P.
Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de
federaţii ale căror subiecte au dreptul de a încheia cu consimţământul
guvernului federal acorduri internaţionale.(URSS a permis Ucrainei
să participe în relaţiile externe)
O altă formă de stat este confederaţia. Confederaţia este o
asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându-şi
independenţa şi calitatea de subiect de D.I.P. Practica internaţională a
arătat că confederaţia este formă premergătoare creării federaţiilor.
Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat
federal. Spre deosebire de statul federal confederaţia este alcătuită
din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine
stătător sau împreună la viaţa internaţională. În prezent confederaţii
nu mai există.
2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor
În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca

un act unilateral prin care un stat sau mai multe state i-au act de
existenţa unui fapt sau unei situaţii juridice nou apărute în
comunitatea internaţională de natură să determine raporturi juridice
între acestea şi situaţia sau entitatea recunoscută de el. În calitate de
obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi statul nou apărut,
guvernul instalat pe cale ne constituţională, mişcările de eliberare
naţională.
Prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat
admite că o entitate statală terţă în virtutea elementelor sale
constitutive întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea
personalităţii juridice depline în ordinea internaţională.
Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o
declaraţie de recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de
felicitare emise de şeful statului, ministrul afacerilor externe sau de
la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau multilateral
după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state
23
în baza unui tratat multilateral. Dreptul internaţional nu consacră
obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care apar pe arena
internaţională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului
a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Totodată ne recunoaşterea
unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în cadru
normalizării relaţiilor dintre state. Recunoaşterea este un act
declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act se constată
existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca
rezultat al actului de recunoaştere. Recunoaşterea nu conferă
personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la
promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul
stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul nou recunoscut
beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.
b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt
stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul
statului care la recunoscut.
c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor
judecătoreşti ale statului recunoscut.
Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale
sau admitere într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa
individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată practica
statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere
calificate după următoarele criterii:
1)După modul de exprimare:
a. Expresă(declaraţie, telegramă)
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul
său)
2) După întinderea efectelor:
a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce
totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate
stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice
economice.
b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce
efecte limitate.
3)După numărul de subiecte:
a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă
doar a unui singur stat.
24
b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă
comune şi concomitente ale mai multor state.
În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor
implică şi recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern
accede la putere pe alte căi decât cele constituţionale sau în cazul
schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii
guvernelor. Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act
liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă
intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a
unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor
are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere se rezumă la
dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii
guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept
amestec în treburile interne. Practica arată că recunoaşterea unui nou
guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:
a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de
populaţie.
b. Să corespundă voinţei acestuia.
c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile
sale internaţionale.
d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să
garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului
în procesul de instalare a noului guvern.
Pe lângă recunoaşterea statelor şi guvernelor în dreptul
internaţional s-a conturat şi idea de recunoaştere a mişcărilor de
eliberare naţională care răspunde cerinţelor de a asigura popoarelor
coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat
independent, o capacitate juridică internaţională pe măsură să
accelereze procesul în curs. În urma recunoaşterii statutului
mişcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce
le-a permis stabilirea de relaţii oficiale cu statul care o recunoaşte, le-
a oferit posibilitatea de a participa la unele organizaţii internaţionale
în calitate de observator.
25
3. Succesiunea şi neutralitatea statelor
În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui

stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la
populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor
pot fi: tratatele internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat,
arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii
internaţionale.
Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:
1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent
nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta
numai pentru simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în
vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune.
Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul succesor nu este
ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care
le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat
independent urmează printr-o notificare să-şi stabilească calitatea de
parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în
vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care
rezultă din tratat sau se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou
ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul. Bunurile de stat
mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului
succesor. Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a
statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele două
state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.
2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a
unea sau mai multor părţi din teritoriul unui stat.
Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se
separă pentru a forma unul sau mai multe state şi independent de
faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în
vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului
statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat
succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la
Viena din 1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În
timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al
succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile doar în
proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a contribuţiei
teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.
26
3. Succesiunea în caz de unificare a statelor.
Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc
pentru a forma un singur stat - statul succesor. În ceia ce priveşte
tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe, ele continuă
să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepţia cazurilor
când din tratat rezultă sau este stabilit că aplicarea acestuia ar fi
incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat şi
arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se
întâmplă cu datoriile de stat. ex. Germania.
4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul
unui stat altui stat.
În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor
tratatelor internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale
statului predecesor îşi încetează efectele asupra teritoriului transferat,
iar tratatele internaţionale ale statului sub a cărui suveranitate a trecut
teritoriul în cauză încep să-şi producă efectele sale cu excepţia
cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului
transmis ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată
tratatele încheiate cu statele terţe referitor la frontierile teritoriului
transferat îşi păstrează valabilitatea. Fac excepţie de la această regulă
tratatele localizate adică acelea care se referă la o anumită regiune
sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii
statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu
transmiterea unei părţi din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul
acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl
reprezintă succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea
fostei URSS. Procesul de dezmembrarea a URSS a dus la apariţia pe
teritoriul ocupat cândva de aceasta a trei categorii de state. Ca atare
numai una poate fi considerată ca relevând succesiunea clasică.
Federaţia Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea preluând
toate angajamentele internaţionale contractante de către URSS,
datoriile externe şi activele situate în afara uniunii. Printre statele
succesoare o poziţie de osebită o ocupă Ucraina şi Belorusia care
până la dezmembrarea URSS posedau o personalitate juridică
internaţională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea URSS.
Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă
la tratatele internaţionale în mod variat.
Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor
state de a sta temporar sau permanent în afara desfăşurării
27
războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de
neutralitate:
1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de
la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de la Haga din 1899 şi
1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de
război se obligă să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi ne
favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus
următoarelor cerinţe:
 Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;
 Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror
operaţiuni militare pe teritoriul său;
 Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în
conflict;
2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat
la un conflict armat cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de
victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată
se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre
beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni militare
dar fără participarea la operaţiunile militare.
3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a
unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Ex.
atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel
şi statele arabe din 1967.
4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui
stat caracterizată prin:
a.Ne participarea la alianţe militare, politice care au
drept scop pregătirea războiului;
b.Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru
pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare
străine, depozite;
c.Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme
nucleare;
d.Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate
statele;
Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi
Republica Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a
proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este
menţionat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe
28
militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale
Constituţiei nu sunt respectate de statele terţe.
4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care

luptă pentru eliberare naţională ca subiecte
de drept internaţional public
Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de

cooperare a statelor. Scopul înfiinţării lor este de a coordona
colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale.
Actualmente personalitatea juridică internaţională este recunoscută
tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În dispoziţiile
statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile
internaţionale dispun de următoarele capacităţi:
a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu
funcţionarii săi.
b.Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile.
c. Dreptul de a apărea în justiţie.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional
derivate întru cât ele sunt produsul acordului de voinţă al statelor
care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară
activitatea şi îşi exercită competenţele numai în limitele prevederilor
statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile
internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate
juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor.
Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie decurge că
organizaţia internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu
o putere suprastatală.
Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate
juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare şi
formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept
internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă
pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care
luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei
în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se
aplică regulile de drept internaţional umanitar. A se sublinia că o
mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la
raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei
din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale. Mişcările de
29
eliberare naţională o dată recunoscute obţin un statut juridic special
adică calitatea de subiect de D.I.P. limitat ce le permite să
beneficieze de următoarele drepturi:
a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea
lor naţională.
b.De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu
acele state şi organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea
relaţiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul
acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se acordă statutul de
observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive prevăd
acest lucru mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de
membri asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii
aceste mişcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi
depline în aceste organizaţii.
c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni
internaţionale organizate de state sau organizaţiile care le-au
recunoscut.
d.De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P.
e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea
statelor sau organizaţiilor. Ca urmare a constituirii majorităţii
popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de
D.I.P. a mişcărilor de eliberare naţională este în descreştere ceia ce
probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.
1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional

public.
2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor şi arhivelor.
3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.
4. Vaticanul ca subiect de drept internaţional public.
5. Poziţia persoanei fizice în dreptul internaţional public.
6. Statutul Mişcării de eliberare naţională a Palestinei.
Bibliografia:

30
2. Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed.
Didactică, Bucureşti, 1981.
3. Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,
1989.
4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed.
„Hyperion”, Bucureşti, 1993.
5. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti, 1993.
6. Andronovici C., „Drept internaţional public”, ed. „Graphix”,
Iaşi, 1993.
7. Niciu M., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. „Chemarea”,
Iaşi, 1993.
8. Năstase Popescu D., A, „Drept internaţional public”,
Bucureşti, 1993.
9. Miga-Besteliu R., „Drept internaţional, introducere în dreptul
internaţional public”, ed. „ALL”, Bucureşti, 1997.
10.Niciu M., „Organizaţii internaţionale”, ed. „Chemarea”, Iaşi,
1992.
31
PLAN:
public
internaţional public:
a) Principiul ne recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa.
b) Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale.
c) Principiul egalităţii suverane a statelor.
d) Principiul neamestecului în treburile interne ale
statelor
e) Principiul integrităţii teritoriale a statelor şi
inviolabilităţii frontierelor.

public.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt

reguli de conduită de maximă generalitate universal valabile şi
juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin
acordul de voinţă a acestora în special al statelor. Principiile DIP au
o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte
principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele
cele mai importante de DIP servind bază pentru întregul sistem de
drept. în al doilea rând se caracterizează prin conţinutul lor general.
Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea
rând principiile după sfera lor de aplicare au un caracter universal. În
al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru
toate statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria
normelor care au o forţă juridică supremă în raport cu celelalte
norme şi principii ale dreptului care trebuie să fie în conformitate cu
primele. În ce priveşte modul de apariţiei a principiilor dreptului
internaţional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară
ca mai apoi să fie reafirmate şi dezvoltate pe cale convenţională prin
tratate internaţionale. Este de subliniat că între principiile
32
fundamentale există o interdependenţă şi o interpătrundere ele
condiţionându-se reciproc. Din cauza că toate principiile
fundamentale de drept internaţional au aceiaşi valoare juridică între
ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală. Principiile fundamentale
se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în
mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin
încheierea de noi tratate şi crearea de noi norme cutumiare menite să
concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea
unor noi principii capabile să guverneze problemele ce apar în faţa
civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea unor principii noi are
loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi
totală, colaborării în protecţia mediului.

Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în

relaţiile internaţionale. Acest principiu a apărut în perioada dintre
cele două războaie mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea
existenţe principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa
îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de a
porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de
statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. Primul act internaţional
cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de
agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al
politicii naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat
la Paris în 1928. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune: Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii
teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Conform actelor sus menţionate se interzice:
1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea
directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat.
2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării
frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul
soluţionării diferendelor internaţionale.
3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.
33
4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a
forţelor neregulate sau a altor bande armate.
5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea
la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.
6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei
cu încălcarea prevederilor Cartei ONU.
7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării
cu forţa sau aplicării ei.
8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de
dreptul la autodeterminare.
Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu
folosirea forţei armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii,
comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat,
demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor
unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de
război. În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3
excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:
 În caz de auto apărare când devine victima unui act de
agresiune din partea altui stat.
 În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă.
 În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de
Consiliul de Securitate a ONU.
Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale decurge din diferite reglementări. Acest principiu
presupune obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi
conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin mijloace paşnice. În
acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele
paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut şi în
Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care printre altele
se prevede:
 Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună
credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita ivirea de
diferende;
 Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin
mijloace paşnice alese în mod liber de ele;
 Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme
regional sunt obligate să întreprindă toate eforturile
34
pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor
acorduri;
Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea
suveranităţii tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor
internaţionale. Acest principiu se caracterizează prin:
 Statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi
specificul fiecăruia dintre ele precum şi toate drepturile
inerente suveranităţii;
 Fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber
sistemul său politic, social, economic şi cultural;
 Fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor
state;
 Toate statele au drepturi şi obligaţii egale;
 Toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele
la determinarea şi exercitarea după propria apreciere a relaţiilor
sale cu alte state.
 Fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate
internaţionale;
 Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt
inalienabile;
 Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună
credinţă obligaţiile sale internaţionale;
Suveranitatea este indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă. Din cele
menţionate rezultă că acest principiu are două părţi componente:
respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturi a statelor.
Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat
reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internaţional. Carta
ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriză
Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial
competenţei interna a statelor şi nici nu va obliga pe membrii săi să
supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei
ONU. Pincipiul mai include:
 Interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec
sau ameninţare îndreptate împotriva personalităţii altui stat;
 Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de
ordin economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a
constrânge un alt stat;
35
 Interzicerea aplicării forţei pentru a priva popoarele de
dreptul lor la identitatea naţoinală;
 Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării sau
tolerării activităţilor armate teroriste;
 Interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat;
 Dreptul oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic,
economic, social şi cultural;
Principiul integrităţii teritoriale a statelor este un principiu
potrivit căruia membrii organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la
ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva
integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată
nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau
economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din
partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor
asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea principiului integrităţii
teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord şi în virtutea
reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite
scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să
procedeze la modificările teritoriale cu acordul populaţiei exprimat
pe calea plebiscitului.
Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să completeze
principiul integrităţii teritoriale. Respectarea frontierelor existente est
o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor. Pe lângă
aceste principii dreptul internaţional mai specifică şi altele: principiul
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele
însele, principiul cooperării internaţionale, principiul îndeplinirii cu
bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, principiul respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a

dispune de ele însele.
2. Principiul cooperării internaţionale şi îndeplinirii cu bună
credinţă a obligaţiilor internaţionale.
3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului.
36
Bibliografia:
1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,

2. Geamanu G. „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia
3. Popescu D., Năstase A. „Sistemul principiilor dreptului
internaţional”, ed. „Academiei”, Bucureşti, 1986.
4. Moca Gh. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989.
5. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti 1993.
6. Duculescu V., Ecobescu N „Drept internaţional public”, ed.
Iaşi, 1993.
8. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,
1993.
10.Carta Naţiunilor Unite, art. 33-38.
37
TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC
PLAN:
1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional
public
2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile
de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi
apatridia
3. Regimul juridic al străinilor
4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate
1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe

teritoriul unui stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt supuşi
jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde totalitatea
cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă
cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul
statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale. Deci din această
definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele
caregorii de persoane:
1.Cetăţenii statului respectiv;
2.Cetăţenii străini;
3.Persoanele fără cetăţenie;
În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare stat
stabileşte situaţia juridică a populaţiei sale reglementând statutul
juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor caregoriilor de persoane care
formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele
care având un statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi.
Statele încheind anumite acorduri internaţionale în domeniul
drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului şi formelor
cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor
omului există diverse opinii unele susţin că sunt aspecte privind
protecţia şi promovarea şi ţin de competenţa internă a statelor, în
timp ce altele fac parte din ordinea internaţională. Noţiunea de
promovare cuprinde activităţi referitoare la cooperarea statelor în
domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor documente
38
referitoare la drepturile omului şi rapoartele periodice prezentate de
state ca o modalitate eficientă pentru schimbul de informaţie şi
experienţă în domeniu. Noţiunea de protecţie a drepturilor omului se
desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite
instituţii juridice, iar aspectul internaţional apare atunci când prin
încălcari grave şi sistematice sunt puse în pericol valori majore ale
umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum şi în
situaţia când se comit crime împotriva umanităţii.
Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi
cel alresponsabilităţii unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul
popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt şi ele înscrise în
sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi
egalităţii minorităţilor acestora nu li se acordă drepturi sau obligaţii
speciale sau colective.
2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public.

Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla
cetăţenie şi apatridia
Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre

o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi
obligaţii reciproce între stat şi persoană. Problemele referitoare la
cetăţenie intră în competenţa internă a statelor, căci statul prin legea
sa internă determină legătura de cetăţenie, modurile de dobândire şi
de pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea.
Cazurile în care cetăţenia are relevanţă în sfera dreptului
ninternaţional sunt:
 Protecţia diplomatică;
 Cazurile de dublă cetăţenie;
 Apatridia;
Modalităţile de dobândire a cetăţenieipot fi:generale şi speciale.
Modalităţile generale sunt:
1.Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia
se poate dobândi urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când
noul născut dăbîndeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locului de
naştere şi dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia părinţilor.
Dreptul sîngelui îl aplicăastfel de state: Italia, Belgia, Franţa,
Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică aşa state:
39
Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU şi a altor documente
privind drepturile omului referitoare la înlăturarea descriminării faţă
de femei au consacrat principiul liberului consimţămînt al femeii
căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetăţenia pe care o doreşte.
2.Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează
numai la cererea persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţii
statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuieşte cu îndeplinirea
unor condiţii stabilite de lege:
 Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care
acordă cetăţenie(5,7,8,10 ani);
 Cunoaşterea şi respectarea prevederilorConstituţiei;
 Cunoaştere limbii de stat;
 Prezenţa surselor legale de existenţă;
Dobîndirea cetăţenie prin naturalizare este facilitată deseori prin
faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui
cetăţenie o solicită.
3.Dăruirea cetăţeniei se realizează la iniţiativa autorităţilor
competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate.
Dobîndirea cetăţeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru
merite deosebite faţă de acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri
sunt extrem de rare.
Modalităţile speciale de dobîndire a cetăţeniei sunt:
 Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea
colectivă(strămutarea de populaţie);
 Obţinerea sau alegerea cetăţeniei;
 Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei;
Problema pierderii cetăţeniei tot ţine de competenţa naţională a
statelor însă unele dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt
prevăzute de tratatele bilaterale.
Există două forme de pierdere a cetăţeniei:
1. Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în
baza deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la
cererea persoanei interesate.
2. Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune ea se
realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în
privinţa persoanelor care au comis fapte grave împotriva
statului.
40
Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unie persoane fizice care
posedă concomitent cetăţenia a două sau mai multor state. În cazul
dublei cetăţenii apar unele neclarităţi şi probleme fiind că persoana
ce are dublă cetăţenie îşi asumă drepturi şi obligaţii în ambele state.
Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state.
Complicaţii mai pot apărea şi în legătură cu protecţia diplomatică pe
care statele sunt în drept să o exercite asupra cetăţenilor lor. În
asemenea situaţii s-a instituit regula cetăţeniei efective adică
cetăţenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetăţenie are o
legătură stabilă durabilă. În aşa cazuri se încheie tratate
internaţionale. La Conferinţa de la Haga pentru codificarea dreptului
internaţional din 1930 au fost adoptate unele acte referitor la
problemele duble cetăţenii în legislaţia naţională a statelor poate fi
întîlnită dispoziţia în conformitate cu care persoanie ce domiciliază
în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetăţenie o
deţine nu îi este recunoscută cetăţenia celuilalt stat. Potrivit rezoluţiei
Institutului de Drept Internaţional apatridul este individul care nu
este cosiderat de nici un stat ca avînd naţionalitatea sa. Apatrizii au
drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se
află şi chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitaşi în beneficierea de
drepturi civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică a
vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări
abuzive. În cadru ONU a fost elaborate şi adoptate Convenţia cu
privire la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia cu privire la
reducerea cazurilor de apatridie din 1961.Printre dispoziţiile
principale ale acesteia din urmă putem menţiona:
 Statele părţi contactante vor acorda cetăţenia lor
persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa
acesteia vor fi apatrizi;
 În caz de modificare a statutului personal, pierderea
cetăţeniei să fie codiţionată de faptul că persoana
vizată să posede sau să obţină cetăţenia unui alt stat;
 Statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui dacă
prin aceasta ea devine apatrid.
3. Regimul juridic al străinilor
Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui

stat fără a avea cetăţenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor
41
şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat în tmeiul
legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este
parte formează regimul juridic al străinilor. Străinilor li se aplică
următoarele regimuri juridice:
1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o
mare măsură aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale,
civile şi ca şi propriilor cetăţeni.
2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite
drepturi prevăzute de legislaţia sau de convenţii (limitarea
străinilor de desfăţurare a unor genuri de activităţi).
3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un
stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de
acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.
4. Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele
europene creştine prin intermediul unor tratate internaţionale
inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia, Egipt,
China, Siria, Liban, obţineau pentru cetăţenii lor aflaţi pe
teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi
nesupunerea jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un cerc
mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii.
Indiferent de regimul de care se bucură străinul pe teritoriul
statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile, reglementările
statului în care se găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o
activitate ilegală împotriva acestui stat. Intrarea străinilor pe teritoriul
unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru
terecerea frontierei de stat.
Regimul juridic al străinilor implică şi două probleme referitoare
la:
 Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care
un stat constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe
teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp şi în general
se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în scopul
ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin
politic, economic. Statul care adoptă măsura expulzării unor
străini nu este obligat să dea statului care îi aparţin explicaţii.
Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat
şi ea nu este o măsură penală ci o măsură de siguranţă.
 Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală
interstatală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau
42
condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat
în domeniul celuilalt stat. Acest act se bazează pe colaborareay
internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state.
Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana
extrădată să fie cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa
la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al
statului poate fi refuzată sau admisă.
Principalele condiţii de fond ale exrădării sunt:
- fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost
prevăzută că infracţiune în legislaţiile ambelor state;
- persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă
infracţiune decît cea pentru care a fost cerută;
- persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în
cauză.
4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate
Problema refugiaţilor este o problemă actuală datorită existenţei

tot mai frecvente acelor cauze care duc la acordarea statutului de
refugiat. Privitor la această problemă au fost adoptate o serie de acte
internaţionale în cadrul reuniunilor şi conferinţelor internaţionale
organizate de forurile internaţionale. Totodată la nivel naţional
statele ratifică aceste prevederi şi adoptă careva acte normative în
această direcţie. Potrivit reglementărilor internaţionale prin refugiat
se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:
a. unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă,
religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social
sau opinie politică şi nu poate sau din cauza acestei temeri
nu doreşte să revină în ţara sa;
b. agresiunii externe, ocupaţii, dominaţiei străine sau a unor
evenimente care au tulburat în mod esenţial ordinea publică
din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;
c. unor dezastre naturale (cutremure, calamităţi naturale) care
au dus la subminarea bazelor materiale ale existenţei lor.
În acest context prin persecuţie se poate înţelege o ameninţare a
vieţii sau a libertăţii pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie
politică sau apartenenţă la un anumit grup social. Caracterul
subiectiv al temerii de persecuţie o evaluare a opiniilor şi
sentimentelor persoanei interesate.
43
Prin discriminare se consideră acele diferenţe în tratamentul
aplicat diferitor grupuri. Un caz în care măsurile discriminatorii ar
conduce la consecinţe de natură a aduce prejudicii substanţiale
persoanei interesate de exemplu restricţii grave al dreptului de a-şi
câştiga existenţa, de a-şi practica religia sau de a avea acces la
facilităţi educaţionale, disponibile în mod normal pentru toţi.
Referitor la discriminările rasiale va fi atunci când este afectată
demnitatea umană în aşa măsură încât se încalcă cele mai elementare
şi inalienabile drepturi ale omului. Persecuţia din motive de religie
poate lua diferite forme spre exemplu interzicerea apartenenţei la o
comunitate religioasă, de a practica un cult în public sau în
particular, de a da sau a primi educaţie religioasă, sau aplicarea de
măsuri grave de discriminare faţă de persoane deoarece îşi practică
religia.
Prin naţionalitate se înţelege nu numai cetăţenia dar se referă la
apartenenţa la un anumit grup etnic sau lingvistic. Coexistenţa în
cadru frontierelor unui stat a două sau mai multor grupuri naţionale
poate crea situaţii de conflict şi totodată situaţii de persecuţie sau de
pericol de persecuţie. A avea opinii politice diferite de cele ale
guvernului nu înseamnă în sine un motiv pentru a cere statutul de
refugiat ci solicitantul trebuie să demonstreze că se teme de
persecuţie datorită acestor opinii. Aceasta presupune că solicitantul
are opinii ne tolerate de autorităţi, opinii ce sunt critici la adresa
politicii sau metodelor utilizate. Solicitantul care afirmă că se teme
de persecuţie din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că
autorităţile din ţara sa de origine îi cunoşteau opiniile înainte de a
părăsi ţara. Acolo unde o persoană este urmărită sau pedepsită pentru
o infracţiune cu caracter politic, trebuie să se facă distincţie între
faptul dacă urmărirea penală este o urmare a opiniei politice sau a
unor acte ce sunt motivate politic. Dacă urmărirea penală se referă la
un act prejudiciabil comis de motive politice şi dacă pedeapsa
prevăzută este conformă normelor de drept ale ţării respective, teama
de astfel de urmărire nu-i va conferi solicitantului calitatea de
refugiat. Pentru a determina infractorul politic poate fi considerat
refugiat trebuie avut în vedere: personalitatea, opinia sa politică,
motivaţia şi natura actului comis, natura urmăririi penale şi motivele
acesteia.
44
Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de
legislaţie pentru cetăţenii străini şi pentru apatrizi precum şi
drepturile speciale:
a. De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine
documentele corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi
pentru trecerea frontierei.
b.De a alege locul de reşedinţă şi de a circula liber în condiţiile
stabilite de legislaţia în vigoare pentru străini.
c. De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita
profesii libere, de a efectua acte de comerţ şi alte acte juridice.
d.De a solicita şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce
decurg din activităţile desfăşurate, precum şi de asigurările
sociale în condiţiile legii.
e. De a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege
pentru cetăţenii Republicii Moldova precum şi celelalte forme
de învăţământ în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii
străini.
f. De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat
cetăţenilor Republicii Moldova în ceia ce priveşte libertatea de
a practica propria religie şi de a da educaţie religioasă copiilor.
g.De a beneficia de minimum garantat de asistenţă medicală
gratuită, în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini.
Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova are
şi anumite obligaţii:
a. Să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova,
prevederile legii cu privire la statutul refugiaţilor.
b.Să aibă un compartiment corect şi civilizat, să respecte regulile
stabilite de autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora.
c. Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia, să
le evite, să nu comită contravenţii şi infracţiuni.
d.Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a
realizat venituri ce îi permit acest lucru. Sumele rambursate se
fac venit la bugetul de stat.
Refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate străinilor.
Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:
 a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanităţii sau o
crimă de război;
 a comis cu intenţie pe teritoriul Republicii Moldova înainte
sau după solicitarea azilului, o infracţiune pentru care Codul
45
Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de
peste trei ani ori a comis în afara ţării o crimă gravă de drept
comun;
 a comis acte contrar scopurilor şi principiilor ONU;
 prin comportamentul său ori prin apartenenţa sa la o anumită
organizaţie sau grupare, prezintă o ameninţare pentru
securitatea naţională sau ordinea publică;
 are mai multe cetăţenii şi fără un motiv real bine întemeiat
nu a solicitat protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean
este.
Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica
Moldova este stabilită de legea cu privire la statutul refugiaţilor.
Persoana ce doreşte să i se acorde statutul de refugiat depune o
cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control al trupelor de
grăniceri, a intrat pe teritoriu Republicii Moldova sau în ţara de
origine a solicitantului cu drept de şedere în Republica Moldova şi au
survenit evenimentele care îl determină să ceară protecţie.
Odată ce străinul a depus cererea de acordare a statutului de
refugiat el dobândeşte dreptul de a solicita azil. Dispune de acest
drept până în momentul în care este emisă o decizie prin care este
recunoscut refugiat sau i se respinge cererea. Solicitanţii de azil pot fi
plasaţi în centre de recepţie, triere şi cazare. Lor li se întocmesc
dosare personale ce conţin fotografii, identitatea lor, amprente
digitale şi sunt supuşi examenului medical.
Documentele solicitantului de azil se expediază împreună cu
cererea sa şi procesul verbal Direcţiei Principale pentru Refugiaţi.
Cererea este depusă în limba de stat sau în una din limbile ţărilor
membre ale O.N.U. Până la acordarea acestui statut persoana este
intervievată, poate fi intervievată în prezenţa unui avocat sau un
reprezentant al unei organizaţii nonguvernamentale.
Solicitantul trebuie să prezinte probe concrete care ar justifica
temeiurile de persecutare.
Persoana pierde statutul de refugiat când:
a. A redobândit în mod voluntar cetăţenia pierdută sau a
dobândit o nouă cetăţenie şi se bucură de protecţia ţării al
cărei cetăţean a devenit.
b. A redobândit în mod voluntar protecţia ţării sale de origine.
46
c. Poate beneficia de protecţia ţării al cărei cetăţean este,
deoarece motivele pentru care i s-a acordat statutul de
refugiat au încetat să existe.
d. Nu are nici o cetăţenie şi se poate reîntoarce în ţara în care
îşi avea domiciliu legal şi obişnuit deoarece motivele pentru
care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.
e. A obţinut cetăţenia Republicii Moldova.
f. Şi-a restabilit domiciliul legal şi obişnuit în mod voluntar în
ţara pe care a părăsito în virtutea temerilor specificate.
Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia refugiaţilor
de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru
menţinerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat.
În ceea ce priveşte drepturile, refugiaţii beneficiază de acelaşi
tratament acordat, în general, străinilor.
- Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la
statutul refugiaţilor, rezultă că statele părţi urmează să acorde
acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii
parametri:
- statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului
unde îşi are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea
statului unde îşi are reşedinţa;
- egalitate între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea
de bunuri mobile şi imobile;
- protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a
invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc.,
acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de
reşedinţă;
- accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor-
părţi la Convenţie, beneficiind de acelaşi tratament ca orice
cetăţean, inclusiv asistenţă juridică şi scutirea de cautio
Judicatum solvi. Cauţiunea Judicatum solvi reprezintă suma de
bani pe care străinul, în calitate de reclamanţi într-un proces,
erau obligaţi, în conformitate cu legile unor state, să o depună
ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-ar fi fost respinsă
şi ei ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată şi alte daune.
Cauţiunea Judicatum solvi se întemeia pe idea că dreptul de a
introduce o acţiune în Justiţie era garantat numai propriilor
cetăţeni nu şi străinilor în ultimul timp, mai ales prin tratatele
de asistenţă Juridică, statele renunţă la această cauţiune,
47
aplicând străinilor, în ceea ce priveşte accesul la instanţele
Judecătoreşti, un tratament egal cu cel aplicat propriilor
cetăţeni.
- un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află
refugiaţii şi în ce priveşte exercitarea unor profesiuni
remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar,
aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale ca şi diverse
măsuri administrative.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura
refugiaţii, în înţelesul dat acestei noţiuni de Convenţia din 1951, se
referă la ne returnarea acestora. În doctrină, principiul ne returnării
este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme
cutumiare, constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor
statelor.
În urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie civile ori
conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr
tot mai mare de persoane sunt "împinse" dincolo de frontierele
naţionale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecţiei, numai
un număr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenţia şi
Protocolul privind refugiaţii: cei persecutaţi pe motive de rasă,
religie, naţionalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx
larg de refugiaţi, statele nu se arată însă dispuse să aplice principiul
nereturnării, pe o bază permanentă. În această situaţie, pentru
refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie al
Convenţiei din 1951, practica de până acum a statelor relevă două
orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil, criteriul protecţiei
pe considerente umanitare şi comandamentele politice ori economice
sau îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre
„admiterea refugiaţilor pe o bază temporară” şi cooperarea dintre
state în suportarea poverii influxului masiv de refugiaţi. De altfel, din
moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă
persoanele care şi-au părăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate,
care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu
încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în
ţara de origine.
Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporară” înseamnă acordarea
unui statut de „refugiat temporar”, care poate fi apreciat ca o formulă
intermediară între celelalte două soluţii extreme: ne returnarea şi
acordarea de azil ori ne admiterea la graniţă şi repatrierea sau
48
reaşezarea într-o altă ţară. Conceput astfel, refugiul cu caracter
temporar a fost avut în vedere şi de Comitetul Executiv al înaltului
Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care, în Concluziile
sale privind protecţia internaţională a refugiaţilor din 1977,
precizează că în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care
solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puţin refugiul cu
caracter temporar.
1. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei României.

2. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Italiei.
3. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Federaţiei Ruse.
4. Statutul juridic al imigranţilor şi emigranţilor.
5. Dreptul de azil.
6. Statutul, drepturile şi libertăţile femeii în statele cu religie
musulmană.
Bibliografia:

2. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II,
Chişinău, F.E.-P. “Tipografia Centrală”, 2003.
3. Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
4. Moca Gh, „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1989.
5. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, ed. MI,
Bucureşti, 1993.
Iaşi, 1993.
7. Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi,
1993.
Bucureşti, 1993.
9. N Ecobescu., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed.
49
10.Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în
dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”,
Bucureşti, 1997.
11.D. Popescu, A. Năstase, „Drept internaţional public”, ed.
12.Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate”, ed. „Scorpio
78”, Bucureşti, 1998.
13.Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.
14.Legea cu privirea la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova. Nr.6. din 26 ianuarie 1995.
15.Legea cu privirea la cetăţenia Republicii Moldova, adoptată la
5 iunie 1991.
50
TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC
PLAN:
1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat
modificărilor teritoriale
3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime
internaţionale
4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate
5. Regimul juridic al zonelor polare
1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat
Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :

1.Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor
2.Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii
statelor
3.Teritoriul cu regim juridic combinat.
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite
statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit
din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă
una din premisele materiale naturale de existenţă a statului ca subiect
principal al dreptului internaţional.
Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor
includ: zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul
extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui
regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă
patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise
folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate şi în
scopuri paşnice.
Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra
cărora acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi
normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:
a. Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se
întinde în largul mării până la distanţa de 24 mile marine
măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.
b.Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale
care se întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile
51
marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale.
c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care
coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea
continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care
începe panta continentală şi marile adâncimi.
Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul
mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a
mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine
măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării
teritoriale.
Teritoriul de stat este alcătuit din spaţiul geografic ce cuprinde
suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi
exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul unui stat
constituie una din premisele materiale care condiţionează existenţa
statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul
internaţional este important să se pornească de la argumentele:
a. Spaţiul exercitării puterii suverane a statului
b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului
c. Obiectul suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale.
Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintr-
o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape
maritime care formează un stat arhipelag.
Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi
marea teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele,
lacurile şi mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat.
În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi
cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai
multe state şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe
state.
Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui
stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii
acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile
marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia
care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din
sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul
navelor şi echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile
şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava
este militară, comercială sau de stat.
52
Navele militare sunt cele care fac parte din forţele armate ale
unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat şi se
află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt
supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare
aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală
şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate de
statul riveran.
Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor
persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri
sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele
comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble
jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran.
Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele
de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal, pentru
salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este
admis tuturor categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă.
Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a
lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia
exterioară a ei şi care se află sub suveranitatea statului riveran. În
limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuţiile
care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de
pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente,
reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a
securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi sanitar de
cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător.
Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată
deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat
orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până
la limita interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa
internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a adoptat
Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor
suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra
teritoriului său.

modificărilor teritoriale
Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul

de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează
53
spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine.
Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia
statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt
inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a
rezolva pe cale paşnică litigiile privind frontierele constituie un
element esenţial al principiului integrităţii teritoriale consacrat în
dreptul internaţional.
Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:
1. După natura lor:
a. Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite
particularităţi geografice munţi, văi, râuri, litoralul mărilor.
b.Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care
despart teritoriile statelor.
c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau
meridiane.
2. După elementele componente ale teritoriului avem:
a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state.
b.Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între
teritoriile a două state.
c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale
stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convenţională
cu statele vecine.
d.Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii
perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau
acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În
plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între
statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operaţiuni
distincte:delimitarea şi demarcarea.
Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în
identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul
tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.
Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a
celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de
stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de
stat a Republicii Moldova care reglementează:
a. Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat.
b.Zona de frontieră.
c. Paza frontierei de stat.
54
d.Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor,
mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor bunuri.
e. Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit,
recoltarea produselor lemiculoase.
f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat
în domeniul pazei de stat.
Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul
internaţional contemporan în baza respectării principiului dreptului
popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În
trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii
şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau
bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de
drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea - cumpărarea,
donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state
se desfăşoară cu acordul liber exprimat al statelor şi în interesul
poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie originară ca fiind o
modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la
imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea
de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui
stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare
a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin
două forme:
a)Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem
b)Prin consultarea directă a populaţiei.
3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele

maritime internaţionale
Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau

separă teritoriile a două state sau mai multe state şi sunt navigabile
până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes
pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în
scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până
în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale care
să stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii
tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a
fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de
navigaţie pe fluviile internaţionale europene. Congresul de la Berlin
55
din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger.
Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:
 Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se
află pe teritoriul său.
 În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei.
 În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor
reglementează navigaţia pe fluvii.
 În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în
conformitate cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină
libertate de navigaţie pe fluvii.
 Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de
navigaţie, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar
efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de control sanitar şi
vamal.
 Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale
alcătuite din reprezentanţii statelor riverane.
După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii
cu privire la utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii
este “utilizarea echitabilă” care a fost dezvoltată de Asociaţia de
Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform
acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi
pot acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă
un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru state dar
prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului
internaţional fluvial.
Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o
însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării
acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. La congresul de la
Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional
însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra
Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul
libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării. La început
comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigaţie,
stabilea taxe. O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost
marcată de Conferinţa de la Paris 1921.Regimul actual al navigaţiei
pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 1948.
Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele
comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.
56
Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului
statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor
de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi
poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice menţinerii
fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.
În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre
precum şi alte activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea
a două tipuri de organe:
1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală
2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite
sectoare de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de
coordonare şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în
alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri
încheiate între statele riverane. Ex. Porţile de Fier între Iugoslavia -
România încheiat în 1976.
În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene
în materie de gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării.
Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea
raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată
Convenţia privind cooperarea pot fi împărţite pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede
gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de
reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă
pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii.
4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate
Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a

spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice.
Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi
ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al importanţei şi
amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă
naţională sau internaţională. Canalul devine internaţional când este
constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie tuturor statelor
fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim
internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.
Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura
dintre Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest
canal a fost construit în sec XIX pe teritoriul Egiptului, are o lungime
57
de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp de război
navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de
război beligeranţii sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau
să împiedice libera circulaţie a navelor. Regimul său juridic a fost
stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această
convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze
taxe echivalente celor prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări
de întreţinere exploatare, perfecţionare şi administrare a canalului.
Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă
Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul
sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin convenţii bilaterale
încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se
vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul
canalului. În privinţa canalului s-a stabilit un regim juridic care
permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor
statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia.
SUA menţine în zonă baze militare în acest context se evidenţiază
lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a
teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi
administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt
panamez-american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i
aparţină Panamei.
Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918
din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea
Nordului cu Marea Baltică. Regimul juridic al acestui canal este
reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabileşte regimul
liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între
Germania şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este
adus în faţa Curţii Permanente de Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a
decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă interioară a
Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional
deschis vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936
Germania a denunţat tratatul de la Versaille şi a interzis accesul liber
al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat statutul de apă
interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional.
Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea
reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea
orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului
deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra
58
zonelor maritime arctica şi Antarctica. În dimensiunea verticală
spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până în prezent
delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul
extraatmosferic nesupus suveranităţii nici unui stat, dar se consideră
că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km deasupra nivelului mării.
După primul război mondial a triumfat definitiv principiul
suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de
aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a
spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit prin convenţia de la
Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la
aviaţia civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra
spaţiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau
multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor
civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face
distincţie între:
1)Servicii aeriene internaţionale regulate.
2)Servicii aeriene internaţionale neregulate.
Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au
dreptul de a pătrunde fără o autorizaţie prealabilă pe teritoriul
oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a cere o
aterizare. În vederea realizării cooperării internaţionale în problema
navigaţiei civile aeriene au fost semnate acorduri multilaterale:
a)Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian.
b)Acordul cu privire la transportul aerian internaţional.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în
transportul aerian este reglementat de Convenţia de la Varşovia din
1929.
5. Regimul juridic al zonelor polare
Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate

internaţionale prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru
anumite zone teritoriale. Regimurile juridice internaţionale ale
acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare
şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul
juridic internaţional aplicabil unei zone statut convenit de către state
în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii
de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor,
instalaţiilor militare precum şi staţionarea unor trupe militare a
59
oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o
parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate
extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat.
Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două
feluri:
1.Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de
distrugere a tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi
înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de păstrare a ordinii
publice.
2.Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor
fortificaţii sau forţe armate reduse.
Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin
Convenţia de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze
malurile Mării Negre. Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât
totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare cuprinde
de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona
respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război.
Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional
aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau
tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe
teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară sau teatru
de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât
şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat.
Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime
internaţionale cum ar fi canalele maritime şi strâmtorile cu regim
juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă prin
prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia
persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate şi
neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internaţional şi
în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război
sau extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat.
Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului
internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a
armelor nucleare precum şi de a evita sau restrânge posibilitatea
folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al
acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie
teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim
statele respective au obligaţia de a nu folosi şi experimenta arme
60
nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu
asemenea arme teritorii întregi.
Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum
şi reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din
1967 care interzicea experimentele pe lună. În practica statelor
regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:
- includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate
care stabilesc regimul general al unor teritorii
- încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării
armelor nucleare.
Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi
asume următoarele obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să
nu producă arme nucleare fie direct fie indirect, să nu acţioneze, să
nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să
prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor
nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să
interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă.
Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi
energia nucleară în scopuri paşnice în condiţii de securitate. În
practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la
crearea zonelor denuclearizate:
1) Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să
emane de la statele din regiunea interesată, iar participarea să se
facă pe bază voluntară.
2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se
asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.
3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai
mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de
arme nucleare trebuie să se angajeze să nu folosească, să ameninţe
cu folosirea armelor nucleare a statelor.
Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27
mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră.
Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi
astronomică a cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei.
Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din
punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale.
Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria
sectoarelor sau zonelor de atracţie. Această teorie a fost dezvoltată
încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele
61
riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane asupra tuturor
pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf
Polul Nord şi ca laturi meridianele care trec prin extremităţile de vest
şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei,
Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform
acestei teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane.
Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda, Canada,
Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa
Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie
regională care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona
activităţile statelor în regiunea dată de a efectua controlul şi a
coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre
antarctica.
Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln
km situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua
Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele sale în subsolul
său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au
încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la
Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al Antartidei.
Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,
neutralizare şi denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei
exclusiv în scopuri paşnice şi prevede că: Sunt interzise orice măsuri
cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii,
efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror
tipuri de arme.
Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea
statelor în acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor
tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal ştiinţific între
expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi
de rezultatele ştiinţifice.
Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de
suveranitate teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în
vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra
Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de
control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii
desemnaţi de reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte
protecţia mediului şi regimului resurselor minerale în iunie 1988 a
fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra
resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este
62
interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau
ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau
regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la
Antartida au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului
în această zonă protocol care interzice prospectarea şi mineritul pe o
perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este pusă pe
ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.
1. Probleme frontierei de stat a Republicii Moldova în raport cu

statele vecine(România şi Ucraina)
2. Regimul jiridic al spaţiului aerian al unui stat.
3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviul Dunărea.
4. Navigaţia pe strîmtorile Gibraltar, Magelan, Bosfor şi
Dardanele.
5. Demilitarizarea şi denuclearizarea canalelor, fluviilor şi altor
zone ce constituie patrimoniu comun al întregii omeniri.
Bibliografia:

2. Geamănu G., „Drept internaţional public”, vol.1, ed. Didactică
şi pedagogică, Bucureşti, 1981.
3. Moca Gh., „Drept internaţional public”, Bucureşti, 1989.
4. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, ed. MI,
Bucureşti, 1993.
5. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, ed.
Bucureşti, 1993.
Iaşi, 1993.
1993.
9. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed.
63
dreptul internaţional public”, ed. „ALL”, Bucureşti, 1997.
11.Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel
Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.
12.Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova.
Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.
64
SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC
PLAN:
1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic.
2. Principiile spaţiului extraatmosferic:
 Principiul liberei explorări şi utilizării spaţiului de către
toate statele în condiţii de egalitate.
 Principiul ne apropierii a vreunei părţi a spaţiului
extraterestru.
 Principiul folosirii şi utilizării spaţiului extraterestru în
scopuri paşnice şi în interesul întregii omeniri.
spaţiale:
 Statutul juridic al astronauţilor.
 Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu cosmic.
Răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de
obiectele lansate în spaţiu.
 Principiul privind teledetecţia prin satelit.
1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic
Anul 1957 este socotit ca an de referinţă a începutului explorării

spaţiului cosmic prin lansarea primului satelit la 4 octombrie.
Aceasta a marcat necesitatea elaborării unor principii şi norme pentru
a reglementa regimul juridic al spaţiului cosmic şi al activităţilor
spaţiale. Însă de la începutul erei spaţiale s-a stabilit că statele nu pot
dispune de o libertate absolută neîngrădită de acţiune în spaţiul
cosmic şi că aceasta nu poate fi supus suveranităţii naţionale.
În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special
pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic. Până în 1963 o
serie de rezoluţii ale Adunării Generale a ONU au dus la formarea
principiilor generale şi speciale ale spaţiului extraatmosferic. Astfel
apare dreptul internaţional spaţial care are ca obiect de reglementare
regimul juridic asupra spaţiului extraterestru, asupra lunii şi altor
corpuri cereşti şi relaţiile dintre state în vederea explorării şi utilizării
spaţiului extraatmosferic.
În 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie
respectate în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului
65
extraatmosferic. Se prevede că luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot
face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate,
nici prin utilizarea sau ocupaţie ori alt mijloc. Explorarea şi utilizarea
trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor statelor. Accesul
la toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare
ştiinţifică, cooperarea internaţională trebuie să fie înlesnite şi
încurajate.
În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi
la întoarcerea lor şi obiectelor lansate în spaţiu. Sunt incluse
prevederi referitoare la accidentele, situaţii periculoase şi aterizări
forţate, acordarea de asistenţă personalului şi măsuri pentru
întoarcerea astronauţilor în statul căruia îi aparţin. În 1971 se încheie
Convenţia privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate
de obiectele spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia
privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu.
2. Principiile spaţiului extraatmosferic
Principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului inclusiv luna şi

alte corpuri cereşti a fost consacrat în art. 3 al tratatului spaţial unde
se prevede că părţile vor desfăşura activităţile de explorare şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti în
conformitate cu dreptul internaţional inclusiv Carta ONU în interesul
menţinerii păcii internaţionale. Statele se obligă de a nu pune pe
orbita circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau alte
arme de distrugere în masă şi de a nu instala astfel de arme pe
corpuri cereşti, iar luna şi celelalte corpuri vor fi utilizate în scopuri
paşnice şi pe acestea se interzice amenajarea de baze şi instalaţii
militare şi executarea de manevre militare. Teritoriul spaţial este
supus unui regim de denuclearizare şi demilitarizare. Explorare,
utilizarea şi cercetarea ştiinţifică a spaţiului şi a corpurilor cereşti
sunt libere pentru toate statele lumii în condiţii de egalitate şi aceste
activităţi trebuie efectuate spre binele tuturor statelor. Luna şi
celelalte corpuri cereşti sunt considerate ca patrimoniu comun al
omenirii care în momentul când explorarea va fi posibilă vor fi
supuse unui regim internaţional.
Acest principiu rezidă în esenţă în accesul egal indiferent de
gradul de dezvoltare economică, ştiinţifică, mărime sau poziţie
geografică al tuturor statelor la activităţile spaţiale. În acest sens
66
statele pot să amplaseze vehicolele lor pe lună şi celelalte corpuri
cereşti şi să le lanseze de aici pe orbita circumterestră. Ele pot plasa
personalul lor, instalaţii, echipamente spaţiale în orice punct al
suprafeţei şi sub suprafeţei lunii şi celorlalte corpuri cereşti. Spaţiul
extraatmosferic inclusiv luna şi celelalte corpuri nu pot face obiectul
de apropiere naţională prin proclamarea suveranităţii asupra acestora
nici prin folosirea, ocuparea şi nici prin alte mijloace de către un stat
sau un grup de state a suprafeţelor şi subsolul corpurilor cereşti. Ele
nu pot forma obiectul suveranităţii statelor şi respectiv proprietatea
acestora, a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau ne
guvernamentale a organizaţiilor naţionale şi a persoanelor fizice.
Instalarea unor echipamente, instalaţii pe suprafaţa corpurilor cereşti
nu echivalează cu constituire dreptului de proprietate. Potrivit acestui
principiu se interzice transferul, vânzarea – cumpărarea sau orice altă
tranzacţie cu titlu oneros sau gratuit între state, organizaţii
internaţionale a unor porţiuni din solul şi subsolul corpurilor cereşti.

spaţiale
Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale

prevede că statele sunt obligate să se călăuzească după principiul
cooperării şi asistenţei reciproce ţinând seama de interesele
corespunzătoare ale celorlalte state. Toate statele trebuie să
coopereze în domeniul cercetării ştiinţifice în spaţiul extraatmosferic.
Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale
aparţin statului de lansare în al cărui regim este înregistrat obiectul
spaţial, cât timp acesta se află în spaţiu, pe corpurile cereşti sau revin
pe pământ. Dacă lansarea a fost făcută de două sau mai multe state
jurisdicţia îi revine statului de înmatriculare sau aceluia care a fost
desemnat prin acord. Potrivit tratatului spaţial astronauţii trebuie
consideraţi ca trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic, iar statele sunt
obligate să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de accident, în caz
de pericol sau aterizare forţată. În cazul unei astfel de aterizări
întoarcerea astronauţilor către statul lor va trebui efectuată de îndată
şi în deplină securitate. La rândul lor astronauţii care se găsesc în
exerciţiul activităţii lor în spaţiu cosmic sau pe corpurile cereşti vor
acorda întreaga asistenţă posibilă astronauţilor altor state. Toate
aceste prevederi sunt reglementate de tratatul spaţial din 1967.
67
Din principiul jurisdicţiei şi controlul statului de lansare rezultă şi
principiul răspunderii unde statele sunt responsabile pe plan
internaţional pentru daunele cauzate unui alt stat sau persoanelor
fizice şi juridice de obiectele spaţiale lansate de ele sau de părţile lor
componente indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în
aer, sau în spaţiul cosmic. Potrivit reglementărilor internaţionale este
necesară înmatricularea tuturor obiectelor lansate în spaţiu pentru
operaţiunile de securitate şi reglementarea tarifului pentru
soluţionarea problemei daunelor cauzate de acestea unui stat sau
organizaţie internaţională şi evitarea într-o oarecare măsură a
curselor înarmării precum şi informarea celorlalte state în privinţa
existenţei unor sateliţi folosiţi pentru teledetecţia transmisiunii de
televiziune, de date meteorologice, pentru servicii de salvare pe mare
şi a altor activităţi comerciale. În conformitate cu Convenţia din
1975 privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu statul de
lansare are obligaţia de a înregistra într-un registru naţional special
orice obiect spaţial lansat în spaţiu şi obligaţia de a comunica
secretarului general al ONU informaţiile necesare pentru
identificarea acestuia şi a activităţilor pe care le desfăşoară.
Teledetecţia este o metodă prin care se poate determina natura şi
starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului
înconjurător al pământului prin observaţii şi măsurări făcute de pe
obiectele spaţiale. Comitetul speciale al ONU pentru utilizarea
paşnică a spaţiului atmosferic a creat în 1971 un grup de lucru
special privind teledetecţia prin obiecte spaţiale. Teledetecţiile se
efectuează prin sateliţii unui stat cu o tehnologie avansată asupra
teritoriilor altor state care nu au posibilitatea să o efectueze şi constă
în stabilirea bogăţiilor subsolului altor state. În aşa caz statul supus
teledetecţiei va avea acces la informaţia analizată privind teritoriul de
sub jurisdicţia sa, informaţie aflată în posesii egale. Cunoaştem o
serie de organizaţii în materia dreptului spaţial: ONU, Uniunea
Internaţională privind teledetecţia, Institutul Internaţional de drept
spaţial precum şi o serie de organizaţii ne guvernamentale.
1.Organizaţiile internaţionale şi dreptul internaţional cosmic.

2.Răspunderea internaţională pentru daune cauzate de obiecte lansate
în spaţiul cosmic.
68
3.Naţionalitatea aeronavelor şi înmatricularea lor.
4.Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţi aviaţie civile.
5.Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi
cosmosului.
Bibilografia:
1.Balan Oleg, Burian Alexandru, „Drept internaţional public”, Vol.

II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
2.Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ”Revista
Naţională de Drept”, 2002, nr. 3, p. 30-37.
3.Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea
activităţilor spaţiale // ”Revista Naţională de Drept”, 2002, nr. 6, p.
41-47.
4.Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al spaţiului
cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional //
„Studii juridice”, Bucureşti, 1959.
5.Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul dreptului
extraatmosferic // „Studii de drept românesc”, nr. 3, 1996.
6.Niciu M., Cucerirea cosmosului şi progresul omenirii, Cluj-
Napoca, Edit. „Dacia”, 1978.
7.Niciu M., Introducere în dreptul internaţional spaţial, Craiova,
1992. Niciu M., Drept cosmic, Iaşi, 1994.
8.Andronovici C., Dreptul internaţional şi cosmosul, laşi, Edit.
“Junimea”, 1981.
9.Miga-Beşteliu R., Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Bucureşti, ALL, 1997.
10. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.
А.С. Пирадов, Москва, „Международные отношения”, 1985.
11. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.
Г.П. Жуков. - Москва, „Международные отношения”, 1999.
69
TEMA 8: DREPTUL MĂRII
PLAN:
1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării
inofensivă
3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor
1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării
Mările şi oceanele constituie aproximativ 70 %din suprafaţa

planetei. Aceasta preocupă în prezent toate statele şi popoarele atât
pentru cerinţele navigaţiei cât şi pentru valoroasele resurse piscicole,
minerale energetice. Dezvoltarea activităţilor maritime şi a
raporturilor dintre state în acest sens au dus la apariţia şi formarea
principiilor şi conceptelor dreptului mării.
În sec. XII-XVII Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia şi alte
state europene promovau şi practicau ideea dreptului de proprietate
asupra unor teritorii întinse ale mărilor la care acestea erau state
riverane.
În sec. XVI Franţa, Olanda, aveau deplină libertate de navigaţie,
comerţ şi pescuit. Referitor la dreptul de proprietate asupra mării au
fost propuse două concepţii. Prima concepţie formulată de Groţius în
1609 care afirma că mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor
statelor pentru navigaţie, comerţ şi pescuit. A doua concepţie este
formulată de Selden în 1635 care susţine dreptul de însuşire şi de
monopol al Marii Britanie asupra unor zone maritime întinse.
În sec. XVIII-XIX în practica raporturilor dintre state se
evidenţiază conceptul de mare teritorială şi mare liberă. Drept
criteriu de delimitare a lăţimii mării teritoriale era stabilit: bătaia
tunului, linia orizontului, sau criteriul celor trei mile marine de la
ţărm. Mai târziu după Conferinţa de la Haga se recunoaşte conceptul
de zonă contiguă în care statul riveran are dreptul să exercite anumite
drepturi speciale (vamale, fiscale, control sanitar,). În 1958 are loc
prima conferinţă asupra dreptului mării sub egida ONU: sunt
adoptate patru convenţii: asupra mării teritoriale, a mării libere, a
platoului continental şi a pescuitului, conservării resurselor
biologice.
70
În 1968 Adunarea Generală a ONU a creat un organism special
numit Comitetul de utilizare paşnică a subsolului mărilor şi
oceanelor dincolo de limita jurisdicţiei naţionale. Codificarea
dreptului mării s-a făcut pe deplin odată cu adoptarea textului final al
Convenţiei privind dreptul mării din1982. prin această convenţie s-a
constituit şi consolidat bazele dreptului mării.

inofensivă
Marea teritorială se delimitează de apele maritime interioare de

linia sa de bază, iar în larg se întinde până la o limită care să nu
depăşească 12 mile marine(o milă egală cu 1600-1800m). Marea
teritorială este parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă
împreună cu resursele sale suveranităţii naţionale a statului riveran,
iar regimul său juridic este stabilit prin legislaţia internă a statului
riveran ţinându-se seama de prevederile dreptului internaţional.
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce
decurg din suveranitatea sa în ceia ce priveşte apele, solul şi
subsolul, coloana de aer, drepturi ce constau în pescuit, navigaţie şi
control, protecţia mediului având şi obligaţii corespunzătoare.
Pescuitul şi exploatarea resurselor naturale revine în exclusivitate
statului riveran. Activităţile de mai sus pot fi efectuate de alte state
numai în urma încheierii unor acorduri care prevăd expres condiţiile
de pescuit şi exploatare a resurselor naturale de alte state.
Desfăşurarea unor asemenea activităţi fără consimţământul statului
riveran este supus sancţionării statul riveran este de a reglementa în
conformitate cu dreptul internaţional efectuarea de către navele
comerciale ale unor state a dreptului de trecere inofensiv.
Tratatele internaţionale prevăd interzicerea trecerii prin marea
teritorială a unui stat a oricăror nave care au la bord armament
nuclear sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă astfel
de arme. Dreptul de control şi de supraveghere vamală urmăreşte
prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni pentru astfel de
infracţiuni. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi şi zone libere în
interiorul cărora sunt acordate facilităţi vamale şi fiscale pentru
activităţi de comerţ exterior, tranzit, depozitare, control sanitar care
au ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei.
71
Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de statul riveran are
ca scop asigurarea securităţii traficului, protecţia cablurilor şi a
conductelor petroliere. Încă din sec. XVIII s-a format o serie de
criterii pentru delimitarea mării teritoriale faţă de marea liberă. Nici
una din conferinţele de la Haga şi Geneva nu au stabilit o limită
exactă între marea teritorială şi marea liberă. De obicei statele
singure delimitează aceste zone maritime prin legi. La Conferinţa
ONU din 1982 privind dreptul mării s-a stabilit dreptul fiecărui stat
riveran de a stabili lăţimea mării sale teritoriale de 12 mile marine de
la liniile de bază determinate în conformitate cu convenţia. Linia
interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale diferă în
raport cu configuraţia ţărmului. Dacă ţărmul este lin fără crestături
această limită este formată din linia de bază normală dea lungul
ţărmului, iar când ţărmul reprezintă crestături adânci în uscat sau a
unor insule dea lungul coastei limita interioară este constituită din
liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg
legate însă efectiv de uscat şi urmează configuraţia ţărmului. Se
ridică probleme deosebite referitor la delimitarea zonelor maritime în
cazul existenţei unor golfuri, insule pentru statele arhipelagice.
Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut tuturor statelor.
Trecerea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea
sunt interzise exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigaţiei
sau ca urmare a unui caz de forţă majoră sau avarie, pentru salvarea
persoanelor sau pentru ajutarea navelor şi aeronavelor aflate în
primejdie. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere
păcii, ordinii publice sau securităţii statului riveran. Se consideră că
trecerea este inofensivă dacă nava străină desfăşoară în marea
teritorială una din activităţile:
 Ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei
politice a statului riveran;
 Efectuează activităţi şi manevre cu arme de orice fel;
 Culege informaţii care pot să prejudicieze apărarea şi
securitatea statului riveran;
 Desfăşoară propagandă care prejudiciază interesele
apărării sau ale securităţii;
 Săvârşeşte acte de poluare gravă, efectuează cercetări
sau pescuieşte;
72
Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este
supusă în unele state unei aprobări prealabile, aceste nave precum şi
cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe
periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă
să i-a măsuri speciale de securitate şi de precauţie. Submarinele în
trecere inofensivă prin marea teritorială a statului riveran au obligaţia
să navigheze la suprafaţa apei.
3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane
Ca instituţie a dreptului internaţional al mării platoul continental a

fost consacrat pentru prima dată în Convenţia din 1958 a ONU şi
apoi dezvoltată în Convenţia din 1982. Din punct de vedere geologic
platoul continental reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran
într-o pantă uşor înclinată, iar în unele cazuri abruptă sub apele
mărilor şi oceanelor până la marginea continentală unde acestea au
adâncimi de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi
marile adâncimi.
Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul acestora dincolo de limita exterioară a mării
teritoriale în larg până la o distanţă de 200 de mile măsurare de la
linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Asupra
platoului continental statul are şi exercită nu suveranitatea, ci
drepturi suverane căci platoul continental nu face parte din teritoriul
naţional, ci reprezintă o prelungire a acestuia.
Drepturi suverane ale statelor riverane asupra platoului au ca
obiectiv explorarea şi exploatarea resurselor naturale ale acestuia în
deosebi a petrolului şi gazelor naturale. În acest caz statul are dreptul
de a construi staţii şi instalaţii fixe şi are dreptul de a stabili o zonă
de securitate de 500 m în jurul instalaţiilor având totodată obligaţia
de a nu încurca navigaţiei şi căilor de comunicaţii. Asupra platoului
continental au drepturi suverane doar statele riverane, cele neriverane
au dreptul doar de a instala cabluri şi conducte submarine. Probleme
apar când există unele insule în apropierea litoralului, fac parte din
teritoriul de stat, iar delimitarea se face de la linia de bază trasată dea
lungul litoralului. Convenţia din 1982 stabileşte că insulele şi stâncile
mici nu sunt locuibile şi nu au o viaţă economică proprie spre
deosebire de acestea insulele populate au un platou continental caz în
73
care pot exista dificultăţi când unele insule sunt pe coastă unui stat
dar aparţin altui stat.
Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale
care se întinde spre largul mării până la o distanţă de 24 mile marine
măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă
statul riveran exercită jurisdicţia şi controlul având o serie de drepturi
speciale: control vamal, sanitar, al trecerii frontierei de stat. El are
dreptul de preveni şi reprima în zonă infracţiunile comise pe
teritoriul său ori în marea sa teritorială exercitând dreptul de
urmărire. În vederea protejării resurselor piscicole şi a altor interese
economice. O serie de state riverane în perioada 1970-1980 au
stabilit zone speciale: exclusive de pescuit, de jurisdicţie sau chiar de
mare teritorială până la 200 mile sau între 15-100 mile. În plan
normativ zona economică exclusivă a fost consacrată pentru prima
dată de convenţia din 1982. Zona economică exclusivă se întinde pe
o distanţă de 200 mile de la liniile de bază care se măsoară lăţimea
mării teritoriale. Natura juridică a aceste zone se defineşte prin
drepturile suverane exclusive statului riveran de exploatare, cercetare
ştiinţifică, conservarea resurselor naturale biologice precum şi
protecţia mediului marin. Zona este supusă jurisdicţiei statului şi
drepturilor sale suverane economice dar reprezintă şi aspecte de mare
liberă. Deci este supusă unui regim juridic mixt. Statul riveran are
dreptul de a construi, autoriza, reglementa construirea, exploatarea şi
utilizarea de insule artificiale. Statul riveran poate permite prin
încheierea unor acorduri statelor neriverane desfăşurarea unor
activităţi de pescuit. Statul riveran are dreptul de a reglementa prin
legi interne stabilirea unor măsuri administrative de sancţionare a
oricăror încălcări ale regimului juridic din zona economică exclusivă.
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor
Convenţia din 1982 defineşte marea liberă ca o parte a mării care

nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat. Nici
un stat nu poate să pretindă în mod legitim supunerea unei părţi
oarecare din marea liberă suveranităţii sale. Statele riverane şi
neriverane pot exercita în marea liberă următoarele libertăţi:
navigaţia, pescuitul, punerea de cablu şi conducte petroliere sau
submarine.
74
Convenţia din 1982 stabileşte că regimul de mare liberă se aplică
mărilor şi oceanelor situate în afara zonei economice exclusive a
mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării
libere este guvernat de principiul libertăţii mării potrivit căruia
aceasta este deschisă tuturor statelor. Convenţia mai prevede
libertatea de pescuit în condiţii care să asigure conservarea resurselor
biologice. Marea liberă se va utiliza în scopuri paşnice şi se interzice
blocarea porturilor de către forţele armate ale altui stat.
Conform tratatului din 1968 privind interzicerea experimentelor
nucleare în atmosferă, cosmos, sub apă în marea liberă şi în spaţiul
aerian deasupra acestuia sunt interzise orice fel de experimente
nucleare, iar tratatul din 1971 interzice amplasarea armelor nucleare
pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor. Totuşi marea liberă
este militarizată deoarece nu se permite amplasarea dar desfăşurarea
de manevre militare, deplasarea şi circulaţia navelor este permisă.
Acţiunile privind răspunderea penală sau disciplinară a personalului
navelor în cazul oricărui incident de navigaţie în marea liberă sunt de
competenţă exclusivă a autorităţilor administrative şi judiciare ale
statului de pavilion sau a cărui cetăţean este persoana. În exercitarea
libertăţii de navigaţie pe marea liberă statelor le revine serie de
obligaţii de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe nave, de a
coopera pentru reprimarea pirateriei în marea liberă.
Conform Convenţiei din 1982 fundul mărilor şi oceanelor,
subsolul acestora situat dincolo de limita interioară a platoului
continental constituie ceia ce convenţia numeşte patrimoniul comun
al întregii omeniri. Exploatarea şi explorarea zonei şi resurselor sale
se face cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor.
Aceste zone şi resursele lor nu pot fi supuse suveranităţii naţionale.
În zonă pot fi făcute activităţi de cercetare ştiinţifică, exploatare şi
explorare a gazelor naturale de către state. Autoritatea Internaţională
organizaţia prin intermediul căreia statele organizează, realizează şi
controlează activităţile din zonă în interesul întregii omeniri.
Autoritatea internaţională are la bază principiul egalităţii suverane a
tuturor statelor membre având ca organe principale:
 Adunarea constituită din statele membre;
 Consiliul format din 36 de membri aleşi. În cadru
consiliului activează două comisii: comisia juridică şi
tehnică, comisia de planificare economică;
 Secretariatul;
75
În vederea soluţionării diferendelor legate de punerea în aplicare a
convenţiei s-a instituit tribunalul internaţional al dreptului mării.
Convenţia din1982 stabileşte un regim juridic general privitor la
strâmtorile importante pentru navigaţia mondială cu excepţia celor de
interes regional care nu sunt supuse regimului internaţional. Prin
strâmtori se înţelege legătura unei porţiuni a mării libere sau a zonei
economice exclusive cu o altă parte a mării libere ori cu o zonă liberă
exclusivă. Totodată se recunoaşte navelor şi aeronavelor dreptul de
pasaj şi de trecere. Libertatea de navigaţie se realizează printr-un
tranzit rapid, navele străine sunt obligate să se abţină de la orice
activităţi care reclamă autorizaţia prealabilă a statelor riverane sau
sunt interzise de acestea. Deci statele riverane au obligaţia să asigure
dreptul de pasaj în tranzit în condiţii de securitate prin strâmtorile
care leagă marea teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a
zonei economice exclusive a unui alt stat. Condiţii speciale de
navigaţie sunt stabilite prin tratate pentru strâmtorile: Gibraltar în
baza Convenţiei din 1904 dintre Franţa şi Anglia, Magelan prin
Convenţia din 1981 dintre Argentina şi Chille. Prin convenţia de la
Cuciu-Cainargi s-au stabilit reglementări referitoare la regimul
juridic de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor în timp de
pace şi de război a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În prezent
regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit prin convenţia de la
Montreo din 1936 care prevede principiul libertăţii de trecere a
navelor comerciale pe timp de pace şi pe timp de război dacă Turcia
nu este beligerantă. Turcia are dreptul de control sanitar asupra
navelor şi de a percepe taxe. În timp de război dacă Turcia este
beligerantă este interzisă trecerea navelor comerciale ale statului
inamic Turciei, iar pentru cele neutre trecerea este liberă cu condiţia
de a nu ajuta inamicul.
Protecţia mediului marin se realizează în bază legilor interne şi a
convenţiilor internaţionale pentru zonele de sub jurisdicţia naţională.
Astfel prin convenţia de la Londra din 1954 privind combaterea
poluării mării cu hidrocarburi continuând cu convenţiile de la
Bruxsell din 1959, 1971 privind răspunderea şi intervenţia în caz de
accident s-au stabilit reguli şi principii pe baza reglementărilor
interioare. Prin convenţia privind dreptul mării s-au stabilit prevederi
vizând toate formele şi tipurile de poluare pentru toate zonele mărilor
şi oceanelor şi conservarea mediului marin, supravegherea şi
controlul respectării prevederilor convenţiei.
76
1. Navigaţia navelor în zona economică a Mării Negre.

2. Navigaţia navelor maritime a statelor în marea liberă.
3. Delimitarea mării teritoriale în Marea Caspică. Problema
exploarării zăcămintelor naturale din acest bazin acvatic.
Bibliografia:

Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
2. Mazilu D., Dreptul mării, ed. Academiei Române, Bucureşti,
1980.
3. Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981.
Iaşi, 1993.
1993.
6. Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,
1989.
7. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în
Bucureşti, 1997.
8. Popescu D., Nastase A., „Drept internaţional public”, ed.
9. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel
Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.
77
TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR
PLAN:
Denumirea şi clasificarea tratatelor
2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor
3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor
4. Interpretarea tratatelor

Denumirea şi clasificarea tratatelor
Tratatul este actul juridic care exprimă acordul de voinţă între

două sau mai multe state sau alte subiecte în scopul de a crea, a
modifica, a stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele.
Dreptul tratatelor constituie totalitatea normelor care îl
reglementează: încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,
modificarea, nulitatea şi cazurile de încetare a tratatelor. Dreptul
tratatelor este parte componentă a D.I.P. Convenţia de la Viena din
1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul este acord încheiat
în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa. El se poate încheia
însă şi între state şi alte subiecte de D.I.P. şi între acestea din urmă.
Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice.
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
 Părţile tratatului-trebuie să fie subiecte de drept internaţional. Nu
sunt considerate tratate actele încheiate între state şi persoane
fizice sau juridice străine.
 Voinţa părţilor – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de
consimţământ.
 Obiectul tratatului-care trebuie să fie licit şi posibil.
 Tratatul să producă efecte juridice, stabilirea unor norme de
conduită obligatorii sau crearea, modificarea, stingerea unor
drepturi ori obligaţii între părţi.
 Guvernarea tratatului de către normele de D.I.P.
Elementele accesorii ale tratatului sunt:
a. Termenul-un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în
vigoare sau ieşirea din vigoare a unui tratat.
78
b.Condiţia-un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea
sau încetarea executării obligaţiilor.
În conformitate cu Convenţia de la Viena din 1969 denumirea
generică de tratat se utilizează pentru a desemna totalitatea actelor
juridice din această categorie indiferent de denumirile particulare pe
care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Practica convenţională
enumără o varietate de denumiri ale tratatelor ca:
 Tratatul este folosit pentru desemnarea unei înţelegeri solemne
precum sunt tratatele de pace, de alianţă, de neutralitate.
 Convenţia este înţelegerea pin care se reglementează relaţiile
dintr-un domeniu special al relaţiilor internaţionale. Ex. Convenţia
de la Viena din 1969, 1982.
 Acordul este o înţelegere intervenită mai ales în domeniul
economic, comercial, financiar, cultural.
 Pactul este o înţelegere intervenită în domenii concrete ale
relaţiilor politice dintre state şi cu caracter solemn. Ex. Pactul
Briand-Kellogg.
 Protocolul poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent încheiat
pentru al modifica, prelungi, interpreta dar şi o înţelegere de sine
stătătoare.
 Declaraţia este document multilateral prin care se fixează reguli
de conduită, modalităţi de acţiune sau punct de vedere comune ce
urmează a deveni reguli de conduită, principii.
 Carta este acordul prin care se constituie o organizaţie
internaţională.
 Statutul este acordul de constituire a unei organizaţii.
Tratatele pot fi clasificate după mai multe criterii distincte:
1. Din punct de vedere al conţinutului lor material:
a. Tratate legi al căror obiect constă în a stabili o regulă de
drept obiectiv valabilă.
b.Tratate contracte vizează realizarea unor operaţiuni
juridice constând în prestaţii reciproce între părţile
contractante, fiecare dintre ele urmând totodată obiective
diferite.
2. După numărul părţilor:
a. Tratate bilaterale încheiate între două subiecte.
b.Tratate multilaterale la care participă mai mult de două
subiecte.
79
3. După obiectul pe care îl reglementează:
a. Tratate politice.
b. Tratate economice.
c. Tratate speciale. Ex. acorduri în transport, în
comunicaţii, juridice, ocrotirii sănătăţii.
4. Din punct de vedere al procedurii de încheiere:
a. Tratate formale.
b. Tratate simplificate.
5. După durată:
a. Tratate cu termen pe 5,10,20 de ani.
b. Tratate fără termen. Ex. tratate de pace, tratate de
dezarmare.
6. În dependenţă de nivelul încheierii:
a. Tratate interstatale.
b. Tratate interguvernamentale.
c. Tratate interdepartamentale.
2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor
Încheierea tratatelor reprezintă ansamblu de activităţi desfăşurate,

proceduri care trebuie îndeplinite şi reguli care trebuie observate
pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să
intre în vigoare. Autorităţile competente să încheie tratate sunt
prevăzute de constituţia şi legislaţia fiecărui stat, respectiv în actele
constitutive ale organizaţiilor internaţionale. În general puterea
executivă preşedintele, prim-ministru, ministru afacerilor externe, au
competenţa pentru negocierea şi semnarea iar parlamentele pentru
exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat prin
ratificare sau aderare.
Încheierea unui tratat presupune mai multe etape ca:
a. Elaborarea textului tratatului.
b. Exprimarea consimţământului părţilor contractante
de a fi legate prin tratat.
Elaborarea textului tratatului presupune unele sub faze ca:
a) Negocierea se desfăşoară între reprezentanţii statelor special
abilitaţi în acest sens, fie prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat,
fie prin împuternicirile conferite de deplinele puteri ce le-au fost
eliberate. În cursul acesteia negociatorii îndeplinesc o serie de
proceduri, acte care duc la formarea textului tratatului. Scopul
80
negocierii este realizarea acordului de voinţă asupra textului
tratatului şi adoptării lui. În cazul tratatelor bilaterale iniţiativa
negocierilor revine statului sau ambelor state. În cazul tratatelor
multilaterale conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe
baza unui acord preliminar dintre statele interesate care conţine
prevederi referitoare la locul, data, ordinea de zi, a conferinţei. În
cazul elaborării tratatelor bilaterale fiecare parte îşi prezintă proiectul
său, iar în cazul negocierilor ambele proiecte se pun de acord. Pentru
participarea la negocieri persoanele respective trebuie să dispună de
depline puteri – un document emis de autoritatea competentă a unui
stat prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane
împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau
semnarea unui tratat. Verificarea deplinelor puteri se face înainte de
începerea negocierilor. După ce s-a căzut asupra textului se trece la
adoptarea acestuia. În cazul tratatelor bilaterale pe bază unanimitate
iar în cazul tratatelor multilaterale cu o majoritate de 2/3 din numărul
statelor prezente.
După adoptarea textului se parcurge autentificarea sa prin:
a. Parafarea care constă în înscrierea iniţialelor numelui
împuterniciţilor statelor pe textul negociat.
b.Semnarea ad referendum a textului cu confirmarea ulterioară
din partea executivului sau altei autorităţi abilitate a statului.
c. Semnarea definitivă este o modalitate de autentificare atunci
când tratatul urmează să fie ratificat sau aprobat.
d.Semnarea actului final al unei conferinţe în care este
consemnat textul tratatului.
e. Adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei
internaţionale.
Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi
definitiv statele semnatare urmează să-şi exprime consimţământul de
a deveni părţi prin mijloacele juridice ca:semnarea, schimbul
instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea,
acceptarea şi aderarea.
Semnarea are două funcţii autentificarea textului şi exprimarea
consimţământului de a deveni parte la tratat.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel este o
modalitate de exprimare a consimţământului statelor atunci când:
1)Instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect.
81
2)Este stabilit pe o altă cale că aceste state conveniseră ca
schimbul de instrumente să aibă acest efect.
Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă
consimţământul prin intermediul autorităţilor sale competente de a fi
legat printr-un tratat internaţional semnat de reprezentanţii săi.
Ratificarea poate fi făcută sub forma unor acte de drept intern (legi,
hotărâri, decrete).
Convenţia de la Viena din 1969 prevede cazurile când un stat îşi
exprimă consimţământul de a ratifica un tratat:
a. Când tratatul prevede că acest consimţământ se
exprimă prin ratificare.
b. Când este stabilit că statele participante la negocieri
conveniseră asupra cerinţei ratificării.
c. Când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub
rezerva ratificării.
d. Când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva
ratificării rezultă din deplinele puteri ale
reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul
negocierilor.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc
instrumentele de ratificare. Acestea de regulă cuprind trei părţi:
a. Introductivă în care se indică autoritatea statului care
a ratificat tratatului.
b. Dispozitivă unde este reprodus textul tratatului cu
enumerarea eventuală a rezervelor ei.
c. Partea finală care conţine angajamentul statului de a
respecta şi aplica cu bună – credinţă tratatul.
Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a
consimţământului statului de a fi parte la acelea tratate care nu
necesită să fie ratificate dar care prevăd aprobarea lor. Potrivit
reglementărilor interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau
acceptării de către guvern tratatele care nu implică angajamentele
politice majore sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării
suveranităţii de stat.
Aderarea este un act unilateral de drept intern al unui stat prin
care el îţi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe
care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele
multilaterale. Actul de aderare poate îmbrăca forma instrumentelor
de aderare, instrumentelor de ratificare sau notificare. Momentul din
82
care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile
contractante poartă denumirea de intrare în vigoare. Tratatele care nu
necesită ratificare sau aprobarea lor intră în vigoare:
a) La momentul semnării.
b)La scurgerea unui anumit termen după semnare.
c)La data indicată în tratat.
Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse
ratificării este determinat de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră
în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare sau la
scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului
instrumentelor de ratificare. Tratatele multilaterale intră în vigoare:
a)La data acumulării la depozitar a unui număr de instrumente
de ratificare.
b)La scurgerea unui timp de la data acumulării la depozitar a
unui număr de instrumente de ratificare.
c)La data transmiterii unui număr de instrumente la depozitar cu
indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare
necesită să fie depuse în mod obligatoriu. După intrarea lor în
vigoare tratatele sunt trimise la secretariatul general al O.N.U. spre
înregistrare sau clasare sau publicare. Publicarea şi înregistrarea
oficială a tratatelor are loc şi la nivel naţional.
Structura unui tratat este:
1.Preambul – în care se indică părţile contractante ale tratatului,
motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul.
2.Partea dispozitivă în care sunt cuprinse articolele şi care constituie
conţinutul de bază al prevederilor sale. Articolele unor tratate
poartă uneori scurte denumiri.
3.Partea finală care precizează data şi locul semnării, limba sau
limbile în care au fost redactat textul, modalităţile de intrare în
vigoare, durata şi valabilitatea tratatului. O răspândire tot mai largă
în practică o capătă anexele. Ele apar astfel ca o parte distinctă a
textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte
completarea, detalizarea şi interpretarea conţinutului tratatului.
3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor
Tratatele care nu sunt afectate de nulitate trebuie aplicate cu bună

credinţă. Încălcarea unui tratat dă naştere la răspunderea
internaţională a statului care a comis o astfel de încălcare. În scopul
83
prevenirii unor astfel de situaţii de-a lungul istoriei au fost stabilite în
textul acestora modalităţi de executare a lor.
Ex.
1)Jurământul religios
2)Luarea de ostatici
3)Ipoteca
4)Gajul financiar asupra venitului.
În prezent garantarea executării tratatelor se face prin proceduri
specifice în cadrul organizaţiilor internaţionale. Executarea tratatelor
presupune dobândirea forţei juridice şi în planul dreptului intern.
Executarea obligaţiilor prevăzute de tratate presupune luarea
măsurilor necesare în sensul aplicării lor de către autorităţile
administrative sau judecătoreşti. Problema care se pune este dacă
tratatele produc direct efect în dreptul intern sau sunt necesare
anumite acte pentru introducerea lor în dreptul intern. Există în acest
sens diverse soluţii care depind de prevederile constituţionale ale
fiecărui stat:promulgarea, urmată de publicare sau emiterea de legi
speciale pentru declararea tratatului ca lege internă. Statele nu pot
invoca legislaţia internă pentru a justifica neexecutarea unui tratat,
indiferent de modalităţile de introducere în ordinea juridică internă.
Regula generală de aplicare a tratatelor este pe tot teritoriul statelor
părţi. Sunt situaţii în care statele pot decide că un tratat nu se aplică
unei părţi din teritoriul: a)Clauza federală b)Clauza colonială. Unele
tratate stabilesc regimuri juridice pentru spaţii sau zone geografice
aflate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi. În ceia ce
priveşte aplicarea în timp a tratatelor regula generală este
neretroactivitatea tratatelor dacă din cuprinsul lor nu reiese o intenţie
diferită. O altă discuţie se impune în cazul tratatelor succesive:
1.Regula potrivit căreia dacă se încheie un nou tratat asupra aceleiaşi
materii între aceleaşi părţi noul tratat se va aplica dacă:
a. Din dispoziţiile sale rezultă intenţia părţilor de a
înlocui vechiul tratat.
b. Dispoziţiile noului tratat sunt incompatibile
2.Tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict cor prevala
dispoziţiile lor
3.Articolul 30 din convenţie stabileşte alte două reguli:
a. Când un tratat precizează că este subordonat unui
tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie
considerat ca fiind incompatibil cu celălalt,
84
dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica cu
precădere.
b. Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la
tratatul posterior tratatul anterior nu se aplică decât
în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile
cu cele ale tratatului posterior.
4.Când părţile la tratatul posterior nu includ toate părţile la tratatul
anterior se aplică regula după care când toate părţile la tratatul
anterior sunt părţi la tratatul posterior, tratatul anterior se aplică
numai în măsura în care prevederile sale sunt compatibile cu cele
ale tratatului posterior. Între statele părţi la ambele tratate şi un stat
parte la un tratat se aplică tratatul la care ambele sunt părţi.
5.Dispoziţiile particulare ale tratatelor bilaterale se aplică cu
precădere faţă de dispoziţiile tratatelor generale indiferent dacă
primele sunt anterioare sau posterioare celorlalte.
În legătură cu raportul dintre legea internă şi tratat în deosebi în
caz de conflict între acestea se pun o serie de probleme în dependenţă
de fiecare sistem al statelor:
a. În sistemul englez se dă prioritate legilor şi precedentelor
judiciare interne.
b .În Germania, Austria tratatele sunt asociate cu legile interne
iar în caz de conflict se dă prioritate celei mai recente
c. Constituţia franceză, olandeză dau prioritate tratatului.
d.Constituţia Republica Moldova acordă valoare egală tratatului
şi legii interne cu excepţia drepturilor omului.
Articolul 4 al constituţiei precizează: Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu
pactele şi cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care Republica Moldova este parte prioritate o au
reglementările internaţionale.
4. Interpretarea tratatelor
Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin

care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc
exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. Interpretarea
tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în
spiritul şi litera lor. În dreptul internaţional interpretarea tratatelor
85
ridică probleme cu privire la organele competente să o îndeplinească
şi la valoarea interpretării efectuată de organele respective. Literatura
şi legislaţia internaţională prevede modurile şi regulile de interpretare
a tratatelor internaţionale.
Modurile de interpretare a tratatelor sunt:
1)Interpretarea internaţională.
2)Interpretarea internă.
În dependenţă de autoritatea competentă să interpreteze un tratat
potrivit primului mod poate fi:
a. Interpretarea făcută părţile contractante ale tratatului
poartă denumirea de interpretare autentică. Ea poate
fi expresă care se face prin clauze interpretative
înscrise în cuprinsul tratatului şi interpretare tacită
adică ceia care decurge din practica concordantă a
statelor în aplicarea prevederilor unui tratat
internaţional.
b. Interpretarea jurisdicţională care este efectuată de
tribunalele arbitrare sau instanţele de judecată
internaţionale.
c. Interpretarea făcută de către organizaţiile
internaţionale.
Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare
guvernamentală internă făcută de autorităţile publice
guvernamentale, de regulă competente în domeniul relaţiilor externe
sau dintr-o interpretare jurisdicţională internă efectuată de către
instanţele de judecată ale statelor părţi. Interpretarea internă nu se
impune decât organelor statului în cauză şi nu altor state părţi la
tratat.
Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit
Convenţiei de la Viena:
1.Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă
în vedere ceia ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi
pornindu-se de la elementele interseci ale tratatului şi aplicând
metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar
cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.
2.Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut
în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care
se găseşte termenul în cauză o anumită parte a textului tratatului sau
chiar textul tratatului în întregul său.
86
3.Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului ceia ce
înseamnă că la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a
cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens
special.
4.Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său.
Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe
care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.
5.Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate
dispoziţiile unui tratat care au sens clar.
6.Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen
sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă
un efect util asupra aplicării tratatului dar nu să –l facă nul.
7.Regula ne admiterii termenilor tratatului în sens absurd.
Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace
complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările
în care a fost încheiat tratatul.
1. Analiza tratatelor privind micul trafic la frontieră.

2. Planul de acţiuni Republica Moldova Uniunea Europeană.
3. Interpretarea internaţională a tratatelor.
4. Rolul şi scopul înregistrării şi aplicării tratatelor internaţionale
Bibliografia:
1. Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II,

2. Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi
pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981.
3. Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public”, ed. MI,
Bucureşti, 1993.
Bucureşti, 1993.
5. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în
Bucureşti, 1997.
6. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed.
87
TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA
TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR
PLAN:
1. Rezervele la un tratat şi efectele lor
2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe
3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor
4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor
1. Rezervele la un tratat şi efectele lor
Potrivit Convenţiei de la Viena rezerva este o declaraţie

unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un
stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat ori
aderă la acesta prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul
juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de
statul respectiv. Rezervele sunt folosite atunci când un stat care este
de acord cu marea majoritatea prevederilor tratatului nu este
satisfăcut de una sau mai multe clauze şi refuză pe această cale să fie
legat de acele clauze. Rezervele se pot formula numai în cazul
tratatelor multilaterale. Condiţiile în care se pot face rezerve au variat
în timp. În dreptul internaţional clasic rezervele nu erau admise dacă
afectau integritatea regulilor de fond ale tratatelor şi numai dacă erau
acceptate de toate celelalte părţi ale tratatului. Conform Convenţiei
de la Viena ultima regulă se aplică numai pentru tratatele cu un
număr redus de state.
Condiţiile stabilite conform Convenţiei de la Viena sunt:
1)Condiţiile de formă:
a. Să fie exprimate în scris şi comunicate statelor contractante
şi altor state care au dreptul să devină părţi la tratat.
b.Pot fi formulate la momentul semnării, ratificării, aprobării,
acceptării, aderării. Rezervele formulate la semnare trebuie
reconfirmate la exprimarea consimţământului de a fi legat
prin tratat.
c. Problema acceptării sau respingerii rezervelor. Dacă un tratat
multilateral general permite în mod expres formularea de
rezerve nu este nevoie de acceptarea ei de către celelalte
state dacă tratatul nu prevede necesitatea acceptării. Ne
formularea de obiecţii timp de 12 luni de la comunicarea
rezervei echivalează cu o acceptare. Acceptarea şi
88
respingerea nu necesită reconfirmarea, dar retragerea
obiecţiei trebuie făcută în scris.
2)Condiţiile de fond:
a. Să nu fie interzisă expres de tratat.
b. Să nu se refere la anumite dispoziţii de la care
tratatul interzice expres efectuarea de rezerve.
c. Să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul
tratatului.
În urma formulării de rezerve între statul rezervatar şi
celelalte state părţi se por stabili mai multe grupuri de raporturi
juridice în funcţie de atitudinea acestora din urmă:
1.Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au acceptat
rezervele. Aceste raporturi sunt guvernate de tratat, dispoziţiile
articolelor aspra cărora s-au făcut rezerve fiind aplicabile aşa
cum acestea au fost modificate de sensul rezervelor.
2.Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au formulat
obiecţii. Acestea din urmă pot:
a. Să refuze ca restul dispoziţiilor tratatului, neafectate
de rezerve să se aplice între acestea şi statul
rezervatar.
b. Să refuze aplicarea în totalitate a tratatului între ele
şi statul rezervatar.
O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să
fie acceptată ulterior de celelalte state contractante cu excepţia
cazurilor când tratatul prevede aceasta. Statele pot formula nu numai
rezerve la un tratat internaţional dar şi declaraţii interpretative faţă de
unele din prevederile acestuia. Spre deosebire de rezerve care
urmăresc modificarea unor raporturi juridice create prin tratat,
declaraţiile interpretative se limitează să precizeze numai anumite
poziţii de principiu ale statelor în cauză faţă de tratatul multilateral
sau faţă de unele clauze ale acestuia.
2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe
Regula generală ne spune că tratatele produc efecte faţă de părţi

nu şi pentru terţi. Terţi sunt statele care nu sunt legate prin tratat.
articolul 34 al Convenţiei de la Viena prevede că un tratat nu creează
nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul
său. Prin expresia efecte faţă de terţi se înţeleg numai drepturi şi
89
obligaţii ce pot rezulta dintr-un tratat anume faţă de terţi adică
avantaje sau dezavantaje. Regula că tratatele produc efecte numai
faţă de terţ cunoscută ca regula efectului relativ decurge din
principiul egalităţii suverane a statelor care admite că un grup de
state încheind tratate ar putea să impună obligaţii sau drepturi pentru
alte state şi ar duce la înlăturarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi
ale statelor.
Condiţiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul
unor tratate la care nu sunt părţi sunt:
a. Dacă părţile la un tratat înţeleg să confere un drept
fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta
aparţine fie tuturor statelor.
b. Dacă statul terţ consimte. Conform articolului 36
consimţământul este prezumat în lipsa unei indicaţii
contrare deci poate fi tacit.
Condiţiile prin care pentru state pot rezulta obligaţii din
tratate la care nu sunt părţi sunt:
a. Părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin
dispoziţiile tratatului.
b.Statul terţ să accepte în mod expres şi în scris. S-a apreciat că prin
realizarea acestor condiţii se creează de fapt un acord colateral
între statele părţi şi terţi. În doctrină se mai susţine că anumite
tratate care creează regimuri juridice obiective fac excepţie de la
regimul relativ:
- prin care se stabilesc regimuri teritoriale
- prin care se creează un anumit regim pentru căi de
comunicaţii internaţionale
- tratate multilaterale prin care se înfiinţează organizaţii
internaţionale
- prin care se fixează statute de neutralitate
Potrivit regulii generale care decurge din principiul suveranităţii
exclude categoric impunerea în sarcina unor state terţe a unor
obligaţii fără consimţământul lor, totuşi se invocă posibilitatea
existenţei unor tratate care să stabilească obligaţii pentru statele terţe
fără consimţământul lor. Ex. acordul de la Postam din 1945, cel de la
Londra prevede pentru statele terţe obligaţia de a pedepsi criminalii
de război. Convenţii privind genocidul stabilesc obligaţii valabile
pentru întreaga comunitate internaţională.
90
3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor
Un tratat pentru a fi valabil trebuie să fie licit atât din punct de

vedere a regulilor sale de încheiere cât şi din punct de vedere al
conţinutului, obiectului şi scopului său. Aceasta presupune ca
tratatul:
 Să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept
internaţional.
 Să reprezinte rezultatul unei înţelegeri autentice dintre părţi
ceia ce înseamnă că acordul de voinţă al părţilor să nu fie
afectat prin vicii de consimţământ.
 Să nu contravină în întregime sau în parte principiilor
fundamentale şi normelor imperative ale dreptului
internaţional.
În dependenţă de gradul de ilegalitate a tratatului internaţional
cunoaştem două tipuri de nulitate: relativă şi absolută.
Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţământ
rezultând din:
1. Violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a
dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate.
2. Eroarea.
3. Dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părţi
contractante prin care se urmăreşte determinarea altei părţi
contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea
tratatului.
4. Coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea
încheierii tratatului pentru a accepta încheierea lui în anumite
condiţii.
Prin nulitate absolută se sancţionează viciile de consimţământ
rezultând din:
1.Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte
sau ameninţări îndreptate împotriva libertăţii sau integrităţii fizice
a acestuia, reputaţiei sale. Tratatul încheiat în aceste condiţii este
lipsit de orice efect juridic.
2.Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea
unui tratat internaţional prin ameninţare sau folosirea forţei. De
nulitate absolută sunt lovite şi tratatele care contravin normelor
imperative ale dreptului internaţional atât cele în vigoare în
momentul încheierii lor cât şi cele apărute mai târziu pe parcursul
91
aplicării acestora. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat
parte la tratat nu neapărat de statul victimă precum şi din oficiu de
către o instanţă internaţională.
Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică. Dacă tratatul este
lovit de nulitate în virtutea contradicţiei sale cu o normă imperativă
de drept internaţional părţile lui sunt obligate să elimine în măsura
posibilităţilor consecinţele oricărui act îndeplinit pe baza unuia
asemenea tratat.
4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor
De regulă tratatele conţin clauze exprese privind procedura de

modificare pe calea unor amendamente care se adoptă în unanimitate
sau cu o majoritate de 2/3. În practică modificarea tratatelor poartă
denumirea de amendare sau revizuire. Amendarea se face când
modificarea este de mică importanţă sau parţială. Revizuirea se face
când modificarea este substanţială şi extinsă la părţi mari ale
tratatului. Această deosebire tehnică nu are relevanţă din punct de
vedere juridic. Modificarea se face numai prin acordul părţilor. De
regulă modificările parcurg pentru a intra în vigoare aceleaşi etape
prevăzute pentru încheierea tratatelor. În cazul tratatelor bilaterale
este necesar acordul ambelor părţi pentru modificare.
În cazul tratatelor multilaterale există mai multe posibilităţi:
 Modificarea nu poate interveni decât prin acordul tuturor
statelor părţi.
 Modificarea poate interveni cu acordul majorităţii statelor
părţi. În acest caz tratatul poate să prevadă: - opozabilitatea
modificărilor pentru toate statele părţi indiferent dacă nu au
votat pentru modificare; - opozabilitatea modificărilor numai
pentru statele care au votat pentru aceasta ceia ce creează
regimuri juridice diferite.
Regimurile juridice diferite sunt:
1. Între părţile care au acceptat modificările se aplică prevederile
tratatului modificat.
2. Între părţile care au respins modificările se va aplica tratatul
iniţial.
3. Între prima şi a doua categorie se aplică tot tratatul iniţial. O
problemă se ridică legată de modificarea Cartei ONU mai ales în
cadru eforturilor de reformă a organizaţiei.
92
Prin încetarea unui tratat internaţional se înţelege că acesta şi-a
pierdut forţa sa juridică în raporturile dintre participanţii săi, el ne
mai producând în continuare drepturi şi obligaţii pentru părţi.
Tratatele îşi pot înceta efectele lor prin mai multe modalităţi:
1. Denunţarea. În acest caz se face distincţie între tratatele
bilaterale care în cazul denunţării pune capăt tratatului, iar în
cazul tratatelor multilaterale denunţarea capătă caracterul
retragerii şi nu pune capăt tratatului în cauză. Potrivit art. 56 al
Convenţiei de la Viena un tratat cate conţine dispoziţii cu
privire la stingerea şi denunţarea sa sau la retragerea din el nu
poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri. De la această
regulă sunt două excepţii: - atunci când poate fi stabilită
intenţia părţilor de a admite posibilitatea denunţării sau
retragerii. – atunci dreptul de denunţare sau retragere poate fi
dedus din natura tratatului. Organul competent pentru a
denunţa un tratat este prevăzut de dispoziţiile constituţionale
ale fiecărei părţi în mod firesc el fiind acela căruia îi aparţine
competenţa de a angaja statul pe plan internaţional.
2. Abrogarea este un caz stingere a tratatelor internaţionale care
solicită voinţa unanimă a părţilor.
3. Anularea este o modalitate de renunţare unilaterală a unui stat
de la tratatul încheiat de acesta. Anularea unui tratat poate
avea loc în cazurile strict determinate cum ar fi:
- Violarea substanţială a tratatului de către una dintre
părţile sale;
- Apariţia unei norme imperative de drept internaţional cu
care tratatul nu este în concordanţă;
- Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost
încheiate tratatul;
1.Dispoziţia uneia dintre părţile contractante ale tratatului – ca
subiect de drept internaţional.
2.Executarea completă a prevederilor tratatului.
3.Expirarea termenului de valabilitate a tratatului.
4.Survenirea unei condiţii rezolutorii expres prevăzute în cuprinsul
tratatului.
5.Reducerea numărului de participanţi la tratatul multilateral sub
numărul necesar pentru intrarea în vigoare a acestuia. O situaţie
intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o
constituie suspendarea adică încetarea provizorie a aplicării
93
tratatului sub influenţa diferitelor împrejurări. Suspendarea este
admisă dacă tratatul o prevede expres şi părţile contractante sunt de
acord cu ea.

1. Structura tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.
2. Efectele nulitatăţii tratatelor internaţionale.
3. Specificul denunţării tratatelor bilaterale şi multilaterale.
4. Carta ONU – tratat de fondare a ONU.
Bibliografia:
1.Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II, Chişinău,

F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
2.Geamănu G., „Drept internaţional public”, ed. Didactică şi
pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981.
3.Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public”, ed. MI,
Bucureşti, 1993.
4.Diaconu I., „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti, 1993.
dreptul internaţional public”, ed. „ALL. Educaţional”, Bucureşti,
1997.
6.Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti, 1997.
7.Niciu M., „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, vol.1 Iaşi,
1993.
8.Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din 1969.
9.Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare
a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale din
18.03.1993.
94
TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ
PLAN:
1. Noţiunea de diferend internaţional

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor
internaţionale
3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale
4. Mijloacele bazate pe constrângere
1. Noţiunea de diferend internaţional
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi

procedurile de drept internaţional au cunoscut o lunga evoluţie
istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice, de
morala şi de politica internaţionala. Primele încercări de
reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899
şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele
membre obligaţia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice
diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la
război. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnica
constituie un principiu al dreptului internaţional public din anul
1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg”. Pe lângă
condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca
instrument al politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul
statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace
paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificata nici o procedura
de constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta
O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluţionării diferendelor
internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţionala a
statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public.
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia
europeana pentru soluţionarea paşnica a diferendelor” (1957)
adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de
diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergentele sau conflictele
dintre doua subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale
pot să aibă o natura juridică sau politică.
95
Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept
între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de
drept internaţional, existenţa unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar
constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea
naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei
obligaţii internaţionale.
Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile
contradictorii ale parţilor nu pot fi formulate juridic. O regula
importanta a dreptului internaţional contemporan este regula
caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele
îşi aleg în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la
care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele.
2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a

diferendelor internaţionale
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în doua

categorii: mijloace politico-diplomatice şi mijloace jurisdicţionale. O
categorie aparte o constituie mijloacele paşnice bazate pe
constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional - diplomatice
şi politice - sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale
sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii
acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare fata de
părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de
Securitate al O.N.U.
Din mijloace politico-diplomatice categorie fac parte:
negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta internaţionala şi
concilierea internaţionala.
a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important
de soluţionare a diferendelor internaţionale. Reprezintă un demers
necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele
diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace
de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt
cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una cu
alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate
bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfăşura
prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor ca şi prin
schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între
statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele
96
afacerilor externe ale statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele
cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor
internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalţi funcţionari
ai acestora (secretari generali, directori sau preşedinţi). Unul din
avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite
de reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii
de egalitate în discuţii. Durata negocierilor variază în funcţie de
împrejurările concrete ele pot dura câteva zile sau mai mulţi ani. În
cazul când negocierile nu vor da rezultate părţile pot recurge la
arbitraj.
b) Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-
parţi la un litigiu, de către un terţ – stat sau organizaţie internaţională
– din proprie iniţiativa sau la cererea parţilor, cu scopul de a
convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor
diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei
unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja.
În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în momentul începerii
negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa
la negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de
soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor.
Pentru a se angaja în activitatea de bune oficii terţul are nevoie de
acceptarea părţilor.
c) Medierea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care
poate fi un stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica.
Terţul, de aceasta data, participa la negocieri şi face propuneri
referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile
terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Din
punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează
prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui
diferend şi prin absenţa unor forme sau etape care trebuie parcurse.
În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu negocierile
directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind
rezultatul intervenţiei unui mediator. Părţile la un diferend sunt libere
să refuze soluţia propusă de mediator.
d) Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor
internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de
fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie
internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se
precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de
97
alcătuire al acesteia si întinderea împuternicirilor membrilor săi.
Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii parţilor în diferend.
Deliberările Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu uşile
închise si rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un
raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul
obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti.
e) Concilierea internaţională consta din examinarea unui
diferend de către un organ permanent sau instituit ad-hoc după
apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase
dintre părţile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia
internaţionala de conciliere cercetează nu numai faptele care au
generat diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului
de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de
conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor:
Arbitrajul internaţional
Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui
diferend de către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend.
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la
Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care
prevede obligaţia părţilor de a se supune cu buna - credinţa hotărârii
arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile
diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate.
Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul
părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace
următoarele forme:
a. Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care
părţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe
arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un
organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.
b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau
speciala) inclusă într-un tratat încheiat de părţi prin care
acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele
unei instanţe arbitrale.
În competenţa unei instanţe arbitrale intra soluţionarea
diferendelor de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte
ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra
competentei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate în
legătura cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În
98
soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin
compromisul părţilor. Sentinţa pronunţata este motivată, are caracter
obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de
recurs:
 Recursul în interpretare, daca între părţile diferendului a apărut
un dezacord asupra sensului hotărârii;
 Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârşit o eroare de
drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;
 Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou, cu
caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării
sentinţei.
Curtea Internaţionala de Justiţie
C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai
organul judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunitaţi
internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale
Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor.
Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele
nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii
determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea
Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării
Curţii de către orice stat al comunitaţii internaţionale, chiar daca nu
este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de
Consiliul de Securitate. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi
este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor – părţi
la litigiul cu care a fost sesizată.
Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc
şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care
funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi de către Consiliul de
Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de
magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al
O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.
Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor
funcţii judiciare într-o cauză anterioară. Magistraţii Curţii
beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării
activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de câtre un stat
pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul
dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său.
Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi.
99
Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători,
numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot
soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică
importanţă.
Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte: al
subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa – competenţa
personală – şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială.
a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele
supuse Curţii. Interesele persoanelor fizice şi juridice sunt
reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.
Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu,
dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite
Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu
problemele puse în discuţie.
b) În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră
în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile,
precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta
O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să
examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca
obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept
internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o
încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei
datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de
câtre statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie
anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.
a) Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o
declaraţie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului
General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta
jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul
raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a
jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care
reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să fie
prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui
tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend
se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis,
în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.
10
0
C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în
vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul
judiciar, doctrina) sau principiile echitaţii, dacă există acordul
părţilor.
Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor,
respectând principiul contradictorialităţii şi al publicităţii
dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de
memorii) şi o fază orală (audierea părţilor, dezbateri).
În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de ne
competenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea
trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să
dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu
provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există pericolul
producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia
dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea
examinării cauzei.
Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor
prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează.
Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele
care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu
hotărârea Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor
judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive şi
obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o
soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului
judecat. Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de
Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului
nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii.
Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita
interpretarea hotărârii pronunţate, în cazul în care se contestă
înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi
posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a
descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul
decizional şi care nu a fost cunoscut de câtre Curte sau de parte la
acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6
luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10
ani de la pronunţarea hotărârii.
Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea
Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură
cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot
100
solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi instituţiile
specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea
unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar
pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către
grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura este mai
simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată
acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă
organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.
3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul

organizaţiilor internaţionale
Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al

doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare
paşnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizaţiile
internaţionale, în special O.N.U, sunt competente să acţioneze în
mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la
cererea parţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Carta
O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor
internaţionale care prezintă o anumita gravitate şi a căror prelungire
în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţionala. Dintre
organele principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de
Securitate, Adunarea Generala şi, în anumite condiţii, Secretariatul
General al organizaţiei.
Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona pentru soluţionarea
unui diferend internaţional care ameninţa pacea şi securitatea
internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat
membru al organizaţiei. Consiliul de Securitate este principalul organ
al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia parţilor într-un
diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl
supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la
un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond
în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are
dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind
măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice
folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice
ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice
101
cu statul vinovat etc.) sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate
măsuri de constrângere, bazate pe forţă.
Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în
discuţie şi să facă recomandări cu privire la soluţionarea unui
diferend internaţional şi numai cu privire la procedurile de aplanare
paşnică a diferendului.
Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenţia
Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariţia
unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de “bune
oficii” sau de mediatiune.
4. Mijloacele bazate pe constrângere
În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat

sau încalcă normele dreptului internaţional, lezând în acest mod
drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuşeşte sa
rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la
folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste
mijloace nu trebuie sa implice folosirea forţei sau ameninţarea cu
forţa, pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului
internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite
recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice,
ca mijloace paşnice bazate pe constrângere.
Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de
actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat
îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca si actele la care se
răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina
retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.
Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat,
contrare dreptului internaţional, prin care acesta răspunde la actele
ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea
represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa înceteze
actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi
aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat fata de alt
stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut
statului vinovat sa repare daunele provocate prin acţiunile ilegale si
nu o obţinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului
proporţionalităţii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea
si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea
102
bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea
relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc.
Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.
 Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice
importurile, exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui
stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până când
statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl
despăgubeşte pentru daunele provocate. Tot o măsura de
embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice fel,
aparţinând statului vinovat.
 Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un
stat sau de o organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care
s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional
(întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si de
alta natura).
 Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat,
prin care acesta îşi recheamă misiunea diplomatica dintr-un
stat si cere statului respectiv sa îşi recheme misiunea
diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune
capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa.
1. Rezolvarea pe cale paşnică a diferendului transnistrean.

2. Rezolvarea diferendului internaţional România Ucraina privind
construirea canalului Bîstroe.
3. Aspectul internaţional al conflictului Georgia Federaţia Rusă
privind recunoaşterea statală a Osetiei de Sud.
4. Făşia Gaza pămînt palestinian sau isdrailean.
5. Conflictul cecen – diferend internaţional sau problemă internă a
Federaţiei Ruse.
Bibliografia:
1.Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul

internaţional”. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
2.Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,
103
3.Balan O, Burian A, „Drept internaţional public”, Vol. II, Chişinău,
F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2003.
4.Geamanu G., „Drept internaţional public”, vol.1, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981.
5.Moca Gh., „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti, 1988.
6.Andronovici C., „Drept internaţional public”, Ed. „Graphix”, Iaşi,
1993.
7.Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public”, Ed.
Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.
8.Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public”, vol.1,
Ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.
9.Niciu M., „Drept internaţional public”, Ed. „Chemarea”, Iaşi 1993.
10. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, Ed.
104
TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC
PLAN:
1.Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia
mediului înconjurător
2.Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei
mediului
3.Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului.
Răspunderea şi compensarea
1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind

protecţia mediului înconjurător
Protecţia mediului înconjurător pentru factorii din mediu care se

află sub suveranitatea naţională în baza legii interne, iar pentru
factorii din mediu aflaţi în afara jurisdicţiei naţionale protecţia are
loc în conformitate cu tratatele internaţionale în vigoare în cadru
cooperării între state. Faptul că poluarea nu cunoaşte hotare a impus
accentuarea necesităţii de cooperare a statelor aşa cum mediul
înconjurător constituie patrimoniul comun al omenirii. Necesitatea de
cooperare este determinată de înmulţirea şi diversificarea tipurilor de
poluare, a surselor poluante şi a gradului periculos a unor poluanţi. În
plan internaţional necesitatea cooperării şi a dezvoltării dreptului
internaţional în acest domeniu a fost subliniată în lucrările
conferinţei O.N.U. asupra mediului uman din 1972 de la Stoclkholm.
Conferinţa s-a constituit ca un prim semnal de alarmă pentru politica
naţională a statelor în ceia ce priveşte mediul înconjurător.
Conferinţa O.N.U. din 1992 de la Rio de Janeiro se înscrie ca un
eveniment major la care a participat peste 160 de state din categoria:
ţărilor industrializate, ţările în curs de dezvoltare, ţările aflate în
perioada de tranziţie. În cadru acestei conferinţe a fost adoptate două
categorii de documente:
 Instrumente juridice: convenţia asupra diversităţii biologice,
convenţia asupra schimbărilor climatice.
 Documente programatice: declaraţia de la Rio asupra mediului
înconjurător, principiile cu privire la fondul forestier.
Anumite concepte şi principii au apărut în jurisprudenţa
internaţională şi în doctrină cu peste trie decenii înaintea declaraţiei
105
din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit ca o componentă a
teritoriului de stat. Poluarea a fost combătută în cadru unor tratate. În
general se invocă principiul latin „foloseşte ceia ce îţi aparţine în aşa
fel încât să nu producă daune altuia”. În 1978 Comisia de Drept
Internaţional începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările s-
au concretizat în proiectul de articole privind „Răspunderea
internaţională pentru consecinţele prejudiciabile decurgând din
activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional”. Până în
prezent dreptul internaţional nu conţine un principiu de drept
convenţional sau cutumiar în materie. În plan instituţional se creează
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii, Agenţia pentru Protecţia
Mediului a Comunităţilor Europene.
2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul

protecţiei mediului
Una din obligaţiile cu caracter general se referă la angajamentul

statelor de a preveni şi reduce pericolul, riscul care implică un grad
sporit de periculozitate precum şi angajamentul de a preveni şi
reduce poluarea. În această direcţie statele au încheiat tratate
bilaterale şi multilaterale. Dreptul internaţional al mediului continuă
să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan
bilateral s-au încheiat convenţii cu caracter general. De exemplu:
 Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste
frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora din
1989.
 Convenţia privind studiul de impact asupra mediului în
context transfrontalier din 1991.
 Convenţia asupra efectelor transfrontaliere ale accidentelor
industriale din 1992.
 Convenţia asupra securităţii nucleare.
Aceste convenţii au ca obiect:
1.Obligaţii de colaborare cu caracter general şi de permanenţă cu
privire la schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea
prealabilă asupra măsurilor ce trebuie luate.
2.Protecţia cursurilor de apă.
3.Protecţia unor ecosisteme.
4.Protecţia unor resurse naturale ale mediului.
106
5.Protecţia mediului marin.
În această ordine de idei a fost adoptată Convenţia privind
protecţia Mării Negre de la Bucureşti din 1992. Această convenţie în
primul rând dă explicaţii a unor termeni utilizaţi. Potrivit acesteia
poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om direct
sau indirect de substanţe sau energie în mediul marin care au sau
poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt
vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru om,
obstacole pentru activităţi marine, inclusiv pescuit şi alte folosinţe
legitime ale mării, degradarea calităţii de folosinţă a apei mării şi
deteriorarea condiţiilor de agrement.
3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei

mediului. Răspunderea şi compensarea
În baza protocolului din 1988 al Convenţiei privind poluarea

transfrontalieră părţile se angajează să reducă cu 30 % emisiile de
bioxid de sulf. Imediat după tragicul accident de la Cernobîl Agenţia
Internaţională pentru Energia Atomică a adoptat la 26 septembrie
1986 două convenţii referitoare la notificarea rapidă a unui accident
nuclear şi respectiv la asistenţa în caz de astfel de accident.
Convenţia de la Basel prevede obligaţii concrete privind
interzicerea transportului deşeurilor periculoase în afara ţării fără
autorizaţie, modalităţile de etichetare a acestor deşeuri,
reglementează documentele speciale de transport, condiţiile în care
se poate face autorizarea, obligaţiile specifice privind transmiterea
informaţiilor în cazul producerii unui accident.
Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de
faună şi floră de la Washington prevede obligaţii concrete privind
comerţul cu specii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părţi pentru
punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiei, măsuri privind
posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale şi
asupra celor bianuale privind măsurile legislative şi administrative
luate pentru aplicarea convenţiei. Până în prezent principiile
răspunderii şi compensării nu şi-au găsit o reglementare adecvată în
convenţiile internaţionale cu toate că în baza declaraţiei de la
Stockolm.
107
1. Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului.

Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru
daune ecologice. Regimul juridic privind răspunderea
internaţională pentru daune nucleare.
2. Regimul juridic privind transportul deşeurilor. Regimul
internaţional al deşeurilor toxice.
3. Regimul juridic al poluării transfrontaliere.
4. Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi
cosmosului.
5. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului.
Bibliografia:

2. Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,
Bucureşti, Editura Economică, 1995.
3. Duţu M., „Dreptul Mediului”, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti, Editura
Economică, 1998.
4. Geamanu G., „Drept Internaţional comtemporan”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1965.
5. Marţian N., „Drept internaţional public”, Două volume, Ediţia a
II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi,
1995-1996.
6. Popescu D., „Protecţia mediului înconjurător în dreptul
internaţional”, „Studii de drept românesc”, 1992, nr. 2.
7. Popescu D., Popescu M., „Dreptul mediului”, Tratate şi Convenţii
internaţionale, vol. I, II, III, Bucureşti, ARTPRINT, 2002.
8. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public”, Ediţie
revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L.,
Bucureşti, 1997.
9. Burian A., Negru C., Pelipeţchi C., „Obiectul Dreptului
Internaţional al Mediului // „Funcţionarea Instituţiilor
Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinţei
teoretico-ştiinţifice internaţionale, 25-26 ianuarie 2003 (mun.
Bălţi)”/ red.şt. Gh. Costachi, Chişinău, „Tipografia Centrală”,
2003.
108
TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
1. Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale

1. Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale
Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele

tratatelor internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse
în tratatele multilaterale încheiate de către state referitoare la aceste
organizaţii (de exemplu: Convenţia generală asupra privilegiilor şi
imunităţilor ONU, din 1946), precum şi din normele juridice proprii
fiecărei organizaţii internaţionale.
Apariţia dreptului organizaţiilor internaţionale şi caracteristicile sale
sunt legate de evoluţia acestor organizaţii 1. Acest drept face parte din
dreptul internaţional public, ca o parte nouă şi specială a acesteia, având
un anumit grad de autonomie în cadrul sistemului de norme ale dreptului
internaţional.
Normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt mai bine
ierarhizate decât cele ale dreptului internaţional public, ca urmare a
faptului că normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt grupate
în 2 categorii principale: dreptul originar (principal) şi dreptul
derivat. Dreptul originar al organizaţiilor internaţionale este format, în
primul rând, din normele cuprinse în statutul organizaţiei, care
constituie o adevărată „constituţie” pentru aceasta. Dreptul originar
este superior dreptului derivat al organizaţiei internaţionale
guvernamentale şi el guvernează întreaga activitate a organizaţiei şi a
membrilor ei.
Statutul unei organizaţii internaţionale produce efecte numai
asupra statelor membre ale organizaţiei respective, state care sunt părţi
1
Todos V., Drept internaţional public, note de curs7, Cahul, p.29
109
contractante ale statutului, ca urmare a ratificării lui sau a aderării la
el.
Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale cuprind, în
general, următoarele prevederi mai importante:
a) obiectul şi scopurile organizaţiei, prin care se precizează
principalele direcţii ale activităţii ei. Organizaţiile internaţionale
alături de scopurile lor specifice au scopuri comune lor, cum sunt
apărarea păcii şi securităţii internaţionale, asigurarea libertăţii şi
progresului pentru toate statele şi popoarele;
b) principiile care guvernează activitatea organizaţiei,
principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile
specifice ale organizaţiei. Aceste principii trebuie respectate atât de
către organizaţia internaţională guvernamentală, cât şi de statele
membre, în activitatea lor;
c) procedura de primire a noilor membri în organizaţie şi
categoriile acestora. În general, membrii organizaţiilor internaţionale
guvernamentale se împart în următoarele categorii: membrii fondatori,
membri primiţi ulterior constituirii organizaţiei, membri asociaţi şi
invitaţi;
d) drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de
membru al organizaţiei internaţionale. În general statutele
organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd următoarele
drepturi pe care le au membrii lor: dreptul la vot în organele
organizaţiei, dreptul de a participa la dezbaterile din cadrul diferitelor
organe ale organizaţiei, dreptul de a face parte din organele principale
şi subsidiare ale organizaţiei, dreptul de participa la stabilirea
bugetului organizaţiei, dreptul de a participa la acţiunile organizaţiei,
şi dreptul de a se retrage din organizaţie.
Corelativ acestor drepturi, statutele organizaţiilor internaţionale
guvernamentale prevăd următoarele obligaţii, care revin membrilor lor;
obligaţia membrilor de a participa la realizarea scopurilor organizaţiei şi
să respecte principiile sale; obligaţia de a contribui la realizarea bugetului
organizaţiei prin contribuţiile lor, obligaţia de a respecta statutul
internaţional al organizaţiei;
e) sistemul organelor organizaţiei şi funcţiile lor. Statutele
organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd care sunt
organele lor principale. Ele se compun dintr-un organ plenar şi
reprezentativ al organizaţiei, format din toţi membrii ei. Acest organ
îşi desfăşoară activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare. Unul sau
110
mai multe organe de îndeplinire a deciziilor organului plenar şi care
sunt formate dintr-un număr restrâns de membri ai organizaţiei; şi un
organ cu activitate permanentă (secretariat sau biroul organizaţiei)
format din funcţionarii internaţionali, în frunte cu Secretariatul general
sau Directorul organizaţiei.
f) Statutele prevăd şi sancţiunile care pot fi aplicate
membrilor. În general, sunt prevăzute următoarele sancţiuni:
suspendarea statului vinovat din drepturile şi privilegiile care decurg
din calitatea de membru al organizaţiei. Carta ONU prevede: „Un
membru al Naţiunilor Unite împotriva căruia Consiliul de Securitate
a întreprins o acţiune preventivă sau de constrângere poate fi
suspendat de Adunarea generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate, din exerciţiul drepturilor şi privilegiilor inerente calităţii
de membru” (art. 5).
O altă sancţiune prevăzută în statute este excluderea unui membru
din organizaţie, ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligaţiilor cei
revin din calitatea de membru. Carta ONU precizează: „un membru al
Naţiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile enunţate în
prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de Adunarea Generală, la
recomandarea Consiliului de Securitate” (art. 6).
g) Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale
stabilesc şi modalităţile de modificare a lor. Ele pot fi modificate pe
calea amendamentelor aduse acestor statute, sau revizuirii lor.
Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei,
care îi determină legitimitatea şi constituie fundamentul său juridic.
Dreptul este subordonat şi ordinii juridice internaţionale.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului

internaţional, fiind titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu
normele internaţionale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale
dreptului internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte
derivate, instituite de state prin acorduri încheiate între ele. În afara
organizaţiilor internaţionale guvernamentale, au fost înfiinţate şi
numeroase organizaţii neguvernamentale, care se constituie în
conformitate cu dreptul intern al statului pe teritoriul căruia vor
111
funcţiona2.
Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale),
propusă de Comisia de Drept Internaţional este următoarea: „o
asociere de state, constituită printr-un tratat, înzestrată cu o
constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Trebuie precizat
că, atât în Convenţia din 1969 privind dreptul tratatelor cât şi în
Convenţia din 1975 privind reprezentarea statelor în relaţiile lor au
organizaţiile internaţionale cu caracter universal, art. 2 defineşte
organizaţia internaţională ca fiind o „organizaţie
interguvernamentală”.
Pentru precizarea noţiunii de „organizaţie internaţională” vom
încerca desprinderea elementelor sale constitutive.
Înainte de toate, pentru ca o asociere să poată fi socotită
organizaţie internaţională, se impune ca la respectiva asociere să
participe, în calitate de părţi contractante, statele. Organizaţiile
internaţionale, în înţelesul dat sunt fondate de către state şi
funcţionează prin voinţa acestora. Calitatea de a reprezenta statele în
aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o au, de regulă,
reprezentanţii guvernelor statelor respective. Excepţiile, de altfel
foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul
Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale
(patronat sau sindicate în cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii)
nu fac decât să confirme regula de mai sus.
În al doilea rând asocierea unor state într-o organizaţie
internaţională se realizează în baza acordului de voinţă a statelor care
îmbracă, de regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a organizaţiilor
internaţionale au luat naştere în baza unor tratate multilaterale ce
reprezintă actele constitutive ale organizaţiilor respective purtând
denumirea de Cartă, Statut, Constituţie, Pact, etc. Cele două elemente
constitutive - asociere de state şi realizarea asocierii printr-un tratat
internaţional - permit distincţia dintre organizaţiile internaţionale
interguvernamentale şi organizaţiile internaţionale neguvernamentale,
constituite pe baza asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise
în ordinea juridică internă a unuia sau mai multor state. În afară de
aceasta, tratatul de constituire a organizaţiilor internaţionale,
conţinând angajamente mutuale, impune statelor participante o
2
Dan Tănase, Drept diplomatic şi consular, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2006, ISBN 973-725-509-7, p. 117
112
anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu aceasta prin actele
constitutive se creează obligaţii reciproce opozabile tuturor
membrelor.
În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale
presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune: menţinerea
păcii şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea
financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc.
Proliferarea organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război
mondial decurge, aşa cum s-a mai arătat, din diversificarea
activităţilor ce impun cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă şi în
preocuparea acestora de a circumscrie cât mai exact, în actul
constitutiv, obiectivele şi scopurile fiecărei organizaţii nou create.
Cea de-a patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state
ca organizaţie internaţională interguvernamentală este cerinţa ca
aceasta să aibă o structură instituţională proprie.
De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţiei internaţională,
asocierea între două sau mai multe sate, trebuie să se stabilească şi să
se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. Supunerea
diferitelor forme de cooperare interstatală normelor de drept
internaţional şi calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca
organizaţii internaţionale ridică problema încadrării sau nu, în această
categorie a societăţilor transnaţionale, în multe cazuri, capitalul
acestora provine din mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de
origine, personalul de conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar
influenţa economică a unor asemenea societăţi limitează sau excede
capacitatea de control a guvernelor naţionale. Cu toate acestea,
societăţile transnaţionale nu pot fi incluse în categoria organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale. Elementul principal ce distinge
cele două categorii de entităţi este de ordin juridic: în timp ce
societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept intern, organizaţiile
internaţionale operează în baza normelor de drept internaţional şi sunt
subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea societăţilor
transnaţionale nu este guvernată numai de un singur sistem juridic; ea
trebuie să se supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor juridice
naţionale ale mai multor state: statul de origine al societăţii şi celelalte
state în care operează.
Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale personalitate
juridică proprie - de drept intern şi internaţional — în temeiul căreia
113
acestea beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul
oricăruia din statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte
subiecte de drept internaţional.
Apărute în cadrul comunităţii internaţionale, alături de state, ca
membrele originare ale acesteia, organizaţiile internaţionale
constituite de state suverane, au dobândit treptat o poziţie juridică
proprie, dată de raporturile lor cu statele membre şi de relaţiile
stabilite între ele, guvernate de normele generale de drept internaţional
ca şi de anumite convenţii speciale, precum şi de funcţiile atribuite de
state, prin actele lor constitutive. Desigur că, prin raport cu statele,
sfera raporturilor pe care le pot angaja organizaţiile internaţionale în
cadrul comunităţii internaţionale este limitată la obiectivele şi
domeniul pentru care au fost constituite. Aceasta nu împiedică însă
calificarea organizaţiilor internaţionale ca subiecte independente în
raporturile internaţionale, ca entităţi distincte ale comunităţii
internaţionale.
Încheierea actului constitutiv.

Prin procesul „încheierii” actului constitutiv se înţelege
negocierea tratatului în cauză semnarea şi ratificarea lui, eventual
formularea de rezerve la acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care,
odată parcurse, conduc la crearea unui nou subiect de drept
internaţional. Tocmai acest element esenţial distinge actul constitutiv,
ca tratat internaţional, de tratatele internaţionale obişnuite: este un
document care dă naştere unui nou subiect de drept internaţional, care
acţionează apoi, în viaţa internaţională, alături de statele care l-au
creat.
Modificarea actului constitutiv.
După o anumită perioadă de timp în funcţionarea organizaţiilor
internaţionale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport cu
cele care au prevalat în momentul elaborării şi adoptării actelor lor
constitutive. Ceva mai mult, schimbările pot fi de o asemenea
anvergură încât să se ajungă la înregistrarea riscului disfuncţionalităţii
unei organizaţii. Cum organizaţiile trebuie să se adapteze continuu
dezvoltărilor ce au loc în societatea internaţională, tot astfel şi actele
lor constitutive, ca o consecinţă firească, urmează să reflecte gradul
acestei adaptabilităţi. Acest proces se realizează, în principal, prin
114
modificarea actului constitutiv, operaţie care îmbracă două forme:
revizuire şi amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă,
modificarea actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale poate
antrena o diversificare a relaţiilor convenţionale între membrii
organizaţiei şi între aceştia şi organizaţie. De aceea, cel mai des actele
constitutive conţin dispoziţii speciale privind modificarea lor. Aceste
dispoziţii se referă, în principal, la:
a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a
actului constitutiv, în unele cazuri interzicându-se introducerea unor
asemenea modificări înainte de expirarea unei perioade de timp
diferite;
b) cine poate prezenta propuneri de modificare – statele sau
organele organizaţiei – şi care dintre aceste organe;
c) magnitudinea modificărilor, dacă privesc ansamblul actului
constitutiv sau numai anumite schimbări punctuale;
d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care
variază de la unanimitate sau consens la majoritate simplă sau
calificată, şi
e) condiţiile intrării în vigoare a modificărilor actului
constitutiv.
Interpretarea actului constitutiv.
Problema interpretării actelor constitutive ale organizaţiilor
internaţionale este intim legată de aplicarea lor în practică, de
întinderea competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de
îndeplinirea de către statele membre a obligaţiilor pe care şi le-au
asumat prin aceste acte. În mod logic, orice aplicare a unei reguli
presupune o interpretare uniformă a sa. În plus, uniformitatea
interpretării conduce la evitarea disputelor legate de aplicarea regulii.
Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale, cum ar fi FMI
sau OMM, cuprind reglementări precise privind modul de soluţionare
a problemelor puse de interpretarea lor. Unele includ această problemă
într-o formulare generală, în dispoziţiile privind modul de
reglementare a disputelor, iar cele mai multe indică organismul căruia
organizaţia sau statele membre urmează să i se adreseze în legătură cu
problema interpretării. În acest context, interpretarea actului
constitutiv al unei organizaţii internaţionale decurge mai ales din
raţiuni de ordin practic, de clarificare a raporturilor dintre state
înăuntrul organizaţiei şi în raporturile dintre ele şi organizaţie.
Considerentele de ordin teoretic, deşi importante pentru teoria
115
generală a interpretării tratatelor, au mai puţină relevanţă în practica
urmată de diferite organizaţii în materie de interpretare a actelor lor
constitutive.
Referindu-ne la participarea statelor la organizaţiile

internaţionale, prin dobândirea calităţii de membru al acestora,
reţinem că aceasta se obţine pe două căi: prin participarea la
elaborarea actului constitutiv şi prin aderarea ulterioară.
Aderarea. Admiterea de noi state în calitate de membri într-o
organizaţie internaţională, după constituirea acesteia, se realizează
prin aderare. În general, condiţiile aderării sunt specificate în actele
constitutive ale organizaţiilor, uneori foarte clar, alteori imprecis. De
aceea şi degajarea unor reguli de admitere, cu aplicabilitate generală,
este greu de obţinut. Se pot desprinde însă câteva tendinţe, unele
exprimând cerinţe de bază, ţinând de obiectivele organizaţiei, altele
reprezentând condiţionări strict procedurale.
Cerinţe de bază. O primă tendinţă priveşte legăturile dintre
diferitele organizaţii, în special între cele din sistemul ONU. Din
punctul de vedere al admiterii de noi membri, apartenenţa la o
organizaţie deschide deseori calea aderării la alte organizaţii. Astfel,
prevederile: privind dobândirea calităţii de membru la majoritatea
instituţiilor specializate, la Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomica (AIEA), conţinute în actele constitutive ale acestor
organizaţii, pun pe primul plan calitatea de membru al ONU. Această
condiţionare, care favorizează procesele de aderare la anumite
organizaţii internaţionale, nu este însă absolută. Anumite instituţii,
cum ar fi FMI, impun condiţii specifice de aderare, chiar dacă un stat
candidat este membru ONU.
O altă practică legată de aderare, care poate deveni regulă în
cazul anumitor organizaţii, constă în aceea că apartenenţa la o
organizaţie este condiţionată de obţinerea, în prealabil, a calităţii de
membru la o altă organizaţie. Cel mai elocvent exemplu în această
privinţă îl constituie relaţiile de interdependenţă dintre instituţiile
financiare internaţionale, cu sediul la Washington: un stat nu poate
deveni membru la BIRD dacă nu este membru FMI, şi nu poate obţine
calitatea de membru al Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare
116
(AID) sau Societatea Financiară Internaţională (SFI) dacă nu este
membru BIRD.
Cea de a treia remarcă vizează organizaţiile internaţionale cu
caracter regional. Apartenenţa la o anumită zonă geografică, nu
conduce automat la acceptarea calităţii de membru al organizaţiilor
constituite în respectiva regiune. Odată cu satisfacerea cerinţelor de
ordin geografic sunt impuse şi alte exigenţe, cum sunt cele de ordin
economic. Pentru a se obţine calitatea de membru al Comunităţilor
Europene, de pildă, numai poziţia geografica de stat european nu este
suficientă. Uneori, cum este în cazul alianţelor militare, noţiunea de
„regiune” are un înţeles mai larg, fără a coincide exact cu limitele
strict geografice ale regiunii. Tratatul Atlanticului de Nord (NATO)
cuprinde, de pildă, trei ţări mediterane (Turcia, Grecia şi Italia)
neriverane Oceanului Atlantic.
În sfârşit, notăm că admiterea de noi membri într-o organizaţie
internaţională presupune îndeplinirea, de către statul candidat, a unor
condiţii, care diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de natura
obiectivelor fiecăreia, Potrivit Cartei ONU (art. 4), pot deveni membri
ai Organizaţiei Naţiunilor Unite statele care sunt: a) iubitoare de pace;
b) acceptă obligaţiile din Cartă; c) sunt capabile şi dispuse să le
îndeplinească. Aprecierea capacităţii statului candidat de a îndeplini
aceste condiţii revine ONU. Un alt exemplu îl oferă Consiliul Europei,
care solicită statului candidat să probeze că împărtăşeşte idealurile
care reprezintă moştenirea comună a popoarelor Europei şi principiile
statului de drept şi este în măsură să asigure persoanelor de sub
jurisdicţia sa respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Ca şi în cazul ONU, constatarea aptitudinii statului candidat
de a îndeplini condiţiile cerute revine organizaţiei şi nu statului
candidat. Unele condiţii de aderare sunt mult mai precise: statul
candidat trebuie să aibă un serviciu poştal propriu sau un serviciu
meteorologic, la admiterea sa în Organizaţia Meteorologică Mondială
(OMM). Actele constitutive ale unor organizaţii internaţionale, cum ar
fi Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (FAO), nici nu impun condiţii specifice şi nici nu declară
admiterea liberă, nelegată de nici o condiţie, cu excepţia, bineînţeles, a
calităţii de stat suveran şi independent. Ele acordă calitate de membru
tuturor statelor admise printr-o decizie a organizaţiei. La prima
vedere, s-ar părea că din moment ce constituţiile acestor organizaţii nu
117
impun condiţii la admiterea de noi membri, votul membrilor existenţi
ar fi liber şi mai lesne de obţinut. O asemenea interpretare nu este
neapărat corectă. Procesul admiterii de noi membri în organizaţiile
internaţionale nu poate fi desprins de împrejurările politice, în care
fiecare act de aderare are loc, problemă asupra căreia vom reveni.
Cauzele al căror efect duce la pierderea calităţii de membru într-o

organizaţie internaţională, sunt următoarele: retragerea voluntară,
excluderea, dispariţia organizaţiei şi dispariţia starului membru. Dintre
acestea, ne vom opri cu precădere, asupra primelor două — retragerea
voluntară şi excluderea — efectele ultimelor două apărând ca fireşti.
Principial, părăsirea unei organizaţii internaţionale de către unul
sau mai multe state, indiferent dacă aceasta este voluntară sau forţată,
este urmată de fracţionarea comunităţii internaţionale, ruperea
echilibrului cooperării dintre state, cel puţin în domeniul în care
organizaţia respectivă acţionează, şi, mai ales, permite statului care
părăseşte organizaţia să fie exonerat de obligaţiile pe care calitatea de
membru i le impunea. De aceea, în practica organizaţiilor
internaţionale ambele formule au fost folosite cu mare prudenţă.
Retragerea voluntară. În doctrină, există două curente legate de
dreptul statelor de a se retrage dintr-o organizaţie internaţională.
Primul estimează acest drept ca nelimitat, considerându-se că exprimă
o formă de exercitare a suveranităţii statelor membre. Cel de-al doilea,
inspirându-se din regulile generale ale dreptului tratatelor, privind
retragerea din tratatele multilaterale în care se încadrează şi actele
constitutive ale organizaţiilor internaţionale, consideră retragerea ca
fiind posibilă numai ai în cazul unei schimbări fundamentale a
scopurilor unei organizaţii, în bună măsură, lipsa de unitate pe plan
doctrinar în problema dreptului statelor de a se retrage din
organizaţiile internaţionale este reflectată în diversitatea prevederilor
în această materie ale actelor constitutive ale principalelor organizaţii
internaţionale sau, invers, doctrina nu este decât o reflectare a acestei
diversităţi.
Excluderea. În general, excluderea unui stat dintr-o organizaţie
internaţională poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: ca sancţiune
sau ca măsură de protecţie a organizaţiei. Indiferent însă de motivaţia
care sprijină decizia excluderii unui stat dintr-o organizaţie
118
internaţională, această decizie poate fi dăunătoare atât statului în cauză
cât şi organizaţiei respective. Statul exclus pierde drepturile rezultând
din calitatea de membru dar, în acelaşi timp, încetează şi obligaţiile
sale faţă de organizaţie. Pe de altă parte, mai ales pentru organizaţiile
cu caracter universal, o excludere reprezintă o renunţare la realizarea
unei universalităţi absolute. Din asemenea considerente sau altele,
legate de oportunitatea politică sau constrângerile de ordin juridic,
cazurile de excludere din diferite organizaţii internaţionale nu sunt
numeroase.
Desigur că atunci când un membru nu mai participă la activităţile
organizaţiei dar continuă să profite de serviciile acesteia sau îi
blochează deciziile (dacă luarea acestora presupune unanimitatea
voturilor membrilor organizaţiei), ori întreprinde acţiuni contrare
scopului organizaţiei (acte de agresiune, de pildă), excluderea poate fi
singura măsură care să permită asigurarea continuării funcţionării
organizaţiei, clauze exprese de excludere sunt astfel inserate în actele
constitutive ale multora din marile organizaţii internaţionale. O
asemenea clauză figura şi în Pactul Societăţii Naţiunilor (art.16,
alin.4). Ea a fost invocată o singură dată, atunci când, în 1939, a fost
exclusă URSS, ca urmare a agresiunii acesteia contra Finlandei. Ea se
regăseşte şi în Carta ONU (art. 6).
Dispariţia unui membru. Desigur că, în principiu, dispariţia unui
stat ca subiect de drept internaţional conduce, în mod automat, şi la
pierderea calităţii de membru al organizaţiilor din care făcea parte.
Excluzând situaţiile create în preajma sau în tipul celui de al doilea
război mondial (ocuparea Abisiniei de către Italia, a Austriei sau
Cehoslovaciei de către Germania, ori a ţărilor Baltice de către URSS),
care plasează analiza într-un alt context politico-juridic, situaţiile de
dispariţie a unor state sunt puţin numeroase. În 1958, Siria şi Egiptul
s-au unit formând Republica Arabă Unită. Drept urmare, guvernele
celor două ţări au cerut organizaţiilor internaţionale din care făceau
parte Siria şi Egiptul să procedeze în consecinţă, respectiv să fie
înscrise sub numele de Republica Arabă Unită. Ulterior, Uniunea a
fost dizolvată iar cele două state şi-au redobândit separat calitatea de
membre avută anterior. Un proces asemănător a avut loc, în 1964,
când Tanganica şi Zanzibar s-au unit şi au format Republica Unită a
Tanzaniei. Noul stat a luat locul statelor din care s-a format în toate
organizaţiile internaţionale din care acestea făceau parte, fără
impunerea unor proceduri suplimentare de admitere.
119
Dizolvarea unei organizaţii. Lichidarea unei organizaţii are ca
efect logic pierderea calităţii de membru, indiferent dacă dizolvarea
acesteia s-a produs cu consimţământul tuturor membrilor sau numai a
majorităţii acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizaţie, în
doctrină există opinii potrivit cărora în situaţia în care o organizaţie
este dizolvată prin decizia majorităţii, pentru membrii care s-au opus
acestei acţiuni, lichidarea ar avea efectul unei excluderi.
O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict

delimitate întâmpinăm ari greutăţi, înainte de toate, în privinţa
stabilirii criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale
organizaţiilor internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a
statelor în calitate de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care
conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuţii ori de
responsabilităţi juridice cu care sunt investite aceste organizaţii. În
cele ce urmează vom încerca totuşi să degajăm unele criterii de ordin
general, în temeiul cărora să se poată contura o anumită tipologie a
organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii ar fi: compoziţia
organizaţiilor internaţionale, funcţiile acestora şi structura lor
instituţională.
Potrivit compoziţiei se disting organizaţii cu caracter sau
vocaţie universală şi organizaţii cu caracter regional. Prima categorie
priveşte organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum
ar fi ONU şi instituţiile specializate din sistemul ONU — iar cea de a
doua, o reprezintă organizaţiile care reunesc un număr determinat de
state, în baza principiului contiguităţii geografice.
Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu
caracter universal, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate
sunt cele mai reprezentative, sunt următoarele:
a)Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter
universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de
ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar
şi ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce
este important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter
universal este faptul dacă ea este sau nu conform statutului său,
deschisă tuturor statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre.
Este evident că o tendinţă spre participarea universală este comună
120
tuturor organizaţiilor având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai
unei asemenea organizaţii se apropie de universalitatea statelor
membre ale societăţii internaţionale, cu atât regulile unei asemenea
organizaţii se vor impune întregii comunităţi internaţionale. În acelaşi
timp, o cât mai extinsă participare la activităţile organizaţiei, din punct
de vedere al numărului statelor participante, exclude sau diminuează
acţiuni dizidente, contrare scopului organizaţiei şi intereselor
comunităţii internaţionale, în ansamblul său.
Cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin caracterul
său universal - cuprinzând aproape toate statele lumii, cât şi prin
scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea şi multitudinea
activităţilor sale, este Organizaţia Naţiunilor Unite, instituită în 1945,
după încheierea celui de-al doilea război mondial.
b)Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea
organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării dintre state, a
rezultat din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice,
interdependenţilor economice şi existenţei unor provocări cărora
comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări
globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.
c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale
cuprind state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice,
tehnologice, militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă firească,
se înregistrează tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se
bucura, înăuntrul organizaţiei, de o influenţă politică proporţională
acţiunii acestor factori. Deci diferenţele de mărime şi putere ale
statelor participante la o organizaţie universală par să prejudicieze,
într-o anumită măsură, cooperarea internaţională. Totuşi, după cum
vom vedea, formele instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi
acceptate de toţi participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare
între statele membre ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi
prin intermediul lor.
Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului
contiguităţii geografice, sunt, în general, formate din state făcând parte
din aceeaşi regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi
consolidării acestui tip de organizării 1-au constituit interesele comune
sau apropiate ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a
fost uneori grăbită sub presiunea unor influenţe exterioare. De pildă,
unele organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului
extinderii comunismului, sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane,
121
a neocolonialismului.
În Europa au fost înfiinţate importante organizaţii regionale
având vânate şi întinse sfere de activitate.
Cea mai veche este NATO, înfiinţată în 1948, pentru combaterea
unor eventuale pericole din Est, având ca membri şi Statele Unite şi
Canada, alături de un grup de state europene, pentru protecţia
îndeosebi a Europei de Vest (deşi au fost incluse şi Grecia şi Turcia).
În general, organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad
mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice
identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi
culturală asemănătoare. Proximitatea geografică şi sistemele
economice caracterizate prin aceleaşi trăsături sunt elemente de bază
ale forţei organizaţiilor regionale şi cooperării strânse, mai ales pe
plan economic, pe care funcţionarea acestora o generează. Proliferarea
organizaţiilor regionale a condus la constituirea unor adevărate
“sisteme regionale” de organizaţii, dintre care cel mai reprezentativ
este cel european, în cadrul căruia organizaţii ca Uniunea Europei
Occidentale (1954), Comunităţile Economice Europene (1957),
funcţionând ulterior în cadrul Uniunii Europene, Consiliul Europei
(1949), sau mai recent Banca Europeană de Dezvoltare (1991), joacă
un rol important în cimentarea raporturilor dintre ţările continentului
european. Sistemul american cuprinde printre altele: Organizaţia
Statelor Americane (Carta de la Bogota Din 1948) Grupuri Andin
(Carta de la Cartagena din 1969); Asociaţia nord-americană de Liber
Schimb (NAFTA, 1991); Asociaţia latino-americană de Integrare
(ALADI, 1980); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR, 1991). În
sistemul organizaţiilor africane sunt incluse: Organizaţia Unităţii
Africane (OUA, 1963); Comunitatea Economică a Statelor Africii de
Vest (CEDEAO, 1975); Comunitatea Economică a Statelor Africii
Centrale (CEEAC, 1983) etc. în regiunea Asiei şi Pacificului, unde
procesul constituirii de organizaţii regionale este mai puţin marcant,
notăm: Asociaţia Naţiunilor Asiei de sud-est (ASEAN, 1967),
Comisia Pacificului de Sud (1947) şi Tratatul de asistenţă mutuală
Noua Zeelandă, Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).
Potrivit domeniului de activitate. Clasificarea organizaţiilor după
criteriul domeniului de activitate conduce la stabilirea a două mari
grupe de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care, la rândul lor
se pot desprinde în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit
de specializare.
122
Organizaţiile politice - exceptând pe cele privind apărarea
militară, ale căror atribuţii sunt mai strict delimitate — se pot implica
în aproape orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel
mai ilustrativ exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite,
a cărei sferă de activitate se extinde de la problematica menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale, a protecţiei drepturilor omului şi
dezvoltării economice şi sociale, până la înlesnirea contactelor directe
dintre state prin diplomaţia multilaterală. Competenţe similare, deşi în
grade diferite, întâlnim şi la unele organizaţii politice cu caracter
regional, cum ar fi Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia
Unităţii Africane sau Liga Arabă. Consiliul Europei, a cărui
competenţă nu se extinde asupra chestiunilor militare şi nici a celor
economice, ar putea fi socotit ca exemplu tipic de organizaţie
internaţională cu competenţă primordial politică. Categoria largă a
organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai
reprezentative sunt instituţiile specializate din sistemul ONU,
cuprinde organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale
(Uniunea Poştală, Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor,
Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, Organizaţia Meteorologică
Mondiala, Organizaţia Maritimă Internaţională), instituţii exercitând
acţiuni sociale (Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia
Mondială a Sănătăţii), instituţii financiar bancare (Fondul Monetar
Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Asociaţia Internaţională de Dezvoltare, Societatea Financiară
Internaţională, Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor,
Fondul Internaţional pentru Dezvoltare Agricolă), organizaţii
exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice (Organizaţia Naţiunilor
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind Proprietatea
Intelectuală) ori organizaţii internaţionale în domeniul industriei,
agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ
şi Dezvoltare, Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, respectiv
Organizaţia Mondială a Comerţului).
123
1. Prevederile statutelor organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale
2. Încheerea şi modificarea actului constitutiv al
organizaţiilor internaţionale
3. Pierderea calităţii de membru al organizaţiei
internaţionale
Bibliografia:
1. Bolintineanu Al., Carta ONU, document ai erei noastre,
Bucureşti, 1970
2. Ciucă Aurora, Drept internaţional public, Editura
“Cugetarea”, Iaşi, 2000.
3. Datcu Ion, Istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei,
Bucureşti, 1991.
4. Diaconu Ion, Drept internaţional public, Casa de Editură
şi Presă Şansa, Bucureşti 1995.
5. Miga-Beşteliu Raluca, Introducere în drept internaţional public,
Editura AII Beck,
Bucureşti, 1999.
6. Miga-Beşteliu Raluca, Organizaţii internaţionale
interguvernamentale, Editura AII Beck,
Bucureşti, 2000.
124
Bibliografie:
Acte normative naţionale şi internaţionale:
5. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.

6. Legea cu privire la frontierele de stat ale Republicii Moldova
din 17.05.1994.
7. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi
denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor
internaţionale din 18.03.1993.
8. Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre de la
Belgrad 1948.
9. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea
durabilă a fluviului Dunărea din 1994 de la Sofia.
10. Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională
din 1944.
11. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951.
12. Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din
1969.
13. Convenţia privind succesiunea statelor la tratate din 1978.
14. Convenţia privind dreptul mării de la Viena din 1982.
15. Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie de la Strasburg
din 1997.
Monografii, manuale:

Iaşi, 1993.
17. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul
internaţional”. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
19. Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate”, ed. „Scorpio
78”, Bucureşti, 1998.
20. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr.
Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1982.
21. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public”, ed.
125
22. Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului”,
Bucureşti, Editura Economică, 1995.
23. Duţu M., „Dreptul Mediului”, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti,
Editura Economică, 1998.
24. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public”, ed. „Şansa”,
Bucureşti 1993.
25. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public”,
vol.1, ed. „Hiperion”, Bucureşti, 1993.
26. Geamanu G „Drept internaţional public”, vol.1, ediţia
27. Marţian N., „Drept internaţional public”, Două volume,
Ediţia a II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi, 1995-1996.
28. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în drept
internaţional public”, ed. „ALL Educaţional”, Bucureşti,
1997.
29. Moca G. „Drept internaţional public”, vol.1, Bucureşti,
1988.
30. Niciu M. „Drept internaţional public”, ed. „Chemarea”, Iaşi
1993.
31. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public”, ed.
Literatura periodică:
33. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ”Revista

Naţională de Drept”, 2002, nr. 3, p. 30-37.
34. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi
reglementarea activităţilor spaţiale // ”Revista Naţională de
Drept”, 2002, nr. 6, p. 41-47.
35. Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al
spaţiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului
internaţional // „Studii juridice”, Bucureşti, 1959.
36. Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul
dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc”, nr.
3, 1996.
126

Drept-International-Public-Note-De-Curs 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept-International-Public-Note-De-Curs 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

Aprobat la ședința Senatului USEM

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR 1

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa

1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile

Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal

3. Izvoarele dreptului internaţional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1.Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte

1.Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca

În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului

Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public.

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

Problema refugiaţilor este o problemă actuală datorită existenţei

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei României.

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public”, Vol. I,

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele

Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a

5. Regimul juridic al zonelor polare

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI: