Drept International Public - Sinteza

LECTOR UNIV. DR.
UȘURELU GEORGETA ALINA

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

(NOTE DE CURS)
2020
1
CUPRINS
CURSUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC .......................................................... 6
DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ........... 6
PARTICULARITĂŢILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ............... 9
RAPORTUL ÎNTRE DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DREPTUL
INTERN AL STATELOR ..................................................................... 11
CURSUL 2. EVOLUŢIA SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE ŞI

A DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC............................ 17
CURSUL 3. IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC ........................................................................................... 24
1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE .................................................... 24
2. TRATATUL INTERNAŢIONAL ....................................................... 26
3. CUTUMA..................................................................................... 28
4. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT ............................................... 29
5. IZVOARELE SUBSIDIARE (AUXILIARE) ......................................... 31
6. ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ............ 32
7. CODIFICAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL ................................ 35
CURSUL 4. SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC ........................................................................................... 39
1. CONSIDERAŢII GENERALE ........................................................... 39
2. STATUL SUVERAN ŞI INDEPENDENT – SUBIECT PRINCIPAL AL
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC............................................... 40
3. ORGANIZAŢIILE INTERNAŢIONALE ............................................. 44
4. CALITATEA DE SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL A ALTOR
ENTITĂŢI ........................................................................................ 46
2
5. STATUL NEUTRU, CA SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL .......... 48
6. RECUNOAŞTEREA INTERNAŢIONALĂ .......................................... 50
7. SUCCESIUNEA STATELOR ............................................................ 53
CURSUL 5. PROBLEME PRIVIND POPULAŢIA ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC .................................... 58
1. POPULAŢIA CA ELEMENT CONSTITUTIV AL STATULUI ................. 58
2. CETĂŢENIA................................................................................. 59
3. REGIMUL JURIDIC AL STRĂINILOR .............................................. 61
4. PROTECŢIA DIPLOMATICĂ .......................................................... 63
5. REGIMUL JURIDIC AL REFUGIAŢILOR .......................................... 64
6. AZILUL TERITORIAL ................................................................... 67
CURSUL 6. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI ........................................................... 69
1. PRIMELE PREOCUPĂRI PENTRU PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI
....................................................................................................... 69
2. SISTEMUL DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE ................................................ 72
3. SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ... 81
4. SISTEMUL INTERAMERICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR
OMULUI .......................................................................................... 94
5. SISTEMUL AFRICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ...... 96
CURSUL 7. TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL. FLUVIILE INTERNAŢIONALE.
CANALURI MARITIME INTERNAŢIONALE ...................... 100
1. DEFINIŢIA ŞI NATURA JURIDICĂ A TERITORIULUI DE STAT ........ 100
2. COMPONENŢA TERITORIULUI DE STAT ...................................... 101
3
3. FRONTIERELE DE STAT ŞI REGIMUL LOR. MODIFICAREA
TERITORIULUI STATELOR .............................................................. 102
4. FLUVIILE INTERNAŢIONALE. DREPTUL INTERNAŢIONAL FLUVIAL
..................................................................................................... 103
CURSUL 8. DREPTUL MĂRII. ZONA CONTIGUĂ.
PLATOUL CONTINENTAL. MAREA LIBERĂ ..................... 108
2. APELE MARITIME INTERIOARE. MAREA TERITORIALĂ .............. 110
3. ZONA CONTIGUĂ. ZONA ECONOMICĂ EXCLUSIVĂ. PLATOUL
CONTINENTAL .............................................................................. 112
CURSUL 9. SPAŢIUL AERIAN AL STATELOR ŞI SPAŢIUL

COSMIC ........................................................................................ 116
1. SPAŢIUL AERIAN AL STATULUI ................................................. 116
2. SPAŢIUL COSMIC ...................................................................... 118
CURSUL 10. DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE.
NOŢIUNE. ..................................................................................... 123
1. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA TRATATELOR ............................... 123
2. ELEMENTELE TRATATULUI INTERNAŢIONAL ......................... 128
3. ÎNCHEIEREA ŞI INTRAREA ÎN VIGOARE A TRATATULUI .............. 129
4. REZERVELE LA TRATATELE INTERNAŢIONALE .......................... 135
CURSUL 11. DREPTUL TRATATELOR INTERNAŢIONALE.
APLICARE. EFECTE. ÎNCETARE. NULITATE ................... 137
1. APLICAREA TRATATELOR ÎN SPAŢIU ŞI TIMP. EFECTELE
TRATATELOR ................................................................................ 137
2. ÎNCETAREA EFECTELOR TRATATULUI. INTERPRETAREA
TRATATELOR ................................................................................ 139
4
CURSUL 12. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A
DIFERENDELOR. MIJLOACE DIPLOMATICE. MIJLOACE
JURISDICŢIONALE – ARBITRAJUL ..................................... 144
1. NOŢIUNEA DE DIFEREND INTERNAŢIONAL ................................ 144
2. PRINCIPII APLICABILE SOLUŢIONĂRII DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE ......................................................................... 146
3. MIJLOACE POLITICO-DIPLOMATICE DE SOLUŢIONARE PAŞNICĂ A
DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE ................................................ 148
4. MIJLOACE JURISDICŢIONALE DE SOLUŢIONARE A DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE ......................................................................... 152
CURSUL 13. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE.

INSTANŢE JURISDICŢIONALE CU COMPETENŢĂ
SPECIALĂ .................................................................................... 157
1. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE. ORGANIZAREA CURŢII
..................................................................................................... 157
2. COMPETENŢA CURŢII ............................................................... 159
3. PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII .................................................... 160
4. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIEI NAŢIUNILOR UNITE .............................................. 160
CURSUL 14. RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A
STATELOR................................................................................... 164
1. TEMEIUL RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE A STATELOR ......... 165
2. IMPUTABILITATEA FAPTULUI INTERNAŢIONAL ILICIT ............... 166
3. ILEGALITATEA ACTELOR ŞI FAPTELOR STATELOR POTRIVIT
DREPTULUI INTERNAŢIONAL......................................................... 169
4. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL ILICIT AL FAPTULUI....... 170
5. CONŢINUTUL RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE A STATELOR ...... 174
5
CURSUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
Obiectiv:
Cunoaşterea noţiunilor introductive ale dreptului
internaţional public: definiţie, obiect de reglementare,
particularităţile, teorii referitoare la raportul dintre dreptul
internaţional public şi dreptul intern al statelor, evoluţia
dreptului internaţional public.
1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional

public
a) Definiţia dreptului internaţional public
Sintagma „drept internaţional” a apărut în epoca
modernă, fiind folosită pentru prima oară de filosoful şi
juristul englez Jeremy Bentham într-o lucrare publicată în
1789.
Totalitatea statelor, precum şi celelalte entităţi
6
participante la raporturile ce iau naştere pe plan
internaţional (de exemplu, organizaţiile internaţionale
guvernamentale), formează societatea sau comunitatea
internaţională.
Gama foarte vastă şi diversificată a relaţiilor dintre
state, ca purtătoare de suveranitate, reflectă numeroasele
contacte ale acestora în domenii precum cele politice,
economice, culturale etc. Relaţiile internaţionale cuprind,
însă, şi numeroase raporturi între persoane fizice şi
juridice aparţinând diferitelor state, între instituţii şi
organizaţii ale statelor, precum şi între organizaţii
internaţionale.
Dreptul internaţional public constituie un ansamblu
de norme juridice care guvernează raporturile care se
stabilesc în cadrul societăţii internaţionale. Procesul de
constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional
public în cadrul comunităţii internaţionale reprezintă
ordinea juridică internaţională.
În literatura juridică de specialitate, s-au formulat
7
mai multe definiţii pentru dreptul internaţional public:
- "totalitatea normelor juridice, create de state pe baza
acordului lor de voinţă, exprimat în forme juridice
specifice, pentru a reglementa raporturile dintre ele privind
pacea, securitatea si cooperarea internaţională norme a
căror aplic are este realizată prin respectarea de bună voie,
iar în caz de necesitate prin constrângerea individuală sau
colectiva a statelor";
- "ansamblu de principii şi norme care reglementează
raporturile dintre subiectele dreptului internaţional, in
principal statele dar şi, într-o măsură limitată, organizaţiile
interguvernamentale ";
- "un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având
ca scop reglementarea conduitei statelor in relaţiile dintre
ele."
b) Obiectul dreptului internaţional public
Expresia „drept internaţional public” semnifică
faptul că obiectul reglementării îl constituie relaţiile
internaţionale (interstatale şi/sau între alte subiecte de
8
drept internaţional), spre deosebire de relaţiile din
interiorul unui stat care formează obiectul dreptului intern.
Spre deosebire de dreptul intern, care reglementează
raporturile sociale în cadrul statelor respective, obiectul
dreptului internaţional este alcătuit din relaţiile
internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state
reprezintă domeniul cel mai cuprinzător.
Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în
totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului
internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit de
variate: politice, economice, juridice, culturale etc.
Dreptul internaţional are drept obiect de
reglementare acele relaţii juridice internaţionale în care
statele acţionează ca purtătoare de suveranitate, fiind
subiecte egale din punct de vedere juridic.
2. Particularităţile dreptului internaţional public
- Datorită acestei poziţii specifice a subiectelor din
ordinea juridică internaţională, dreptul internaţional public va
9
avea o serie de particularităţi, care îl deosebesc fundamental de
orice altă ramură de drept.
- În societatea internaţională nu există un organism
legislativ unic, suprastatal, care să elaboreze o legislaţie
internaţională.
Statele sunt cele care creează normele internaţionale,
prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber în tratate
şi cutume şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme.
Statele acceptă să îşi conformeze comportamentul lor pe
plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional
public.
- În societatea internaţională nu există organe
executive, care să asigure aplicarea normelor dreptului
internaţional public în raporturile dintre subiectele acestuia,
aceste atribuţii revenind tot statelor.
- În comunitatea internaţională nu există organe
judecătoreşti cu competenţă generală şi obligatorie, care să
intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când
normele de drept nu sunt respectate. Există însă organisme
10
internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, a căror competenţă
este stabilită prin acordul expres al statelor aflate în cauză.
Spre exemplu, pentru ca un stat să poată figura în calitate
de p arte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, este
necesar consimţământul acestuia; pentru ca un stat să
poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe
jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a
instituit acea instanţă (Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Curtea Europeana de Justiţie).
3. Raportul între dreptul internaţional public şi
dreptul intern al statelor
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există
deosebiri privind obiectul de reglementare, modul de
elaborare a normelor, izvoarele şi subiectele lor, sistemul
de aplicare şi de sancţionare.
Cele două sisteme de norme se întrepătrund prin
intermediul statelor (în jurul cărora sunt organizate şi prin
care acţionează), între state existând relaţii de influenţare
reciprocă şi intercondiţionare.
11
Există norme de drept internaţional, în special acelea
cuprinse în tratate internaţionale, în temeiul cărora statele
care devin părţi la aceste tratate sunt obligate să ia anumite
măsuri în planul legislaţiei lor interne, pentru aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor ce le revin din aceste tratate.
În problema raportului dintre dreptul internaţional
public şi dreptul intern s-au conturat în doctrina de
specialitate doua teorii opuse: teoria dualistă şi teoria
monistă.
a) Teoria dualistă consideră că dreptul intern şi
dreptul internaţional sunt sisteme juridice distincte, care
acţionează pe planuri diferite, cu domenii diverse de
aplicare şi fără comunicare între ele, având izvoare
distincte şi destinatari deosebiţi; aplicarea dreptului
internaţional în ordinea juridică a statelor nu se poate face
decât ca urmare a transformării normelor de drept
internaţional în norme de drept intern.
b) Teoria monistă susţine că dreptul internaţional şi
dreptul intern formează o singură ordine juridică, indiferent
12
dacă normele juridice reglementează în planul realităţilor
interne sau în p lanul realităţilor internaţionale şi cuprinde
două variante:
- Teoria priorităţii dreptului intern al statelor, care
susţine că normele dreptului internaţional practic nu există,
ele fiind doar o proiectare în planul relaţiilor internaţionale
a unor norme de drept intern care trebuie să asigure
interesul naţional, raporturile dintre state fiind
esenţialmente raporturi de forţă;
- Teoria priorităţii dreptului internaţional, care
susţine existenţa unei ordini universale, superioară
ordinilor juridice interne, acestea din urmă bazându-se doar
pe o competenţă atribuită statelor în cadrul ordinii
universale; normele de drept se ordonează într-o ierarhie
strictă, dreptul internaţional aflându-se în vârful acestei
piramide.
Constituţia României adoptată în anul 2003 stabileşte
în articolul 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern:
„(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
13
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii,
fac parte din drept ul intern. (3) În cazul în care un tratat la
care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei”.
În articolul 20 - Tratatele internaţionale privind
drepturile omului se arată că: „(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte. (2) Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau
legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Caracterul obligatoriu al normelor de drept
internaţional rezidă în hotărârea autorilor lor, dintre care în
14
prim plan se situează statele, de a le respecta şi de a le
atribui forţă obligatorie.
În general, normele dreptului internaţional public nu
prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării
lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor. Statele sunt
cele care creează normele internaţionale, prin tratate sau
cutumă şi se prezumă buna-credinţă a acestora în a le
respecta, sancţionarea nerespectării lor fiind decisă tot de
state.
Recomandări bibliografice:
 Popescu, Dumitra • Maxim, Felicia, Drept internaţional
public, vol. I, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

public, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010

 Selejan-Guţan, Bianca; Crăciunean, Laura -Maria,
Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008,
pp. 1 -23
 Chilea, Dragoş, Drept internaţional public, Ed.
15
Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 3 -16;
 Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public,
vol. I, Ediţia a 2 -a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 1-59;

 Constantin, Valentin, Drept internaţional public, Ed.
Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 23-95

 Crăciunescu, Adrian Dumitru, Drept internaţional
contemporan, Ed. Concordia, Arad, 2004, pp. 9-37;

 Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional.
Introducere în dreptul internaţional public, Ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 1 -38;
 Bolintineanu, Alexandru • Năstase, Adrian • Aurescu,
Bogdan, Drept internaţional contemporan, Ediţia a 2-a,

revăzută şi adăugită, Ed .All Beck, Bucureşti, 2000
16
CURSUL 2. EVOLUŢIA SOCIETĂŢII
INTERNAŢIONALE ŞI A DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Obiectiv:
Cunoaşterea apariţiei şi dezvoltării reglementărilor de
drept internaţional public.
Însemnătatea cunoaşterii originii istorice a dreptului şi

societăţii internaţionale a fost sugestiv înfăţişată de prof.
M. Djuvara, care în anul 1930 sublinia: „A cunoaşte o
instituţie juridică fără a cunoaşte împrejurările istorice din
care a ieşit este un nonsens”.
Dreptul internaţional public (sau dreptul ginţilor –
jus inter gentes, jus gentium – cum a fost numit în trecut) a
devenit ramură autonomă a dreptului odată cu apariţia
statelor naţionale în sec. al XVI-lea şi al XVII-lea.
Unele instituţii ale acestui drept au fost create încă
din Antichitate. Cu titlu de exemplu menţionăm
17
următoarele:
- încă din sec. al VI-lea î.Hr., statele Chinei antice
au încheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi
rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru;
- în India, Legile lui Manu (elaborate în sec. al V-
lea î.Hr.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice
ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu
pronunţarea unui jurământ religios;
- din Egiptul Antic amintim Tratatul sublim, cel
mai vechi tratat internaţional, un tratat de prietenie şi
alianţă, încheiat în 1296 î.Hr., între Ramses II şi Hattusil
III, regele hitiţilor;
- Grecia Antică a rămas în istorie printr-o serie de
instituţii rudimentare ale dreptului internaţional public
(solii erau inviolabili, războaiele erau precedate de o
declaraţie şi de anumite forme solemne etc.);
- Roma antică a exercitat o influenţă profundă
asupra istoriei dreptului internaţional; exista, de exemplu
un drept roman al păcii şi al războiului; Imperiul Roman a
18
dezvoltat considerabil practica tratatelor cu naţiunile terţe
(tratate de prietenie, de ospitalitate sau de alianţă) ce
conţineau adesea clauze de reglementare a diferendelor;
exista jus gentium ca ansamblu de norme juridice care
reglementau relaţiile sociale dintre cetăţenii romani şi
peregrini.
În Evul Mediu:
- se dezvoltă practica tratatelor internaţionale şi
folosirea arbitrajului;
- se stabilesc unele reguli referitoare la purtarea
războaielor.
În Europa secolului al XV-lea apar primele misiuni
diplomatice permanente create de către Veneţia.
Odată cu formarea statelor moderne (sec. al XVI-
lea), se conturează dreptul internaţional clasic, ca drept
interstatal, expresie a suveranităţii statelor.
Un rol important în dezvoltarea dreptului
internaţional l-au avut lucrările lui Hugo Grotius (1583-
1645), considerat părintele dreptului internaţional modern
19
(lucrarea sa „ De iure belli ac pacis” constituie o sinteză
fundamentală a dreptului internaţional clasic).
Evenimente istorice importante au marcat
dezvoltarea dreptului internaţional, până la dreptul
internaţional contemporan:
- Pacea de la Westphalia – a pus capăt războiului
de 30 de ani (1618 -1648) şi care a stabilit un sistem de
pace şi cooperare în Europa, bazat pe tratate între state
suverane; a durat 100 de ani, fapt pentru care acest
moment este considerat punctul de plecare al dreptului
internaţional modern, ce are ca fundament principiul
suveranităţii;
- Revoluţia franceză ( 1789) a exercitat, la rândul
său o mare influenţă asupra dreptului internaţional; prin
„Declaraţia asupra dreptului ginţilor” redactată de abatele
Grégoire se afirma dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza
şi schimba forma de guvernare, dreptul de a-şi hotărî
soarta;
- Declaraţia de independenţă a S.U.A. din 1776
20
constituie un alt moment important prin care se realizează
prima afirmare explicită a dreptului popoarelor de a-şi
hotărî singure soarta;
- Actul final al Congresului de la Viena (1815) a
pus capăt războaielor napoleoniene; reprezintă un
document de mare importanţă pentru dreptul internaţional;
prin acest document s-a stabilit un sistem politic şi
economic de cooperare în Europa; Actul Final conţine şi
un ansamblu de reguli privind dreptul diplomatic,
condamnarea comerţului cu sclavi, a proclamat principiul
libertăţii navigaţiei pe fluviile internaţionale, a recunoscut
neutralitatea permanentă a Elveţiei etc.
- Congresul de la Paris (1856) realizează prima
codificare a normelor juridice relative la războiul maritim,
stabileşte regimul juridic al Dunării, ca fluviu internaţional
şi consacră neutralizarea Mării Negre;
- apariţia în secolul al XIX-lea a primelor
organizaţii internaţionale sau uniuni administrative, iar în
secolul al XX-lea crearea celor două organizaţii
21
universale, Societatea Naţiunilor (1920) şi Organizaţia
Naţiunilor Unite (1945), cu funcţii şi competenţe multiple,
cu organe şi organisme, acoperind prin activitatea lor zone
importante ale dreptului internaţional contemporan şi
contribuind substanţial la dezvoltarea sa, îndeosebi prin
codificare şi jurisprudenţa tribunalelor internaţionale.
În prezent, dreptul internaţional public are un
profund caracter umanitar, s-au dezvoltat norme privind
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
eliminarea diferitelor discriminări între oameni, garantarea
drepturilor minorităţilor etc.
Dreptul internaţional este chemat să reglementeze
domenii noi ale activităţii umane, cum sunt folosirea
energiei nucleare în scopuri paşnice, activitatea spaţială,
protecţia mediul ui înconjurător, sau explorarea şi
folosirea resurselor naturale ale spaţiilor submarine, din
zona internaţională.
22
• Selejan-Guţan, Bianca; Crăciunean, Laura-Maria,
Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008, pp. 1 -23.
• Constantin, Valentin, Drept internaţional public,
Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 23-95;
• Puşcă, Benone; Puşcă, Andy, Drept internaţional
public, Ed. Fundaţiei Academice „Danubius”, Galaţi,
2004, pp. 11 -40;
• Crăciunescu, Adrian Dumitru, Drept internaţional
• Miga-Beşteliu, Raluca, Drept internaţional.
revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 1 -38
23
CURSUL 3. IZVOARELE DREPTULUI
Obiectiv:
Cunoaşterea surselor de formare a dreptului
internaţional public.
Spre deosebire de dreptul intern în care normele de

drept îşi au izvorul în constituţie, legi şi alte acte
normative, în dreptul internaţional nu există o autoritate cu
funcţii de legiferare, ci normele se creează printr-un proces
mai complex şi se exprimă, de regulă în mod expres prin
tratate şi tacit prin cutumă. În practica statelor s-au
dezvoltat şi alte izvoare de drept internaţional.
1. Consideraţii introductive
Izvoarele dreptului internaţional public sunt definite
ca forme specifice de exprimare a normelor acestui drept,
care rezultă din acordul de voinţa al statelor sau ca surse
ale normelor dreptului internaţional public, mijloace
24
juridice de exprimare a acestora.
Art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie
prevede: „Curtea, a cărei funcţie este să soluţioneze, în
conformitate cu dreptul internaţional, diferendele ce-i vor
fi supuse, aplică:
- convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale,
care stabilesc reguli expres recunoscute de către statele în
litigiu;
- cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici
generale acceptate ca reprezentând dreptul;
- principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate;
- hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor
celor mai calificaţi ai diferitelor state, ca mijloace
auxiliare pentru determinarea regulilor de drept.
Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii
de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt
de acord cu aceasta”.
Izvoarele dreptului internaţional public sunt:
25
- Principale (tratatul internaţional; cutuma
internaţională, principiile generale de drept);
- Auxiliare (hotărârile judecătoreşti, doctrina);
- Alte izvoare (actele organizaţiilor internaţionale,
actele unilaterale ale statelor, echitatea).
2. Tratatul internaţional
a) Definiţie. Potrivit art. 2 din Convenţia de la Viena
privind dreptul tratatelor (1969): „prin expresia „tratat” s e
înţelege un acord internaţional încheiat între state în formă
scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un singur instrument sau în două sau mai
multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor
particulară”.
Art. 1 din Legea nr. 590/2003, privind tratatele,
prevede că „Pentru scopurile prezentei legi, prin:a) tratat
se înţelege actul juridic, indiferent de denumire sau de
formă, care consemnează în scris un acord la nivel de stat,
la nivel guvernamental sau la nivel departamental, având
scopul de a crea, de a modifica ori de a stinge drepturi şi
26
obligaţii juridice sau de altă natură, guvernat de dreptul
internaţional public şi consemnat într-un instrument unic
ori în două sau mai multe instrumente conexe.”
b) Tratate licite şi tratate ilicite
Tratatul licit este încheiat cu respectarea normelor
dreptului internaţional public.
Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de
drept internaţional imperative (de “jus cogens”), sau care
poate fi nul, ca urmare ca urmare a existenţe i unor vicii de
consimţământ al părţilor.
Numai tratatele licite şi aflate în vigoare sunt
considerate izvoare de drept internaţional public.
c) Tratate-legi şi tratate-contract.
În doctrina dreptului internaţional apare distincţia
între tratatele-legi şi tratatele-contract, considerându-se
că numai prima categorie constituie izvor de drept
internaţional public.
Astfel, tratatele-legi sunt izvoare de drept cu caracter
multilateral care stabilesc norme juridice ce reglementează
27
raporturi cu un anumit grad de generalitate, iar tratatele-
contract sunt dispoziţii cu caracter „contractual”,
conţinutul lor fiind de contract civil, comercial sau
administrativ.
d) Avantajele tratatului:
- concretizează cu precizie acordul de voinţă al
statelor, stabilind drepturile şi obligaţiile juridice ale
acestora;
- permite adaptarea dreptului internaţional la
dinamica schimbărilor ce intervin în cadrul comunităţii
internaţionale, în mod operativ şi eficient;
- oferă stabilitate relaţiilor internaţionale;
- facilitează proba datorită formei scrise.
3. Cutuma
a) Definiţie. Cutuma reprezintă o practică generală,
relativ îndelungată şi repetată a statelor, care o consideră
ca având forţă juridică obligatorie.
b) Elementele cutumei:
- elementul material, care constă în practica generală,
28
comună a mai multor state, relativ îndelungată, constând
din acte repetate în timp;
- elementul subiectiv (opinio iuris sive necessitatis),
care presupune recunoaşterea de către state a obligativităţii
normei cutumiare.
c) Reguli referitoare la normele cutumiare
- să fie legale;
- normele convenţionale au prioritate faţă de cele
cutumiare;
- normele cutumiare se aplică, în special, în acele
domenii ale relaţiilor internaţionale care nu sunt
reglementate prin norme convenţionale.
4. Principiile generale de drept
a) Definiţie. Principiile generale de drept sunt acele
prescripţii normative cu caracter de mare generalitate, care
stau la baza funcţionării sistemelor de drept naţionale,
fiind transpuse apoi în dreptul internaţional, ca reguli
general acceptate care stau la baza raporturilor
internaţionale.
29
b) Categorii de principii:
- buna-credinţă în îndeplinirea obligaţiilor
convenţionale,
- autoritatea lucrului judecat, precedentul judiciar;
- principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate;
- respectarea egalităţii părţilor litigiului,
- dreptul la apărare etc.
c) Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional public reprezintă norme juridice de
aplicaţie universală, cu un nivel maxim de generalitate şi
cu un caracter imperativ, care dau expresie şi protejează o
valoare fundamentală în raporturile dintre subiectele de
drept internaţional. Acestea sunt:
- principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea
cu for ţa în relaţiile dintre state;
- principiul neagresiunii;
- principiul soluţionării paşnice a diferendelor;
- principiul neamestecului în treburile interne ale
altor state;
30
- principiul cooperării internaţionale;
- dreptul popoarelor la autodeterminare;
- principiul egalităţii suverane a statelor;
- principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a
obligaţiilor internaţionale (principiul pacta sunt servanda);
- principiul inviolabilităţii frontierelor;
- principiul integrităţii teritoriale;
- principiul respectării drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
d)Principiile specifice ale dreptului internaţional
dau expresie şi reglementează o valoare specifică şi au
acţiune limitată la o ramură (ori mai multe) din cadrul
dreptului internaţional, cum ar fi principiul libertăţii
navigaţiei din dreptul mării, principiul inviolabilităţii
personale din dreptul diplomatic şi consular.
5. Izvoarele subsidiare (auxiliare)

a) Hotărârile judecătoreşti internaţionale
constituie acte de interpretare a tratatelor sau cutumelor în
31
scopul aplicării normelor de drept la o speţă determinată.
Hotărârile judecătoreşti internaţionale nu pot
îndeplini în procesul normativ un rol creator, ci doar să
constate şi să explice sensul normelor juridice existente,
invocate de părţile în litigiu. Ele au forţă obligatorie numai
pentru statele-părţi în litigiu şi numai pentru cauza
soluţionată prin acea hotărâre.
b) Doctrina cuprinde opiniile, analizele exprimate
de jurişti a căror competenţă este recunoscută pe plan
internaţional şi poate să releve existenţa şi să explice
conţinutul unor norme de drept internaţional.
Doctrina nu creează drept pozitiv, ci constată
existenţa anumit or principii, norme şi instituţii ale
dreptului internaţional public pe care le interpretează şi le
comentează contribuind la precizarea conţinutului lor.
Aprecierile doctrinarilor nu au valoare normativă, dar
cadrul doctrinei se pot face propuneri de lege ferenda.
6. Alte izvoare ale dreptului internaţional public
a) Actele organizaţiilor internaţionale
32
Majoritatea autorilor consideră această categorie de
acte ca reprezentând un izvor secundar, derivat al dreptului
internaţional public, decurgând d in faptul că organizaţiile
internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de
drept, fiind create prin voinţa statelor.
Acestea sunt:
- actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U.,
Statutul Consiliului Europei etc.)
- rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U., care
sunt obligatorii pentru statele membre O.N.U.;
- decizii, regulamente, directive cu caracter
obligatoriu, adoptate de organele Uniunii Europene;
- recomandări adoptate de Adunarea Generală O.N.U.
şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei etc.
b) Actele unilaterale ale statelor sunt acele acte ale
statelor, care produc efecte juridice în planul relaţiilor
internaţionale:
- declaraţia - actul prin care un stat face cunoscută
altor state poziţia sa în legătură cu o anumită situaţie şi
33
care este în măsură să angajeze acel stat pe plan extern;
- recunoaşterea - actul prin care un stat constată
apariţia unui nou subiect de drept internaţional (un alt stat,
o organizaţie internaţională, un guvern, naţiune care luptă
pentru dobândirea independenţei sau insurgenţi i dintr-un
război civil) şi prin care îşi manifestă dorinţa de a stabili
cu acestea relaţii oficiale;
- protestul - o formă a demersului diplomatic prin
care un stat ia poziţie împotriva acţiunilor unui alt stat care
încălcă drepturile sale legitime, atrăgându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru
prejudiciile cauzate;
- renunţarea - actul prin care un stat abandonează
voluntar, total sau parţial, anumite drepturi pe care le
dobândise în baza unor tratate internaţionale.
c) Echitatea. Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie prevede dreptul acestei instanţe de a soluţiona un
litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ ex aequo et
bono”), dacă părţile la acea cauză sunt de acord.
34
Echitatea apare ca o posibilitate acordat ă de părţile
într-un diferend judecătorului internaţional de a judeca
acel diferend fără să recurgă propriu-zis la lege, ci pe baza
bunului - simţ şi spiritului de dreptate, cu scopul de a
atenua aplicarea riguroasă a dreptului. Poate fi aplicată în
domenii ale dreptului internaţional în care nu sunt reguli
precise. Nu este izvor formal al dreptului internaţional, ci
un sistem de soluţionare a diferendelor internaţionale
7. Codificarea dreptului internaţional
a) Noţiune. Potrivit juriştilor americani şi englezi,
codificarea are rolul de a constata normele de drept în vigoare,
fără a se preocupa dacă ele formează un sistem coerent,
aplicabil în raporturile internaţionale reale.
Codificarea constituie nu numai o prezentare şi
sistematizare a normelor, ci şi o operă în cadrul căreia
unele norme pot fi modificate sau abrogate şi se pot crea
norme noi, astfel încât să se realizeze un ansamblu coerent
de norme care să corespundă nevoilor şi realităţilor epocii
35
(concepţie împărtăşită de jurişti din ţările Europei
continentale).
b) Tipuri de codificare:
- neoficială – reprezintă rezultatul cercetării
ştiinţifice, fiind realizată de doctrina juridică şi poate oferi
elemente utile codificării oficiale, practicii statelor si
jurisprudenţei internaţionale;
- oficială – se realizează prin acordul statelor, în
cadrul organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor, şi
are caracter obligatoriu.
• Popescu, Dumitra • Maxim, Felicia, Drept internaţional
public, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012
• Selejan-Guţan, Bianca; Crăciunean, Laura -Maria,
2008, pp. 23 -37.
• Chilea, Dragoş, Drept internaţional public, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 17 -49;
36
• Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Ediţia
2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 60-77;
• Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public,
vol. I, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 61
-69, 290-345;
2004, pp.40 -74;
revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 41
-81;
• Mihăilă, Marian, Elemente de drept internaţional
public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 17 -23;
• Niciu, Marţian I., Drept internaţional public, Ediţie
37
revăzută şi adăugită, Ed. Servo - Sat, Arad, 2001, pp. 18 -
29;
• Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian;
Aurescu, Bogdan, Drept internaţional contemporan,
Ediţia a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, pp. 21-71.
38
CURSUL 4. SUBIECTELE DREPTULUI
Obiectiv:
Cunoaşterea categoriilor de subiecte ale raporturilor
de drept internaţional public
1. Consideraţii generale
Subiectele dreptului internaţional sunt acele entităţi,
titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale care participă
direct la raporturile juridice reglementate de dreptul
internaţional.
Sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional
public următoarele entităţi:
- statul suveran, ca subiect originar şi cu
competenţe depline, care mult timp a fost singurul subiect
al acestui drept;
- organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca
subiecte derivate şi limitate;
39
- poporul care luptă pentru independenţă, ca
subiect în devenire şi cu competenţă limitată şi în curs de
afirmare.
Alte subiecte de drept internaţional şi entităţi care se
manifestă în cadrul relaţiilor internaţionale sunt:
Vaticanul, Ordinul suveran Militar de la Malta,
organizaţiile internaţionale neguvernamentale, societăţile
transnaţionale.
2. Statul suveran şi independent – subiect
principal al dreptului internaţional public
Statul este subiect originar, direct şi nemijlocit al
dreptului internaţional, cu capacitate deplină de a-şi asuma
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional, indiferent de întinderea sa teritorială,
mărimea populaţiei, stadiul de dezvoltare.
Convenţia de la Montevideo (1933) privind drepturile
şi obligaţiile statelor, prevede întrunirea următoarelor
elemente pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică
de tip statal:
40
- populaţie permanentă;
- teritoriu determinat;
- existenţa unui guvern independent;
- capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Drepturile fundamentale ale statelor sunt:
- dreptul la existenţă - obligaţia de a nu re curge la
forţă sau ameninţarea cu forţa;
- dreptul la suveranitate – obligaţia de a respecta
inviolabilitatea frontierelor şi integrităţii teritoriale
a fiecărui stat;
- dreptul la pace şi securitate – obligaţia de a rezolva
toate diferendele pe cale paşnică;
- egalitatea în drepturi – obligaţia de a îndeplini cu
bună-credinţă obligaţiile internaţionale asumate;
- dreptul de a participa la viaţa internaţională –
obligaţia de a proteja mediul înconjurător;
- dreptul la legitima apărare – obligaţia de a dezvolta
colaborarea internaţională de a promova progresul
economic si social tuturor popoarelor;
41
- dreptul de a avea acces la cuceririle ştiinţei şi
tehnicii – obligaţia de a promova progresul
economic şi social tuturor popoarelor;
- dreptul la dezvoltare şi progres, la cooperare;
- dreptul de a-si decide singure soarta ş.a.
Formele de organizare a statelor sunt:
a) Statele unitare, care se caracterizează prin
existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei
şi administraţiei, în relaţiile externe manifestându-se ca
subiecte unice de drept internaţional.
b) Statele compuse:
- uniunea personală a fost creată prin asocierea a
două sau mai multe state, având aceeaşi persoană ca şef de
stat; fiecare stat membru al uniunii îşi păstra legislaţia,
administraţia şi justiţia, rămânea subiect distinct de drept
internaţional, având reprezentanţe diplomatice proprii,
încheind tratate în nume propriu (spre exemplu, Uniunea
personală realizată prin unirea Ţării Româneşti şi a
Moldovei în ianuarie 1859, sub un singur domnitor, Al.I.
42
Cuza, cu denumirea de Principatele Unite);
- uniunea reală este asociaţia a două sau mai multe
state, având un şef de stat comun, organe comune de
reprezentare în relaţiile cu alte state, dar care din punct de
vedere constituţional, legislativ şi administrativ continua să
exercite fiecare anumite atribute ale suveranităţii (spre
exemplu, Principatele Române între 1862-1864; Norvegia
şi Suedia între 1815-1905);
- confederaţia de state este o uniune creată de regulă
prin tratate internaţionale în cadrul căreia statele
participante îşi păstrează deplina independenţă ş i calitatea
de subiecte ale dreptului internaţional; ele au organe
legislative şi executive proprii şi un organ comun, denumit
dieta sau congres (spre exemplu, Confederaţia Statelor
Unite creată în 1778);
- statul federal este rezultatul fuziunii mai multor state
în cadrul organizării statelor complexe şi exercită pe plan
intern şi extern atributele deplinei suveranităţi; uniunea
federală este subiect deplin al dreptului internaţional,
43
statele federale dispunând de unele atribute limitate, mai
ales în sfera relaţiilor externe (spre exemplu S.U.A.);
- alte uniuni de state, cum ar fi Commonwealth,
Uniunea franceză etc.
3. Organizaţiile internaţionale
Organizaţia internaţională este subiect derivat al
dreptului internaţional, în măsura în care statele membre îi
conferă aceasta calitate, exercitând drepturi şi asumându-şi
obligaţii internaţionale.
Personalitatea internaţională a unei organizaţii este
exprimată prin capacitatea acesteia de a deveni parte la
tratate internaţionale, de a-şi exercita drepturile şi a-şi
asuma obligaţii în raporturile cu alte organizaţii, cu statele
membre şi nemembre.
Personalitatea internaţională a organizaţiilor are
caracter derivat ce rezultă din actul constitutiv, limitat la
domeniul său de activitate ş i funcţionalitate, exercitându-
se în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute în actul
constitutiv.
44
Elementele constitutive ale organizaţiei internaţionale:
- este o asociere se state – se face pe baza unui tratat
constitutiv (statut, cartă, constituţie, pact etc.);
- prezintă o structură de organe adunare generală,
consiliu, secretariat etc.;
- are o personalitate juridică proprie –personalitate
juridică internaţională distinctă de cea a statelor membre.
Clasificarea organizaţiilor internaţionale:
a) După aria de acţiune sunt: organizaţii
internaţionale cu vocaţie universală (O.N.U.); organizaţii
internaţionale cu vocaţie regională (Consiliul Europei);
organizaţii internaţionale cu vocaţie subregională
(O.C.E.M.N.).
b) După posibilitatea de a primi noi membri
organizaţiile internaţionale sunt: deschise; închise.
c) După obiectul lor de activitate organizaţiile
internaţionale au caracter: general; special.
45
4. Calitatea de subiect de drept internaţional a
altor entităţi
a) Mişcările popoarelor care luptă pentru
independenţă sunt subiecte de drept internaţional public
limitate şi tranzitorii spre constituirea lor într-un stat
propriu, care devine subiect de drept internaţional deplin.
Poporul care luptă pentru independenţă are
următoarele drepturi:
- dreptul de a încheia tratate internaţionale cu alte
subiecte de drept internaţional;
- să întreţină relaţii oficiale cu alte subiecte ale
dreptului inter naţional;
- să participe la negocieri şi la conferinţe
internaţionale (în calitate de observator);
- să primească ajutoare de la state sau organizaţii
internaţionale;
- să participe la crearea dreptului internaţional
public.
Pentru ca poporul care luptă pentru independenţă să
46
poată exercita drepturile şi obligaţiile internaţionale care îi
revin este necesar ca lupta sa să fie condusă de un organ
reprezentativ, capabil să participe la relaţiile
internaţionale.
b)Vaticanul apare ca un subiect de drept inter
naţional limitat şi special. Acesta are o personalitate
internaţională redusă, neîntrunind toate cerinţele unui stat.
Suveranitatea sa nu este deplină. El are organizare
administrativă în probleme religioase, iar cetăţenia
Vaticanului are caracter special şi nu afectează cetăţenia
originară a persoanei respective.
România are relaţii diplomatice cu Vaticanul din
anul 1920, dar au fost întrerupte la 7 iulie 1950 şi reluate
în anul 1990.
c) Organizaţiile internaţionale neguvernamentale
nu întrunesc condiţiile necesare pentru a fi subiecte de
drept internaţional public. Ele sunt subiecte de drept intern
ale statelor unde îşi au sediul.
47
5. Statul neutru, ca subiect de drept internaţional
Instituţia neutralităţii este una din cele mai vechi
instituţii a dreptului internaţional public.
Prima reglementare, care cuprinde reguli privind
drepturile statelor neutre este Consolato del Mare
publicată la Barcelona, în jurul anului 1494.
Neutralitatea a fost definită ca fiind situaţia juridică
de imparţialitate a unui stat, faţă de toate statele
beligerante, participante la un război.
Asumarea de către un stat a obligaţiei de a nu
participa la niciun conflict armat a transformat
neutralitatea ocazională într-una permanentă.
Statele neutre sunt: Elveţia (1815); Austria (1955);
Laos (1962); Malta (1979).
Tipurile de neutralitate sunt: imparţială; diferenţiată;
permanentă; temporară; activă; pozitivă.
- Neutralitatea imparţială (absolută ) a apărut în
legătură cu războiul şi fost reglementată prin convenţiile
de la Haga (din anul 1899 şi 1907). Conform prevederilor
48
acestor convenţii, statul neutru are, în timp de război,
obligaţia să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi,
nefavorizând pe nici unul dintre ei.
- Neutralitatea diferenţiată presupune nu numai
neparticiparea unui stat la conflictul armat (război), dar şi
îndatorirea acestui stat de a acorda ajutor nemilitar statului
victimă a agresiunii şi de a nu sprijini statul agresor.
- Neutralitatea permanentă a unui stat este statutul
internaţional special pe care îl poate adopta un stat, pe
baza unui act unilateral, sau pe baza unui act internaţional
acceptat de el. În temeiul acestui statut, statul respectiv se
obligă să nu participe la războaie internaţionale, iar în timp
de pace să nu participe la alianţe militare sau la alte acţiuni
de pregătire a unui război şi să nu întreprindă acţiuni
discriminatori i în relaţiile internaţionale, contrare
cooperării paşnice între state şi popoare.
- Neutralitatea temporară (ocazională) semnifică
atitudinea unui stat de a nu participa la un anumit conflict
militar.
49
- Neutralitatea activă desemnează anumite opţiuni
de politică externă ale unor state mici în perioada
„războiului rece”, în vederea promovării intereselor
specifice.
- Neutralitatea pozitivă presupune participarea la
mişcarea de nealiniere.
6. Recunoaşterea internaţională
Recunoaşterea internaţională este un act unilateral a
unui stat sau un grup de state prin se pronunţă faţă de o
situaţie nou apărută în comunitatea internaţională, (apariţia
unui nou subiect de drept internaţional) de natură să de
termine raporturi juridice între statul care face
recunoaşterea şi entitatea recunoscută de el.
Pot face obiectul recunoaşterii:
- statele noi apărute în comunitatea internaţională
(ca subiecte de drept internaţional);
- guvernele apărute pe cale neconstituţională;
- poporul (naţiunea) care luptă pentru independenţă;
- răsculaţii într-un război civil.
50
a) Recunoaşterea statelor în dreptul internaţional
Recunoaşterea internaţională este un act de
suveranitate a statelor, generator de anumite consecinţe
juridice. Potrivit opiniei dominante în doctrină,
recunoaşterea este o instituţie juridică, un act unilateral
generator de consecinţe juridice.
Au fost formulate două teorii referitoare la valoarea
actului de recunoaştere:
- teoria constitutivă a recunoaşterii, potrivit căreia
actul de recunoaştere internaţională a statului nou îi
conferă acestuia calitatea de subiect de drept internaţional
public;
- teoria declarativă a recunoaşterii, potrivit căreia
actul recunoaşterii reprezintă un act de constatare din
partea unui stat a unei noi realităţi care s-a ivit în
comunitatea internaţională.
Întinderea efectelor recunoaşterii noului stat:
- recunoaşterea de fapt (de facto), este o
recunoaştere provizorie, care poate fi revocată şi limitată la
51
stabilirea de relaţii oficiale între cele două state numai la
nivel consular;
- recunoaşterea de drept (de jure), este o
recunoaştere definitivă, nu poate fi retrasă şi fiind o
recunoaştere deplină, relaţiile între cele două state se
stabilesc la nivel diplomatic.
b) Recunoaşterea internaţională a guvernelor
Problema recunoaşterii internaţionale a unui guvern
se pune numai în cazul când el a ajuns la conducerea unui
stat, prin căi neconstituţionale (revoluţie, insurecţie,
lovitura de stat sau printr-o cale paşnică,
neconstituţională).
Recunoaşterea guvernului reprezintă actul prin care
un stat declară sau admite tacit că guvernul altui stat este
capabil să intermedieze relaţiile dintre cele două state
c) Recunoaşterea internaţională a naţiunii care
luptă pentru independenţă
Obiectul acestei recunoaşteri este naţiunea (poporul)
care luptă pentru independenţă şi organul care conduce
52
această luptă.
Recunoaşterea organelor de conducere a mişcărilor
de eliberare naţionala (guverne provizorii, comitete
naţionale, fronturi de salvare naţională etc.), constituie un
mijloc juridic deosebit de important în dobândirea
independenţei de stat a popoarelor.
d) Recunoaşterea răsculaţilor dintr-un război civil
Recunoaşterea insurgenţilor sau beligeranţilor are ca
efect dobândirea de drepturi şi obligaţii pentru părţile
implicate în conflict. Recunoaşterea ca insurgenţi se face,
de obicei, de guvernul împotriva căruia luptă răsculaţii,
dar şi de state terţe.
Recunoaşterea răsculaţilor ca beligeranţi se face de
statele terţe.
7. Succesiunea statelor
Succesiunea statelor în dreptul internaţional public
reprezintă o substituire între două state pe acelaşi teritoriu,
urmare dispariţiei unui stat ca subiect de drept
internaţional (statul predecesor) şi înlocuirea lui cu un stat
53
nou (statul succesor).
Succesiunea statelor se referă la trei domenii:
a) Succesiunea statelor la tratatele internaţionale,
care se referă la:
- succesiunea la tratatele internaţionale a noilor
state independente, apărute ca urmare a luptei de eliberare
a popoare lor coloniale („un stat nou independent nu este
obligat să menţină un tratat sau să devină parte la un tratat
numai pentru simplul fapt că la data succesiunii statelor
tratatele erau în vigoare în privinţa teritoriului la care se
referă acea succesiune" - art. 16 Convenţia de la Viena din
1978);
- succesiunea în materia tratatelor internaţionale în
cazul unirii a două sau mai multe state (regula generală care se
aplică este continuitatea valabilităţii tratatelor internaţionale
ale statelor predecesoare pentru statul succesor, cu menţiunea
dacă statele respective nu hotărăsc altfel);
- succesiunea în materia tratatelor internaţionale în
cazul divizării unui stat în mai multe state (Statele
54
succesoare preiau tratatele statului predecesor, dacă ele nu
hotărăsc altfel);
- în cazul trecerii unei zone teritoriale de sub
suveranitatea unui stat sub suveranitate altui stat (se aplică
regula valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor
internaţionale);
b) Succesiunea statelor în domeniile bunurilor şi
arhivei - se transmit gratuit şi integral statului succesor
indiferent de locul unde se află;
c) Succesiunea statelor la datorii - regula generală
aplicabilă în această materie a succesiunii este
reglementarea pe cale convenţională a succesiunii
datoriilor de stat între statul predecesor şi statul succesor şi
prin reguli specifice celor patru cazuri de succesiune.

55
2008, pp.43 -83.
 Chilea, Dragoş, Drept internaţional public,
Ed.Hamangiu, Bucureşti, 2007, pp. 50 -123;
 Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Ediţia
2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 104 -128;

 Constantin, Valentin, Drept internaţional public,
Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp.227-286;

 Crăciunescu, Adrian Dumitru, Drept internaţional
contemporan, Ed. Concordia, Arad, 2004, pp.93-120;

 Puşcă, Benone; Puşcă, Andy, Drept internaţional
2004, pp.75 -115;
-163;
 Mihăilă, Marian, Elemente de drept internaţional
public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.36-49;

56
 Niciu, Marţian I., Drept internaţional public, Ediţie
revăzută şi adăugită, Ed. Servo -Sat, Arad, 2001, pp.77-

100;
 Bolintineanu, Alexandru; Năstase, Adrian; Aurescu,

revăzută şi adăugită, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, pp.73 -
144;
57
CURSUL 5. PROBLEME PRIVIND
POPULAŢIA ÎN DREPTUL
Obiectiv:
Cunoaşterea reglementărilor internaţionale referitoare
la cetăţenie, regimul juridic al străinilor protecţia
diplomatică, regimul juridic al refugiaţilor şi azilul
teritorial
1. Populaţia ca element constitutiv al statului

Statutul juridic al diferitelor categorii de persoane
fizice este stabilit prin legile interne ale statului respectiv,
cu excepţia anumitor categorii asupra cărora jurisdicţia
statului este limitată, cum sunt de exemplu persoanele cu
statut diplomatic.
Unele probleme privind populaţia sau unele categorii
ale acesteia constituie, totodată, obiectul cooperării
internaţionale, între acestea, sunt: drepturile omului,
58
protecţia diplomatică, apatridia, regimul juridic al străinilor
ş.a.
Populaţia statului a fost definită, în sens larg, ca fiind
totalitatea persoanelor care trăiesc pe teritoriul statului,
indiferent de cetăţenie. Alături de cetăţenii proprii, pe
teritoriul unui stat se pot afla şi cetăţeni străini, precum şi
apatrizi, în mod permanent sau temporar, ei având un
regim juridic diferit de cel al cetăţenilor.
2. Cetăţenia
Potrivit dreptului constituţional, noţiunea de
cetăţenie are două sensuri principale:
- este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică;
- vizează condiţia juridică sau statutul juridic al
persoanei care are calitatea de cetăţean, statut creat prin
anumite norme juridice.
Între cele două sensuri ale noţiunii de cetăţenie
există o strânsă legătură. Dacă primul sens se axează pe
componenta obiectivă, normativă a noţiunii, cel de-al
59
doilea are în vedere componenta sa subiectivă, accentuând
persoana ca element central al cetăţeniei.
Cetăţenia poate fi definită ca fiind acea situaţie
juridică specială a persoanei fizice, situaţie ce rezultă din
apartenenţa acelei persoane la un anumit stat, şi care îi
conferă deplinătatea existenţei şi exerciţiului drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de Constituţia şi legile statului
respectiv.
a) Dobândirea cetăţeniei
În dreptul comparat, reglementările privind
dobândirea de drept cetăţeniei se subsumează la două mari
sisteme consacrate: ius sanguinis (dreptul sângelui) şi ius
solii (dreptul solului).
b) Pierderea cetăţeniei
Pierderea cetăţeniei poate avea loc fie de drept (de
exemplu, prin adopţia unui minor de către cetăţeni străini),
fie prin renunţare sau retragere.
c) Conflictele pozitive şi negative privind cetăţenia
60
Situaţiile în care, datorită lipsei de uniformitate între
legislaţiile mai multor state privind acordarea şi pierderea
cetăţeniei, un individ are mai multe cetăţenii sau nu are nici
o cetăţenie, poartă denumirea de conflicte de cetăţenie.
Conflictul pozitiv de cetăţenie apare în cazul
pluricetăţeniei, cel mai frecvent sub forma bipatridiei sau
dublei cetăţenii.
Conflictul negativ de cetăţenie apare atunci când, din
cauza neconcordanţelor legislaţiilor în materie, o persoană
devine apatrid sau fără cetăţenie. Pentru a reduce aceste
cazuri, au fost elaborate la nivel internaţional, o serie de
convenţii: Convenţia ONU privind statutul apatrizilor
(New York, 1954) şi Convenţia pentru reducerea cauzelor
de apatridie (1961). Aceste convenţii recunosc dreptul
oricărei persoane la o cetăţenie.
3. Regimul juridic al străinilor
Regimul juridic al străinilor este stabilit de către
fiecare stat în parte şi constă în determinarea drepturilor şi
61
obligaţiilor străinilor, condiţiile în care aceştia pot intra,
rămâne şi părăsi teritoriul statului ş.a.
Tratamentul aplicabil străinilor cunoaşte mai multe
forme, rezultate din practica statelor:
a) regimul naţional, conform căruia cetăţenii străini
beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi proprii cetăţeni ai
statului, cu excepţia drepturilor politice;
b) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, în
temeiul căruia statul acordă străinilor, în temeiul unor
tratate internaţionale, regimul cel mai favorabil care a fost
acordat cetăţenilor unui stat terţ.
Doctrina dreptului internaţional a subliniat
necesitatea stabilirii unui standard minim internaţional în
privinţa regimului străinilor (internațional minimum
standard).
Din practica actuală a statelor rezultă aplicarea
combinată a regimurilor menţionate în privinţa străinilor
aflaţi pe teritoriul lor. În România, regimul străinilor este
reglementat de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
62
194/2002 (publicată în M.Of. nr. 955/2002), aprobată cu
unele modificări prin Legea nr. 357/2003 (publicată în
M.Of., nr. 537/2003). Probleme deosebite, sub aspectul
dreptului internaţional, au apărut în privinţa extrădării şi
expulzării.
Extrădarea este actul prin care un stat predă, în
anumite condiţii, la cererea altui stat, o persoană aflată pe
teritoriul său, presupusă a fi autoarea unei infracţiuni,
pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care
a fost condamnată anterior.
Expulzarea este actul prin care un stat constrânge
unul sau mai mulţi străini aflaţi pe teritoriul său să-l
părăsească, în situaţia în care aceştia devin indezirabili ca
urmare a săvârşirii unor fapte care încalcă legile sau
interesele acelui stat.
4. Protecţia diplomatică
Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus
jurisdicţiei acestuia. În acelaşi timp el menţine însă
legăturile sale cu statul a cărei cetăţenie o are.
63
Obiectul protecţiei diplomatice a unui stat sunt
proprii cetăţeni aflaţi pe teritoriul altui stat şi care au suferit
prejudicii. Protecţia diplomatică este una din obligaţiile
misiunilor diplomatice ale statului respectiv.
Protecţia diplomatică derivă din legătura de cetăţenie între
persoana fizică şi stat.
Constituţia României prevede, în art. 17, dreptul la
protecţie diplomatică a cetăţenilor români, în ambele
dimensiuni ale acestea.
5. Regimul juridic al refugiaţilor
Persoanele refugiate reprezintă o categorie distinctă
de străini existenţi, la un moment dat pe teritoriul unui stat.
La nivelul dreptului internaţional public, s-a dezvoltat, în
mod special după cel de-al doilea război mondial, un "drept
internaţional al refugiaţilor", care grupează normele
privind protecţia specială a acestor persoane. Dreptul
refugiaţilor are două dimensiuni: cea universală şi cea
regională.
64
Principalele surse ale dreptului refugiaţilor la nivel
universal şi regional sunt:
- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951);
- Protocolul la Convenţia privind statutul refugiaţilor
(1967);
- Convenţia Organizaţiei Unităţii Africane privind
aspecte specifice ale problemelor refugiaţilor (1969);
- Regulile comune europene asupra azilului
(Tampere, 1999).
Alături de aceste norme, s-a dezvoltat şi un corpus
complex de soft law, care cuprinde: Declaraţia ONU asupra
Azilului Teritorial, rezoluţii ale Consiliului de Securitate
ONU, reguli elaborate de Înaltul Comisariat al Naţiunilor
Unite pentru Refugiaţi ş.a. În aplicarea acestor surse
internaţionale, fiecare stat şi-a dezvoltat propriul sistem de
protecţie a refugiaţilor.
Statutul persoanelor refugiate cuprinde o serie de
drepturi şi obligaţii reglementate atât de Convenţia din
1951, cât şi de dreptul intern al statelor. Astfel, Convenţia
65
stabileşte, în art.2, obligaţia generală a refugiaţilor de a se
conforma legilor, regulamentelor, precum şi măsurilor
luate pentru menţinerea ordinii publice, în ţara în care se
află. Pe de altă parte, statele părţi la Convenţie se obligă: să
aplice dispoziţiile acesteia fără discriminări; să acorde
refugiaţilor un tratament cel puţin la fel de favorabil ca şi
cel acordat cetăţenilor, în ce priveşte libertatea de a
practica religia lor şi libertatea de instruire religioasă a
copiilor lor.
Unul din cele mai importante principii ale dreptului
refugiaţilor este cel al non-returnării (principle of non-
refoulement), în temeiul căruia statele se obligă să nu
expulzeze sau să nu returneze, în nici un fel, un refugiat,
peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea sa ar fi
ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate,
apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice (art.
33 al Convenţiei).
În România, regimul juridic al refugiaţilor este
reglementat de Ordonanţa nr. 102/2000, aprobată, cu unele
66
modificări, prin Legea nr. 323/2001 (publicată în M.Of.,
partea I, din 27 iunie 2001).
6. Azilul teritorial
Acordarea azilului teritorial reprezintă un drept
suveran al statului privind intrarea şi şederea pe teritoriul
său a unor persoane de altă cetăţenie, care sunt supuse în
ţara de origine unor persecuţii pentru activităţi politice,
religioase.
Dreptul de a acorda sau de a refuza acordarea
azilului teritorial este o manifestare a suveranităţii statului.
La baza acordării azilului stau, de regulă, raţiuni umanitare.
De aceea, această acordare nu poate fi considerată un act
inamical faţă de statul de origine al celui care solicită
azilul.
67
Introducere în dreptul internaţional public. Ediţia a III-a.
Bucureşti: Editura All Beck, 2003
 Selejan-Guţan, Bianca, Drept internaţional public.
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

 Bolintineanu, Alexandru • Năstase, Adrian •
Aurescu, Bogdan, Drept internaţional contemporan,
Editura All Beck, Bucureşti, 2000
68
CURSUL 6. PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A
DREPTURILOR OMULUI
Obiectiv:
Cunoaşterea instrumentelor şi mecanismelor
internaţionale privind apărarea drepturilor omului.
1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor

omului
Identificarea unor mijloace pentru protecţia
drepturilor şi libertăţilor oamenilor a reprezentat o temă de
real interes încă din epocile vechi, aflându-se în
preocuparea a numeroşi învăţaţi de-a lungul timpului.
Această problemă este şi astăzi de mare actualitate, datorită
profundelor mutaţii ce se produc permanent în planul
relaţiilor internaţionale, în raportul de forţe dintre state ori
alte entităţi internaţionale, care implică noi măsuri şi
metode pentru valorificarea intereselor naţionale sau de
grup, inclusiv acţiuni violente de o gravitate deosebită, la
69
acestea adăugându-se fenomenele integraţioniste şi
globalizatoare, dar şi cele determinate de criza mondială –
toate putând să genereze consecinţe negative multiple în
privinţa respectării drepturilor omului, impunându-se astfel
găsirea de noi modalităţi şi proceduri pentru limitarea
încălcării lor, astfel încât să se realizeze dezideratul
menţinerii ordinii juridice mondiale, privind protecţia
valorilor universale referitoare la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului
Ideea protecţiei unor drepturi fundamentale ale
persoanei nu aparţine doar timpurilor noastre. Ideologii
revoluţiilor burgheze au folosit ca port-drapel ideea
drepturilor naturale, inerente persoanei. Stau mărturie
declaraţiile de drepturi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea:
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789,
declaraţiile de drepturi din America de Nord, Bill of Rights
al Constituţiei americane, din 1791. Cu toate acestea,
problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi, în
acel stadiu al dezvoltării dreptului şi relaţiilor
70
internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat. Abia în sec. al
XIX-lea au apărut firave încercări de internaţionalizare a
unor categorii de drepturi, dar aceasta în considerarea unor
interese geopolitice ale marilor puteri vis-a-vis de
drepturile propriilor cetăţeni aflaţi în străinătate.
Sfârşitul primului război mondial a însemnat
începutul unei noi etape în dezvoltarea dreptului
internaţional, în special în domeniul a ceea ce încă nu se
numea "protecţia drepturilor omului".
Perioada postbelică. Una dintre cele mai importante
direcţii de dezvoltare a dreptului internaţional după cel de-
al doilea război mondial a fost preocuparea pentru protecţia
drepturilor omului. În a doua jumătate a sec. al XX-lea, a
luat naştere ceea ce se numeşte “dreptul internaţional al
drepturilor omului”, care depăşeşte această contradicţie a
dreptului internaţional clasic, potrivit căreia protecţia
individului se poate realiza doar prin intermediul unui
drept interstatal, creat de către şi pentru state.
71
2. Sistemul de protecţie a drepturilor omului în
cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă o structură
deosebit de complexă, cu atribuţii importante în domeniul
protecţiei drepturilor omului, sistemul său cuprinzând
organisme cu structuri şi competenţe variate, înfiinţate prin
convenţiile adoptate în domeniu, care prevăd şi numeroase
proceduri de realizare, evaluare şi control a modului în care
statele părţi îşi îndeplinesc obligaţiile referitoare la
respectarea drepturilor reglementate, limitând acţiunile
acestora care nu respectă drepturile omului.
Cadrul juridic internaţional care marchează începutul
“erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de documente
ce formează aşa-numita “Cartă internaţională a Drepturilor
Omului”, documente ce au fost elaborate, adoptate şi
aplicate în cadrul ONU.
a) Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Dreptul internaţional modern al drepturilor omului s-
a dezvoltat cu precădere după cel de-al doilea război
72
mondial. Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma
Conferinţei de la San Francisco proclamă, în preambulul
său, “credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în
demnitate şi în valoarea persoanei umane, în egalitatea de
drept a bărbaţilor cu femeile, ca şi a naţiunilor, mari şi
mici”. Articolul 1 §3 al Cartei conferă ONU scopul
fundamental “de a realiza cooperarea internaţională,
dezvoltând şi încurajând respectul drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără distincţie de rasă,
sex, limbă sau religie.” Aceasta este prima consacrare de
ordin general a protecţiei drepturilor omului la nivel
internaţional, printr-un tratat internaţional fundamental cu
vocaţie de universalitate.
b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată
la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU,
este primul document cuprinzător în sfera drepturilor
omului, adoptat de o organizaţie internaţională.
73
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii
de drepturi: drepturile civile şi politice şi drepturile
economice, sociale şi culturale.
Din categoria drepturilor civile şi politice fac parte:
dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei,
interdicţia sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane
sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar
arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces
echitabil, prezumţia de nevinovăţie. Se mai recunoaşte
dreptul la viaţă privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia
proclamă libertatea de exprimare, de religie, de întrunire şi
dreptul la liberă circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile
politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a
participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin
reprezentanţi liber aleşi.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi
culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări sociale, la
muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plată
egală pentru muncă egală, dreptul la o retribuţie echitabilă
74
şi satisfăcătoare, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie.
Articolul 27 se referă la drepturile culturale: “orice
persoană are dreptul de a participa liber la viaţa culturală a
comunităţii, de a se bucura de valorile artistice şi de a
beneficia de progresul ştiinţific şi avantajele acestuia”.
Declaraţia Universală nu este un tratat. Ea a fost
adoptată de AG a ONU ca rezoluţie, deci nu are putere
obligatorie.
c)Pactele internaţionale privind drepturile omului
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de
AG a ONU şi deschise spre semnare în decembrie 1966.
Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare,
prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat
internaţional, cele două Pacte creează obligaţii juridice
pentru statele părţi.
- Pactul Internaţional privind drepturile civile şi
politice (PIDCP)
Pactul a fost adoptat în 1966 şi proclamă mai multe
drepturi din această categorie decât Declaraţia Universală a
75
Drepturilor Omului. Una din cele mai importante
completări este articolul 27, care conţine angajamentul
statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice,
religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura, împreună
cu alţi membri ai grupului lor, de cultura proprie, de a
profesa şi practica propria religie, sau de a folosi limba
proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt
menţionate de DUDO se numără: libertatea de a nu fi
închis pentru datorii, dreptul tuturor persoanelor private de
libertate de a fi tratate în mod omenos şi cu respect pentru
demnitatea inerentă fiinţei umane, dreptul copilului de a
dobândi o cetăţenie şi de a i se oferi acele măsuri de
protecţie decurgând din statutul său de minor. Cu toate
acestea, există şi drepturi enunţate de DUDO care nu se
regăsesc în Pact: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita
şi a primi azil şi dreptul la cetăţenie.
Pentru a asigura respectarea obligaţiilor asumate prin
Pact, acesta instituie un mecanism de aplicare, prin
intermediul Comitetului Drepturilor Omului, organ
76
înfiinţat prin tratat şi format din 18 experţi independenţi
aleşi pentru o perioadă de 4 ani. Activitatea Comitetului se
desfăşoară pe două planuri: procedura de raportare şi
procedura de examinare a plângerilor inter-statale şi
individuale.
- Pactul Internaţional privind drepturile economice,
sociale şi culturale (PIDESC)
Acest pact recunoaşte următoarele drepturi: dreptul
la muncă; dreptul de a se bucura de condiţii de muncă juste
şi prielnice; dreptul de a înfiinţa şi de a face parte din
sindicate; dreptul la securitate socială; dreptul la protecţia
familiei; dreptul la un standard de viaţă satisfăcător; dreptul
de a se bucura de cel mai înalt standard posibil de sănătate
fizică şi psihică; dreptul la educaţie; dreptul de a participa
la viaţa culturală.
Ratificând PIDESC, un stat nu se angajează să
confere tuturor drepturilor enumerate un efect imediat, ci
doar să utilizeze la maximum toate resursele sale
77
disponibile în scopul de a ajunge treptat la deplina realizare
a acestor drepturi.
PIDESC nu cuprinde prevederi referitoare la un
sistem de plângeri interstatale sau individuale. El cere doar
statelor părţi să prezinte rapoarte asupra măsurilor pe care
le-au adoptat şi asupra progresului înregistrat în respectarea
drepturilor recunoscute prin Pact. Pactul nu înfiinţa nici un
Comitet special pentru examinarea rapoartelor, ci
stipulează doar că aceste rapoarte sunt înaintate Consiliului
Economic şi Social al ONU (ECOSOC). Începând cu 1976,
ECOSOC a adoptat o serie de rezoluţii care au culminat cu
înfiinţarea Comitetului pentru drepturile economice,
sociale şi culturale, compus din 18 experţi aleşi cu titlu
personal, şi nu în reprezentarea statului de unde provin.
Din punct de vedere tehnic, Comitetul nu este un organ
convenţional, ci un organ al ONU, mandatul său fiind acela
de a asista ECOSOC în examinarea rapoartelor statale.
d) Alte convenţii ONU privind drepturile omului
78
La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul
timpului o serie de convenţii specializate, pentru protecţia
unor categorii speciale de drepturi sau de beneficiari.
Dintre acestea, "nucleul" (core treaties) îl formează
următoarele convenţii:
- Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de
discriminare rasială (1965; intrată în vigoare în 1969);
- Convenţia asupra eliminării oricărei forme de
discriminare faţă de femei (1979; intrată în vigoare în
1981);
- Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante (1984; intrată în
vigoare în 1987);
- Convenţia pentru drepturile copilului (1989; intrată
în vigoare în 1990);
- Convenţia pentru protecţia muncitorilor migranţi şi
a membrilor de familie ai acestora (1990; intrată în vigoare
la 1 iulie 2003).
Alături de acestea, trebuie menţionate :
79
- Convenţia privind statutul refugiaţilor (1951) şi
protocolul acesteia din 1967;
- Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei
de genocid (1948);
- Convenţia asupra eliminării şi reprimării crimei de
apartheid (1973) ş.a.
e) Proceduri extra-convenţionale de protecţie a
drepturilor omului la nivelul ONU
Procedurile extra-convenţionale sunt acele proceduri
de implementare a drepturilor omului fără caracter
obligatoriu, dezvoltate în cadrul ONU şi bazate în primul
rând pe Carta organizaţiei, dar care îşi au originea în
rezoluţii ale Adunării Generale (non-conventional
procedures). Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le
deosebi de procedurile convenţionale, care îşi au originea
în tratatele şi convenţiile din materia drepturilor omului
(treaty-based procedures).
Cel mai important rol în cadrul acestor proceduri îl
joacă Comisia Drepturilor Omului, organ înfiinţat de
80
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) în 1946, în baza
art. 68 al Cartei ONU. Comisia este un organ politic,
alcătuit din reprezentanţi ai 53 de state membre, alese pe o
perioadă de 5 ani după criteriul repartizării geografice
echitabile. Comisia are mandatul de a elabora propuneri de
declaraţii şi convenţii internaţionale, pe care le înaintează,
prin ECOSOC, Adunării Generale a ONU. În 1947,
Comisia a înfiinţat Subcomisia pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, compusă din 26 de
membri independenţi, aleşi pe o perioadă de 4 ani, pe
acelaşi criteriu al repartizării geografice echitabile.
Denumirea Subcomisiei nu a însemnat limitarea activităţii
acesteia: activităţile sale depăşesc cadrul dat de denumire,
extinzându-se la acelaşi nivel cu cele ale Comisiei.
3. Sistemul european de protecţie a drepturilor

omului
a) Noţiuni introductive
81
În plan european a fost instituit un sistem de protecţie
a drepturilor omului, acţionând prin Consiliul Europei,
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi
Uniunea Europeană, iar organismele şi procedurile sunt
considerate mai dezvoltate faţă de alte sisteme regionale.
b)Scurt istoric
Întreg complexul de factori care a condus ONU la
preocuparea deosebită pentru protecţia drepturilor omului a
avut un efect similar în Europa. Unul din aceşti factori a
fost, în mod special, reacţia împotriva sistemelor fasciste
care au provocat cel de-al doilea război mondial. Negarea
existenţei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat
incident al acestor sisteme, ci “un instrument deliberat de
politică internă şi chiar o precondiţie a ascensiunii lor.” Un
alt factor a fost necesitatea protecţiei sistemelor
democratice ale Europei Occidentale, nu doar împotriva
unei renaşteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci şi
împotriva unui alt fel de regimuri care preluaseră controlul
asupra unei jumătăţi a continentului: regimurile comuniste.
82
În anul 1949 ia naştere Consiliului Europei.
c)Organele Consiliului Europei
Comitetul Miniştrilor este organul decizional al
Consiliului Europei, compus din miniştrii de externe ai
statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici
permanenţi la Strasbourg.
Adunarea Parlamentară este prima adunare
europeană din istoria continentului şi totodată are cea mai
extinsă reprezentare: 46 de state sunt reprezentate în cadrul
ei.
Secretarul General are responsabilitatea direcţiilor
strategice ale programului de lucru al Consiliului Europei
şi asupra bugetului organizaţiei şi supraveghează
organizarea şi funcţionarea curentă a Consiliului.
Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din
Europa (CALRE) este un organ creat de Summit-ul de la
Viena din anul 1993, care are menirea de a reprezenta atât
colectivităţile locale, cât şi colectivităţile regionale din
83
Europa care aplică prevederile Cartei Autonomiei Locale
adoptată de Comitetul Miniştrilor în 1985.
Comisarul Drepturilor Omului a fost creat în 1999
şi este o instituţie independentă, ce are ca scop promovarea
educaţiei în domeniul drepturilor omului, a conştientizării
şi respectării drepturilor omului în statele membre.
d) Elaborarea şi semnarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului
Convenţia a fost semnată la Roma în luna noiembrie
1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, după
depunerea a trei ratificări. Ea a fost urmată de 13
protocoale adiţionale.
Drepturile garantate de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
În forma iniţială, CEDO garanta următoarele
drepturi: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii
sau altor tratamente sau pedepse inumane sau degradante;
dreptul de a nu fi ţinut în sclavie; interzicerea muncii
forţate; dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei; dreptul
84
la un proces echitabil; dreptul de a nu fi supus unor legi şi
pedepse ex post facto; dreptul la viaţă privată şi de familie;
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; libertatea de
expresie; libertatea de asociere şi de întrunire paşnică;
libertatea de a se căsători şi de a întemeia o familie.
Convenţia mai conţine o clauză de nediscriminare
(art. 14) şi obligaţia de a se acorda un remediu eficace prin
instanţele naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi au
fost violate (art. 13).
Catalogul drepturilor garantate a fost lărgit prin
Protocoalele adiţionale ulterioare:
Protocolul 1:
- dreptul la proprietate;
- dreptul la educaţie;
- angajamentul statelor de a organiza alegeri libere şi
secrete la intervale de timp rezonabile.
Protocolul 4:
- interzicerea privării de libertate pentru
nerespectarea obligaţiilor contractuale;
85
- dreptul la liberă circulaţie;
- interzicerea expulzării propriilor cetăţeni şi a
expulzării colective a străinilor.
Protocolul 6:
- abolirea pedeapsa cu moartea pe timp de pace
Protocolul 7:
- garanţii acordate străinilor înainte de a fi expulzaţi
din ţara unde îşi au reşedinţa; dreptul la recurs în procesele
penale, dreptul la reparaţii în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru aceeaşi faptă;
egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi.
Protocolul 12 a introdus principiul general al non-
discriminării.
Protocolul 13 a introdus abolirea pedepsei cu
moartea în orice circumstanţe.
Protocolul 14 amenda sistemul de control al
Convenţiei
e) Curtea Europeană a Drepturilor Omului
86
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două
categorii de competenţe: soluţionarea litigiilor şi emiterea
de avize consultative. Competenţa ei acoperă toate
problemele privind interpretarea şi aplicarea CEDO şi a
Protocoalelor sale.
Judecătorii noii Curţi Europene a Drepturilor Omului
sunt, conform art. 20-24 ale Convenţiei, în număr egal cu
acela al statelor-părţi la CEDO.
Curtea îşi desfăşoară activitatea în: Adunarea
Plenară a Curţii; Comitete; Camere; Marea Cameră.
Pentru celelalte activităţi ale Curţii decât cea de
examinare a cauzelor aduse înaintea sa, în structura Curţii
se regăsesc: Adunarea Plenară a Curţii; Preşedintele Curţii;
1 sau 2 vicepreşedinţi; preşedinţii Camerelor.
Principala sarcină a noii Curţi Europene a
Drepturilor Omului este asigurarea respectării
angajamentelor care decurg pentru statele părţi la CEDO.
Sesizarea Curţii privind încălcarea drepturilor garantate de
87
CEDO se poate face fie de un stat-parte, fie de un
particular.
Condiţiile de admisibilitate ale unei cereri
individuale introduse la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
Pentru a fi examinate pe fond de către Curte, cererile
individuale trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de
admisibilitate prevăzute de articolul 35 al Convenţiei:
- epuizarea prealabilă a tuturor căilor de recurs
interne;
- introducerea cererii într-un termen de 6 luni de la
data deciziei interne definitive;
- cererea să nu fie anonimă;
- cererea să nu fie esenţial aceeaşi cu o cerere anterior
examinată de Curte;
- cererea să nu mai fi fost supusă examinării unei alte
instanţe internaţionale, dacă nu conţine fapte noi;
- cererea să nu fie incompatibilă cu prevederile
Convenţiei, manifest nefondată sau abuzivă.
88
f) Carta Socială Europeană
Carta Socială Europeană a fost semnată la Torino,
sub auspiciile Consiliului Europei, la 18 octombrie 1961 şi
a intrat în vigoare la 26 februarie 1965. Carta este destinată
a completa prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, care cuprinde în principal drepturi civile şi
politice, cu un catalog de drepturi economice, sociale şi
culturale.
Pentru a deveni parte la Cartă, un stat trebuie să
accepte cel puţin 10 din cele 19 articole care formează
partea a II-a a Cartei sau 45 din cele 72 de paragrafe
numerotate ale acestor articole. În urma acestui algoritm,
un stat trebuie să accepte doar între jumătate şi două treimi
din obligaţiile prevăzute de Cartă.
g) Alte convenţii privind drepturile omului elaborate
în cadrul Consiliului Europei
Cu titlu exemplificativ, enumerăm următoarele
tratate:
89
- Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi
pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante
(1987; intrată în vigoare în 1989);
- Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale (1994; intrată în vigoare în 1998);
- Convenţia privind drepturile omului şi bio-
medicina (1997);
- Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare
(1992);
- Convenţia europeană cu privire la extrădare (1957);
- Convenţia europeană asupra cybercriminalităţii
(2001).
h) Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii
Europene
Iniţial, Comunităţile Europene aveau competenţe
preponderent în domeniul economic şi mai puţin în materia
drepturilor omului, Tratatele constitutive ale Comunităţilor
Europene nereglementând decât libertăţi de natură
economică.
90
Treptat, odată cu lărgirea competenţelor decizionale,
Uniunea Europeană, care este un ansamblu bazat pe
valorile comune împărtăşite de statele membre, a
manifestat o preocupare constantă pentru respectarea
drepturilor omului, la care s-a făcut referire în aproape
toate tratatele importante ale sale.
În cadrul Uniunii Europene, sistemul de protecţie a
drepturilor omului este esenţialmente jurisprudenţial.
Judecătorul comunitar a intervenit în acest scop,
inspirându-se din texte scrise de drept primar şi de drept
derivat, din tradiţiile constituţionale naţionale şi din
CEDO. De altfel, art. F § 2 din Tratatul asupra Uniunii
Europene (Tratatul de la Maastricht) afirmă că Uniunea
respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt garantate de
CEDO şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comune ale statelor membre. Totuşi, absenţa unei
enumerări a acestor drepturi implică inevitabil recursul la
Curtea de Justiţie.
91
Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997,
intrat în vigoare la 1 mai 1999, conţine importante
dispoziţii relative la drepturile omului. El cuprinde intenţia
statelor de a mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la
Luxembourg în acest domeniu. Tratatul consacră
competenţa Curţii de Justiţie în domeniul controlului
respectului drepturilor fundamentale de către organele
comunitare. De asemenea, Tratatul pune în lumină
importanţa garanţiei politice a drepturilor omului, al căror
respect deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de
apartenenţă la Uniune. În cazul încălcării grave şi
persistente a principiilor enunţate în art. 6 al Tratatului –
libertatea, democraţia, respectul drepturilor omului şi al
libertăţilor fundamentale, statul de drept – Consiliul UE,
reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate, în
anumite condiţii, să suspende cu o majoritate calificată,
unele drepturi ale statului în cauză, inclusiv dreptul său de
vot în cadrul Consiliului.
92
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
- adoptată la Nisa, în anul 2000.
Conţinutul şi structura Cartei. Carta conţine o serie
de principii generale, care privesc în primul rând câmpul
său de aplicare, autonomia sa, limitările aduse drepturilor.
Cât priveşte catalogul drepturilor, documentul reafirmă
drepturile clasice – demnitatea umană, libertăţile,
egalitatea, justiţia, conţinând însă un bogat catalog de
drepturi sociale: dreptul la muncă, la securitate socială, la
ajutor social, la grevă.
Carta a fost integrată în Tratatul privind Constituţia
pentru Europa, semnat la Roma, la 29 octombrie 2004.
i) Protecţia drepturilor omului în cadrul
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(fosta Conferinţă pentru Securitate şi Cooperare în Europa)
este o organizaţie politică ce are ca principal scop
asigurarea păcii şi securităţii la nivel regional european.
Unul din principalele domenii de acţiune în acest cadru
93
larg al organizaţiei este aşa-numita dimensiune umană,
adică protecţia drepturilor fundamentale, precum şi
"stabilirea contactelor umane şi alte probleme cu caracter
umanitar". Dimensiunea umană a OSCE îşi are originea în
principiul VII enunţat în Actul Final de la Helsinki (1975).
4. Sistemul interamerican de protecţie a
drepturilor omului
Sistemul regional de protecţie a drepturilor omului
pe continentele americane s-a dezvoltat în cadrul
Organizaţiei Statelor Americane (OSA) – succesoarea
Uniunii Panamericane, de la începutul secolului al XIX-
lea.
Declaraţia Americană asupra Drepturilor şi
Obligaţiilor Omului, 1948. Declaraţia este bazată pe
aceeaşi viziune "holistică", globală, asupra drepturilor:
cuprinde toate categoriile de drepturi inerente persoane
umane. Ceea ce aduce nou declaraţia este legătura dintre
drepturi şi obligaţii.
94
Comisia Interamericană a drepturilor omului a fost
creată prin Rezoluţie a OAS în 1959, la Santiago de Chile.
Convenţia Interamericană a drepturilor omului a fost
adoptată în 1969 şi a intrat în vigoare în 1978, instituind un
sistem mai eficient, bazat pe examinarea petiţiilor
individuale privind încălcări ale drepturilor omului în
statele părţi. Prin Convenţie, statele-părţi îşi asumă
obligaţia complexă de a respecta şi de a asigura drepturile
enumerate (se subliniază astfel existenţa obligaţiilor
pozitive în sarcina statelor).
Principalele instituţii create de Convenţie sunt
Comisia Inter-americană a drepturilor omului şi Curtea
Inter-americană a drepturilor omului.
Convenţia a fost completată prin două protocoale
adiţionale: Protocolul adiţional în domeniul drepturilor
economice, sociale şi culturale (1988) şi Protocolul privind
abolirea pedepsei cu moartea (1990). Tot la nivelul
sistemului inter-american, în 1985 a fost adoptată
95
Convenţia Inter-americană pentru prevenirea şi pedepsirea
torturii.
5. Sistemul african de protecţie a drepturilor
omului
Sistemul african are la bază Carta africană a
drepturilor omului şi popoarelor, adoptată la Nairobi, în
1981, de către Organizaţia Unităţii Africane şi intrată în
vigoare în 1986. În 2001, Organizaţia Unităţii Africane s-a
transformat în Uniunea Africană. Alte instrumente de
protecţie a drepturilor omului din cadrul sistemului african:
Convenţia africană asupra refugiaţilor, Carta africană a
drepturilor şi bunăstării copilului, Protocolul asupra
drepturilor femeii.
Mecanismul de aplicare a Cartei se desfăşoară prin
Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor şi, de
anul acesta şi prin Curtea africană a drepturilor omului şi
popoarelor. Comisia este formată din 11 membri, înalţi
funcţionari guvernamentali aleşi de Conferinţa Şefilor de
96
Stat şi de Guvern a Uniunii Africane pe o perioadă de 6
ani.
În cazul constatării unor violări ale drepturilor,
statele au următoarele obligaţii:
- obligaţia de încetare a violării;
- obligaţia de restitutio in integrum prin reparaţii în
natură sau prin echivalent;
- obligaţia de a nu repeta violarea.
Comisia poate indica statelor măsurile speciale şi generale
pe care trebuie să le ia în vederea eliminării efectelor
violării drepturilor.
În vederea reformării sistemului african, subiect al
unor serioase lacune, s-a impus ideea creării unui organism
jurisdicţional de protecţie a drepturilor omului la nivel
african. Prin Protocolul adoptat în 1998, şi intrat în vigoare
în iulie 2004, se instituie Curtea africană a drepturilor
omului şi popoarelor. Curtea va fi formată din 11
judecători independenţi, resortisanţi ai statelor membre ale
Uniunii Africane, jurişti cu o înaltă autoritate morală,
97
competenţă şi experienţă juridică, judiciară sau academică
recunoscută în domeniul drepturilor omului şi popoarelor.
Judecătorii sunt aleşi de Conferinţa UA pe o perioadă de 6
ani.
Recomandări bilbiografice
 Duculescu, Victor, Protecţia juridică a drepturilor
omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008

 Selejan-Guţan, Bianca, Protecţia europeană a
drepturilor omului. Editura All Beck, Bucureşti, 2004
 Selejan-Guţan, Bianca, Drept internaţional public,

 Scăunaş, Stelian, Dreptul internaţional al
drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003
 Purdă, Nicolae, Protecţia drepturilor omului –
Mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2001
98
 Popescu, Corneliu-Liviu, Protecţia internaţională a
drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri. Editura All

Beck, 2001
 Robertson, J.G. Merrills, Human Rights in the
World. Manchester University Press, 1994
99
CURSUL 7. TERITORIUL DE STAT ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL. FLUVIILE
INTERNAŢIONALE. CANALURI
MARITIME INTERNAŢIONALE
Obiectiv:
Cunoaşterea reglementărilor internaţionale privind
teritoriul de stat, a regimului juridic aplicabil acestuia şi
spaţiilor internaţionale
1. Definiţia şi natura juridică a teritoriului de stat

Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în
limitele căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi
exclusivă. Împreună cu populaţia şi organele puterii,
teritoriul constituie una din premisele existenţei statului ca
subiect al dreptului internaţional.
Teritoriul de stat este partea globului pământesc
asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod
100
exclusiv şi deplin.
Caracteristicile teritoriului statelor moderne sunt:
- stabilitatea;
- baza materială a existenţei şi activităţii statului;
- limitarea prin frontierele statului.
Potrivit teoriei competenţei, teritoriul de stat este
suprafaţa terestră pe care sunt aplicate şi executate un
anumit sistem de reguli juridice.
Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi
deplină.
2. Componenţa teritoriului de stat
Teritoriul de stat cuprinde:
- teritoriul terestru (solul şi subsolul);
- teritoriul acvatic (apele interioare nemaritime
cuprinse între frontierele statului, inclusiv marea
teritorială);
- teritoriul aerian (fiecare stat are suveranitate
completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasupra
teritoriului său)
101
3. Frontierele de stat şi regimul lor. modificarea
teritoriului statelor
Frontierele statelor sunt linii reale sau imaginare, prin
care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor
state şi se delimitează competenţa teritorială a statului.
Acestea sunt:
- frontiere naturale - sunt stabilite cu ajutorul
formelor de relief, (creasta sau baza munţilor, anumite
ape);
- frontiere artificiale - sunt cele stabilit e pe baza unor
meridiane sau paralele ori prin linii imaginare (paralela 38
latitudine nordică, linia exterioară a mării teritoriale).
Modificarea teritoriului statelor se realizează:
- respectând principiul dreptului popoarelor la
autodeterminare;
- cu mijloace paşnice (prin tratative directe între
statele interesate şi pe bază de acord între ele);
- prin hotărârea organului legislativ suprem şi
consultarea directă a populaţiei prin referendum.
102
4. Fluviile internaţionale. dreptul internaţional
fluvial
a) Noţiune
Fluviile internaţionale sunt cursuri de apă care
separă sau traversează teritoriile a două sau mai multe
state şi c are sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Dreptul internaţional fluvial reprezintă ansamblul
normelor cutumiare şi convenţionale şi a instituţiilor
juridice, parte componentă a dreptului internaţional public,
care reglementează libertatea de navigaţie pe a numite
fluvii şi alte activităţi ale statelor în acest domeniu precum
şi acţiunile de protejare a apelor acestor fluvii împotriva
poluării.
b) Reguli privind regimul internaţional al unor
fluvii
Potrivit reglementărilor internaţionale trebuie
respectate următoarele:
- suveranitatea statelor riverane asupra sectorului
naţional de pe acele fluvii;
103
- principiul libertăţii de navigaţie, pentru navele
comerciale ale statelor;
- egalitatea de tratament aplicată tuturor navelor
comerciale;
- obligaţia statelor riverane de a întreprinde lucrări
de menţinere a navigabilităţii fluviului şi de îmbunătăţire a
ei, în sectorul lor naţional ;
- navele militare ale statelor neriverane nu au
dreptul să navigheze pe fluviile cu regim internaţional;
- constituirea unor comisii internaţionale de
supraveghere internaţională a modului în care se aplică
regimul internaţional al fluviilor;
- dreptul fiecărui stat riveran la un fluviu cu regim
internaţional să folosească, în mod rezonabil şi echitabil,
apele fluviului, fără să lezeze interesele celorlalte state
riverane.
c)Regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre şi Rin.
Regimul internaţional de navigaţie pe Dunăre a fost
stabilit prin mai multe convenţii internaţionale (cele de la
104
Paris, din 1856 şi 1921 şi de la Belgrad, din 1948).
„Convenţia privind regimul de navigaţie pe
Dunăre” din 18 august 1948, în vigoare şi în prezent,
reafirmă libertatea de navigaţie pe Dunăre.
Convenţia de la Belgrad prevede două tipuri de
organe internaţionale:
• Comisia Dunării, organ cu competenţă generală
asupra întregului fluviu;
• Administraţiile fluviale speciale, organe cu
competenţă limitată, la anumite sectoare de pe fluviu.
Comisia Dunării are sediul actual la Budapesta şi
este compusă din reprezentanţii statelor riverane, câte
unul, din partea fiecărui stat riveran
Regimul internaţional de navigaţie pe Rin a fost
stabilit prin mai multe acte internaţionale:
• Regulamentul pentru Rin, din 1815;
• Convenţia de la Mayen, din 1831;
• Convenţia de la Manheim, din 1868;
• Convenţia de la Strasbourg, din 1963 şi cele trei
105
protocoale adiţionale, din 1979.
Comisia centrală pentru navigaţia pe Rin este
formată din reprezentanţii Angliei, Elveţiei, Franţei,
Germaniei şi Olandei şi are un rol important în aplicarea
actelor internaţionale privind navigaţia pe Rin
Recomandări bibliografice
 Selejan-Guţan, Bianca; Crăciunean, Laura-Maria,

2008, pp. 154 -177.
2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pp. 236 -280;


revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp.
229 -287;
106
public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 62-77;
revăzută şi adăugită, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 238-

290;
107
CURSUL 8. DREPTUL MĂRII. ZONA
CONTIGUĂ. PLATOUL CONTINENTAL.
MAREA LIBERĂ
Obiectiv:
Cunoaşterea dreptului mării, a regimului juridic în
spaţiul marin
1. Noţiuni introductive
Dreptul internaţional al mării face parte din
dreptul internaţional public şi cuprinde ansamblul
normelor de drept internaţional (convenţionale şi
cutumiare), care reglementează regimul juridic al spaţiilor
maritime, raporturile de colaborare dintre state în folosirea
acestor spaţii şi a resurselor lor.
Marea teritorială reprezintă fâşia de apă adiacentă
ţărmului, măsurată de la liniile de bază ale ţărmului până
la 12 mile marine în larg, asupra căreia statul riveran
exercită suveranitate deplină şi exclusivă.
108
Zona contiguă reprezintă spaţiul maritim, care se
află dincolo d e limita exterioară a mării teritoriale,
adiacent acesteia, şi care se întinde în larg, până la o
anumită distanţă.
Platoul continental reprezintă prelungirea naturală a
ţărmului care se poate întinde până la limita externă a
marginii continentale, sau până la 200 mile marine „de la
linia de bază a mării teritoriale.”
Zona economică exclusivă a mării reprezintă zona
situată dincolo de marea teritorială, adiacentă ei, care se
poate întinde până la 200 mile marine, de la linia de bază a
mării teritoriale,a statului riveran.
Marea liberă reprezintă acea parte a mării care nu
aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat.
Dreptul mării reprezintă astăzi o subramură distinctă
a dreptului internaţional public, ce are ca obiect de
reglementare regimul juridic al spaţiului marin.
Printre primele încercări de codificare în acest
domeniu se numără Conferinţa de la Haga (1907) privind
109
regulile de purtare a războiului pe mare şi Conferinţa de
codificare din 1930.
Prima Conferinţă asupra dreptului mării a fost
convocată sub auspiciile ONU, în 1958. În cadrul ei au fost
adoptate 4 convenţii: privind marea liberă, privind marea
teritorială, privind platoul continental şi pescuitul şi privind
conservarea resurselor biologice. În 1982 a fost adoptată, la
Montego Bay, Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul
mării, o adevărată codificare a dreptului în materie.
2. Apele maritime interioare. Marea teritorială
Marea teritorială reprezintă fâşia de mare adiacentă
litoralului, până la o anumită lăţime în larg. Fiind supus
suveranităţii exclusive a statului riveran, reglementarea
regimului juridic al mării teritoriale este de competenţa
statului riveran, aceasta făcându-se, însă, cu respectarea
unor norme speciale de drept internaţional.
Jurisdicţia asupra navelor aflate în marea teritorială
diferă după cum este vorba de nave comerciale sau de nave
militare.
110
Jurisdicţia asupra navelor comerciale aparţine, de
regulă, statului pavilionului navei. În unele situaţii, se
poate impune şi jurisdicţia statului riveran. Astfel, în
materie penală, statul riveran are competenţa de a
interveni: dacă la bordul unei nave comerciale s-a săvârşit
o infracţiune prin care se aduce atingere ordinii sale
publice sau ordinii publice din marea teritorială; dacă
actele de urmărire penală sunt necesare în vederea
reprimării traficului de stupefiante; dacă se solicită
sprijinul autorităţilor sale de către căpitanul navei sau de
reprezentantul diplomatic al statului pavilionului. În
materie civilă, statul riveran poate lua unele măsuri
asiguratorii sau de executare silită, pentru executarea unor
obligaţii contractuale sau în virtutea răspunderii pentru
activităţi care au legătură cu trecerea prin marea teritorială.
Navele militare şi alte nave de stat beneficiază de
imunitatea statului străin. În consecinţă, asupra lor nu pot fi
efectuate acte de urmărire penală, de executare silită sau
măsuri asiguratorii.
111
3. Zona contiguă. Zona economică exclusivă.
Platoul continental
Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă
mării teritoriale, dincolo de limita exterioară a acesteia,
până la o lăţime de maximum 24 de mile marine.
Zona economică exclusivă este aşa-numita "mare
patrimonială", în care statele au dreptul de a dispune de
resursele naturale ale mării adiacente ţărmului, ca şi ale
solului şi subsolului acesteia, "pentru a încuraja la
maximum dezvoltarea economică şi ridicarea nivelului de
trai".
În cadrul zonei economice exclusive, statul riveran
are:
a) drepturi suverane în scopul explorării, exploatării,
conservării şi gestiunii resurselor naturale
b) jurisdicţia, în conformitate cu prevederile
relevante ale Convenţiei, asupra:
- instalării de insule artificiale, de alte instalaţii
şi structuri;
112
- cercetării ştiinţifice marine;
- protecţiei şi menţinerii mediului marin.
c) alte drepturi şi obligaţii prevăzute de Convenţie.
Platoul continental reprezintă, din punct de vedere
geologic, o parte a continentului (sau o prelungire a
ţărmului) acoperită de apele mării pe o porţiune.
Zona internaţională înseamnă „fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul lor dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale”.
În concret, rezultă că „zona” se delimitează prin
excludere, cuprinzând ceea ce rămâne după delimitarea
platourilor continentale ale statelor riverane.
Strâmtorile internaţionale sunt acele întinderi de apă
situate între porţiuni de uscat, în care este posibilă
navigaţia. Aceste zone fac legătura între marea liberă sau o
parte a zonei economice exclusive cu o altă parte a
acestora. Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale este
reglementat de Convenţia din 1982, care consacră dreptul
de liberă trecere al navelor prin aceste strâmtori, precum şi
113
drepturile şi obligaţiile statelor riverane şi ale navelor.
 Popescu, Dumitra • Maxim, Felicia, Drept
internaţional public, vol. II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2012

2008, pp. 154 -177.
2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 236 - 280;


 Puşcă, Benone; Puşcă, Andy, Drept internaţi onal
2004, pp. 145 -186;
114
229 -287;
revăzută şi adăugită, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 238-

290;

217 -253;
115
CURSUL 9. SPAŢIUL AERIAN AL
STATELOR ŞI SPAŢIUL COSMIC
Obiectiv:
Cunoaşterea regimului juridic al spaţiului aerian
aparţinând statelor, cât şi al spaţiului cosmic
1. Spaţiul aerian al statului

Fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă
asupra spaţiului aerian de deasupra teritoriului său. Potrivit
Convenţiei de la Chicago, asupra aviaţiei civile
internaţionale din 1944.
Cele cinci libertăţi ale aerului sunt:
- libertatea de survol;
- dreptul de escală tehnică pe teritoriul unui stat;
- libertatea de a debarca pasageri, corespondent şi
mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate o are
aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la
convenţie;
116
- libertatea de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi
mărfuri cu destinaţia statului ei de înmatriculare;
- libertatea de a debarca şi îmbarca pasageri,
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte
contractantă a convenţiei.
Dreptul internaţional aerian cuprinde normele
juridice care reglementează folosirea de către oameni a
spaţiului aerian, statutul juridic al aeronavelor şi regulile
referitoare la circulaţia aeriană.
Dreptul internaţional spaţial este ansamblul de
norme juridice create de state pentru reglementarea
relaţiilor dintre el şi alte subiecte ale sale, relaţii ce iau
naştere ca urmare a explorării şi folosirii spaţiului
extraatmosferic şi a corpurilor cereşti.
Reglementări în domeniu sunt cuprinse în:
- Convenţia de la Chicago, asupra aviaţiei civile
internaţionale, 1944
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează
activitatea statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului
117
extraatmosferic, 1967
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor,
reîntoarcerea lor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic, 1968
- Convenţia cu privire la răspunderea internaţională
pentru daunele provocate de obiectele spaţiale, 1972;
- Convenţia asupra înmatriculării obiectelor lansate
în spaţiul extraatmosferic, 1975;
- Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi
celelalte corpuri cereşti, 1979.
2. Spaţiul cosmic
Preocupările pentru stabilirea unui regim juridic al
spaţiului cosmic au apărut odată cu progresul tehnic şi
ştiinţific al activităţilor legate de acesta. În dreptul intern al
statelor capabile să susţină din punct de vedere tehnic şi
financiar astfel de activităţi au apărut treptat reglementări
ale acestora, iar la nivel internaţional au fost adoptate unele
documente în acest domeniu, sub egida ONU. În 1958 a
fost creat, de către Adunarea Generală a ONU, Comitetul
118
Special pentru problemele spaţiului cosmic, care are două
subcomitete, unul tehnic şi unul juridic.
Dintre instrumentele internaţionale în materia
spaţiului cosmic amintim:
- Rezoluţia AG a ONU nr. 1721(XVI) din 1961
privind principiul libertăţii spaţiului cosmic;
- Declaraţia asupra principiilor juridice care
guvernează activitatea statelor în explorarea şi utilizarea
spaţiului cosmic (adoptată prin Rezoluţia AG a ONU nr.
1962 (XVII) din1963);
- Tratatul privind principiile care guvernează
activitatea statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului
cosmic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti ("tratatul
spaţial") din 1967 ş.a.
Aceste tratate guvernează regimul juridic al spaţiului
cosmic, stabilind în primul rând principiile fundamentale
ale acestuia:
- principiul explorării şi utilizării spaţiului cosmic
în interesul tuturor statelor;
119
- principiul neaproprierii;
- principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului
cosmic;
- principiul cooperării statelor în utilizarea şi
explorarea spaţiului cosmic.
Principiile de bază ale dreptului internaţional
spaţial sunt:
- principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri
paşnice
- principiul explorării şi folosirii cosmosului spre
binele şi în interesul tuturor ţărilor al întregii omeniri
- principiul libertăţii de exploatare şi folosire a
cosmosului de către toate statele
- principiul neadmiterii apropriaţiunii cosmosului
- principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii
statului de lansare asupra obiectelor spaţiale şi a
echipajelor lor
- principiul cooperării internaţionale în activitatea
spaţială
120
- principiul interzicerii contaminării cosmosului şi
de a produce schimbări nocive în mediul terestru
- principiul răspunderii internaţionale a statelor
pentru întreaga activitate spaţială
- principiul considerării astronauţilor ca trimişi ai
omenirii
Statutul juridic al spaţiului cosmic şi corpurilor
cereşti este guvernat de principiul libertăţii, preluat din
dreptul mării.

2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 236 -280;


121
 Puşcă, Benone; Puşcă, Andy, Drept internaţional

2004, pp.145 -186;
229 -287;
public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.62-77;

revăzută şi adăugită, Ed. Servo -Sat, Arad, 2001, pp.238-

290;

revăzută şi adăugită, Ed.All Beck, Bucureşti, 2000, pp.217
-253;
122
CURSUL 10. DREPTUL TRATATELOR
INTERNAŢIONALE. NOŢIUNE.
Obiectiv fundamental:
Cunoaşterea reglementărilor internaţionale
referitoare la noţiunea, condiţiile de fond, încheierea
tratatelor, rezervele la tratate, elementele tratatelor
internaţionale.
1. Noţiunea şi clasificarea tratatelor

În societatea internaţională, formată, în principal din
state suverane şi organizaţii internaţionale create de aceste
state, tratatele îndeplinesc un rol fundamental, în sensul că
entităţile care formează societatea internaţională sunt ţinute
să respecte în raporturile dintre ele, dispoziţiile tratatelor la
care sunt părţi.
Dreptul tratatelor cuprinde ansamblul de norme
care reglementează încheierea, aplicarea, respectarea,
interpretarea, modificarea, încetarea tratatelor.
123
Tratatul este “un acord încheiat între state în formă
scrisă şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este
consemnat într-un singur document instrument sau în două
ori în mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi
denumirea lor particulară. ” (art. 2 alin. 1, Convenţia de la
Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor)
2. Denumirea tratatelor
Termenul de „tratat” este o noţiune cu caracter
general şi include orice acord încheiat între state:
- tratatul (stricto sensu), care se foloseşte pentru a
denumi înţelegerile cu un înalt grad de solemnitate, cu
privire la unele domenii importante ale relaţiilor
internaţionale (Tratatul de pace de la Versailles din 1919);
- convenţia, care denumeşte acele înţelegeri prin
care se stabilesc relaţii internaţionale în domenii special
sau determinate (Convenţia de la Viena din 1963 privind
relaţiile consulare);
- acordul, termen general care desemnează acele
înţelegeri internaţionale intervenite îndeosebi în domeniile
124
economic, comercial, financiar, cultural (spre exemplu,
Acordul de cooperare pentru prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere - Acordul SECI - semnat
la Bucureşti, la 26 mai 1999);
- pactul, care reprezintă o înţelegere privind
domeniile concrete ale relaţiilor politice dintre state şi care
au un caracter solemn (spre exemplu, Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice, 1966);
- protocolul, denumire care se foloseşte pentru a
desemna diverse înţelegeri internaţionale; act accesoriu
care însoţeşte un tratat preexistent în scopul de a-l prelungi,
interpreta, completa, modifica, dar poate desemna şi o
înţelegere de sine-stătătoare între state (spre exemplu,
Protocolul din 1978 privind Convenţia internaţională din
1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare)
- statutul, care denumeşte actul constitutiv al unei
organizaţii internaţionale sau un anumit regim juridic
(Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, Statutul Dunării).
125
Alte denumiri ale instrumentelor internaţionale:
declaraţia, carta, concordatul, pactul de contrahendo,
pactul de negociando, înţelegerea, schimbul de note etc.
Indiferent care este denumirea lor, tratatele au
aceeaşi forţă juridică obligatorie.
Clasificarea tratatelor se realizează după mai multe
criterii.
a) După termenul sau durata lor sunt:
- tratate cu termen
- tratate încheiate pe o perioadă nedeterminată
- tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii
b) După posibilitatea de aderare a altor state sunt:
- tratate deschise aderării libere pentru orice
stat;
- tratate închise în cadrul cărora în vederea
aderării se cere consimţământul tuturor
statelor (Tratatul Atlanticului de Nord,
Tratatul de aderare la UE, CECA,
EURATOM).
126
c) După conţinutul lor sunt:
- tratate contracte;
- tratate legi.
d) După numărul părţilor sunt:
- tratate bilaterale;
- tratate multilaterale.
e) După procedura de încheiere privind diferitele
etape parcurse sunt:
- tratate în sens restrâns sau formal (negociere,
semnare, ratificare);
- tratate în forma simplificată (negociere şi
semnare).
f) După domeniul relaţiilor care constituie obiectul
lor de reglementare sunt:
- tratate politice;
- acorduri culturale;
- acorduri economice;
- acorduri în domeniul justiţiei.
127
3. Elementele tratatului internaţional
Elementele esenţiale ale tratatului sunt:
- subiecţii sau părţile la tratat, adică: statele şi
celelalte subiecte de drept internaţional
(organizaţiile internaţionale, Vaticanul,
popoarele care lupta pentru eliberare);
- voinţa părţilor să fie liber exprimată, fără vicii
de consimţământ;
- obiectul tratatului să fie licit şi posibil;
- intenţia de a produce efecte juridice (intenţia
de a da naştere, de a modifica sau stinge
drepturi şi obligaţii între părţi);
- guvernarea tratatului se face de către normele
dreptului internaţional (numai actele juridice
reglementate de norme de drept internaţional
intră în categoria tratatelor ).
Elementele accesorii ale tratatului sunt:
- termenul, care este un eveniment viitor şi
sigur ca realizare de care depinde intrarea în
128
vigoare sau ieşirea din vigoare a unui tratat;
- condiţia care este un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare de care depinde începerea
sau încetarea executării obligaţiilor.
4. Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatului
• Încheierea tratatelor se referă la parcurgerea tuturor
procedurilor, activităţilor pentru ca tratatul să se formeze,
să devină obligatoriu pentru părţi şi să intre în vigoare.
Etapele încheierii tratatelor sunt:
- negocierea, în cadrul căreia se redactează, se
elaborează şi se adoptă textul tratatului;
- semnarea în vederea autentificării textului,
care poate fi: semnare definitivă, semnare ad
referendum, parafare, semnare amânată;
- exprimarea consimţământului statului de a
deveni parte la tratat, prin: semnare, ratificare,
aderare, aprobare, acceptare.
Capacitatea deplină de a încheia tratate aparţine
subiectului principal de drept internaţional – statul. (art. 6,
129
Convenţia de la Viena, din 1969).
Capacitatea limitată de a încheia tratate este
determinată de:
- statutul de neutralitate care împiedică statul
respectiv să încheie tratate cu caracter militar;
- situaţia statul federal, capacitatea de a încheia
tratate revine în majoritatea cazurilor federaţiei şi num ai
rareori revine statelor competente;
- organizaţiile internaţionale, care au capacitatea de
a încheia tratate potrivit actelor constitutive în domeniile
de competenţă special determinate;
- naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare,
în cazul cărora calitatea de subiect de drept internaţional se
manifestă numai în anumite domenii, iar în timp se
exercită până la dobândirea independenţei şi a creării
statului nou, ce va beneficia de personalitate juridică
internaţională deplină;
- Vaticanul, care poate încheia, în principiu, numai
tratate care ţin de domeniul religios.
130
Forma tratatelor este guvernată de principiul
libertăţii formelor, potrivit căruia tratatele pot fi încheiate
nu numai în forma scrisă, ci şi verbală, fără ca valoarea lor
juridică să fie afectată.
În art. 3 din Convenţia de la Viena, din anul 1969,
privind dreptul tratatelor se arată: „Faptul că prezenta
Convenţie nu se aplică nici acordurilor internaţionale
încheiate între state sau alte subiecte de drept internaţional
ori între aceste alte subiecte de drept internaţional şi nici
acordurilor internaţionale care nu au fost încheiate în
formă scrisă, nu aduce vreo atingere:
a) valorii juridice a unor asemenea acorduri;
b) aplicării la aceste acorduri a tuturor regulilor
enunţate în prezenta Convenţie, cărora ar fi supuse în
temeiul dreptului internaţional independent de Convenţie;
c) aplicării Convenţiei la relaţiile dintre state,
reglementate prin acorduri internaţionale, la care sunt părţi
şi alte subiecte de drept internaţional.”
Deplinele puteri reprezintă documentul emis de
131
autoritatea competentă a unui stat, prin care sunt
desemnate una sau mai multe persoane împuternicite să
reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea ori semnarea
unui tratat, prin exprimarea de a deveni parte la tratat sau
pentru a îndeplini alt act cu privire la acesta.
Conform art. 7 din Convenţia de la Viena, din anul
1969, privind dreptul tratatelor: „1. O persoană este
considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau
autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima
consimţământul unui stat de a se lega printr-un tratat dacă:
a) prezintă deplinele puteri cuvenite;sau
b) rezultă din practica statelor interesate sau din alte
împrejurări că aveau intenţia de a considera această
persoană ca reprezentând statul în acest scop şi a nu
pretinde prezentarea de depline puteri.
2. În virtutea funcţiilor lor şi fără a fi obligaţi să
prezinte depline puteri, sunt consideraţi ca reprezentând
sta tul lor:
a) şefii de stat, şefii guvernelor şi miniştrii afacerilor
132
externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui
tratat;
b) şefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea
textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant şi
statul acreditar;
c) reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă
internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori
pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului
unui tratat în această conferinţă, organizaţie sau organ.”
Structura textului tratatelor constă în:
- preambulul, care conţine prevederi de ordin general
referitoare la obiectul si scopul tratatului;
- dispozitivul, care este alcătuit din prevederile de
fond ale tratatului;
- clauzele finale, care conţin prevederi având caracter
procedural;
- anexele;
- protocoale, note, scrisori sau liste de mărfuri.
• Intrarea în vigoare a tratatelor. Un tratat devine
133
obligatoriu pentru statele care şi-au exprimat consimţământul
de a deveni părţi din momentul intrării sale in vigoare.
Modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute,
de regulă, în textul tratatului.
Tratatele bilaterale intră în vigoare:
- la data semnării, dar numai dacă aceasta
îndeplineşte şi funcţia de a exprima consimţământul
statului de a deveni parte la tratat;
- la data schimbării sau la data ratificării tratatelor.
Tratatele multilaterale intră in vigoare la un anumit
termen după depunerea unui număr stabilit de instrumente
de ratificare sau aderare.
În art. 80 al Convenţiei de la Viena din 1969 se
arată: „1. După intrarea l or în vigoare, tratatele sunt
trimise Secretariatului Organizaţiei Naţiunilor unite spre
înregistrare sau clasare sau înscrierea în repertoriu, după
caz, precum şi spre publicare. 2. Desemnarea unui
depozitar constituie pentru acesta autorizarea de a
îndeplini actele menţionate în paragraful precedent.”
134
5. Rezervele la tratatele internaţionale
Rezerva la tratat constă într-o declaraţie unilaterală,
oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de către un
stat atunci când semnează sau aprobă un tratat sau aderă la
acesta. (Convenţia de la Viena din 1969, art. 2 litera d).
Condiţii de formă:
- rezervele la tratat să fie exprimate în scris şi să fie
comunicate statelor contractante şi altor state care au
dreptul să fie părţi la tratat;
- celelalte părţi la tratat au dreptul să formuleze
obiecţiuni la rezervele comunicate sau să le accepte;
- acceptarea rezervelor se poate face expres sau
tacit.
Condiţii de fond:
- formularea rezervelor să nu fie în mod expres
interzisă de tratat;
- rezervele să nu se refere la dispoziţii ale tratatului
la care este exclusă în mod expres posibilitatea de a se
135
formula rezerve;
- rezervele nu trebuie să fie incompatibile cu
obiectul tratatului şi scopul acestuia .
 Popescu, Dumitra • Maxim, Felicia, Drept
internaţional public, vol. II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2012
289 -324;
 Selejan-Guţan, Bianca, Drept internaţional public.
136
CURSUL 11. DREPTUL TRATATELOR
INTERNAŢIONALE. APLICARE. EFECTE.
ÎNCETARE. NULITATE
Obiectiv:
Cunoaşterea reglementărilor privind aplicarea în
timp şi spaţiu a tratatelor, cauzelor de încetare a efectelor
tratatelor, nulitatea şi interpretarea tratelor.
1. Aplicarea tratatelor în spaţiu şi timp. Efectele

tratatelor
a) Aplicarea tratatelor in spaţiu şi timp
Tratatul leagă fiecare parte cu privire la întregul său
teritoriu, dacă tratatul respectiv nu dispune altfel.
Potrivit principiului neretroactivităţii tratatelor,
dispoziţiile unui tratat nu leagă un stat cu privire la un act
sau fapt anterior datei intrării în vigoare a tratatului (art. 38
din Convenţia de la Viena, din 1969, privind dreptul
tratatelor).
137
Referitor la aplicarea tratatelor succesive, art. 30 din
Convenţia de la Viena din 1969 stabileşte următoarele
reguli:
- în cazul în care un tratat precizează în conţinutul său
că se subordonează altui tratat anterior sau ulterior ori
precizează că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil
cu celalalt, dispoziţiile acestuia se vor aplica cu precădere;
- atunci când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi
şi la tratatul ulterior, fără ca tratatul anterior să fi expirat
sau ca aplicarea sa să fi fost suspendată, tratatul anterior
nu se mai aplică decât în măsura în care dispoziţiile sale
sunt compatibile cu cele ale tratatului ulterior.
b) Efectele tratatului
În principiu, tratatele produc efecte numai faţă de
părţi (au efect relativ): „un tratat nu creează obligaţii, nici
drepturi unui stat terţ fără consimţământul său” (art. 34,
Convenţia de la Viena, din 1969, privind dreptul tratatelor)
şi nu creează drepturi şi obligaţii pentru terţi.
Situaţiile de excepţie de la principiul efectului relativ
138
al tratatelor sunt reglementate de Convenţia de la Viena,
din 1969, în art. 35 şi 36.
2. Încetarea efectelor tratatului. Interpretarea
tratatelor
Cauzele de încetare voluntară a tratatelor sunt:
- exprimarea consimţământului ulterior al tuturor
părţilor;
- denunţarea sau retragerea, în cazul în care un tratat
nu conţine prevederi în legătura cu încetarea sa;
- îndeplinirea condiţiei rezolutorii prevăzute expres în
cuprinsul tratatului;
- expirarea termenului prevăzut de tratat (pentru
tratatele încheiate pe durată determinată).
Cauze de încetare a tratatelor independente de voinţa
părţilor sunt:
- dispariţia părţilor la tratat;
- dispariţia obiectului tratatului;
- schimbarea fundamentală a împrejurărilor (rebus sic
stantibus);
139
- ruperea relaţiilor diplomatice şi consulare, războiul.
Nulitatea este o cauză de încetare a efectelor
tratatelor. Ea intervine atunci când:
- tratatul contravine unei norme imperative (normă de
jus cogens);
- tratatul a fost încheiat cu vicii de consimţământ:
eroarea, dolul, coruperea sau constrângerea exercitată
asupra reprezentantului unui stat, constrângerea exercitată
asupra statului.
Interpretarea tratatelor are ca scop stabilirea sensului
şi conţinutului clauzelor cuprinse în acesta, cu privire la
aplicarea acestora unor situaţii date.
Tipurile de interpretare se clasifică după două criterii:
a) După autorul interpretării, există:
- interpretare autentică, ce poate fi colectivă când
este realizată de către toate părţile la tratat în momentul
adoptării textului sau mai târziu şi unilaterală când fiecare
stat parte poate realizeze propria interpretare
(autointerpretare);
140
- interpretare neautentică, ce este realizată de un
organ al unei organizaţii internaţionale (Adunarea generală
a ONU interpretează Carta ONU).
b) După obiectul interpretării există:
- interpretare obiectivă, care are în vedere numai
textul propriu-zis, considerându-se că voinţa părţilor a fost
clar exprimată în tratat;
- interpretare subiectivă, care are în vedere găsirea
adevăratei voinţe a părţilor.
Drept internaţional public, Ed.Hamangiu, Bucure şti,
2008, pp. 196 -214
• Chilea, Dragoş, Drept internaţional public,
141
• Preda-Mătăsaru, Aurel, Aspecte teoretice, practice
şi diplomatice româneşti în domeniul tratatelor politice,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pp. 64 -118;
• Pivniceru, Mona Maria, Drept internaţional public,
vol.I, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 70
-289;
• Duculescu, Victor; Ploeşteanu, Nicolae; Pătraşcu,
Adrian; Zaharia, Felix; Boantă, Adrian, Dreptul tratatelor.
Noţiuni de teorie şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005;
Ed. Universităţii de Vest, Timişoara,2004, pp. 126-169;
contemporan, Ed. Concordia, Arad,2004, pp. 175-188;
2004, pp. 257 -276;
142
289 -324;
revăzută şi adăugită, Ed. Servo - Sat, Arad, 2001, pp. 30 -
56;
• Mihăilă, Marian, Elemente de drept internaţional
public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp. 98 -
108
143
CURSUL 12. SOLUŢIONAREA PAŞNICĂ A
DIFERENDELOR. MIJLOACE
DIPLOMATICE. MIJLOACE
JURISDICŢIONALE – ARBITRAJUL
Obiectiv:
soluţionarea diferendelor prin mijloace paşnice
diplomatice, jurisdicţionale – arbitrale.
1. Noţiunea de diferend internaţional

De-a lungul istoriei, în relaţiile internaţionale au
existat totuşi numeroase încălcări ale tratatelor ori ale unor
norme cutumiare de drept internaţional, dând naştere la
diferende între state, care de multe ori au degenerat în
conflicte armate, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti, de
valori materiale sau de altă natură.
144
Noţiunea de diferend internaţional a fost definită, în
jurisprudenţa Curţii Permanente de Justiţie, ca fiind "un
dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, un
conflict de opinii juridice sau de interese între state".
Termenul de diferend este definit în literatura de
specialitate ca desemnând o neînţelegere, un dezacord, un
litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept,
pretenţie ori un interes.
Ceilalţi termeni, subsumaţi noţiunii de diferend, sunt,
de asemenea, folosiţi în tratate sau în convenţii
internaţionale. Astfel, Carta ONU se referă în art. 33 la
diferend „a cărui continuare ar putea primejdui menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale”, iar în art. 34, la situaţie
„care ar putea duce la fricţiuni între naţiuni sau ar putea da
naştere unui diferend”. De asemenea, în art. 1 alin. 1 se
face referire la situaţii „care ar putea duce la o încălcare a
păcii”.
145
2. Principii aplicabile soluţionării diferendelor
internaţionale
a) Principiul fundamental aplicabil în materia
diferendelor internaţionale este principiul soluţionării
paşnice a diferendelor internaţionale.
b) Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea
cu forţa, cu caracter de normă imperativă a dreptului
internaţional.
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa a fost introdus în dreptul internaţional prin Pactul
Briand-Kellogg, semnat la Paris, la data de 27 august 1928,
care obliga statele să renunţe la război ca instrument de
politică în relaţiile lor reciproce (art. 1).
Conţinutul principiului este consacrat în art. 2, pct. 4
din Carta ONU, care prevede că membrii organizaţiei se
vor abţine de a recurge la ameninţarea cu forţa ori la
folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale ori a
independenţei politice aparţinând unui stat, sau în orice alt
scop incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
146
După intrarea în vigoare a Cartei ONU, adeziunea la
principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a
fost reafirmat într-un număr mare de acte internaţionale
(peste 50 de tratate, rezoluţii, proclamaţii, numai în
perioada 1946-1961).
Declaraţia privind relaţiile prieteneşti dintre state
(1970) enumeră şi alte principii aplicabile în materia
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale:
- principiul bunei credinţe în relaţiile internaţionale;
- principiul non-intervenţiei în afacerile interne ale
unui alt stat;
- principiul egalităţii suverane a statelor;
- principiul drepturilor egale şi al auto-determinării
popoarelor;
- principiul suveranităţii, independenţei şi integrităţii
teritoriale a statelor.
Art. 33 al Cartei ONU: mijloacele de soluţionare
paşnică a diferendelor:
147
- mijloacele non-jurisdicţionale sau diplomatice:
negocieri, anchetă, mediere, conciliere;
- mijloace jurisdicţionale: arbitrajul şi soluţionarea
judiciară.
Acestor mijloace li se adaugă procedurile de
soluţionare a diferendelor prin organizaţii internaţionale
sau acorduri regionale.
3. Mijloace politico-diplomatice de soluţionare
paşnică a diferendelor internaţionale
Procedurile diplomatice sunt cele mai des folosite
dintre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor,
întrucât sunt mai puţin costisitoare şi pot să fie realizate
mai simplu şi direct între părţile interesate, fiind lipsite de
formalism .
Mijloacele politico-diplomatice de soluţionare a
diferendelor pot să aibă un caracter prealabil, în raport cu
cele jurisdicţionale, dacă părţile hotărăsc să apeleze la
acestea din urmă, întrucât în cadrul negocierilor, spre
exemplu, se poate conveni asupra formei de reglementare
148
jurisdicţională: arbitraj sau cale judiciară, ori se stabilesc
condiţiile desfăşurării acestor proceduri
a) Negocierea sau tratativele este cel mai popular
mijloc de soluţionare a diferendelor între state datorită
eficienţei şi costului redus, fiind o modalitate mai degrabă
nedefinită din punct de vedere procedural , întrucât părţile
vin în contact direct una cu alta, ceea ce este de natură a le
situa pe poziţii egale în discuţii. În acest fel, opiniile se pot
exprima direct, fără rezervele şi formalismul propriu
procedurii judiciare sau arbitrale, fiecare parte putându-şi
apăra astfel interesele.
b) Bunele oficii reprezintă acţiunea unui terţ menită a
crea condiţii favorabile pentru ca statele în litigiu să poată
ajunge la rezolvarea unui diferend internaţional, pe calea
tratativelor. Acest mijloc mai poate să constea în
interpunerea unui terţ în relaţii interstatale conflictuale, în
care contactul direct între părţi este imposibil datorită unor
obstacole politice, dublate de dificultăţi legale.
149
Bunele oficii pot fi realizate de state, organizaţii
internaţionale sau personalităţi (cum ar fi Secretarul
general al ONU, care a oferit bune oficii în multe
diferende), la cererea sau cu acordul părţilor.
Scopul bunelor oficii este de a convinge părţile în
diferend să înceapă negocierile ori să le reia, dacă acestea
au fost întrerupte
c) Medierea este o variantă mai complexă a bunelor
oficii. Dacă în cazul bunelor oficii, implicarea terţului este
minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între părţi, în
cadrul medierii, acesta joacă un rol mai mare, prin
implicarea sa în soluţionarea pe fond a diferendului.
Soluţia propusă de mediator nu este obligatorie
pentru părţi, însă talentul personal al acestuia joacă un rol
determinant în succesul unei asemenea metode de
reglementare a diferendelor.
d) Ancheta presupune şi ea implicarea unui terţ în
soluţionarea unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea
de fapt care stă la baza acestuia.
150
Ca mijloc paşnic de soluţionare a diferendelor
internaţionale, ancheta internaţională are drept scop
stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului
şi culegerea unor informaţii referitoare la condiţiile în care
s-au produs. Aceasta se realizează de o comisie
internaţională de anchetă, creată de părţile în litigiu printr-
un acord internaţional, în care se arată situaţiile de fapt ce
trebuie examinate, compunerea comisiei şi termenele de
realizare a activităţilor stabilite
e) Concilierea internaţională este mijlocul de
reglementare a diferendelor internaţionale, care constă în
examinarea diferendului de către o comisie (sau mai rar de
către o persoană) sub toate aspectele. Comisia propune o
soluţie care este cuprinsă, de regulă, într-un raport, însă
aceasta nu are caracter obligatoriu, fiind numai
recomandată părţilor.
Concilierea reprezintă o modalitate mai nouă de
soluţionare pe cale diplomatică a diferendelor, nefiind
menţionată în Convenţia de la Haga din anul 1907; ea a
151
apărut cu puţin timp înaintea primului război mondial,
odată cu tratatele Bryan .
Aceasta are un caracter mai complex, îmbinând,
atunci când este cazul, şi elemente de anchetă
internaţională, cu cele specifice acestei proceduri de
soluţionare a diferendelor
4. Mijloace jurisdicţionale de soluţionare a
diferendelor internaţionale
În afară de mijloacele politico-diplomatice de
rezolvare a diferendelor apărute în relaţiile internaţionale,
părţile în litigiu pot să apeleze şi la mijloace
jurisdicţionale, care prezintă următoarele caracteristici:
- procedura de soluţionare jurisdicţională are caracter
contradictoriu şi trebuie să garanteze egalitatea părţilor, cât
şi dreptul lor la apărare;
- se finalizează printr-o hotărâre, care se întemeiază
pe considerente de drept;
- hotărârea este pronunţată de un organ independent
faţă de părţile în litigiu şi este obligatorie pentru acestea.
152
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a litigiilor
internaţionale sunt:
- arbitrajul internaţional, ca instanţă ad-hoc sau
permanentă;
- instanţele de judecată internaţionale permanente,
cum ar fi, spre exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie şi
Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării.
Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a
diferendelor internaţionale cuprind procedurile desfăşurate
în faţa unor organe jurisdicţionale permanente sau
temporare, create fie prin tratate internaţionale, fie prin
acordul părţilor la litigiu, la nivel universal sau regional,
organe ce sunt abilitate să rezolve litigiile cu caracter
internaţional. Unele instanţe au o competenţă generală,
altele sunt specializate într-un anumit domeniu.
Arbitrajul internaţional. Arbitrajul are un caracter
jurisdicţional, deoarece implică o procedură cu caracter
contradictoriu (procedură contencioasă) care se finalizează
printr-o hotărâre pronunţată de un organ independent faţă
153
de părţi, hotărâre obligatorie pentru acestea din urmă.
Potrivit art. 37 al Convenţiei de la Haga din 1907,
recurgerea la arbitraj implică angajamentul de a se supune
sentinţei cu bună credinţă.
Potrivit doctrinei, singura diferenţă dintre arbitraj şi
soluţionarea judiciară provine din modul de selectare a
membrilor organelor jurisdicţionale: "în timp ce în
procedura arbitrală aceasta are loc prin acordul părţilor,
soluţionarea judiciară presupune existenţa unui tribunal
stabil cu proprii judecători şi propriile reguli de procedură,
pe care părţile trebuie să le accepte."
În prezent, rolul arbitrajului este în continuă creştere,
întrucât această procedură permite statelor aflate în
diferend, facultatea de a-şi spune cuvântul asupra
compoziţiei şi funcţiei organului arbitral de la care va
emana decizia jurisdicţională
154
• Paraschiv, Daniel-Ştefan, Sistemul sancţiunilor în
dreptul internaţional public, Editura CH Beck, Bucureşti,
2012
• Chilea, Dragoş, Drept internaţional public,
2008, pp.28 -31.
2004, pp.187 -220;
contemporan, Ed. Concordia, Arad, 2004, pp.57-92;
155
-74;
revăzută şi adăugită, Ed. Servo - Sat, Arad, 2001, pp.57 -
76;
156
CURSUL 13. CURTEA INTERNAŢIONALĂ
DE JUSTIŢIE. INSTANŢE
JURISDICŢIONALE CU COMPETENŢĂ
SPECIALĂ
Obiectiv:
Cunoaşterea reglementărilor internaţionale referitoare la
organizarea, competenţa şi procedura de soluţionare a
diferendelor internaţionale de către Curtea Internaţională
de Justiţie şi alte organisme internaţionale.
1. Curtea Internaţională de Justiţie. Organizarea

Curţii
Curtea Internaţională de Justiţie a fost creată în
1920, sub forma Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, care a primit, în 1946, denumirea actuală.
Ideea unei jurisdicţii internaţionale permanente datează
însă de la Conferinţa de la Haga din 1907, când s-a propus
157
crearea unui astfel de tribunal pentru judecarea
problemelor internaţionale. Propunerea nu s-a materializat
imediat, dar în 1920, în baza art. 14 al Pactului Ligii
Naţiunilor, Consiliul Ligii a numit un comitet consultativ
de jurişti pentru elaborarea unui proiect de statut al unei
Curţi Permanente de Justiţie Internaţională. Proiectul,
inspirat şi din propunerile formulate la Haga în 1907,
prevedea o jurisdicţie obligatorie a Curţii, dar opoziţia
statelor a dus la formula de compromis a clauzei opţionale
privind jurisdicţia. Statutul a intrat în vigoare în 1921, iar
Curtea a început să funcţioneze în 1922.
După cel de-al doilea război mondial, revizuirea
statutului Curţii a devenit necesară, mai ales din
perspectiva relaţiei acesteia cu Naţiunile Unite. Potrivit art.
92 al Cartei ONU, Curtea Internaţională de Justiţie a
devenit unul din organele principale ale ONU şi toţi
membrii acesteia sunt ipso facto şi părţi la Statutul Curţii.
Dincolo de aceste modificări de formă, inclusiv a denumirii
instanţei, noua Curte este continuatoarea celei vechi: sub
158
aspectul prevederilor Statutului, al jurisdicţiei şi al
jurisprudenţei.
2. Competenţa Curţii
Competenţa jurisdicţională a Curţii Internaţionale de
Justiţie poate fi analizată din două puncte de vedere:
ratione personae şi ratione materiae.
- Ratione personae. Potrivit art. 34 alin. 1 din
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, pot să fie părţi în
cauzele supuse Curţii numai statele, ca subiecte primare de
drept internaţional. Acestea pot să fie toate statele membre
ONU, care sunt membre şi ale Statutului Curţii, dar şi
statele care nu aparţin ONU, însă au devenit părţi la Statut.
Celelalte state, care nu sunt membre ONU sau părţi ale
Statutului CIJ, pot să apeleze la jurisdicţia Curţii, numai în
condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate.
- Ratione materiae. În conformitate cu art. 36 alin.
1 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în
competenţa Curţii intră două categorii de cauze: cele pe
care i le supun părţile; toate chestiunile prevăzute în mod
159
special în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele şi
convenţiile în vigoare.
3. Procedura în faţa Curţii
Hotărârile CIJ sunt definitive şi obligatorii pentru
părţile în litigiu. Ele se bucură de autoritatea lucrului
judecat. În cazul în care una din părţi nu-şi execută
obligaţiile prevăzute de o hotărâre a Curţii, cealaltă parte
poate sesiza Consiliul de Securitate al ONU, care poate
face recomandări sau să decidă asupra măsurile necesare
pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii (art. 94 al Cartei
ONU).
4. Soluţionarea paşnică a diferendelor în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite
Cum unul dintre scopurile majore ale ONU, prevăzut
de art. 1 al Cartei, este de a înfăptui, prin mijloace paşnice
şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului
internaţional, aplanarea ori soluţionarea diferendelor
internaţionale sau situaţiilor care ar putea duce la o
încălcare a păcii, organizaţia este datoare să se implice în
160
procesul de soluţionare paşnică a diferendelor dintre
membrii săi. Carta ONU prevede, de altfel, atât mijloacele
de soluţionare paşnică a acestor diferende (Capitolul VI),
cât şi pe cele bazate pe constrângere, mult mai restrictiv
reglementate (Capitolul VII). ONU poate interveni atât în
soluţionarea unor diferende între membrii săi, cât şi între
aceştia şi alte state, cu condiţia acceptării de către acestea
din urmă.
Carta ONU acordă în mod expres Adunării Generale
a ONU şi Consiliului de Securitate competenţe în materia
soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale.
Consiliul de Securitate al ONU are, potrivit art. 24 din
Carta Naţiunilor Unite, principala responsabilitate în
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Pentru exercitarea acestei funcţii, Consiliul de
Securitate este îndrituit să acţioneze conform prevederilor
capitolelor VI-VII ale Cartei ONU, care-l abilitează să ia
măsuri preventive sau coercitive pentru rezolvarea paşnică
161
a diferendelor „în caz de ameninţări împotriva păcii, de
încălcări ale păcii şi de acte de agresiune”.
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite
are, potrivit Cartei ONU, următoarea competenţă în ce
priveşte reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale:
- examinează principiile generale de cooperare pentru
menţinerea păcii şi securităţii, putând face recomandări cu
privire la acestea atât membrilor ONU, cât şi Consiliului de
Securitate (art. 11 paragraful 1);
- atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra
situaţiilor care ar pune în primejdie pacea şi securitatea
internaţională (art. 11 paragraful 3);
- recomandă măsuri pentru aplanarea paşnică a
oricărei situaţii pe care o consideră de natură a dăuna
relaţiilor dintre state (art. 14)
Secretarul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite
poate atrage atenţia Consiliului de Securitate asupra
oricărei probleme care ar pune în primejdie pacea şi
162
securitatea internaţională . Acesta poate îndeplini misiuni
de bune oficii, mediere sau invită părţile în diferend, să-l
soluţioneze prin negocieri .
Asemenea funcţii sunt exercitate, conform art. 98 al
Cartei ONU, în baza unui mandat acordat de Adunarea
Generală sau de Consiliul de Securitate.
Chiar şi fără abilitare, Secretarul General are o
poziţie strategică în cadrul ONU, care îl autorizează să
joace un rol important în reglementarea anumitor diferende
2012
revăzută şi adăugită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003
163
CURSUL 14. RĂSPUNDEREA
INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
Obiectiv:
răspunderea statelor pentru actele şi faptele ilegale.
În dreptul internaţional contemporan, regulile

privind instituţia răspunderii vizează existenţa şi efectele
actelor şi faptelor ilicite, precum şi obligaţia de reparare a
prejudiciilor cauzate de acestea. Comisia de Drept
Internaţional a elaborate prin eforturile mai multor
raportori speciali în materie, un set de reguli sub forma
Proiectului Articolelor privind Răspunderea Internaţională
(Draft Articles on State Responsibility).
Răspunderea internaţională poate fi, aşadar, definită
ca o instituţie juridică în temeiul căreia statul sau alt
subiect de drept internaţional care a săvârşit un fapt
internaţional ilicit trebuie să repare prejudiciile cauzate
164
altui stat sau cetăţenilor altui stat sau comunităţii
internaţionale prin acel fapt ilicit.
Răspunderea internaţională se constituie într-o
instituţie esenţială a dreptului internaţional public care
stabileşte, de cele mai multe ori, consecinţele ce decurg
pentru o entitate ca urmare a încălcării unei obligaţii
internaţionale, reprezentând, totodată, mecanismul prin
intermediul căruia se obţine restabilirea legalităţii – în
situaţia în care ordinea juridică este nesocotită de un stat
ori de un alt subiect de drept internaţional public.
Instituţia răspunderii internaţionale poate fi
considerată, astfel, ca reprezentând „raţiunea de a fi” a
dreptului internaţional public, ca sistem normativ.
1. Temeiul răspunderii internaţionale a statelor
În doctrina dreptului internaţional au existat două
teorii în fundamentarea răspunderii internaţionale: teoria
culpei şi teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii
obiective).
165
Teoria culpei fundamenta existenţa răspunderii
internaţionale pe existenţa elementului subiectiv al culpei
în săvârşirea faptului internaţional ilicit.
Teoria răspunderii bazate pe risc (a răspunderii
obiective) fundamentează existenţa răspunderii
internaţionale pe simpla producere a faptului internaţional
ilicit care poate fi atribuit statului, fără a fi necesară
dovedirea culpei acestuia.
Pentru a putea fi angajată răspunderea unui stat în
urma săvârşirii unui fapt internaţional ilicit, art. 3 al
Proiectului prevede două condiţii – a imputabilităţii şi a
ilegalităţii faptului:
a) faptul, constând într-o acţiune sau o omisiune,
este imputabil statului conform dreptului internaţional;
b) faptul constituie o încălcare a unei obligaţii
internaţionale a statului.
2. Imputabilitatea faptului internaţional ilicit
Pentru a se stabili dacă se poate angaja răspunderea
statului în dreptul internaţional, trebuie determinate
166
categoriile de acte şi fapte ilicite care pot fi imputabile
acestuia.
Imputabilitatea rezidă într-un raport juridic, care se
distinge de raportul de cauzalitate, întrucât este consecinţa
atribuirii unei anumite conduite unui subiect de drept,
printr-o normă juridică, şi nu în cadrul unor relaţii de fapt,
de ordin fiziologic sau psihologic.
Actul internaţional ilicit reprezintă, aşa cum el este
definit în practică cât şi în doctrina de specialitate, o
acţiune sau o inacţiune care se află în opoziţie cu dreptul
internaţional obiectiv .
Pentru a fi imputabil unui anume stat, potrivit
dreptului internaţional, actul ilicit trebuie să fie comis de
către unul din organele sale (legislative, administrative sau
judecătoreşti), indiferent de poziţia pe care o deţine în
organizarea statului şi indiferent de caracterul lui, respectiv
ca organ al aparatului central sau al unei unităţi teritoriale a
statului (art. 4 alin. 1 din Proiectul de articole).
167
Capitolul II al părţii I a Proiectului de Articole
tratează această chestiune. Astfel, pot fi considerate acte şi
fapte ale statului:
- Actele autorităţilor publice ale statului;
- Conduita altor entităţi împuternicite să exercite
elemente ale autorităţii publice;
- Conduita persoanelor care acţionează în numele
statului;
- Conduita organelor puse la dispoziţia statului de
către alt stat sau de către o organizaţie internaţională;
- Conduita organelor statului care au acţionat în
afara competenţelor lor (sau actele ultra vires).
Acte care nu pot fi considerate ca "acte ale statului":
- Conduita persoanelor care nu acţionează în
numele statului
- Conduita organelor altui stat pe teritoriul statului
în cauză
- Conduita organelor unei organizaţii internaţionale
pe teritoriul statului în cauză
168
- Conduita organelor unei mişcări insurecţionale. În
cazul în care mişcarea insurecţională înlătură guvernul
anterior, noul guvern va fi răspunzător de actele săvârşite
de mişcarea insurecţională înainte de preluarea puterii (art.
15 al Proiectului).
3. Ilegalitatea actelor şi faptelor statelor potrivit
dreptului internaţional
Încălcarea, de către un stat, a unei obligaţii
internaţionale, reprezintă un act internaţional ilicit
indiferent de originea obligaţiei respective: convenţională
sau cutumiară. Pentru a se antrena răspunderea statului,
trebuie îndeplinită condiţia ca obligaţia internaţională
încălcată să fi fost în vigoare faţă de statul respectiv.
Noţiunea de "crimă internaţională" nu trebuie
confundată cu cele de "crimă conform dreptului
internaţional"/"crimă de drept internaţional", "crimă de
război", "crimă împotriva păcii", "crimă împotriva
umanităţii". Prima desemnează un act al statului, contrar
dreptului internaţional, şi de o gravitate extremă, antrenând
169
răspunderea acestuia, în timp ce celelalte sunt fapte
săvârşite de indivizi şi antrenează răspunderea personală a
acestora în conformitate cu dreptul internaţional penal.
4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptului
În legătură cu cauzele care înlătură caracterul ilicit al
faptului este necesar să precizăm că acestea nu anulează
sau încetează obligaţia neîndeplinită; mai degrabă cauzele
de exonerare oferă o justificare sau scuze pentru
nerealizarea obligaţiei atâta timp cât aceste circumstanţe
există .
Mai trebuie menţionat faptul că doctrina stabileşte,
cu privire la acest subiect, o delimitare a cauzelor care
înlătură caracterul internaţional ilicit al unui fapt, în raport
cu situaţiile care exclud răspunderea internaţională a
statului autor al unui fapt internaţional ilicit, precum şi în
raport cu situaţiile care înlătură obligaţia de a executa o
sancţiune impusă statului, prin tragerea acestuia la
răspundere pentru comiterea unui fapt internaţional ilicit.
170
Comisia de Drept Internaţional a ONU menţionează
în capitolul V al primei părţi din Proiectul de articole
privind răspunderea statelor pentru fapte internaţionale
ilicite, anumite cazuri în care se înlătură caracterul ilicit al
faptului prin care se încalcă obligaţii internaţionale.
Astfel, în articolul 20 din Proiectul enunţat, este
prezentată situaţia conform căreia în cazul în care un stat
consimte în mod liber ca alt stat să execute sau să nu
execute un act de natură a-i prejudicia interesele, statul
care a acţionat nu răspunde pentru aceste fapte.
Cea de-a doua cauză care înlătură caracterul
internaţional ilicit al unui fapt se identifică prin necesitatea
de autoapărare şi reprezintă situaţia în care statul agresat
prin folosirea forţei armate de către un alt stat, foloseşte la
rândul său forţa armată în scop de apărare, fără a se angaja
răspunderea internaţională a acestuia. Astfel, legitima
apărare se identifică drept unul din puţinele cazuri în care
este permisă folosirea forţei pentru a respinge atacul altui
171
stat, însă aceasta trebuie să se desfăşoare în conformitate
cu Carta ONU.
Cea de-a treia situaţie, în care se înlătură caracterul
ilicit al faptului, se referă, potrivit articolului 22 din
Proiectul de articole, la contramăsurile dispuse ca
sancţiuni, de către un stat, ca urmare a comiterii de către un
alt stat, a unui fapt ilicit internaţional. Trebuie menţionat
faptul că, în aceste cazuri, este interzisă folosirea forţei sau
ameninţării cu forţa, întrucât s-ar depăşi cadrul
contramăsurilor.
Un alt caz care împiedică desemnarea unui fapt ca
fiind ilicit internaţional îl reprezintă forţa majoră,
prevăzută în articolul 23 paragraful 1 din Proiect, potrivit
căreia un act al unui stat, care nu este în conformitate cu o
obligaţie internaţională de-a sa, nu este generator de
răspundere internaţională pentru acel stat, dacă actul este
datorat forţei majore, adică unei forţe naturale irezistibile
sau unui eveniment care nu putea fi prevăzut, iar statul nu
putea controla această situaţie, fiind imposibil din punct de
172
vedere material, în circumstanţele date, să îndeplinească
obligaţia.
În conformitate cu dispoziţiile articolului 24 al
Proiectului, o stare de pericol determină identificarea unui
act efectuat de către un cetăţean al unui stat, care nu este în
conformitate cu o obligaţie internaţională, ca nefiind
internaţional ilicit atunci când se acţionează în caz de
pericol, pentru a salva viaţa sa ori a altor persoane pe care
le are în grijă, astfel că statul nu răspunde din punct de
vedere internaţional.
Un ultim caz de înlăturare a caracterului de ilicit
internaţional al unui fapt este reprezentat de starea de
necesitate. Şi acest caz este supus unor limitări, statul
putând să apeleze la o faptă contrară unei obligaţii
internaţionale, numai dacă aceasta reprezintă singura
posibilitate pentru acel stat de a-şi salva interesele
esenţiale, ameninţate de un grav şi iminent pericol, iar pe
de altă parte, prin acţiunea sau inacţiunea sa, să nu încalce
un interes esenţial al statului sau al statelor faţă de care
173
obligaţia exista, ori chiar un interes esenţial al comunităţii
internaţionale.
În legătură cu cauzele care înlătură caracterul ilicit al
faptului este necesar să precizăm că acestea nu anulează
sau încetează obligaţia neîndeplinită; mai degrabă cauzele
de exonerare oferă o justificare sau scuze pentru
nerealizarea obligaţiei atâta timp cât aceste circumstanţe
există.
Mai trebuie menţionat faptul că doctrina stabileşte,
cu privire la acest subiect, o delimitare a cauzelor care
înlătură caracterul internaţional ilicit al unui fapt, în
raport cu situaţiile care exclud răspunderea internaţională
a statului autor al unui fapt internaţional ilicit precum şi în
raport cu situaţiile care înlătură obligaţia de a executa o
sancţiune impusă statului, prin tragerea acestuia la
răspundere pentru comiterea unui fapt internaţional ilicit.
5. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor
Conţinutul răspunderii statelor pentru fapte
internaţional ilicite este elaborat în cea de-a doua parte din
174
Proiectul de articole, aceasta fiind împărţită la rândul său în
trei capitole: primul capitol se referă la consecinţele
juridice ale comiterii unui fapt internaţional ilicit, care
constituie conţinutul propriu-zis al răspunderii
internaţionale, cel de-al doilea capitol este consacrat
modalităţilor de reparare a prejudiciului, iar cel de-al
treilea capitol se referă la încălcările grave ale obligaţiilor
rezultând din norme imperative ale dreptului internaţional.
În ce priveşte consecinţele juridice ale faptului ilicit,
se observă că răspunderea internaţională a unui stat este
rezultatul comiterii de către acesta a unui fapt internaţional
ilicit, iar angajarea răspunderii statului, cu toate
consecinţele care decurg din această operaţiune, nu
afectează menţinerea obligaţiei statului responsabil de a
executa norma încălcată.
Consecinţele juridice ale săvârşirii faptului
internaţional ilicit sunt următoarele: obligaţia statului
responsabil de a înceta activitatea ilicită, necesitatea de a
oferi asigurări şi garanţii de non-repetiţie a faptului
175
respectiv (dacă circumstanţele cer acest lucru), precum şi
executarea obligaţiei încălcate.
Cât priveşte repararea prejudiciului, atât în practica
statelor, cât şi în Proiectul de articole sunt prevăzute mai
multe forme de recuperare a prejudiciului rezultat din
săvârşirea unui fapt internaţional ilicit, şi anume:
restituirea în natură a ceea ce statul lezat a pierdut datorită
faptului ilicit (restitutio in integrum), repararea prin
echivalent şi satisfacţia. Aceste modalităţi de reparare pot
fi întâlnite în practică, atât separat, cât şi împreună, în
funcţie de fiecare cauză în parte, primele două forme fiind
identificate cu repararea daunelor materiale, iar ultima
formă aplicându-se în cazul în care există un prejudiciu
moral adus unui stat.
În cazurile de restitutio in integrum, statul care a
produs daune materiale altui stat trebuie să repare
prejudiciul respectiv în natură, urmărind restabilirea
lucrurilor potrivit situaţiei anterioare producerii
prejudiciului, ca şi când faptul ilicit nu s-ar fi comis.
176
Referitor la formele variate de reparare a
prejudiciului, menţionăm că – fără dubiu – compensarea
este probabil cea mai comună formă în practica
internaţională. În speţa Gabčíkovo-Nagymaros Project,
Curtea Internaţională de Justiţie declară că există o regulă
bine cunoscută în dreptul internaţional, potrivit căreia un
stat lezat este îndreptăţit să obţină compensare de la statul
care a comis faptul ilicit, pentru daunele cauzate de acesta.
Tot astfel, este stabilit că o curte sau un tribunal care are
jurisdicţia cu privire la răspunderea statului în cauză, are şi
puterea de a hotărî compensarea pentru daunele suferite.
Când, din motive diverse este imposibil să se recurgă
la această formă de reparare a prejudiciului, statul vinovat
de producerea pagubei este obligat să-l repare prin
echivalent. Despăgubirea prin echivalent trebuie să acopere
întreg prejudiciul susceptibil de evaluare financiară,
incluzând atât prejudiciul efectiv, aparent, cât şi prejudiciul
rezultat din lipsa câştigului, datorată faptului ilicit.
177
În ceea ce priveşte prejudiciul moral, repararea
acestuia constă în acordarea de satisfacţie statului
prejudiciat, în măsura în care acest prejudiciu nu poate fi
reparat prin restituire în natură sau restituire prin
echivalent.
Pe lângă consecinţele arătate, care decurg din
comiterea unei fapte internaţional ilicite, statului
responsabil i se pot aplica sancţiuni, în cadrul operaţiunii
de tragere la răspundere internaţională a acestuia. De
remarcat este faptul că, în cazul în care un stat încalcă
obligaţiile internaţionale erga omnes, acestuia i se aplică
sancţiuni în mod independent şi prealabil obligaţiei de a
repara prejudiciile materiale cauzate.
Statul victimă a unui fapt internaţional ilicit este
îndreptăţit să adopte măsuri de constrângere faţă de statul
agresor, fără folosirea forţei sau ameninţării cu forţa, care
pot să se refere la încetarea aplicării tratatului cu cealaltă
parte, represalii, ruperea relaţiilor diplomatice, măsuri de
embargo etc.
178
2012
• Selejan-Guţan, Bianca, Drept internaţional public,
• Geamănu, Grigore, Drept internaţional public,
volumul II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983
179

Drept International Public - Sinteza

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public - Sinteza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LECTOR UNIV. DR.

UȘURELU GEORGETA ALINA

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

CURSUL 2. EVOLUŢIA SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE ŞI

CURSUL 9. SPAŢIUL AERIAN AL STATELOR ŞI SPAŢIUL

CURSUL 13. CURTEA INTERNAŢIONALĂ DE JUSTIŢIE.

1. Definiţia şi obiectul dreptului internaţional

public, vol. I, Editura Renaissance, Bucureşti, 2011

public, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010

vol. I, Ediţia a 2 -a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 1-59;

Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 23-95

contemporan, Ed. Concordia, Arad, 2004, pp. 9-37;

Bogdan, Drept internaţional contemporan, Ediţia a 2-a,

Însemnătatea cunoaşterii originii istorice a dreptului şi

Spre deosebire de dreptul intern în care normele de

5. Izvoarele subsidiare (auxiliare)

public, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012

2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 104 -128;

Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp.227-286;

contemporan, Ed. Concordia, Arad, 2004, pp.93-120;

public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.36-49;

revăzută şi adăugită, Ed. Servo -Sat, Arad, 2001, pp.77-

Bogdan, Drept internaţional contemporan, Ediţia a 2-a,

1. Populaţia ca element constitutiv al statului

public, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

1. Primele preocupări pentru protecţia drepturilor

3. Sistemul european de protecţie a drepturilor

omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

Mecanisme interne şi internaţionale, Editura Lumina Lex,

drepturilor omului. Surse, instituţii, proceduri. Editura All

World. Manchester University Press, 1994

1. Definiţia şi natura juridică a teritoriului de stat

Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, pp. 236 -280;

Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 487-526;

revăzută şi adăugită, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 238-

Drept internaţional public, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 236 - 280;

Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp. 487-526;

revăzută şi adăugită, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, pp. 238-

Bogdan, Drept internaţional contemporan, Ediţia a 2-a,

1. Spaţiul aerian al statului

public, vol. II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2012

2, Ed. C.H.Beck, Bucreşti, 2007, pp. 236 -280;

Ed. Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, pp.487-526;

public, Ed. Fundaţiei Academice „Danubius”, Galaţi,

public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pp.62-77;

revăzută şi adăugită, Ed. Servo -Sat, Arad, 2001, pp.238-

Bogdan, Drept internaţional contemporan, Ediţia a 2-a,

1. Noţiunea şi clasificarea tratatelor

Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2003

1. Aplicarea tratatelor în spaţiu şi timp. Efectele

1. Noţiunea de diferend internaţional

1. Curtea Internaţională de Justiţie. Organizarea

În dreptul internaţional contemporan, regulile

S-ar putea să vă placă și