Drept Diplomatic TOTAL CURS

Prof. univ. dr.
Jana MAFTEI
Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
 totalitatea normelor juridice care guvernează

statutul organelor diplomatice
 totalitatea regulilor de drept internaţional care se
referă la organizarea, sarcinile, competenţa şi
statutul organelor pentru relaţiile externe
 ramură a dreptului internaţional public care are ca
obiect normele şi practica ce reglementează relaţiile
externe ale statelor şi ale altor subiecte de drept
internaţional
 acea parte a dreptului internaţional care stabileşte
regulile practicii relaţiilor externe ale statelor între
ele
 ramură a dreptului internaţional public care
reglementează înfiinţarea, funcţionarea, statutul
juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor
internaţionale.
„ansamblu de norme juridice destinate

a reglementa raporturile care se
formează
între diferite organe ale subiectelor de
drept internațional, însărcinate de o
manieră permanentă sau temporară
cu relațiile externe ale acestor subiecte”
„totalitatearegulilor de drept internațional care se

referă la organizarea, sarcinile, competențele și
statutul organelor pentru relațiile externe”
diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de

organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale
acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice
permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc, precum şi
anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor
internaţionale.
facilitează și garantează exercițiul liber și neîngrădit al

acelor acțiuni specifice care promovează interesele externe
ale statului, asigurând dreptul instituțiilor abilitate să
folosească metode consacrate: demersurile diplomatice,
participarea la conferințe și congrese, înființarea de
reprezentanțe permanente etc., care sunt inițiative interne,
unilaterale, dar care produc efecte internaționale.
dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci

constituie o ramură a acestuia
în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în

ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental,
în sensul că el:
- ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi
- oferă modalităţile de stabilire şi de derulare a relaţiilor dintre state,
- contribuind direct, efectiv, la asigurarea aplicării celorlalte norme
ale dreptului internaţional
dreptul diplomatic ocupă un rol important în cadrul dreptului

internaţional pentru că are ca obiect mecanismul care face să existe şi
să se desfăşoare relaţiile dintre state.
fundamentul dreptului
diplomatic rezidă în
imperativul stabilirii şi
dezvoltării unor relaţii
normale între state, de
la baza dreptului
menţinere a contactelor
diplomatic stau
principiile fundamentale şi de realizare a unei
aceleaşi principii
ale dreptului internaţional colaborări între ele –
fundamentale şi
public asigură cadrul ceea ce presupune
generale pe care
general al legalităţii prezenţa şi funcţionarea
se sprijină şi
activităţii diplomatice și într-un stat străin a
dreptul
consulare organelor de reprezentare
internaţional
– precum şi în
contemporan
dezideratul pe care-l au
statele ca relaţiile
diplomatice să
funcţioneze pe o bază
stabilă şi ordonată
 Prin
izvor al dreptului diplomatic, în sens
formal, înţelegem
mijloacele juridice prin care statele

exprimă şi consacră normele formate
prin acordul lor de voinţe cu privire la
domeniul relaţiilor diplomatice.
 Precizările cu privire la izvoarele dreptului

internaţional sunt valabile şi în ce priveşte dreptul
diplomatic.
 Izvoarele dreptului diplomatic se plasează
- atât în sectorul dreptului internaţional,
- cât şi în cel al dreptului intern:
(normele referitoare la înfiinţarea, funcţionarea şi
încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând,
norme care ţin de ordinea juridică internaţională; în
legislaţia internă a statelor există norme care
reglementează un aspect sau altul în legătură cu
organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.).
jurisprudența cutuma
și doctrina
legile interne tratatul
principiile
generale ale
dreptului
repetare constantă a unor comportamente determinate,

bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligaţii
juridice, o exprimare tacită a consimţământului statului
cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de
conduită obligatorie.
normele dreptului diplomatic au avut un caracter

precumpănitor cutumiar
cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului

diplomatic şi continuă să joace încă un rol important
sursele dreptului diplomatic puteau fi

găsite, în principal, în regulile cutumiare
ale dreptului internaţional; numărul
convenţiilor multilaterale era foarte mic.
toate regulile privind inviolabilitatea

agenţilor diplomatici, a sediului misiunii
diplomatice şi a reşedinţei agenţilor
diplomatici, exceptarea de la jurisdicţia
statului de reşedinţă sunt exemple de reguli
de drept diplomatic de natură cutumiară.
constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale

dreptului internaţional, în general şi ale dreptului
diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate
normativă primordială.
convenţii de codificare a normelor dreptului diplomatic:

- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile
reprezentanţilor diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-
la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agenţilor
diplomatici;
- Convenţia multilaterală cu privire la funcţionarii diplomatici,
încheiată la Havana, la 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a
Conferinţe panamericane.
instituţia principalul merit al

reprezentării codificării din 1961
diplomatice are în este acela de a fi
prezent o bază plasat definitiv
convenţională ca dreptul diplomatic
urmare a adoptării din sfera cutumiară
Convenţiei de la în cea
Viena din 1961; convenţională.
 Tratatulconstituie în prezent principala sursă a

dreptului diplomatic.
 Normele convenţionale privitoare la acest
domeniu pot fi stabilite în:
- acorduri multilaterale care au ca scop reglementarea relaţiilor
diplomatice dintre state
- tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii şi

imunităţi trimişilor statelor respective, angajamente generale pe care
două state şi le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.
 izvoral dreptului diplomatic - art. 38 alin 1 din

Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
Curtea, a cărei misiune este de a soluţiona conform dreptului
internațional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
• convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care
stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
• cutuma internațională, ca dovada a unei practici generale,
acceptată ca drept;
• principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
• sub rezerva dispozițiilor Articolului 59, hotărârile judecătorești
si doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai
diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept.
Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa
o cauză ex aequo et bono, daca părțile sunt de acord cu aceasta.
Studiile juridice au o Hotărârile judecătoreşti

valoare subsidiară, ele internaţionale reprezintă
nefiind o sursă acte de interpretare și
independentă de drept; precizare a tratatelor sau
uneori se ţine seama de cutumelor în scopul
opiniile specialiştilor aplicării normelor de drept
în dreptul internaţional la o speţă determinată. Ele
la elaborarea normelor nu constituie precedente
dreptului internaţional, de natură să determine
dar nu este izvor apariția de noi norme ale
formal al dreptului dreptului internațional
diplomatic, nu este o public. Jurisprudența
sursă obligatorie și nici internaţională nu poate
nu poate fi considerată îndeplini în procesul
un factor creator de normativ un rol creator de
drept. drept diplomatic.
nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului

diplomatic, nu este o normă juridică,
nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit şi nu
angajează răspunderea juridică a statului, ci, de
obicei, un comportament similar din partea
statului afectat.
unele din regulile de
curtoazie au devenit oferă criterii şi reguli
treptat, fie pe cale care pot favoriza
cutumiară, fie pe cale relaţiile diplomatice.
convenţională, norme de
drept internaţional (cum ar
fi, de exemplu, cele
referitoare la imunitate şi regulile de curtoazie sunt de
privilegii diplomatice). natură să releve atitudinea
reciprocă de respect faţă de
personalitatea statelor, a
reprezentanţilor acestora, a
sunt reguli de curtoazie cele cetăţenilor lor, ca reflectare a
întâlnite în protocol, în unor raporturi între puteri
ceremonialul diplomatic etc. suverane, ele rezultând, însă,
din acte unilaterale.
Relaţiile diplomatice s-
Codificarea normelor au bazat, iniţial, pe
juridice internaţionale uzanţe şi cutume
destinate reglementării internaţionale, cu toate
relaţiilor diplomatice a că uzanţele
apărut destul de târziu, internaţionale, care
deşi acest tip de relaţii alcătuiesc aşa-numita
au însoţit statele de la curtoazie internaţională,
apariţia lor. nu au valoare de izvor
de drept.
Încercări de codificare a
regulilor referitoare la
relaţiile diplomatice Pornindu-se de la un
există din secolul al drept cutumiar, dreptul
XIX-lea, codificări care, diplomatic a evoluat
dezvoltându-se, au dus astăzi către un drept
la apariţia unei ramuri preponderent
distincte a dreptului convenţional.
internaţional public –
dreptul diplomatic.
Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena

din 1815 privind anumite reguli de clasificare şi de
precădere a agenţilor diplomatici
- a fost primul acord multilateral care a realizat o codificare a
dreptului diplomatic;
- a înlocuit vechile criterii de precădere între agenţii
diplomatici, bazate pe raţiuni istorice şi de prestigiu, printr-
un criteriu obiectiv: acela al apartenenţei agentului
diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei
clase, de vechimea agentului în statul respectiv.
Regulamentul de la Viena, adoptat de Congresul din

1815 şi modificat trei ani mai târziu la Aix-la-
Chapelle
- a avut drept scop să elimine în viitor dificultăţile care
generaseră aşa de des conflicte de precădere, tratând în
detaliu chestiunea agenţilor diplomatici.
Societatea Naţiunilor
-a decis în 1924 să numească un Comitet de experţi pentru a studia
problema codificării progresive a dreptului internaţional;
-printre subiectele aflate pe listă exista şi chestiunea privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice
-această problemă a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de
strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au
depăşit nivelul unui comitet de experţi şi una din propuneri era aducerea la zi
a regulamentului din 1815.
Cea de-a VI-a Conferinţă internaţională americană întrunită în 1928 la

Havana a adoptat
Convenţia privind agenţii diplomatici, la care au aderat un număr însemnat
de state latino-americane.
Institutul de drept internaţional

- sesiunea din 1895, Cambridge
-elaborarea unui regulament privind imunităţile diplomatice şi
a adoptat un text format din 17 articole;
-sesiunea de la New York din 1929
-au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.
ONU
- după cel de-al doilea război mondial, primul instrument
adoptat în cadrul ONU a fost „Convenţia cu privire la
imunităţile şi privilegiile ONU”, care va avea un rol important
în evoluţia diplomaţiei multilaterale.
Evoluţiile produse Convenţia de la

în practica Viena din 18
diplomatică după aprilie 1961
1815 impuneau o privind relaţiile
nouă şi diplomatice a fost
cuprinzătoare adoptată de
codificare a Conferinţa
dreptului şi plenipotenţiarilor,
uzanţelor care convocată şi ţinută
priveau pe trimisul la Viena între 2
diplomatic, fapt ce martie şi 4 aprilie
a fost realizat la 1961 şi a intrat în
Conferinţa de la vigoare la 24
Viena din 1961. aprilie 1964.
Comisia de Drept Internațional a ONU, în

prima sesiune din 1949 a inclus pe
agenda de lucru 14 subiecte prioritare,
între care era prevăzută și reglementarea
imunităților și privilegiilor diplomatice.
Comisia a început să lucreze la Convenție

în anul 1954 și după 4 ani a supus
Adunării Generale a ONU un proiect de
articole
Adunarea Generală , prin Rezoluția nr.

1450 a hotărât ca proiectul să fie
discutat într-o conferință separată,
convocată în acest scop la Viena între 2
martie și 14 aprilie 1961, la care au
participat 81 de state.
„Convenţia privind misiunile speciale, Viena,

1969, vizează diplomaţia ad-hoc
„Convenţia privind reprezentarea statelor în

relaţiile lor cu organizaţiile cu caracter
universal”, Viena, 1975, vizează diplomaţia
multilaterală.
- „Acordul general privind privilegiile şi

imunităţile Consiliului Europei”, Paris, 2
septembrie 1949
Deşi procesul de
codificare nu s-a Prin intermediul
încheiat, dreptul dreptului diplomatic
diplomatic este astăzi întregul sistem de
o ramură distinctă a norme al dreptului
dreptului internaţional public
internaţional public, este viabil ca drept al
ramură care poate fi păcii, al relaţiilor
apreciată ca una paşnice, de
centrală, pentru că, colaborare dintre
fără dreptul subiectele dreptului
diplomatic celelalte internaţional, dintre
norme internaţionale state.
ar rămâne fără efect.
Dreptul diplomatic este o

ramură a dreptului
internaţional public, însă se
întâlnesc numeroase reguli
care aparţin dreptului Dreptul diplomatic are un rol
intern al statelor: determinant asupra
legislaţiei interne, aceasta
- cele care stabilesc trebuind să fie în
numirea agenţilor concordanţă cu
diplomatici, competența angajamentele asumate de
misiunilor diplomatice, state prin tratatele
structura acestora, internaţionale.
organizarea, funcţionarea şi
statutul organelor de stat
interne pentru relaţiile
internaţionale.
„diplomaţia sintetizează mai multe

ştiinţe” pe care „arta diplomaţilor le
pune în operă în complexele
tratative în care sunt angajaţi”-
Nicolae Titulescu
„Diplomația este o formă distinctă a

raporturilor bilaterale şi multilaterale
dintre state, caracterizată prin întreţinerea
unor raporturi şi activităţi oficiale şi
căutarea, prin intermediul negocierilor a
intereselor statelor prin înţelegeri directe,
dar şi ca arta de asigura, conduce şi
practica negocierile în numele unui stat cu
alt stat sau state” - Dicţionarul diplomatic.
„ diplomaţia este o profesiune foarte

veche, distinctă, de o complexitate
deosebită, implicând mânuirea cu
inteligenţă a celor mai multe concepte
elaborate de ştiinţele sociale şi,
îndeosebi, de ştiinţa dreptului şi relaţiile
internaţionale, iar diplomaţii de valoare
au fost dintotdeauna oameni instruiţi,
cunoscători ai domeniului şi ai domeniilor
conexe.”
în vorbirea curentă,
istoricii noţiunea
desemnează, de desemnează o
regulă, prin acest abilitate de a
termen relaţiile rezolva o situaţie
externe ale statului conflictuală
în jurnalistică,
termenul se foloseşte
pentru a desemna
ministerul de
externe, atunci când
este implicat în
promovarea unei
poziţii faţă de un
eveniment extern
Dreptul diplomatic este cel

Dreptul diplomatic reprezintă
care oferă cadrul juridic al
ramura dreptului
stabilirii şi derulării relaţiilor
internaţional public alcătuită
dintre state, dintre acestea şi
din totalitatea normelor
organizaţiile internaţionale,
juridice care au ca obiect
fapt ce-l deosebeşte de
reglementarea relaţiilor
diplomaţie, care reprezintă un
diplomatice dintre state,
instrument de realizare a
respectiv dintre acestea şi
politicii externe, a intereselor
organizaţiile internaţionale.
statelor.
Dreptul diplomatic, parte a

dreptului internaţional public,
constituie un mijloc de
orientare şi de influenţare a
politicii externe a statelor în
direcţia unor obiective şi
valori stabilite de acestea prin
principiile şi normele de drept
diplomatic.
Politica externă a statelor,

la rândul ei, contribuie la
Politica externă a statelor
dezvoltarea dreptului
trebuie să fie formulată şi
diplomatic, la modificarea
realizată în deplină
sau completarea acestuia,
concordanţă cu principiile şi
în raport cu nevoile reale
normele de dreptului
ale relaţiilor interstatale,
diplomatic.
ale evoluţiei societăţii
umane.
Dreptul internaţional,
O mare parte a la rândul său, Dreptul diplomatic, ca
principiilor şi normelor influenţează regulile parte a dreptului
de drept internaţional morale ale raporturilor internaţional public,
public îşi au originea în interstatale, presupune la rândul
normele morale, contribuind la său, existenţa unor
dreptul internaţional dezvoltarea acestora în legături de influenţare
fiind în esenţa sa bazat raport cu cerinţele şi intercondiţionare
pe regulile moralei. vieţii internaţionale reciprocă cu morala.
bazate pe drept.
Prof. univ. dr. Jana MAFTEI
1. Dreptul diplomatic: noţiuni introductive

1.1. Noţiunea, definirea şi caracteristicile dreptului diplomatic
1.2. Izvoarele dreptului diplomatic
1.3. Codificarea dreptului diplomatic
1.4. Interacţiunea dintre dreptul diplomatic, diplomaţie, politica externă şi morala internaţională
2. Relaţiile diplomatice
2.1. Noţiunea de relaţii diplomatice
2.2. Stabilirea şi încetarea relaţiilor diplomatice
2
3. Misiunile diplomatice
3.1. Misiunile diplomatice – categorii, structură, organizare
3.2. Înfiinţarea şi încetarea unei misiuni diplomatice
4. Membrii misiunii diplomatice

4.1. Membrii misiunii diplomatice
4.2. Numirea membrilor misiunii diplomatice
5. Funcţiile misiunii diplomatice

5.1. Precizări preliminare
5.2. Funcţia de reprezentare
5.3. Funcţia de negociere
5.4. Funcţia de observare şi informare
5.5. Funcţia de realizare a cooperării internaţionale
5.6. Funcţia de protejare a intereselor statului acreditant şi a cetăţenilor acestuia
6. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

6.1. Imunităţile diplomatice
6.2. Privilegiile diplomatice
6.3. Facilităţile diplomatice
RELAŢIILE
DIPLOMATICE
2. RELAŢIILE DIPLOMATICE
2.1. Noţiunea de relaţii diplomatice
2.2. Stabilirea şi încetarea relaţiilor
diplomatice
RELAŢII DIPLOMATICE
Michael Hardy aprecia

că relaţiile diplomatice
Relaţiile diplomatice
reprezintă „conducerea,
sunt o parte a relaţiilor
prin intermediul
internaţionale şi
organelor
„alcătuiesc o categorie
reprezentative şi prin
specială de raporturi
mijloace paşnice, a
între state, de o calitate
relaţiilor externe ale
superioară şi de o
unui anumit subiect al
importanţă deosebită”.
dreptului internaţional
(Ion M. Anghel)
cu oricare alt subiect
sau alţi subiecţi”.
RELAŢII DIPLOMATICE (RD)
RD sunt raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state.
RD se stabilesc pe baza acordului de voinţă reciproc al statelor.
RD se derulează prin intermediul misiuni lor diplomatice permanente pe care

statele şi le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al apărării
intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.
RD reprezintă forma superioară a legăturilor

dintre state.
RD contribuie la lărgirea şi intensificarea raporturilor bilaterale în toate
domeniile de activitate (politic, economic, cultural-ştiinţifice, consular etc.).
Dicţionarul diplomatic, 1979
STABILIREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

entităţile între
care se stabilesc
relaţiile
un act diplomatice
internaţional trebuie să aibă
politic şi personalitate
juridic în juridică
acelaşi timp internaţională
un acord cele două

între cele state sau
două state guvernele
interesate celor două
state trebuie
să se fi
recunoscut
CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1961

 Art. 2 stipulează în mod expres că: „Stabilirea de
relaţii diplomatice între state şi trimiterea de
misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământ mutual”.
 RD se stabilesc pe termen nedefinit.
 Acordul dintre cele două state poate rezulta din

tratate, clauze în cuprinsul tratatelor, schimburi
de scrisori între miniştrii de externe
 Acordul trebuie să se refere explicit la stabilirea
relaţiilor diplomatice.
STABILIREA DE RELAŢII DIPLOMATICE ŞI TRIMITEREA

DE MISIUNI PERMANENTE SUNT DOUĂ ACTE DIFERITE.
 Statele pot stabili între  Acordul prin care se

ele relaţii diplomatice înfiinţează o misiune
fără a trimite diplomatică poate avea
reprezentanţi şi fără a forma unui tratat
înfiinţa misiuni special sau poate să facă
permanente, ci folosind parte dintr-un tratat
misiuni temporare sau general;
prin intermediul  el poate fixa data în care
misiunilor diplomatice vor fi înfiinţate
ale unui stat terţ. misiunile diplomatice
sau să prevadă numai în
general;
 poate stabili rangul
şefului misiunii
diplomatice.
ÎNCETAREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE
 totală, definitivă  temporară.

 relaţiile diplomatice se rup  relaţiile diplomatice sunt
 raporturile oficiale dintre cele suspendate
două state sunt întrerupte,  rezultatul unor împrejurări
misiunile diplomatice se închid, temporare care fac imposibilă
agenţii diplomatici şi ceilalţi menţinerea lor pentru perioade
membri ai misiunii diplomatice determinate (de exemplu,
trebuie să părăsească teritoriul ocuparea teritoriului statului
statului acreditar. (debelatio).
 motive diverse: măsură de  relaţiile diplomatice se menţin
constrângere fără folosirea în forma în care existau la data
forţei ori rezultat al stării suspendării, nefiind necesară
conflictuale armate prezentarea unor noi scrisori de
 act unilateral al statelor expres acreditare de către şeful de
sau tacit misiune diplomatică.
 Restabilirea relaţiilor
diplomatice care au fost rupte
se face printr-un nou acord
între cele două state interesate.
MISIUNILE
DIPLOMATICE

3. Misiunile diplomatice
3.1. Misiunile diplomatice – categorii,
structură, organizare
3.2. Înfiinţarea şi încetarea unei misiuni
diplomatice
ORGANELE DE STAT INTERNE PENTRU

RELAŢIILE DIPLOMATICE
 Parlamentul  Şeful statului
 adoptă legile de ratificare şi  Este reprezentantul statului în
aderare la tratatele raporturile cu alte state
internaţionale, precum şi alte  poate încheia tratate
legi prin care se transpun în internaţionale
plan normativ strategiile de
politică externă a statului  adresează mesaje
Parlamentului cu privire la
 poate stabili relaţii directe, cu problemele politicii naţionale,
pronunţat caracter diplomatic inclusiv cele de politică externă
 poate să-şi exprime poziţia faţă  acreditează şi recheamă
de anumite aspecte reprezentanţii diplomatici
internaţionale cu implicaţii
directe în politica externă a  aprobă, înfiinţează,
statului desfiinţează sau schimbă
rangul misiunilor diplomatice
 reprezentanţii diplomatici ai
altor state sunt acreditaţi pe
lângă şeful statului

 Şeful guvernului  Ministerul Afacerilor
 exercită atribuţii de Externe
reprezentare a statului în  organul central de
relaţiile externe specialitate al
 poate negocia şi încheia administraţiei de stat,
tratate internaţionale fără creat special pentru a
a prezenta deplinele organiza şi desfăşura
puteri, direct relaţiile de politică
externă ale statului
 numeşte negociatorii
acordurilor internaţionale  pregăteşte proiectele
care sunt supuse aprobării tratatelor care urmează a
lui fi încheiate cu alte state
 numeşte şi recheamă  poate încheia anumite
unele categorii de acorduri,
diplomaţi  notifică statelor străine
numirea sau rechemarea
unor agenţi diplomatici
ORGANELE DE STAT EXTERNE PENTRU RELAŢIILE

DIPLOMATICE
MISIUNEA DIPLOMATICĂ PERMANENTĂ

- organul specializat al statului sau al unei
entităţi cu personalitate internaţională,
- creat în mod permanent pe lângă un alt stat
sau altă entitate cu personalitate
internaţională,
- cu consimţământul acestora,
- cu scopul de a asigura realizarea şi
menţinerea relaţiilor diplomatice

 Ministrul Afacerilor  Alte autorităţi ale
Externe administraţiei publice
 reprezintă guvernul în centrale de specialitate
străinătate care au atribuţii în
realizarea politicii externe
 poate negocia şi încheia a statului
acorduri internaţionale
fără a prezenta deplinele
puteri.  ministerele din domeniul
 îndeplineşte atribuţii comerţului, apărării
directe cu privire la toate naţionale, afacerilor
aspectele politicii externe a interne, culturii, educaţiei
statului etc.
 are competenţa de a
controla misiunile
diplomatice şi consulare
ale statului său
MISIUNEA DIPLOMATICĂ
Statul care trimite

misiunea diplomatică se
numeşte
STAT ACREDITANT.
Statul care primeşte se

numeşte
STAT ACREDITAR.
CLASIFICARE
 în funcţie de PERIOADA pentru care a fost
constituită:
- misiune diplomatică permanentă - nu are
existenţa fixata în timp
- misiune diplomatică temporară – creată să
funcționeze pentru o anumită perioadă
 în funcţie de SARCINILE ce i-au fost atribuite:

- misiunea diplomatică cu sarcini generale – de
regulă, o misiune permanentă
- misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare
precisă - o misiune temporară, având sarcini
determinate, precum participarea la anumite
solemnităţi, la negocierea unui tratat etc.;
CLASIFICARE
 după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare şi al calităţii
pe care o are subiectul de drept internaţional al cărui organ este, în cadrul
diplomaţiei bilaterale:
- Ambasadă – misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai
înalt, condusă de un ambasador;
- Nunţiatura apostolică – misiune a Sfântului Scaun într-un stat, condusă de
nunţiul apostolic;
- Legaţie – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un
ministru sau ministru rezident (astăzi în număr redus);
- Internunţiatura apostolică – reprezintă Sfântul Scaun în ţările unde nu
există nunţiatură, corespunde ca rang legaţiei şi este condusă de un internunţiu;
- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are
relaţii şi interese deosebit de strânse – statele Commonwealthului britanic
(Canada, Australia, Noua Zeelandă, Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de
acelaşi rang cu ambasada;
- Comunitatea francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanţe conduse
de un Înalt Reprezentant;
DIPLOMAŢIE MULTILATERALĂ
 reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente acreditate de
un stat pe lângă o organizaţie internaţională guvernamentală;
 misiunile permanente ale organizaţiilor internaţionale în diferite state.
 aceste misiuni pot fi conduse de către reprezentanţi diplomatici din
prima clasă/rang, respectiv ambasadori, din cea de-a doua clasă/rang
de agenţi diplomatici (miniştri plenipotenţiari, trimişi extraordinari)
sau din cea de-a treia clasă/rang de agenţi diplomatici, cea a
însărcinaţilor cu afaceri, cei cu titlu permanent (en pied), respectiv,
însărcinaţi cu afaceri ad interim (a.i.).
 Exemple
- Misiunea României la ONU - http://mpnewyork.mae.ro/index.php?lang=ro,
- http://www.mpgeneva.mae.ro/
- Reprezentanta Permanenta a Romaniei pe langa Uniunea Europeana
- http://bruxelles.mae.ro/index.php?lang=ro&id=306
- Misiunea României la NATO, www.nato.mae.ro
- Misiunea României pe lângă Consiliul Europei http://coe.mae.ro/
- Misiunea României la UNESCO ş.a.),
 http://www.mae.ro/node/6291
REPREZENTANŢE
 Banca Mondială (BM)

 Banca Europeană de Investiţii (BEI)
 Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.)
 Biroul Internaţional al Muncii
 Biroul UNESCO Bucureşti - Centrul European pentru Învăţâmânt
Superior
 Centrul de Informare al Naţiunilor Unite (U.N.I.C.)
 Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF)
 Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie (U.N.F.P.A.)
 Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.)
 Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi
 Organizaţia Internaţională a Francofoniei (O.I.F.)
 Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (O.I.M.)
 Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (P.N.U.D.)
 Reprezentanţa Comisiei Europene
STRUCTURA MISIUNILOR DIPLOMATICE
Diferă:
- de la ţară la ţară,
- de la misiune la misiune,
- pentru același stat acreditant, de la o capitală la alta
- în funcție de interesele, mărimea, capacitatea statului
acreditant,
- de importanța pe care o prezintă pentru acesta statul
acreditar
Este determinată de nevoile cărora este chemată să le facă față
prin exercitarea funcțiilor.
STRUCTURA MISIUNILOR DIPLOMATICE

 ORGANIZAREA INTERNĂ ESTE DE
COMPETENȚA EXCLUSIVĂ A STATULUI
ACREDITANT.
 Misiunea este organizată pe secții, birouri,
departamente:
- Secția politică/Şeful misiunii
- Cancelaria
- Biroul administrativ
- Secretariatul şi arhivele
- Securitatea
- Comunicaţiile şi celelalte servicii tehnice
- Contabilitatea
- Departamentul comercial
- Departamentul/secția consular/ă
- Serviciul militar, naval, aerian şi alte servicii
specializate
ŞEFUL MISIUNII
- coordonatorul Secţiei politice a misiunii diplomatice
- „diplomatul însărcinat de statul acreditant pentru a
acţiona în această calitate”- CVRD 1961
- aparţine unor ranguri sau clase diferite.
- este numit şi acreditat de statul căruia îi aparţine
misiunea diplomatică (statul acreditant) în statul de
reşedinţă (statul acreditar) potrivit unei proceduri
speciale.
- este răspunzător pentru toate problemele legate de
misiune.
- poate să delege diferite funcţii personalului misiunii,
dar este singurul responsabil, atât faţă de propriul
guvern, cât şi faţă de guvernul pe lângă care este
acreditat, pentru conducerea misiunii.
ŞEFUL MISIUNII
 îndeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin
misiunii;
 – transmiterea către guvernul ţării gazdă a opiniilor
propriului guvern asupra problemelor importante de
interes comun sau implicând o politică comună; în
asemenea cazuri acţionează drept canal de comunicaţie
între cele două guverne;
 – elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra
evenimentelor politice şi economice ş.a. semnificative din
ţara de reşedinţă;
 – informarea guvernului şi a altor instituţii şi organisme
din ţara de reşedinţă asupra unor aspecte ale politicii
interne şi externe ale ţării sale;
 – cunoaşterea şi stabilirea de relaţii cu persoane cu
influenţă în statul în care este acreditat;
 – frecventarea unui cerc de relaţii cât mai larg şi cât mai
variat posibil, pentru a putea îndeplini sarcinile prezentate
mai sus.
CANCELARIA
 Biroul central și principal al misiunii
 Este condusă de funcționari diplomatici cu cel mai
înalt grad după șeful de misiune și de colaboratorii
direcți și apropiați ai acestuia
 Șeful cancelariei sau adjunctul şefului de misiune
(primul colaborator) este responsabil pentru:
 coordonarea activităţii misiunii
 supravegherea administrării misiunii
 rezolvarea cu promptitudine a corespondenţei
 întocmirea unor fişe documentare conţinând toate
informaţiile locale pe care orice nou şef de misiune
sau membru al personalului ar trebui să le cunoască
la sosirea la post.
BIROUL/SECŢIA ECONOMIC/Ă
 dezvoltarea relaţiilor economice şi a celor comerciale
dintre cele două ţări
 susţinerea prin toate mijloacele posibile interesele
economice ale propriului stat
 sprijinirea oamenilor de afaceri aflaţi pe teritoriul
statului acreditar
 de a răspunde cu promptitudine la toate întrebările
specifice
 de a furniza toate informaţiile de bază care să
permită ţării sale să elaboreze o strategie şi o politică
economică şi comercială adecvate, iar oamenii de
afaceri să poată evalua avantajele pieţii locale.
 Problemele comerciale intră în competența exclusivă a
consulatelor
 Funcții ale secției economico-comerciale: de informare,
de asistență, de prospectare, de promovare
BIROUL/SECŢIA CULTURĂ
 Diplomaţia culturală - unul dintre mijloacele cele mai eficiente de
cunoaştere şi apropiere a statelor
 Diplomaţii responsabili cu problemele de cultură şi presă trebuie
să cunoască bine situaţia din ţara de reşedinţă în aceste domenii,
pentru a putea să fie în măsură să identifice canale de
comunicare eficiente.
 Diplomaţii cu sarcini culturale şi de presă trebuie să fie experţi în
domeniile lor de activitate din propria ţară.
 Diplomatul responsabil cu activitatea culturală este principalul
coordonator al acţiunilor culturale majore desfăşurate de
misiunea diplomatică în statul acreditar:
- Realizarea cunoașterii în țara de reședință a culturii naționale în
statul acreditant
- Dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-științific cu statul
acreditant
- Organizarea de expoziţii tematice – din domeniul istoriei,
literaturii, artei
- Participarea la pregătirea și încheierea de acorduri culturale,
supravegherea aplicării lor ş.a.).
BIROUL/SECŢIA DE INFORMARE ȘI PRESĂ
 A apărut în structura misiunilor diplomatice după cel

de-al doilea război mondial
 Are sarcina de a orienta opinia publică națională și
internațională, de a contribui la dezvoltarea relațiilor
dintre cele două state:
- Spre interior – spre statul acreditant – atașatul de
presă=o sursă de informații pentru misiunea
diplomatică și statul acreditant
- Spre exterior – spre statul acreditar – date și informații
utile pentru presa locală despre statul acreditant
SECŢIA CONSULARĂ
 art. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 privind
relaţiile diplomatice, „nici o dispoziţie a prezentei
Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.”
 Zona de competenţă teritorială a Secţiei consulare nu
coincide, întotdeauna cu întregul teritoriu al statului
acreditar (spre deosebire de celelalte secții).
 Membri ai misiunii cu formațiune specială în
domeniul consular.
FUNCŢII ALE DIPLOMAŢILOR ÎNCADRAŢI LA

SECŢIA CONSULARĂ
Activități privind pașapoartele și vizele, acte
administrative, notariale, judiciare, asistență și protecție
consulară
- funcții ale misiunii diplomatice – de reprezentare şi
ocrotire a intereselor statului şi conaţionalilor săi, de
promovare a relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între
statul trimiţător şi statul de reşedinţă şi de informare
prin mijloace licite cu privire la evoluţia vieţii politice,
economice, comerciale, culturale şi ştiinţifice din statul
acreditar;
- funcţii specifice – privind reprezentarea, protecţia şi
asistenţa acordată conaţionalilor aflaţi pe teritoriul
statului de reşedinţă şi în unele domenii cu caracter civil
sau comercial.
BIROURILE ATAŞAŢILOR MILITARI

 birou militar propriu-zis, birou naval şi al aerului.
 sunt conduse de un ataşat militar, care face parte din cadrele
Ministerului apărării statului acreditant,
 indiferent de gradul său, atașatul militar este subordonat
ierarhic şefului misiunii diplomatice.
 comunică direct cu ministerele în privinţa problemelor strict
militare şi în special acelora care se referă la secrete militare.
 Ataşaţii militari îndeplinesc funcţii precum:
- de observare şi informare asupra situaţiei militare din ţara de
reşedinţă;
- de cooperare cu autorităţile militare ale ţării de reşedinţă, în
cadrul acordurilor stabilite între cele două state;
- de reprezentare a statului acreditant la ceremoniile oficiale
care au loc în ţara de reşedinţă (asistă la defilări cu ocazia
sărbătorilor naţionale, participă la exerciţii şi manevre
militare la care sunt invitaţi etc.);
- de consilier tehnic al şefului misiunii diplomatice, în domeniile
de specialitate tehnico-militară, a căror cunoaştere este
necesară pentru o justă apreciere a situaţiilor care fac obiectul
analizelor politico-diplomatice.
ALTE SECȚII/BIROURI
 Birourile ataşaţilor de afaceri interne
 Biroul pentru migrațiuni
 Atașați științifici etc.

ÎNFIINȚAREA MISIUNILOR
DIPLOMATICE
Misiunea diplomatică: „organ al unui subiect de drept
internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt
subiect de drept internaţional şi însărcinat cu asigurarea
relaţiilor diplomatice ale acestui subiect” (Philippe Cahier).
„Agenţia ori instituţia pe care un stat o înfiinţează într-un alt

stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el
relaţiile diplomatice” (J. Perez de Cuellar)
Misiunea diplomatică = principalul instrument prin care se

stabilesc şi se menţin relaţiile diplomatice, contribuind direct şi
nemijlocit la realizarea colaborării dintre ele. (Ion M. Anghel)
Existenţa relaţiilor diplomatice între două state şi

acordul lor de voinţă pentru schimbul de misiuni
diplomatice.
DREPTUL DE LEGAȚIE
Dreptul de a stabili şi întreţine relaţii diplomatice, de a
primi (dreptul de legație pasivă) şi trimite misiuni
diplomatice (dreptul de legație activă) aparţine:
 Statelor;
 altor subiecte de drept, altor entităţi, cărora dreptul
internaţional le recunoaşte această facultate: Sfântul
Scaun şi Ordinul Suveran al cavalerilor de la Malta;
 mişcărilor de eliberare naţională
 organizaţiilor internaţionale cu vocaţie generală

(O.N.U. şi instituţiile ei specializate), organizaţiilor
regionale etc.
CONSIMȚĂMÂNTUL
 art. 2 din Convenţia de la Viena din 1961 în următoarea
formulare: „stabilirea unei misiuni diplomatice între state
şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimţământ mutual”.
 Încheierea acordului pentru înfiinţarea unei misiuni
diplomatice permanente este precedată de tratative politice
pentru discutarea acestui lucru.
 Acordul de înfiinţare a misiunii diplomatice poate îmbrăca
forma juridică a unui tratat de-sine-stătător sau poate face
parte dintr-un tratat cu un conţinut mai larg.
 Acordul cuprinde clauze referitoare la rangul, efectivul,
competenţa misiunii diplomatice, la faptul dacă este vorba
de un schimb de misiuni diplomatice sau de înfiinţarea
numai a unei singure misiuni etc.
 Schimbarea rangului misiunii diplomatice necesită acordul
reciproc şi expres al statelor.
SUSPENDAREA MISIUNII DIPLOMATICE

 Intervine atunci când, din diferite motive,
misiunea diplomatică nu mai este în măsură să
funcţioneze şi să reprezinte interesele statului
acreditant în statul acreditar
 Relaţiile diplomatice se menţin.
 În doctrină sunt menţionate, ca exemple care
ilustrează această situaţie, cazurile statelor care,
fiind ocupate de forţele germane, şi-au transferat
guvernele lor în alte state (mai ales la Londra).
 Pentru reinstalarea misiunii diplomatice nu este
necesar un acord – acordul anterior a continuat să
subziste și nu are nevoie de confirmare
 Scrisorile de acreditare – valabile sau reînnoite
(aceeași persoană), altele noi (dacă se trimite un
nou șef de misiune).
ÎNCETAREA MISIUNII DIPLOMATICE

 Încetarea misiunii diplomatice = întreruperea
completă a funcţiilor misiunii diplomatice, încetarea
automată a sarcinilor care revin membrilor misiunii
diplomatice.
 Încetarea misiunii diplomatice poate avea drept
cauze:
- ruperea, din diferite cauze, a relaţiilor diplomatice;
- dispariţia unuia dintre state (fuziune sau

dezmembrare)
- refuzul de recunoaştere a guvernelor nou instalate în
unul din cele două state;
- suprimarea din motive bugetare etc.
4. MEMBRII
MISIUNILOR
DIPLOMATICE
MEMBRII MISIUNII DIPLOMATICE

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice clasifică membrii misiunii diplomatice în
trei categorii:
a)- membrii
1. şeful misiunii,
personalului diplomatic
2. membrii personalului misiunii b)- membrii
personalului
3. personalul privat al misiunii. administrativ şi tehnic
c)- membrii
personalului de
serviciu.
Membrilor de familie ai membrilor misiunii diplomatice

cărora statul acreditar le acordă un statut special
DEFINIȚII ART.1 CVRD
şeful misiunii diplomatice = persoana însărcinată de către statul său să
acţioneze în această calitate;
membrii misiunii diplomatice =şeful misiunii şi membrii personalului
misiunii diplomatice;
membrii personalului misiunii diplomatice = membrii personalului
diplomatic, cărora li se adaugă personalul administrativ şi de
deservire;
membrii personalului diplomatic = membrii personalului misiunii
diplomatice care au rang diplomatic;
agentul diplomatic = şeful misiunii diplomatice sau un membru al
personalului diplomatic al misiunii;
un membru al personalului administrativ şi tehnic =un membru al
misiunii diplomatice angajat în serviciul administrativ sau tehnic al
misiunii diplomatice;
un membru al personalului de deservire = un membru al misiunii
diplomatice din departamentul de servicii interne al misiunii
diplomatice,
un funcţionar particular = o persoană care se află în serviciul particular
al unui membru al misiunii diplomatice şi care nu este angajat al
statului trimiţător
CORPUL DIPLOMATIC
Decanul corpului
Sensuri
diplomatic
• Lato sensu, totalitatea • = diplomatul cu cea mai
agenţilor diplomatici, mare vechime în post pe
împreună cu membrii teritoriul statului
familiei lor aflaţi pe acreditar, diplomat care
teritoriul statului de aparţine clasei întâi de
reşedinţă. reprezentare.
• Stricto sensu, numai • în ţările catolice,
şefii reprezentanţelor nunţiul papal este
diplomatice. considerat de drept
decan al corpului
diplomatic, indiferent
dacă îndeplineşte sau
nu condiţia referitoare
la vechime.
NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE
 Şeful de misiune – categorii

ambasadori, nunţii trimişi însărcinaţi cu afaceri
apostolici şi alţi şefi diplomatici, (en titre, en pied sau
de misiuni având un miniştri şi nunţii titulari) care sunt
rang echivalent (de papali interimari acreditaţi pe lângă
exemplu, înalţi care sunt Ministerele de Afaceri
comisari schimbaţi acreditaţi pe Externe (şi această
între ţările membre lângă şefii de stat categorie este rar
ale unei comunităţi) (această întâlnită).
care sunt acreditaţi categorie este
pe lângă şefii de stat; acum practic
inexistentă);
NUMIREA ȘEFULUI DE MISIUNE

• Desemnarea şi numirea lor se face
- de statul acreditant, potrivit normelor aparţinând
dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate;
- de către şi în numele şefului de stat, în conformitate cu
prevederile constituţionale din fiecare ţară.
- Art. 5 pct.2 al Convenţiei de la Viena din 1961: „Dacă statul
acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau
mai multe state, el poate înfiinţa o misiune diplomatică
condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în
fiecare din statele în care şeful de misiune nu-şi are
reşedinţa sa permanentă”.
- Art.4 pct.1: „Statul acreditant trebuie să se asigure că
persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca şef al
misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui
stat”.
PROCEDURA ACREDITĂRII
 Numirea unui şef de misiune se perfectează în mod formal
prin procedura acreditării şi nu din momentul acordării
agrementului.
 Acreditarea =procedura specială prin care dreptul
internaţional reglementează afirmarea definitivă a
calităţii de şef de misiune a unei persoane fizice care
a primit deja agrementul.
 Această procedură presupune existenţa a două declaraţii de
voinţă distincte:
1. voinţa statului acreditant referitoare la numirea agentului
diplomatic: SCRISORILE DE ACREDITARE
+
2. declaraţia expresă a statului acreditar de acceptare a
numirii respective: PRIMIREA SOLEMNĂ A
SCRISORILOR DE ACREDITARE
= RAPORT DE MISIUNE DIPLOMATICĂ.
SCRISORILE DE ACREDITARE
instrumentul
diplomatic prin
care se constată sunt semnate de
calitatea oficială a către şeful
şefului de misiune, statului
prin care se face
dovada că această acreditant şi
persoană este adresate şefului
abilitată de către statului
guvernul său să acreditar;
exercite funcţiile
încredinţate;
prezentarea şeful de misiune

scrisorilor de dobândeşte în mod
acreditare este definitiv funcţia sa de
esenţială pentru şef de misiune, fiind
recunoaşterea învestit cu exerciţiul
deplin al funcţiilor
calităţii de şef de
sale odată cu
misiune şi are loc în încheierea ceremoniei
cadrul unei prezentării scrisorilor
solemnităţi speciale; de acreditare.
PROCEDURA DE NUMIRE A ALTOR MEMBRI

AI PERSONALULUI DIPLOMATIC
EFECTIVUL MISIUNII DIPLOMATICE

 Dreptul statului acreditant de a numi
membrii personalului diplomatic este
limitat de dreptul statului acreditar
de a solicita menţinerea efectivului
misiunii diplomatice în ceea ce el
consideră REZONABIL.
 Statul acreditant poate refuza să
admită funcţionari de o anumită
categorie (art.11 Convenţia de la
Viena, 1961).
NUMIREA PERSONALULUI TEHNICO-

ADMINISTRATIV ŞI A CELUI DE SERVICIU
 personalul tehnic şi administrativ este alcătuit

din: secretari tehnici, translatori, dactilografi,
arhivari, contabili, referenţi de specialitate etc.
 personalul de serviciu cuprinde şoferi, curieri,
portari, oameni de serviciu, grădinari, mecanici,
muncitori calificaţi etc.
 se vor îndeplini aceleaşi reguli ca în cazul
personalului diplomatic cu următoarele diferenţe:
- apartenenţa la cetăţenia statului acreditant nu
este o condiţie ce trebuie îndeplinită;
- nu mai apare nici condiţia ca această persoană să
aibă calitatea de persona grata.
5. FUNCŢIILE
MISIUNILOR
DIPLOMATICE
5.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE

5.2. FUNCŢIA DE REPREZENTARE
5.3. FUNCŢIA DE NEGOCIERE
5.4. FUNCŢIA DE OBSERVARE ŞI
INFORMARE
5.5. FUNCŢIA DE REALIZARE A
COOPERĂRII INTERNAŢIONALE
5.6. FUNCŢIA DE PROTEJARE A
INTERESELOR STATULUI ACREDITANT ŞI
A CETĂŢENILOR ACESTUIA
Reglementare
Art.3 alin.1 Convenţia de la Viena, din anul 1961:
• a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
• a ocroti în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
• a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
• a informa prin toate mijloacele licite, despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi de a raporta cu privire la acestea
statului acreditant;
• promovare a relaţiilor de prietenie şi de dezvoltare a relaţiilor
economice, culturale şi ştiinţifice între statul acreditant şi statul
acreditar.
Art.3 alin. 2:
• nici o dispoziţie a Convenţiei nu poate fi interpretată ca interzicând
misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
Enumerarea funcţiilor misiunii diplomatice făcută în cuprinsul art.3 nu
este una exhaustivă.
Consimţământul pe care un stat îl dă pentru înfiinţarea misiunii
diplomatice presupune permisiunea de a îndeplini cel puţin funcţiile
enumerate de Convenţie.
FUNCŢIA DE REPREZENTARE
• Funcţia de a reprezenta statul acreditant în
statul acreditar este cea mai veche funcţie a
misiunilor diplomatice, şeful misiunii fiind cel
care reprezintă statul său în plenitudinea relaţiilor
sale diplomatice, prin modalităţi foarte variate de
participare la viaţa publică a statului acreditar.
• Formele prin care se realizează funcţia de
reprezentare sunt multiple:
- participarea la viaţa publică a statului acreditar;
- negocierea în numele statului acreditant;
- promovarea politicii statului acreditant etc.
FUNCŢIA DE NEGOCIERE
• Funcţia de a duce tratative cu guvernul statului acreditar,
denumită şi funcţia de negociere, reprezintă aspectul esenţial al
activităţii misiunii diplomatice în apărarea intereselor statului
acreditant în rezolvarea diferendelor dintre state.
Negocierea =mijloc diplomatic de soluţionare a diferendelor.
- Negocieri oficioase =contacte de cunoaştere a intenţiilor
părţilor, fără a le angaja) sau
- Negocieri oficiale = început de angajare)
- directe (între şeful misiunii şi şeful statului)
- indirecte (între şeful misiunii şi ministerul afacerilor externe
ori alte autorităţi ale statului acreditar).
Potrivit dreptului tratatelor, şeful misiunii diplomatice poate
negocia şi autentifica textul unui tratat fără a fi nevoit să
prezinte deplinele puteri.
FUNCŢIA DE OBSERVARE ŞI
INFORMARE
• Funcţia de informare prin toate mijloacele licite,
despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul
acreditar şi de a raporta cu privire la acestea statului
acreditant presupune urmărirea şi studierea aspectelor
vieţii politice, sociale, culturale etc. din statul acreditar,
efectele evenimentelor internaţionale în acest stat, precum
şi derularea relaţiilor dintre cele două state.
• Funcţia de informare nu se realizează numai într-un
singur sens, înspre statul acreditant, ci şi înspre statul
acreditar, pentru o cât mai bună cunoaştere de către acesta
a realităţilor din statul reprezentat.
FUNCŢIA DE REALIZARE A
COOPERĂRII INTERNAŢIONALE
• Funcţia de promovare a relaţiilor de prietenie şi
de dezvoltare a relaţiilor economice, culturale şi
ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar,
denumită şi funcţia de cooperare, poate fi definită
ca scop al întregii activităţi a misiunii
diplomatice.
• Misiunea diplomatică are rolul de a cultiva,
promova, extinde şi diversifica relaţiile dintre
statul acreditant şi statul acreditar, pe diferite
planuri: politic, economic, cultural, juridic etc.
FUNCŢIA DE PROTEJARE A INTERESELOR

STATULUI ACREDITANT ŞI A CETĂŢENILOR
ACESTUIA
• o funcţie tradiţională a misiunilor diplomatice, realizată prin
cereri de informare şi asistenţă, prin proteste şi prin invocarea
răspunderii internaţionale ori chiar prin îndeplinirea unor
funcţii consulare.
= protecţia diplomatică = dreptul statului acreditant de a proteja
proprii cetăţeni şi dreptul acestora, când se află în străinătate,
de a cere protecţie, dar în limitele impuse de dreptul
internaţional, adică fără ca aceste acte să constituie ameninţări
la adresa statului acreditar şi fără folosirea forţei sau a
amestecului în treburile interne.
• statul are dreptul de a apăra interesele cetăţenilor săi aflaţi pe
teritoriul altor state, prin mijloace diplomatice şi juridice
adecvate raporturilor internaţionale.
6. IMUNITĂŢI,
PRIVILEGII ŞI
FACILITĂŢI
DIPLOMATICE
6.1. IMUNITĂŢILE DIPLOMATICE

6.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
6.3. FACILITĂŢILE DIPLOMATICE
 un ansamblu de reguli care acordă un statut juridic

specific atât misiunii diplomatice, cât şi personalului
misiunii, cu precizarea că în practica statelor sunt
aplicabile şi alte reguli, în funcţie de particularităţile
concrete ale acestora.
 tratamentul pe care statul acreditar îl acordă
misiunilor diplomatice şi personalului acestora,
exprimat prin exceptarea de la jurisdicţia penală şi
civilă a acestui stat.
 sunt prevăzute şi enumerate în conţinutul articolelor
29-39 din Convenţia de la Viena din 1961.
 Aceste imunităţile şi privilegiile sunt recunoscute
membrilor misiunilor diplomatice şi au ca obiect să
permită exercitarea funcţiilor lor fără ca autorităţile
locale să poată să le aducă îngrădiri.
 Articolul 41 din Convenţia de la Viena prevede,

corelativ, obligaţii faţă de statul acreditar.
 Membrii misiunilor diplomatice au datoria de a
respecta legile şi reglementările statului acreditar
şi de a nu se amesteca în treburile sale interne, iar
localurile misiunilor nu trebuie utilizate în scopuri
incompatibile cu regulile şi obligaţiile activităţii
diplomatice.
 Agenţii diplomatici nu trebuie să exercite profesii
sau alte activităţi remunerate în vederea obţinerii
unui câştig personal pe teritoriul statului acreditar.
 Statul acreditar are obligaţii precise stabilite de

Convenţia de la Viena prin articolele 25-27:
- să acorde misiunii toate facilităţile pentru
îndeplinirea funcţiunilor sale.
- să asigure membrilor misiunii toată libertatea de
deplasare şi de circulaţie.
- interdicţia unor măsuri discriminatorii între state.
- să asigure securitatea localurilor misiunii
- să evite ca liniştea acesteia să fie tulburată sau să-
i fie afectată demnitatea (art. 22).
 Regulile privind privilegiile şi imunităţile sunt

precizate detaliat de Convenţia de la Viena 29-41
 Art. 17 - aceste imunităţi sunt recunoscute:
- diplomaţilor şi familiilor lor
- personalului administrativ şi de serviciu
Convenţiile aplicabile unor organizaţii

(O.N.U., Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.):
- personalul organizaţiilor internaţionale beneficiază
de imunităţi
 Imunităţile diplomatice sunt concretizate în trei
categorii:
a) imunitatea de jurisdicţie;
b) inviolabilităţile;
c) exceptarea de la obligaţia de a depune ca martor.
IMUNITATEA DE JURISDICŢIE
 scoaterea de sub acţiunea legii penale sau civile a statului
acreditar a misiunii diplomatice, personalului misiunii şi a
membrilor lor de familie.
 Art. 31: imunitatea civilă şi penală a agenţilor diplomatici:
- diplomaţii nu pot fi chemaţi în justiţie decât de guvernul sau de
tribunalele ţării lor.
- garanţie indispensabilă pentru ca diplomaţii să poată promova în
deplină libertate şi independenţă interesele statului acreditant.
 Convenţia de la Viena (articolul 38) limitează imunităţile de
jurisdicţie ale membrilor personalului care au naţionalitatea
statului acreditar numai la actele oficiale îndeplinite în
exercitarea funcţiilor lor.
 Diplomatul are dreptul şi nu poate renunţa la imunitatea de
jurisdicţie penală, întrucât nu are dreptul de a lăsa să se aducă
atingere independenţei statului pe care-l reprezintă.
 Acest gen de imunitate este acordată agentului diplomatic în
interesul guvernului ţării sale, numai acesta din urmă poate să
renunţe la ea.
 Diplomatul să respecte legislaţia ţării unde este acreditat.

 El nu poate fi tras la răspundere decât de autorităţile din propria ţară.
 Guvernul statului acreditar poate doar să solicite pe cale diplomatică
aplicarea pedepsei prevăzute de lege.
 Atât timp cât agentul diplomatic străin se află pe teritoriul statului pe
lângă care este acreditat, imunitatea de jurisdicţie penală este totală.
 Imunitatea de jurisdicţie faţă de tribunalele statului acreditar nu
înseamnă că diplomatul străin este absolvit de răspundere pentru
infracţiunile pe care le-ar putea comite, dar acest stat nu-l poate aresta
şi nici judeca prin tribunalele proprii.
 Dacă infracţiunile comise de agentul diplomatic sunt de mică
importanţă, este la latitudinea guvernului statului acreditar să facă
plângere pe cale diplomatică.
 Imunitatea de jurisdicţie penală se aplică şi personalului administrativ
şi tehnic al misiunii şi membrilor lui de familie.
 Convenţia de la Viena (art. 32): statul acreditant

poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a
membrilor familiilor agenţilor diplomatici, a
membrilor personalului administrativ şi tehnic al
misiunilor, precum şi a familiilor lor, a
membrilor personalului de serviciu.
 Această renunţare trebuie să fie întotdeauna
expresă.
 Personalul de serviciu beneficiază de imunităţi
numai pentru actele îndeplinite în exercitarea
funcţiilor sale.
 Statul va trebui să-şi exercite jurisdicţia sa de
asemenea manieră, încât să nu împiedice în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.
 Dacă misiunea are un agent diplomatic de

naţionalitatea statului acreditar sau dacă acesta
locuieşte permanent în statul respectiv, el nu
beneficiază decât de imunitatea de jurisdicţie şi de
inviolabilitate pentru actele îndeplinite în
exercitarea funcţiunilor sale.
 Ceilalţi membri ai personalului misiunilor şi
personalul de serviciu particular care se găsesc în
aceleaşi raporturi faţă de statul acreditar beneficiază
numai de privilegiile şi imunităţile care le sunt
recunoscute de statul respectiv.
 Statul nu va exercita asupra lor jurisdicţia sa, decât
de o asemenea manieră încât să nu împiedice în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.
 Articolul 31 al Convenţiei de la Viena:

Agenţii diplomatici beneficiază de imunitatea de jurisdicţie
în materie civilă şi administrativă, cu excepţia cazurilor
când este vorba despre:
1) o acţiune reală care se referă la un imobil particular
situat pe teritoriul statului acreditar, dacă agentul
diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru
realizarea scopurilor misiunii;
2) o acţiune privind o succesiune în care agentul diplomatic
figurează cu titlu particular şi nu în numele statului
acreditant;
3) o acţiune privind o activitate profesională sau comercială
exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar şi în
afara funcţiilor sale oficiale.
 În aceste cazuri pot fi luate unele măsuri de executare
faţă de diplomat, cu condiţia să nu se aducă atingere
inviolabilităţii persoanei sau locuinţei sale.
 Diplomatul care devine reclamant în faţa unei

instanţe locale nu mai poate invoca imunitatea
de jurisdicţie în ceea ce priveşte orice cerere
reconvenţională legată direct de acţiunea
principală.
 Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o
acţiune civilă sau administrativă nu este
considerată ca implicând renunţarea la măsurile
de executare a hotărârii, care nu poate fi
aplicată nici asupra persoanei, nici asupra
bunurilor sale, o renunţare distinctă din partea
sa fiind necesară.
 Misiunea diplomatică se bucură de imunitate de
jurisdicţie civilă şi administrativă.
INVIOLABILITĂŢILE
– INVIOLABILITATEA MISIUNII = obligaţia statului acreditar de a nu permite
funcţionarilor săi să pătrundă şi să îndeplinească acte de autoritate în localurile
misiunii, mijloace de transport şi terenuri ale acesteia, mai puţin în cazuri
excepţionale, cum ar fi legitima apărare;
Operează chiar şi în timp de conflict armat;
Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum
şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii,
rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii;
– INVIOLABILITATEA ARHIVELOR=operează asupra tuturor documentelor
diplomatice, inclusiv corespondenţa, indiferent de locul unde se află, fiind
absolută;
– INVIOLABILITATEA DIPLOMATULUI=exceptarea acestuia de la orice formă
de reţinere sau detenţie;
Statul acreditar trebuie să-l trateze cu respectul care i se cuvine şi să ia toate
măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii sale.
– INVIOLABILITATEA REŞEDINŢEI DIPLOMATULUI = aceeaşi cu
inviolabilitatea localurilor misiunii.
 Inviolabilitatea recunoscută unui diplomat permite diplomatului:

- să se bucure, pe teritoriul unde îşi exercită misiunea, în orice moment şi
oriunde s-ar afla, de libertate fără restricţie şi de intangibilitate personală
în toate ocaziile
- să exercite, fără nici un impediment, sarcina sa de reprezentant al unei
ţări străine, acoperind toate actele pe care le îndeplineşte pentru
reprezentarea statului trimiţător şi promovarea intereselor acestuia.
 Începe în ziua în care diplomatul a intrat pe teritoriul ţării unde a fost
acreditat, dacă misiunea sa a fost anunţată.
 Durează pe tot timpul misiunii sale, până când va părăsi teritoriul statului
de reşedinţă.
 Persistă şi în situaţia ruperii relaţiilor diplomatice şi chiar a stării de
război.
 Dacă diplomatul înlocuit se stabileşte în ţara în care şi-a exercitat
funcţiile, el nu poate continua să beneficieze de inviolabilitate după ce şi-
a încheiat misiunea.
 Acoperă toate persoanele care fac parte din personalul oficial sau
neoficial al misiunii.
 Art. 40 al Convenţiei de la Viena admite ca un agent

diplomatic să beneficieze de inviolabilitate când
traversează o ţară terţă pentru a se prezenta sau pentru
a se reîntoarce de la post – este un act de curtoazie din
partea statelor al căror teritoriu este traversat.
 Inviolabilitatea agentului diplomatic îl protejează pe
acesta în toate circumstanţele. Ea este de ordin public
şi diplomatul nu poate renunţa la ea.
 Chiar dacă ar comite acte de natură să lezeze
demnitatea şefului de stat pe lângă care este acreditat,
el nu poate fi supus de acest stat la măsuri care ar
aduce atingere persoanei sale. Acesta din urmă nu este,
de altfel, lipsit de mijloace de apărare. El poate cere
rechemarea diplomatului sau chiar să-i impună
plecarea.
- Îl protejează împotriva atacurilor oricărei persoane,

indiferent de unde ar proveni ele.
- Dacă un membru al autorităţilor publice ale statului de
reşedinţă, acţionând în calitate oficială, a ofensat un
agent diplomatic, guvernul statului acreditar este obligat
să acorde reparaţii statului ofensat.
- Dacă sediul misiunii diplomatice sau drapelul care este
arborat fac obiectul unui atentat, guvernul statului
acreditar trebuie, dacă nu şi-a îndeplinit îndatoririle de
protecţie, să prezinte scuze şi, de la caz la caz, să acorde
reparaţiile adecvate.
- Dacă autorul infracţiunii este o persoană particulară,
statul trebuie să dispună urmărirea penală şi judecarea
acestuia.
 Reşedinţa diplomatului nu poate constitui obiectul
investigaţiilor poliţiei, justiţiei sau oricărui alt organ
administrativ, care nu au dreptul să pătrundă în imobil fără
autorizaţia expresă, după caz, a diplomatului sau a şefului
misiunii.
 Articolul 22 al Convenţiei de la Viena garantează, de
asemenea, inviolabilitatea localurilor misiunii
diplomatice. Se prevede în sarcina statului acreditar
obligaţia specială de a lua măsurile pentru a asigura
protecţia acestora.
 Se garantează nu numai localurile, ci şi mobilierul
acestora, precum şi mijloacele de transport ale misiunii
împotriva oricăror măsuri ale autorităţilor statului de
reşedinţă.
 Arhivele diplomatice se bucură de aceeaşi

inviolabilitate ca şi sediul misiunii şi reşedinţa, chiar în
cazul ruperii relaţiilor diplomatice.
 Corespondenţa diplomatică, este declarată
inviolabilă. Dreptul la libera circulaţie a valizelor
diplomatice este recunoscut fără rezerve.
 Imunităţile curierilor sunt recunoscute şi sunt
precizate în documentele pe care aceştia trebuie să le
deţină, precum şi dreptul statelor şi misiunilor
diplomatice de a recurge la curieri ad-hoc.
 Valizele nu pot conţine decât documente diplomatice şi
obiecte destinate uzului oficial.
EXCEPTAREA DE A DEPUNE CA MARTOR
 Exceptarea de la obligaţia de a depune ca

martor în faţa instanţelor de judecată şi în
procedurile administrative este ABSOLUTĂ.
 Diplomatul poate depune ca martor dacă
acceptă expres.
 I se poate cere să-şi trimită mărturia în scris,
dar dacă refuză, nu există mijloc de a-l
constrânge în acest sens.
 Organul de anchetă trebuie să se deplaseze la
sediul misiunii diplomatice pentru a primi
mărturiile.
 un tratament acordat de statul acreditar misiunii diplomatice şi

personalului acesteia, prin care li se fac unele înlesniri
excepţionale.
- Libertatea de comunicare: poştă, telefon, fax, valiza diplomatică;
mijloacele de radio-emisie numai cu autorizaţia statului acreditar
- Libertatea de mişcare - anumite zone interzise, din motive de
securitate a agentului diplomatic sau a statului acreditar
- Privilegii de ordin vamal - scutirea de taxele vamale
- Scutirea de taxe şi impozite – cu excepţia impozitelor indirecte
sau a celor aplicabile bunurilor imobile particulare, veniturilor
particulare şi taxelor corespunzătoare dreptului de succesiune.
- Dreptul de a arbora drapelul naţional şi stema naţională
- Facilităţi de şedere
- Scutirea de prestaţii personale
- Scutirea de la obligaţiile privind asigurările sociale
 posibilităţiale misiunii diplomatice şi ale

personalului diplomatic de a li se înlesni de către
statul acreditar desfăşurarea activităţilor lor
specifice:
= obligaţia statului acreditar:
de a înlesni obţinerea de localuri pentru misiunea
diplomatică,
de a acorda ajutor la obţinerea de locuinţe pentru
membrii misiunii,
de a pune la dispoziţia acestora mijloacele de
transport necesare părăsirii teritoriului statului
acreditar
 Persoanele care beneficiază de imunităţile, privilegiile şi facilităţile

diplomatice încep să se bucure de acestea la intrarea pe teritoriul statului
acreditar pentru a-şi lua în primire postul, sau, dacă se află deja pe acest
teritoriu, de îndată ce numirea sa a fost comunicată ministerului afacerilor
externe.
 Privilegiile şi imunităţile încetează după încetarea funcţiilor diplomatice ale
persoanei, respectiv în momentul în care persoana părăseşte teritoriul
statului acreditar sau la expirarea unui termen raţional care i-a fost dat în
acest scop, chiar şi în timp de conflict armat.
 Imunitatea de jurisdicţie continuă în ceea ce priveşte actele îndeplinite de
către această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
 În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei sale continuă să
se bucure de privilegiile şi imunităţile respective până la părăsirea statului
acreditar, într-un termen potrivit care să le permită aceasta.
 Toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi sunt
obligate să respecte legile şi regulamentele statului acreditar şi să nu se
amestece în treburile interne ale acestui stat.
 Localurile misiunii nu vor fi utilizate în alte scopuri, incompatibile cu funcţiile
misiunii.
7. DREPTUL CONSULAR
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
PROF.UNIV.DR. JANA MAFTEI
7. DREPTUL CONSULAR. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
TEMATICĂ:
 Noţiunea, definirea şi
caracteristicile dreptului
consular
 Izvoarele dreptului consular
 Codificarea dreptului consular

DREPTUL CONSULAR
Definiție Caracteristică principală
Dreptul consular este acea Dreptului consular

parte a dreptului
internaţional public care stabileşte mecanismele
reprezintă totalitatea care funcţionează pentru a
normelor şi regulilor care realiza un obiectiv foarte
reglementează relaţiile
consulare dintre state, precis:
organizarea şi
- - acela de protejare
funcţionarea oficiilor
consulare, precum şi cele - 1. a cetăţenilor
care se referă la statutul
juridic al oficiilor - 2. a intereselor lor
consulare şi a
- 3. a intereselor
personalului acestora.
statului trimiţător.
ALTE DEFINIȚII
 DELBEZ  MICUL DICŢIONAR
„ dreptul consular cuprinde DIPLOMATIC ROMÂN
norme prin care se ocrotesc  „ramură a dreptului
interesele economice, internaţional cuprinzând
comerciale şi juridice ale totalitatea principiilor şi
naţionalilor”. normelor juridice care
reglementează relaţiile
oficiale dintre state în
problemele consulare, şi
anume statutul juridic al
consulatelor, numirea
consulilor, recunoaşterea
lor, drepturile şi obligaţiile
lor, privilegiile şi
imunităţile consulare”
ALTE DEFINIȚII
 ION M. ANGHEL  DUMITRU MAZILU
 „…totalitatea normelor  „este o componentă, o
şi regulilor care ramură a dreptului
reglementează relaţiile internaţional, care –
consulare, organizarea spre deosebire de
şi funcţionarea oficiilor dreptul diplomatic – se
consulare, statutul circumscrie la ocrotirea
juridic al oficiilor intereselor economice,
consulare şi al juridice şi culturale ale
personalului acestora” cetăţenilor statului
respectiv pe teritoriul
altui stat, şefii oficiilor
consulare neîndeplinind
funcţii de reprezentare
politică în statul de
reşedinţă”
IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR
Relaţiile consulare, fiind parte a relaţiilor internaţionale,

sunt dirijate de către normele de drept internaţional.
Izvoare ale dreptului consular constituie acele

mijloace juridice de exprimare a normelor rezultate
din acordul de voinţă al statelor în cadrul relaţiilor
consulare.
Izvoarele principale ale dreptului consular sunt

cutuma şi tratatul.
- cel mai vechi izvor de norme

generale care reglementează
anumite aspecte ale relaţiilor
consulare.
- o „o dovadă a unei practici
generale”, relativ îndelungată
şi repetată a statelor,
considerată de ele ca dând
expresie unei reguli de
conduită cu forţă juridică
obligatorie, adică a unei reguli
de drept
ELEMENTELE CUTUMEI
În esenţă, cutuma include în structura sa două elemente:
- un element material - un element subiectiv
(longa diuturna inveterata (opinio juris sive necessitatis)
consuetudo)
 constituit din mai  recunoaşterea și
multe componente: acceptarea de către
durata, uniformitatea state a obligativităţii
şi generalitatea acestei reguli de
practicii statelor; conduită, considerarea
că o astfel de regulă
are forţă juridică
obligatorie.
CUTUMA ȘI CVRC 1963

Dreptul consular a fost codificat prin Convenția de la Viena
din 1963.
„Cutumei i-au rămas încă importante aspecte de rezolvat.”
„…regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să reglementeze

problemele care nu au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile prezentei
Convenţii” (Convenția de la Viena privind relațiile consulare – Preambulul) .
Ori de câte ori există un anume aspect care nu este reglementat de

această convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar.
Art. 38 al Convenţiei de la Viena din 1969, privind dreptul tratatelor:

„niciuna din prevederile articolelor 34-37 nu se opune ca o regulă
enunţată într-un tratat să devină obligatorie pentru un stat terţ, ca
regulă cutumiară de drept internaţional şi recunoscută ca atare.”
DOMENIUL DE REGLEMENTARE AL
CUTUMEI
 Cutuma reglementează  Pot exista domenii
relaţiile dintre statele: nereglementate
- care nu sunt părţi la convenţional, adică cele
Convenţia de la Viena pentru care nu există
din 1963; reglementări cuprinse în
convenții multilaterale
- care nu sunt legate prin
sau bilaterale, pentru
acorduri bilaterale;
care soluțiile trebuie
- care au denunţat căutate în cutumă.
Convenţia de la Viena
din 1963 şi nu au
reglementări bilaterale
în materie.
TRATATUL
Convenţia „un acord internaţional
privind dreptul scris între state şi
reglementat de dreptul
tratatelor internaţional, încheiat
în scopul de a produce
încheiate între efecte juridice şi
state, semnată consemnat într-un
instrument juridic unic
la Viena la 23 sau în două sau mai
multe instrumente
mai 1969, conexe, oricare ar fi
2.alin.1 : denumirea sa.”
Cel mai important izvor Din punct de

al dreptului vedere formal,
internaţional
contemporan „atât poate avea
datorită clarităţii cu diferite denumiri:
care exprimă normele tratat, convenţie,
de drept, tehnicii
sofisticate şi precise
pact, acord, cartă
folosite, cât şi frecvenţei statut, protocol
utilizării sale”. etc.
CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1963

PRIVIND RELAŢIILE CONSULARE
CEL MAI IMPORTANT TRATAT ÎN ACEASTĂ

MATERIE .
Convenţia fundamentală care cuprinde reglementările de bază în

materie consulară.
Odată cu aceasta au mai fost adoptate două protocoale

adiţionale:
- Protocolul opţional la Convenţia de la Viena, cu privire la
relaţiile consulare, referitor la soluţionarea obligatorie a
diferendelor
- Protocolul opţional la Convenţia de la Viena din 1963, cu
privire la relaţiile consulare, referitor la cetăţenia membrilor
personalului consular
ALTE REGLEMENTĂRI
convenţiile consulare
bilaterale, prin intermediul
cărora statele reglementează
interesele consulare dintre ele
(numeroase)
reglementările cuprinse
în alte categorii de
acorduri internaţionale,
Tratatele de Comerţ şi de încheiate în scopul
Navigaţie, cu largă reglementării altor
răspândire în secolele materii, dar care au
anterioare şi Convenţiile puncte comune cu
de Comerţ şi de Navigaţie domeniul consular:
convenţiile de asistenţă
juridică, tratatele de
comerţ şi de navigaţie etc.
DREPTUL CONSULAR ȘI ORDINEA

JURIDICA INTERNĂ A STATELOR
Dreptul consular, în comparaţie cu celelalte ramuri ale dreptului internaţional

reprezintă „locul unde normele internaţionale coexistă împreună cu cele ale ordinii
juridice interne a statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilesc punctele de contact şi
se produce armonizarea dintre acestea din urmă”.
Între normele dreptului consular şi cele Importante laturi ale activităţii

interne ale statelor există raporturi de consulare sunt reglementate prin norme
coordonare, ca urmare a corelaţiilor aparţinând ordinii interne a statelor,
existente între ordinea juridică precum numirea membrilor oficiului
internaţională şi ordinele juridice naţionale consular, organizarea internă a
(Adolfo Maresca). consulatelor etc.
În doctrină se
Normele dreptului intern menţionează că
trebuie să fie în concordanţă relaţiile consulare
cu normele dreptului sunt reglementate,
consular. parţial, de dreptul
internaţional, parţial
de dreptul intern.
CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR
Normele juridice consulare sunt norme cutumiare, în cea mai

mare parte codificate prin Convenția de la Viena din 1963.
Normele de drept consular convențional sunt cuprinse în

convenţii multilaterale cu caracter regional şi în numeroasele
acorduri bilaterale între statele care întreţin relaţii
consulare.
Codificarea = opera prin care se contribuie la clarificarea

normelor dreptului internaţional, la transpunerea
normelor cutumiare în norme convenţionale, la precizia şi
autoritatea normelor şi instituţiilor sale, la participarea
tuturor statelor la procesul de formare şi dezvoltare a
dreptului internaţional, este determinată de elemente
precum diversitatea izvoarelor, imprecizia unor norme de
sorginte cutumiară şi necesitatea precizării şi
sistematizării normelor juridice de drept internaţional, în
general, şi de drept consular, în special, în instrumente
juridice clare şi fără echivoc.
MOMENTE ALE EVOLUŢIEI Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
REGLEMENTĂRILOR SCRISE APARŢINÂND

DREPTULUI CONSULAR
Tratatul de prietenie şi comerţ semnat în februarie 1535 de Franţa şi Imperiul Otoman -se
recunoştea dreptul de stabilire a comercianţilor europeni în principalele oraşe ale imperiului; mai
mult, europenii rezidenţi în imperiu erau supuşi numai legilor europene, obţinând un statut
privilegiat de extrateritorialitate, tribunalele otomane neputând judeca un litigiu între un european şi
un supus al sultanului.
În 1896, Institutul de Drept Internaţional elaborează un proiect de codificare.
În 1925, American Institute of International Law propune proiectul unei convenţii

multilaterale.
În anul 1911 a fost încheiat la Caracas de către Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi
Venezuela primul acord multilateral în domeniul relaţiilor consulare.
Convenţia de la Havana din 1928 cu privire la agenţii consulari, care a fost

ratificată de Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, Statele
Unite ale Americii, Statele Unite Mexicane, Nicaragua, Panama, Peru, şi Uruguay.
CVRC 1963
La 18 decembrie 1961
Adunarea Generală a O.N.U.,
îndeplinind sarcina sa "de a La Conferinţa
încuraja dezvoltarea de codificare a
progresivă şi codificarea dreptului
dreptului internaţional" consular, după
prevăzută de Carta Naţiunilor negocieri
Unite (art.13), a hotărât anevoioase ,a
convocarea la Viena, pentru fost adoptată
anul 1963 a unei conferinţe a Convenţia de
O.N.U. în scopul elaborării la Viena cu
unei convenţii privind relaţiile privire la
consulare. relaţiile
consulare.
Conferinţa Actul final al

plenipotenţiarilor Conferinţei a
din 92 de state a fost semnat
avut loc la palatul la Viena
Hofburg din Viena
între 4 martie şi 24 la
aprilie 1963. 24 aprilie
1963.
CVRC 1963
Convenţia şi protocoalele sale opţionale au rămas deschise pentru

semnare până la 31 octombrie 1963 la Ministerul Federal pentru
Afaceri Externe al Austriei şi, ulterior, până la 31 martie 1964, la
sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Ele rămân deschise pentru aderare pentru toţi membrii Organizaţiei

Naţiunilor Unite sau părţile la Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, precum şi pentru orice alt stat invitat de către Adunarea
Generală pentru a deveni parte.
Convenţia şi ambele protocoale opţionale au intrat în vigoare

la 19 martie 1967.
România a ratificat Convenția prin Decretul Consiliului de Stat nr.

481/1972, publicat în Buletinul Oficial nr. 10/28 ianuarie 1972.
CVRC 1963 Prof.univ.dr. Jana MAFTEI
codifică unele dintre

normele care ghidează
relaţiile consulare dintre
state.
contribuie la dezvoltarea de
relaţii prieteneşti între
naţiuni, având în vedere
scopurile şi principiile asigură desfăşurarea eficientă
Cartei Naţiunilor Unite, în a funcţiilor de către oficiile
special cele privind consulare în numele statelor
egalitatea suverană a lor respective, prin asigurarea
statelor, menţinerea păcii unui cadru legislativ
internaţionale şi securităţii, internaţional pentru relaţiile
precum şi promovarea consulare, privilegii şi
relaţiilor de prietenie între imunităţi
naţiuni.
CVRC 1963 - STRUCTURĂ

 78 de articole, împărţite în cinci capitole, precedate de primul
articol ce cuprinde definiţii.
- primul capitol - Relaţiilor consulare în general, două secţiuni
denumite Stabilirea şi conducerea relaţiilor consulare (art.2-24)
şi Încetarea funcţiilor consulare (art.25-27);
- al doilea capitol, Înlesniri, privilegii şi imunităţi privind posturile
consulare, funcţionarii consulari de carieră şi alţi membri ai
unui post consular, două secţiuni denumite Înlesniri, privilegii şi
imunităţi ale postului consular (art.28-39), Facilităţi, privilegii şi
imunităţi privind funcţionarii consulari de carieră şi ceilalţi
membri ai postului consular, pe de altă parte, fiind divizat în
secţiuni corespunzătoare celor două aspecte (art.40-57);
- al treilea capitol, Regimul aplicabil funcţionarilor consulari
onorifici şi posturilor consulare conduse de ei (începând cu
art.58);
- capitolul IV (de la art.69) cuprinde Dispoziţii generale
- capitolul V, Dispoziţii finale (de la art.74)
PREAMBULUL CVRC 1963

„Statele părţi la prezenta Convenţie,
Amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, între popoare s-au stabilit relaţii consulare,
Conştiente de scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite privind egalitatea
suverană a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale şi dezvoltarea
relaţiilor amicale între naţiuni,
Ținând seama de faptul că Conferinţa Naţiunilor Unite asupra relaţiilor şi
imunităţilor diplomatice a adoptat Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
diplomatice care a fost deschisă pentru semnare la 18 aprilie 1961,
Convinse că o convenţie internaţională asupra relaţiilor, privilegiilor şi imunităţilor
consulare va contribui, de asemenea, la favorizarea relaţiilor de prietenie între ţări,
indiferent de diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale,
Convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi nu este de a avantaja pe indivizi,
ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor lor de către posturile consulare în
numele statelor lor respective,
Afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar vor continua să
reglementeze problemele care n-au fost prevăzute în mod expres în dispoziţiile
prezentei Convenţii,
Au convenit asupra celor ce urmează:…”
RAPORTUL DINTRE CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1963 ŞI

ACORDURILE INTERNAŢIONALE DEJA EXISTENTE LA MOMENTUL
INTRĂRI EI ÎN VIGOARE SAU VIITOARE
"nici о dispoziţie
"Dispoziţiile
din prezenta
prezentei
Convenţie nu poate
Convenţii nu aduc
împiedica statele
atingere celorlalte
să încheie acorduri
acorduri
internaţionale care
internaţionale în
să confirme, să
vigoare în relaţiile
completeze sau să
dintre statele părţi
extindă sfera lor
la aceste acorduri”
de aplicare "
PROTOCOLUL OPŢIONAL LA CONVENŢIA DE LA VIENA, CU
PRIVIRE LA RELAŢIILE CONSULARE, REFERITOR LA
SOLUŢIONAREA OBLIGATORIE A DIFERENDELOR
A intrat în vigoare la 19 martie

1967.
România a aderat la Protocolul opţional la

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile
consulare, referitor la soluţionarea
obligatorie a diferendelor, adoptat la Viena
la 24 aprilie 1963, prin Legea nr. 190/2007
din 19.06.2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.425 din
26/06/2007.
Exprimă dorinţa statelor părţi de a recurge la jurisdicţia

obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru
soluţionarea tuturor diferendelor privind interpretarea sau
aplicarea Convenţiei, în cazul în care un alt mod de
reglementare nu va fi fost acceptat de către părţi într-un
interval de timp rezonabil.
PROTOCOLUL OPŢIONAL LA CONVENŢIA DE LA VIENA, CU
PRIVIRE LA RELAŢIILE CONSULARE, REFERITOR LA
SOLUŢIONAREA OBLIGATORIE A DIFERENDELOR
Potrivit articolului I (din cele 10) ale Protocolului, diferendele privind interpretarea sau
aplicarea Convenţiei intră în competenţa obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie,
care, astfel, va putea fi sesizată printr-o cerere de oricare dintre părţile la diferend, care
este, în acelaşi timp, parte la prezentul protocol.
Părţile pot conveni, într-un termen de două luni de la notificarea uneia dintre părţi
transmise celeilalte părţi cu privire la faptul că, în opinia sa, există un litigiu, să iniţieze,
de comun acord, în locul recurgerii la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, o
procedură în faţa unui tribunal arbitral. La expirarea acestui termen, oricare dintre părţi
poate sesiza Curtea Internaţională de Justiţie printr-o cerere.
Părţile pot conveni, de comun acord, în acelaşi termen de două luni, să recurgă la o
procedură de conciliere înainte de a sesiza Curtea Internaţională de Justiţie. Comisia de
conciliere va formula recomandările într-un termen de 5 luni de la data constituirii sale.
În cazul în care aceste recomandări nu sunt acceptate de către părţile în litigiu, în termen
de două luni de la data prezentării lor, oricare dintre părţi va putea sesiza Curtea
Internaţională de Justiţie cu privire la diferend, prin intermediul unei cereri.
PROTOCOLUL OPŢIONAL LA CONVENŢIA DE LA VIENA DIN
1963, CU PRIVIRE LA RELAŢIILE CONSULARE, REFERITOR LA
CETĂŢENIA MEMBRILOR PERSONALULUI CONSULAR
În conformitate cu art.II al
Menţionează în art.I că acestui protocol, membrii
atribuie expresiei „membri ai oficiului consular care nu sunt
A intrat în vigoare la oficiului consular” acelaşi naţionali ai statului de
sens utilizat şi de Convenţie, reşedinţă şi membrii familiilor
19 martie 1967. şi anume, „ofiţeri consulari, lor care locuiesc împreună, nu
angajaţi consulari şi membri vor putea dobândi cetăţenia
ai personalului de serviciu”. statului de reşedinţă exclusiv
prin efectul legii acestui stat.
CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND

FUNCŢIILE CONSULARE
 Convenţia europeană privind funcţiile consulare
împreună cu protocoalele sale, Protocolul privind
protecţia refugiaţilor şi Protocolul referitor la aviația
civilă s-au elaborat în cadrul Consiliului Europei.
 Convenţia şi protocoalele sale s-au deschis pentru semnare de
către statele membre ale Consiliului Europei din 11
decembrie 1967 și a intrat în vigoare 09.06.2011.
 Convenţia europeană privind funcţiile consulare este
compusă din şase capitole:
- Capitolul 1 – Definiţii
- Capitolul II - Funcţii consulare în general
- Capitolul III – Succesiuni
- Capitolul IV – Navigaţie maritimă
- Capitolul V - Dispoziţii generale
- Capitolul VI - Dispoziţii finale.
CONVENŢIA EUROPEANĂ PRIVIND FUNCŢIILE

CONSULARE
 reglementează funcţiile consulare specificate în

art.5 (a-l) al Convenţiei de la Viena din 1963, la
care a adăugat alte funcţii, care sunt compatibile
cu reglementările acesteia din urmă, având în
vedere paragraful m al art.5 care autorizează
consulii „a exercita orice alte funcţii încredinţate
unui post consular de către statul trimiţător, care
nu sunt interzise de legile şi regulamentele
statului de reşedinţă sau la care statul de
reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate
în acordurile internaţionale în vigoare între
statul trimiţător şi statul de reşedinţa.”
CONVENŢIILE CONSULARE BILATERALE
 foarte numeroase
 prin intermediul lor statele reglementează interesele
ţărilor respective
 reglementează relaţiile consulare dintre statele
respective și urmează, în general, cadrul trasat de
Convenţia de la Viena din 1963, prevăzând regulile de
înfiinţare a posturilor consulare, statutul şi condiţiile de
numire şi acceptare a personalului acestora, imunităţile
şi privilegiile consulare, funcţiile consulare etc.
 creează un regim juridic special pentru aceste state,
dezvoltând prevederile Convenţiei de la Viena din 1963 şi
creând norme noi de drept consular.
CONVENŢIILE DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ

 Prin Legea nr.177/1997, Parlamentul României a ratificat
Tratatul dintre România şi Republica Moldova privind
asistenţa juridică în materie civilă şi penală semnat la
Chişinău la 6 iulie 1996.
 Dintre prevederile acestui tratat menţionăm pe cele cuprinse
în :
- art.19 ("Fiecare parte contractantă poate să transmită sau să
înmâneze acte judiciare şi extrajudiciare şi să ia mărturii
cetăţenilor proprii care se află pe teritoriul celeilalte părţi
contractante prin intermediul misiunilor diplomatice şi al
oficiilor consulare, cu condiţia ca aceşti cetăţeni să consimtă şi
să nu fie supuşi unei măsuri de constrângere” – s.n.) şi
- art.25 ("1.Forma încheierii căsătoriei este determinată de legea
părţii contractante pe al cărei teritoriu se încheie căsătoria. 2.
Pentru căsătoria care se încheie la misiunea diplomatică sau
la oficiul consular, forma încheierii căsătoriei este
determinată de legea părţii contractante căreia îi aparţine
misiunea diplomatică sau oficiul consular" – s.n.).
IZVOARE ALE DREPTULUI INTERN CU

RELEVANTĂ IN DREPTUL CONSULAR
 Instrumente juridice actuale care fac parte din legislaţia românească
cu referire la domeniul consular au fost adoptate cu respectarea
angajamentelor internaţionale pe care România şi le-a asumat.
 Legislaţia României cuprinde numeroase acte normative care fac
referire la activitatea consulară.
 HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI NR. 9/14 IANUARIE
2020, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Afacerilor Externe, de exemplu, stabileşte în articol 2 (pct. 1)
că M.A.E. include printre atribuţii sale principale, apărarea în
străinătate a drepturilor şi intereselor „ statului român, ale
cetăţenilor şi ale persoanelor juridice române, în baza
legislaţiei române şi în conformitate cu practica
internaţională şi cu acordurile bilaterale şi multilaterale la
care România este parte”, iar potrivit art. 11, M.A.E. este
încadrat cu personal diplomatic şi consular, cu funcţionari
publici, precum şi cu personal contractual; personalul
diplomatic şi consular are drepturile şi obligaţiile stabilite
prin Statutul corpului diplomatic şi consular.

 Statutul Corpului Diplomatic şi Consular instituit prin

Legea nr. 269/2003 cuprinde în cele nouă capitole
reglementări cu privire la admiterea în Corpul
Diplomatic şi Consular al României, drepturile şi
obligaţiile personalului diplomatic şi consular,
trimiterea lor în misiune permanentă în străinătate,
incompatibilităţi şi interdicţii, încetarea calităţii de
membru al Corpului Diplomatic şi Consular şi
răspunderea juridică a personalului diplomatic şi
consular.
Legea nr.269/2003 privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României, publicată
în Monitorul Oficial al României nr.441/23 iunie 2003; la data intrării în vigoare a acestei
legi s-a abrogat Hotărârea Guvernului nr. 1070/1990 pentru aprobarea Statutului Corpului
Diplomatic şi Consular al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 119 din 2 noiembrie 1990.

 În privinţa anumitor funcţii consulare dreptul

internaţional face trimitere la dreptul naţional.
 Codul civil = Norme aparţinând dreptului românesc
pozitiv relative la activitatea consulară în materia
încheierii căsătoriei, cu privire la actele de stare civilă,
acte notariale etc.
 Legea nr.37/1991, privind înfiinţarea, desfiinţarea şi
schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor
consulare
 H.G.nr.760/1999, pentru aprobarea Regulamentului
consular etc.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Anghel, I. M. (2011). Dreptul diplomatic și consular, București:

Ed. Lumina lex
 Alexandrescu, C., Bărbulescu, O., Fotino, N., & Iosipescu, A.
(1976). Mic dicţionar diplomatic român. Bucureşti: Ed. Politică
 Lee, L. (2008). Consular Law and Practice. New York: Oxford
University Press
 Maresca, A. (1966). Le relazioni consolari. Milano
 Mazilu, D.(2006). Diplomația. Drept diplomatic și consular.
București: Ed. Lumina lex
 Silva, G. E. The Vienna Conference on Consular Relations. The
International and Comparative Law Quarterly, Vol. 13, No. 4
(Oct., 1964)
 Zampaglione, G. (1970). Diritto consolare. Teoria e practica, 2
vol. Roma: Casa Editrice Stamperia Nazionale
8. RELAȚIILE CONSULARE

TEMATICĂ
 Noţiunea de relaţii consulare, stabilirea şi

încetarea relaţiilor consulare
 Subiectele relaţiilor consulare
 Scurt istoric al evoluţiei instituţiei consulare
în România
 Reprezentarea consulară a cetăţeanului
european
Noțiunea de relaţii consulare
contribuie la dezvoltarea multilaterală,

presupun o sferă foarte largă de atribuţiuni diversificată a relaţiilor dintre statul
ce revin oficiilor consulare şi funcţionarilor trimiţător şi statul de reşedinţă (comercială,
consulare, presupunând, practic, vocaţia economică, culturală, ştiinţifică etc.),
generală de a se ocupa de orice problemă potrivit practicii internaţionale şi în limitele
care interesează statul trimiţător. admise de normele şi principiile dreptului
internaţional
RELAȚIILE
CONSULARE
se derulează, în principal, prin instituţii

contribuie la realizarea politicii externe a
specializate: oficiile consulare sau serviciile
statului.
consulare din cadrul misiunilor diplomatice.
Noţiunea de relaţii consulare
REGULA: EXCEPȚIA:
• reprezentarea intereselor • ea poate fi exercitată de

consulare ale unui stat poate fi consulate ale unor state
încredinţată numai terţe, pe baza unor
posturilor (oficiilor) înţelegeri tripartite: „După
consulare proprii acelui notificarea corespunzătoare
stat. către statul de reşedinţă şi
afară de cazul când acesta nu
se opune, un post consular al
statului trimiţător poate
exercita funcţii consulare în
statul de reşedinţă în numele
unui stat terţ” (Convenţia de la
Viena,1963, art. 8)
Noţiunea de relaţii consulare

Necesitatea unei
Relaţiile consulare sunt asemenea activităţi
destinate ca finalitate rezultă din diferenţele
persoanelor fizice şi existente între
juridice ca subiecte de sistemele juridice
drept intern, acest lucru naţionale şi din
nealterând, însă, interferenţele care
caracterul interstatal apar între jurisdicţia
al acestor raporturi, care personală a unui stat
cad sub incidenţa şi jurisdicţia
dreptului internaţional. teritorială a altui stat.
Există două ordini juridice

diferite, cărora le sunt supuse
persoanele fizice şi juridice, naţionali ai
unui stat şi rezidenţi în alt stat. Este
necesară realizărea unei cooperări
internaţionale care să înlăture, pe
cât posibil, concurenţa de competenţe
ale autorităţilor celor două state, care
în lipsa relaţiilor consulare ar fi adesea
conflictuală, cu repercusiuni negative
asupra drepturilor şi libertăţilor
persoanei.
Relaţiile consulare - Relaţiile diplomatice

(asemănări)
sunt relaţii interstatale, subiecţii lor fiind state suverane
se stabilesc sub condiţia acordului mutual din partea celor două state
competenţa realizării lor aparţine unor organe specializate
misiunile diplomatice pot exercita şi funcţii consulare,

iar funcţionarul consular poate îndeplini acte diplomatice, atunci
când în statul de reşedinţă nu există misiune diplomatică şi numai cu
consimţământul statului de reşedinţă.
Relaţiile consulare - Relaţiile diplomatice

(deosebiri)
Relaţiile diplomatice Relaţiile consulare
sunt relaţii de reprezentare urmăresc cu preponderenţă realizarea

politică generală; unui scop economic
finalitatea activităţii diplomatice se finalitatea activităţii consulare se
produce în planul relaţiilor produce în ordinea juridică internă
internaţionale, a statelor părţi ale relaţiilor consulare;
reglementarea într-o măsură mai mare reglementarea într-o măsură mai mică
de dreptul internaţional; de dreptul internaţional;
se stabilesc între state şi guverne care oficiile consulare se află în raporturi
s-au recunoscut reciproc; directe cu autorităţile locale ale statului
misiunile diplomatice sunt acreditate de reşedinţă;
pe lângă organele centrale ale statului subordonarea oficiilor consulare
acreditar (şeful statului, ministrul misiunilor diplomatice ale statului
afacerilor externe). cărora aparţin, în statul de reşedinţă
 raporturi bilaterale ce se
stabilesc între state prin acord
mutual, al căror conţinut este
 raporturi care iau
asigurat de exercitarea
naştere între două
funcţiilor consulare de instituţii
state prin faptul
specializate, oficii consulare
exercitării funcţiilor
sau servicii consulare din
consulare de către
cadrul misiunilor diplomatice,
organele unui stat pe
care au drept scop
teritoriul altui stat.
reprezentarea intereselor
consulare ale celor două state.
Stabilirea acestor raporturi necesită acordul între

statele interesate, fiind reglementate de norme ale
dreptului internaţional, convenţional şi cutumiar.
STABILIREA „Stabilirea relaţiilor consulare

RELAŢIILOR între state se face prin
CONSULARE consimţământ reciproc” (Convenţia
de la Viena din 1963 privind relaţiile
reprezintă un consulare, art.2 pct.1 ).
act bilateral,
care implică
manifestarea de Stabilirea relaţiilor consulare are loc în
temeiul acordului intervenit între două
voinţă state.
concordantă a
două state care
doresc să
întreţină Acordul mutual are caracter
raporturi indispensabil în stabilirea relaţiilor
consulare.
consulare.
STABILIREA RELAŢIILOR CONSULARE
 art. 2 alin. 1 : stabilirea relaţiilor consulare are la bază acordul statelor

interesate, regulă fundamentală în dreptul consular = regulă de drept
internaţional de sorginte cutumiară şi anume aceea că
STABILIREA RELAŢIILOR CONSULARE PRESUPUNE ÎN PRIMUL RÂND INIŢIEREA ACESTUI
ACORD DE CĂTRE UNUL DINTRE STATE, CARE NOTIFICĂ (ADUCE LA CUNOŞTINŢA)
CELUILALT STAT DORINŢA SA DE A DESCHIDE UN OFICIU CONSULAR PE TERITORIUL
SĂU.
 art. 2 alin.2 : - consimţământul dat pentru stabilirea de relaţii
diplomatice între două state implică, dacă nu există o indicaţie contrară,
consimţământul pentru stabilirea de relaţii consulare
CONSIMŢĂMÂNTUL POATE FI EXPRIMAT EXPRES SAU IMPLICIT.
• art. 3 alin.2: nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi
interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor
consulare.
MANIFESTAREA CONSIMȚĂMÂNTULUI IMPLICITĂ SE REALIZEAZĂ ATÂT PRIN STABILIREA
RELAŢIILOR DIPLOMATICE, DACĂ NU EXISTĂ O INDICAŢIE CONTRARĂ, CÂT ŞI PRIN
ACCEPTUL STATULUI DE REŞEDINŢĂ CA STATUL TRIMIŢĂTOR SĂ ÎNFIINŢEZE POSTURI
CONSULARE PE TERITORIUL SĂU
STABILIREA RELAŢIILOR CONSULARE
RELAŢIILE CONSULARE POT FI STABILITE ȘI ÎNTRE

STATE CARE NU ÎNTREŢIN RELAŢII
DIPLOMATICE:
= în acest caz, relaţiile consulare sunt singurele

relaţii oficiale cu caracter permanent între cele
două state în cauză
= stabilirea relaţiilor consulare poate constitui baza

stabilirii relaţiilor diplomatice.
Încetarea
relaţiilor A) ca urmare a
consulare dispariţiei a uneia dintre
Conform PRINCIPIULUI
SIMILITUDINII condiţiile de existenţă a
raportului consular
JURIDICE, încetarea
relaţiilor consulare are loc prin
aceleaşi procedeu prin care au
fost stabilite, adică prin
exprimarea consimţământului
expres de către state.
În cazul ruperii relaţiilor
B) prin actul de voinţă al

diplomatice dintre două state,
relaţiile consulare să continuă
să existe, dacă nu a fost
specificată în mod direct
ruperea lor: „ruperea relaţiilor unuia dintre statele în
cauză
diplomatice nu atrage după
sine ipso facto ruperea
relaţiilor consulare.” - art.2
alin.3 al Convenţiei de la Viena
din 1963
a) Relaţiile consulare pot înceta în cazul dispariţiei prin căi

constituţionale a statelor ca subiecte de drept internaţional
 Dispariţia poate fi produsă prin:
DIVIZARE UNIRE
(Ex. U.R.S.S., Iugoslavia, (Ex. R. D. G. şi R .F. G. 1990).
Cehoslovacia)
 O situaţie deosebită o reprezintă cazul în care un stat

dispare ca subiect de drept internaţional ca urmare a
ocupării sale ilegale, menţinându-se însă relaţiile consulare
(Ex: cazul Estoniei care în 1940 îşi pierde statutul de subiect de drept
internaţional fiind alipită fostei Uniuni Sovietice, dar care şi-a menţinut
consulatele de la Los Angeles şi New York).
b) Încetarea relaţiilor consulare prin actul de voinţă al unuia

dintre statele părţi
 Această manifestare de voință trebuie să fie întotdeauna un
ACT EXPRES ŞI NEECHIVOC.
NU EXISTĂ O PREZUMŢIE DE ÎNCETARE A RELAŢIILOR
CONSULARE.
 Practica internaţională a statelor include şi situaţia încetării

temporare а relaţiilor diplomatice, prin întrerupere sau
prin suspendare.
Ex: România a afirmat prin Declaraţia din 26 august 1991 a Guvernului că Lituania,
Letonia şi Estonia şi-au redobândit independenţa de stat şi că Guvernul României este
gata să reia relaţiile diplomatice cu aceste state.
„suspendarea relaţiilor diplomatice în cazul nerecunoaşterii
guvernelor apărute la cârma unui stat pe căi
neconstituţionale, nu are nici o relevanţă asupra relaţiilor
consulare.”
Subiectele relaţiilor consulare

 Relaţiile consulare se desfăşoară în cadrul ordinii juridice
internaţionale, fiind reglementate de norme aparţinând
dreptului consular, ca parte a dreptului internaţional
public.
 „subiecţii acestor relaţii pot fi doar subiecţii de drept
internaţional şi, mai precis, nu oricare dintre aceştia, ci
numai statele”
 art.2, alin.2 al Convenţiei de la Viena din 1963, privind
relaţiile consulare: „Consimţământul dat pentru stabilirea
relaţiilor diplomatice între două state implică, dacă nu
există o indicaţie contrară, consimţământul pentru
stabilirea de relaţii consulare” + alte prevederi din aceeaşi
convenţie (art. 4, 5, 10, 23 etc.)
 statul trimiţător şi statul de reşedinţă = titularii
dreptului de consulat.
 „1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de

reşedinţă decât cu consimţământul acestui stat.
 2. Sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa sunt fixate
de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de
reşedinţă.
 3. Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare
sediului postului consular, rangului sau circumscripţiei sale
consulare decât cu consimţământul statului de reşedinţă.
 4. Consimţământul statului de reşedinţă se cere, de asemenea,
dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un
viceconsulat sau o agenţie consulară într-o altă localitate decât
aceea în care este stabilit el însuşi.
 5. Consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă
se cere, de asemenea, pentru deschiderea unui birou, făcând parte
dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.”
DREPTUL DE CONSULAT
 Dreptul de consulat reprezintă capacitatea

unui stat de a numi consuli într-un alt stat şi
de a primi, la rândul său, consulii altui stat:
DREPTUL DE CONSULAT ACTIV DREPTUL DE CONSULAT PASIV
aptitudinea juridică a unui stat capacitatea de permite

de a numi şi de a trimite înfiinţarea de oficii consulare
proprii săi consuli pe teritoriul aparţinând unor state străine
altor state; pe teritoriul său.
 Relaţiile consulare au un pronunţat caracter interstatal, dar

mutaţiile intervenite în cadrul raporturilor internaţionale conferă
şi altor actori ai sistemului internaţional calitatea de subiect al
relațiilor consulare.
 Teoria tradiţionalistă atribuie dreptul de consulat numai statelor.
 Organizaţiile internaţionale, neavând proprii cetăţeni, nu pot primi şi trimite
consuli şi nici stabili relaţii consulare.
 Pot înfiinţa oficii consulare:
- statele care nu-şi exercită în mod direct relaţiile externe (statele
dependente) sau care nu reprezintă propriu-zis subiecţi ai dreptului
internaţional (statele membre ale unei federaţii sau membre ale uniunilor de
state);
- insurgenţii, care au drept de consulat pasiv în cazul în care exercită
controlul asupra unei părţi din teritoriul unui stat; dreptul internaţional
garantează personalitatea juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru
eliberare, din momentul în care acestea şi-au creat organe proprii; insurgenţii
au dreptul la consulat activ numai în măsura în care personalitatea lor
juridică internaţională este recunoscută.
• Dreptul de consulat poate fi cedat convenţional.
Scurt istoric al evoluţiei instituţiei consulare în

România
 Primii consuli străini sunt primiţi la Bucureşti şi la Iaşi (1774), primul
consulat stabilit în România fiind cel al Rusiei, urmat de cele ale
Prusiei (1785), Franţei (1798) şi Angliei (1803).
 În 1774, prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, încheiat în urma
războiului ruso-turc, ruşii, care au dobândit dreptul de a avea agenţi
consulari pe teritoriul Imperiului Otoman, au cerut turcilor dreptul de
a avea consuli şi în Principatele Române. După multe negocieri,
Poarta recunoaşte Rusiei dreptul de a institui astfel de consulate în
Principate şi jurisdicţia consulară.
 Începând din anul 1802, prin hatişeriful de la Gülhane, consulii din
cele două state româneşti dobândeau un drept special de supraveghere
a modului în care Poarta îşi respecta obligaţiile asumate.
 Au urmat negocierile cu Austria, în urma cărora Poarta Otomană
cedează şi se numesc consuli austrieci la Bucureşti şi Iaşi.
 În 1789, Franţa obţine şi ea dreptul de a avea consuli în Principate.
 În 1813 se recunoaşte acest drept şi Angliei.
 Abia în a doua jumătatea a secolului al XIX-lea vor apărea primele
consulate româneşti în străinătate (mai precis după anul 1880) în
Turcia, Bulgaria şi Grecia.
Scurt istoric al evoluţiei instituţiei consulare în România
 În 1881, relaţiile diplomatice ale României erau stabilite

cu Rusia, Astro-Ungaria, Turcia, Italia, Serbia, Bulgaria,
Belgia, Olanda, Monaco, Franţa, Marea Britanie,
Germania, Grecia, Statele Unite ale americii, Spania;
erau consulate ale ţărilor nordice în România, iar în
1906 a luat fiinţă o agenţie diplomatică şi un consulat
general român la Cairo.
 1859 marchează Unirea Principatelor, punând bazele
unui stat modern.
 Noul stat s-a preocupat de dezvoltarea relaţiilor
consulare cu alte ţări.
 Pentru întreţinerea acestor relaţii era nevoie de instituţii

care să coordoneze colaborarea în domeniul consular cu
alte ţări şi de o legislaţie internă riguroasă.
 Ministerul de Externe, creat în 1862 prin contopirea celor
două ministere ale Principatelor, cuprindea şi о secţiune ce
privea afacerile consulare, iar Legea organică a
Ministerului de Externe din 1873 preciza că România
era reprezentată în străinătate de „trimişi diplomatici,
consuli şi agenţi de comerciu sau delegaţi" şi cuprindea
reglementări privind categoriile de reprezentanţi consulari,
gradele consulilor retribuiţi, funcţiile consulare etc.
 Tot în acest an a fost numit şi primul consul onorific (la
Patras, în Grecia).
 Actul normativ menţionat cuprindea reglementări privind
categoriile de reprezentanţi consulari, gradele consulilor
retribuiţi, funcţiile consulare etc.
 În 1937 a fost adoptat cel de-al doilea Regulament consular al

României aprobat prin I. D. R. nr. 349 din 24 octombrie 1937 şi
publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 255 din 4 noiembrie
1937. A fost abrogat abia în 1999, odată cu intrarea în vigoare a
Regulamentului consular aprobat prin H.G. nr.760/1999.
 Ion M Anghel: organizarea activităţii consulare din România a
urmat, în general, pe aceea a Ministerului Afacerilor Externe.
 După 1948 (anul abdicării regelui) încetează activitatea aproape
a tuturor consulatelor din România, mai puţin a celor două
consulate de la Constanţa, cel sovietic şi cel turc.
 A fost restrâns şi numărul consulatelor româneşti în străinătate.
 Colaborarea internaţională a României se realiza, potrivit
Decretului nr.589/21.08.1969, privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe, şi prin Consulatele
Generale de la Alexandria (Republica Arabă Unită), Sidney
(Australia), Istanbul (Turcia) şi Reprezentanţa consulară şi
comercială de la Madrid (Spania)
 La 24 februarie 1972, România aderă la Convenţia cu

privire la relaţiile consulare, semnată la Viena la 24
aprilie 1963.
(România a participat alături de alte 91 de state la
Conferinţa plenipotenţiarilor de la Viena din 1963 la care a
fost adoptată această convenţie precum şi două protocoale
facultative cu privire la dobândirea cetăţeniei şi la
reglementarea obligatorie a diferendelor.)
 Decretul nr.94/1984, pentru modificarea unor prevederi
din Decretul nr.589/1969, prevedea în art. 2 existenţa în
structura organizatorică a Administraţiei centrale a
Ministerului Afacerilor Externe şi а unei direcţii
consulare. Acestea au fost abrogate prin Legea nr.
7/1998.
 Perioada ce a urmat evenimentelor din 1989 s-a caracterizat printr-o

politică de deschidere a României şi în ce priveşte activitatea consulară.
 H.G. nr. 1070/1990, pentru aprobarea Statutului Corpului Diplomatic şi
Consular al României;
 Legea nr.37/1991, privind înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare;
 Hotărârile Guvernului privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Afacerilor Externe;
 Statutul Corpului diplomatic şi consular al României;
 Legile pentru ratificarea convenţiilor consulare dintre România şi alte
state-părţi (vezi, de exemplu, Legea nr.18/1993, Legea nr. 19/1994, Legea
nr.100/1994, Legea nr.14/1998, Legea nr.56/1998, Legea nr. 177/1997
etc.).
 A crescut numărul oficiilor consulare (de carieră, dar şi onorifice) ale
României în străinătate.
 Odată cu dobândirea de către România a statutului de stat membru al
Uniunii Europene, activitatea consulară a ţării noastre a căpătat noi
dimensiuni.
Reprezentarea consulară a cetăţeanului

european
 Protecţia diplomatică şi consulară a cetăţenilor Uniunii în ţările terţe
 În anumite condiții, cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene,
beneficiază de protecţia consulară a altui stat membru:
- persoana care solicită protecţie trebuie să posede cetăţenia unui stat membru al
Uniunii Europene; dovada cetăţeniei se va face cu paşaportul sau cartea de
identitate; în caz de furt sau pierdere a acestor documente, ambasada sau
consulatul poate accepta o altă dovadă a cetăţeniei;
- această persoană trebuie să se afle pe teritoriul unui stat terţ care nu face parte
din Uniunea Europeană;
- pe teritoriul statului terţ în cauză să nu existe reprezentanţă permanentă
(ambasadă sau consulat) a statului de origine, membru al Uniunii Europene, nici
un consul onorific care să poată fi contactat şi să fie în măsură să acorde protecţie
acelei persoanei; o misiune diplomatică sau consulatul unui stat membru al
Uniunii Europene nu poate să înlocuiască asistenţa oferită de ambasada sau
consulatul ţării de origine, dacă există această opţiune;
- pe teritoriul statului respectiv să existe reprezentanţă diplomatice sau postului
consular aparţinând unui alt stat membru al Uniunii Europene.
9. OFICIILE CONSULARE

TEMATICĂ
 Noțiune
 Rangul, categoria şi clasele oficiilor
consulare
 Înfiinţarea şi încetarea oficiilor consulare
ORGANELE ÎNSĂRCINATE CU EXERCITAREA

FUNCȚIILOR CONSULARE
 Activitatea consulară a statelor se desfăşoară

prin intermediul unor instituţii specializate ale
statelor:
oficiile (posturile) serviciile consulare din
consulare cadrul misiunilor
diplomatice
 în funcţie de mărimea comunităţii cetăţenilor

aflaţi pe teritoriul statului străin în care
funcţionează.
REGLEMENTARE
Art. 3 din Convenţia de Art. 3 alin. 2 din Regulamentul consular al

la Viena din 1963, Convenţia de la Viena României – art.1
privind relaţiile din 1961, privind relaţiile
consulare: „Funcţiile diplomatice: „2. Activitatea consulară
consulare sunt exercitate “Nici o dispoziţie a se realizează de misiunile
de către posturile prezentei convenţii nu diplomatice şi oficiile
consulare. Ele sunt poate fi interpretată ca consulare de carieră, pe
exercitate, de asemenea, interzicând misiunii baza legii române şi a
de misiunile diplomatice, diplomatice exercitarea convenţiilor internaţionale
în conformitate cu funcţiilor consulare.” la care România este parte
prevederile prezentei şi în condiţiile de
convenţii.” reciprocitate.”
OFICIUL CONSULAR – NOŢIUNE
Convenţia de la Viena din 1963 art.1 lit.a). : prin expresia „post consular” se
înţelege „orice consulat general, consulat, viceconsulat sau agenţie consulară”
Dicționarul diplomatic: traducerea în limba română a expresiei „post consular”

utilizată în Convenţia privind relaţiile consulare este „oficiu consular”
Zampaglione : Oficiul (postul) consular este organul permanent şi de factură

complexă înfiinţat în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor
consulare. (Manuale di diritto consolare , 1958, p. 61 și urm.)
Ion M. Anghel : „oficiul consular este un organ de sine-stătător, având

organizare proprie, cu atribuții bine delimitate și un statut special ; un organ de
relații externe, instrumentul prin care statele stabilesc și mențin relații într-un
anumit domeniu.”(Drept diplomatic şi consular, 2011, p. 551)
OFICIUL CONSULAR – organizare internă
 În funcție de volumul și importanța ce se acordă

activităților desfășurate de oficiul consular, acesta
poate avea mi multe secții afectate categoriilor mari
de funcții consulare:
 - secția de pașapoarte
 - secția notarială
 - secția de stare civilă
 - secția comercială
 - etc.
OFICIUL CONSULAR - categorii – în funcție de natura lui
Oficiu consular de carieră Oficiu consular onorific
 Este condus de un  Este condus de un

funcționar consular de funcționar consular
carieră onorific
OFICIUL CONSULAR - clasa și rang
 Rangul funcţionarilor  Art.2 pct.3 din Hotărârea

Guvernului României nr.760/1999,
consulari care le conduc
pentru aprobarea Regulamentului
(şefii de post consular) consular:
determină rangul oficiilor  „Rangul oficiilor consulare de
consulare: carieră ale României poate fi,
după caz:
 consulate generale
a) consulat general;
 consulate b) consulat;
 viceconsulate c) viceconsulat;
 agenţii consulare d) agenţie consulară.”
Raporturi între categoriile de oficii consulare
consulatele generale şi consulatele sunt oficii consulare independente, iar

viceconsulatele şi agenţiile consulare sunt subdiviziuni subordonate consulatelor
generale sau consulatelor;
consulatul general se înfiinţează, de obicei, într-o regiune importantă a statului de

reşedinţă, unde există o comunitate importantă de naţionali şi probleme
consulare mai complexe;
consulatul are o sferă mai restrânsă de probleme consulare, putând fi înfiinţat

într-o anumită localitate;
viceconsulatele au o circumscripţie consulară mai redusă;
agenţiile consulare funcţionează în centre secundare şi au competenţe mai

restrânse
SEDIUL CONSULATULUI ŞI CIRCUMSCRIPŢIA

CONSULARĂ
Sunt elemente de natură

geografică, deosebit de
importante,
fundamentale, care
trebuie neapărat
precizate atunci când se
înfiinţează un oficiu
consular.
Circumscripţia consulară
reprezintă aria în care un Sediul consulatului se
consulat este autorizat află într-o localitate
să-şi exercite funcţiile în situată pe teritoriul
statul de reşedinţă. Ea statului de reşedinţă, dar
poate fi reprezentată de întotdeauna în interiorul
întreg teritoriul statului circumscripţiei
de reşedinţă sau de o consulare.
fracţiune a acestuia.
CIRCUMSCRIPŢIA CONSULARĂ
 Art. 1 lit. B, Convenţiei de la Viena din 1963, privind relaţiile

consulare: „prin expresia "circumscripţie consulară" se
înţelege teritoriul atribuit unui post consular pentru
exercitarea funcţiilor consulare”.
 În convenţiile internaţionale se mai poate utiliza şi sintagma
„arondisment consular” (Zourek, 1962, p. 409).
 „zonă din teritoriul unui stat, a cărei arie este determinată de
statul de reşedinţă şi este necesară consulului pentru
exercitarea funcţiilor consulare” (Rusu, 2004, p. 49).
 Dicţionarul diplomatic din 1979 (Alexie, 1979, p. 196): „parte
din teritoriul statului de reşedinţă, atribuit, prin înţelegerea
dintre două state, unui post consular în scopul exercitării
funcţiilor consulare”.
 Oficiile consulare sunt competente să-şi exercite funcţiile ce-i sunt

încredinţate doar pe teritoriul unei circumscripţii consulare, cadrul
spaţial al activităţii consulare, pentru că înfiinţarea unui oficiu
consular presupune în mod obligatoriu o competenţă care trebuie
delimitată în spaţiu.
 Aceasta este mai întinsă sau mai restrânsă în funcţie de rangul oficiului
consular: un consulat general va avea o sferă de competenţă asupra
unei circumscripţii consulare mai largi decât celelalte categorii de
posturi consulare.
 Circumscripţia consulară constituie delimitarea teritoriului pe care
oficiul consular are competenţa de a-şi desfăşura activitatea (caracter
de exclusivitate: oficiul consular este competent numai în limitele
entităţii teritoriale stabilite; niciun alt oficiu din afara circumscripţiei
nu este în drept să-şi extindă competenţa şi asupra acesteia - Anghel I.
M., Drept diplomatic şi consular, 1996, p. 343).
 Nu este admis ca oficiul şi funcţionarii lui să desfăşoare activităţi decât
în limitele acesteia.
 Delimitarea teritoriului pentru care un oficiu consular este

competent să-şi exercite atribuţiile este intrinsecă înfiinţării şi
funcţionării acestuia.
 Acordul privind stabilirea unui consulat presupune şi fixarea de către
cele două state a circumscripţiei consulare .
 Circumscripţia consulară constituie, deci, partea din teritoriul
statului de reşedinţă, convenită de acesta şi de statul trimiţător, în
limitele căreia un oficiu consular al acestuia din urmă este
competent să-şi exercite funcţiile consulare.
 Ea stabileşte limitele teritoriale în care se exercită funcţiile consulare
în raport cu statul de reşedinţă, dar şi autorităţile cărora li se poate
adresa consulul pentru a acţiona în sprijinul persoanelor fizice şi
persoanelor juridice cărora trebuie să le acorde asistenţă consulară.
 Circumscripția consulară poate fi reprezentată de întreg teritoriul
statului de reşedinţă sau de o fracţiune a acestuia şi poate avea efecte
asupra limitării efectivului postului consular.

Înfiinţarea şi încetarea oficiilor consulare
 Înfiinţarea unui oficiu consular şi exercitarea

funcţiilor consulare presupun o derogare de la
principiul suveranităţii pe întreg teritoriul al unui
stat, oficiul consular al statului trimiţător existând şi
activând în cadrul jurisdicţiei teritoriale a statului de
reşedinţă, ceea ce face necesar acordul de voinţă a
statelor care se află în „raporturi de consulat”.
Înfiinţarea, modificarea şi încetarea oficiilor

consulare - reglementare
 ART. 4. Stabilirea unui post consular - CVRC 1963
 1. Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de
reşedinţă decât cu consimțământul acestui stat.
 2. Sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de
către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.
 3. Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului
postului consular, rangului sau circumscripţiei sale consulare decât
cu consimțământul statului de reşedinţă.
 4. Consimţământul statului de reşedinţă se cere, de asemenea, dacă
un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un
viceconsulat sau o agenţie consulară într-o altă localitate decât
aceea în care este stabilit el însuşi.
 5. Consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă se
cere, de asemenea, pentru deschiderea unui birou, făcând parte
dintr-un consulat existent, în afara sediului acestuia.

consulare - reguli
înfiinţarea oficiilor consulare se poate face numai după stabilirea de relaţii consulare.
un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu consimţământul acelui stat.
pentru obţinerea consimţământului este necesar ca cele două state să relaţioneze, să încheie un anumit acord care să aibă ca
obiect relaţiile consulare dintre cele două state
acordul privind înfiinţarea unui post consular poate determina naşterea relaţiilor consulare, dar stabilirea relaţiilor
consulare, nu generează în mod automat, şi dreptul de a înfiinţa oficii consulare.
consimţământul statului de reşedinţă este indispensabil pentru crearea unui consulat pe teritoriul său fără a diferenţia între
diferitele ranguri: consulat general, consulat vice-consulat sau agenţie consulară indiferent dacă un consulatul este creat la
momentul stabilirii relaţiilor consulare sau mai târziu.
consimţământul pentru înfiinţarea de oficii consulare poate fi cuprins într-o convenţie consulară, prin care se detaliază toate
aspectele referitoare la postul consular; dar poate fi prevăzut şi într-o anexă la о convenţie consulară, prin care se stabilesc
circumscripţia consulară, rangul postului consular, categoria acestuia sau printr-un protocol adiţional unei convenţii
consulare ori o notă a ministerului afacerilor externe al statului primitor

consulare - reguli
statul trimiţător este cel care fixează sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa, dar statul de reşedinţă este cel
care decide în ce priveşte aprobarea lor;
statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului consular, rangului sau circumscripţiei sale consulare
decât cu consimţământul statului de reşedinţă;
este necesar consimţământul statului de reşedinţă dacă un consulat general sau un consulat vrea să deschidă un
viceconsulat sau o agenţie consulară într-o altă localitate decât aceea în care este stabilit el însuşi;
este obligatoriu să existe consimţământul expres şi prealabil al statului de reşedinţă pentru deschiderea unui birou, făcând
parte dintr-un consulat deja existent, în afara sediului acestuia.
normele dreptului cutumiar determină situaţii, din care reiese că statul primitor are dreptul de a refuza cererea privind
deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără a fi obligat să motiveze decizia sa; refuzul de a accepta cererea de
deschidere a unui post consular, fiind un drept al statului de reşedinţă, în temeiul suveranităţii sale, nu atrage nici о
răspundere internaţională din partea acestuia; un răspuns nejustificat poate avea urmări negative în ceea ce priveşte
evoluţia relaţiilor dintre cele două state
Înfiinţarea, modificarea şi încetarea oficiilor consulare –

consimțământul
consimţământul statului de reşedinţă este general, în sensul că el este necesar pentru toate posturile
(oficiile) consulare, indiferent de categoria lor, de rangul lor, de gradul lor de independenţă;
consimţământul statului de reşedinţă este continuu, deoarece el trebuie să fie solicitat pe toată durata
de funcţionare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aduc modificări ulterioare;
consimţământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate componentele de bază
ale unui oficiu consular;
consimţământul statului de reşedinţă nu este revocabil atâta timp cât funcţionează regula rebus sic
stantibus;
statul trimiţător, la rândul său, nu are dreptul discreţionar de а solicita, unilateral, modificări ale
consimţământului iniţial, dat de statul de reşedinţă, întrucât normele dreptului internaţional stabilesc
principiul că nimeni nu poate abuza de un drept.
sfera consimţământului exprimat în vederea înfiinţării oficiului consular cuprinde: natura oficiului consular - adică caracterul de consulat de carieră
sau de consulat onorific; rangul oficiului consular - consulate generale, consulate, viceconsulate şi agenţii consulare; consulară – adică partea din
teritoriul statului de reşedinţă, atribuită prin înţelegerea dintre două state în scopul exercitării funcţiilor consulare
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Anghel, I. M. (1996). Drept diplomatic şi consular. Bucureşti:

Ed. Lumina Lex.
 Bărbulescu, P. e. (1979). Dicţionar diplomatic. Bucureşti: Editura
Politică.
 Bonciog, A. (2000). Drept consular, Ediţia a III-a. Bucureşti: Ed.
Fundaţiei „România de Mâine”.
 Lee, L. (2008). Consular Law and Practice. New York: Oxford
University Press.
 Maftei, Jana, The Consular District, Lucrările Sesiunii ştiinţifice
internaţionale “Afacerile interne şi justiţia în procesul integrării
europene şi globalizării, 15 – 16 octombrie 2009, Academia de
Poliţie “Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti, ISSN: 2066-995X,
pp.107-111
 Rusu, P. (2004). Dicționar de terminologie uzuală diplomatică și
de drept internațional. București: Editura Cartea Universitară.
10. PERSONALUL OFICIILOR
CONSULARE
P R O F. U N I V. D R . J A N A M A F T E I
Categoriile de personal
În funcţie de natura sarcinilor lor, de gradul de participare la realizarea

scopurilor activităţii consulare, membrii oficiului consular se împart în mai
multe categorii:
 personalul consular,
 personalul tehnico-administrativ şi
 personalul de serviciu.
Practica statelor, codificată prin Convenţia de la Viena din 1963, distinge în
cadrul membrilor postului consular între:
 funcţionarii consulari - persoanele care îndeplinesc funcţiile consulare;
 angajaţii consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul consulatului
funcţii cu caracter tehnico-administrativ;
 membrii personalului de serviciu - persoanele care îndeplinesc sarcini cu
caracter gospodăresc (art.1, pct. g) = funcţionarii consulari, cu excepţia
şefului postului consular, angajaţii consulari şi membrii personalului de
serviciu (art.1 pct. h).
Şeful de oficiu consular
persoana însărcinată să
acţioneze în această
calitate, desfăşoară o
activitate oficială şi o
activitate de
reprezentare.
numirea sa se face
potrivit unei are un anumit rang
proceduri speciale, şi face parte dintr-
eliberându-i-se o o clasă consulară.
patentă consulară.
Funcţionarii consulari
 sunt chemaţi să îndeplinească funcţii consulare (art.1

pct. d din Convenţia din 1963), în sensul restrâns al
cuvântului = să efectueze acte consulare
 nu au responsabilitatea conducerii oficiului consular
funcţionari consulari de carieră funcţionari consulari onorifi
 Distincţia este relevantă mai ales din punctul de vedere

al beneficiului drepturilor, facilităţilor, privilegiilor şi
imunităţilor care este acordat diferenţiat pentru cele
două categorii de funcţionari consulari.
Clasele şefilor de post consular
CONSUL AGENT
CONSUL VICECONSUL
GENERAL CONSULAR
• cel mai înalt • conduce • conduce un • conduce o
funcţionar al numai o viceconsulat şi agenţie
serviciului circumscripţie este un consulară şi
consular, consulară şi funcţionar are atribuţii
exercită o este consular mai restrânse
supraveghere subordonat subordonat fiind, de
generală consulului consulului regulă,
asupra tuturor general general sau subordonat
funcţionarilor consulului consulului
consulari şi
conduce un
consulat
general sau
mai multe
circumscripţii
consulare
Corpul consular
= totalitatea şefilor instituţiilor consulare dintr-o circumscripţia consulară se = condus de un decan, superior
după clasă și primul după data primirii exequaturului; îndeplineşte funcţia de reprezentare a corpului consular
în probleme de ordin protocolar.
ORDINEA DE PRECĂDERE a şefilor de post consular din fiecare clasă este determinată de data acordării
exequaturului - art. 16 Convenţia de la Viena din 1963:
- în cazul în care şeful de post consular, înainte de a obţine exequaturul, este admis cu titlu provizoriu să
exercite funcţiile sale, data acestei admiteri determină ordinea de precădere, această ordine fiind menţinută şi
după acordarea exequaturului;
ordinea de precădere între doi sau mai mulţi şefi de post consular care au obţinut exequaturul sau admiterea
provizorie la aceeaşi dată este determinată de data la care patenta lor sau actul similar a fost prezentat statului
de reşedinţă;
-geranţii interimari se situează ca ordine de precădere după toţi şefii de post consular ;
funcţionarii consulari onorifici, şefi de post consular, se situează ca ordine de precădere în fiecare clasă, după
şefii de post consular de carieră ;
şefii de post consular au precădere asupra funcţionarilor consulari care nu au această calitate .
Efectivul oficiului consular
totalitatea membrilor oficiului consular = toate persoanele care

desfăşoară activitatea la consular - de conducere consulară, tehnico-
administrativă şi de serviciu
în lipsa unui acord explicit al statului asupra efectivului personalului postului

consular, statul de reşedinţă poare cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele
considerate de el ca fiind rezonabile şi normale, având în vedere circumstanţele şi
condiţiile din circumscripţia consulară şi nevoile postului consular în cauză –
art.20.
dreptul statului trimiţător de încadra oficiul consular cu un număr de persoane pe

care îl consideră necesar pentru a duce la îndeplinire atribuţiile care îi revin, fie ele
consulare, tehnico-administrative sau de întreţinere a localului ori alte servicii
auxiliare, în funcţie de volumul de muncă, nu trebuie exercitat în mod abuziv, ci
potrivit unei desfăşurări normale a activităţii consulare, corelativ existând dreptul
statului de reşedinţă de a cere reducerea efectivului oficiului consular
Cetățenia funcţionarilor consulari
 art.22 din Convenţia de la Viena din 1963

 în principiu, naţionalitatea statului trimiţător; nu pot
fi aleşi dintre cetăţenii statului de reşedinţă decât cu
consimţământul expres al acelui stat, care poate
oricând să-l retragă.
 restul personalului oficiului consular este numit de
statul acreditant, care are obligaţia să comunice în
prealabil aceste numiri ministerului afacerilor
externe al statului acreditar.
Consuli de carieră/Consuli onorifici

 “Consulii de carieră sunt  consulul onorific poate
funcţionari publici ai avea cetăţenia statului de
statului trimiţător care n- reşedinţă sau cetăţenia
au permisiunea de a se unui stat terţ;
angaja în afaceri private  poate fi o persoană privată;
de nici un fel şi ca  poate exercita activităţi cu
funcţionari publici ei se caracter lucrativ în statul
bucură de anumite de reşedinţă, în paralel cu
privilegii şi imunităţi activitatea consulară;
prescrise. Consulii
comercianţi sunt aleşi de  instituţia consulilor
stat dintre proprii săi onorifici are un caracter
cetăţeni, angajaţi în facultativ, fiecare stat
afaceri într-o ţară străină având libertatea de a hotărî
sau din naţionalii străini „dacă va numi sau primi
(Anghel) funcţionari consulari
onorifici”
NUMIREA ŞI ADMITEREA MEMBRILOR

OFICIULUI CONSULAR
 În funcţie de clasa pe care о deţine, oficiul consular este condus
de un consul general, consul, viceconsul, agent consular,
împuternicit cu funcţii consulare, care are responsabilităţi de
reprezentare şi coordonează întreaga activitate a instituţiei pe
care о conduce.
 Procedura de numire a funcţionari consulari comportă
distincţii, după cum aceştia sunt şefi de oficiu consulari
sau fac parte din categoria membrilor personalului
consular.
Articolul 10 al Convenţiei :
„ 1. Şefii de post consular sunt numiţi de statul trimiţător şi sunt admişi
pentru exercitarea funcţiilor lor de către statul de reşedinţă.
2. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, modalităţile de numire şi
de admitere a şefului de post consular sunt fixate prin legile,
regulamentele şi uzanţele statului trimiţător şi respectiv ale statului de
reşedinţă.”
NUMIREA ŞI ADMITEREA MEMBRILOR

OFICIULUI CONSULAR
 Pentru a avea statutul de şef de post consular, o persoană trebuie să
îndeplinească două condiţii:
1. să fie numită de autoritatea 2. să fie admisă să exercite

competentă a statutului trimiţător funcţiile ce-i revin de către statul
în calitatea de consul general, de reşedinţă.
consul, vice-consul sau agent
consular, dintre cetăţenii proprii,
Intră în competenţa fiecărui stat de a stabili modalităţile de numire şi de

admitere a şefului de post consular, în conformitate cu legile,
regulamentele şi uzanţele statului trimiţător şi ale statului de reşedinţă.
RAPORTUL DE NUMIRE CONSULARĂ

 Numirea şi admiterea unui şef de post consular se realizează
prin acte unilaterale ale fiecărui stat
1. eliberarea şi transmiterea patentei consulare şi,
corelativ,
2. acceptarea numirii prin exequatur.
 Scopul final al procedurii are valenţă internaţională, raportul
bilateral al numirii şi admiterii consulare poartă numele în
doctrina de specialitate de
„RAPORT DE NUMIRE CONSULARĂ“
1.numirea prin patenta consulară şi transmiterea acesteia în
vederea admiterii persoanei concrete la exerciţiul funcţiilor
consulare;
2. hotărârea statului de reşedinţă de a-l admite pe consulul străin
la exercitarea funcţiilor consulare, care poartă denumirea de
exequatur
Patenta consulară
 Documentul pe care îl primeşte o persoană numită ca şef de oficiu
consular de guvernul său sau de la un agent autorizat, o legitimează
să acţioneze în această calitate la un post consular în străinătate.
 reprezintă un act de stat, ce relevă expresia voinţei unui titular de
suveranitate
 «Şeful de post consular primeşte de la statul trimiţător un document,
în formă de patentă sau de un act similar» - art. 11 pct. 1 al Convenţiei
de la Viena
 «dacă statul de reşedinţă este de acord, statul trimiţător poate
înlocui patenta consulară sau actul similar printr-o notificare» - art.
11 alin.3
 Are caracterul de act strict personal (intuitu persoane), ea priveşte o
anumită persoană fizică care este chemată să conducă un anumit
oficiu consular, este emisă numai pentru persoana numită în această
calitate şi constituie un act dat pentru o durată nedeterminată.
 Comunicarea patentei consulare se face pe cale diplomatică,
Ministerul de Externe a statului trimiţător, dând dispoziţie misiunii
sale diplomatice din statul de reşedinţă să facă notificarea respectivă
acestuia din urmă.
Patenta consulară - elemente

- NUMELE ŞI PRENUMELE persoanei numite în calitatea de şef de
oficiu consular
- OFICIUL pe care această persoană îl va conduce şi pentru care se face
numirea;
- CATEGORIA funcţionarilor căreia aparţine persoana numită (de carieră
sau onorific)
- SEDIUL oficiului
- CIRCUMSCRIPŢIA CONSULARĂ.
 TREI PĂRȚI:
1. DECLARAŢIA solemnă şi menţiunea despre scopul general al
numirii, cuprinse în formula clasică «în dorinţa de a promova şi de a
consolida relaţiile de prietenie şi comerţ dintre cele două state»;
- ORDINUL către cetăţeni de al recunoaşte pe acel funcţionar consular
în calitate de consul al statului trimiţător;
- INVITAŢIA către guvernul şi autorităţile locale ale statului de
reşedinţă de a-i permite exercitarea funcţiilor şi ai acorda prerogativele
consulare.
Exequaturul
= un act al guvernului care recunoaşte caracterul oficial al funcţionarului
consular şi-i acordă privilegiile şi imunităţile conferite prin tratate,
cutumă şi reglementările naţionale şi-i permite să-şi exercite funcţiile
sale oficiale, se eliberează în cazul admiterii persoanei numite prin
patenta consulară în această calitate
= o autorizaţie prin care şeful de oficiu este admis de către statul de
reşedinţă la exercitarea funcţiilor sale,.
 «Şeful de post consular este admis să-şi exercite funcţiile printr-o
autorizaţie a statului de reşedinţă, denumită exequatur oricare ar fi
forma acestei autorizaţii.” - art.12 , Convenţia de la Viena
 Statul de reşedinţă are un drept indiscutabil de a refuza un exequatur
unui consul străin, fără a fi ţinut să explice motivele refuzului său - art.
11 pct.2 din Convenţia de la Viena
 Exercitarea acestui drept de refuz este excepţională ,deci
refuzul nu poate fi considerat ca o violare a dreptului
internaţional, cu toate că prin acest refuz se poate pune în
pericol sau întârzia considerabil dezvoltarea comercială
normală cu statul respectiv.
Exequaturul
 Faptul că admiterea consulului este un drept al statului de
reşedinţă are drept consecinţă şi că forma exequaturului să fie
reglementată prin legea sau practica acestui statul, Convenţia de
la Viena din 1963 lăsându-i această libertate atunci când foloseşte
în art. 12 formula „oricare ar fi forma acestei autorizaţii”:
- ORDONANŢĂ A ŞEFULUI DE STAT, semnată de el,

contrasemnată de către ministrul afacerilor externe şi eliberată în
original şefului de oficiu consular;
- ORDONANŢĂ semnată în aceleaşi condiţii, dar din care numai o
copie certificată de către ministerul afacerilor externe, este remisă
şefului de oficiu consular;
- TRANSCRIERE A PATENTEI CONSULARE, care poate la rândul
său să îmbrace mai multe forme;
- NOTIFICARE pe calea diplomatică făcută statului trimiţător
Exequatur
 Dreptul internaţional nu prevede care este autoritatea competentă
aparţinând statului de reşedinţă care să elibereze exequaturul,
aceasta fiind stabilită de legislaţia internă a fiecărui stat.
 În practică aceasta emană de la şeful statului sau de la şeful
guvernului acelui stat.
 Exequaturul eliberat şefului de oficiu îşi extinde efectele şi asupra
membrilor oficiului consular care lucrează sub îndrumarea şi
responsabilitatea sa, nefiind necesar ca aceştia să prezinte patente
consulare şi să obţină exequaturul. În cazul lor este suficientă
notificarea numirii (art. 19 din Convenţia de la Viena).
 În afara cazurilor prevăzute în art.13 şi 15 (care fac referire la
admiterea provizorie a şefilor de post consular, respectiv,
exercitarea cu titlu temporar a funcţiilor şefului de post consular),
şeful de post consular nu poate intra în funcţie înainte de a fi
primit exequaturul (Convenţia de la Viena din 1963, art. 12 pct. 3).
NUMIREA SI ADMITEREA CELORLATI MEMBRI AI

OFICIULUI CONSULAR
 Restul personalului oficiului consular este numit de

statul acreditant, care are obligaţia să comunice în
prealabil aceste numiri ministerului afacerilor
externe al statului acreditar.
 OBLIGATIA NOTIFICARII
PROF.UNIV. DR. JANA MAFTEI
 Sistemul funcţiilor  au fost stabilite prin:

consulare este în măsură
să ne dezvăluie - cutume,
raporturile multiple şi
complexe create de - tratate
dreptul consular - convenţii consulare
(Maresca).
bilaterale
 Funcţiile consulare
=conţinutul relaţiilor
consulare =totalitatea
atribuţiilor pe care le au
oficiile consulare şi
personalul lor consular.
este asigurat de legile statelor, în sensul general al termenului, de

Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare, de convenţiile
consulare bilaterale, de cutumă.
Convenţia de la Viena din 1963 stabileşte cadrul juridic general

al reglementărilor în materie
convenţiile bilaterale reiau, în general, aceste reglementări şi

le adaptează la necesităţile, la interesele celor două state; ele
pot să prevadă exercitarea oricăror alte funcţii încredinţate
unui post consular de către statul trimiţător, care nu sunt
interzise de legile şi regulamentele statului de reşedinţă sau la
care statul de reşedinţă nu se opune, sau care sunt menţionate
în acordurile internaţionale în vigoare între statul trimiţător şi
statul de reşedinţă (art. 5. pct. m din Convenţia de la Viena
din 1963)
Principale funcţii ale misiunilor consulare sunt:

 - de a proteja în statul de reşedinţă interesele statului acreditat
şi altor persoane fizice şi juridice ale acestuia;
 - de a favoriza dezvoltarea relaţiilor comerciale, economice,
ştiinţifice şi culturale între cele două state, în vederea
promovării unor relaţii de prietenie între ele;
 - de a informa prin mijloace licite asupra condiţiilor şi evoluţiei
vieţii comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice din statul
acreditar şi de a transmite aceste informaţii guvernului propriu;
 - de a exercita controlul şi inspecţia asupra navelor maritime şi
fluviale, precum şi asupra aeronavelor şi echipajelor lor,
aparţinând statului acreditat;
 - de a exercita atribuţii în materia intereselor cetăţenilor statului
acreditat (eliberarea de paşapoarte şi acordarea de vize,
acordarea de asistenţă cetăţenilor statului acreditant, care au
reşedinţă în circumscripţia consulară respectivă);
 - instrumentarea de acte notariale şi de acte de stare civilă de
reprezentare în justiţie, în materie succesorală
 Sfera funcţiilor consulare este determinată, în

fiecare caz în parte, de sarcinile ce i-au fost
conferite oficiului consular de către statul
trimiţător, dar şi de admiterea de către statul
primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului
consular.
 Nu poate fi vorba de o enumerare exhaustivă.
 Statele în convenţiile consulare, pe care le
încheie, enumeră, numai principalele funcţii,
stabilind în principiu că oficiile consulare mai
pot îndeplini şi alte funcţii decât cele expres
menţionate, acestea putându-se diversifica în
funcţie de evoluţia relaţiilor internaţionale, de
interesele statelor.
funcţii cu caracter politic;
funcţii economice;
funcţii privind relaţiile culturale;
funcţii de protejare şi asistenţă în favoarea conaţionalului;
funcţii administrative în sensul strict al cuvântului;
funcţii de stare civilă;
funcţii notariale;
funcţii jurisdicţionale;
funcţii în materie de marină comercială;
funcţii în materie de obligaţii militare.

 Statul primitor - singurul în măsură Funcţiile consulare sunt

să facă acte de jurisdicţie pe limitate:
teritoriul său - poate accepta, -- de legile statului
uzând de atributul suveranităţii,
trimiţător, consulul
oficiilor consulare străine să
existe şi să exercite funcţiile
putând să îndeplinească
consulare alături de organele sale doar funcţiile ce i-au fost
stabilind condiţiile şi limitele încredinţate, conforme
exercitării lor. legislaţiei naţionale,
 Acceptarea exercitării de funcţii -- de suveranitatea de
consulare se face prin convenţiile statului de reşedinţă,
consulare ce se încheie între organele sale fiind
statul trimiţător şi statul de singurele îndreptăţite să
reşedinţă, în care sunt facă acte de jurisdicţie pe
enumerate atribuţiile consulilor şi teritoriul său.
condiţiile de exercitare a
acestuia.
Atribut al suveranității LIMITE
Funcţiile consulare privesc,

în primul rând, pe
CETĂŢENII STATULUI
TRIMIŢĂTOR, şi numai cu
caracter de excepţie, pe
cei ai statelor terţe.
Art. 7 din Convenţia de la

Viena din 1963: un post
consular al statului trimiţător
poate exercita funcţii
consulare în statul de reşedinţă
în numele unui stat terţ.
Convenția de la Viena din 1963, art. 1 lit. b: „prin expresia "circumscripţie

consulară" se înţelege teritoriul atribuit unui post consular pentru exercitarea
funcţiilor consulare”.
art. 4 pct. 2 al „Sediul postului consular, rangul şi circumscripţia sa sunt fixate

de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă”.
Stabilirea circumscripției consulare este o condiție indispensabilă pentru

înființarea unui post consular.
Circumscripția consulară poate fi determinată de cele două state implicate în

relații consulare bilaterale în cuprinsul convenției consulare încheiate între ele
sau în acordul privind înființarea postului consular.
În aria circumscripției consulare se află și sediul consulatului.
Circumscripția consulară se stabilește pentru fiecare post consular înființat și

trebuie să fie indicată în documentul în care este numit șeful de post consular și
care-i atestă calitatea, adică în patenta consulară.
 Protecţia consulară, ca şi cea diplomatică, are scopul de

restabilire a drepturilor încălcate sau recuperarea pagubei
cauzate cetăţeanului statului său prin înaintarea pretenţiilor
corespunzătoare faptului dat sau protestului.
 Funcţiile consulilor în domeniul apărării drepturilor şi
intereselor statului reprezentatal persoanelor sale fizice şi
juridice, sunt codificate în legislaţia statelor şi în Convenţia de
la Viena din 1963, în care este indicată realizarea dreptului
statului de eliberare a paşapoartelor şi vizelor, îndeplinirea unor
acţiuni notariale, înregistrarea actelor stării civile, apărarea
drepturilor cetăţenilor săi în caz de deces, în cazul minorilor
sau pierderea parţială a capacităţii de exerciţiu, reprezentarea
intereselor lor în instanţele judiciare, supravegherea şi
acordarea ajutorului echipajelor vaselor maritime, vaselor
aeriene şi altor persoane.
 Îndeplinind aceste atribuţiuni şi alte funcţii, în limitele stabilite
în legislaţia statului de reşedinţă, consulul acţionează şi în
interesele cetăţenilor statului de reşedinţă sau a statelor terţe
 Asigurarea şi apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor

reiese din însăşi esenţa noţiunii de „cetăţenie”, fundamentul
juridic al protecţiei consulare fiind raportul de cetăţenie
 Ea presupune influenţa puterii suverane a statului, dreptul
persoanei la tutelă şi apărare indiferent de locul aflării ei.
 Întră în capacitatea oricărui cetăţean de a cere apărarea şi
protecţia statului său, acest drept fiind garantat în mod egal
alături de alte drepturi şi libertăţi de către actul
fundamental – Constituţia statului, dar şi de documente
internaţionale precum Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, Convenţia privind drepturile copilului, Pactul
internaţional privind drepturile economice, sociale şi
culturale, Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice etc.
 Drepturile consulului în privinţa protecţiei consulare
drepturilor şi intereselor cetăţenilor aparţinând statului
său sunt limitate referitor de aflarea sa în ţara de
reşedinţă
 Reprezentarea consulară este funcţia specifică pe care о

exercită funcţionarul consular în favoarea cetăţeanului statului
trimiţător care, fiind absent în statul de reşedinţă, nu a dat о
împuternicire expresă pentru a fi reprezentat legal în faţa
autorităţilor acestui stat şi nu poate să-şi apere singur
interesele.
 Art.5 al Convenţiei de la Viena din 1963 :

Prevede două acţiuni pentru reprezentarea intereselor cetăţenilor
statului trimiţător:
a) acţiunea de reprezentare propriu zisă, directă, a cetăţenilor
statului trimiţător;
b) luarea măsurilor în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în
faţa tribunalelor sau în faţa altor autorităţi ale statului de reşedinţă.
Reprezentarea consulară rezultă în mod direct din calitatea

consulului de trimis oficial al statului trimiţător, exercitarea ei
având la bază normele de drept public intern, care stabilesc
consulului sarcina de a apăra, în străinătate, drepturile cetăţenilor
statului trimiţător.
 Incetare
 Reprezentarea consulară încetează la data la care cetăţeanul este în
măsură să-şi protejeze singur interesele şi să-şi apere drepturile fie direct,
fie angajându-şi un mandatar al său. În asemenea cazuri, reprezentarea
consulară se poate transforma în asistenţă consulară sau, după caz, în
protecţie consulară.
 Obiect
 Obiectul reprezentării consulare se limitează la actele de conservare sau
de administrare a bunurilor cetăţenilor statului trimiţător; actele de
dispoziţie nu se pot face fără о procură specială din partea titularului de
drept .
 Se exercită numai în faţa autorităţii de stat din statul de reşedinţă, nu şi faţă de particulari.
 În cadrul funcţiei de reprezentare, consulul protejează pe cetăţenii săi în cauze referitoare la
autorităţile statului de reşedinţă, în baza unui drept propriu, conferit de normele dreptului
consular.
 Serviciile consulare care se prestează pentru cetăţenii statului trimiţător de către oficiul
consular nu intră în noţiunea de reprezentare consulară.
 Faptul primirii şi transmiterii cererilor cetăţenilor proprii către autorităţile statului trimiţător
nu este о reprezentare consulară în adevăratul sens al cuvântului, întrucât funcţionarii
consulari nu pot reprezenta cetăţenii proprii, pe lângă autorităţile statului lor.
Funcţia consulară în materie economico-comercială,

recunoscută în mod tradiţional ca una dintre cele mai
importante funcţii consulare a constituit unul din factorii care
au generat apariţia instituţiei consulare.
REGLEMENTARE:
 art.5 pct.b Convenție- favorizarea dezvoltării „relaţiilor
comerciale, economice… între statul trimiţător şi statul
de reşedinţă…”
 art.11 din Regulamentul consular al României,
funcţionarii consulari vor favoriza dezvoltarea relaţiilor
bilaterale în domeniile economic, comercial, cultural,
ştiinţific, turistic, vor apăra şi promova drepturile şi
interesele statului român şi ale cetăţenilor români în
statul de reşedinţă
ACȚIUNI
I. urmărirea şi observarea atentă a fenomenelor care au legătură cu
relaţiile economico-comerciale;
II. informarea şi îndrumarea agenţiilor comerciale, reprezentanţelor şi
oamenilor de afaceri din ţară despre tendinţele de pe piaţa locală;
III. consilierea organelor naţionale competente în legătură cu iniţiativa
intensificării schimburilor economice;
IV. înlesnirea publicităţii şi participării la expoziţii cu produse naţionale
etc.
 Art.13 - funcţionarul consular va sprijini comerţul şi cooperarea
economică prin acţiuni de prospectare, propagandă şi promovare în
mediile de afaceri sau de comunicare în masă a intereselor româneşti,
asigurând condiţii favorabile agenţilor economici români, dezvoltării
ansamblului relaţiilor cu ţara de reşedinţă.
 Îi este interzis să acţioneze ca agent economic ori să desfăşoare activităţi
cu caracter lucrativ.
 În activitatea sa funcţionarul va sprijini cercurile de afaceri, firmele şi
companiile străine să facă investiţii de capital în România, să înfiinţeze
reprezentanţe, firme sau birouri ale acestora, să încurajeze exporturile
de produse româneşti, să dezvolte cooperarea economică şi tehnico-
ştiinţifică.
 Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede în art. 5, lit.

k şi l următoarele funcţii pentru postul consular:
 “k) exercită dreptul de control şi de inspecţie, prevăzute
de legile şi regulamentele statului trimiţător, asupra
navelor maritime şi a navelor fluviale;
 l) acordă asistenţă navelor şi aeronavelor menţionate la
alineatul k din prezentul articol precum şi echipajelor lor,
primeşte declaraţiile asupra curselor acestor nave,
examinează şi vizează documentele de bord şi, fără а
prejudicia prerogativele autorităţilor statului de
reşedinţă, face anchete privind incidentele survenite în
cursul călătoriei şi reglementează, în măsura în care legile
şi regulamentele statului trimiţător autorizează aceasta,
divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi
marinari”.
 În temeiul alineatelor k) şi l) din articolul 5 consulii:

- - exercită drepturi de control şi de inspecţie prevăzute de
legile şi regulamentele statului trimiţător asupra navelor
maritime şi a navelor fluviale având naţionalitatea statului
trimiţător şi asupra aeronavelor înmatriculate în acest
stat, ca şi asupra echipajelor lor
- - acordă asistenţă navelor şi aeronavelor, precum şi
echipajelor lor,
- - primeşte declaraţiile asupra curselor acestor nave,
- - examinează şi vizează documentele de bord şi,
- fără a prejudicia prerogativele autorităţilor statului de
reşedinţă, face anchete privind incidentele survenite în
cursul călătoriei şi reglementează, în măsura în care legile
şi regulamentele statului trimiţător autorizează aceasta,
divergenţele de orice natură între căpitan, ofiţeri şi
marinari.
 Art. 5, lit. f din Convenţia de la Viena din anul 1963 stipulează

funcţionarii consulari au dreptul de a acţiona în calitate de notar şi de
ofiţer de stare civilă şi a exercita funcţii similare, ca şi unele funcţii de
ordin administrativ, în măsura în care legile şi reglementările statului de
reşedinţă nu se opun la aceasta.
 În materia înregistrării actelor şi faptelor de stare civilă, statele au
interese majore, care influenţează şi sarcinile privind îndeplinirea
funcţiei de ofiţer al stării civile, încredinţate, de regulă, şefilor oficiilor
consulare.
 Statul în care se produc actele şi faptele de stare civilă poate avea,
uneori, principii juridice fundamental diferite de cele ale statului
trimiţător. Statele trimiţătoare au, de aceea, interesul de a avea un
sistem propriu de constatare şi înregistrare a actelor şi faptelor de stare
civilă petrecute în străinătate, întrucât din acestea se nasc situaţii
juridice anume pentru persoanele aflate în statul de reşedinţă;
 În unele ţări actele de stare civilă sunt încheiate numai de autorităţile
locale, ceea ce rezultă că funcţionarii consulari străini nu pot îndeplini
funcţii în materie de înregistrare a actelor de stare civilă. Regula este
imperativă potrivit principiului locus regit actum (de exemplu, Anglia,
Columbia Argentina ).
 Statul în care se produc actele şi faptele de stare

civilă poate avea, uneori, principii juridice
fundamental diferite de cele ale statului trimiţător.
 Statele trimiţătoare au, de aceea, interesul de a
avea un sistem propriu de constatare şi înregistrare a
actelor şi faptelor de stare civilă petrecute în
străinătate, întrucât din acestea se nasc situaţii
juridice anume pentru persoanele aflate în statul de
reşedinţă;
 În unele ţări actele de stare civilă sunt încheiate
numai de autorităţile locale, ceea ce rezultă că
funcţionarii consulari străini nu pot îndeplini funcţii
în materie de înregistrare a actelor de stare civilă.
Regula este imperativă potrivit principiului locus
regit actum (de exemplu, Anglia, Columbia Argentina
).
 Activitatea în materie notarială a consulului este reglementată

de:
- normele dreptului internaţional
- normele dreptului intern al statului trimiţător.
 Convenţia de la Viena din anul 1963 prevede la art. 5, lit. f
funcţia notarială împreună cu funcţia administrativă şi cu cea
de ofiţer de stare civilă. Funcţionarul consular are dreptul,
potrivit acestui articol, să acţioneze în calitate de notar sub
rezerva ca legile şi regulamentele statului de reşedinţă să nu se
opună la aceasta.
 art. 16 al Regulamentului consular al României, activitatea
notarială a consulului se va desfăşura pe baza legii române şi a
înţelegerilor internaţionale la care România este parte, precum
şi potrivit uzanţelor internaţionale.
ACTE NOTARIALE
 redactarea de înscrieri în vederea autentificării sau
legalizării semnăturii;
 autentificarea înscrisurilor;
 legalizarea sigiliilor şi semnăturilor;
 darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;
 certificarea unor fapte;
 legalizarea de copii de pe înscrisuri;
 efectuarea şi legalizarea traducerilor;
 primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor
prezentate de părţi;
 eliberarea de duplicate de pe actele notariale
întocmite de misiunile diplomatice sau oficiile
consulare.
 art.5 lit.g din Convenţia de la Viena din 1963

 „apără interesele cetăţenilor statului trimiţător,
persoane fizice şi juridice, în succesiunile de pe
teritoriul statului de reşedinţă, în conformitate cu
legislaţia şi regulamentele statului de reşedinţă.”
 În temeiul acestei prevederi, funcţionarul consular are
competenţa de a interveni pe lângă autorităţile
statului de reşedinţă în materie de succesiuni, dar cu
respectarea următoarelor criterii:
 - decesul să se fi produs pe teritoriul statului de
reşedinţă şi sucesiunea să se fi deschis, astfel, în acel
stat;
 - succesorii să aibă cetăţenia sau naţionalitatea
statului trimiţător;
 - să nu existe prevederi legale contrare în statul de
reşedinţă.
 art.5 lit.j din Convenţia de la Viena din 1963: procurarea şi

transmiterea de acte judiciare şi extrajudiciare între cele
două state între care există relaţii consulare; efectuarea
comisiei rogatorii de către funcţionarii consulari
 „în materie civilă sau comercială, notificările de acte
destinate persoanelor care se află în stăinătate se vor face
în statele contractante la cererea consulului statului
solicitant, adresată autorităţii care va fi desemnată de
statul solicitat. Cererea, conţinând indicarea autorităţii de
la care emană actul transmis, numele şi calitatea părţilor,
adresa destinatarului, natura actului respectiv, trebuie să
fie redactată în limba autorităţii solicitate. Această
autoritate va trimite consulului actul probator al
notificării sau al împrejurării care a împiedicat-o să
satisfacă cererea. Toate dificultăţile care se vor ivi cu
prilejul cerererii consulului vor fi rezolvate pe cale
diplomatică.”
 art.17 al Convenţiei de la Viena privind relaţiile

consulare: oficiul consular poate îndeplini, în
anumite condiţii, acte diplomatice.
Pentru aceasta este necesar ca:
 în statul de reşedinţă să nu existe reprezentanță
diplomatică a statului trimiţător şi nici să nu fie
reprezentat de un stat terţ;
 statul de reşedinţă să-şi fi exprimat
consimţământul în acest sens;
 să nu fie afectat statutul consular.
IMUNITĂŢILE ŞI PRIVILEGIILE
OFICIILOR CONSULARE ŞI ALE
MEMBRILOR ACESTORA
Tematica
• 1.Noţiunea şi enumerarea imunităţilor şi privilegiilor
potrivit Convenţiei de la Viena din 1963
• 2. Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor consulare
• 3. Categorii de privilegii, imunităţi, inviolabilităţi şi
facilităţi consulare
• 4. Începutul şi încetarea privilegiilor şi imunităţilor
consulare
NOŢIUNE ŞI ENUMERARE
Privilegiile şi imunităţile
consulare sunt acordate de
către state oficiilor
consulare şi personalului
lor pentru a putea îndeplini
funcţiile proprii în cât mai
bune condiţii.
Obligaţia statelor de
În Preambulul
a-şi trata agenţii
Convenţiei de la
consulari cu respectul
Viena din 1963 se
cuvenit poziţiei lor
menţionează că
oficiale este
scopul lor nu este
recunoscută de către
acela de a avantaja
state ca o regulă
pe indivizi.
cutumiară.
NOŢIUNE ŞI ENUMERARE
Imunităţile şi privilegiile consulare sunt acele drepturi, înlesniri şi facilităţi acordate unui post
consular şi membrilor acestuia de către statul de reşedinţă în scopul asigurării îndeplinirii
eficiente a funcţiilor lor
Dumitru Mazilu: pentru a-şi putea îndeplini atribuţiile, consulii şi ceilalţi membri ai Oficiului
consular se bucură de facilităţi, privilegii şi imunităţi, care „constituie statutul lor consular”.
prin sintagma „imunităţi consulare” trebuie să înţelegem, potrivit teoriei şi practicii dreptului
internaţional, „tratamentul pe care dreptul internaţional îl prevede, pentru a fi acordat, oficiilor
consulare ale statelor străine şi personalului lor în scopul ca acestea să-şi poată îndeplini
funcţiile ce le revin” (Anghel I. M.)
Imunităţile şi privilegiile sunt reglementate, în primul rând, prin Convenţia de la Viena din 1963.
Un rol deosebit de important în aplicarea acestor privilegii şi imunităţi îl are principiul

reciprocităţii .
CATEGORII
• Potrivit prevederilor Convenţiei de la Viena cu privire la

relaţiile consulare din 1963, imunităţile şi privilegiile
consulare pot fi clasificate în trei grupuri de norme juridice
şi anume:
I. înlesniri, privilegii şi imunităţi privind postul consular –
art. 28-39;
II. facilităţi, privilegii şi imunităţi privind funcţionarii
consulari de carieră şi ceilalţi membri ai postului
consular – art. 40-57;
III. facilităţile, privilegiile şi imunităţile aplicabile
funcţionarilor consulari onorifici şi posturilor consulare
conduse de ei – art. 58-68.
FUNDAMENTARE
TEORIA
EXTRATERITORIALITĂŢII
TEORIA REPREZENTĂRII
PRINCIPIUL NE IMPEDIATUR
OFFICIUM – TEORIA
FUNCŢIONALĂ
„ 1. Funcţionarii consulari nu pot fi chemaţi în faţa
autorităţilor judiciare şi administrative ale statului de
reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea
funcţiilor consulare.
2. Totuşi, prevederile paragrafului 1 din prezentul
articol nu se aplică în caz de acţiune civilă:
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un
funcţionar consular sau un angajat consular, pe care
acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în
calitatea sa de mandatar al statului trimiţător;
b) intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-
un accident cauzat în statul de reşedinţă de un
vehicul, o navă sau de un avion.”
(Convenţia de la Viena din 1963,art. 43, „Imunitatea de jurisdicţie”)
Imunitatea de Imunitatea de
jurisdicţie funcţională jurisdicţie absolută
• regula potrivit căreia • similară cu cea
membrii oficiului acordată agentului
consular nu sunt diplomatic
justiţiabili faţă de
autorităţile judiciare şi
administrative ale
statului de reşedinţă,
în ceea ce priveşte
actele săvârşite în
exerciţiul funcţiunii lor
- beneficiul acordat unor categorii de personal al
oficiilor consulare în temeiul reglementărilor
internaţionale şi care constă în exceptarea acestora
de la jurisdicţia statului de reşedinţă.
Formele imunității de jurisdicţie:

- imunitatea de jurisdicţie PENALĂ
- imunitatea de jurisdicţie CIVILĂ
- imunitatea de jurisdicţie ADMINISTRATIVĂ.
IMUNITATEA DE JURISDICŢIE PENALĂ

1. Funcţionarii şi angajaţii consulari nu pot fi chemaţi
în faţa autorităţilor judiciare şi administrative
pentru „actele săvârşite în exercitarea funcţiilor
consulare”.
2. Pentru ca un act să aibă caracterul de act îndeplinit
în exercitarea funcţiilor consulare el trebuie:
a) să fie legitim şi legal,
b) să rezulte exclusiv din exercitarea funcţiilor
consulare,
c) să fie calificat ca atare atât de statul trimiţător, cât
şi de statul de reşedinţă.
IMUNITATEA DE JURISDICŢIE CIVILĂ

Convenţia de la Viena din 1963 exclude din categoria actelor îndeplinite în
exercitarea funcţiilor consulare încheierea unui contract de către un
funcţionar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a
încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului
trimiţător, în caz de acţiune civilă.
Prevederile paragrafului 1 al art. 43 nu se vor aplica nici în cazul unei

acţiuni civile introduse de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un
accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau aeronavă.
Instanţele civile ale statului de reşedinţă nu au competenţa de a judeca

acţiunile civile rezultate din contracte ce au fost încheiate de funcţionarii
consulari şi de angajaţi consulari, în mod expres sau implicit, în calitatea
lor de mandatari ai statului trimiţător.
ADMINISTRATIVĂ
Funcţionarii consulari
şi angajaţii consulari se
bucură în statul de
reşedinţă de imunitate
de jurisdicţie
Ei nu beneficiază
administrativă.
da această
Autorităţile judiciare
imunitate într-un
sau administrative ale
stat terţ (art.54).
acestui stat nu au
competenţa de a
constata şi sancţiona
faptele de natură
contravenţională.
INVIOLABILITĂŢILE CONSULARE
totalitatea drepturilor acordate unui post consular şi

personalului acestuia de normele dreptului internaţional,
potrivit cărora statul de reşedinţă trebuie să interzică
autorităţilor sale de a dispune, în situaţii anume
determinate, luarea măsurilor de constrângere faţă de
sediul postului consular sau faţă de personalul consular,
care ar afecta funcţionalitatea postului sau libertatea
personală a funcţionarilor consulari sau care ar aduce
atingere drepturilor personale, necesare îndeplinirii
oficiale a funcţiilor.
Inviolabilitatea personală
a FUNCȚIONARULUI CONSULAR - constă în faptul că, în
cazurile când nu beneficiază de imunitatea de jurisdicţie, el nu
poate fi pus în stare de arest sau detenţiune preventivă (
excepție: în caz de crimă gravă şi în urma unei hotărâri a
autorităţii judiciare competente) - (art. 41).
a CURIERULUI CONSULAR - este absolută; conform

prevederilor art. 35 CV - el nu poate fi supus nici unei forme de
arest sau detenţiune chiar în cazul săvârşirii unei "crime
grave", sau luării unei hotărâri definitive a autorităţii judiciare
competente; nu se bucură de imunitate de jurisdicţie
ANGAJAŢII CONSULARI nu beneficiază de inviolabilitate,

întrucât Convenţia de la Viena recunoaşte inviolabilitatea doar
funcţionarului consular.
INVIOLABILITATEA
arhivelor şi
sediului postului bunurilor postului
documentelor valizei consulare
consular consular
consulare
• localurile consulare, • mobilierul, bunurile şi • este absolută.; ele • Valiza consulară nu
(clădirile sau părţile mijloacele de sunt inviolabile în trebuie să fie nici
de clădiri şi terenul transport ale postului orice moment şi în deschisă şi nici
aferent), indiferent în consular nu pot fi orice loc s-ar găsi. reţinută (art. 35).
a cărui proprietate se rechiziţionate.(art. (art. 33): toate • dacă autorităţile
află, dar care sunt 31, hârtiile, documentele, competente ale
folosite exclusiv corespondenţa, statului de reşedinţă
pentru postul cărţile, filmele, au motive serioase
consular, sunt benzile de să creadă că valiza
inviolabile (art. 31). magnetofon, conţine alte obiecte
• reşedinţa şefului de registrele postului decât
post consular şi consular, cifrul, corespondenţa, ele
locuinţele angajaţilor fişierele şi mobilierul pot cere ca valiza să
consulari nu sunt destinat să le fie deschisă în
inviolabile. protejeze sau să le prezenta lor de către
păstreze un reprezentant
autorizat al statului
trimiţător.
• dacă autorităţile
statului trimiţător
refuză să satisfacă
cererea, valiza este
înapoiată la locul de
origine.
Privilegiile consulare
• înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau
personalului acestuia şi constau în posibilitatea juridică de a se bucura de anumite
beneficii şi de a primi anumite onoruri
• EX.scutirea de taxe şi impozite, scutirea de taxe vamale, dreptul de a folosi comunicarea
prin cifru, dreptul de a se servi de curieri speciali şi de valiza consulară etc.
Drepturile consulare
• permisiuni juridice acordate de statul de reşedinţă unui post consular sau personalului
consular, care constau în garantarea exercitării unor acţiuni, prevăzute de legea statului
trimiţător, dar care produc efecte juridice fie în statul de reşedinţă, fie în statul trimiţător
• EX:dreptul la arborarea drapelului naţional şi aşezarea scutului cu stema de stat pe
clădirea ocupată de către postul consular şi pe mijloacele de transport ale postului
consular, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu (art. 29);dreptul de a
încasa taxe consulare
Facilităţile consulare
• garanţii şi obligaţiuni generale pe care le acordă statul de reşedinţă posturilor consulare şi

personalului consular în scopul susţinerii şi înlesnirii desfăşurării activităţii care le este
proprie în condiţii cât mai bune.
• EX: obligaţiunea statului de reşedinţă de a facilita postului consular dobândirea de
terenuri sau clădiri sau procurarea lor în alt mod (art. 30 al Convenţiei de la Viena).
• - principalul beneficiar al imunităţilor şi privilegiilor este,

indiferent de rangul acestuia: consulat general, consulat,
OFICIUL CONSULAR vice-consulat, agenţie consulară; consulatele onorifice
beneficiază de o protecție mai restrânsă.
• - șeful de post consular, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena

din anul 1963, nu are imunităţi şi privilegii speciale, cu excepţia dreptului de
precădere şi de a arbora dreptul naţional la reşedinţă şi pe mijloace de
transport, folosite oficial.
• - toate categoriile de personal consular beneficiază de imunităţi şi privilegii
pentru următoarele situaţii: imunitatea de a depune mărturie, care este legată
FUNCŢIONARII de faptele lor oficiale (art. 44 pct. 3), scutirea de permise de muncă (art.
47);scutirea de regimul securităţii sociale (art. 48);scutirea de prestaţii
CONSULARI ŞI personale (idem art.52).
ANGAJAŢII • - funcţionarii consulari şi angajaţii consulari beneficiază, în plus, de: imunitate
de jurisdicţie (art. 43); scutire de înmatriculare şi de permis de şedere (art.
CONSULARI 46);scutiri fiscale (art. 49); scutirea de taxe vamale şi de control vamal cu
precizarea că angajaţii consulari beneficiază de aceste scutiri numai cu ocazia
primei lor instalări (art. 50).inviolabilitate (art.41).
• persoanele folosite exclusiv în serviciul particular al unui membru al postului
consular beneficiază numai de scutirea de permis de muncă şi de obligaţiile
privind asigurarea securităţii sociale, însă cu condiţia, ca ei să nu fie cetăţeni ai
statului de reşedinţă.
BENEFICIARII IMUNITĂŢILOR ŞI PRIVILEGIILOR CONSULARE

Membrii de familie
• Cei care locuiesc împreună cu funcţionarul şi angajaţii
consulari, beneficiază numai de privilegiile următoare:
scutirea de impozite şi taxe fiscale (art. 49); scutirea de
taxe şi control vamal (art. 50), scutirea de sarcinile privind
regimul securităţii sociale (art. 98); scutirea de prestaţii
personale (art. 52); scutirea de înregistrare a străinilor (art.
46).
• Membrii de familie ai unui membru al postului consular nu
beneficiază de imunităţi de jurisdicţie şi de inviolabilităţi.
• Membrii familiei unei persoane care exercită în statul de
reşedinţă о activitate particulară cu caracter lucrativ (cazul
consulului onorific), precum şi titularii care exercită ei însăşi în
statul de reşedinţă о asemenea activitate NU VOR BENEFICIA
DE PRIVILEGII ŞI IMUNITĂŢI pentru aceste activităţi .
BENEFICIARII IMUNITĂŢILOR ŞI PRIVILEGIILOR

CONSULARE
• În cazul exercitării funcţiilor consulare de către о misiune
diplomatică, diplomaţii ataşaţi secţiei consulare îşi
păstrează statutul lor conform art. 70 alin.4 al Convenţiei
de la Viena din anul 1963, privilegiile şi imunităţile
continuă să fie determinate de regulile dreptului
internaţional privind relaţiile diplomatice.
• Gerantului interimar, numit dintre funcţionarii consulari, îi
sunt aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1963
în aceeaşi măsură ca şi şefului de post consular în cauză.
• „Statul de reşedinţă nu este obligat să acorde unui gerant
interimar înlesnirile, privilegiile şi imunităţile de care şeful
de post consular se bucură numai în baza unor condiţii pe
care gerantul interimar nu le îndeplineşte" (art. 15, alin. 3).
BENEFICIARII IMUNITĂŢILOR ŞI PRIVILEGIILOR

CONSULARE ONORIFICE
• Funcţionarii consulari onorifici se bucură:
- de protecţie care poate fi necesară în baza poziţiei lor oficiale
(art.65),
- de scutire fiscală cu privire la îndemnizaţiile şi onorariile pe
care le primesc de la statul trimiţător pentru exercitarea
funcţiilor consulare (art. 66),
- de scutirea de prestaţii personale şi de orice servicii de interes
public (art. 67).
Membrii familiei unui funcţionar consular onorific şi angajaţii
consulari care lucrează într-un post consular onorific nu
beneficiază nici ei de privilegii şi imunităţi (art.58, alin.3).
Potrivit definiţiei date de Comisia de Drept Internaţional, consulul
onorific este acela care nu primeşte, în mod regulat, о
retribuţie de la statul trimiţător, este autorizat a se ocupa
cu comerţul sau exercită о profesie lucrativă în statul de
reşedinţă (Anghel).
ÎNCEPUTUL ŞI ÎNCETAREA
IMUNITĂŢILOR CONSULARE .( ART. 53)
1. Orice membru al postului consular beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta convenţie de la intrarea sa pe
teritoriul statului de reşedinţă pentru a ajunge la post sau, dacă se găseşte deja pe acest teritoriu, din momentul intrării sale în
funcţie la postul consular.
2.Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc cu el, precum şi membrii personalului său particular, beneficiază
de privilegiile şi imunităţile prevăzute în prezenta convenţie, începând cu una din datele următoare: aceea de când membrul
respectiv al postului consular se bucură de privilegii şi imunităţi conform paragrafului 1 al prezentului articol; aceea a intrării lor
pe teritoriul statului de reşedinţă sau aceea la care ei au devenit membrii ai acestei familii sau ai personalului particular
respectiv.
3. Când funcţiile unui membru al postului consular încetează, privilegiile şi imunităţile sale, precum şi acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc împreună cu el sau ale
membrilor personalului său particular încetează în mod normal la prima din datele următoare: în momentul în care persoana în cauză părăseşte teritoriul statului de reşedinţă
sau la expirarea unui termen rezonabil care îi va fi fost acordat în acest scop, dar el subzistă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. În ce priveşte persoanele
menţionate la paragraful 2 din prezentul articol, privilegiile şi imunităţile lor încetează din momentul când ele încetează să mai locuiască împreună sau să mai fie în serviciul unui
membru al postului consular, cu rezerva totuşi că, dacă aceste persoane intenţionează să părăsească teritoriul statului de reşedinţă într-un termen rezonabil, privilegiile şi
imunităţile lor subzistă până în momentul plecării lor.
4. Totuşi, în ceea ce priveşte actele săvârşite de un funcţionar consular sau de un angajat consular în exercitarea funcţiilor sale,
imunitatea de jurisdicţie subzistă fără limită de durată.
5. În caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau împreună cu el continuă să se bucure de
privilegiile şi imunităţile de care beneficiază, până la prima din datele următoare: aceea la care ei părăsesc teritoriul statului de
reşedinţă sau la expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat în acest scop
PERSOANELE EXCLUSE DE LA BENEFICIUL

IMUNITĂŢILOR CONSULARE
Funcţionarii consulari onorifici se
bucură numai de imunitatea de
jurisdicţie pentru actele îndeplinite în
exercitarea funcţiilor consulare (art.43),
de notificare în cazul unor măsuri de
arestare, detenţie sau urmărire (art.42)
şi de scutirea de a depune ca martor în
legătură cu fapte care au legătură cu
exercitarea funcţiilor lor (art.44)
- Nu se acordă privilegii şi imunităţi

membrilor de familie ai unui funcţionar
consular onorific sau ai unui angajat
consular care desfăşoară activitate într-
un post consular condus de un
funcţionar consular onorific.
RENUNŢAREA LA IMUNITĂŢI
- STATUL TRIMIŢĂTOR POATE RENUNŢA LA
IMUNITĂŢILE UNUI MEMBRU AL POSTULUI
CONSULAR.
- Renunţarea trebuie să fie EXPRESĂ şi
COMUNICATĂ în SCRIS statului de reşedinţă.
- Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o
acţiune civilă sau administrativă nu poate fi socotită
că implică renunţarea la imunitate în ceea ce priveşte
măsurile de executare a hotărârii, pentru care este
necesară o hotărâre distinctă.
- Renunţarea la imunitate poate fi făcută atât în
procedura judiciară, cât şi în procedura
administrativă.

Drept Diplomatic TOTAL CURS

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Diplomatic TOTAL CURS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ. dr.

 totalitatea normelor juridice care guvernează

„ansamblu de norme juridice destinate

„totalitatearegulilor de drept internațional care se

diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de

facilitează și garantează exercițiul liber și neîngrădit al

dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci

în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în

dreptul diplomatic ocupă un rol important în cadrul dreptului

mijloacele juridice prin care statele

 Precizările cu privire la izvoarele dreptului

legile interne tratatul

repetare constantă a unor comportamente determinate,

normele dreptului diplomatic au avut un caracter

cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului

sursele dreptului diplomatic puteau fi

toate regulile privind inviolabilitatea

constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale

convenţii de codificare a normelor dreptului diplomatic:

instituţia principalul merit al

 Tratatulconstituie în prezent principala sursă a

- tratate bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii şi

 izvoral dreptului diplomatic - art. 38 alin 1 din

Studiile juridice au o Hotărârile judecătoreşti

nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena

Regulamentul de la Viena, adoptat de Congresul din

Cea de-a VI-a Conferinţă internaţională americană întrunită în 1928 la

Institutul de drept internaţional

Evoluţiile produse Convenţia de la

Comisia de Drept Internațional a ONU, în

Comisia a început să lucreze la Convenție

Adunarea Generală , prin Rezoluția nr.

„Convenţia privind misiunile speciale, Viena,

„Convenţia privind reprezentarea statelor în

- „Acordul general privind privilegiile şi

Dreptul diplomatic este o

„diplomaţia sintetizează mai multe

„Diplomația este o formă distinctă a

„ diplomaţia este o profesiune foarte

Dreptul diplomatic este cel

Dreptul diplomatic, parte a

Politica externă a statelor,

1. Dreptul diplomatic: noţiuni introductive

4. Membrii misiunii diplomatice

5. Funcţiile misiunii diplomatice

6. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

Michael Hardy aprecia

RELAŢII DIPLOMATICE (RD)

RD sunt raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state.

RD se stabilesc pe baza acordului de voinţă reciproc al statelor.

RD se derulează prin intermediul misiuni lor diplomatice permanente pe care

RD reprezintă forma superioară a legăturilor

STABILIREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

un acord cele două

CONVENŢIA DE LA VIENA DIN 1961

 Acordul dintre cele două state poate rezulta din

STABILIREA DE RELAŢII DIPLOMATICE ŞI TRIMITEREA

 Statele pot stabili între  Acordul prin care se

ÎNCETAREA RELAŢIILOR DIPLOMATICE

 totală, definitivă  temporară.

Prof.univ.dr. Jana MAFTEI

ORGANELE DE STAT INTERNE PENTRU

ORGANELE DE STAT INTERNE PENTRU