Note de Curs Dip

DRAGOȘ CHILEA ROXANA SILVIA TRUȚA
DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC
NOTE DE CURS
UMFST ”GEORGE EMIL PALADE”
TÂRGU-MUREȘ
2023
CUPRINS
INTRODUCERE....................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I........................................................................................................................... 4
UNELE ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC ...... 4
1.1 Dreptul internațional public. Noțiune. ......................................................................................4
CAPITOLUL II ......................................................................................................................... 6
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC .................................................... 6
2.1. Noţiuni cu caracter general .......................................................................................................6
2.2. Tratatul, izvor de drept internaţional ............................................................................................6
2.3. Cutuma. Definiţie şi condiţii de existenţă.................................................................................8
2.3.1. Opozabilitatea cutumei ...........................................................................................................9
2.3.2. Codificarea cutumei ................................................................................................................9
2.3.3. Raportul dintre tratat şi cutumă..........................................................................................10
2.4. Principiile dreptului internaţional ..........................................................................................11
2.5. Actele unilaterale ......................................................................................................................15
CAPITOLUL III ..................................................................................................................... 19
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ............................................... 19
3.1. Noţiuni cu caracter general .....................................................................................................20
3.2. Statul. Noţiune. Elemente constitutive ...................................................................................20
3.3. Organizaţiile internaţionale.....................................................................................................30
3.4. Organizaţiile neguvernamentale şi persoanele particulare ..................................................38
CAPITOLUL IV ...................................................................................................................... 44
REGLEMENTAREA PAŞNICĂ ADIFERENDELOR ......................................................... 44
4.2. Reglementarea nejurisdicţională a diferendelor internaţionale ..........................................45
4.3. Reglementarea jurisdicţională a diferendelor internaţionale ..............................................55
CAPITOLUL V ....................................................................................................................... 62
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
ŞI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE ...................................................................... 62
5.2. Fundamentul răspunderii internaţionale ...............................................................................63
5.3. Faptul generator al răspunderii internaţionale ....................................................................64
5.4. Circumstanţe care exclud răspunderea internaţională ........................................................73
5.5. Prejudiciul .................................................................................................................................74
5.6. Protecţia diplomatică ...............................................................................................................79
5.7. Răspunderea organizaţiilor internaţionale ............................................................................83
1
5.8. Măsuri de executare forţată legate de răspundere internaţională ......................................84
Capitolul VI ............................................................................................................................. 86
DREPTUL INTERNAŢIONAL AL SPAŢIILOR ................................................................. 86
6.2. Spaţiul maritim .........................................................................................................................87
6.3. Strâmtorile internaţionale .......................................................................................................95
6.4. Fluviile şi canalele internaţionale............................................................................................96
6.5. Situaţia juridică a navelor .....................................................................................................101
6.6. Zone cu regim juridic special ................................................................................................102
6.7. Dreptul spaţiului aerian şi al celui extraatmosferic ...........................................................105
CAPITOLUL VII .................................................................................................................. 108
JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE.............................................. 108
2
INTRODUCERE
Obiectul principal al prezentului curs este înțelegerea importanței ramurii

dreptului internațional public în evoluția societății, respectiv în soluționarea conflictelor
dintre state sau alți subiecți de drept internațional, conflicte soluționate prin intermediul
diferitelor acorduri de voință.
Societatea din zilele noastre este într-o continuă evoluție, evoluție a cărei
dinamică afectează cetățeanul, statul și în final organismele internaționale.
Cursul le este adresat studenților din anul II din cadrul Facultății de Economie și
Drept, specializarea Drept, după ce anterior, au parcurs noțiunile de bază menite să le
contureze o imagine privind instituțiile internaționale din domeniul dreptului.
Prezentul curs se dorește a fi un instrument de bază, la îndemâna studenților
pentru înțelegerea instituțiilor și mecanismelor fundamentale ale dreptului internațional
public.
3
CAPITOLUL I
UNELE ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL
INTERNAȚIONAL PUBLIC
1.1 Dreptul internațional public. Noțiune.
Deşi are rădăcini străvechi, dreptul internaţional rămâne o disciplină relativ tânără,
caracterizată începând cu secolul al XX-lea printr-un dinamism permanent al instituţionalizării
şi universalizării. Naşterea dreptului internaţional public este situată la mijlocul secolului al
XVII-lea, odată cu semnarea tratatelor de pace westphalice (tratatele de la Munster şi
Osnabruck din 1648) care pun capăt conflictelor religioase din Europa (1618-1648).1
Dreptul internaţional public desemnează totalitatea normelor juridice, create de către
state pe baza acordului de voinţă, exprimat în forme juridice specifice pentru a reglementa
relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare
este realizată prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate prin sancţiunea individuală
sau colectivă a statelor. 2
Din definiţia de mai sus rezultă că obiectul dreptului internaţional public îl constituie
reglementarea raporturilor dintre state precum şi între acestea şi alte subiecte de drept
internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea competenţelor, a drepturilor şi
obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional public în relaţiile internaţionale.
Procesul de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul
comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridică internaţională.
În hotărârea sa din 7 septembrie 1927 în Cauza Lotus, Curtea Permanentă Internaţională
de Justiţie (CPIJ) precizează funcţia dreptului internaţional public: “Dreptul internaţional
reglementează raporturile dintre statele independente (… ) în vederea coexistenţei unor
comunităţi independente sau în vederea urmăririi scopurilor comune”. 3
Configuraţia specială a dreptului internaţional – coexistenţa subiectelor de drept egale
– invită la separare chiar dacă abordăm studiul dreptului internaţional prin schemele şi modurile
de gândire utilizate pentru dreptul intern. De fapt, societatea internaţională se distinge de
ordinea juridică naţională prin două trăsături esenţiale: funcţionează într-un mod descentralizat
şi este caracterizată prin anarhie.
De asemenea, societatea internaţională este o comunitate eterogenă, conflictuală,
marcată de voinţa de solidarizare4.
Prin afirmaţia că sistemul internaţional este unul descentralizat se poate înţelege că nu
există autoritate mai presus de subiectele ordinii juridice în măsură să fixeze norme obligatorii,
să asigure respectarea lor prin dispunerea în acelaşi timp a mijloacelor de sancţiune pentru cei
care nu le respectă.
În dreptul intern totul pleacă de la Constituţie – scrisă sau nescrisă – iar realizarea
dreptului revine puterilor desemnate, ca atare, prin Constituţie şi care au această funcţie de
elaborare de acte normative. 5 Crearea dreptului nu aparţine niciunei “superputeri” care să se
1
Emmanuel Decaux, Droit international public, 3e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2002, p.5.
2
Pierre-Marie Dupuy , Droit International Public 7e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2004, p. 1.
3
Yannick Dubois, Helene Tigroudja, Droit international public, ed. Vuibert, Paris, 2004, pag. 4.
4
Catherine Roche – L’essentiel du Droit international public et du droit des relations internationals, Ed. Gualino
Editeur, EJA – Paris, 2003, pag.13.
5
Michel Fromont, Grands systèmes de droit étrangers, 5e édition, Dalloz, Paris 2005, p. 7.
4
plaseze deasupra statelor şi care să se impună în faţa lor, şi nu există instanţă internaţională
care să acţioneze în numele acestei superputeri. 6
Judecătorul este în măsură să vegheze la respectarea normelor stabilite de dreptul
obiectiv şi poate recurge la forţa coercitivă a statului pentru a obţine punerea în executare a
hotarârilor sale. Acest lucru nu se întamplă în dreptul internaţional.
Caracterele unice ale ordinii juridice internaţionale în raport cu sistemul intern au făcut
mult timp să existe îndoieli asupra legalităţii sale: dacă totul se face prin bunăvoinţa statelor
cum s-ar putea atunci susţine că ordinea juridică există?
Afirmaţia că dreptul internaţional nu există pentru că nu există cu adevărat judecător
internaţional sau poliţie mondială este o apreciere care poate fi justificată de fapt dar care nu
va permite să înţelegem originalitatea şi specificitatea acestei materii.
În realitate, dacă între internaţionalişti au existat polemici asupra caracterului
obligatoriu al dreptului internaţional, astăzi disputa pare mai degrabă depăşită. Problema nu
mai este studiată decât ca ipoteză “istorică” în manuale, autorii preferând să se limiteze la
observarea dreptului pozitiv.
Fundamentul juridic al dreptului internaţional în constituie acordul de voinţă al statelor
suverane care compun la un moment dat societatea internaţională.
În lipsa unor autorităţi publice cu atribuţii legislative, administrative şi judecătoreşti
suprastatale, prin intermediul cărora să se adopte norme juridice şi să se impună respectarea
lor, forţa obligatorie a dreptului internaţional se întemeiază pe acordul de voinţă al statelor.
Determinate de interesele lor comune, statele acceptă în principiu că o sumă de norme şi de
principii obligatorii este absolut indispensabilă pentru a le regla conduita şi a evita pe acestă
cale o stare de anarhie care le-ar prejudicia existenţa şi interesele.
Dreptul internaţional există pentru că se poate constata din punct de vedere obiectiv 7.
Statele îşi fac promisiuni prin intermediul tratatelor sau prin obiceiuri cutumiare şi sunt ţinute
a le respecta. Principiul este preluat şi consacrat de Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor (1969) în articolul 26.
Şcoala de Drept Natural al cărei fondator a fost Hugo Grotius 8 aprecia că există un
drept preexistent, o lege de natură absolută şi imuabilă care impune tuturor popoarelor
respectarea anumitor reguli de conduită.
Şcoala pozitivistă, descendentă directă a curentului filosofic pozitivist iniţiat la sfârşitul
secolului al XIX-lea de către Auguste Comte9, reface ideea dreptului natural, dar nu în aceeaşi
formă.
Cât despre voluntarişti, aceştia estimează că totul vine de la voinţa statelor, de aici şi
caracterul obligatoriu de ordine internaţională. Voluntariştii normativi, cum ar fi Dionisio
Anzilotti10, unul dintre principalii susţinători, apreciau că subiectele de drept internaţional sunt
obligate printr-o normă juridică ce nu este validă din punct de vedere legal, dar care se impune
statelor: principiul pacta sunt servanda.
6
Dominique Carreau, Droit international public, 7e édition, Ed. Pedone, Paris 2001, p. 9.
7
David Ruzie – Droit International Public, 15e édition ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 11.
8
Hugo Grotius (1583-1645) jurist olandez, a pus bazele fundamentelor dreptului internaţional, întemeiat pe
dreptul natural. A fost, de asemenea, filosof, scenarist şi poet.
9
Auguste Comte (1789-1857), sociolog şi filozof francez.
10
Dionisio Anzilotti (1867-1950), jurist italian, unul dintre fondatorii aşa-numitei şcoli pozitiviste de drept
internaţional.
5
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Noţiuni cu caracter general
Doctrina veche a dreptului internaţional face distincţia între izvoarele materiale

(creatoare) şi cele formale.
Izvoarele materiale desemnează condiţiile sociale care conduc la apariţia unor norme
de drept: opinia publică, conştiinţa colectivă, noţiunea de dreptate, de justiţie, solidaritatea
socială, convingerile juridice, diversele interdependenţe 11.
Izvoarele formale sunt mijloacele juridice prin care se exprimă normele dreptului
internaţional.
Trebuie subliniat faptul că izvoarele materiale, având un caracter extrajuridic, fac
obiectul altor discipline cum ar fi sociologia juridică, filosofia sau istoria dreptului. Prin
urmare, termenul de izvoare ale dreptului internaţional public se aplică numai celor formale,
adică izvoarelor cu caracter juridic.
Sediul legal al materiei este articolul 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie:
,,1. Curtea (…) aplică:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli expres
recunoscute de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională ca prevedere a unei practici generale acceptate ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;”
d. sub rezerva dispoziţiilor articolului 59, hotărârile juridice şi doctrina celor mai
calificaţi specialişti în drept public ai diferitelor naţiuni reprezintă mijloace auxiliare de
determinare a regulii de drept;
2. Prezenta dispoziţie nu aduce atingere dreptului Curţii de a soluţiona o cauză ex
aecquo et bono dacă părţile sunt de acord.”
Textul nu şi-a propus să reglementeze problema izvoarelor dreptului internaţional ci
numai să stabilească mijloacele juridice pe care CIJ le foloseşte pentru a stabili drepturile şi
obligaţiile părţilor într-o cauză supusă spre soluţionare. Alături de izvoarele menţionate au
apărut şi unele izvoare suplimentare, ca urmare a dezvoltării organizaţiilor internaţionale,
actele acestora constituind şi ele izvoare de drept.
Deşi articolul 38 nu stabileşte expres o ierarhie între izvoare, se poate aprecia, aşa cum
rezultă din practica CIJ, că instanţa va aplica, în primul rând, dispoziţiile tratatului, iar în lipsa
lui, o regulă cutumiară de drept internaţional, în afară de situaţia în care prevederea tratatului
ar avea un caracter peremptoriu, de jus cogens (normă imperativă).12
2.2. Tratatul, izvor de drept internaţional
11
Jean Claude Zarka, op. cit., p. 149.
12
Catherine Roche, op. cit., p. 14.
6
Tratatul, atât din punctul de vedere al procesului său de formare cât şi al frecvenţei cu
care intervine în relaţiile internaţionale, este – alături de cutumă – cel mai important izvor al
dreptului internaţional contemporan.
Cel mai vechi tratat cunoscut, este considerat a fi “tratatul sublim” încheiat în anul
1296 î.Hr. între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusil al II-lea, regele hitiţilor, în timp
ce pe continentul european, cel mai vechi tratat cunoscut este tratatul de alianţă între elini şi
hereeni din secolul al VI-lea î.Hr.13
În prima perioadă a evoluţiei dreptului internaţional, formarea pe cale cutumiară a unor
norme de drept internaţional reprezenta modalitatea cea mai frecventă de exprimare. Numărul
redus al tratatelor încheiate în perioada menţionată a făcut ca unii autori să considere cutuma
ca reprezentând mijlocul esenţial de exprimare a normelor dreptului internaţional sau chiar
unicul mijloc de testare a acceptării lor în raporturile dintre state.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar mai ales după al doilea război
mondial, tratatele internaţionale devin treptat mijlocul cel mai frecvent de formare a unor
norme de drept internaţional.
Apariţia a numeroase organizaţii internaţionale contribuie substanţial la înmulţirea
tratatelor. Diversificarea şi complexitatea domeniilor cooperării internaţionale au impus, de
asemenea, tratatele ca principale izvoare ale unor norme de drept internaţional.
La numărul mereu în creştere al tratatelor bilaterale se adaugă faptul că după cel de-al
doilea război mondial, multe dintre tratatele internaţionale încheiate au caracter multilateral
sau chiar universal şi urmăresc reglementarea raporturilor dintre state în domenii de mare
însemnătate cum ar fi: pacea şi securitatea internaţională (Carta ONU), drepturile omului
(Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea genocidului din 1948, Pactele drepturilor omului
din 1966), dezvoltarea economică şi comerţul (Statutele Fondului Monetar Internaţional şi ale
Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, acordurile încheiate în cadrul
GATT14 şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului15).
Acestora li se adaugă convenţiile care au ca obiect regimurile internaţionale privind
spaţiile geografice întinse, în stabilirea cărora este interesată întreaga comunitate internaţională
(tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea şi folosirea
spaţiului extra-atmosferic, Luna şi celelalte corpuri cereşti, încheiat în 1967 sau Convenţia
ONU asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982).
Definiție: Doctrina defineşte tratatul ca fiind manifestarea de voinţă a două sau mai
multor subiecte de drept internaţional destinate să producă efecte juridice după regulile
dreptului internaţional.16
Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de
referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 21 mai 1969) şi
Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena,
1986).
Prima convenţie a sistematizat principalele reguli cutumiare în materie şi a intrat în
vigoare în 1980 după ce a fost ratificată de treizeci şi cinci de state.
În termenii articolului 2.1 din Convenţia de la Viena din 1969, tratatul reprezintă : ,,un
acord internaţional scris între state şi reglementat de dreptul internaţional încheiat în scopul
13
Pierre-Marie Dupuy, op. cit., p. 257.
14
GATT este prescurtarea de la « General Agreement on Tarrifs and Trade » (Acordul General pentru Tarife şi
Comerţ), creat în 1948. Obiectivul său l-a constituit eliminarea barierelor din calea schimburilor economice dintre
ţările membre.
15
Organizaţia Mondială a Comerţului creată la 1 ianuarie 1995, este o organizaţie internaţională care supervizează
un număr mare de acorduri care definesc "regulile comerciale" dintre statele membre. Succesoare a GATT,
promovează globalizarea economică şi comerţul liber. Sediul său se află la Geneva.
16
M. P. de Brichambaut, J.-F. Dobelle, M.-R. ď Haussy, op. cit., p. 126.
7
de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe
instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa.”
Definiţia are caracter descriptiv, formal şi procedural, fără a se raporta la conţinutul şi
trăsăturile de fond ale acestui instrument fundamental de reglementare a relaţiilor dintre state
şi formare a dreptului internaţional17.
Tratatul este guvernat de normele dreptului internaţional. Statele pot să încheie între ele
acte reglementate de dreptul lor intern, însă asemenea acte nu intră în categoria tratatelor (de
exemplu, contractele).
Denumirea generală care se referă la orice tip de acord încheiat între state este aceea de
,,tratat”. Acordurile pot să fie încheiate şi sub alte denumiri, fără a se influenţa natura juridica
a actului: convenţie, acord, pact, protocol, act final, statut, cartă, etc.
Din definiţia propusă de Convenţie rezultă exigenţa formei sale scrise. Elementele
tratatatului sunt părţile, voinţa liber exprimată şi obiectul.
Părţile între care intervine acordul de voinţă trebuie să fie în toate cazurile state,
organizaţii internaţionale sau alte entităţi cărora să le fie recunoscută calitatea de subiect de
drept internaţional.
Voinţa părţilor trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de consimţământ.
Consensualismul rezidă în ideea că partea care se angajează prin tratat se află în poziţie de
egalitate faţă de ceilalţi parteneri.
Tratatul este încă de la început un contract. Textul său este cel mai adesea consemnat
într-un instrument unic dar poate face, de asemenea, obiectul unui schimb de scrisori sau note
diplomatice.
Obiectul tratatului trebuie să fie licit şi posibil. Tratatul internaţional trebuie să
producă efecte juridice. Din acest punct de vedere, se deosebeşte de ,,gentlemen' s agreements”,
acorduri destul de frecvente în viaţa internaţională care nu produc efecte de drept. Un astfel de
document este actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975.
Tratatul este alcătuit din preambul, dispozitiv şi clauze finale la care se mai pot adăuga
şi anexe (declaraţii interpretative, hărţi, liste), etc.
Preambulul reia lista statelor părţi sau doar arată părţile contractante şi poate indica, de
asemenea, fundamentele juridice, politice sau filozofice ale tratatului. Aceste elemente permit
explicarea sau furnizarea interpretării voinţei părţilor tratatului 18; preambulul nu are valoare
obligatorie, aşa cum arată Curtea Internaţională de Justiţie în hotărârea sa din 1966 pronunţată
în Cauza Sud-Estului african19.
2.3. Cutuma. Definiţie şi condiţii de existenţă
Cutuma, cel mai vechi izvor de drept internaţional dar şi al dreptului în general,
reprezintă „o regulă nescrisă cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept dintr-un sistem
juridic determinat” 20
Articolul 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o consacră ca izvor de drept în
următorii termeni: “o dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept”.21 Pentru ca practica
statelor sau a altor subiecte de drept internaţional să fie considerată cutumă potrivit dreptului
internaţional, trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material şi subiectiv, să aibă
un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat, să fie acceptată de către subiectele
dreptului internaţional public ca o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.
17
Dominique Carreau, op. cit., p. 111.
18
Hotărârea CIJ din 27 august 1952 în Cauza refugiaţilor americani în Maroc.
19
CIJ, aviz consultativ, 11 iulie 1950, 21 decembrie 1962 şi 18 iulie 1966.
20
21
Jean-Claude Zarka, op. cit., p. 143.
8
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de curtoazia internaţională. Practicile
menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică şi nu atrag
răspunderea internaţională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-au transformat,
în timp, în reguli cutumiare (imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli
cutumiare au devenit simple uzanţe (de exemplu, anumite reguli de ceremonie aplicate
diplomaţilor).
Cutuma internaţională este o regulă opozabilă tuturor acelor state care nu se opun
formal creării sale. 22 Pentru a putea deveni o cutumă universală, o regulă trebuie să fie
recunoscută de către majoritatea reprezentativă a statelor.
Curtea Internaţională de Justiţie a precizat că, pentru ca o regulă convenţională să fie
considerată cutumă, “este suficient ca participarea să fie largă şi reprezentativă, cu condiţia
ca să fie prezente toate statele interesate în mod deosebit de acea cutumă”23. Numărul statelor
interesate variază, în funcţie de obiectul acelei reguli şi în funcţie de mărimea spaţiului teritorial
pe care cutuma ce urmează a fi elaborată se aplică, deoarece există cutume ce se aplică numai
la un nivel regional24, sau local (CIJ, Cauza dreptului de tranzit pe teritoriul indian, 1960) 25.
Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invocă fie pentru a
se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
2.3.1. Opozabilitatea cutumei
Se apreciază că dacă un stat a formulat obiecţiuni în procesul de formare al cutumei,

aceasta nu-i poate fi opozabilă. Atunci când constată că o regulă juridică pe care nu o aprobă
este pe cale să îmbrace forma unei cutume, un stat are întotdeauna posibilitatea să se declare
împotriva ei. În acest caz statul trebuie să îşi arate opoziţia într-un mod clar şi constant. Astfel,
în cauza privind Zonele de pescuit anglo-norvegiene din anul 1951, CIJ a declarat că „normele
cutumiare existente privind lăţimea mării teritoriale nu sunt opozabile Norvegiei, aceasta fiind
întotdeauna împotriva oricărei aplicări a regulii menţionate, în ceea ce o priveşte”.
Regula cutumiară, când se demonstrează existenţa celor două elemente constitutive,
beneficiază de prezumţia acceptării unanime.
Ea se impune şi noilor state apărute după încheierea procesului cutumiar. Lor li se
permite să interpreteze normele cutumiare deja existente sau să aibă iniţiativa lansării unor
reguli noi.
În faţa dificultăţilor pe care le prezintă punerea în aplicare a dreptului nescris grija
pentru siguranţa juridică determină comunitatea internaţionala să codifice regulile cutumiare 26.
2.3.2. Codificarea cutumei
Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi sistematizare a

normelor dreptului internaţional public în scopul asigurării unităţii lor, a precizării conţinutului
şi a înlăturării eventualelor contradicţii dintre ele. Mai poate fi definită ca fiind „operaţiunea
de conversie a regulilor cutumiare într-un corp de reguli scrise, grupate sistematic”. 27
22
Catherine Roche, op. cit. p. 27.
23
Hotărârea CIJ din 20 februarie 1969 în Cauza platoului continental al Mării Nordului.
24
Hotărârile CIJ din 20, 27 noiembrie 1950 şi 13 mai 1951 în cauza Haya de la Torre.
25
Catherine Roche, op. cit. p. 28
26
27 Jean-Claude Zarka, op. cit., p. 162.
9
Articolul 15 din Carta ONU defineşte codificarea ca fiind “formularea mai exactă şi
sistematizarea regulilor de drept internaţional în domeniile în care există deja o practică de
stat consecventă, precedente şi opinii doctrinare”.
Obiectul codificării l-au constituit, în primul rând, normele cutumiare.
Procesul de codificare răspunde a priori unui obiectiv de siguranţă juridică care
urmăreşte să reunească într-un singur text reguli cutumiare adeseori dispersate a căror existenţă
este adesea dificil de dovedit.
Procesul nu se mulţumeşte să fixeze într-un text scris starea de drept asupra unei
probleme fiind însoţit adesea de o mişcare de dezvoltare progresivă a dreptului internaţional
care va avea ca finalitate afirmarea unor reguli noi.
Codificarea neoficială este rezultatul cercetării ştiinţifice - doctrina juridică. Deşi nu
este obligatorie pentru state, poate oferi elemente utile codificării oficiale, practicii statelor şi
jurisprudenţei internaţionale.
Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor în cadrul organizaţiilor
internaţionale sau al conferinţelor şi are caracter obligatoriu.
Carta Naţiunilor Unite (art. 13) a încredinţat Adunării Generale misiunea de “a încuraja
dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional precum şi codificarea sa”. În anul 1947 a
fost creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării dreptului internaţional –
Comisia de Drept Internaţional, alcătuită din 34 de membri, specialişti în drept internaţional,
aleşi de către Adunarea Generală pentru un mandat de cinci ani.
Un alt organism cu atribuţii în domeniul codificării este Comisia ONU pentru drept
comercial internaţional creată în anul 1966 şi formată din 36 de membri, reprezentanţi ai
statelor membre.
Cea de-a treia conferinţă a ONU privind dreptul mării a permis în mod efectiv
codificarea regulilor privind lăţimea apelor teritoriale, rezultatul fiind dezvolarea dreptului şi
consacrarea Zonei Economice Exclusive. (vezi infra p. 215)
Alte codificări cu valoare deosebită sunt: Convenţia privind relaţiile diplomatice
(Viena, 1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind dreptul
tratatelor (Viena, 1969).
2.3.3. Raportul dintre tratat şi cutumă
Cât priveşte raportul dintre tratat şi cutumă, din practica CIJ, se desprind următoarele
reguli:
- normele prevăzute în tratate pot fi acceptate şi aplicate de alte state terţe sau pot fi
impuse ca reguli cutumiare;
- tratatele şi cutumele care au acelaşi conţinut pot să existe în paralel;
- în caz de îndoială, tratatele se interpretează potrivit dreptului cutumiar, ale căror
norme, dacă au caracter imperativ, vor avea prioritate faţă de tratat.
Codificarea permite transformarea unei reguli cutumiare în regulă convenţională între
statele care vor deveni părţi ale tratatului de codificare.
Nu există fenomen de substituţie, de absorbţie între tratat şi cutumă, între cele două
izvoare manifestându-se raporturi de complementaritate. În preambulul Convenţiei de la Viena
privind relaţiile diplomatice (1961) se arată că: “Normele cutumiare de drept internaţional vor
continua să guverneze problemele care nu sunt expres reglemetate prin dispoziţiile prezentei
convenţii”28.
Raportul dintre tratat şi cutumă nu exclude posibilitatea ca norme conţinute în tratate să
fie acceptate, pe lângă statele părţi, şi de alţi membri ai comunităţii internaţionale. Articolul 38
28
10
al Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) prevede că “niciuna dintre
prevederile art. 34-37 nu se opune ca o regulă enunţată într-un tratat să devină obligatorie
pentru un stat terţ, ca regulă cutumiară de drept internaţional recunoscută ca atare”.
O distincţie trebuie făcută între tratatul care creează reguli noi ce pot fi acceptate drept
cutumă, şi tratatul care codifică sau reflectă în dispoziţiile sale cutuma. Problema a fost
analizată de CIJ în cauza privind Platoul Continental al Mării Nordului din 20 februarie 1969.
În speţă, Curtea a precizat că domeniile acoperite de regulile cutumiare şi cele conţinute în
tratate nu se suprapun în mod exact şi nu au conţinut identic: “chiar dacă norma cutumiară şi
norma din tratat ar avea exact acelaşi conţinut, acesta nu ar fi un motiv pentru CIJ să considere
că încorporarea normei cutumiare într-un tratat ar trebui să înlăture aplicabilitatea normei
cutumiare”. În concluzie, tratatele şi cutumele având acelaşi conţinut pot exista în paralel.
Dubla consacrare a unei norme de drept internaţional în două izvoare distincte
înlesneşte determinarea sa, tratatul fiind un izvor al dreptului internaţional care, spre deosebire
de cutumă, o concretizează într-un timp mult mai scurt decât aceasta, îi conferă un conţinut
precis şi mai clar, iar dovada normei este substanţial înlesnită prin consemnarea ei în scris.
2.4. Principiile dreptului internaţional
Principiile dreptului internaţional sunt un izvor supletiv de drept internaţional. Regulile

cuprinse în principii sunt aplicate frecvent în jurisprudenţa internaţională deşi nu se bucură de
o definiţie clară. 29 Analiza arată că noţiunea este folosită în două accepţiuni diferite.
Principiile generale ,,de drept” cuprinse de articolul 38 din Statutul CIJ nu se confundă
cu cele pe care doctrina le consideră principii fundamentale ,,ale dreptului” internaţional.30
2.4.1. Principiile generale de drept prevăzute de articolul 38 din Statutul CIJ
Sintagma principiile generale de drept se referă la ansamblul regulilor generale care

stau la baza funcţionării oricărui sistem de drept, naţional sau internaţional. 31
Existenţa şi conţinutul acestor principii au fost multă vreme prilejul unor dispute
doctrinare. Unii autori le-au refuzat calitatea de izvor de drept internaţional, asemuindu-le
cutumei. Articolul 38 din Statutul CIJ le consacră, însă, autonomia, numindu-le „principii
generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate”.32
Semnificaţia lor este aceea de principii de drept intern transpozabile în ordinea
internaţională prin care se urmăreşte descoperirea spiritului comun al diferitelor reguli
naţionale în vederea aplicării lor prin analogie diferendelor internaţionale. Se poate afirma că
ele servesc mai degrabă la completarea lacunelor dreptului internaţional, permiţând
judecătorului să evite a se pronunţa non liquet (în absenţa unor reguli pertinente aplicabile).
Instanţele internaţionale recurg la elemente ale raţionamentului juridic şi la analogii cu dreptul
privat pentru a face din dreptul internaţional un sistem viabil în cadrul deciziilor
jurisdicţionale33.
Printre aceste principii se disting mai multe categorii :
-principii ataşate concepţiei generale de drept (buna credinţă în îndeplinirea obligaţiilor
convenţionale, abuzul de drept, orice violare a unui angajament obligă repararea prejudiciului
cauzat) ;
29
Yannick Dubois, Helene Tigroudja, op cit. p. 31
30 Catherine Roche, op. cit., p. 33.
31
Jean Combacau, Serge Sur, op. cit., p. 106.
32
M. Perrin de Brichambaut, J.-F. Dobelle, M.-R. ď Haussy, op. cit., p. 150.
33
Ian Brownlie – Principles of Public International Law, Editura Brookfield, 1990, p. 16.
11
-principii contractuale transpuse în materia tratatelor (forţa majoră, efectul util, viciile
de consimţământ) ;
-principii referitoare la contenciosul răspunderii (repararea integrală a prejudiciului
cauzat, legătura dintre cauză şi efect între faptul generator al răspunderii şi existenţa
prejudiciului) ;
-principiile procedurii contencioase (autoritatea de lucru judecat, egalitatea părţilor,
numeni nu poate fi judecător şi parte în propria cauză) ;
Determinarea regulilor comune unei ordini juridice este mai uşor de realizat într-un cadru
restrâns, aşa cum arată principiile generale de drept comunitar degajate de Curtea de Justiţie a
Comunităţii Europene.
Trimiteri la principiile generale de drept se întâlnesc şi în convenţiile încheiate la Haga
în 1899 şi 1907 cu privire la soluţionarea paşnică a diferendelor. 34
2.4.2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional
Spre deosebire de categoria precedentă, aceste principii sunt proprii dreptului

internaţional. Originea lor este diferită şi, de regulă, sunt rezultatul acţiunii conjugate a
judecătorului internaţional şi a diplomaţiei normative a statelor.
Principiile fundamentale reprezintă ,,coloana vertebrală” a dreptului internaţional.
Doctrina le-a definit ca fiind : ,,norme de aplicaţie universală cu un caracter general, abstract
şi imperativ de la care statele nu pot deroga, ce dau expresie şi protejează o valoare
fundamentală în raporturile dintre subiectele de drept internaţional”. 35
Aceste principii consacrate în Carta ONU, au fost afirmate în Declaraţia Adunării
Generale a ONU din 1970, Actul final al CSCE de la Helsinki din 1975 dar şi în alte
documente.
Principiile fundamentale prevăzute în Declaraţia Adunării Generale a ONU din
1970:
Principiul egalităţii suverane a statelor a fost proclamat în articolul 2.1 din Carta
Naţiunilor Unite: „Organizaţia este fondată pe principiul egalităţii suverane a tuturor
membrilor săi”. Afirmarea sa se regăseşte în textele fondatoare ale tuturor organizaţiilor
interguvernamentale.
Prima componentă, suveranitatea, este conceptul fundamental al dreptului
internaţional. Caracterele sale (indivizibilitatea, inalienabilitatea, exclusivitatea, caracterul
originar şi plenar) deşi au suferit unele mutaţii ca urmare a evoluţiei societăţii internaţionale,
rămân de strictă actualitate.
A doua componentă a principiului, egalitatea desemnează faptul că statele sunt egale din punct
de vedere juridic având o capacitate egală de a dobândi drepturi şi obligaţii.
Principiul autodeterminării este definit de Declaraţia ONU ca : „principiul
egalitatăţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele”.36 Trebuie
remarcat că spre deosebire de celelalte principii, titularul acestui drept/principiu este poporul.
Principiul a fost invocat mai ales în perioada decolonizării şi mai recent în situaţii diferite cum
ar fi, de exemplu, unitatea Germaniei sau transformarea ex-Iugoslaviei.
Declaraţia Naţiunilor Unite prezintă principiul astfel: “Toate popoarele au dreptul de a-şi
hotărî statutul lor politic în deplină libertate, fără amestec din afară şi de a realiza dezvoltarea
lor economică, socială, culturală şi orice stat are obligaţia de a respecta acest drept conform
prevederilor Cartei”.
34
Pierre-Marie Dupuis, op. cit. pag. 330.
35
36
12
Neamestecul în afacerile interne ale statelor. Acest principiu tradiţional al dreptului
internaţional a fost reafirmat prin numeroase rezoluţii ale Adunării Generale. El reprezintă
corolarul egalităţii suverane a statelor şi semnifică faptul că fiecare stat trebuie să se abţină de
la orice intervenţie armată şi de la orice formă de ingerinţă. De asemenea, nu trebuie să susţină
pe teritoriul său activităţi prejudiciabile unui stat străin.
Carta ONU interzice organizaţiei mondiale să intervină în afacerile interne ale unui stat
membru. Interdicţia vine în sprijinul principiului suveranităţii statelor care sunt libere să-şi
aleagă sistemul politic, economic, social şi cultural şi să aibă relaţii externe.
De la principiul neamestecului în afacerile interne sau externe ale statelor există două excepţii:
intervenţia solicitată şi intervenţia umanitară. 37
Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Din punct de vedere
istoric, războiul a fost scos în afara legii de Pactul Briand-Kellogg adoptat la Paris, la data de
26 august 1928. Deşi va cunoaşte violări flagrante şi numeroase, pactul va fi totuşi acceptat de
toate statele.
Tribunalul de la Nürenberg, prin Statutul său, a definit crimele împotriva păcii în
următoarea formulare: “plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de
agresiune sau unui război cu încălcarea tratatelor, a graniţelor sau acordurilor
internaţionale”. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a fost consacrat în
articolul 2.4 din Carta ONU care arată că: „Toţi membrii organizaţiei se vor abţine în relaţiile
lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva
integrităţii teritoriale şi independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil
cu scopurile Naţiunilor Unite”.
Un pas important în conturarea conţinutului principiului îl constituie adoptarea, de către
Adunarea Generală a ONU în 1974, a Rezoluţiei 3314 privind definirea agresiunii armate.
Celelalte forme de agresiune nu sunt încă definite, deşi prin conceptul de forţă se înţelege nu
numai forţa militară, ci orice act de violenţă sau constrângere, orice forme ale presiunii politice,
economice sau de orice altă natură, toate fiind considerate ilicite.
Interzicerea recurgerii la forţă este înlăturată în cazul legitimei apărări. În termenii
articolului 51 din Carta ONU: „Nicio dispoziţie din prezenta Cartă nu aduce atingere dreptului
natural la legitimă apărare, individuală sau colectivă, în cazul în care un stat membru al
Naţiunilor Unite este obiectul unei agresiuni armate, până când Consiliul de Securitate ia
măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
Interzicerea recurgerii la forţă a fost considerată iniţial globală şi absolută. Presiunea
circumstanţelor va incita Occidentul să precizeze progresiv în practică sfera legitimei apărări
şi să adopte o atitudine mai suplă. Principiul a făcut obiectul unor dezbateri vii cu prilejul mai
multor conflicte.38
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale. În legătură cu acest
principiu Carta ONU (art.2.3) prevede că: „Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele
lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel încât pacea şi securitatea internaţională,
precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie.”
Principiul nu obligă un stat să aleagă un mod de reglementare particular sau să ajungă
la soluţionarea diferendului în orice caz. Dacă mijloacele clasice de reglementare aflate la
dispoziţia statelor (mediere, arbitraj, negociere, anchetă, reglementare judiciară, recurgerea la
organismele sau acordurile regionale, etc.) sunt insuficiente pentru garantarea unui rezultat
satisfăcător, Naţiunile Unite pot interveni în interesul comunităţii internaţionale. 39
37
38
Emanuel Decaux, op. cit. p. 244.
39
13
Principiul a fost violat de URSS care a instituit în timpul Războiului Rece „doctrina
suveranităţii limitate”, potrivit căreia Uniunea Sovietică avea dreptul şi obligaţia de a interveni
într-un stat din blocul socialist, atunci când principiile socialismului erau ameninţate. Doctrina,
respinsă, de altfel, de ONU şi de statele ne-socialiste a permis justificarea intervenţiei armate
în Cehoslovacia în anul 1968. 40
Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale - pacta sunt
servanda. Potrivit acestui principiu, fiecare stat trebuie să-şi îndeplinească, cu bună credinţă
şi întocmai, obligaţiile asumate conform Cartei ONU. Condiţia esenţială pe care principiul o
implică este aceea că obligaţiile care trebuie executate cu bună credinţă să fie licite.
De-a lungul timpului, principiul pacta sunt servanda, aparând ca una dintre cerinţele
necesare ale ordinii juridice internaţionale, s-a impus ca un principiu fundamental al dreptului
internaţional, cu aplicabilitate generală şi universală 41.
Principiul cooperării internaţionale este un principiu relativ nou, consacrat în art. 1.3
din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite care prevede că unul din scopurile ONU este să:
“realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, fără deosebire de sex, limbă sau religie” în timp ce
Declaraţia din 1970 stipulează “obligaţia statelor de a coopera între ele în conformitate cu
Carta”.
Cooperarea internaţională prin mijloace diplomatice a fost posibilă numai după sfârşitul
Războiului Rece care a însemnat totodată şi prăbuşirea vechii ordini mondiale clădite pe
principiile intimidării, a presiunilor şi ameninţărilor, exterminării sub spectrul unei confruntări
nucleare globale cu un profund caracter devastator.
Cooperarea internaţională s-a afirmat în ultimii ani din ce în ce mai mult. Este considerată
drept o necesitate obiectivă în desfăşurarea relaţiilor interstatale, fiind prezentă, de altfel, în
multe domenii de activitate.
Alte principii fundamentale prevăzute în Actul Final de la Helsinki din 1975
Actul final de la Helsinki adoptat în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa42 adaugă principiilor menţionate, altele trei: principiul inviolabilităţii frontierelor,
principiul integrităţii teritoriale, principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.
Principiul inviolabilităţii frontierelor prevede obligaţia statelor de a “se abţine acum
şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la”orice cerere sau act de
acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului oricărui stat independent ”.
Actul final prevede însă că frontierele pot fi modificate, în conformitate cu dreptul
internaţional, prin mijloace paşnice şi prin acorduri.
Principiul intergităţii teritoriale prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice
acţiune incompatibilă cu scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva intergrităţii teritoriale,
independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de la orice asemenea
acţiune care constituie o folosire a forţei sau o ameninţare cu forţa, precum şi de la a face din
teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii militare sau al altor măsuri de folosire directă sau
indirectă a forţei, în contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin
asemenea măsuri sau prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că nicio astfel de ocupaţie sau
dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.
40
41
Dominique Carreau, op.cit. p. 186.
42
În prezent OSCE
14
Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale consacrat ca
principiu de Actul Final a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale şi o condiţie
pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau integrare.
2.5. Actele unilaterale
Deşi nu sunt prevăzute în enumerarea cuprinsă de articolul 38 din Statutul CIJ, actele
unilaterale sunt prezentate ca modalităţi de formare a dreptului internaţional. Distingem între
actele unilaterale ale statelor şi cele ale organizaţiilor internaţionale. Ambele se caracterizează
prin faptul că emană de la un singur subiect de drept internaţional, sunt imputabile autorului
lor şi produc efecte de drept.
2.5.1. Actele unilaterale ale statelor
Se disting, de regulă, actele unilaterale autonome care reprezintă manifestarea

unilaterală de voinţă producând efecte în dreptul internaţional.
Ele se împart în două categorii: acte unilaterale autonormatoare care determină conduita
autorilor în raporturile lor cu destinatarii şi acte heteronormatoare care determină conduita pe
care trebuie să o aibă destinatarul actului. 43 În practică, majoritatea actelor sunt
autonormatoare.
Pentru a fi considerate izvoare ale dreptului internaţional actele unilaterale trebuie să
îndeplinească mai multe condiţii:
- să emane de la o entitate statală, în calitate de subiect de drept internaţional;
- să reprezinte manifestarea publică a voinţei şi intervenţiei acestui stat de a produce
efecte juridice în planul relaţiilor internaţionale;
- să fie licite, din punctul de vedere al dreptului internaţional.
Ca exemple de acte unilaterale pot fi citate:
- notificarea, prin care un stat informează terţii cu privire la o decizie sau o situaţie de
fapt care produce efecte juridice (de exemplu, o declaraţie de război, de neutralitate, de
succesiune la un tratat, etc.);
- recunoaşterea, definită ca fiind constatarea sau acceptarea oficială de către un stat a
unui fapt, a unei situaţii noi, a unei reguli juridice sau a existenţei unei entităţi politice noi în
relaţiile internaţionale (recunoaşterea unui stat sau a unui guvern, recunoaşterea unei cutume);
- protestul, care este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie
împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atragându-i atenţia asupra
responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile cauzate. Produce unele
efecte juridice pentru statul de la care emană. Printr-un act de protest poate fi impiedicată,
totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
- renunţarea, desemnează, de regulă, hotărârea formală a unui stat de a abandona în
mod voluntar exerciţiul unui anumit drept sau privilegiu. De exemplu, renunţarea unui stat la
imunitatea de jurisdicţie şi de execuţie, pentru a putea obţine un credit important de pe piaţa
financiară internaţională şi a răspunde în cazul nerambursării la timp a acestuia.
În anumite condiţii, pentru ca un stat să obţină credite importante de pe pieţele financiare
internaţionale, el poate fi determinat să renunţe la invocarea imunităţii sale de jurisdicţie şi
execuţie, pentru a fi, eventual, chemat să răspundă în cazul nerestituirii creditului.
43
15
2.5.2. Actele unilaterale ale organizaţiilor internaţionale
În principiu, acestea nu constituie izvoare ale dreptului internaţional şi nu sunt

prevăzute în statutul CIJ, având caracter de recomandare.
Se pot desprinde din doctrină trei şcoli de gândire cu privire la actele organizaţiilor
internaţionale. Prima a încercat să încadreze rezoluţiile Adunării Generale a ONU în categoria
izvoarelor tradiţionale ale dreptului internaţional pe baza următoarelor considerente:
- exprimarea consimţământului statelor faţă de rezoluţiile ONU constituie o extindere
modernă a dreptului tratatelor;
- rezoluţiile Adunării Generale reprezintă o interpretare autentică şi autorizată sau o
concretizare a prevederilor Cartei ONU, care este un tratat;
- ar putea fi considerate ca etape în procesul de formare a unei reguli de drept
internaţional sau ca probe ale cutumei internaţionale.
A doua şcoală de gândire, în loc să încerce să încadreze rezoluţiile ONU într-unul sau
altul din izvoarele tradiţionale ale dreptului internaţional, aşa cum au fost definite în articolul
38 din statutul CIJ, le abordează ca noi izvoare de drept internaţional44. Unul dintre autorii
reprezentativi ai acestei abordări este fostul preşedinte al CIJ, Taslim Elias 45 care arată că:
statele care votează în favoarea unei anumite rezoluţii, adoptată cu majoritatea necesară de
voturi, sunt obligate să o respecte în baza consimţământului dat şi a regulii estoppel.46
Statele care se abţin sunt, de asemenea, obligate în temeiul consimţământului tacit, de
vreme ce abţinerea nu este un vot negativ; statele care votează împotriva rezoluţiei sunt obligate
în temeiul principiului democratic, conform căruia opinia majorităţii trebuie să prevaleze, în
condiţiile în care votul a fost liber şi corect, iar majoritatea cerută a fost asigurată.
Al treilea curent de gândire introduce, din punctul de vedere al izvoarelor dreptului
internaţional, noţiunea de soft law, care ar acoperi documentele adoptate de state în cadrul
organizaţiilor internaţionale sau în alte forumuri, care nu pot fi încadrate într-una din categoriile
ce constituie izvoare tradiţionale de drept. Soft Law este format din norme generale, principii
şi nu din reguli.47.
Reprezentanţii curentului extind analiza de la rezoluţiile Adunării Generale a ONU la
documente politico-juridice cu un caracter mai larg, cum ar fi, de pildă, Actul Final al
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helsinki, pe care îl consideră
neobligatoriu juridic, precum şi la documentele internaţionale din domeniul economic în care
obligaţiile statelor sunt enunţate, adesea, în mod vag, şi, mai degrabă sub forma angajamentelor
de comportament şi nu de rezultat.
Trebuie menţionate încercările de sistematizare a materiei şi de reformulare a doctrinei
privind izvoarele dreptului internaţional, considerând pentru definirea naturii acestor acte nu
numai obligaţiile juridice ale statelor ci şi cele politice sau morale. Noţiunea de soft law ar
desemna, astfel, un drept cu un grad mai redus al forţei de constrângere.
Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că organizaţiile
internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind creaţia statelor48.
44
D. Carreau, op. cit. p. 56
45
Taslim Olawale Elias (1914–1991), judecător nigerian, a avut o cariera distinsă care a culminat cu alegerea sa
ca judecător al CIJ în perioada 1976-1991, vicepreşedinte în perioada 1979-1982 şi preşedinte în perioada
1982-1985.
46
Principiu de drept, împrumutat din dreptul englez, conform căruia părţile nu pot reveni asupra unui angajament
asumat anterior.
47 M. Perrin de Brichambaut, J.-F. Dobelle, M.-R. ď Haussy, op. cit., p. 151.
48
16
Actele constitutive ale organizaţiilor stabilesc forţa juridică a documentelor pe care
acestea le adoptă. Statutele prevăd, de regulă, două categorii de acte ale organelor unei
organizaţii internaţionale:
- acte care se referă la organizarea şi functionarea internă a organizaţiei şi care au un
caracter obligatoriu;
- acte care se adresează statelor membre şi care cuprind norme de comportament cerute
pentru realizarea scopului organizaţiei; acestea sunt fie obligatorii, fie facultative.
Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezoluţii obligatorii pentru statele membre ale
ONU, organele Uniunii Europene adoptă decizii, regulamente, directive cu caracter
obligatoriu, Adunarea Generală a ONU şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei adoptă
recomandări.
2.5.3. Actele unilaterale ale organelor jurisdicţionale
În doctrină s-a ridicat, adesea, problema dacă legea internă nu ar putea fi considerată,
alături de actele unilaterale menţionate, ca exercitând, sub diferite forme, o influenţă asupra
procesului normativ internaţional. În acest sens s-a susţinut că legea internă poate exprima
voinţa statului într-un anumit stadiu de formare a unei norme cutumiare de drept internaţional.
Ca o modalitate prin care legea naţională poate influenţa formarea cutumei este menţionată
aplicarea în dreptul intern a normelor cuprinse în tratatele internaţionale, ca urmare a actului
legislativ de ratificare sau de aderare.
Alte acte legislative interne care ar putea contribui la formarea cutumei sunt şi acelea
prin care se stabileşte dreptul de azil, ca instituţie cutumiară ce se realizează în condiţii stabilite
de state prin legi interne. În toate aceste cazuri, legea naţională înlesneşte, sub diferite aspecte,
procesul normativ internaţional.
2.6. Mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept
Aceste categorii sunt analizate ca fiind mijloace auxiliare de exprimare a normelor

dreptului internaţional public ele nefiind considerate izvoare de drept internaţional în sensul
articolului 38 din statutul CIJ. Rolul lor este de a facilita interpretarea şi determinarea dreptului
internaţional.
2.6.1. Jurisprudenţa
Rolul şi funcţiile jurisprudenţei în sistemele de drept au fost diferite în evoluţia

societăţii omeneşti.
Interpretarea dată de jurisconsulţii romani a fost considerată creatoare de drept -
commnunis opinio, iuris peritorum autoritas (soluţiile pretorului constituie izvor de drept). Un
moment de referinţă în istoria jurisprudenţei îl constituie opera lui Trebonian (534 e.n.), numită
corpus iuris civilis, alcătuită dintr-o selecţie a jurisprudenţei romane dinainte şi din vremea lui
Justinian (Institutiones, Digestum, Codex şi Novellae).
În ţările continentale, după revoluţiile din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, deşi au
fost adoptate coduri şi legi importante, deciziile instanţelor constituţionale erau considerate
izvor de drept.
În sistemul anglo-saxon jurisprudenţa şi-a păstrat tot timpul rolul şi forţa sa ca izvor
principal de drept, judecătorul îndeplinind funcţia de autoritate care stabileşte regulile, iar
hotărârea judecătorească constituind un precedent obligatoriu pentru viitor.
17
În doctrină s-a subliniat că însuşi dreptul islamic “rezidă în operele unor mari jurişti,
comentatori ai Coranului şi practicieni a căror jurisprudenţă s-a impus cu timpul”.49
Aşa cum este prezentată în articolul 38 din statutul CIJ, jurisprudenţa este înţeleasă ca
fiind alcătuită în mod exclusiv din hotărârile CIJ. De fapt, jurisprudenţa internaţională acoperă
ansamblul hotărârilor adoptate atât de instanţe cât şi de tribunalele arbitrale.
Studiul hotărârilor care reprezintă precedente de autoritate relativă de lucru judecat,
constituie un mijloc complementar de identificare a regulilor de drept. Jurisprudenţa are, deci,
o anumită influenţă asupra interpretării dreptului şi chiar asupra evoluţiei sale50. Ea nu creează,
propriu-zis, norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corectă a unei norme de drept
internaţional. Pot fi incluse în această categorie:
- jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie cu precizarea că hotărârile instanţei au
forţă juridică obligatorie doar pentru părţile din litigiu şi pentru cauza în care se pronunţă;
- hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
- hotărâri ale unor tribunale naţionale pronunţate în litigii care ridică probleme de drept
internaţional.
2.6.2. Doctrina
Rolul doctrinei aşa cum este precizat în articolul 38 din statutul CIJ are conotaţii istorice
şi nu corespunde decât parţial realităţii.
Caracterul complex, adesea lacunar, contradictoriu sau imprecis al unor norme de drept
internaţional determină ca rolul doctrinei, al opiniei juriştilor de drept internaţional de înaltă
calificare, să aibă un rol foarte important în identificarea unor asemenea norme, în stabilirea
pe calea interpretării a conţinutului exact al acestora şi în sistematizarea lor. Deşi nu este un
izvor de drept în sens formal, instanţele judecătoreşti internaţionale nefundamentându-şi
deciziile pe opiniile juridice, ci pe dreptul pozitiv, doctrina are un rol creator, putând să aducă
o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului internaţional prin analiza ştiinţifică a normelor
sale în lumina principiilor şi a finalităţii dreptului.
Se pare că în zilele noastre voinţa suverană a statelor este în concordanţă cu părerile
exprimate în mod liber de către indivizi sau de către societăţile dezvoltate. Este necesar, totuşi,
să se ia în considerare rolul important jucat de doctrină în dezvoltarea dreptului maritim, de
exemplu, prin identificarea noţiunii de Zonă Economică Exclusivă.
Este posibil ca doctrina să joace încă un rol de o anumită importanţă într-un mod
indirect, prin sfaturile pe care ea le poate da statelor în formularea politicii lor juridice. Rolul
ei este, cu precădere, activ în acest domeniu prin legăturile strânse pe care le întreţin uneori
anumiţi judecători cu membrii cei mai cunoscuţi ai “doctrinei internaţionale”.
În jurisprudenţa instanţelor internaţionale, doctrina a fost invocată mai degrabă ca
dovadă a existenţei unei norme şi nu ca izvor de drept internaţional.
Opera doctrinară este mai degrabă o operă critică decât una creatoare. Ea favorizează
elaborarea dreptului pozitiv printr-o muncă de analiză şi sinteză prealabilă fiind utilizată pentru
elaborarea unor norme de drept. 51
Din doctrină fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, operele unor foruri
ştiinţifice internaţionale (de exemplu, Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept
Internaţional, precum şi opiniile separate ale judecătorilor CIJ anexate deciziilor Curţii.
Un rol important în doctrina dreptului internaţional contemporan este atribuit Comisiei
de drept internaţional a ONU care, începând cu anul 1948, a adus o contribuţie apreciată la
codificarea şi dezvoltarea dreptului internaţional prin proiectele de convenţii pe care le-a
49
Philippe de Villiers, Les turqueries du grand Mamamouchi, Ed. Albin Michel, Paris, 2005, p. 62.
50
51
Yannick Dubois, Helene Tigroudja, op cit. p. 32.
18
întocmit şi prin comentariile juridice la aceste proiecte, prin rapoartele asupra unor probleme
de drept de mare actualitate, ca şi prin opiniile exprimate în cadrul dezbaterilor ce au loc asupra
problemelor ce fac obiectul activităţii sale.
2.6.3. Echitatea
Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede capacitatea acestei

instanţe de a soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (ex aequo et bono), dacă
părţile în cauză sunt de acord. Dispoziţia semnifică faptul că, atunci când părţile unui litigiu
încredinţează “judecătorului internaţional” soluţionarea cauzei conform principiului echităţii,
ele conferă instanţei puteri excepţionale.
Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, principiul are un domeniu restrâns de
aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimţământul formal al părţilor în
cauză. Consimţământul constă în compromisul prin care părţile sesizează judecătorul sau
arbitrul.
Echitatea corespunde ideii de justiţie, inerentă oricărei reguli de drept, pe care trebuie
să o respecte judecătorul internaţional şi care îl călăuzeşte în aplicarea dreptului. Ea permite
judecătorului fie să completeze un vid normativ (praeter legem), fie să atenueze rigorile unei
norme internaţionale dacă situaţia concretă o impune (infra legem). 52 Într-o asemenea cauză,
judecătorul va propune soluţia pe care o consideră justă şi conformă intereselor părţilor în
cauză. Hotărârea va fi bazată pe fapte şi nu pe dreptul pozitiv.
Recurgerea la echitate nu presupune nerespectarea normelor imperative ale dreptului
internaţional public. Totuşi, o hotărâre judecătorească pronunţată în baza principiilor echităţii
poartă un grad de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluţie dreaptă, întrucât nu se
fondează pe normele dreptului internaţional.
Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile
juridice dar şi un principiu de drept, alături de cel al bunei-credinţe.
Statele, de regulă, manifestă reticenţă cu privire la soluţionarea unor diferende ex aequo
et bono. Cu toate acestea, ele nu resping invocarea echităţii de către CIJ în deliberările sau
concluziile sale în diferendele la care erau părţi. 53
Putem afirma astfel că asistăm la formarea unei adevărate “politici jurisprundeţiale a
echităţii” în practica CIJ. În acest sens pot fi menţionate litigiile privind delimitarea platoului
continental al Mării Nordului între Germania, Olanda şi Danemarca (1969), zonele de pescuit
în dreptul coastelor Islandei între Anglia şi Islanda (1974) şi delimitarea platoului continental
între Libia şi Tunisia (1982).
În aceste litigii, echitatea a servit ca regulă accesorie, ori mijloc de interpretare şi
conciliere între alte reguli de drept internaţional aplicabile situaţiilor concrete, ceea ce a permis
pronunţarea unor soluţii drepte pentru părţile în litigiu. S-a considerat că prin practica CIJ, în
asemenea cazuri echitatea este încorporată dreptului 54.
CAPITOLUL III
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
52
Catherine Roche, op. cit. p. 44-45.
53
54
Jean Combacau, Serge Sur, op. cit., pag. 96.
19
Subiectele de drept internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la

raporturile juridice guvernate de normele de drept internaţional şi care pot fi titulare de drepturi
şi obligaţii directe în ordinea juridică internaţională.
Sunt subiecte de drept internaţional cele care participă la elaborarea normelor de drept
internaţional. A fi subiect de drept internaţional înseamnă a beneficia de personalitate juridică
internaţională, ceea ce presupune tocmai capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu
caracter internaţional.
Multă vreme, societatea internaţională a fost caracterizată prin unicitatea entităţilor care
o alcătuiau: statele. Dar comunitatea internaţională a văzut apărând noi actori care nu sunt,
totuşi, cu adevărat în măsură să concureze statul. Cu toate acestea ei joacă un rol deloc
neglijabil pe scena internaţională.
Personalitatea juridică internaţională se diferenţiază pentru fiecare dintre participanţii
la raporturile juridice internaţionale:
-statele, considerate subiecte originare, tipice, primare;
-organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
-naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei, subiecte cu
personalitate juridică limitată şi tranzitorie, până la formarea statului independent;
-alte entităţi care participă la raporturi juridice internaţionale, dar a căror personalitate
juridică nu este recunoscută în dreptul internaţional public - persoanele fizice şi organizaţiile
neguvernamentale.
3.2. Statul. Noţiune. Elemente constitutive
Statul este subiectul primar (sau originar) al relaţiilor internaţionale. Într-adevăr, pe

scena internaţională statul este entitatea principală. Statul a reprezentat multă vreme unicul
subiect de drept internaţional. Aceasta se explică prin faptul că statele sunt suverane. Celelalte
subiecte ale dreptului internaţional (organizaţii internaţionale sau persoane private) sunt
subiecte derivate, ele datorându-şi existenţa juridică internaţională voinţei statelor. 55
Fenomenul statal se bucură de o largă „popularitate”, numărul statelor mărindu-se de patru ori
după cel de-al doilea război mondial. Toate „naţiunile” consideră că nu pot exista cu adevărat
decât dacă se constituie ca state. Astfel, de exemplu, obiectivul kurzilor este de a avea propriul
stat. Dezmembrarea Uniunii Sovietice, scindarea Cehoslovaciei, implozia Iugoslaviei au
accentuat mişcarea de proliferare a statelor.
Statul este un subiect imediat de drept internaţional, în contact direct cu regulile pe care
le creează într-o manieră sau alta şi care instituie în profitul sau în sarcina sa drepturi şi
obligaţii.56
În ceea ce priveşte dreptul internaţional, statul este destinatarul normelor acestuia,
norme care îi afectează întreaga situaţie juridică.
Statul este, mai mult, subiect de plin drept sau originar în sensul că nu este nevoie de niciun
act juridic pentru a-i conferi personalitate internaţională. Formarea fiecărui stat este un fapt pe
care dreptul îl ia în considerare ataşând noii entităţi un statut predeterminat care rezultă din
dreptul internaţional general şi nu din actele particulare care îl instituie.
Per a contrario, organizaţiile internaţionale şi celelalte subiecte de drept internaţional
îşi datorează existenţa în dreptul internaţional actelor speciale prin care statele le tratează ca pe
subiecte internaţionale. Altfel spus, personalitatea acestora este derivată.
55
Y. Dubois, H. Tigroudja, op. cit., p. 35.
56
20
Potrivit concepţiei clasice, trei elemente constitutive sunt necesare pentru ca un stat să poată
exista: un teritoriu, o populaţie şi un guvern.
Conform avizului nr.1 al Comisiei de arbitraj a Conferinţei de pace pentru fosta
Iugoslavie din 29 noiembrie 1991, statul este definit ca fiind: „o colectivitate care se compune
dintr-un teritoriu şi o populaţie supusă unei puteri politice organizate”. 57
Definiţia este însă incompletă. Condiţia necesară existenţei statului în ordinea juridică
internaţională este independenţa sa în drept sau, mai precis, absenţa subordonării juridice faţă
de o putere străină.
Independenţa este sinonimă cu suveranitatea. Ilustrul arbitru internaţional Max Huber 58
spunea că: „Suveranitatea în relaţiile internaţionale înseamnă independenţă”. 59 Ea reprezintă
baza structurii societăţii internaţionale. Calitatea de subiect de drept a statului derivă din
suveranitatea sa, independent de faptul că alte state recunosc sau nu această calitate.
Suveranitatea este un „atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate,
statul îşi exercită autoritatea pe două planuri. Pe plan intern, are dreptul de a exercita puterea
asupra cetăţenilor săi precum şi asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia
sa edictând legi şi aplicând sancţiuni în cazul nerespectării lor. Pe plan extern, are dreptul de a
reprezenta naţiunea şi de a o angaja în raporturi cu alte naţiuni. Independenţa odată obţinută,
dreptului internaţional îi revine sarcina de a o ocroti. De fapt, principalele reguli ale dreptului
internaţional public contemporan referitoare la state au ca scop protejarea independenţei lor.
Accentul pus pe independenţa juridică permite o mai bună înţelegere a fenomenului
statelor federale şi statelor federate. Numai primele sunt considerate din punct de vedere juridic
ca state în ordinea internaţională. Ele înglobează statele federate. Faptul că un anumit număr
de state federate pot încheia tratate din sfera lor de competenţă (de exemplu landurile germane,
cantoanele elveţiene sau colectivităţile lingvistice belgiene) înseamnă că acolo acţionează
competenţa ce le-a fost delegată de Constituţia federală. 60
Art.167 din Constituţia Belgiei, revizuită în 1993, conferă comunităţilor şi regiunilor
puterea de a încheia tratate cu obligaţia de a-l informa pe rege şi cu posibilitatea acestuia de a
suspenda procedura atunci când Consiliul de miniştri emite obiecţii serioase.61
Altfel spus, statul federat nu este independent juridic. Constituie numai o ordine juridică
parţială (principiul autonomiei), stabilită direct de norme de drept superioare în ierarhia ordinii
juridice globale cum ar fi Constituţia statului federal.
Federaţia se deosebeşte de confederaţie, ai cărei membri, strâns legaţi între ei, îşi
păstrează o anumită organizare proprie, dar există organe comune permanente cu caracter
legislativ, administrativ şi judiciar, competente pe întreg teritoriul ţării şi asupra tuturor
cetăţenilor. În istorie, forma confederală a fost adesea tranzitorie, marcând numai o etapă în
trecerea la federalism. 62
Asociaţiile de state au reprezentat rezultatul unei evoluţii spre desprinderea statelor din
imperiile coloniale, în virtutea cărora se menţineau unele legături între statul metropolă şi
fostele state coloniale.
Tipice în această privinţă sunt Commonwealthul, constituită de Anglia şi fostele ei
colonii, care a evoluat de la Comunitatea britanică de naţiuni (1776-1949) la Comunitatea de
naţiuni şi Uniunea franceză (1946-1954).
57
58
Max Huber, jurist elveţian, arbitru internaţional între anii 1923-1940.
59
Sentinţa arbitrală dată în cauza Îles des Palmes în anul 1928.
60
Art. 32.3 din Legea fundamentală germană de la 23 mai 1949 permite entităţilor federate încheierea unor
tratate în limita competenţei lor legislative cu aprobarea guvernului federal.
61
Michel Fromont, op. cit., p. 77.
62 De exemplu, Confederaţia Statelor Unite ale Americii de Nord între 1781 şi 1787, Confederaţia helvetă între
1815 şi 1848 sau procesul de decolonizare (Commonwelth, Comunitatea franceză între 1958 şi 1960).
21
Pentru a ilustra locul central al independenţei în definirea statului, se poate lua în discuţie cazul
Autorităţii Palestiniene.
Astfel, deşi nu îi lipseşte nici teritoriul, nici populaţia, nici guvernul efectiv (asupra
majorităţii din fâşia Gaza şi a unei mici parţi din Cisiordania), independenţa sa este departe de
a fi complet asigurată datorită unor importante limitări conţinute de acordul israeliano -
palestinian, cu privire, mai ales, asupra competenţei în materia relaţiilor internaţionale şi a celei
de execuţie.
Statul este o realitate fizică, juridică şi istorică.
Pentru internaţionalişti, două concepţii despre stat pot fi luate în considerare. Pe de o parte,
statul este o persoană juridică. În acest caz statul şi dreptul său intern sunt asimilabile.
Pe de altă parte, statul nu este persoană juridică, dar existenţa sa din punctul de vedere al
dreptului internaţional, este, în fapt, un fenomen social. Pentru acest curent minoritar, a
considera statul ca fiind persoană juridică înseamnă că dreptul internaţional ar putea enunţa
reguli de creare a unui stat.
Primele elemente de definire a statului există de pe vremea Renaşterii. În acea perioadă statul
era definit ca fiind un atribut al monarhului. Este vorba despre o concepţie patrimonială a
statului.
Arbitrul internaţional Max Weber a dat o altă definiţie statului. El consideră că: „statul
este instituţia care deţine monopolul violenţei legitime”.63
Noţiunea de stat mai poate fi definită ca fiind: un grup de persoane stabilit pe un teritoriu
şi supus autorităţii efective a unui guvern. Putem considera că, dacă, unul din elementele
constitutive este absent, dispare, sau este incert, nu mai suntem în prezenţa unui stat.
Cea mai completă definiţie a noţiunii de stat se regăseşte în Tratatul de la Montevideo. 64
Astfel, în articolul 1 statul este definit ca fiind: „subiectul de drept internaţional care posedă
următoarele caractere: o populaţie, un teritoriu, un guvern şi capacitatea de a intra în relaţii
cu alte state.”
3.2.1. Teritoriul statului
Statul reprezintă un anumit mod de ocupare a spaţiului – permanent, fix, delimitat, care
îl opune societăţilor nomade şi face din teritoriul terestru obiect al suveranităţii prin excelenţă. 65
Teritoriul este un element important al statului deoarece nu există stat fără teritoriu.
Noţiunea fost abordată în art. 2, §4 din Carta ONU şi reprezintă spaţiul în interiorul căruia îşi
exercită competenţele statul suveran.
Teritoriul este direct legat de populaţia stabilită între limitele sale, în perioada
contemporană, ideea de stat nomad fiind definitiv abolită.
Dimensiunea sa nu are nicio importanţă pentru statutul său juridic internaţional. Calitatea de
stat nu poate fi refuzată unei asemenea entităţi pe motiv că ar avea mici dimensiuni. Prin
urmare, în lume există numeroase micro-state cum ar fi Liechtenstein, San Marino, Monaco
sau Andorra, calificate ca atare în dreptul internaţional.
Teritoriul nu este uniform şi cuprinde în realitate trei elemente inseparabile:
- teritoriul terestru - suportul fizic al existenţei juridice a unui stat, cuprinde simultan
solul şi subsolul. Poate fi continuu, într-un singur bloc, sau discontinuu, în mai multe părţi,
separate în acest caz de alte spaţii maritime sau de alte state. Este cazul Franţei, de exemplu,
ale cărei câteva departamente şi teritorii sunt dincolo de mare sau Statelor Unite ale Americii
(Alaska, Hawai);
- teritoriul maritim - alcătuit din apele interioare şi marea teritorială (vezi infra p.
213);
63
Y. Dubois, H. Tigroudja, op. cit., p. 35.
64
Tratatul de la Montevideo, 1933, încheiat între Statele Unite ale Americii şi statele latino-americane cu privire
la drepturile şi obligaţiile statelor.
65
Serge Sur, op. cit., p.156.
22
- teritoriul aerian - format din coloana de aer care se găseşte deasupra solului şi a
teritoriului maritim, fiind delimitat orizontal prin frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar
vertical până la limita inferioară a spaţiului extra atmosferic, considerată a fi la aproximativ
110 km deasupra nivelului mării. (vezi infra p. 232)
Poziţia geografică a teritoriului este importantă din raţiuni geopolitice, ieşirea la mare
fiind un avantaj incontestabil.
Delimitarea frontierelor de stat : Teritoriul statului este delimitat de frontierele de
stat. Frontiera este linia legală imaginară care separă zonele teritoriale pe care se exercită două
suveranităţi diferite.66 Ea ocupă un loc central în dreptul internaţional public deoarece
delimitează spaţiul pe care statul îşi exercită suveranitatea. Curtea Internaţională de Justiţie, în
hotărârea sa din 3 februarie 1994, privind Diferendul teritorial dintre Libia- Ciad aprecia că:
„a defini un teritoriu înseamnă a-i defini frontierele.”67
Statele au nevoie de un teritoriu. În schimb, pentru a exista, nu este necesar ca frontierele
să fie delimitate în totalitate. Există, de altfel, numeroase conflicte frontaliere, terestre sau
maritime nerezolvate de decenii (cu titlu de exemplu, diferendul frontalier dintre India şi China
asupra înălţimilor Himalayei, între India şi Pakistan asupra Caşmirului, sau delimitarea
frontierelor statului Israel aflată în centrul conflictului din Orientul Apropiat). 68
Uneori, caracterul poros al frontierei (de exemplu, structurile exterioare satelor africane sau
cele ale primelor colonii din America Latină) îngreunează procesul de a face să coincidă titlul
teritorial cu datele reale, efective. În absenţa unei frontiere stabilită cu certitudine se fixează o
marjă de apreciere. Faptul că anumite particularităţi topografice oferă posibilitatea definirii
unei frontiere uşor de identificat, reprezintă un element important de luat în considerare atunci
cậnd nu reiese din documentaţie nicio concluzie ce ar putea conduce la adoptarea unei alte
frontiere.69
Modalităţi de dobândire a teritoriului. Pe parcursul unei îndelungate perioade de
timp, statele au încercat să îşi extindă limita teritorială - invocând concepte precum „teoria
spaţiului vital”.
În mod tradiţional, dreptul internaţional acordă un loc deosebit ,,modalităţilor de
extindere teritorială”. 70
O primă formă de dobândire constă în ocuparea unui ţinut fără micşorarea teritoriului
altui stat. Modalitatea a fost aplicată în epoca expansiunii coloniale când numeroase teritorii
erau considerate ca fiind ,,fără stăpận” (terra nullius), oferite aproprierii „primului ocupant”.
Obţinerea de către un stat a unui teritoriu se realizează întotdeauna în detrimentul unei
alte entităţi.
Curtea Internaţională de Justiţie a examinat structurile prestatale ce ar fi putut exista pe
teritoriul Saharei Occidentale înaintea colonizării spaniole. Examinarea, însă, a fost efectuată
fără îndepărtarea “tiparului statal”, cu riscul unui anumit anacronism în procesul de căutare a
formelor puterii statale în societăţile nomade prestatale.
Subcomisia Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite şi-a îndreptat atenţia către tratatele încheiate
de popoarele autohtone, în scopul de a încerca să protejeze drepturile acestora.
Un alt mod de dobândire a teritoriului constă în cedarea voluntară - sub forma vậnzării
teritoriale (Louisiana vậndută de Franţa sau Alaska cumpărată de Statele Unite de la Rusia).
Poate fi menţionată şi vậnzarea pe baza unui contract de închiriere a unui teritoriu (cedarea
66
Y. Dubois, H. Tigroudja, op.cit., p. 36.
67
Blaise Tchikaya, Mémento de la jurisprudence du droit international public, 2 e édition, Hachette,Paris, 2001,
p. 133.
68
69
70
Emmanuel Decaux, op. cit., p 113.
23
,,noilor teritorii” ale Hong Kong-ului pe o perioadă de 99 de ani de către China în favoarea
Regatului Unit al Marii Britanii).
Cucerirea propriu-zisă (debellatio) presupune dispariţia definitivă a statului înfrậnt
(tentativa de anexare a Kuweitului în 1980, proclamat provincie irakiană).
În general, în cea mai mare parte a cazurilor, tratatul de pace este cel ce prevede cedarea forţată
a unei părţi din teritoriu. În absenţa unui tratat de pace general în perioada ce a urmat celui de-
al doilea război mondial, URSS-ul a reuşit să îşi consacre cuceririle teritoriale prin tratate
bilaterale.
În mod tradiţional, statele beneficiare ale unei noi ,,ordini internaţionale”, precum cele
din perioada anilor 1920 sau 1945, au căutat să menţină echilibrul teritorial invocând dreptul
internaţional.
Carta ONU consacră această evoluţie, amintind că “membrii Organizaţiei trebuie să se
abţină de la recurgerea la ameninţări sau la forţă împotriva integrităţii teritoriale sau
independenţei politice a oricărui alt stat“.
De menţionat este faptul că limitậnd interzicerea utilizării forţei în cadrul raporturilor
internaţionale, Carta pare, per a contrario, a autoriza diversele forme de represiune internă,
folosite de state pentru a îşi apăra integritatea teritorială. 71
3.2.2. Populaţia
Populaţia, alături de teritoriu şi guvern, reprezintă unul dintre elementele constitutive
ale statului. Prin aceasta înţelegem cetăţenii statului respectiv, dar şi persoanele prezente pe
teritoriul şi sub jurisdicţia sa (străini, apatrizi, refugiaţi, persoane strămutate). 72
Străinii posedă cetăţenia altui stat. Între aceştia şi cetăţenii unui stat operează deosebiri
evidente în sensul că cei din urmă sunt singurii beneficiari de drepturi civile şi politice: accesul
la funcţii publice şi dreptul la vot.
De menţionat că personalul diplomatic şi consular aflat pe teritoriul unui stat, precum
şi funcţionarii internaţionali beneficiază de imunităţi şi privilegii diplomatice.
3.2.3. Guvernul
Definiţia statului duce la apariţia unui al treilea element constitutiv: un guvern deţinător
al puterii care exercită o autoritate politică efectivă, simultan asupra teritoriului şi populaţiei.
Termenul de guvern trebuie înţeles în sensul său larg. El desemnează aici orice formă a
autorităţii deţinute de o putere politică. Legitimitatea modului concret de realizare a puterii în
stat se poate aprecia din afară numai dacă se exercită în mod exclusiv şi efectiv.
Potrivit primului criteriu, nimeni nu trebuie să concureze în interiorul statului autori-
tatea politică identificată ca fiind guvernul. În mod concret, nu trebuie să existe altă autoritate
căreia să i se supună aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu.
De asemenea, ansamblul statelor ce alcătuiesc comunitatea internaţională trebuie să repereze
cu certitudine cine îi sunt interlocutorii.
Potrivit celui de-al doilea criteriu, guvernul trebuie să fie capabil să exercite asupra
teritoriului şi asupra populaţiei funcţii statale cum ar fi gestionarea şi administrarea teritoriului
şi a populaţiei supuse autorităţii sale. Nu este vorba despre verificarea legitimităţii guvernului,
ci de eficacitatea sa de a întreţine relaţii internaţionale efective. 73
Dreptul internaţional nu judecă forma politică a statului. Potrivit principiului autonomiei
constituţionale amintit de CIJ în avizul său din 21 iunie 1971, „nicio regulă de drept
internaţional nu cere ca statul să aibă o structură determinată”.74
71
Domique Carreau, op. cit. p. 337.
72
73
74
24
Potrivit principiului neutralităţii ideologice, orice stat beneficiază de „dreptul
inalienabil de a-şi alege propriul sistem politic, economic, social şi cultural, fără nicio formă
de ingerinţă din partea altui stat”. 75
De asemenea, nu prezintă importanţă caracterul guvernului. Acesta poate fi democratic sau nu:
din momentul în care cele trei elemente constitutive - teritoriu, populaţie, guvern - sunt reunite
şi pot fi controlate în mod obiectiv, statul există. 76
Potrivit tratatului de la Montevideo (1933), ar mai fi un al patrulea element şi anume
capacitatea de a intra în relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. Aceasta presupune
facultatea de a elabora acte juridice internaţionale, de a încheia tratate, de a participa la
activitatea organizaţiilor internaţionale interguvernamentale sau de a participa la activitatea
organismelor de reglementare paşnică a diferendelor internaţionale. Mai presupune, de
asemenea, aptitudinea de a formula reclamaţii şi de la a le depune la instanţele internaţionale
precum şi dreptul de a răspunde unui act ilicit prin mijloace permise de dreptul internaţional. 77
3.2.4. Formarea şi dispariţia statului
De la dispariţia teritoriilor fără stăpân, un stat nu poate fi creat decât prin secesiune,
dezmembrarea unui stat existent sau regrupare. Decolonizarea a permis naşterea de numeroase
noi state.
Secesiunea permite unei părţi a populaţiei situată pe o porţiune precisă din teritoriul unui stat
existent, să creeze un nou stat independent. Acest act vine însă în contradicţie cu principiul
integrităţii teritoriale a statelor şi prin urmare, nu poate fi acceptat;
Dezmembrarea unui stat presupune dispariţia unui stat şi constituirea de noi state
independente pe teritoriul său. De exemplu, fosta U.R.S.S. sau Cehoslovacia;
Regruparea înseamnă că statele independente decid să se regrupeze pentru a forma un singur
stat, ca de exemplu, Confederaţia Statelor Unite în 1776 devenită stat federal în 1787;
Decolonizarea a stat la originea a numeroase state în sec. al XIX-lea. Principiul dreptului
popoarelor la autodetereminare enunţat în Carta ONU în articolele 1, § 2 şi 55 a permis
popoarelor ”supuse subjugării, dominaţiei şi exploatării străine” (rezoluţia 1514 a ONU), să
creeze noi state. A fost recunoscut de CIJ ca fiind unul dintre principiile esenţiale ale dreptului
internaţional contemporan, cu efect erga omnes.78
Rezoluţia 1514 citată, şi Rezoluţia 2625 „Declaraţia referitoare la principiile de drept
internaţional privind relaţiile de prietenie şi cooperare dintre state” au pus bazele aplicării
dreptului popoarelor la autodeterminare. În temeiul lor poate fi decisă crearea unui stat
independent, asocierea liberă la un stat, sau chiar integrarea unui stat. 79
• Vaticanul
Vaticanul a apărut în urma Pactului de la Laterano, semnat cu Benito Mussolini la 11
februarie 1929, în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea. Prin acest pact, Biserica şi guvernul
italian au încheiat disputa ce dura din 1870 ca urmare a pierderii Statelor Pontificale.80
Acordul stabilea crearea unui mic stat independent, garanta libertatea totală a Papei şi
dreptul de reprezentare diplomatică (prin nunţi papali). Cu o suprafaţă de 0,44 km² şi 1000 de
locuitori este ţara cea mai puţin întinsă şi populată din lume. Este, de fapt, o enclavă în oraşul
Roma, cu care are o frontieră de 4 km.
75
Rezoluţia 2625 (XXV) a Adunării Generale a ONU: Declaraţia referitoare la relaţiile de prietenie şi cooperare
între state (1970).
76
77 Emmanuel Decaux, op. cit., p. 103.
78
79
80 Jacques Mercier, Vatican, capitale de ľeglise, ed. Lavauzelle, Paris, 1984, p. 12.
25
Vaticanul este o monarhie absolutistă sacerdotală. Papa exercită o funcţie dublă: este
şeful spiritual al Bisericii, dar şi conducătorul Vaticanului. El reprezintă puterile legislativă,
executivă şi judiciară şi este ales prin votul cardinalilor.
Limbile oficiale sunt italiana şi latina. Moneda este, în urma unui acord cu Uniunea Europeană,
euro. Vaticanul dispune de un terminal feroviar şi o staţie de emisie radio (Radio Vatican). 81
Teritoriul este considerat neutru şi inviolabil. Neutralitatea sa a fost violată în practică în mai
multe rânduri mai ales de către Germania şi Italia fascistă în timpul celui de-al doilea război
mondial.
Cu toate că Vaticanul are o dimensiune redusă, nu-i lipsesc caracterele unui teritoriu
statal.82
Deşi se apropie de zero, procentul natalităţii pe acest teritoriu nu prejudiciază existenţa
populaţiei. Cetăţenia este specială şi funcţională. Se dobândeşte în condiţii determinate de
exercitarea unor funcţii religioase, de rang şi domiciliu. La dispariţia acestor condiţii cetăţenia
se pierde fără ca cetăţenia originară să fie afectată.
În practică, se consideră că personalitatea juridică a Vaticanului nu este deplină (nu
întruneşte toate elementele deplinei statalităţi). Are jurisdicţia suverană, dar nu suveranitate
deplină. Are organizare administrativă în probleme religioase, dar nu exercită ansamblul
competenţelor statale în măsura în care Italia îşi aduce o contribuţie importantă la funcţionarea
serviciilor publice (apă, gaz, electricitate, transport în comun). 83 Tot Italiei îi revine sarcina
exercitării anumitor prerogative internaţionale care afectează direct sau indirect Sfântul Scaun.
Chiar dacă are un statut apropiat de cel al unui stat, Vaticanul este o entitate particulară, un stat
atipic. Beneficiază, de altfel, de statutul de observator în cadrul Naţiunilor Unite.
3.2.6. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor
Atunci când elementele constitutive ale statului sunt întrunite, statul dobândeşte
personalitate juridică. Aceasta nu înseamnă că va juca un rol imediat în cadrul comunităţii
internaţionale. Reunirea celor trei elemente constitutive nu sunt suficiente pentru a consacra
existenţa unui stat. Celelalte subiecte pot, prin atitudinea lor, să grăbească momentul în care
vor ţine seama de noii sosiţi, graţie mecanismului de recunoaştere al statului. Recunoaşterea
rămâne indispensabilă pe plan bilateral, în vederea admiterii în organizaţiile internaţionale. 84
Recunoaşterea cunoaşte aplicaţii în mai multe domenii ale dreptului internaţional.
Aproape orice poate face obiectul său. Este vorba despre recunoaşterea unui stat, recunoaşterea
unui guvern, recunoaşterea unei situaţii beligerante, recunoaşterea autorităţii de fapt exercitate
asupra unui teritoriu de un grup de persoane (recunoaşterea beligeranţilor sau a insurgenţilor),
legitimitatea pretenţiilor unui grup asupra unui teritoriu pe care nu-l stăpâneşte (recunoaşterea
unei naţiuni sau a unui guvern în exil).
În general, nu există nicio obligaţie de recunoaştere în dreptul internaţional. Anumite
circumstanţe pot genera chiar nerecunoaşterea, mai ales în cazul obţinerii teritoriului prin forţă.
• Efectele recunoaşterii
În dreptul internaţional întâlnim două teorii opuse în ceea ce priveşte efectul juridic al
actului de recunoaştere.
În teoria declarativă recunoaşterea nu este o condiţie sine qua non a existenţei statului.
Statul nu are, deci, nicidecum, nevoie să fie recunoscut pentru a exista pe plan juridic deoarece
actul recunoaşterii este oricum ulterior apariţiei unui nou membru în comunitatea
internaţională.85
81
J.-B. ď Onorio, Le Saint-Siege dans les relations Internationales, ed. Cujas, Paris, 1989, p. 39.
82
Giovanni Barberini, Le Saint-Siege-Sujet souverain de droit international, ed. Cerf, Paris, 2002, p. 73.
83
84
Emmanuel Decaux, op. cit., p. 103.
85
26
În teoria constitutivă statul nu se poate constitui ca subiect de drept internaţional decât
dacă a fost recunoscut ca atare. 86
Recunoaşterea odată obţinută, aduce cu sine o veritabilă calificare juridică. Această
ipoteză a fost combătută de practica relaţiilor internaţionale deoarece chiar şi atunci când nu
este recunoscut, un stat este titular de drepturi şi obligaţii. De exemplu, un astfel de stat este
răspunzător pentru prejudiciile create altor state prin fapte legate de administrarea teritoriului
său.
De asemenea, nu este permisă survolarea teritoriului unui stat nerecunoscut fără avizul
acestuia iar navele care îi poartă pavilionul nu pot fi considerate fără naţionalitate.
Celelalte state au faţă de statul nerecunoscut următoarele obligaţii: să îi respecte
suveranitatea şi să nu intervină în treburile sale interne.
Disputa dintre cele două teorii este întotdeauna de actualitate. Se poate considera că
fiecare dintre ele deţine o parte de adevăr. Ca urmare, pentru a da naştere efectelor juridice
legate de existenţa unui stat trebuie, într-un moment sau altul, ca subiectul să fie calificat ca
stat. Nu se poate nega, de altfel, că statul este un simplu fapt obiectiv.
În numeroase ipoteze, recunoaşterea este dată de către state cu anumite condiţii, la fel
şi refuzul de a recunoaşte un stat.
Prin urmare, în realitate, recunoaşterea are dublă semnificaţie: declarativă în ceea ce
priveşte apariţia unui nou stat şi constitutivă în ceea ce priveşte opozabilitatea acesteia faţă de
statul care face recunoaşterea.
Noul stat se poate manifesta efectiv ca subiect de drept internaţional după ce este recunoscut
de mai multe state. Recunoaşterea presupune acceptarea prezenţei statului sau guvernului în
cadrul comunităţii internaţionale şi deţinerea tuturor drepturilor şi obligaţiilor ce aparţin
calităţii de stat.87
Actul recunoaşterii are ca efecte obţinerea dreptului de a stabili relaţii diplomatice cu
statul care l-a recunoscut şi cu alte state; dobândirea dreptului de a înainta acţiuni în faţa
instanţelor judecătoreşti ale statului care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la imunitatea de
jurisdicţie şi de execuţie. (Imunitatea de jurisdicţie reprezintă un principiu potrivit căruia un
stat nu poate fi acţionat de către alt stat – împotriva voinţei sale – în faţa unei instanţe de
judecată.)
În Marea Britanie şi SUA practica judiciară acordă efect retroactiv recunoaşterii astfel
încât actele noului stat sau guvern sunt recunoscute a avea valoare juridică din momentul
instaurării la putere a autorităţii recunoscute. 88
3.2.7. Suveranitatea, atribut esenţial al statului

Suveranitatea de care se bucură statul poate fi definită în dreptul internaţional ca fiind
principiul care permite statului să nu se supună niciunei autorităţi superioare (un aşa zis „super
stat”), niciunei alte suveranităţi (un alt stat de exemplu).89
Comunitatea internaţională este alcătuită, de fapt, printr-o juxtapunere a suveranităţii
statale. Se disting, pentru înţelegerea noţiunii, suveranitatea internă şi suveranitatea externă
(internaţională).
Prima este tradiţional definită ca fiind capacitatea unui stat de a-şi stabili propriile
competenţe (delegarea, domeniul rezervat, etc.).
Pe plan internaţional, această libertate semnifică simpla existenţă a suveranităţii
concurente. Reţinem aici adagiul potrivit căruia: „Libertatea unora se opreşte acolo unde
86
87
88
89
Y. Dubois, H. Tigroudja, op. cit., p.44.
27
începe libertatea altora”.90 O astfel de abordare a suveranităţii are ca o primă consecinţă în
dreptul internaţional egalitatea juridică a suveranităţii.
Egalitatea suveranităţii statale nu înseamnă că statele sunt egale din punct de vedere economic,
social, sau politic. Dimpotrivă, fiecare stat dispune de aceeaşi putere suverană când gestionează
relaţiile internaţionale.
Suveranitatea este garantul independenţei în măsura în care ea exclude crearea unei autorităţi
superioare statului.
Noţiunea presupune mai multe principii:
- absenţa oricărei subordonări organice a statelor faţă de alte subiecte de drept internaţional,
state sau organizaţii internaţionale (potrivit avizului CIJ din 1949: „Naţiunile Unite nu sunt
nici stat nici super-stat”).91
- prezumţia de conformitate a actelor statale (în conformitate, mai ales, cu sentinţa arbitrală din
1957 din cauza Lanoux care opunea Franţa, Spaniei: „Este un principiu general de drept în
virtutea căruia reaua-credinţă nu se prezumă”). 92
- autonomia constituţională a statului. Potrivit avizului din 1975 al CIJ în cauza Sahara
Occidentală: „nicio regulă de drept internaţional nu impune statului să aibă o organizare
determinată aşa cum o dovedeşte diversitatea de structuri statale care există în prezent în
lume.”.93
- interpretarea strictă a limitelor suveranităţii statelor. Principiul a fost invocat de Curtea
Permanentă Internaţională de Justiţie în cauza Lotus (1927) care opunea Franţa, Turciei:
„Limitarea independenţei dintre state nu se prezumă.” 94 În cauza privind testele nucleare din
Pacific (1974), CIJ a reafirmat poziţia sa tradiţională: „Atunci când statele fac declaraţii care
le limitează viitoarea libertate de acţiune, se impune o interpretare restrictivă.” 95
- nu există antinomie între suveranitate şi dreptul internaţional. Dacă suveranitatea semnifică
puterea statului de a decide în nume propriu, fără a fi supus în drept unei puteri externe şi
superioare, nu înseamnă că acel stat nu trebuie să-şi respecte propriile angajamente şi dreptul
internaţional.
Suveranitatea reprezintă competenţa pe care dreptul internaţional o conferă unui stat; ea este,
prin urmare, supusă limitărilor pe care statul le-a acceptat prin convenţiile ce respectă regulile
dreptului internaţional. Statul nu este suveran decât dacă se supune direct şi imediat dreptului
internaţional.
- obligaţiile internaţionale ale statului decurg din angajamentele sale internaţionale, iar aceste
angajamente rezultă din exercitarea suveranităţii. CPIJ în hotărârea sa din 17 august 1923, cu
privire la cauza Wimbledon, arăta că încheierea unui tratat nu înseamnă abandonarea
suveranităţii iar facultatea de a contracta angajamente internaţionale este, cu siguranţă, atributul
suveranităţii statului.”96
3.2.8. Prerogativele internaţionale ale statului
“Treaty making power” este prerogativa ce constă în puterea statului de a încheia
tratate, strâns legată de existenţa sa juridică. Din momentul în care posedă personalitate juridică
internaţională, statul poate, prin convenţiile încheiate cu alte subiecte de drept internaţional,
să-şi asume obligaţii cu caracter juridic impus.
90
Jean-Paul Sartre (21 iunie 1905 - 15 aprilie 1980), filozof francez, reprezentant al existenţialismului, scriitor
(Premiul Nobel 1964), jurnalist şi militant social.
91
92
Blaise Tchikaya, op. cit., p. 72.
93
Idem, p. 104.
94
Ibid, p. 31.
95
96
28
Prerogativa este recunoscută în articolul 6 din Convenţia de la Viena din anul 1969, privind
dreptul tratatelor. În cazul statelor federale, numai statul federal este titularul puterii de a
încheia tratate fiind singurul beneficiar al personalităţii juridice internaţionale, şi nu statele
federate.
Răspunderea internaţională a statului este mecanismul care permite unui subiect de
drept internaţional, victimă a unui prejudiciu imputabil să obţină o reparare (Vezi infra p. 171).
Principiul răspunderii este recunoscut de numeroase tratate specifice, dar în egală măsură de
jurisprudenţă (CIJ, aviz consultativ asupra interpretării tratatelor de pace, 1950). 97
3.2.9. Neutralitatea statelor
Neutralitatea este o formă de manifestare a voinţei statului de a rămâne temporar sau
permanent în afara conflictelor militare.
Orice stat îşi poate proclama neutralitatea. În funcţie de evoluţia unui conflict, el îşi poate
revizui în orice moment atitudinea aşa cum au făcut-o Statele Unite ale Americii în cursul
fiecăruia dintre cele două războaie mondiale.
Textele fundamentale referitoare la reglementarea neutralităţii sunt Declaraţia de la Paris din
anul 1856 cu privire la războiul maritim, Tratatul anglo-american de la Washington din anul
1871 şi cele două Convenţii de la Haga din anul 1899 şi 1907.98 Neutralitatea temporară trebuie
să fie clar deosebită de neutralitatea permanentă, garantată adesea de un tratat multilateral.
3.2.10. Succesiunea statelor. Noţiune şi obiect.
Apariţia statului înseamnă cel mai adesea dezmembrarea unui vechi ansamblu politic
sau reunirea mai multor entităţi. 99
Succesiunea desemnează substituirea unui stat, numit succesor, altui stat, numit predecesor, în
exercitarea competenţelor asupra unui teritoriu.
Problema succesiunii apare atunci când au loc modificări teritoriale indiferent dacă este
vorba de apariţia unui nou stat sau de simplul transfer al unor teritorii.
Mutaţiile care pot să aibă loc pe un teritoriu iau următoarele forme:
- reunirea mai multor state într-unul singur, pe calea fuziunii sau a absorbţiei aşa cum, în 1990,
s-a întâmplat cu Germania Democrată şi Germania Federală;
- dezmembrarea unor state ca, de exemplu, Imperiul Austro-Ungar în anul 1919 sau U.R.S.S.
în anul 1991);
- separarea sau secesiunea atunci când o parte dintr-un stat se constituie într-un stat separat
(Pakistanul de India; Norvegia de Suedia);
Odinioară, ocazional, această situaţie s-a generalizat în cadrul decolonizării unor state şi
dezmembrării Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
În dreptul internaţional nu s-a putut ajunge nici pe cale cutumiară nici convenţională la
un set de principii şi reguli generale care să reglementeze transferul suveranităţii asupra unui
teritoriu de la un stat la altul.
Comisia de drept internaţional din cadrul ONU a întreprins codificarea dreptului internaţional
în acest domeniu, iniţiind două convenţii: Convenţia referitoare la succesiunea tratatelor (1978)
şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor în materie de bunuri, arhive, datorii (1983),
ambele adoptate la Viena. 100
Convenţiile din 1978 şi 1983 au pus în discuţie regulile cutumiare urmate până atunci şi, sub
presiunea ţărilor în curs de dezvoltare, noul drept al succesiunii se va baza pe voinţa statului
succesor sau, în orice caz, îi dă acestuia un rol proeminent.
97
98
V.M. Torrelli, La neutralité en question ?, RGDIP, Paris, 1992, p. 75.
99
Emmanuel Decaux, op. cit., p.104.
100
29
Statul succesor nu este un simplu moştenitor al statului predecesor. În această materie
nu prevalează ideea continuităţii din dreptul privat. Dominant în succesiunea statelor este
principiul suveranităţii.
Indiferent de forma pe care o iau mutaţiile teritoriale, acestea au o trăsătură comună:
succesiunea pe un teritoriu determinat atrage înlocuirea ordinii juridice a statului predecesor,
cu ordinea juridică a statului succesor.
În exercitarea suveranităţii, statul succesor nu este ţinut de deciziile anterioare, luate de
statul predecesor. Statul succesor va selecta şi va prelua anumite elemente ale ordinii juridice
vechi atât în privinţa garantării unor drepturi ale persoanelor fizice şi juridice, cât şi în privinţa
angajamentelor internaţionale.
În cazul statelor care şi-au dobândit independenţa, au încetat tratatele care instituiau
protectoratul sau tutela. În legătură cu alte tratate, statele noi, fie că au încheiat acorduri cu
metropolele, fie au făcut declaraţii unilaterale de continuare a raporturilor internaţionale
anterioare.101
În statele în care intervin revoluţii nu este vorba de o succesiune propriu-zisă întrucât
teritoriul şi populaţia rămânând aceleaşi, nu apare un nou subiect de drept internaţional.
Obiectul succesiunii statelor are în vedere:
- raportul dintre statul succesor şi ordinea internaţională;
- raportul dintre statul succesor şi statul predecesor;
- raportul dintre statul succesor pe de o parte şi persoanele fizice sau juridice pe de altă parte.
3.3. Organizaţiile internaţionale
Organizaţiile internaţionale au apărut în sec. al XIX-lea. Ele erau, mai ales, organizaţii
tehnice, ca de exemplu Uniunea Poştală Universală102, sau Comisia Centrală a Rinului103.
Prima organizaţie universală cu competenţă generală a fost Societatea Naţiunilor 104, creată în
scopul menţinerii păcii; ea a fost înlocuită în anul 1945 de Organizaţia Naţiunilor Unite 105.
Organizaţiile internaţionale nu sunt subiecte naturale sau primare de drept internaţional
asemenea statelor. Ele sunt subiecte derivate, în sensul că nu există decât prin voinţa statelor
care determină funcţionarea, scopul şi întinderea competenţelor lor. Cu alte cuvinte,
organizaţiile internaţionale sunt subiecte create, în timp ce statele sunt subiecte spontane.106
Cu toate acestea nimic nu împiedică, în dreptul internaţional contemporan, ca
organizaţiile internaţionale să fie mai numeroase decât statele: în prezent sunt mai mult de 300
de organizaţii având statut, competenţe şi domenii de acţiune geografică foarte variate.
Comisia de Drept Internaţional, în anul 1956, definea organizaţia internaţională ca fiind o
„asociaţie de state, creată prin tratat, cu o constituţie şi organe proprii, posedând o personalitate
juridică distinctă de aceea a statelor membre”. 107
Michel Virally, profesor de drept internaţional public la Academia din Haga, defineşte
organizaţia internaţională ca fiind „o asociaţie de state stabilită prin acordul de voinţă al
101
102
Uniunea Poştală Universală (UPU)- organizaţie specializată a ONU, creată pe data de 15 septembrie 1874 la
Berna (Elveţia). România se numără printre cele 22 de state membre fondatoare.
103
Comisia Centrală a Rinului este cea mai veche organizaţie guvernamentală regională, la care participă statele
renane - Germania, Franţa, Elveţia, Belgia şi Olanda. A fost înfiinţată prin Actul de la Mannheim din 17 octombrie
1868. România deţine statutul de observator.
104
Societatea Naţiunilor-creată prin Pactul Societăţii Naţiunilor pe data de 29 iunie 1919 la Versailles (Franţa).
105
Organizaţia Naţiunilor Unite-fondată la 24 octombrie 1945 la San Francisco.
106
Y. Dubois, H. Tigroudja, op.cit., p.46.
107
30
membrilor săi în cadrul căreia funcţionează un aparat permanent de organe responsabil să
urmărească realizarea intereselor comune prin cooperarea dintre statele membre”.108
Originea convenţională a organizaţiilor internaţionale explică de ce ele rămân strâns legate de
statele care intră în componenţa lor.
3.3.1. Clasificarea organizaţiilor internaţionale. Criterii de clasificare
În calitate de entităţi create de state, organizaţiile nu se aseamănă. Le putem diferenţia
după mai multe criterii. Clasificarea se sprijină pe actul constitutiv al organizaţiei internaţionale
- tratatul prin care statele decid crearea ei (de exemplu: Carta de la San Francisco din 1945 care
a înfiinţat Naţiunile Unite, Carta de la Bogota din 1948 care a creat Organizaţia Statelor
Americane, Statutul Consiliului Europei din 9 mai 1949, Tratatul de la Roma din 25 mai 1957,
prin care a luat naştere Comunitatea Economică Europeană, Convenţia de la Roma din 1998,
care a instituit Curtea Penală Internaţională, etc).
Trei criterii pot servi la clasificarea organizaţiilor: criteriul teritorial, criteriul material şi
criteriul finalist.
• Criteriul teritorial
Desemnează aplicarea în spaţiu a activităţii organizaţiei, în funcţie de provenienţa
geografică a statelor membre. Graţie acestui criteriu, distingem între organizaţiile cu vocaţie
universală şi cele cu vocaţie regională.
• Criteriul material
Organizaţiile nu sunt create pentru a desfăşura aceleaşi activităţi; Unele au competenţă
generală în timp ce altele nu intervin decât în domenii specifice. Criteriul material desemnează
obiectul de activitate al organizaţiei.
• Criteriul finalist
Prin criteriul finalist este desemnat scopul urmărit de organizaţia internaţională, acela
care este înscris în tratatul său constitutiv.
3.3.2. Funcţionarea organizaţiilor internaţionale
Două categorii de norme reglementează activitatea organizaţiilor internaţionale. Unele
pot fi calificate ca fiind „originare”, deoarece sunt date organizaţiei prin instrumentul juridic
care a înfiinţat-o, tratatul constitutiv. Altele, sunt numite de „drept derivat”, deoarece sunt
create chiar de către organizaţie, în virtutea dreptului originar. 109
Organizaţia trebuie să fie o asociere de state. Cooperarea între state se desfăşoară pe
baza tratatului internaţional constitutiv, care poate purta diverse denumiri: statut, cartă, pact.
Prin actul constitutiv sunt definite scopul, structura, competenţa, condiţiile primirii de noi
membri, dispoziţii privitoare la intrarea în vigoare.
El are o dublă natură. Este un acord şi în acelaşi timp un act constitutiv pe baza căruia
organizaţia îşi desfăşoară activitatea.
Actele constitutive ale organizaţiei internaţionale nu sunt supuse unor limitări în timp.
Organizaţiile internaţionale tind spre permanentizare, acest lucru deosebindu-le de Convenţiile
internaţionale.
3.3.3. Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale
Ca urmare a constituirii lor, organizaţiile internaţionale dobândesc personalitate
juridică proprie, distinctă de aceea a statelor componente, opozabilă erga omnes.
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale este dublă. Ea se manifestă atât în ordinea
juridică internă a statelor, cât şi în ordinea juridică internaţională.
Astfel, ele au capacitatea de a fi titulare de drepturi şi obligaţii în raport cu dreptul
internaţional pe teritoriul oricăruia dintre statele membre.
108
109
31
Nu înseamnă că sunt asimilate cu subiectele de drept internaţional din statele respective
deoarece organizaţiile internaţionale au privilegii şi imunităţi derogatorii de la dreptul comun.
Totodată însă, organizaţiile internaţionale au calitatea de a dobândi drepturi şi de a-şi
asuma obligaţii în nume propriu în raport cu celelalte subiecte de drept internaţional.
Personalitatea juridică a organizaţiei internaţionale are un caracter limitat şi specializat faţă de
aceea a statelor. Ea este circumscrisă unui anumit domeniu al relaţiilor internaţionale aflate în
directă legătură cu scopul şi funcţiile specifice pentru care au fost constituite. Uneori, este
prevăzută expres în actele constitutive ale organizaţiei internaţionale.
Astfel, tratatul de la Roma din 1957, prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană a prevăzut în art. 210 că această organizaţie are personalitate juridică. 110
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării încheiată la Montego Bay (1982)
prevede în articolul 176 că: autoritatea internaţională a teritoriilor submarine posedă
personalitate juridică.
Personalitatea juridică poate fi dedusă şi din alte dispoziţii referitoare la încheierea unor tratate,
din imunităţile şi privilegiile acordate funcţionarilor, din dreptul organizaţiei de a introduce
reclamaţii sau din asumarea răspunderii în raport cu alte subiecte de drept internaţional.
În virtutea personalităţii lor juridice, organizaţiile internaţionale pot încheia tratate cu alte state
sau organizaţii internaţionale. Capacitatea contractuală a organizaţiei rămâne însă tributară
obiectului şi scopului tratatului.,
Organizaţiile internaţionale posedă un drept de legaţie pasivă prin misiunile permanente ale
statelor membre, şi un drept de legaţie activă prin organizarea şi întreţinerea misiunilor pe lângă
statele membre.111
De asemenea, formulează reclamaţii internaţionale pentru pagubele suferite, fie în numele
organizaţiei, ca entitate distinctă, fie în numele agenţilor săi; pot să constituie şi să administreze
resursele financiare.
3.3.4. Competenţele organizaţiilor internaţionale
Sunt acele puteri sau mijloace de acţiune, recunoscute organizaţiilor internaţionale prin
care îşi îndeplinesc funcţiile şi îşi ating scopul pentru care au fost create.
Determinarea şi interpretarea puterilor organizaţiei rezultă, aşa cum s-a văzut în practică, din
combinarea anumitor reguli generale de drept internaţional cu „regulile proprii” ale
organizaţiei, chiar dacă multe state nu admit explicit că există izvoare de drept aplicabile
instituţiei, altele decât cele definite prin actul constitutiv. 112
Competenţa normativă reprezintă capacitatea organizaţiilor de a elabora, independent de
statele componente, norme sau reglementări convenţionale. O organizaţie dispune,
întotdeauna, de o putere de auto-organizare, adică de dreptul de a adopta acte ale căror singur
destinatar este.
Aceste acte pot viza fie un organ al organizaţiei (de exemplu un regulament interior), fie
ansamblul organizaţiei. Cea mai mare parte a organizaţiilor se bucură şi de o putere de
reglementare externă care se exercită în raport cu statele membre. 113
Gradul de constrângere, faţă de statele membre, a puterii normative a organizaţiilor
internaţionale depinde nu numai de modul de adoptare a regulilor, ci mai ales de natura juridică
a instrumentelor aprobate.
Numeroase acte sau rezoluţii ale organizaţiei sunt simple recomandări care invită statele
să urmeze un anumit comportament fără a le impune adevărate obligaţii juridice. Este cazul
rezoluţiilor Adunării Generale a ONU, adoptate cu majoritatea a două treimi din membrii
110
Jean-Marc Favret, op. cit., p. 230.
111
Brice Soccol, op. cit., p. 81.
112
Pierre-Marie Dupuy, op.cit , p. 186.
113
32
prezenţi şi votanţi asupra chestiunilor importante şi cu majoritate simplă în privinţa altor
chestiuni.114
Alături de recomandări, unele organizaţii adoptă decizii care trebuie respectate de
statele membre, destinatare ale acestora. Este cazul Comunităţii Europene dar şi al Consiliului
de Securitate al O.N.U. care poate adopta atât recomandări cât şi decizii.
În avizul său consultativ din 1971 privind Namibia, CIJ a dat o interpretare foarte largă sferei
de aplicare a deciziilor Consiliului de Securitate (pe care statele membre, în virtutea art. 25 din
Cartă, convin să le accepte şi să le aplice) subliniind că forţa juridică a rezoluţiilor Consiliului
rezultă atât din dezbaterile ce au precedat adoptarea lor cât şi din dispoziţiile Cartei ONU. 115
Alte organizaţii internaţionale, mai ales anumite instituţii specializate din cadrul
O.N.U., dispun, de asemenea, de puterea de a adopta decizii. Este, mai ales, cazul organizaţiilor
care exercită activităţi în domeniul tehnic pentru care o uniformizare minimă a reglementărilor
reprezintă o garanţie a eficienţei.
Putem exemplifica cu „normele, practicile recomandate şi procedurile internaţionale”, adoptate
de Consiliul Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale 116, „măsurile de ordin general”
adoptate de Congresul meteorologic mondial în cadrul Organizaţiei Meteorologice Mondiale 117
sau chiar reglementările sanitare adoptate de Adunarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii 118.
Trebuie menţionat că organizaţiile internaţionale joacă un rol important şi în elaborarea
cutumelor internaţionale. Procesul de formare a cutumei poate fi stimulat de o proclamaţie
solemnă iniţială. De exemplu, principiile conţinute într-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU
sunt susceptibile să ghideze comportamentul ulterior al statelor.
Competenţele operaţionale sunt, prin definiţie, extrem de diversificate de la o
organizaţie la alta în funcţie de obiectul şi scopul lor.
Îmbracă forme variate cum ar fi: asistenţa tehnică, economică, administrativă, militară a
statelor membre. Obiectivele proprii fiecărei organizaţii determină formele acţiunilor
operaţionale: misiuni pentru menţinerea păcii, misiuni de asistenţă tehnică pentru organizaţiile
de ajutor şi dezvoltare, colectarea de fonduri şi obţinerea de împrumuturi pentru organizaţiile
bancare, etc.
Competenţa de control. Participarea la o organizaţie internaţională constrânge statul
să respecte două serii de obligaţii: cele care îi revin încă de la origine în virtutea actului
constitutiv şi cele „derivate”, care rezultă din normele elaborate de organele organizaţiei.
Funcţia de control constă tocmai în asigurarea executării acestor obligaţii. Importanţa sa este
crescândă mai ales în ceea ce priveşte drepturile omului dar se manifestă şi în alte domenii.
De exemplu, controlul jurisdicţional pe care îl exercită comisiile de anchetă din cadrul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii 119 în cazul nerespectării convenţiilor încheiate sub
auspiciile acesteia, sau controlul industriei de armament din Irak, efectuat de ONU începând
cu anul 1991.120
Competenţa de sancţionare. Multe organizaţii posedă mai ales competenţa de a aplica
membrilor săi sancţiuni privative de drepturi sau de calităţi (suspendarea dreptului de vot, de
exemplu, articolul 19 din Carta ONU, articolul 88 din statutul OACI; suspendarea serviciilor
furnizate de organizaţie, de exemplu art. XXIII, secţiunea 2 din statutul FMI, etc.).
114
M.P. de Brichambaut, J.F. Dobelle, M.R. d”Haussy, op.cit, p. 319.
115
116
OACI- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, înfiinţată la 28 mai 1999, cu sediul la Montréal.
117
OMM-Organizaţia Meteorologică Mondială, organism specializat al ONU, înfiinţată la 23 martie 1950 prin
transformarea vechii Organizaţii Meteorologice Internaţionale într-o organizaţie interguvernamentală, cu sediul
la Geneva.
118
OMS-Organizaţia Mondială a Sănătăţii, instituţie specializată a ONU, înfiinţată la 22 iulie 1946, cu sediul la
Geneva.
119
OIM-Organizaţia Internaţională a Muncii, agenţie specializată a ONU , înfiinţată în 1946, cu sediul la Geneva.
120
Jean Combacau, Serge Sur, op.cit , p. 724.
33
3.3.5. Naţiunile Unite, organizaţie cu vocaţie universală şi competenţă generală
Organizaţia Naţiunilor Unite, creată la San Francisco la 25 iunie 1945 este descendentă
a Societăţii Naţiunilor care a eşuat în misiunea sa universală de menţinere a păcii. Într-o
anumită măsură, ONU s-a născut ca reacţie la Societatea Naţiunilor, organizaţie rigidă ce nu a
putut preveni declanşarea celui de-al doilea război mondial.
Element revelator al hegemoniei dintre Statele-Unite şi Organizaţia universală, sediul
ONU a fost fixat la New York şi nu la Geneva ca în cazul Societăţii Naţiunilor.
Elaborate de către China, Statele-Unite, Marea Britanie şi URSS, proiectul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi Carta ONU au fost ratificate de 51 de ţări în anul 1951.
Născută în anul 1945 din visul de pace al naţiunilor, la terminarea celui de-al doilea
război mondial, ONU a sărbătorit în anul 2005 şaizeci de ani de existenţă.
După mulţi ani, ONU cunoaşte o serioasă criză de credibilitate şi aceasta în ciuda contribuţiei
reuşite la restabilirea democraţiei şi păcii în Salvador, Mozambic şi în Africa de Sud, de
exemplu.
Ca efect, a fost stigmatizată incapacitatea Organizaţiei de a pune capăt conflictelor din
fosta Iugoslavie şi Somalia. Aşa cum declara în ianuarie 1995 Boutros Boutros-Ghali121,
războiul din Golf a dat multă credibilitate Naţiunilor Unite. În perioada de după războiul rece,
se poate vorbi despre „o nouă ordine mondială” şi anumite voci au prezis că ONU va deveni
un „jandarm internaţional” gata să intervină militar pentru a pune capăt tuturor conflictelor care
aduc atingere păcii pe glob.
Timp de patru decenii, organizaţia mondială a fost adesea sinonimul inerţiei, mai ales
în contextul războiului rece. State ca Vietnam, Cehoslovacia sau chiar Afganistan nu au făcut
obiectul sancţiunilor ONU, cu prilejul fiecărei crize internaţionale, Consiliul de Securitate fiind
paralizat prin utilizarea dreptului de veto.
Noua situaţie internaţională este în realitate, aşa cum constata Boutros Boutros-Ghali,
„mai dificilă decât a războiului rece”, motiv pentru care trebuie ca organizaţia să se poată
adapta noului context internaţional.
Pe de altă parte, birocraţia din cadrul organizaţiei, aspru criticată în anii şaptezeci, a
făcut ca sistemul ONU să fie catalogat la acea vreme ca fiind un „monstru preistoric”. 122
În ciuda criticilor primite de-a lungul anilor, ONU reprezintă singurul forum internaţional
veritabil şi prin urmare un spaţiu de dialog şi schimb de opinii de neînlocuit.
• Obiectivele Organizaţiei Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite, adoptată la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, este
construită în jurul unui obiectiv principal: menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale. Primul
articol din Cartă evocă şi alte obiective, cum ar fi dezvoltarea principiului egalităţii în drepturi
a popoarelor şi dreptul acestora la autodeterminare, sau protejarea drepturilor omului.
Menţinerea păcii domină, însă, ansamblul normativ al Cartei de la 1945. În alineatul 1 din
primul articol se precizează că, în scopul urmăririi obiectivului de menţinere a păcii, Naţiunile
Unite pot „lua măsuri colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor
împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii
şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului
internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional
care ar putea duce la o încălcare a păcii”.123
Lectura acestor dispoziţii trebuie să fie completată de articolul 2, al. 4 din Cartă, în virtutea
căruia: „Toţi membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge
121
Boutros Boutros-Ghali, Secretar General al ONU între anii 1991-1996.
122
123
Y. Dubois, H.Tigroudja, op.cit. p.53.
34
la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor
Unite.124
Organizaţia are ca obiectiv şi contribuţia la dezvoltarea economică şi socială, aşa cum
reiese din preambulul Cartei ONU.
Progresul social, înscris în Carta din 1945, este un principiu generator de pace dar nu este
singurul principiu generos. „Există o complementaritate evidentă între menţinerea păcii şi
promovarea dezvoltării. Factorii economici şi sociali atârnă cu greutate în cele mai multe
conflicte actuale.
Mai mult, situaţiile conflictuale agravează considerabil subdezvoltarea statelor. Nu
există pace eficientă fără dezvoltare, nici dezvoltare durabilă fără pace.” 125
Între 6 şi 12 martie 1995, a avut loc la Copenhaga, primul Summit Mondial pentru Dezvoltare
Socială, organizat sub egida Naţiunilor Unite.
Cele 184 de state participante s-au angajat în Declaraţia finală a Conferinţei să atingă zece
obiective (crearea unor condiţii favorabile dezvoltării sociale; eliminarea sărăciei; favorizarea
planului de dezvoltare şi respectarea convenţiilor Organizaţiei Internaţionale a Muncii;
promovarea integrării sociale în vederea edificării unor societăţi stabile, sigure şi juste;
instaurarea egalităţii şi echităţii între bărbaţi şi femei; accelerarea dezvoltării economice şi
sociale în Africa şi ţările slab dezvoltate; crearea de programe care să aibă în vedere dezvoltarea
socială; creşterea resurselor consacrate acestor programe pe plan naţional dar şi internaţional;
asigurarea promovării educaţiei; întărirea cooperării internaţionale între ONU şi alte organisme
internaţionale).
Cinci ani mai târziu, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite s-a reunit la Geneva, între
26 şi 30 iunie 2000, pentru a face bilanţul eventualelor progrese şi analizarea noilor iniţiative
ce permit dezvoltarea socială.
Cu această ocazie, reprezentanţii celor 160 de state prezente la Geneva şi-au exprimat
decepţia şi au reafirmat angajamentele luate la Copenhaga.
Cu prilejul aniversării a cincizeci de ani de la înfiinţarea Organizaţiei s-a considerat că
Naţiunile Unite au nevoie de un suflu nou prin acordarea unor „mandate precise şi credibile”
căştilor albastre.
În acelaşi sens, s-a preconizat realizarea în practică a conceptului de „diplomaţie
preventivă”, propunând folosirea prudentă a sancţiunilor economice a căror „punere în practică
ridică probleme morale în măsură să afecteze populaţiile cele mai vulnerabile” şi, de asemenea,
„înfiinţarea unui mecanism însărcinat cu controlul aplicării sancţiunilor, cu măsurarea
efectelor lor şi studierea mijloacelor de ajutorare a statelor terţe care suferă pagube
indirecte”.126
La 21 martie 2005, Secretar General al Organizaţiei, Kofi Annan, a prezentat un proiect
ambiţios pentru reformarea Naţiunilor Unite, fragilizată de războiul din Irak din anul 2003; o
organizaţie aflată în mijlocul mai multor scandaluri, legate mai ales de gestionarea programului
„petrol contra hrană”.
El a propus lărgirea Consiliului de Securitate şi înlocuirea Comisiei pentru Drepturile
Omului cu un Consiliu pentru Drepturile Omului ai cărui membri să fie aleşi de către Adunarea
Generală. De asemenea, a exprimat necesitatea redefinirii regulilor care conduc intervenţiile
armate.
• Structura Organizaţiei Naţiunilor Unite
Organizaţia Naţiunilor Unite este structurată astfel:
124
Pierre-Marie Dupuy, op.cit. p. 186.
125
Boutros Boutros-Ghali, interviu acordat ziarului “Le Figaro”( 6 martie 1995).
126
Albane Geslin, Relations internationales, Ed. Hachette Livre, Paris, 2006, p. 190.
35
- organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic
şi Social (ECOSOC), Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul ONU;
- organe subsidiare, dintre care cele mai importante sunt: Conferinţa Naţiunilor Unite
privind Comerţul şi Dezvoltarea, Programul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea, Institutul
Naţiunilor Unite pentru Educaţie şi Cercetare, Organizaţia pentru Întrajutorarea Copiilor
(UNICEF), Agenţia ONU pentru refugiaţii din Palestina din Orientul Apropiat, Înaltul
Comisariat ONU pentru refugiaţi, Fondul ONU pentru populaţie, Programul ONU pentru
mediul înconjurător, Înaltul Comisariat ONU pentru drepturile omului.
- instituţii specializate: Organizaţia Internaţională a Muncii (OIT), Banca Mondială,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), Fondul Monetar Internaţional (FMI). 127
• Consiliul de Securitate este un organ restrâns prin excelenţă care are un caracter
permanent în cadrul ONU.128
Organizarea Consiliului de Securitate. Reflectă, într-o anumită măsură, rolul care îi
este atribuit. Compoziţia sa atestă voinţa statelor de a crea în 1945, un organ puternic. Potrivit
articolului 28 din Carta ONU, el este organizat „încât să-şi poată exercita funcţiile fără
întrerupere...”. Având vocaţia de a gera crizele internaţionale, Consiliul de Securitate, trebuie
să fie în măsură să asigure de fiecare dată menţinerea păcii. 129
Consiliul cuprinde, din anul 1965, cincisprezece membri (11 înainte de 1965).
Distingem cinci membri permanenţi (China, Statele Unite, Franţa, Marea Britanie, Rusia) şi
zece membri nepermanenţi, aleşi pentru doi ani de către Adunarea Generală, încât anual să fie
numiţi cinci membri nepermanenţi iar alcătuirea Consiliului de Securitate să fie, în fiecare an,
alta.
În decursul timpului s-a cristalizat o formulă de calculare a alcătuirii pe regiuni a
Consiliului, formulă care avea să asigure faptul că toate regiunile (şi interesele) lumii vor fi
mereu reprezentate în Consiliul de Securitate.
Consiliul de Securitate se poate întruni oricând, membrii săi fiind reprezentaţi
permanent la sediul de la New York. Preşedinţia Consiliului, care se schimbă lunar, poate
convoca şedinţe în orice moment, în baza solicitării unui membru al Consiliului sau a unui stat
membru, a Adunării Generale sau a Secretarului General al ONU.
Consiliul de Securitate trebuie să se întrunească, conform prevederilor statutare, la cel
puţin 14 zile, în practică însă acesta se întruneşte aproape zilnic, deseori chiar de mai multe ori
într-o singură zi.
Membrii permanenţi sunt nominalizaţi în art. 23 din Statut dar, în ultimii ani, au apărut discuţii
cu privire la modificarea acestei categorii. De la început trebuie menţionat că fărâmiţarea
U.R.S.S. în mai multe republici, a avut drept consecinţă înlocuirea sa cu Federaţia Rusă
(ianuarie 1992).130
Două elemente proprii Europei au dat naştere unor dezbateri cu privire la modificarea
Consiliului de Securitate: unificarea celor două Germanii în anul 1990, care a făcut din această
ţară un stat mare, apt să ia loc în Consiliul de Securitate şi adoptarea Tratatului de la Maastricht
în anul 1991, care a dat naştere voinţei exprimate de unele state membre ale Uniunii, ca Franţa
şi Marea Britanie să cedeze fiecare locul său în favoarea Uniunii. 131
Propunerea nu a avut efect, deoarece dacă ar fi fost însuşită, Carta ar fi trebuit modificată ur-
mându-se procedura prevăzută de art. 109 din textul din 1945.
127
Jean Charpentier, Institutions internationales, 16e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 53.
128
Serge Sur, Le Conseil de Sécurité dans ľ après 11 septembre, Ed. L.G.D.J. Paris, 2004, p. 162.
129
Jean-Paul Zarka, op. cit., p. 42.
130
131
36
Privilegiile acordate membrilor permanenţi rezidă în modalităţile de însuşire a
rezoluţiilor Consiliului de securitate. În virtutea articolului 27 din Cartă, toate hotărârile (mai
puţin procedura), sunt adoptate cu votul afirmativ a nouă membri din totalitatea de voturi ale
membrilor permanenţi.132
Acest veritabil drept de veto recunoscut membrilor permanenţi a avut de-a lungul timpului
efecte negative, mai ales în perioada războiului rece şi a antrenat paralizarea unor organisme,
Statele Unite şi U.R.S.S. opunându-se rând pe rând. Astfel, între 1945 şi 1990 dreptul de veto
a fost utilizat de 193 de ori. 133
Rolul Consiliului de Securitate. Organ de acţiune al Naţiunilor Unite, alături de
Adunarea Generală şi Secretarul General, Consiliul de Securitate a devenit un instrument foarte
important în viaţa curentă.134
Puterile atribuite acestuia au fost folosite rareori de la începutul războiului rece până la criza
din Golf, adică timp de aproape 40 de ani. Puţinele crize care au făcut loc deciziilor Consiliului
de Securitate sunt cele din Palestina (din anul 1948), Rhodesia de Sud (1966 şi 1968) şi Africa
de Sud (1977 şi 1986).
Ultimele două crize au provocat impunerea embargourilor economice. Numai criza din Congo
(1961) a antrenat folosirea forţei.135
Intervenţia Consiliului în alte câteva crize s-a tradus prin desfăşurarea pe teren a observatorilor
ONU sau a forţelor de interpunere. Căştile albastre s-au transformat dintr-o apariţie marginală
în politica internaţională într-un instrument central al acesteia.
Acţiunea continuă a membrilor permanenţi şi nepermanenţi a avut ca efect lărgirea constantă
a sferei competenţelor, graţie interpretărilor dispoziţiilor Cartei.
Rezoluţia 1373 din 29 septembrie 2001, are drept fundament capitolul VII din Cartă şi califică
terorismul internaţional ca pe o ameninţare la adresa păcii şi a securităţii internaţionale. 136
Pentru o mai bună înţelegere a poziţiei Consiliului de Securitate în viaţa juridică
internaţională actuală trebuie pornit de la sistemul de securitate colectiv stabilit prin Carta ONU
în anul 1945.
Analiza derulării şi consecinţele războiului din Golf permit măsurarea evoluţiei rolului
Consiliului de Securitate.
În virtutea art. 24 din Cartă, Consiliul are, de la început, „răspunderea principală de
menţinere a păcii şi securităţii internaţionale”.137 Consiliul de Securitate acţionează deci, în
numele statelor membre ONU, în ansamblul lor. Lui îi sunt atribuite diferite competenţe
particulare, mergând de la reglementarea paşnică a diferendelor (capitolul VI din Cartă) până
la acţiune în caz de încălcare a păcii (capitolul VII). Carta nu defineşte aceste concepte şi lasă
Consiliului sarcina de a califica situaţiile, după caz, în: „diferend a cărui prelungire ar putea
pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii” (art. 33 din Cartă), o „situaţie care ar putea
da naştere unui diferend” (art. 34) sau o „ameninţare la adresa păcii, încălcare a păcii sau
act de agresiune” (art. 39). În ultima ipoteză, Carta conferă Consiliului putere de acţiune (art.
41 şi 42), prin adoptarea măsurilor coercitive. 138 Consiliul de Securitate poate alege astfel, să-
şi abiliteze membrii să ia ei înşişi măsuri aşa cum a fost cazul celor luate cu ocazia invadării
Kuweitului de către Irak pe 2 august 1990.

133 Serge Sur, op. cit., p. 35.
134
135
136
Serge Sur, op. cit., p. 13.
137 Emanuel Decaux, op. cit. p. 145.
138
37
Prin rezoluţia 678 (90) din 29 noiembrie 1990, Consiliul de Securitate „autorizează
statele membre să folosească mijloacele necesare (…) pentru restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale în regiune”, fără să desemneze vreun contingent de căşti albastre. 139
Secretarul General al Naţiunilor Unite. Este cel mai înalt funcţionar al Naţiunilor
Unite (art.98) şi poate îndeplini orice alte funcţii care îi sunt încredinţate de Adunarea Generală
sau de Consiliul de Securitate.
Secretarul General este numit de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de
Securitate. Este titularul unui mandat de cinci ani ce poate fi reînnoit.
În acelaşi timp, art. 99 din Cartă prevede că „Secretarul General poate atrage atenţia
Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme care, după părerea sa, ar pune în primejdie
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, ceea ce înseamnă că are competenţa de a sesiza
Consiliul de Securitate. De asemenea, conduce activitatea secretariatului, execută deciziile
diferitelor organe ale Orgenizaţiei mondiale. 140
Înaltul funcţionar analizează activitatea Naţiunilor Unite şi este singurul îndreptăţit să
se exprime în numele Organizaţiei. În fiecare an prezintă un raport Adunării generale. În
activitatea sa este asistat de secretari generali adjuncţi şi de subsecretari generali.141
Mai mult, Secretarul General îşi asumă rolul, foarte important, de a fi depozitarul
tratatelor şi acordurilor încheiate în cadrul Naţiunilor Unite. Lui îi adresează statele actele de
semnare sau de ratificare a unui angajament, orice act autorizat cum ar fi chiar emiterea de
rezerve sau denunţarea unui tratat. Secretarul General este însărcinat, în această ipoteză, cu
transmiterea documentelor celorlalte state părţi în angajamentul respectiv. El ţine un registru
cu tratate şi acorduri.
Din momentul învestirii sale în funcţie joacă rol politic important în negocierile şi
medierile între state. 142
În practică, Secretarii Generali care s-au succedat după anul 1945 au avut concepţii diferite
asupra rolului lor, unii afirmându-şi vocaţia internaţională, cu riscul intrării în conflict cu marile
puteri, alţii adoptând un rol protocolar însoţit de o birocraţie proliferantă. 143
3.4. Organizaţiile neguvernamentale şi persoanele particulare

Organizaţiile internaţionale neguvernamentale (ONG) şi persoanele private au fost
vreme îndelungată ignorate de dreptul internaţional public.
Procedura care le permite intervenţia directă în faţa jurisdicţiei internaţionale este destul de rar
întâlnită. Înmulţirea situaţiilor de urgenţă în lume (mai ales în materia ajutorului umanitar) şi
acţiunea mediatică a ONG-urilor pe teren le-au permis să devină subiecte de drept internaţional
public. Pentru ceea ce reprezintă persoanele private, recunoaşterea existenţei lor de către
dreptul internaţional public este reală mai ales în domeniul drepturilor omului.
3.4.1. Organizaţiile neguvernamentale. Noţiune şi importanţă
Termenul de organizaţie neguvernamentală, fără să fie explicat, a apărut pentru prima
dată în articolul 71 din Carta ONU.
139
140
141 Y. Dubois, H. Tigroudja, op.cit., p. 56.
142
38
Organizaţia neguvernamentală (ONG) poate fi definită ca fiind o asociaţie internaţională,
creată dintr-o iniţiativă particulară, ai cărei membri sunt persoane publice sau private cu
excepţia statelor şi care exercită activităţi cu scop nelucrativ. 144
Mai poate fi definită ca fiind „orice grup, asociaţie sau mişcare fără scop lucrativ, constituită
într-un mod durabil de către particulari aparţinând diferitelor ţări”. 145
Datorită numărului mare de organizaţii neguvernamentale şi a diversităţii deosebite, este mult
mai dificil să fie caracterizate şi clasificate decât cele interguvernamentale. În 1997, Uniunea
Asociaţiilor Internaţionale caracteriza 10% dintre organizaţiile internaţionale
neguvernamentale ca având vocaţie mondială, în timp ce restul de 90% erau caracterizate ca
având vocaţie intercontinentală sau regională.
ONG-urile, lipsite de personalitate juridică internaţională, există în orice domenii ale activităţii
sociale. În pofida asemănărilor comune (caracter neguvernamental şi scop nelucrativ) nu există
organizaţie neguvernamentală tip. Ele sunt diferite, atât în privinţa domeniilor de activitate cât
şi a modalităţilor de acţiune, statut, mărime, mijloace, etc. 146
Din punct de vedere funcţional, organizaţiile internaţionale neguvernamental vizează, practic,
toate aspectele şi componentele activităţii politice, sociale şi economice, într-o lume ale cărei
tendinţe spre o globalizare din ce în ce mai accelerată sunt evidente, mai ales în domenii precum
preocuparea pentru sănătatea planetei noastre, medicină (Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii147), istorie şi cultură, drepturile omului (Amnesty International 148), sport (Comitetul
Olimpic Internaţional149), etică, teologie, securitate naţională şi internaţională.
Ele sunt finanţate prin donaţii particulare sau subvenţii acordate de persoane publice
(state, organizaţii internaţionale).
Cu toate că sunt foarte răspândite din punct de vedere geografic, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale sunt mult mai active în emisfera nordică, unde se află majoritatea statelor
dezvoltate din punct de vedere economic şi care beneficiază de un sistem politic matur şi un
regim politic democratic.
Situaţia se datorează societăţii deschise, bazate pe pluralism politic în care cetăţenii pot
participa fără restricţii la activităţile unor instituţii specifice societăţii civile. Printre acestea se
numără şi organizaţiile neguvernamentale. 150
ONG-urile au reuşit să se impună la nivel internaţional, ele putând negocia cu statele şi
organizaţiile internaţionale interguvernamentale.
Este util ca organizaţiile internaţionale neguvernamentale să fie privite şi considerate drept
organizaţii care facilitează încheierea de înţelegeri şi tratate între state în probleme ce privesc
marea masă a populaţiei.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, de exemplu, este considerat de către state un „auxiliar”
care îndeplineşte un serviciu internaţional având în acelaşi timp un rol important în aplicarea
convenţiilor din domeniul dreptului umanitar.151
• Recunoaşterea internaţională a organizaţiilor neguvernamentale
Din punct de vedere juridic, statutul ONG-urilor, depinde de legislaţia statului pe
teritoriul căruia au fost înfiinţate. Consiliul Europei a fost la originea adoptării în anul 1986 a
144
Catherine Roche, Op. cit., p. 75.
145
Marcel Merle, Sociologie des relations internationales, Dalloz, 1982, p. 362.
146Jean-Claude Zarka, op. cit., p. 123.
147
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, înfiinţat în anul 1863, cu sediul la Geneva.
148
Amnesty International, înfiinţată în anul 1961, este o organizaţie neguvernamentală internaţională care are
scopul de a promova drepturile omului, mai ales cele menţionate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
al ONU.
149
Comitetul Internaţional Olimpic (CIO), fondat la 23 iunie 1894, are ca principal scop supervizarea şi
organizarea Jocurilor Olimpice.
150
Philippe Blachèr, op. cit. p. 83.
151
39
Convenţiei de la Strasbourg cu privire la recunoaşterea personalităţii juridice a organizaţiilor
neguvernamentale, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1991. Convenţia prevede recunoaşterea
personalităţii juridice a ONG-urilor de pe teritoriul statelor părţi dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii: să aibă scop nelucrativ, să fie create printr-un act de drept intern, să-şi exercite
activitatea în mod efectiv în cel puţin două din statele părţi la convenţie, sediul să fie situat pe
teritoriul unui asemenea stat.
3.4.2. Consacrarea individului ca subiect de drept internaţional
În perioada contemporană se vorbeşte, când cu reţinere, când cu tărie despre
globalizarea societăţii internaţionale, statelor alăturându-li-se entităţi noi ce îşi găsesc locul în
dreptul internaţional.
Vreme îndelungată, problemele referitoare la condiţia persoanelor private au fost de
competenţa internă a statelor. Un progres considerabil s-a înregistrat după primul război
mondial, accelerându-se în zilele noastre. Punctul de plecare este considerat Avizul consultativ
nr.15 din anul 1928 al Curţii Permanente de Justiţie Internaţională în cauza: Competenţa
tribunalelor din Dantzig152.
În speţă, Curtea a arătat că nimeni nu se opune, cel puţin teoretic, ca individul să devină
subiect de drept internaţional sau cel puţin subiect parţial. În concluzie, statele şi organizaţiile
internaţionale nu mai erau considerate beneficiare exclusive de drepturi şi obligaţii
internaţionale.153
Problema calităţii de subiect de drept internaţional a persoanei fizice este foarte disputată în
doctrină. Susţinătorii tezei potrivit căreia individul este subiect activ sau pasiv de drept
internaţional afirmă că persoana privată este plasată în mijlocul numeroaselor norme
convenţionale şi cutumiare care o vizează, îi conferă drepturi şi o protejează atunci când sunt
încălcate. Mai mult, persoana privată nu este însă, numai titulară de drepturi: dezvoltarea
justiţiei penale internaţionale arată că, în egală măsură, poate fi titulară de obligaţii care, dacă
nu sunt îndeplinite, antrenează răspunderea individuală.
Dimpotrivă, contestatarii tezei susţin că valorificarea drepturilor se realizează prin intermediul
statelor, ca urmare a voinţei lor suverane. Prin urmare, individul, neputând avea personalitate
juridică internaţională deplină, nu ar fi decât beneficiarul mediat, destinatarul normei de drept
internaţional. Pentru a putea fi considerat subiect de drept internaţional, individul ar trebui să
fie, deopotrivă, nu numai destinatar, ci şi creator al normei. 154
Problema discutată nu este pe deplin clarificată. Se poate afirma, totuşi, că prin intermediul
statului, indivizii participă şi la crearea dreptului internaţional. De asemenea, evoluţiile
înregistrate la nivelul dreptului comunitar (ordine juridică derivată din dreptul internaţional)
dar şi crearea Curţii penale internaţionale cu caracter permanent demonstrează că persoana
fizică este recunoscută ca subiect de drept, alături de state şi alte persoane juridice.
3.4.3. Persoana privată şi drepturile omului.
A defini drepturile omului este dificil, ca şi în cazul altor valori fundamentale: binele,
adevărul, dreptatea. Un drept al omului este o revendicare pe care suntem îndreptăţiţi să o
cerem, atribuită prin simpla condiţie de a fi fiinţă umană. La temelia drepturilor omului stau
valorile fundamentale: demnitatea umană, egalitatea, existenţă interpersonală şi interstatală. De
exemplu: libertatea, respectul pentru celălalt, nediscriminarea, toleranţa, dreptatea,
responsabilitatea.
Noţiunea în sine arată că există o pluralitate de drepturi: drepturi individuale (dreptul
la viaţă...) sau colective (dreptul popoarelor la autodeterminare...).
Sunt considerate ca fiind universale (recunoscute, de exemplu, în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din anul 1948 sau Carta ONU), chiar dacă sunt contestate de anumite state
152
153
154
M. Potvin, B. Fournier et Y. Couture, op. cit., p. 27.
40
(de exemplu ţările musulmane pentru care aceste drepturi trebuie interpretate în lumina
Coranului).155
Evoluţia drepturilor omului este descrisă în literatura de specialitate prin trei
"generaţii". Prima generaţie a cuprins drepturile civile şi politice, de ex., dreptul la viaţă,
dreptul la asociere, dreptul la judecată dreaptă, libertatea de expresie, dreptul de participare la
viaţa politică a societăţii şi aşa mai departe. Primele se referă la garantarea integrităţii fizice şi
morale.156
Drepturile juridice protejează indivizii în relaţia cu sistemul legislativ şi politic, iar cele politice
reglementează participarea la viaţa socială (de exemplu, dreptul la vot, dreptul de a se înscrie
într-un partid politic, dreptul la asociere liberă şi de a participa la întruniri, libertatea de expresie
şi accesul la informaţii). Delimitările între diferite tipuri de drepturi nu sunt clare, unele putând
fi încadrate în mai multe categorii: de exemplu, dreptul la libera expresie este un drept civil,
dar şi unul politic. Valoarea centrală a primei generaţii de drepturi a fost libertatea.
Drepturile economice, sociale şi culturale fac parte din a doua generaţie de drepturi. Valoarea
fundamentală care a stat la baza celei de-a doua generaţii a fost egalitatea: accesul egal la
servicii, oportunităţi sociale şi economice echivalente. Drepturile sociale promovează
participarea deplină la viaţa socială: dreptul la educaţie, dreptul de a avea o familie, dreptul de
a petrece timpul liber, dreptul la sănătate, dreptul la non-discriminare. Drepturile economice se
referă la standardele de viaţă, ca premisă a demnităţii şi libertăţii umane: dreptul la muncă, la
locuinţă, la asigurări sociale. Drepturile culturale cuprind dreptul de a participa liber la viaţa
culturală a comunităţii, dreptul la educaţie, drepturi referitoare la păstrarea identităţii culturale.
A treia generaţie de drepturi (solidaritatea) promovează o categorie nouă de drepturi,
aflate încă în curs de recunoaştere: drepturile "colective" ale societăţii sau ale persoanelor.
Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor ecologice, a războaielor şi sărăciei, fenomene care
au atras atenţia omenirii asupra dreptului la dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la
asistenţă umanitară.157
Deşi drepturile omului se regăsesc în diferite texte, ele nu se bucură de acelaşi regim
juridic. Unele sunt drepturi de la care nu se poate deroga (dreptul la viaţă, interzicerea torturii,
legalitatea delictelor şi a pedepselor…), ceea ce înseamnă că statele nu le pot atinge în nicio
circumstanţă şi sub niciun pretext. Altele, dimpotrivă, admit limitări care, pentru a fi licite,
trebuie să îndeplinească, totuşi, anumite condiţii cum ar fi proporţionalitatea, necesitatea
limitării, existenţa unei baze legale sau urmărirea unui scop licit. Organele internaţionale au
competenţa să verifice dacă aceste condiţii sunt îndeplinite de către state. 158
Normele vizând protecţia persoanei private pot fi convenţionale sau cutumiare, referindu-se la
toate persoanele fizice fără distincţie sau numai la anumite categorii cum ar fi minorităţile,
femeile, copiii, străinii, etc.
Ele pot fi aplicabile în timp de pace sau pot acoperi mai ales perioade de tulburări, de război
civil sau conflict armat intern sau internaţional.
3.4.4. Răspunderea internaţională a persoanelor private
În cazul în care persoanele fizice săvârşesc infracţiuni internaţionale, în sensul că decid,
ordonă sau execută fapte sau acte care sunt incriminate şi pedepsite de dreptul internaţional
este angajată răspunderea penală a persoanelor respective în cadrul dreptului internaţional
penal.
• Tribunalele penale internaţionale
155
Philippe de Villiers, op. cit. p. 138.
156
Raymond Goy, La Cour international de justice et les droits de ľ homme, Ed. Nemesis Bruylant, Bruxelles,
2002, p. 69.
157
158
41
Crimele comise în cursul celui de-al doilea război mondial, în timpul perioadei de
decolonizare şi astăzi, în noile forme de război împotriva terorismului, au arătat că individul
se poate dovedi la fel de crud şi opresiv ca statul. 159
Dreptul internaţional precizează „infracţiunile” săvârşite de particulari prin violarea
normelor fundamentale ale societăţii internaţionale. 160
Având o istorie recentă, justiţia penală internaţională a fost fondată pe necesitatea
judecării autorilor - persoane fizice - crimelor grave de drept internaţional. Izvorul său direct îl
constituie atrocităţile comise de regimul nazist care au condus la înfiinţarea de către puterile
învingătoare a Tribunalelor Militare Internaţionale, unul la Nürenberg şi altul la Tokyo.
Dorinţa statelor aliate a fost de a nu lăsa nepedepsite crimele comise. Astfel, s-a născut
noţiunea de crimă împotriva umanităţii care se înscrie printre crimele grave de drept
internaţional alături de crima de război şi crima împotriva păcii.
Tribunalele militare internaţionale nu erau jurisdicţii permanente şi odată cu
îndeplinirea sarcinilor au dispărut. În urma lor au rămas Principiile de la Nürenberg, născute
din hotărârile date şi codificate în anul 1950 de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
Ele au fost preluate ulterior de către jurisdicţiile penale internaţionale actuale.
Crizele recente din Europa şi Africa, care au provocat noi atrocităţi, au adus pe ordinea de zi
a justiţiei penale internaţionale prin Rezoluţia nr. 827/28 mai 1993 a Consiliul de Securitate al
Naţiunilor Unite crearea Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (Rezoluţia nr.
827/28 mai 1993) şi a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda (Rezoluţia nr. 995/8
noiembrie 1994). Primul îşi are sediul la Haga iar al doilea la Arusha (Tanzania). 161
Ambele sunt tribunale ad-hoc create pentru a judeca fapte precise. Competenţa
materială priveşte crimele împotriva umanităţii, crimele de război şi genocidul comise în fosta
Iugoslavie, respectiv Rwanda. Competenţa personală are în vedere persoanele fizice indiferent
de gradul lor de participare la comiterea atrocităţilor (autorii, complicii şi instigatorii la
comiterea faptelor menţionate mai sus, precum şi superiorii pentru faptele subordonaţilor). 162
Statutul tribunalelor internaţionale este inspirat din experienţa de la Nürenberg, din reuşitele şi
eşecurile sale. Anumite reguli au fost expres reluate (de exemplu, absenţa imunităţii agenţilor
oficiali de stat). Altele au fost abandonate sau îmbunătăţite (pedeapsa cu moartea care nu mai
figurează printre pedepsele aplicabile).
De altfel, sub influenţa directă a evoluţiei dreptului internaţional al drepturilor omului,
garanţiile în favoarea acuzatului au sporit. În februarie 2001, Tribunalul Penal Internaţional
pentru fosta Iugoslavie (TPII) afirma, că articolul 14 din Pactul Internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice care garantează dreptul la un proces echitabil, este o normă de jus
cogens.
Procedura în faţa celor două instanţe este influenţată de dreptul anglo-saxon. Tribunalele au
fiecare un organ propriu de instrucţie şi urmărire condus de un procuror, numit de Consiliul de
Securitate al ONU pe o perioada de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Fiecare
tribunal este constituit din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU, la propunerea
Consiliului de Securitate, având un mandat de 4 ani, care poate fi reînnoit.
Procurorul poate fi sesizat de organele ONU, de state şi de organizaţii guvernamentale
sau neguvernamentale. Sunt admisibile şi plângerile individuale ale victimelor.
Tribunalul are două grade de jurisdicţie: două camere pentru judecata în primă instanţă; o
cameră de apel compusă din 5 judecători.
• Curtea Penală Internaţională
159
Yannick Dubois, Hélène Tigroudja, op. cit., p. 69.
160
161
Abdelwahab Biad, Droit international humanitaire,2e édition, Ed. Ellipses, Paris, 2006, p. 122
162
42
Încă din anul 1950 a fost afirmată necesitatea existenţei unei jurisdicţii permanente cu
privire la cunoaşterea crimelor de razboi, a crimelor impotriva umanităţii, genocidului şi crimei
de agresiune. Experienţa celor două tribunale ad-hoc a constituit un impuls important în această
privinţă.163
Adunarea Generală a ONU a solicitat Comisiei de drept internaţional elaborarea unui
proiect de statut privind o jurisdicţie penală internaţională.
La 17 iulie 1998, o conferinţă diplomatică reunind reprezentanţii diplomatici a 159 de state a
adoptat la Roma statutul Curţii Penale Internaţionale, intrat în vigoare la 1 iulie 2002 după ce
a reunit 60 de ratificări.164 Sediul instituţiei este la Haga.
Ratione temporis, instanţa nu poate judeca decât crimele comise după intrarea în vigoare a
Statutului.
Curtea este competentă să judece numai persoane fizice care au împlinit vîrsta de 18
ani. Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, preşedinte de parlament, demnitar sau
funcţionar public nu exonerează autorul faptei de răspunderea penală şi nici nu constituie un
motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care însoţesc
calitatea oficială a unei persoane nu o împiedică să îşi exercite competenţa faţă de persoana în
cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite
raspunderea colectivă.
Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal
în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele plasate sub comanda şi controlul lor
efectiv.165
Curtea cuprinde: o cameră preliminară, o cameră de primă instanţă şi o cameră de apel,
un oficiu al Procuraturii şi Grefa. Are în componenţa sa optsprezece judecători, aleşi dintre cei
mai reputaţi specialişti în domeniu, având cetăţenia statelor-părţi la Statut, dar nu mai mult de
un reprezentant al unui stat. Judecătorii au un mandat de nouă ani şi nu pot fi realeşi. Instanţa
este condusă de Preşedinte şi beneficiază pe teritoriul statelor-părţi la Statut de privilegiile şi
imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi
grefierul beneficiază, în exercitarea atribuţiilor lor, de privilegiile şi imunităţile acordate şefilor
misiunilor diplomatice. După expirarea mandatului, ei continuă să se bucure de imunitate
împotriva oricărei proceduri legale în legatură cu declaraţiile date sau actele realizate în
exercitarea funcţiilor lor oficiale.
Limbile oficiale sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa.
Competenţa CPI este complementară jurisdicţiilor naţionale. Cu alte cuvinte CPI nu are
decât o competenţă excepţională, atunci când statul nu poate sau nu doreşte să judece
persoanele incriminate. 166
Procedura poate începe din iniţiativa Consiliului de Securitate, ipoteză în care Curtea este
întotdeauna competentă, sau a unui stat - prin procuror, situaţie în care Curtea este competentă
numai dacă statul repectiv este parte la Statut, pe teritoriul său s-au produs faptele incriminate
sau persoana acuzată este cetăţean al său.
Un stat care nu este parte la Statut poate totuşi accepta jurisdicţia Curţii, prin depunerea unei
declaraţii la grefa acesteia, cu referire specială la crima respectivă. 167
Statutul detaliază regulile privind urmărirea şi judecarea de către Curte, precum şi pedepsele
pe care le poate pronunţa. Acestea sunt fie detenţia până la 30 ani, detenţia pe viaţă, precum şi
amenzi, confiscarea bunurilor rezultate direct sau indirect din savârşirea crimei.
163
164
165
Abdelwahab Biad, op. cit., p. 119.
166
167
Albane Geslin, op. cit., p. 73.
43
Hotarârile Curţii sunt supuse apelului şi revizuirii, în condiţiile prevăzute de Statut care
stabileşte totodată obligaţia statelor părţi de a coopera şi de acorda asistenţă judiciară Curţii.
Pentru consolidarea regulilor sale, Statutul nu permite formularea de rezerve şi nu poate fi
amendat decât după şapte ani de la intrarea în vigoare.168
CAPITOLUL IV
REGLEMENTAREA PAŞNICĂ ADIFERENDELOR
Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept

internaţional pentru realizarea sa au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În conţinutul lor se
reunesc aspecte juridice de drept internaţional, de morală şi de politică internaţională.
Primele încercari de reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor
internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899 şi 1907, când au fost
promovate limitarea folosirii armamentului şi codificarea “legilor şi obiceiurilor razboiului”. 169
Prin sentimentul de oroare pe care l-au inspirat, cele două războaie mondiale au
relansat, fiecare la timpul său, aceste încercări. Societatea Naţiunilor a iniţiat conceptul de
“securitate colectivă”, la care a asociat arbitrajul şi dezarmarea. Statutul Societăţii Naţiunilor
(1919), stabilea pentru statele membre obligaţia de a încerca să soluţioneze prin mijloace
paşnice diferendele dintre ele, fără a exclude, însă, posibilitatea recurgerii la război. 170
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie principiu de drept
internaţional public din anul 1928, când a fost semnat Pactul “Briand-Kellogg”.171 Pe lânga
condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naţionale,
Pactul consemnează şi angajamentul statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai
prin mijloace paşnice.
Carta ONU (1945) consacră soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace
paşnice ca o obligaţie internaţionala a statelor şi un principiu fundamental al dreptului
internaţional public.172
La nivel regional principiul a fost consfinţit în „Convenţia europeană pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor” (1957), adoptată în cadrul Consiliului Europei.
CPIJ a definit diferendul ca fiind “un dezacord asupra unei probleme de fapt sau de
drept, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două părţi (…)”.173
În sens larg, noţiunea cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau conflictele dintre
două subiecte de drept internaţional.
Diferendele internaţionale pot fi de natură juridică sau politică. Distincţia dintre ele este
clasică. Se regăseşte, de altfel, în Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, care delimitează
categoria diferendelor juridice: „jurisdicţia Curţii are în vedere diferendele de ordin juridic
având ca obiect: interpretarea unui tratat, toate problemele de drept internaţional, orice fapt

169
170
171
173
Hotărârea CPIJ în cauza Mavrommatis, 30 august 1924.
44
care, odată stabilit, constituie încălcarea unui angajament internaţional; natura sau
întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea unui angajament internaţional”.174
Diferendele juridice, vor fi rezolvate prin mijloace jurisdicţionale. În schimb,
diferendele politice, având în vedere natura lor proprie, sunt rezolvate prin mijloace non-
jurisdicţionale175, deoarece pretenţiile contradictorii ale părţilor nu pot fi formulate juridic.
O regulă importantă a dreptului internaţional contemporan este aceea a caracterului
facultativ al mijloacelor paşnice, potrivit căreia, statele aleg în mod liber şi pe baza unor
acorduri soluţia rezolvării unui diferend apărut între ele.
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii: mijloace
(diplomatice şi politice) nejurisdicţionale şi mijloace jurisdicţionale. O categorie aparte o
constituie mijloacele paşnice bazate pe constrângere.
4.2. Reglementarea nejurisdicţională a diferendelor internaţionale
Proceduri de origine cutumiară, mijloacele diplomatice şi politice de reglementare a

diferendelor sunt cele mai vechi modalităţi de reglementare.
Mijloacele paşnice de drept internaţional - diplomatice şi politice - sunt reglementate prin
convenţii internaţionale universale sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a
folosirii acestora au caracter de recomandare faţă de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor
adoptate de Consiliul de Securitate al ONU.
Scopul lor constă în apropierea punctelor de vedere până la acceptarea unei soluţii
comune de către părţile în conflict şi pot fi folosite pentru toate litigiile (politice şi juridice),
permiţând invocarea tuturor argumentelor de fapt şi de drept.
Se pot derula în două moduri: fie statele în cauză îşi rezervă dreptul de a avea un control
exclusiv asupra mijloacelor diplomatice, fie apelează la intervenţia unuia sau mai multor state
terţe, la o organizaţie internaţională sau la o personalitate importantă (monarh, Papa, Secretarul
General ONU etc.).
În realitatea vieţii internaţionale este uneori dificil de calificat cu precizie o procedură
diplomatică, şi adesea una sau alta dintre ele combină, de exemplu, caracterul medierii şi al
concilierii sau chiar se poate trece de la bunele oficii la conciliere. Toate sunt derivate din
spiritul general al negocierii. 176
4.2.1. Mijloace paşnice cu caracter diplomatic

•Negocierile directe
Reprezintă unul dintre cele mai uzitate mijloace de soluţionare a diferendelor, pentru
că se află la îndemâna fiecărui stat, sunt puţin costisitoare iar în desfăşurarea lor părţile vin în
contact nemijlocit, ceea ce le situează pe baze egale de discuţii, dându-le posibilitatea de a-şi
exprima direct opiniile şi a-şi apăra interesele.
Richelieu177 scria în testamentul său că negocierea reprezintă baza diplomaţiei şi
recomanda să se negocieze peste tot şi tot timpul, fără a obosi vreodată. 178
Poate fi definită ca fiind orice întâlnire cu scopul ajungerii la o înţelegere. Are loc într-
un cadru bilateral sau multilateral şi este considerată, în general, un preambul la celelalte
modalităţi de reglementare, care nu vor fi necesare decât în măsura în care negocierile eşuează.
174
Articolul 36 al.2 din Statutul CIJ.
175
Dominique Carreau, op. cit., p. 556-557.
176
177
Armand Jean du Plessis, cardinal şi duce Richelieu (1585-1642), a călăuzit destinele Franţei, ţelul lui fiind acela de a consolida
autoritatea regelui şi de a slăbi Casa de Austria. Deşi regele Ludovic al XIII-lea arăta puţină simpatie primului său ministru, l-a susţinut pană la capăt,
având convingerea că acesta făcea politica Franţei şi că nici un altul nu era în stare să o facă atât de bine.
178
Emmanuel Decaux, op. cit., p.205.
45
Indispensabilă pentru definirea poziţiei şi argumentelor respectivelor părţi, oferă o marjă
importantă de manevră statelor.
Negocierile directe între părţi sunt întotdeauna posibile. Ele devin mai dificile când
relaţiile diplomatice sunt rupte şi este necesară acceptarea reciprocă a unor reprezentanţi
speciali ai statelor.
În practică, procedurile diplomatice de soluţionare a diferendelor iau forma reuniunilor
miniştrilor de externe, şefilor de state sau de guverne. În cazul organizaţiilor internaţionale,
negocierile se poartă de către cei mai înalţi funcţionari ai acestora (secretari generali, directori
sau preşedinţi).
De regulă, se derulează în secret, sub forma unor discuţii orale însoţite de documente
scrise. Caracterul secret al întâlnirilor are ca scop facilitarea luării deciziilor prin evitarea
influenţei opiniei publice şi intervenţia presei. Este posibil ca aceste conferinţe să se desfăşoare
pe teritoriul unui stat terţ (teren neutru).
În caz de reuşită, acordul va prinde formă scrisă: declaraţie comună, schimb de note,
tratat.
Potrivit principiului general de reglementare a diferendelor (art. 2 paragraful 3 din Carta
ONU), se poate considera că statele membre au obligaţia generală de a nu se sustrage
negocierilor.
În concordanţă cu principiul bunei credinţe, negocierea, odată întreprinsă, trebuie
călăuzită de dorinţa reală a părţilor de a o finaliza cu succes. Obligaţia de a negocia nu
echivalează cu obligaţia de rezolvare a litigiului. 179
Arbitrii internaţionali chemaţi să soluţioneze litigiul dintre Franţa şi Spania în cauza
Lanoux180, au apreciat că: “acceptarea cu bună credinţă a tuturor discuţiilor şi contactelor
este o obligaţie care printr-o largă confruntare de interese şi prin bunăvoinţă reciprocă,
trebuie să asigure cele mai bune condiţii pentru încheierea diferitelor acorduri”.181
Adesea, din lipsă de iniţiativă sau de imaginaţie, negocierile stagnează. Curtea
Internaţionala de Justiţie, sublinia în anul 1969 că “părţile sunt ţinute să angajeze negocierea
în vederea obţinerii unui acord (...),şi trebuie să se comporte într-o manieră în care negocierea
să aibă sens (...)”182.
Insistând pe obligaţia părţilor de a negocia, ca mijloc de prevenire sau completare a
unei soluţii judiciare, CIJ admite că negociatorii au toată libertatea de a găsi soluţii echitabile
atunci când judecătorii rămân „prizonieri” ai dreptului.
• Bunele oficii şi medierea
Bunele oficii şi medierea sunt instituţii de origine cutumiară codificate în Convenţia de
la La Haga din 29 iulie 1899. Ambele se derulează sub forma unor negocieri diplomatice
tripartite, în general secrete şi presupun intervenţia unui terţ care poate fi un stat sau o
organizaţie internaţională.
Convenţia de la La Haga din 18 otombrie 1907 privind reglementarea paşnică a
conflictelor internaţionale le-a consacrat un titlu întreg. Articolul 2, prevede că: „în cazul unui
dezacord ori conflict, înainte de a folosi armele, puterile contractante convin să recurgă, atât
cât le permit circumstanţele, la asistenţă sau la mediere din partea unei puteri prietene”, iar
articolul 6: “bunele oficii şi medierea, fie la iniţiativa părţilor în conflict, fie la iniţiativa
179
Pierre-Marie Dupuy, op. cit., p.548.
180
Situat în întregime pe teritoriul Franţei, lacul Lanoux, îşi deversează apele în râul Carol care se scurge spre
Spania. Încă de la începutul sec. al XX-lea, Franţa a iniţiat o serie de proiecte care vizau folosirea apelor lacului
în scopul producerii de electricitate, proiecte ce s-au lovit sistematic de opoziţia Spaniei care aprecia că realizarea
lor era contrară propriilor interese.
181
Sentinţa arbitrală în cauza „Lac Lanoux”, 16 noiembrie 1957.
182
Hotărârea CIJ în cauza „Platoul continental al Mării Nordului” (20 iulie 1969).
46
puterilor străine conflictului, au exclusiv caracter informativ şi nu au niciodata forţă
obligatorie.” 183
Se deosebesc de negociere prin demersul unui terţ în tentativa de reglementare a
litigiului. Intervenţia este mai discretă în cazul asistenţei şi mai activă în cel al medierii.
Mediatorul propune părţilor o soluţie ce nu are caracter obligatoriu. Talentul personal al
mediatorului precum şi, în anumite cazuri, presiunile politice ale statului pe care îl reprezintă,
joacă un rol determinant în succesul unor astfel de metode. 184
Între cele două proceduri nu există decât o diferenţă de grad, în practică, un termen
fiind adesea înlocuit de celălalt.
Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele aflate în litigiu, de către un
terţ – stat sau organizaţie internaţională – din proprie initiaţiva sau la cererea părţilor, cu scopul
de a le convinge să rezolve diferendul pe calea negocierilor diplomatice.
Mai pot fi definite ca fiind orice interpunere a unui terţ în relaţii interstatale conflictuale
în care contactul direct între părţi este imposibil datorită unor obstacole politice, dublate de
dificultăţi legale185.
Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau
soluţionarea unui diferend produs deja, favorizarea reluării negocierilor, punerea în contact a
părţilor oponente.
În acest cadru terţul nu poate face mai mult decât să sugereze un mod de reglementare
propriu în vederea găsirii unei soluţii viabile. Rolul său încetează în momentul începerii
negocierilor directe între părţile aflate în diferend. El nu participă la negocieri şi nici nu face
propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea
tratativelor.
Exemple: asistenţa Statelor Unite din 1946 între Franţa şi Thailanda, misiunea de
asistenţă a Secretarului General al ONU la cererea Consiliului de Securitate în Cipru (1975),
participarea Norvegiei la pregătirea acordurilor de la Oslo între Israel şi OEP (Organizaţia
pentru Eliberarea Palestinei) din 19 august 1993.
Medierea presupune un cadru formal de negociere, părţile în litigiu lăsându-se în seama
mediatorului, care serveşte drept intermediar în conducerea negocierilor paralele. 186
Cu acest prilej sunt propuse părţilor o bază de acord posibil, soluţii asupra cărora acestea
urmează să se pronunţe. Mediatorul va putea urmări şi chiar ghida negocierea până la finalul
ei. Aşa cum prevede Convenţia de la La Haga din 1907, “rolul mediatorului este de a concilia
pretenţiile părţilor oponente şi de aplanare a dezacordurilor dintre statele aflate în conflict”.
De această formulă se apropie rolul personal jucat de Javier Perez de Cuellar 187 în
soluţionarea diferendului Rainbow Warrior 188 din anul 1986. La vremea respectivă s-a vorbit
de o formă de arbitraj politică acceptată de părţi. Medierea Secretarului General a fost precedată
de negocieri secrete între Franţa şi Noua Zeelandă care stabiliseră, în prealabil, termenii
compromisului garantat de autoritatea morală a Secretarului General.
Un alt exemplu în acest sens este succesul Comunităţii Europene în medierea
conflictului politic în curs de escaladare între Ungaria şi Slovacia asupra problemei extrem de
183
Emmanuel Decaux, op.cit., p.205.
184
Pierre-Marie Dupuy, Op.cit., p.549.
185
J. Combacau, Serge Sur, op. cit., p.565.
186
Emmanuel Decaux, Op. cit., p. 205.
187
Javier Perrez de Cuellar (Peru), Secretar General ONU între anii 1982-1991.
188
În iulie 1985, vasul “Raimbow Warrior”, aparţinând organizaţiei ecologiste Green Peace, se îndrepta spre
arhipelagul Mururoa pentru a protesta împotriva testelor nucleare pe care Franţa le efectua în zonă. Serviciile
secrete franceze au scufundat vasul, dând naştere litigiului dintre Noua Zeelandă şi Franţa. Diferendul a fost
tranşat în anul 1986 de Javier Perrez de Cuellar, Secretar General al ONU la acea vreme.
47
sensibile a barajului de pe Dunăre de la Gabcikovo-Nagymaros, care ameninţa să înrăutăţească
problemele privind minoritatea maghiară din Slovacia.189
În general, funcţia de mediere este asigurată de un stat. Un exemplu în acest sens îl
constituie criza ostaticilor de la Teheran. În anul 1980 a fost iniţiată procedura de mediere între
Iran şi Statele-Unite (Algeria jucând rol de mediator) graţie căreia s-a încheiat un acord ce a
permis soluţionarea crizei. 190
Adesea, procedura a fost folosită pentru a pune capăt unui conflict armat. Un exemplu
îl constituie medierea de către SUA a diferendului dintre Israel şi Egipt care a permis acordul
de la Camp David din 17 septembrie 1978, semnat de Mohamed Anwar Al-Sadat şi Menachem
Begin.191
• Ancheta internaţională
Ancheta internaţională (Comisia internaţională de anchetă) este utilizată în diferendele
internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de fapt. Cu excepţia
dispoziţiilor convenţionale speciale, noţiunea presupune acordul părţilor în conflict. Este
prevăzută în tratate bilaterale sau multilaterale (articolele 3-14 din convenţia de la Haga din 29
iulie 1899; articolele 9-35 din convenţia de la Haga din 18 octombrie 1907).
Are ca scop facilitarea rezolvării unei crize internaţionale printr-o cunoaştere obiectivă
a faptelor, stabilită de un organism ce oferă toate garanţiile de imparţialitate. Ancheta permite
punerea în lumină a cauzelor şi consecinţelor unui incident dar şi responsabilităţile care derivă
de aici, chiar dacă statele sunt libere să decidă urmarea pe care o dau constatărilor comisiei.
Părţile aflate în litigiu vor constitui pe baza acordului dintre ele o comisie
internaţională de anchetă. În acord se precizează modul de alcătuire al comisiei, faptele pe care
trebuie să le elucideze şi întinderea mandatului membrilor săi.
Comisia are dreptul să folosească toate mijloacele de probă posibile: să audieze martori,
să recurgă la experţi, să se deplaseze în anumite locuri, etc. Ancheta este contradictorie, sens
în care agenţii pot interveni pentru a reprezenta părţile în litigiu.
Deliberările au loc cu uşile închise şi ramân confidenţiale, prin urmare documentele şi
audierile nu sunt făcute publice decât cu acordul părţilor şi cu decizia comisiei. Lucrările se
încheie printr-un raport, adoptat de majoritatea membrilor săi, document ce se limitează la
stabilirea materialităţii faptelor fără a avea caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti.
Ancheta a fost folosită, mai ales, în cazul unor incidente maritime. Pe 25 februarie 1905
în cauza “Hull”, o comisie de anchetă a fost stabilită între Marea Britanie şi Rusia în
următoarele împrejurări: în noaptea dintre 20 şi 21 octombrie 1904 în timpul războiului ruso-
japonez, o escadră rusească ce se întorcea din Extremul-Orient a executat foc asupra unor nave
englezeşti cauzând moartea mai multor marinari.
O comisie internaţională de anchetă compusă din ofiţeri din marina engleză, rusă,
franceză şi americană s-a reunit la Paris la 25 februarie 1905. Raportul său a condus la
concluzia că „deschiderea focului a fost nejustificată” şi că „incidentul s-a produs dintr-o
eroare de apreciere a amiralului rus.” El a crezut că o navă inamică lansase o torpilă.
189
190
Pe 4 noiembrie 1979, mai mulţi studenţi iranieni au luat ostatici şi au ţinut captivi timp de 444 zile 52 de
americani, la Ambasada SUA de la Teheran. Ei au făcut acest gest ca urmare a refuzului Washingtonului de a-l
extrăda pe Şahul Mohammad Reza Pahlavi, fostul monarh iranian, pentru a fi judecat. Şahul fugise din Iran în
acelaşi an, după ce regimul său fusese răsturnat de Revoluţia Islamică.
191
Mohamed Anwar Al-Sadat, preşedinte al Egiptului între anii 1970-1981, şi Menachem Wolfovitch Begin, prim-ministru
al Israelului între anii 1977-1981, au semnat Acordul de la Camp David (1978), moderat de Casa Albă, prin care era
fundamentată pacea dintre Egipt şi Israel, după 30 de ani de ostilităţi. Cele două personalităţi au primit în anul 1978
Premiul Nobel pentru pace.
48
Comisarii însărcinaţi cu derularea anchetei mai adaugă că aprecierile lor „nu sunt în măsură să
aducă o desconsiderare valorii militare şi sentimentelor umane ale amiralului (rus) şi ale
personalului escadrei.
În ultimii ani, mecanismele de stabilire a faptelor, de verificare sau de supraveghere, s-
au dezvoltat considerabil, mai ales, în domeniile drepturilor omului şi dreptului umanitar.
În cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului (Roma, 1950), prima sarcină a
Comisiei europene a drepturilor omului, în paralel cu eforturile de reglementare amiabilă, era
de a stabili faptele, uzând de ancheta pe teren : ”În scopul stabilirii faptelor, ea procedează la
o examinare contradictorie a cererii cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, la o anchetă
pentru a cărei bună desfăşurare statele interesate vor pune la dispoziţie toate facilităţile
necesare(...)”. (art. 28). Prin protocolul 11 Comisia a fost desfiinţată rămânând doar Curtea.
(vezi supra p. 130)
Organele statutare ale Consiliului Europei au dezvoltat propriul sistem de
„monitorizare”, cum ar fi Comitetul de miniştri al Adunării Parlamentare, sau Secretarul
general (art. 52 din Convenţie).
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, adoptată la 26 noiembrie 1987 în cadrul
Consiliului Europei, stabileşte Comitetul european pentru prevenirea torturii, alcătuit din
experţi independenţi care efectuează anchete periodice în locurile de detenţie din statele părţi.
• Concilierea
Concilierea internaţională (Comisia internaţională de conciliere) constă din examinarea
unui litigiu de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-hoc după apariţia
diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase, care să conducă la împăcarea părţilor.
Apărută cu puţin timp înaintea declanşării primului război mondial odată cu tratatele
Bryan (1913)192, noţiunea s-a cristalizat prin acordurile de la Locarno (1925) 193 şi Actul general
de la 26 septembrie 1928, privind reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale 194.
Articolul 15 din Actul general prevede: “comisia de conciliere va elucida problemele în litigiu,
va culege toate informaţiile necesare (…), şi va depune eforturi pentru a concilia parţile. Ea
va putea, după examinarea cauzei, să expună părţilor termenele unui aranjament convenabil
şi să acorde un interval de timp limită pentru a se pronunţa.”
Concilierea internaţională face trecerea de la mijloacele politico-diplomatice la cele
jurisdicţionale. Presupune apropierea punctelor de vedere ale părţilor şi impunerea unei
proceduri secrete şi contradictorii, într-un cadru adesea preconstituit, înaintea unui organ
nejurisdicţional.
Este o alternativă la bunele oficii şi mediere, considerate în secolul al XIX-lea că
permiteau deghizarea manevrelor de presiune a marilor puteri asupra statelor mici şi mijlocii.
Organul de conciliere este constituit dintr-un număr impar de membri. Aceştia au
cetăţenia statelor în litigiu. Comisarii neutri sunt aleşi de comun acord.
Rolul comisiei de conciliere este mai cuprinzător decât cel al comisiilor de anchetă şi
nu se limitează numai la stabilirea materialităţii faptelor. El trebuie să se realizeze în aşa fel
încât să concilieze părţile, să expună termenii unui aranjament convenabil şi să acorde un timp
limită de pronunţare.
La sfârşitul lucrărilor comisia încheie un proces verbal constatator în funcţie de caz, fie
că părţile s-au înţeles, situaţie în care vor fi prevăzute condiţiile aranjamentului, fie că ele nu
s-au conciliat. Procesul verbal poate fi dat publicităţii doar cu acordul statelor implicate.
192
Tratatele Bryan (Bryan-secretar de stat american în timpul preşedintelui SUA,Woodrow Wilson ) au fost
încheiate începând cu anul 1913 de SUA cu statele americane şi europene.
193
Acordurile de la Locarno (Elveţia) au fost semnate la 16 octombrie 1925 de reprezentanţii Germaniei Belgiei,
Franţei, Marii Britanii, Italiei, Poloniei şi Cehoslovaciei .
194
Adoptat de Societatea Naţiunilor la Geneva, la 26 septembrie 1926.
49
Baza juridică a sistemului constă în convenţiile dintre state. Este vorba de un
„fundament exclusiv convenţional” prin aplicarea principiului consimţământului liber al
statului privind reglementarea diferendelor internaţionale.
Consimţământul poate fi dat „a priori” în tratate bi sau multilaterale, (de exemplu,
capitolul I cuprins în Actul general din 1928, privind reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale, prin care se realiza prima fază a procedurii de reglementare a diferendelor) 195
dar şi „a posteriori” după apariţia litigiului.
Convenţia poate, de asemenea, crea obligaţia de a solicita concilierea în cazul
diferendelor dintre state, ipoteză în care părţile aflate în litigiu vor încheia un acord special
pentru a înfiinţa o comisie de conciliere.
Convenţia poate organiza concilierea ca o procedură permanentă. Acordul care
preconizează termenii aranjamentului nu are caracter obligatoriu. Cel mai adesea, concluziile
sale sunt urmate de către state. Uneori, concilierea este o fază prealabilă arbitrajului196.
4.2.2. Mijloace politice de soluţionare a diferendelor internaţionale
Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al doilea război
mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite între statele
membre.
Acestea, în special ONU, sunt competente să acţioneze în mod direct pentru
soluţionarea diferendelor internaţionale fie din proprie iniţiativă, fie la cererea părţilor.
În acest scop, ONU a integrat în sistemul său Curtea Internaţională de Justiţie,
încurajând reglementarea regională a conflictelor.
• Sistemul pus în practică de Organizaţia Naţiunilor Unite
Agresiunea militară a fost folosită mereu de-a lungul anilor şi a culminat în timpul celor
două războaie mondiale, determinând oamenii de stat din 44 de ţări să semneze la San
Francisco, la 26 iunie 1945, Carta Naţiunilor Unite, prin care se încerca reglementarea
intervenţiei prin forţă armată şi fundamentarea jurisdicţiei păcii mondiale. Acest document
crucial al securităţii internaţionale stabileşte orientarea contemporană pentru a distinge între
intervenţia ilegală şi cea legală.
Naţiunile Unite au reconsiderat modalităţile de soluţionare paşnică a diferendelor dând
un suflu nou procesului de dezarmare. Societatea internaţională actuală beneficiază de un cadru
normativ şi instituţional care traduce ideea de pace, bunăstare şi dezvoltare a statelor şi
popoarelor.
Reglementarea paşnică a diferendelor se regăseşte în obligaţia statelor membre ale
ONU de a se abţine în “relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau
la folosirea ei fie împotriva intergrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat,
fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite” (articolul 2§4 din Carta ONU).
197
.
Soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale trebuie să fie considerată
singura modalitate autorizată de dreptul internaţional: “toţi membrii Organizaţiei vor rezolva
diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice în aşa fel încât pacea, securitatea
internaţională precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie” (articolul 2§3); „părţile la orice
diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale trebuie să caute să-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, anchete, medieri,
195 Soluţii similare au fost propuse de Capitolul IV al Cartei Organizaţiei Statelor Americane din 1948, Capitolul II
din Convenţia Europeană privind reglementarea paşnică a diferendelor din 1957, art. 19 din Carta Organizaţiei
Unităţii Africane.
196
Dominique Carreau, op.cit., p. 605.
197
50
concilieri, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizaţii sau acorduri regionale sau prin
alte mijloace paşnice, la alegerea lor” (articolul 33§1).198
Statele soluţionează diferendele prin mijloace paşnice, păstrând totodată o totală
libertate în alegerea şi aprecierea acestor mijloace.
Ideea centrală pe care este fondată ONU, aceea de menţinere a păcii, reprezintă o cauză
de interes public internaţional ce justifică intervenţia sa în anumite conflicte internaţionale,
potenţiale sau efective, în scopul dezamorsării oricăror atingeri aduse păcii internaţionale.
Reglementarea regională a diferendelor
Organizaţiile internaţionale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. să contribuie la
soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu obligaţia de a informa Consiliul de Securitate
asupra acţiunilor întreprinse în acest sens. Potrivit articolului 52§1: “Nicio dispoziţie din
prezenta Cartă nu se opune existenţei unor acorduri sau unor organisme regionale destinate
a se ocupa cu problemele privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt
susceptibile de acţiuni cu caracter regional, cu condiţia ca asemenea acorduri sau organisme,
precum şi activitatea lor, să fie compatibile cu Scopurile şi Principiile Organizaţiei.” În
virtutea alineatului 3 din acelaşi articol: „Consiliul de Securitate va încuraja dezvoltarea
rezolvării paşnice a diferendelor locale prin intermediul acestor acorduri sau organisme
regionale, fie din iniţiativa statelor interesate, fie din propria sa iniţiativă.” 199
De regulă, organizaţiile regionale cu competenţă generală exercită funcţii în domeniul
apărării păcii şi securităţii internaţionale şi a soluţionării paşnice a diferendelor locale. Astfel
de funcţii intră în competenţa următoarelor organizaţii internaţionale regionale: Organizaţia
Statelor Americane (OSA), Organizaţia Unităţii Africane (OUA), Liga Arabă şi Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa (în prezent, OSCE).200
Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientată în sensul asigurării păcii şi
securităţii pe continentul european, prin mijloace politice proprii ale organizaţiei, vizând
asigurarea protecţiei drepturilor omului.
Reglementarea în cadrul Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene (CJCE), cu sediul la Luxembourg, a fost înfiinţată prin Tratatul de la Paris din 18
aprilie 1951. Exercită o funcţie jurisdicţională cu caracter internaţional pentru că poate fi
sesizată cu privire la diferendele care opun statele membre ale Uniunii Europene.
Este alcătuită din 25 judecători şi opt avocaţi generali, numiţi de statele membre pe o
durată de şase ani cu posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor pe criterii de
incontestabilă independenţă şi competenţă profesională. 201
Judecătorii aleg din rândul lor Preşedintele Curţii pentru un mandat de trei ani ce poate
fi reînnoit. Acesta conduce lucrările Curţii, prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali au rolul de a prezenta public, în condiţii de completă imparţialitate şi
independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale procurorului sau ale unei asemenea alte oficialităţi.
Fiecare dintre judecătorii sau avocaţii generali dispune de un cabinet compus din trei
referenţi. Este vorba de jurişti calificaţi, aleşi intuitu personae. Ei participă la redactarea
rapoartelor prealabile, a celor de audienţă, a concluziilor şi a hotărârilor. 202
Misiunea generală a CJCE constă în interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar.
Printre competenţele sale se numără aplanarea conflictelor între statele membre, între Uniune
şi statele membre, între organismele şi instituţiile din Uniunea Europeană, precum şi între
198
199
201
Harald Renout, op. cit., p. 193.
202
Denys Simon, Le système juridique communautaire, 3e édition, Paris, 1997, 480.
51
persoanele fizice sau juridice şi Uniune. 203 De asemenea, verifică dacă actele legislative emise
de UE şi de statele membre sunt conforme tratatelor, răspunde solicitărilor tribunalelor
naţionale cu privire la interpretarea sau aplicarea dreptului Uniunii. 204
Jurisdicţia Curţii este obligatorie. Din acest punct de vedere se deosebeşte de cea a
Curţii Internaţionale de Justiţie sau a Curţii Europene pentru Drepturile Omului care trebuie
acceptată de statele părţi. 205
În activitatea sa, CJCE este ajutată de un Tribunal de primă instanţă, înfiinţat în anul
1989, în scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate persoanelor fizice prin instaurarea
unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, permiţând astfel Curţii de Justiţie să se concentreze
asupra atribuţiei sale de bază, interpretarea uniformă a legislaţiei comunitare. Principala sa
responsabilitate constă în rezolvarea disputelor dintre Comisia Europeană şi persoanele fizice
sau juridice dar şi a celor administrative dintre instituţiile comunitare sau între acestea şi
funcţionarii Uniunii. Este compus din douăzeci şi cinci judecători, numiţi prin comun acord de
către guvernele statelor membre, pentru un mandat de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire.
Membrii săi aleg din rândul lor un Preşedinte. Tribunalul de Primă Instanţă nu are în
componenţa sa avocaţi generali, atribuţiile acestora fiind îndeplinite, într-un
număr limitat de cazuri, de unul dintre judecători. 206
Tribunalul funcţiei publice, înfiinţat prin Decizie a Consiliului Uniunii Europene la 2
noiembrie 2004, are menirea de a judeca în primă instanţă disputele ce apar între funcţionarii
publici din instituţiile comunitare şi Uniune. Tribunalul are în componenţa sa şapte
judecători.207
Tribunalul pentru brevete comunitare a luat fiinţă printr-o decizie adoptată în martie
2003. Sediul său se află la Luxembourg. Rolul său va fi să tranşeze disputele privind viitoarele
brevete comunitare. Va începe să funcţioneze efectiv înainte de 2010 şi va fi arondat
Tribunalului de primă instanţă. Brevetele comunitare vor avea particularitatea că vor fi
guvernate nu de legislaţia naţională ci de dreptul comunitar. Aceasta înseamnă că în caz de
litigiu petentul se va adresa direct viitorului tribunal, fără a fi nevoie, în prealabil, de a se adresa
unui tribunal naţional sau de a demara o procedură legislativă separată într-una din ţările
membre.208
Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003)
a adus o reformă majoră în cadrul CJCE, cele mai importante aspecte fiind:
- flexibilitatea crescută în privinţa adoptării statutului CJCE, care poate fi acum amendat
de Consiliul European - pe bază de unanimitate şi la cererea Curţii sau a Comisiei Europene;
- aprobarea regulilor de procedură ale Curţii de către Consiliu se face acum prin
majoritate calificată;
- prin decizia unanimă a Consiliului şi în urma ratificării parlamentelor naţionale,
soluţionarea disputelor referitoare la drepturile de proprietate industrială intră sub jurisdicţia
CJCE;
- o mai bună împărţire a atribuţiilor între CJCE şi Tribunalul de Primă Instanţă,
rezultând degrevarea CJCE. 209
Reglementarea în cadrul Consiliului Europei. Potrivit Convenţiei asupra
reglementării paşnice a diferendelor, adoptată la Strasbourg la 29 aprilie 1957, litigiile
203
204
205
Philippe Manin, Ľ Union Européenne-Institutions, Ordre juridique, Contentieaux, ed. Pedone, Paris, 2005, p.
393.
206
Harald Renout, op. cit., p. 230.
207
Jean Charpentier, op. cit., p. 81.
208
209
J.-V. Louis, Thierry Ronse, op. cit., p. 76.
52
nejurisdicţionale vor fi soluţionate pe calea concilierii sau a arbitrajului iar cele jurisdicţionale
vor fi soluţionate de CIJ.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi supra p. 131) este un mecanism juridic
de garantare a drepturilor proclamate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950.
Potrivit Protocolului nr. 11 din 1998, intrat în vigoare în noiembrie 1998, Curtea are
competenţă contencioasă.
Competenţa consultativă nu poate fi exercitată decât la iniţiativa Comitetului de miniştri
al Consiliului Europei şi nu acoperă decât conţinutul sau întinderea drepturilor şi libertăţilor
definite de convenţie.210
Sistemul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Carta de
la Paris (noiembrie 1990), marcând un punct de cotitură în istoria CSCE (în prezent OSCE), a
fost prima Conferinţă la nivel înalt după semnarea Actului Final de la Helsinki din anul 1975.
Cu acest prilej au fost adoptate documente de importanţă majoră în domeniul dezarmării -
Tratatul privind reducerea armelor convenţionale în Europa, Declaraţia statelor membre ale
NATO şi ale Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
Acordul asupra unui pachet de măsuri de creştere a încrederii şi securităţii (Documentul de la
Viena - 1990).211
A fost definit obiectivul edificării unei Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând
în asigurarea securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele participante şi
promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Un nou impuls pentru o acţiune concertată în cadrul OSCE a fost dat de Conferinţa la
nivel înalt de la Helsinki (iulie 1992). Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaraţia de la
Helsinki, denumită simbolic "Sfidările schimbării" - conţine reglementări vizând întărirea
contribuţiei şi rolului OSCE în asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor.212 Documentul prevede asumarea unui rol activ al CSCE în prevenirea conflictelor
şi gestionarea crizelor. Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale este însărcinat să se ocupe,
într-o fază cât mai timpurie, de tensiunile etnice care pot escalada într-un conflict. Funcţionează
ca un instrument al diplomaţiei preventive: el identifică şi ia măsurile necesare detensionării
unor situaţii conflictuale generate de conflicte interetnice care pot pune în pericol pacea,
stabilitatea unor subregiuni şi a unor state membre ale organizaţiei. Prin Documentul de la
Helsinki (1992), a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii, -
care se întruneşte la Viena, pentru a se consulta şi negocia măsuri concrete vizând întărirea
securităţii şi stabilităţii în regiunea euro-atlantică.
Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în decembrie 1992, a creat funcţia
de Secretar General, iar Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a stabilit o
structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu sediul la Viena. 213. Prin crearea,
în aceeaşi perioadă, a Comitetului Permanent au fost lărgite şi instituţionalizate dialogul,
consultările şi deciziile politice.
Pe baza hotărârilor din Documentul de la Helsinki, 1992, CSCE şi-a adăugat un nou
profil, operaţional, având capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă durată pentru prevenirea
conflictelor şi gestionarea crizelor în zone de conflict sau potenţial conflictuale.
Odată cu Summitul de la Budapesta (5-6 decembrie 1994), OSCE a devenit primul
instrument pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor, exprimându-se voinţa politică
a statelor membre de a se trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-Karabah.
La Budapesta a fost adoptat Codul de conduită privind aspectele militare ale securităţii,
conţinând principiile care să guverneze rolul şi folosirea forţelor armate în societăţi
210
Josiane Tercinet, Relations internationales, Ed. Presses universitaires de Grenoble, Grenoble, 2006, p. 157.
211
Y. Clarisse, J. Quatremer, Les maîtres de ľ Europe, Ed. Grasset, Paris, 2005, p. 314.
212
Jean-Claude Zarka, Op. cit. P. 109.
213
53
democratice. Documentul de la Budapesta prevedea, totodată, începerea discuţiilor în cadrul
OSCE privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI,
bazat pe principiile şi angajamentele OSCE, materializat prin adoptarea la Summit-ul de la
Istanbul a Cartei pentru securitate europeană.214
După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton, OSCE şi-a asumat responsabilităţi
importante în aplicarea acestora. Prin Misiunea sa din Bosnia-Herzegovina şi prin alte
instrumente specifice (Biroul de la Varşovia, Reprezentanţi personali sau speciali ai
preşedintelui în exerciţiu ş.a.), OSCE a jucat un rol important în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi municipale în Bosnia-Herzegovina, asigurarea
respectării drepturilor omului, edificarea instituţiilor specifice unui stat de drept, realizarea
dezarmării, stabilităţii şi securităţii regionale.
În noiembrie 1999, la reuniunea de la Istanbul, ţările membre ale OSCE au adoptat trei
texte:
-o nouă cartă pentru securitatea europeană în scopul prevenirii oricărui război în
Europa;
-tratatul privind forţele convenţionale din Europa care reduce cu 10 % nivelul armelor
non nucleare staţionate în Europa;
-declaraţia finală în care Rusia acceptă că OSCE poate contribui printr-o soluţie politică
la soluţionarea conflictului din Cecenia.
În decembrie 2003, la Maastricht, Consiliul Ministerial al OSCE a precizat obligaţiile
organizaţiei în contextul noilor provocări internaţionale, terorismul şi criminalitatea
transfrontalieră, elaborând strategia OSCE de abordare a ameninţărilor la adresa securităţii
secolului XXI.
La Conferinţa internaţională asupra antisemitismului (29 aprile 2004) a fost adoptată
Declaraţia de la Berlin, care condamnă “fără rezerve orice manifestare de antisemitism şi alte
acte de intoleranţă”.215
În decembrie 2004, criza ucraineană, născută din contestarea legitimă a rezultatelor
alegerilor prezidenţiale din Ucraina, a provocat furia Rusiei împotriva OSCE. La Conferinţa
ministerială anuală a organizaţiei de la Sofia (6-7 decembrie 2004), Moscova s-a opus atât
publicării unei declaraţii comune a membrilor Organizaţiei pentru sprijinirea procesului de
ieşire din criză a Ucrainei cât şi confirmării rolului OSCE în controlul celui de-al treilea tur al
alegerilor prezidenţiale din această ţară.
Consiliul ministerial al OSCE a fost, totodată, în măsură să adopte un program de acţiune
privitor la lupta impotriva terorismului şi traficului de arme.
Liga arabă. Articolul 5 din Pactul Ligii arabe, semnat la 22 martie 1945, prevede că:
“este interzisă recurgerea la forţă pentru reglementarea conflictelor dintre statele membre. Dacă
între ele apare un diferend care nu aduce atingere independenţei, suveranităţii sau integrităţii
teritoriale şi dacă părţile litigiului recurg la Consiliu pentru rezolvarea diferendului, decizia
acestuia fiind obligatorie şi executorie. În situaţia dată, statele între care a intervenit diferendul
nu vor putea participa la deliberările şi la deciziile Consiliului. Bunele oficii sunt propuse de
Consiliu în orice diferend susceptibil să declanşeze un război între două state membre sau între
un stat membru şi un stat terţ. Deciziile de arbitraj şi cele de conciliere vor fi adoptate cu
majoritate de voturi.”216 Din păcate, aceste mecanisme nu au funcţionat niciodată.
În anul 1976 o forţă arabă de securitate a fost trimisă în Liban pentru supravegherea
încetării focului în timpul războiului civil. Operaţiunea a fost considerată un eşec.
214
215
54
Organizaţia Unităţii Africane. Organizaţia Unităţii Africane (OUA) s-a constituit la
data de 26 mai 1963. Carta sa prevede pentru soluţionarea paşnică a diferendelor recurgerea la
procedurile clasice ale negocierii, medierii, concilierii şi arbitrajului. 217
Prin Protocolul de la Cairo, adoptat în anul 1964, a fost creată o Comisie de mediere,
de conciliere şi arbitraj alcătuită din 21 de membri. Organismul a fost sesizat în câteva
diferende frontaliere între statele africane (Somalia şi Egipt, Maroc şi Algeria). În ansamblu,
eforturile de soluţionare au fost dezamăgitoare.
Intervenţia Comisiei de mediere în conflictul din anul 1975 dintre Mali şi Volta
Superioară (Burkina Faso-din anul 1984) a eşuat lamentabil, fără a reuşi să împiedice
confruntarea armată dintre cele două state (decembrie 1985). Încetarea focului şi eliberarea
prizonierilor s-a realizat ca urmare a intervenţiei şefilor statelor şi guvernelor semnatare ale
Acordului de neagresiune şi asistenţă în materie de apărare218.
Organizaţia Statelor Americane. În anul 1948, în cadrul OSA, a fost încheiat Tratatul
american pentru reglementarea paşnică a diferendelor, numit şi Pactul de la Bogota care, deşi
nu a fost ratificat de multe state, a fost invocat de Nicaragua în sesizarea adresată Curţii
Internaţionale de Justiţie cu privire la diferendul frontalier cu Honduras 219.
Criza a arătat limitele sistemului de reglementare a diferendelor interamericane. 220
4.3. Reglementarea jurisdicţională a diferendelor internaţionale
Reglementarea jurisdicţională a diferendelor internaţionale se realizează de un organ

specializat, permanent şi independent, care ia decizii obligatorii prin aplicarea dreptului
internaţional.221
4.3.1. Arbitrajul internaţional
Arbitrajul presupune ca două subiecte de drept internaţional în conflict să cedeze unui
organ terţ, desemnat de comun acord, competenţa tranşării diferendului care le opune printr-o
sentinţă pe care părţile se angajează să o respecte.
Este o procedură foarte veche despre care, în contextul apariţiei reglementărilor
judiciare din secolul al XX-lea, s-a crezut că va dispărea. Cu toate acestea, noţiunea rămâne de
strictă actualitate. 222
De origine greacă, arbitrajul s-a dezvoltat în Evul Mediu ca mijloc de soluţionare a
conflictelor dintre monarhi, rolul de arbitru avându-l Papa.
La sfârşitul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea instituţia arbitrajului va cunoaşte o
stagnare pentru a renaşte brusc, odată cu Tratatul de prietenie, comerţ şi navigaţie din 19
noiembrie 1794, semnat de Marea Britanie şi Statele Unite, cunoscut şi sub numele de Tratatul
Jay, care instituia recurgerea sistematică la arbitraj pentru soluţionarea diferendelor apărute în
urma războiului de independenţă american. 223
217
218
Acordul de neagresiune şi asistenţă în materie de apărare a fost semnat la 9 iulie 1977 de statele membre ale
Comunităţii Economice a Africii de Vest (CEAV).
219
Hotărârea CIJ din 20 decembrie 1988.
220La începutul anului 1983, Mexic, Panama, Venezuela şi Columbia organizate în „grupul Contadora” au demarat
procesul de mediere şi conciliere colectivă, reluat în august 1987. Ambele proceduri s-au derulat în afara cadrului
formal al OSA. În anul 1989 Venezuela şi Honduras au hotărât înfiinţarea unei forţe internaţionale de pace cu
scopul de a înlesni întoarcerea combatanţilor Contras, opozanţi ai regimului din Nicaragua, pe teritoriul lor de
origine. Forţa a fost plasată sub patronajul comun al Secretarilor Generali ONU şi OSA, constituind un exemplu
de cooperare între organizaţia mondială şi o organizaţie regională pentru reglementarea unui diferend regional.
221
Yannick Dubois, Hélène Tigroudja, Op. cit., p. 83.
222
223
55
Comisiile mixte de arbitraj anglo-americane au fost însărcinate să soluţioneze toate
litigiile într-o manieră definitivă şi obligatorie. Ele au funcţionat cu succes până în anul 1831
motivând numeroase state să le urmeze exemplul.
Primul tribunal de arbitraj modern a fost creat pentru a soluţiona litigiul dintre Statele
Unite şi Marea Britanie în cauza Alabama 224, ca urmare a tratatului de la Washington din 8 mai
1871. Alcătuit din cinci arbitri (trei erau neutri), a pronunţat sentinţa la Geneva pe 14
septembrie 1872 condamnând Marea Britanie la plata unei sume de 15, 5 milioane de dolari-
aur pentru daunele cauzate flotei americane.
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenţia de la Haga din 1907,
privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligaţia părţilor de a se supune cu
bună-credinţă hotărârii arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile
diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate.
Instituţia are la bază un principiu important: consimţământul părţilor care se regăseşte
în diferite faze ale procedurii arbitrale cum ar fi constituirea şi funcţionarea organului de
arbitraj sau executarea sentinţei. 225
Procedura se aplică, în egală măsură, litigiilor transnaţionale între un stat şi întreprinderi
sau particulari dar şi diferendelor care opun unui stat o organizaţie internaţională. Un exemplu
în acest sens îl constituie tribunalul de arbitraj stabilit la Geneva pentru a soluţiona litigiul
dintre Franţa şi organizaţia “Greenpeace” ca urmare a sabotării vasului “Rainbow Warrior”.
Franţa a fost obligată la plata unei importante sume de bani, fără ca motivarea sentinţei să fie
făcută publică.
Arbitrajul are, în general, misiunea de a pune în practică reguli de drept internaţional
şi îşi găseşte fundamentul în voinţa statelor interesate.
Acordul părţilor poate fi exprimat în trei maniere diferite, pe calea compromisului, a
clauzei compromisorii sau printr-un tratat de arbitraj permanent.
Compromisul este un acord internaţional prin care două state convin să încredinţeze
reglementarea unui litigiu instanţei arbitrală, alcătuită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un
organ colegial ad hoc, fie dintr-un tribunal preconstituit.226
Este supus condiţiilor de fond şi de formă guvernate de angajamentele internaţionale.
Pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească anumite condiţii.
În primul rând, litigiul supus arbitrilor să existe, să fie actual, determinat, şi menţionat
în actul de compromis. Compromisul trebuie să conţină precizările necesare cu privire la
organizarea arbitrajului asupra căruia părţile au convenit, regulile de procedură care trebuie
urmate de organul arbitral precum şi regulile de fond în baza cărora arbitrii vor statua. O altă
condiţie o reprezintă angajamentul părţilor de a se conforma sentinţei arbitrale.
Compromisul obligă părţile dar şi arbitrii. Aceştia pot statua numai asupra cererii pentru
care au fost sesizaţi. Dacă se pronunţă cu privire la un litigiu inexistent sau acordă unei părţi
mai mult decât a cerut înseamnă că statuează ultra petita, cu toate consecinţele aferente unei
asemenea pronunţări. Redactarea unui compromis de arbitraj este complicată şi importantă.
Clauzele compromisorii de arbitraj sunt cuprinse, de regulă, în capitolul de “clauze
finale” ale tratatelor. Practica a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi rezidă din voinţa
statelor de a rezolva, printr-o procedură juridică, anumite diferende. 227
Într-o epocă în care nu existau organizaţii internaţionale, nici jurisdicţie internaţională
permanentă, clauzele angajamentului de arbitraj obligatoriu au fost considerate o dovadă a
224
Alabama, navă de război construită pentru Confederaţia statelor americane în 1862. Suspectată că era implicată
în contrabanda maritimă, a fost scufundată de flota Marii Britanii pe 19 iunie 1864, lângă Cherbourg, Franţa.
225
Carlo Santulli, Droit du contentieux international, Montchrestien-E.J.A., Paris, 2005, p. 62.
226
Pierre-Marie Dupuy, op. cit., p. 534
227
56
voinţei de a stabili o anumită ordine în societatea internaţională şi prin urmare de a respecta
dreptul.
Putem distinge clauze compromisorii speciale şi clauze compromisorii generale.
Clauzele compromisorii speciale sunt introduse în tratat şi au în vedere diferendele ce
pot interveni cu ocazia punerii în aplicare a tratatului care le conţine.
Clauzele compromisorii generale vizează orice diferend juridic care poate interveni
între statele semnatare (nu numai diferendele care privesc tratatul, ci diferendele în general).
Clauzele compromisorii vizează, spre deosebire de compromis, nu un litigiu născut şi
actual, ci eventualele litigii susceptibile să intervină între statele contractante.
Întâlnim, de asemenea, tratate de arbitraj obligatoriu încheiate de către state în
scopul soluţionării diferendelor ce vor apărea între ele. În cazul lor, arbitrajul este însuşi
obiectul tratatului. Clauzele se referă strict la soluţionarea diferendelor. Tratatul de arbitraj are
ca obiect stabilirea unor clauze compromisorii de aplicaţie generală între părţi prin care va
dobândi un caracter permanent şi obligatoriu. Astfel de tratate pot fi bilaterale sau
multilaterale.228
• Organul arbitral
Arbitrajul efectuat de şeful statului a fost o practică îndelungată care subzistă şi astăzi
dar într-o manieră excepţională (în cauza Canal Beagle 229, sentinţa a fost dată de tribunal în
numele reginei Angliei).
Existenţa organului arbitral depinde de voinţa statelor în conflict. De aici rezultă
structura şi persoanele care compun organul arbitral. Aşa se explică diversitatea sistemelor
utilizate. În toate cazurile organul arbitral va fi independent de părţile în litigiu.
Dacă altădată arbitrul unic era un suveran, în prezent el a fost înlocuit de un organ
arbitral complex, o comisie arbitrală sau un tribunal de arbitraj. Exemple de arbitri unici: Max
Huber (vezi supra p. 56) sau René-Jean Dupuy230.
Convenţia de la La Haga conţine dispoziţii suplimentare în legatură cu desemnarea
membrilor organului arbitral. Curtea Permanentă de Arbitraj creată cu ocazia primei conferinţe
de la Haga din anul 1899, consacrată în anul 1907, cuprinde o listă de personalităţi propuse
pentru a fi alese ca arbitrii.
În conformitate cu articolul 44 al convenţiei din 1907, fiecare stat propune ca arbitri
patru persoane pe o perioada de 6 ani. Un birou internaţional situat la Haga serveşte drept grefă,
păstrează arhivele şi se ocupă de treburile administrative. Biroul internaţional joacă rolul de
intermediar între părţi şi Curte.
Numirea arbitrilor ce urmează să fie acceptaţi de ambele părţi nu trebuie subestimată,
putând interveni incidente în toate etapele constituirii tribunalului. Soluţia cea mai simplă
rămâne desemnarea arbitrilor potrivit compromisului de arbitraj, indiferent că este vorba despre
un arbitraj facultativ sau de unul obligatoriu.
Statele pot lăsa în grija arbitrilor naţionali pe care i-au desemnat găsirea unui arbitru
internaţional. În caz de impas, poate fi solicitată o autoritate pentru a efectua numirea: adesea,
preşedintele Curţii Internaţionale de Justiţie, dar poate fi şi o autoritate morală, de exemplu:
Secretarul general al Naţiunilor Unite sau preşedintele Curţii Europene a Drepturilor omului. 231
228
Yannick Dubois, Hélène Tigroudja, Op. cit., p. 80.
229
Sentinţa arbitrală din 22 aprilie 1977, a pus capăt diferentului dintre Chile şi Argentina legat de insula din
Canalul Beagle.
230
René Jean Dupuy (1918-1997), arbitru internaţional, profesor la Colegiul Franţei, membru al Academiei de
Ştiinţe juridice şi politice din Franţa.
231
Emmanuel Decaux, op. cit., p. 215
57
Tribunalul trebuie să funcţioneze până la definitivarea misiunii sale, el putând fi afectat
de o serie de incidente: decesul unui arbitru, lipsa de imparţialitate a unui membru 232, violenţe
comise în cadrul tribunalului, etc.
Procedura judiciară urmată este una clasică, având ca scop asigurarea egalităţii de
interese a părţilor. Singura diferenţă majoră faţă de justiţia internaţională rezidă în posibilitatea
statelor de a alege o procedură confidenţială, adesea stabilită chiar de arbitrul internaţional. Va
fi făcută publică numai sentinţa arbitrală. Procedura scrisă este regula, dezbaterile orale având
întotdeauna un caracter facultativ. 233
Comisia de Drept Internaţional a Nţiunilor Unite a adoptat în 1953 un proiect cu privire
la procedura arbitrală dar s-a considerat că regulile cuprinse erau prea rigide pentru a fi reţinute
de arbitri şi acceptate de către părţi. 234
Sentinţa beneficiază de autoritate relativă de lucru judecat. Ea se impune părţilor dar,
se întâmplă ca anumite decizii să fie contestate.
Dincolo de autoritatea de lucru judecat care vizează doar părţile, semnificaţia
arbitrajului depinde, mai ales, de calitatea sa intrinsecă. În sine, arbitrajul nu se înscrie în cadrul
unei jurisprudenţe ca în cazul instanţelor judecătoreşti. Cu toate acestea, în situaţii
excepţionale, arbitrul poate fi însărcinat cu stabilirea unor reguli viitoare, mai ales în domeniile
tehnice. Este ceea ce s-a realizat în sentinţa arbitrală din 15 august 1893 referitoare la focile
din Marea Behring sau în sentinţa dată în 7 septembrie 1910 de Curtea Permanentă de Arbitraj,
în cauza privitoare la pescuitul în Oceanul Atlantic. 235
Rolul arbitrilor este de a tranşa litigiul conform regulilor dispuse de compromis. Se
spune că arbitrul are un rol de „compozitor amiabil” 236. Înseamnă că va trebui să pregătească
o soluţie tranzacţională care să nu se bazeze doar pe aplicarea dreptului, ci va trebui să fie şi
convenabilă intereselor statelor prezente.
Rolul de „compozitor amiabil” a fost adesea acordat şi arbitrilor implicaţi în
soluţionarea litigiilor privitoare la delimitarea frontierelor. Exemple: cauza frontierei de est
între Statul Liber Orange şi Republica Africa de Sud, tranşată de arbitrul R.W. Keate la 19
februarie 1870237; cauza insulei Bulama între Marea Britanie şi Portugalia, arbitrată de
preşedintele Grant238, la 20 aprilie 1870, având ca subiect aplicarea teoriei contiguităţii.
Arbitrul interpretează compromisul şi este liber să se pronunţe dacă este sau nu
competent. Interpretarea trebuie să rămână în limite rezonabile şi să nu devină extensivă.
În ciuda stipulaţiilor formale ale compromisului, arbitrul nu poate statua decât în dreptul
internaţional.
• Efectele sentinţei arbitrale internaţionale
Cu privire la părţi, sentinţa arbitrală este o soluţie definitivă, obligatorie dar nu şi
executorie. Curtea Permanentă de Arbitraj afirma la 14 octombrie 1902 în sentinţa sa
referitoare la cauza California, între Statele Unite şi Mexic: „părţile nu au nevoie să o accepte
sau să o ratifice”. 239
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, în hotărârea sa din 15 iunie 1939 cu
privire la diferendul dintre Belgia şi Grecia care refuza să execute sentinţa arbitrală dată la
232
Cauza Holliday Inn vs. Maroc în faţa CIRDI (Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor cu
privire la Investiţii) în care arbitrul britanic a demisionat pentru a deveni consilier al societăţii reclamante.
Demisia sa a fost refuzată fiind destituit oficial din funcţie.
233
Philippe Blachér, op. cit., p.127.
234
235
236
237
Diferendul a avut ca subiect determinarea influenţei Vaalului care trebuia să fie frontieră între Orange şi
Transvaal;
238
Ulysses Simpson Grant, preşedinte al SUA între anii 1869-1877.
239
58
Paris în 1936, arăta că: „sentinţele arbitrale sunt suverane şi fără drept de apel.” Încălcarea
caracterului obligatoriu al sentinţelor antrenează răspunderea internaţională a statelor. 240
Spre deosebire de arbitrajul din dreptul intern, sentinţa arbitrală internaţională nu are
caracter executoriu. Aplicarea sa de către state este voluntară fiind supusă principiului bunei
credinţe. Refuzul executării sentinţei este permis numai în cazul excesului de putere. În
majoritatea cazurilor, sentinţele arbitrale sunt efectiv executate. Contestarea autorităţii lor de
către una din părţi are un caracter excepţional. 241
Cu privire la terţi, sentinţa arbitrală are valoare de precedent pentru eventuala formare
a unei cutume (vezi supra, p. 36).
Căile de atac împotriva sentinţei arbitrale
Caracterul definitiv al sentinţei nu împiedică folosirea de către părţi a anumitor căi de
atac.
Recursul în interpretare poate fi invocat atunci când între părţi există un dezacord cu
privire la sensul şi întinderea sentinţei.
În ipoteza erorii de fapt sau chiar de drept comise de arbitru recursul în reformare este
admisibil.
Revizuirea este luată în considerare atunci când ulterior pronunţării se descoperă un
fapt nou, de natură să fi exercitat o influenţă hotărâtoare asupra sentinţei dacă ar fi fost cunoscut
de arbitru.
Recursul în interpretare, în rectificarea erorilor materiale sau în revizuire nu ridică
probleme majore. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu eroarea de drept ca viciu de procedură. 242
În ipoteza unui exces de putere sau a unui viciu grav de procedură nu există o regulă
generală. Studiul jurisprudenţei permite întotdeauna punerea în evidenţă a unor cauze în care
recursul a fost admis: viciu de compromis 243, desemnarea arbitrilor 244, exces de putere a
arbitrului când hotărăşte ultra petita245. Căile de recurs presupun dificultăţi speciale deoarece
arbitrajul este organizat prin acordul părţilor iar arbitrul încetează a mai avea competenţă odată
cu pronunţarea sentinţei. În practică, sunt folosite diverse procedee: recursul în faţa arbitrului
sau chiar recursul în faţa altei instanţe.
4.3.2. Curtea Internaţională de Justiţie
Spre deosebire de arbitraj, justiţia internaţională rămâne o idee nouă. După o serie de
tentative fără ecou, noţiunea s-a impus în cadrul Societăţii Naţiunilor prin înfiinţarea Curţii
Permanente Internaţionale de Justiţie (CPIJ) al cărei statut a intrat în vigoare în anul 1921.
Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) a fost instituită prin Carta ONU ca « organ judiciar
principal al Naţiunilor Unite »(art. 92). Jurisdicţia sa a înlocuit-o pe cea a CPIJ, dizolvată odată
cu Societatea Naţiunilor. Asemeni predecesoarei sale, are sediul la Haga.246
Membrii ONU sunt, din oficiu, părţi la Statutul CIJ. Statele nemembre ale ONU pot
deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generală a ONU, la
recomandarea Consiliului de Securitate.
Jurisdicţia CIJ are caracter permanent şi este facultativă, fiind determinată de
consimţământul statelor părţi la litigiul cu care a fost sesizată.
240
242
243
Arbitrajul regelui Spaniei din 23 decembrie 1906 între Honduras şi Nicaragua.
244
Hotărârea CIJ din 18 noiembrie 1960 în sentinţa arbitrală a regelui Spaniei din 1906 pronunţată în litigiul
dintre Honduras şi Nicaragua.
245
Arbitrajul din 25 octombrie 1910, cauza privind compania de navigaţie pe Orinoco, între Statele Unite şi
Venezuela.
246
59
În ciuda unei revizuiri recente, atribuţiile Curţii nu au fost folosite pe deplin de către
state, care adoptă adesea o poziţie reticentă faţă de jurisdicţia sa obligatorie. Mai mult,
multiplicând jurisdicţiile specializate, cum ar fi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării
(vezi infra, p. 221) sau Curtea Penală Internaţională (vezi supra, p. 134), statele nu fac decât să
diminueze vocaţia unică a Curţii Internaţionale de Justiţie în privinţa “stabilirii dreptului”. 247
Ca şi pentru arbitraj, este necesar acordul statelor pentru intervenţia judecătorului
internaţional. Diferenţa dintre arbitraj şi organul jurisdicţional nu este decât de natură organică
şi formală: organul jurisdicţional este permanent iar statutul său nu poate fi modificat de părţile
în litigiu.
Structura Curţii Internaţionale de Justiţie
Curtea este alcătuită din 15 judecători permanenţi de naţionalităţi diferite, asigurându-
se o reprezentare geografică şi culturală echitabilă pentru diferitele regiuni ale lumii dar şi
pentru marile sisteme de drept existente (sistemul anglo-saxon, sistemul romano-germanic,
etc.).248
Fiecare magistrat este ales pentru un mandat de nouă ani cu posibilitatea de a fi reales.
Curtea se reînnoieşte la fiecare trei ani.
Camerele Curţii sunt constituite din trei sau mai mulţi judecători, numiţi în vederea
examinării unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei proceduri sumare,
în litigii de mai mică importanţă.
Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de către un stat pentru soluţionarea unui anumit
diferend, în cazul în care niciunul dintre cei cincisprezece judecători ai Curţii nu are calitatea
de cetăţean al său. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi.
Drepturile şi obligaţiile magistraţilor internaţionali sunt consemnate în Statut.
Independenţa lor este garantată atât faţă de statele membre cât şi faţă de celelalte organe ale
Organizaţiei în exercitarea funcţiilor ce le revin. 249
Judecătorul internaţional nu primeşte instrucţiuni din partea nimănui şi trebuie să-şi
îndeplinească atribuţiile „în mod imparţial şi conştiincios” (art.20 din Statutul CIJ).
Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii judiciare
într-o cauză anterioară (reprezentant, consilier, avocat). Magistraţii Curţii sunt funcţionari
internaţionali şi beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării activităţii lor.
Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie

Curtea nu are putere de iniţiativă, ea trebuie să fie sesizată, iar competenţa sa nu este
politică ci jurisdicţională. Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea sa de
către statele părţi. Consimţământul poate fi exprimat fie anterior unui diferend, fie ulterior
producerii lui.250
Consimţirea anterioară se poate face printr-o declaraţie unilaterală care se depune Secretarului
General al ONU şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta competenţa Curţii pentru
orice diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. Admiterea anticipată poate să
rezulte din tratatele dintre state, care reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau
poate fi prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusă în cuprinsul unui tratat încheiat între
state.251
247
249
250
251
60
Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizează printr-un
acord special între state, denumit compromis, în care părţile stabilesc obiectul diferendului
supus Curţii.
Potrivit articolului 36(2) din Statut: „Statele părţi la prezentul Statut vor putea oricând
să declare că recunosc ca obligatorie de plin drept şi fără o convenţie specială, în raport cu
orice alt stat care acceptă aceeaşi obligaţie, jurisdicţia Curţii pentru toate diferendele de ordin
juridic (…)”.252
Respectând voinţa statelor de a nu se angaja printr-un mecanism pe care nu-l acceptă,
această dispoziţie poate dăuna acţiunii jurisdicţionale atunci când hotărârea contravine
intereselor statelor 253.
Competenţa Curţii se manifestă pe plan contencios, ipoteză în care va emite hotărâri,
sau pe plan consultativ, situaţie în care Curtea va da un aviz consultativ asupra oricărei
chestiuni juridice, la cererea instituţiilor autorizate prin Carta Naţiunilor Unite.
• Procedura în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie
Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza.
Procedura se bazează pe egalitatea părţilor (principiu aplicat cu rigoare) şi presupune
două faze: una scrisă şi cealaltă orală. Şedinţa este publică iar dezbaterile sunt conduse de către
preşedinte.254
Deliberările sunt şi rămân secrete. Hotărârile Curţii sunt adoptate cu majoritatea
voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de paritate de voturi va precumpăni votul Preşedintelui
sau al celui care îi ţine locul. Hotărârile sunt întotdeauna motivate, cuprinzând numele
judecătorilor care au participat la luarea lor. Sunt citite în şedinţă publică.
În condiţiile articolului 59 din Statut, hotărârile Curţii beneficiază de autoritate relativă
de lucru judecat, sunt obligatorii (pentru părţile aflate în litigiu şi numai pentru cauza ce o
soluţionează), definitive şi neatacabile.255
Forţa obligatorie a hotărârii nu împiedică o parte sau alta să înainteze cerere pentru
interpretarea sau revizuirea sa. Prima ipoteză are în vedere diferendele asupra înţelesului sau
întinderii dispoziţiilor hotărârii.
Cererea de revizuire nu poate fi înaintată decât dacă s-au descoperit fapte noi, de natură
să exercite o influenţă decisivă şi care, înainte de pronunţarea hotărârii erau necunoscute Curţii
dar şi părţii care cere revizuirea. Necunoaşterea nu trebuie să se fi datorat neglijenţei acesteia
din urmă.256
Condiţiile prevăzute de Statutul Curţii referitoare la revizuire au un caracter riguros şi
foarte restrictiv justificat de necesitatea protejării autorităţii de lucru judecat şi de descurajarea
cererilor hazardate
Normele aplicabile de către Curte
Sunt izvoarele dreptului internaţional, sau, dacă părţile sunt de acord, principiul
echităţii (ex aequo et bono). În practică, ultima ipoteză nu a fost aplicată niciodată. 257
Curtea este „victimă” a propriului său succes iar mijloacele sale materiale nu sunt, cu
siguranţă, la înălţimea atribuţiilor pe care le exercită. Bugetul Curţii este cu mult mai modest
decât cel al Tribunalului Penal Internaţional iar efectivele sale sunt de zece ori mai puţin
numeroase. Aşa se explică, în parte, întîrzierea proceselor. La acest factor se adaugă creşterea
252
253
După hotărârea CIJ din anul 1974 în cauza Teste nucleare, Franţa şi-a retras declaraţia de acceptare a
competenţei Curţii.
254
255
256
257
61
numărului documentelor scrise, durata pledoariilor şi utilizarea aproape sistematică a
procedurilor incidente.258
CAPITOLUL V
ASPECTE GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA
INTERNAŢIONALĂ A STATELOR ŞI ORGANIZAŢIILOR
INTERNAŢIONALE
În dreptul intern, a spune că o persoană este responsabilă înseamnă că ea îşi asumă

consecinţele unei fapte (răspundere civilă sau penală) sau a unui eşec (răspundere politică). În
ordinea internaţională, Statul îşi angajează răspunderea atunci când săvâşeşte un fapt ilicit. 259
Instituţia s-a consacrat ca un adevărat principiu al dreptului internaţional public, potrivit
căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează răspunderea autorului încălcarii
şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs. Reprezintă o instituţie
fundamentală în întreg sistemul de drept, iar dreptul internaţional nu face excepţie de la această
regulă.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea unui
raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţională reprezintă o
manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii sale ce contribuie la garantarea
legalităţii ordinii internaţionale. 260
La nivel internaţional poate fi angajată şi răspunderea persoanelor fizice în cazul
comiterii unor infracţiuni internaţionale. În acest caz, persoana fizică răspunde în faţa organelor
jurisdicţionale internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală. (Vezi infra p.
132).
Adesea, autorul încălcării unei obligaţii juridice trebuie să “răspundă” în faţa
subiectului căruia і-a fost cauzat prejudiciul. Conţinutul răspunderii constă, în principiu,
datorită autorului său, în obligaţia de a înlătura consecinţele dăunătoare rezultate din fapta
săvârşită de către el.
Atingerea adusă legalităţii şi crearea consecutivă a unei obligaţii reparatorii în sarcina
autorului acesteia sunt noţiuni aflate în interdependenţă. Obligaţia de a repara apare ca fiind
sancţiunea ordinară a încălcării dreptului. Situaţia justifică faptul că răspunderea se studiază cu
titlu de aplicaţie, sau mai exact ca o consecinţă a neaplicării dreptului internaţional.
Dreptul internaţional s-a referit, până în prezent, strict la raportul simplu existent între
comiterea unui act ilicit şi crearea consecutivă a obligaţiei de reparaţie a consecinţelor
dăunătoare.
În hotărârea pronunţată în cauza ,,Uzinei Chorzow”, CPIJ a rezumat acest raport astfel:
„reprezintă un principiu de drept internaţional, o concepţie generală de drept, ca orice
încălcare a unui angajament să presupună obligaţia de reparaţie”. 261
258
259
Philippe Blachér, op. cit., p. 103.
260
Alain Plantey, “Principes de diplomatie”, ed. Pedone, Paris, 2000, p. 422.
261
David Ruzié, “Droit international public”. 15 édition, Ed. Dalloz, Paris, 2000, p. 264.
62
Răspunderea internaţională corespunde, mai întâi, unui tip de răspundere civilă transpusă în
ordinea interstatală.
Ordinea juridică impune o serie de norme de comportament, de obligaţii, în sarcina
subiectelor de drept iar răspunderea este mecanismul prin intermediul căruia se constată
slăbiciunea acestora din urmă şi se obţine restabilirea legalităţii. 262
În dreptul intern ca şi în dreptul internaţional, angajarea răspunderii unui subiect de
drept nu este singura sancţiune aplicabilă în cazul încălcării legalităţii: de exemplu, nulitatea
unui contract, a unui act administrativ sau a unui tratat constituie o altă formă de sancţiune. Cu
toate acestea, instituţia răspunderii rămâne cea mai răspândită şi mai elaborată formă de
răspuns la ilegalitate. 263
Răspunderea internaţională este concepută, în mod esenţial, ca fiind o instituţie juridică
care funcţionează în cazul statelor, chiar dacă ulterior recunoaşterii personalităţii lor juridice
internaţionale, răspunderea organizaţiilor interguvernamentale se supune, în principiu,
aceloraşi reguli de origine cutumiară. Aplicarea lor practică, chiar dacă presupune şi greşeli,
dezvăluie faptul că destinatarul lor le consideră obligatorii.
Spre deosebire de formele de răspundere din dreptul intern, răspunderea internaţională
se sustrage, în mare măsură, judecătorului.
Din punct de vedere istoric, dependenţa condiţiilor de punere în aplicare a răspunderii
faţă de elementele de fapt explică motivul pentru care dreptul răspunderii internaţionale şi-a
lărgit aria de acţiune la sfârşitul secolului trecut, pornind de la cazurile ce au adus prejudicii
atât cetăţenilor cât şi străinilor.
Acest aspect reflectă faptul că pe parcursul unei vaste perioade de timp nu s-a făcut o
distincţie clară între normele ce reglementează statutul străinilor şi cele care guvernează,
independent de conţinutul oricărei obligaţii încălcate, dreptul răspunderii statelor.
Textul de codificare a dreptului internaţional al răspunderii, adoptat de către CDI în
luna iulie a anului 2001, constituie punctul de referinţă obligatoriu pentru aprecierea dreptul
pozitiv în materie.
5.2. Fundamentul răspunderii internaţionale
Regulile care reglementează răspunderea statelor constituie o ramură veche a dreptului

internaţional care se sprijină atât pe o vastă practică cât şi pe o muncă de sistematizare teoretică
de origine diplomatică şi doctrinară.
Comisia de Drept Internaţional a Naţiunilor Unite reprezintă, începând cu sfârşitul
anului 1960, dacă nu sediul exclusiv al dezbaterii juridice privind răspunderea, cel puţin locul
de unde ea porneşte şi unde se desfăşoară foarte deschis.264
Două chestiuni, înscrise în mod regulat în ordinea sa de zi, sunt atribuite inegal
dezbaterii: „răspunderea statelor” şi „răspunderea internaţională privind consecinţele
prejudicioase care decurg din activităţi ce nu sunt interzise de dreptul internaţional” care, în
realitate nu se află decât într-un raport indirect cu subiectul care ne preocupă. 265
În 1963, CDI a reluat anumite lucrări necorespunzător desfăşurate înainte în legătură cu
prima problemă şi care nu sunt încă încheiate.
262
263
Y. Dubois, op. cit., p. 95.
264
265
63
În paralel cu această primă intervenţie, CDI a fost sesizată cu privire la problema
„răspunderii internaţionale referitoare la consecinţele prejudicioase care decurg din
activităţile ce nu sunt interzise de dreptul internaţional”, a cărei studiere a început în anul
1980. La prima vedere, formula evocă ceea ce se numeşte răspundere „fără greşeală” sau
“pentru risc”.266
În realitate, obiectul acestei chestiuni din cadrul ordinii juridice de zi a Comisiei
defineşte într-o mai mare măsură obligaţiile „primare” ale statului cu privire la activităţile licite
dar care comportă riscuri importante privind daunele pentru terţi. Ceea ce trebuie precizat nu
se referă la regulile răspunderii în sensul şi înţelesul obişnuit, ci la „responsabilităţile”, adică
obligaţiile legale, care revin statului în raporturile cu alte state.
5.3. Faptul generator al răspunderii internaţionale
Expresia de “fapt generator” sau echivalentul său nu sunt folosite decât de terminologia
tehnico-juridică franceză. Autorii anglofoni, în special, preferă să vorbească despre “originea”
răspunderii. Cele două noţiuni sunt identice şi desemnează împrejurarea care determină
angajarea răspunderii unui subiect de drept internaţional.
Potrivit articolului 2 al proiectului CDI referitor la răspunderea unui stat pentru o faptă
ilicită la nivel internaţional: ”Există o faptă ilicită la nivel internaţional aparţinând unui stat
atunci când un comportament constând într-o acţiune sau omisiune: a) poate fi atribuit statului
respectiv în virtutea dreptului internaţional şi b) constituie încălcarea unei obligaţii
internaţionale a statului respectiv”. 267
Se poate considera, că faptul generator este constituit din două elemente complementare
a căror reunire este indispensabilă în vederea creării acestuia: un element obiectiv, realizat în
mod obişnuit prin comiterea unei infracţiuni internaţionale, adică încălcarea unei norme
stabilite în ordinea juridică internaţională şi un element subiectiv ce nu poate fi separat de cel
anterior menţionat – existenţa unui comportament imputabil statului (ce îi poate fi atribuit sub
formă de acţiune sau omisiune).
5.3.1. Elementul obiectiv al faptului generator
Răspunderea unui stat ia naştere din ignorarea unei obligaţii care îi revine acestuia
potrivit dreptului internaţional. 268
Acum aproximativ douăzeci de ani, s-a cristalizat o anumită doctrină ce pleda în favoarea
existenţei unui alt tip de răspundere. Este vorba despre răspunderea internaţională a statelor
pentru activităţile ce nu sunt interzise de dreptul internaţional.
Astfel, în anumite cazuri, alături de faptul generator de drept comun, constituit prin
infracţiunea referitoare la fapta ilicită internaţională, apare un alt tip de fapt generator, pentru
“fapta licită” care corespunde “răspunderii fără vină” sau “răspunderii obiective”
binecunoscută de sistemele de drept intern.
Potrivit articolului 3 din proiectul CDI: „Calificarea unei fapte a unui stat ca fiind
ilicită la nivel internaţional aparţine dreptului internaţional. Ea nu este afectată de calificarea
acelei fapte ca licită de către dreptul intern.”
Principiile enunţate în articolul de mai sus sunt de o simplitate vădită: statul şi
organizaţia internaţională îşi angajează răspunderea atunci când nu îndeplinesc obligaţiile
internaţionale ce le revin. 269
266
J.Combacau, S. Sur, op. cit, p. 519-520.
267
268
Pierre-Marie Dupuy, op.cit.,p. 460
269
Y.Dubois, H. Tigroudja, op.cit., p. 95
64
Nu are relevanţă faptul că dreptul intern permite prin lege sau hotărâre judecătorească,
de exemplu, un asemenea comportament al statului. Dreptul internaţional rămâne indiferent la
calificările şi clasificările interne. Înseamnă că statul nu va putea invoca respecarea
prevederilor dreptului său intern, ca mijloc de apărare, pentru ca răspunderea să nu fie
angajată.270
În materia drepturilor omului, de exemplu, statul nu va putea evita o condamnare
pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului dacă pune în pericol viaţa privată sau
libertatea de exprimare a unei persoane pe motiv că legile sale interne îi permit acest lucru.
Curtea nu va ezita să condamne legea internă contrară Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului.
Originea obligaţiei internaţionale poate fi convenţională sau cutumiară.
În prima ipoteză, în virtutea principiului bunei credinţe codificat de articolul 26 al
Convenţiei de la Viena (23 mai 1969) privind dreptul tratatelor, statele sunt obligate să respecte
obligaţiile care decurg din tratate, acorduri şi convenţii contractate, conform angajamentului
asumat.
În a doua situaţie, statul trebuie să respecte cutuma internaţională cu excepţia cazului
în care s-a opus în mod clar acesteia. 271
Una dintre problemele importante cu privire la care s-a insistat în cadrul lucrărilor CDI
se referă la unitatea sau dualitatea regimului juridic al răspunderii.
De fapt, noţiunea de ,,obligaţii internaţionale” este uniformă sau eterogenă, atrăgând
după sine un regim diferenţiat de răspundere. Dreptul tratatelor cunoaşte norme care sunt
acoperite de o valoare particulară: este vorba de normele imperative menţionate în articolul 53
al Convenţiei amintite. Plasate în vârful ierarhiei, jus cogens presupun un regim întărit de
răspundere în cazul nerespectării lor.
În anii 1970-1980, CDI a inventat noţiunea de “crimă de stat” pentru a încerca să
explice răspunderea particulară la care se expune statul, dar care, în realitate, nu a fost urmată
de nicio consecinţă practică.
Expresia, criticată aspru de către state, a fost înlaturată mai ales datorită naturii penale
pe care o îmbracă.
• Faptul ilicit, generator primordial al răspunderii internaţionale. Clasificarea
faptelor ilicite
În principiu, dreptul internaţional pozitiv a exclus noţiunea de „culpă” cunoscută de

dreptul intern ca denumire generică a „faptului ilicit”.
Această transformare acceptată în prezent nu numai de majoritatea autorilor dar şi de
practica statelor, îşi are originea într-o construcţie doctrinară, rezultat al şcolii pozitiviste
voluntariste. Într-un articol apărut în “Revista generală de drept internaţional public” în anul
1906, juristul italian Dionizio Anzilotti declara că: „noţiunea de act ilicit implică concursul a
două elemente: acţiunea, adică un fapt material, exterior şi sensibil, şi regula de drept, cu care
aceasta se află în contradicţie (…). Actul ilicit internaţional reprezintă un act care se află în
opoziţie cu dreptul obiectiv internaţional”. 272
Scopul esenţial al definiţiei, ca şi motivele succesului său ţin de faptul că se
caracterizează înainte de toate prin simplitate şi eficienţă.
Potrivit acestei concepţii nu este necesară implicarea în cercetarea psihologică a
intenţiilor autorului actului respectiv care ar fi menţinut noţiunea de “culpă” în materia
dreptului internaţional.
270
Pierre-Marie Dupuy, op.cit., p. 465.
271
272
Y. Dubois, H. Tigroudja, op.cit., p 98-99.
65
Dezvoltarea rapidă a dreptului internaţional penal priveşte răspunderea internaţională a
persoanelor şi nu a statelor.
Faptele ilicite pot fi clasificate în funcţie de criterii diverse: natură, conţinut, obiectul
obligaţiilor încălcate, şi chiar în funcţie de trăsăturile proprii faptului ilicit săvârşit.
Alegerea trebuie făcută întotdeauna prin referire la diversitatea consecinţelor rezultate
cu privire la regimul răspunderii. Clasificarea faptelor ilicite capătă, în prezent, o importanţă
sporită deoarece tendinţa contemporană se îndreaptă în sensul unei diferenţieri a acestor
regimuri în situaţia în care, până de curând, numai obligaţia de reparaţie şi diferitele sale
modalităţi de realizare puteau fi luate în considerare de însuşi autorul faptei ilicite. 273
În funcţie de statutul faptului ilicit, clasificarea are în vedere momentul în care a fost
comis un fapt ilicit (ratione temporis) şi momentul angajării răspunderii internaţionale a
statului căruia acesta îi este imputabil (tempus delicti commisi).274
Pentru a reţine momentul realizării faptei ilicite este necesară distincţia între faptul
ilicit instantaneu (care constă, de exemplu, în distrugerea unei aeronave civile de către forţele
armate ale unui stat) şi cel continuu (art. 14) care, în mod unic, apare, totuşi, în timp (de
exemplu, ocupaţia militară a Kuweitului de către Irak, eveniment ce a durat din luna august a
anului 1990 pana în luna februarie a anului 1991).
Sentinţa arbitrală pronunţată la data de 30 aprilie 1990 în cauza Rainbow-Warrior, ce a
opus Noua-Zeelandă Franţei a statuat, la rândul ei, în mod foarte clar că ,,Franţa se face
vinovată de un proces de permanentă încălcare a obligaţiilor sale, fără întrerupere şi nici
suspendare pe parcursul întregii perioade în care cei doi agenţi au rămas pe teritoriul său în
condiţii contrare celor stabilite prin acordul original”.275
Comisia de Drept Internaţional a arătat că faptul ilicit compus (art. 15), în mod contrar
celor precedente, se constituie din mai multe acţiuni ilicite de natură identică care au obiect
comun, astfel că poate fi vorba, de exemplu, despre practici discriminatorii şi sistematice ce
provin dintr-un stat străin prin care sunt încălcate obligaţii stabilite anterior. Se presupune
atunci că faptul ilicit a avut loc când s-a produs acţiunea sau omisiunea care, cumulată cu
celelalte acţiuni sau omisiuni, este suficientă pentru a constitui faptul ilicit.
A patra şi ultima categorie, cea a faptelor ilicite complexe, a existat în formele
anterioare ale proiectului CDI. Cu toate acestea, ea a dat naştere unor critici justificate din
partea mai multor autori, mai ales datorită motivului pentru care CDI făcea distincţie între
„obligaţiile referitoare la modalităţi” şi „obligaţiile de rezultat”. Distincţia este îndreptăţită în
măsura în care se acceptă faptul că ea creează dreptul privat intern.
În egală măsură, dreptul internaţional distinge între obligaţia de a se strădui şi obligaţia
de a reuşi.276
Diferenţierea are un caracter capital în ceea ce priveşte calificarea comportamentului
unui stat. În mod special, o categorie prezentă în practică şi care are o importanţă fundamentală
este aceea a obligaţiilor de diligenţă care intră în sarcina statului. Ea se referă la acele obligaţii
ce aparţin unui ,,stat bine guvernat” (,,well governed state”) potrivit regulilor stabilite prin
arbitrajul din cauza ,,Alabama” (1872), echivalând la nivelul ordinii internaţionale cu
standardele de comportament aflate în sarcina lui bonus pater familias din dreptul privat
intern.277
273
274
275
David Ruzié, op. cit., p 300.
276
277
66
Este vorba, în mod tipic, despre o obligaţie de comportament în sensul obligaţiei de a
se strădui. Deşi prezintă importanţă efectivă în practică, nu a fost tratată într-o manieră suficient
de explicită în textul de codificare adoptat în final de către CDI.
În funcţie de natura şi importanţa obligaţiilor încălcate distingem între crima
internaţională şi delictul internaţional. Deosebirea rezultă dintr-o serie de inovaţii foarte
importante dintre care prima, abandonată ulterior, a fost introdusă de către CDI în anul 1976 în
articolul 19 al proiectului său. Ea se referea la separarea “delictelor” de “crime”, acestea din
urmă însemnậnd fapte ilicite imputabile statului însuşi, şi nu crime individuale.
Articolul 19 alin. 2 din proiect defineşte crima internaţională ca fiind : ,,faptul
internaţional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către stat a unei obligaţii internaţionale
atât de esenţiale pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunităţii internaţionale,
încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către ansamblul acestei
comunităţi.” 278
Alineatul 3 din articolul 19 enumeră exemplificativ şi nu exhaustiv câteva crime
internaţionale: încălcarea păcii şi securităţii internaţionale, nesocotirea dreptului poparelor la
autodeterminare, sclavia sau genocidul, încălcarea gravă a obligaţiilor privind ocrotirea
mediului înconjurător.
Concepute iniţial ca fiind o noţiune ce face parte din domeniul ,,dreptului tratatelor”,
normele de ,,jus cogens” s-au impus în dreptul internaţional din dorinţa statelor de a adera la
concepţia potrivit căreia anumite principii trebuie respectate dincolo de cadrul convenţional.
Conform unui raţionament logic substanţial şi nu numai formal, dacă în dreptul pozitiv
există norme de la care nu se poate deroga, cum sunt cele ce interzic genocidul, tortura,
agresiunea, atunci nu există motiv pentru care dreptul internaţional să interzică derogarea de la
acestea prin tratat.
Dualitatea normativă existentă între norme pur şi simplu obligatorii de la care se poate
deroga pe baza unui acord, şi norme imperative cu privire la care nu se poate să existe o
derogare, trebuie analizată din perspectiva unei deosebiri de regim juridic al consecinţelor ce
derivă din ignorarea unei obligaţii.
Delictul internaţional este definit prin excludere ca fiind orice fapt ilicit care nu
constituie crimă internaţională. Noţiunea desemnează, în mod clasic, faptele ilicite ordinare,
adică acelea care nu stabilesc o legătură de răspundere decât în cadrul bilateral al raporturilor
dintre statul autor al faptului şi cel victimă (motiv pentru care pot fi numite şi obligaţii
intersubiective).
Este în mod sigur ilicită, dar mai puţin gravă pentru ordinea publică internaţională,
nerespectarea termenilor unui contract ce impune, de exemplu, libertatea schimburilor
comerciale sau negocierea unui acord de stabilire a frontierelor în scopul încetării procesului
sistematic de încălcare. 279
Distincţia dintre crimă şi delict determină regimuri diferite de constatare a faptului ilicit.
În cazul crimei internaţionale, încălcarea obligaţiei autorizează şi alte subiecte de drept
internaţional să invoce răspunderea internaţională. Dimpotrivă, în ipoteza unui delict
internaţional numai statul direct lezat are dreptul de a invoca răspunderea statului autor al
faptului ilicit.
Comisia de Drept Internaţional menţine afirmarea unei dualităţi a regimurilor de
răspundere în funcţie de tipul obligaţiei: ordinară sau imperativă.
În termenii articolul 40 din proiectul CDI, pentru a putea vorbi despre o răspundere
derogatorie ce se substituie acelei raspunderi pe care proiectele anterioare au denumit-o
,,răspundere pentru crimă” este necesar să fie întrunite două condiţii: pe de o parte, încălcarea
278
Jean Combacau, Serge Sur, op.cit., p.514.
279
67
de către stat a unei ,,obligaţii ce decurge dintr-o normă imperativă de Drept internaţional
general” iar pe de altă parte, o încălcare ,,gravă” a acestor obligaţii.
Articolul 40 tinde să definească ceea ce se înţelege în acest sens precizând că:
,,încălcarea unei astfel de obligaţii este gravă şi denotă o abatere flagrantă sau sistematică
săvârşită de către statul responsabil în ceea ce priveşte executarea obligaţiei”. 280
Se constată că ambele condiţii sunt cumulative, cu atât mai mult cu cât gradul de
gravitate nu depinde, într-o astfel de concepţie, de natura obligaţiei ci de condiţiile în care a
avut loc nesocotirea ei.
Regimul răspunderii pentru ,,încălcarea gravă a obligaţiilor ce decurg dintr-o normă
imperativă a dreptului internaţional general” dă naştere, în permanenţă, anumitor probleme
importante.
Articolul 41 din proiectul CDI se limitează la a menţiona două tipuri de consecinţe ce
decurg din comiterea unui fapt ilicit iminent. Ele privesc obligaţiile statelor afectate prin
această încălcare, şi nu cele ce revin statului responsabil.
Statele afectate prin încălcarea normei de ,,jus cogens”, sunt, prin definiţie, toate statele.
Obligaţia încălcată, fiind imperativă, prezintă un caracter ,,erga omnes”, ceea ce înseamnă că
fiecare stat membru al comunităţii internaţionale este dator să o respecte. 281
Trebuie, de asemenea, remarcată lipsa de coerenţă existentă între dispoziţiile ce se
referă la încălcări ale obligaţiilor ce decurg dintr-o normă imperativă şi articolele ce tratează
nerespectarea obligaţiilor faţă de ,,comunitatea internaţională în ansamblul său”, despre care se
poate considera că se referă la acelaşi aspect. Comisia pare că a vrut să simplifice lucrurile
pornind de la principiul potrivit căruia normele ,,erga omnes” şi normele imperative reprezintă
acelaşi lucru. Obligaţia de a respecta principiul libertăţii de navigaţie pe marea liberă se
impune, pentru fiecare stat, cu privire la toate celelalte state (,,erga omnes”)282.
Totuşi, nu este o obligaţie imperativă din moment ce există derogări de la ceea ce
prevede ea, potrivit anumitor condiţii.
Prima dintre obligaţiile ce revin statelor, altele decât statul responsabil, este aceea de a
coopera ,,în scopul de a pune capăt, prin intermediul unor mijloace licite, oricărui tip de
încălcare gravă în sensul art. 40”.
A doua obligaţie este de a nu recunoaşte situaţia ,,creată printr-o încălcare gravă”,
statelor fiindu-le interzis “să acorde ajutor sau asistenţă în sensul menţinerii acestei situaţii”.
Despre obligaţiile speciale ale statului considerat răspunzător de o atingere adusă
ordinii publice internaţionale, textul nu prevede nimic. Se consideră totuşi, că acţiunea
coordonată de toate celelalte state împotriva sa va avea drept rezultat plasarea într-o stare de
exil prin expulzarea sa pentru o perioadă determinată la limita ,,comunităţii internaţionale”,
deducţie logică dar nu neapărat realistă.
Există, astfel, o lipsă de armonizare la nivel conceptual şi redacţional între diferitele
articole ale textului de codificare ce evocă dimensiunea multilaterală a răspunderii.
Regimul specific al răspunderii Irakului pentru daunele cauzate Kuweitului şi
persoanelor particulare de pe teritoriul său poate fi considerat ca fiind un tip particular de
280
Philippe Blachèr, op. cit., p. 104.
281
Pierre-Marie Dupuy, Obligations multilaterals, droit imperative et responsabilité internationale des États, ed.
Pedone, Paris, 2003, p. 212.
282
Opozabilitatea erga omnes a unui tratat internaţional a fost pentru prima dată recunoscută în legatură cu insulele
Aaland, care, în baza tratatului din 1856, intervenit între Franţa, Anglia şi Rusia, ca urmare a războiului Crimeei, trebuiau
să fie demilitarizate. În 1920, suveranitatea asupa insulelor Aaland a trecut de la Rusia la Finlanda care devenise
independentă. Suedia, ca ţară vecină, a cerut Finlandei să respecte, în continuare, statutul de demilitarizare al insulelor
Aaland, stabilit printr-un tratat la care nici una dintre părţi nu fusese parte. Comisia de jurişti constituită pentru
soluţionarea acestui litigiu în 1920 a recunoscut legitimitatea pretenţiilor Suediei, în numele unor interese general
europene, legate de importanţa strategică a arhipelagului Aaland.
68
punere în aplicare a răspunderii acestei ţări pentru “crima ce constă în recurgerea la forţă în
scopul de a anexa teritoriul unui stat străin”. 283
Codificarea consacră incidenţa dreptului imperativ în planul răspunderii (şi acest aspect
întăreşte în mod neîndoielnic instituţia juridică a normei “de jus cogens” în dreptul
internaţional). Totodată, riscă să destabilizeze însăşi această instituţie juridică, neprecizând o
concluzie specială privind agravarea obligaţiilor secundare puse în sarcina statului autor al
încălcării unei astfel de “norme superioare”.
Regimul răspunderii pentru încălcarea obligaţiilor imperative nu este neobişnuit decât în
măsura în care se omite raportarea ei la dificultăţile sau la ameninţările ce există în permanenţă
în ceea ce priveşte funcţionarea sistemului Naţiunilor Unite în general şi privind sistemul de
securitate colectivă, utilizat un timp ( în prima parte a anilor 1990) în scopul de a apăra anumite
principii esenţiale ale dreptului internaţional.
Într-adevăr, există teama că, datorită tăcerii textului, anumite state, începând cu cele
mai puternice dintre ele, se autorizează, în funcţie de aprecierea lor total subiectivă cu privire
la o anumită situaţie, să definească “in concreto” un tip de reacţie adaptată la sancţiunea pe
care ar fi stabilit-o, în condiţiile în care ar fi avut loc o încălcare a unei norme imperative
săvârşită de către un stat.
În această situaţie, securitatea juridică şi imparţialitatea necesare bunului mers al ordinii
juridice ar fi luate în discuţie la nivel internaţional.
Precedentele întâlnite în practica recentă au condus la acest tip de problemă. În mod
evident, se află în afara oricărui dubiu faptul că Iugoslavia lui Miloşevici sau Afganistanul
talibanilor au încălcat “obligaţii ce decurg din normele imperative ale dreptului internaţional
general”.284
În lipsa unui regim de răspundere adaptat la importanţa normei nesocotite şi la
gravitatea încălcării sale (în sensul art. 40 al textului de codificare) precum şi lipsa învestirii
sistemului ce defineşte Carta Naţiunilor Unite cu încredere şi mijloace necesare unei reacţii
potrivite, reapar problemele identificate cu privire la inventarea ,,crimei de stat”: un
dezechilibru pronunţat între progresele normative şi inerţiile organice ale sistemului
international.
Aceasta este o altă modalitate de a desemna absenţa unei voinţe politice pentru a aplica
noţiunile generoase inventate de către state sau de către organizaţiile internaţionale .
Faptul licit, generator ipotetic al răspunderii internaţionale
Comisia de Drept Internaţional a fost învestită de către Adunarea generală a Naţiunilor
Unite cu o misiune aproape imposibilă. Sarcina constă în codificarea dreptului unei răspunderi
prezumate a statului, ce ar reveni acestuia în cazul unor daune produse prin anumite activităţi
,,ce nu sunt interzise de dreptul internaţional”, adică prin fapte licite, sau pentru risc.
Există diverse motive ce explică formularea acestei măsuri.
Primul se referă la Comisia de Drept Internaţional care a înţeles încă de la începutul
lucrărilor sale privind dreptul răspunderii să distingă între cazurile în care obligaţia de reparaţie
prezintă un caracter secundar şi cele în care obligaţia de reparaţie este ea însăşi o obligaţie
principală, pentru că nu este subordonată realizării anterioare a unui fapt ilicit iniţial, dar îşi are
fundamentul în noţiunea de risc creată.
Un alt motiv priveşte hotărârea cu care, în decursul anilor 1970, în special, în state cum
sunt Canada, Australia şi anumite state aflate în plină dezvoltare, s-a promovat o răspundere
obiectivă în dreptul internaţional, pe motivul creării anumitor tipuri de daune catastrofale, în
special cu privire la mediul marin, dar şi terestru. Răspunderea pentru risc şi-a demonstrat
283 Pierre-Marie Dupuy, op. cit., p. 469.
284
69
importanţa în dreptul intern în ceea ce priveşte victimele accidentelor industriale, care nu au
posibilitatea de a demonstra faptul că la originea acestora s-a aflat o eroare.285
La nivel internaţional, se multiplică situaţiile în care statele se angajează în activităţi
prin ele însele a priori licite, dar generatoare de riscuri catastrofale a căror producere ar provoca
daune ce s-ar extinde dincolo de frontierele naţionale: construcţia de baraje de mari dimensiuni,
lansarea de obiecte spaţiale, stabilirea de centrale nucleare la frontiere, exploatarea
platformelor de foraj off-shore, etc., toate fiind activităţi susceptibile mai ales de a cauza grave
prejudicii pe suprafaţa teritoriului dar şi în mediul natural sau pe suprafaţa statelor terţe.
Convenţiile internaţionale nu stabilesc decât un regim de drept uniform în materia
dreptului internaţional privat: persoana responsabilă, fără a stabili în sarcina sa o eroare,
răspunde civil în mod direct faţă de persoanele private sau publice afectate.
Responsabil poate fi un stat, dacă acesta corespunde definiţiei persoanei responsabile
în sensul cuprins în convenţii pentru că este posibil, în acelaşi mod, să fie vorba despre o
societate privată, operator de platformă sau de centrală nucleară, de exemplu.286
Altfel spus, statul, în ansamblul tratatelor sale, nu apare ca persoană de drept
internaţional public deoarece acţionează în interesul unei persoane private.
Nu există decât o singură convenţie ce stabileşte răspunderea obiectivă a statului în
materia dreptului internaţional public: este vorba despre convenţia elaborată în cadrul
Naţiunilor Unite, adoptată în anul 1971 şi care a intrat în vigoare în anul 1972, privind
“răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de navele spaţiale”.
Aceasta a fost aplicată ca urmare a căderii unui satelit sovietic cu propulsie nucleară în
nordul Canadei, unde a contaminat o întreagă regiune. Chiar şi în cazul de faţă, analiza exactă
a regulilor stabilite de către convenţie dezvăluie că răspunderea statului de lansare nu rezultă
stricto sensu dintr-un fapt licit, ci dintr-o răspundere ce nu are nevoie de existenţa unei probe
care să ateste eroarea tehnică ce s-ar afla, eventual, la originea accidentului. 287
5.3.2. Elementul subiectiv al faptului generator de răspundere
Prejudiciul reprezintă condiţia angajării răspunderii. El nu explică răspunderea, ci doar o
face posibilă.288 Aşa cum precizam în rândurile anterioare, pentru a putea angaja răspunderea
unui stat, fapta care a cauzat prejudiciul trebuie să întrunească două condiţii: să fie ,,ilicită” din
punctul de vedere al dreptului internaţional şi să poată fi ,,imputabilă” unui stat. Între cele două
elemente există o puternică legătură de dependenţă; fiecare dintre ele nu are sens decât în
măsura în care se raportează la celălalt. O faptă este considerată internaţional ilicită în măsura
în care poate fi imputată unui subiect internaţional, şi invers. Nu este vorba, deci, despre două
condiţii care trebuiesc îndeplinite de fapta generatoare, ci doar de una singură, descompusă în
mod artificial.
A spune despre o faptă că este imputabilă unui subiect de drept înseamnă că scopul
răspunderii este ca acesta să fie considerat autorul faptei respective ceea ce nu înseamnă, în
mod obligatoriu, că el va suporta consecinţele dăunătoare, ci că va trebui să răspundă pentru
ele. Chiar dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii ale răspunderii, ea poate reveni unui terţ
potrivit răspunderii pentru fapta altuia.
Totuşi, în cadrul teoriei răspunderii internaţionale, imputarea unei persoane juridice a
unei fapte generatoare de prejudicii nu îndeplineşte aceeaşi funcţie ca în ordinea internă.
În dreptul intern, este necesar să fie găsită o persoană care “să răspundă” în ultimă
instanţă pentru daunele suferite de către terţi iar acest “responsabil” nu este întotdeauna autorul
285
286
287
Caz ce se regaseşte în prezent în cadrul textului de codificare a răspunderii internaţionale a statelor, adoptat de
către Comisia de Drept Internaţional în anul 2001, în articolul 7.
288
J. Combacau, S. Sur, op.cit., p 512
70
faptei generatoare a prejudiciului. Astfel, comitentul răspunde pentru actele dăunătoare ale
prepusului, sau statul pentru actele comise de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.
Există numai o deplasare a răspunderii, adică a consecinţei faptei dăunatoare, şi
nicidecum a identităţii autorului acesteia. Nu este negat faptul că agentul sau prepusul a comis
fapta incriminată, ci doar se transferă răspunderea unui alt subiect.
În dreptul internaţional, principala problemă este aceea a determinării autorului
actului dăunator. Principiul lipsei de aplicare a normelor internaţionale cu privire la persoanele
care nu sunt subiecte ale ordinii juridice face ca această precizare să fie una dificilă.
Deşi regulile internaţionale instituie în mod frecvent drepturi ,,imediate” în avantajul
subiectelor interne, ele nu se adresează decât foarte rar acestora pentru a le impune obligaţii.
Faptele dăunătoare ai căror autori materiali sunt, nu reprezintă fapte internaţional ilicite cu atât
mai mult cu cât ei înşişi, nefiind destinatarii acestor norme internaţionale, sunt prin definiţie
incapabile să le încalce. 289
Este importantă găsirea unui subiect a cărui conduită să poată fi confruntată cu regula
internaţională; el nu poate fi reprezentat decât de către stat, subiect internaţional, şi procedeul
care permite confruntarea respectiva este imputarea, care are funcţia de a face posibilă
legătura dintre conduita unui subiect intern şi un subiect internaţional, scopul fiind acela al
determinării răspunderii.
• Fapte care rezultă din activitatea statului
Statul, persoana juridică, nu poate acţiona decât prin intermediul unor organe sau agenţi
care depind de acestea. Problema este de a cunoaşte care dintre acţiunile organelor şi agenţilor
respectivi sunt considerate ca fiind ale statului; răspunsul este că toate acţiunile îi pot fi
imputate în mod egal.
Ordinea internaţională rămâne indiferentă la modul de organizare interna a statului, în
privinţa căruia interesează numai punctul de contact cu propria organizare, adică organele
însărcinate cu reprezentarea statului în cadrul relaţiilor cu străinii. 290
Chiar dacă, numai acţiunile persoanelor având calitatea de a reprezenta statul în ceea
ce priveşte relaţiile sale internaţionale, îi pot fi imputate ca acţiuni proprii, în ceea ce priveşte
ordinea faptelor care interesează aici şi a răspunderii pe care o nasc, întregul comportament al
organelor sale şi al agenţilor săi îi poate fi imputat.
Jurisprudenţa a afirmat în mod clar şi constant, o serie de principii, reluate de către CDI,
principii care sunt încă, fără îndoială, mult prea restrictive în ceea ce priveşte ,,organele”
statului atunci când ar fi convenabil să îi includă pe agenţi, chiar dacă nu există un raport de
reprezentare între aceştia şi stat.
Principiul general este acela al ,,atribuirii” statului, subiect de drept internaţional, a
unor fapte ale organelor sale proprii: ,,(…) este considerată a fi faptă a statului, potrivit
dreptului internaţional, comportamentul oricărui organ al statului care are acest statut sau
care acţionează în această calitate(…)”. 291
În ceea ce priveşte principiul imputării, modalităţile de repartiţie a competenţei globale
a statului nu sunt pertinente: nu contează dacă organul al cărui comportament se află în discuţie
deţine în cadrul ierarhiei statale un rang înalt sau inferior, nici dacă exercită funcţii exclusiv
interne sau funcţii internaţionale, nici dacă desfaşoară o activitate de natură constituţională,
legislativă, executivă, judiciară, etc.
• Fapte care rezultă din pasivitatea statului
Cu privire la prezentul subiect există două ipoteze. Într-o primă supoziţie fapta
dăunatoare este săvậrşită nu de un agent sau un organ al statului, ci de o persoană publică
289
290
291
71
diferită. În a doua presupunere fapta care este produsă de către o persoană privată sau de către
un grup de astfel de persoane.
Fapte ale persoanelor publice diferite de stat. Referitor la primul caz, proiectul CDI
consideră ca faptă a statului comportamentul unui organ al unei colectivităţi publice teritoriale
şi acela al entităţilor abilitate prin dreptul intern să exercite prerogative de putere publică.
Prima ipoteză vizează nu numai colectivităţile descentralizate, ci şi cantoanele,
provinciile, sau ,,statele” membre ale unei federaţii; cea de-a doua ipoteza se referă la serviciile
publice personalizate de tipul unei aşezări publice administrative .
Principiul este de inspiraţie comună cu exemplul precedent: indiferent de organizarea
internă a statului, ordinea internaţională nu ţine cont dacă este sau nu centralizat, şi dacă
dezmembrează sau nu competenţa sa globală în favoarea colectivităţilor teritoriale sau
funcţionale; soluţia unor asemenea probleme de organizare internă rămâne la latitudinea
exclusivă a fiecărui stat.
Faptele persoanelor private. Să presupunem că a fost cauzat un prejudiciu unei
persoane străine aflată în vacanţă pe teritoriul unui stat, de aceasta dată de către o persoană
privată, de exemplu cetăţeanul străin a fost victima unui viol; sau, mai mult, că un prejudiciu a
fost cauzat în mod direct statului străin prin activitatea unui individ aflat pe teritoriul său. 292
De această dată, se pare că statul nu se află în discuţie nici prin el însuşi, ca persoană
juridică, şi nici prin agenţii sau organele sale; se poate, totuşi, ca el să răspundă de prejudiciu
la nivel internaţional; bineînţeles, comportamentul unei persoane sau al unui grup de persoane,
care nu acţionează în numele statului, nu este considerat ca faptă a acestuia din urmă.
De fiecare dată când ar fi trebuit să prevină sau să reprime comportamentul unei
persoane sau al unui grup de persoane dar nu a făcut-o, ceea ce, pe planul faptelor, a apărut ca
o ,,activitate” a unei persoane private, a căpătat în drept denumirea de ,,pasivitate” a statului.293
De acest lucru este responsabil, şi nu de fapta altuia, care prin definiţie nu ar putea să îi
fie imputată, ci de propria sa faptă, care se traduce printr-o omisiune: răspunderea constă aici
în sancţiunea ,,obligaţiei de diligenţă”(sau de vigilenţă) pe care dreptul internaţional o lasă în
sarcina statului, şi a cărei încălcare se prezintă sub forma unui eveniment care atestă nefasta
organizare sau funcţionarea defectuoasă a serviciilor sale. 294
Acţiunea terţilor şi lipsa de acţiune din partea statului. Cele două cazuri diferă mult
mai puţin la nivelul teoriei juridice decât la cel al expresiei pe care le-o dă proiectul de articole.
Referitor la acesta din urmă, situaţia este următoarea: imputare în primul caz, neimputare în cel
de-al doilea, însă în ambele cazuri fapta dăunatoare este produsă de entităţi diferite de stat, care
urmăresc scopuri proprii şi care, pentru a le atinge, dispun de calitatea de subiecte de drept
intern.
În realitate, întregul sistem al imputării se sprijină pe dualismul ordinilor juridice. Statul
este liber să încredinţeze puteri unor persoane publice autonome sau independente de el, dar
numai cu condiţia de a răspunde la nivel internaţional de ceea ce vor face în cadrul ordinii
interne.
În acelaşi mod, el este liber apoi de a nu se folosi de competenţa sa internă în ce priveşte
persoanele private, competenţă care, din punct de vedere juridic, este totală şi care ar putea
avea ca scop retragerea anumitor libertăţi private: permite unor persoane să facă uz de libertate
după bunul lor plac, dar şi în acest caz trebuie să răspundă pentru actele lor la nivel
internaţional.
În concluzie, condiţiile sunt aceleaşi: fapta dăunatoare să fie produsă de către o
persoană privată sau de către o persoană publică descentralizată, întrucât atât una cât şi cealaltă
îşi datorează aptitudinea de a vătăma unei abţineri din partea statului.
292
293
294
72
Acesta poate fi răspunzător de faptele dăunatoare ale unor entităţi, altele decât organele
sale, în măsura în care nu a făcut uz de competenţa sa pentru a împiedica producerea lor sau
pentru a priva entităţile respective de mijloacele materiale care permit producerea lor.
Statul este răspunzător pentru actele entităţilor aflate în ,,paza “ sa. 295
5.4. Circumstanţe care exclud răspunderea internaţională
În materia dreptului intern există cauze exoneratorii de răspundere, ele reprezentând

anumite circumstanţe în care răspunderea autorului unei fapte, civilă sau penală, nu este
angajată (concursul victimei la pagubă sau la infracţiune, caz de forţă majoră, stare de
necesitate).296
Aceleaşi circumstanţe sunt recunoscute şi de dreptul internaţional. Sunt considerate ca
excluzând ilegalitatea şi, prin urmare, angajarea răpunderii statului (sau a organizaţiei
internaţionale) autor al faptei.
Proiectul de articole privind răspunderea internaţională a statelor prezintă aceste
circumstanţe în cadrul capitolului V a primei sale părţi.
Împrejurările care exclud răspunderea internaţională a statelor sunt:
- consimţământul unui stat la comiterea unei fapte de către un alt stat, exprimat în
mod expres şi anterior comiterii faptei, ,,în măsura în care fapta rămâne în cadrul limitelor
consimţirii”(articolul 20) şi numai dacă nu a fost încălcată o normă imperativă de drept
internaţional;
- legitima apărare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un atac
efectiv din partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate, atunci când măsura
este ,,luată în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite”(articolul 21);
- măsurile - chiar ilicite - luate de un stat ca răspuns la fapta ilicită a altui stat,
înţelegându-se că se impune respectarea dreptului internaţional şi mai ales a principiului
proporţionalităţii (articolul 22). Sunt avute în vedere aplicarea de represalii sau alte
contramăsuri de constrângere care nu se bazează pe forţă sau pe ameninţarea cu forţa;
- forţa majoră, ,,constând în intervenţia unei forţe irezistibile sau a unui eveniment
exterior neprevăzut care scapă controlului statului fiind astfel imposibil, din punct de vedere
material, date fiind circumstanţele, să poată fi executată obligaţia”(articolul 23). Împrejurarea
trebuie să fie irezistibilă sau imprevizibilă şi statul să nu fi contribuit la producerea
evenimentului;
- starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorită unor fenomene naturale,
anumite persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este necesară
săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave militare în
marea teritorială sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia). Pentru invocarea
stării de primejdie ca temei al exonerării de răspundere internaţionala a unui stat se cer
îndeplinite următoarele condiţii: autorul faptei să nu fi avut altă alternativă, iar aceasta să fie
preferabilă în raport cu pericolul extrem care se urmareşte a fi înlăturat; autorul faptei să nu fi
contribuit prin acte proprii la producerea stării de primejdie. (articolul 24);
- starea de necesitate, constând în situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce
priveşte salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea
mediului înconjurator), ameninţate de un pericol grav şi iminent. Condiţiile în care poate să fie
invocată: norma încalcată să nu aibă caracter imperativ, să nu fie puse în pericol interesele
esenţiale ale altui stat, starea de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres printr-un tratat
încheiat între statele implicate. Potrivit articolului 25, starea de necesitate: ,,constituie, pentru
295
296
73
stat, singura modalitate de a proteja un interes esenţial împotriva unui pericol grav şi iminent;
şi nu aduce o gravă atingere unui interes esenţial al statului sau al statelor cu privire la care
obligaţia există sau comunităţii internaţionale în ansamblul sau”.297
Proiectul de articole precizează, totuşi, limita invocării acestor circumstanţe: ele nu pot
fi utilizate pentru ca statul să fie exonerat de obligaţiile care decurg din norme imperative
(articolul 27).
5.5. Prejudiciul
Producerea unui prejudiciu este un alt element al răspunderii internaţionale a unui stat.
Un stat nu poate angaja răspunderea unui alt stat, chiar şi atunci când condiţiile
referitoare la faptul generator ar fi reunite, decât dacă acesta a suferit un “prejudiciu”. 298
Privit în mod independent de identitatea victimei sale - căreia i-a cauzat un prejudiciu
“internaţional”- prejudiciul nu este o noţiune de fapt ci un concept construit de drept. Definirea
sa este imposibilă, deoarece reprezintă o noţiune care nu se bucură de independenţă şi nu poate
fi concepută decât în cadrul unui cuplu din care face parte o altă noţiune, şi ea lipsită de
autonomie, aceea de ,,fapt generator”.
Pentru a fi luat în considerare, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii:
- să existe un raport de cauzalitate între conduita ilicită şi prejudiciul rezultat; statul
lezat este ţinut să o dovedească;
- prejudiciul trebuie să fie individualizat, adică să afecteze un subiect al dreptului
internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate interesele
tuturor statelor comunităţii internaţionale.
Un prejudiciu este un rău oarecare, dar cauzat de ceva, şi această “cauză atribuie unui
“efect” calitatea sa juridică de “prejudiciu”; altfel spus, prejudiciul nu există în mod natural,
el reprezintă o categorie intelectuală, care capătă consistenţă doar prin operaţiunea a posteriori
constând în a lega un rău, noţiune naturală, de un fapt, o altă noţiune naturală, pentru a susţine
că ultimul l-a provocat pe cel dintâi, că există între cele două noţiuni un raport de cauzalitate;
respectivul raport nu este intrinsec, în mod evident, ci perceput din exterior; pentru a exista
răspunderea trebuie să existe aici un fapt, dincolo un alt fapt, şi o autoritate exterioară care să
instituie pe unul în cauza celuilalt. 299
În general, această autoritate este lăsată în seama cauzalităţii “naturale”, ceea ce
înseamnă că dreptul îşi asumă explicaţiile extrajuridice care oferă sensul corect, ştiinţa şi un
calcul al probabilităţilor rezonabile; de exemplu, dacă cineva moare ca urmare a unui glonţ
primit în inimă, dreptul face din impactul glonţului cauza juridică a morţii. 300
Dar, se întâmplă, de asemenea, ca autoritatea stăpână a raportului cauzal existent între
fapte să substituie cauzalităţii naturale o cauzalitate ,,normativă”, sau să o combine cu aceasta.
De exemplu, un bolnav, afectat de o tumoare benignă care este tratată la timp dar a cărei
evoluţie naturală este fatală, moare ca urmare a faptului ca nu a primit îngrijirea
corespunzătoare într-un spital; lipsa îngrijirilor nu constituie cauza morţii decât în raport cu
norma care prevede ca medicii să desfăşoare demersurile necesare pentru a-l salva pe bolnav,
dacă acest lucru este posibil. 301
Ori, se cunoaşte faptul că dreptul internaţional acordă un loc important acestei
cauzalităţi normative, pe calea obligaţiei de vigilenţă care atârnă asupra statelor făcându-le, în
297
298
David Ruzié, op.cit., 221.
299
300
301
74
anumite condiţii, responsabile de prejudiciile cauzate unor străini atunci când nu au desfăşurat
întreaga diligenţă pretinsă pentru a le preveni.
O trăsătură comună tuturor sistemelor răspunderii este aceea că ea nu poate fi angajată
decât în cazul existenţei unui prejudiciu, în sensul juridic al termenului: nu contează răul
invocat de victimă, ci numai cel constând în atingerea unui “drept”, sau a unui “interes legal
protejat”. Dincolo de această trasătură comună, fiecare sistem juridic propune într-o mică sau
mai mare măsură noţiunea de “interes legal protejat”, de natură a constitui un drept de reparaţie
pentru categorii mai mult sau mai puţin vaste, potrivit ideii politice care se bazează pe
demnitatea acestor categorii şi conform faptului că pare corectă acoperirea daunelor suferite
(în sens larg).
5.5.1. Tipuri de prejudicii
• Prejudiciul material şi prejudiciul moral
Este de natură materială orice atingere adusă unui interes patrimonial al statului
victimă sau al cetăţenilor săi, dacă poate fi evaluată în termeni monetari; este de natură morală
atingerea adusă unor valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea
statului.302
În ipoteza agentului diplomatic împuşcat de către terorişti, statul trimiţător suferă, pe
de o parte, un prejudiciu moral, care rezultă din faptul că reprezentantul său reprezintă un mod
de încarnare a statului în străinătate, că s-a dorit lovirea lui prin intermediul acestuia şi că, în
consecinţă, statul a fost insultat sau sfidat prin moartea respectivă; dar el suferă, pe de altă
parte, şi un prejudiciu material, deoarece va trebui să acorde o pensie urmaşilor victimei. 303
Toate situaţiile în care statul suferă un prejudiciu “imediat” presupun un dublu aspect
material şi moral; statul care suferă o pagubă materială poate invoca, în acelaşi timp, şi o
pagubă de natură morală: când primul se sprijină pe o încălcăre a dreptului internaţional în
privinţa sa, al doilea îi este un corolar inevitabil; într-adevar, statul are un interes legal referitor
la respectarea dreptului internaţional în ceea ce îl priveşte; dacă un stat aduce atingere unui
interes material aparţinând unui alt stat prin încălcarea unuia dintre drepturile sale, el aduce
atingere în acelaşi timp şi interesului său moral referitor la posibilitatea de a fi tratat într-o
manieră corectă din punct de vedere legal de partenerii săi internaţionali.
• Prejudiciul direct şi prejudiciul mediat
Atunci când prin încălcarea unei norme internaţionale se produce un prejudiciu care
afectează statul ca subiect de drept sau organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate
drepturile cetăţenilor unui stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice având
naţionalitatea statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât aceste persoane neavând
calitatea de subiecte de drept internaţional nu pot acţional internaţional decât prin intermediul
statului şi dacă acesta le acordă protecţie diplomatică. Statul protector, prin asumarea unei
plângeri individuale a unui cetăţean al său, valorifică pe plan internaţional un drept propriu, în
raport direct cu statul pus în cauză. 304
• Identificarea prejudiciului
Ridicând, astfel, atingerea adusă drepturilor subiective ale statului la nivelul autonom
de prejudiciu moral, teoria răspunderii internaţionale pune problema identificării prejudiciului:
un stat poate considera orice încălcare a unei obligaţii legale, efectuată de către un alt stat, ca
fiind sursa unui prejudiciu a cărui victimă va fi însuşi statul respectiv.
302
303
304
75
Această chestiune ţine de caracterul obiectiv sau intersubiectiv al obligaţiilor statale
depăşind cu mult dreptul răspunderii care se mulţumeşte să tragă concluziile în ordinea
răspunsurilor pe care le poate da.
Dacă se consideră că fiecare stat se angajează la nivel internaţional faţă de toţi cei care
acceptă acelaşi angajament ca şi el, atunci toate statele părţi la tratatul respectiv beneficiază de
un drept ce trebuie să le fie respectat.
Încălcarea de către una dintre părţi a obligaţiilor sale, chiar dacă nu cauzează un
prejudiciu material, reprezintă întotdeauna sursa unui prejudiciu moral, care rezultă din
atingerea adusă dreptului său referitor la respectarea de către toate părţile a propriilor obligaţii
(“prejudiciu juridic”).
Astfel înţeleasă, noţiunea de prejudiciu moral ar conduce la lărgirea cercului de victime
întrucât orice stat aflat în cadrul unei reţele convenţionale de drepturi şi obligaţii intersubiective
s-ar putea considera lezat prin încălcarea respectivă.
Încercând să ofere definiţia expresiei “stat lezat”, articolul 43 al proiectul CDI se
străduieşte să evite această abatere.
Atunci când identitatea destinatarilor dreptului privind respectarea unei obligaţii este
mai greu de determinat, de exemplu pentru că are ca suport o regulă nescrisă şi opozabilitate
nesigură, devine şi mai dificilă operaţiunea de a determina dacă un stat are calitatea de victimă
a eventualelor sale încălcări. 305
CIJ a trebuit să răspundă la această întrebare sub aspectul ,,interesului de a acţiona”.
Un stat are interesul de a acţiona în cadrul unei instanţe internaţionale - sau, şi mai mult, de a
dispune de o ,,acţiune”, chiar şi în afara cadrului contencios - dacă invocă încălcarea unui drept
subiectiv al cărui titular se pretinde a fi în mod personal atunci când între el şi statul presupus
ca fiind debitor al obligaţiei există o legatură de drept., în schimb, Dimpotrivă, dacă regula pe
care a declarat-o ca încălcată nu creează acest drept, nu poate să introducă reclamaţie în vederea
apărării dreptului respectiv. 306
El se poate însă considera victima a încălcării unei reguli obiective, ce obligă pe un stat
faţă de toate celelalte, numai că trebuie să stabilească respectiva calitate care îl transformă în
titularul unui drept în vederea respectării ei şi, în consecinţă, victima prejudiciului moral
rezultat.
Din această perspectivă, departe de a fi contradictorii, cele două hotărâri ale Curţii în
ceea ce priveşte Cauza Sud-Vest africană (hotărârea din 18 iulie 1966) şi Barcelona Traction
(hotărârea din 5 februarie 1970), se clarifică reciproc.
În cadrul celei dintâi, Curtea a refuzat să “admită un tip de actio popularis, sau un
drept pentru fiecare membru al unei colectivităţi de a intenta o acţiune în apărarea unui interes
public” şi a considerat ca inadmisibile concluziile Etiopiei şi Liberiei, care urmăreau, în
esenţă, să obţină din partea acesteia declaraţia potrivit căreia Africa de Sud îşi încălcase
obligaţiile rezultate din mandatul său internaţional cu privire la teritoriul Sud-Vest african;
dimpotrivă, afirmă Curtea, dispoziţiile mandatului cu privire la care solicitanţii pretindeau că
fuseseră încălcate, chiar dacă ele creau obligaţii în sarcina mandatarului, nu făceau parte din
categoria celor care îi investeau pe solicitanţi cu drepturi conexe.
În cadrul celei de-a doua hotărâri, Curtea a afirmat că “trebuie să fie stabilită o
deosebire esenţială între obligaţiile statelor faţă de comunitatea internaţională în ansamblul
său şi cele care se nasc faţă de un alt stat(…). Prin natura lor, primele privesc toate statele.
Având în vedere importanţa drepturilor în cauză, statele pot fi considerate ca având un interes
juridic în ceea ce priveşte protecţia acestor drepturi; obligaţiile la care se refera sunt obligaţii
erga omnes”; ea face referire aici la obligaţiile de natură jus cogens.307
305
Pierre-Marie Dupuy, op.cit., p. 476
306
307
76
În mod evident cele două decizii sunt diferite dar în ceea ce priveşte limitele interesului
de a acţiona, şi nu referitor la însuşi principiul lor: ceea ce le diferenţiază se constituie numai
din identificarea regulilor a căror respectare din partea unui stat reprezintă o obligaţie faţă de
toate celelalte state şi a căror încălcare permite tuturor deschiderea unei acţiuni.
O astfel de analiză reduce în mod considerabil semnificaţia opoziţiei existente între
doctrina clasică şi o parte a doctrinei contemporane referitoare la existenţa prejudiciului şi
condiţiile de punere în aplicare a răspunderii.
5.5.3. Obligaţia secundară de reparaţie a prejudiciului
Se discută destul de des despre “consecinţele răspunderii”; expresia este improprie şi
putem vorbi, cel mult, despre consecinţele stabilirii unei răspunderi.
Chestiunea pe care o analizăm, reprezintă însuşi subiectul răspunderii, adică efectele pe
care dreptul pozitiv le atribuie producerii unei pagube datorate unui fapt care reuneşte însuşirile
pe care le vom descrie în cele ce urmează.
Răspunderea constă în repararea pagubei care rezultă din încălcarea obligaţiei de
îndeplinit.
De fiecare dată când răspunderea este angajată din cauza unui fapt ilicit ireversibil,
încălcarea unei obligaţii are drept consecinţă crearea în sarcina autorului său, a unei obligaţii
subsidiare care se substituie celei dintâi, de reparaţie. 308
Ea arată slăbiciunea inerentă a instituţiei răspunderii, care, sprijinindu-se pe un
imperativ pur normativ se poate lovi oricând de reaua-voinţă a celui în sarcina căruia cade.
Răspunderea are un caracter interstatal: un stat se adresează altui stat. Nu trebuie ca poziţia
amintită să fie înţeleasă drept o confruntare. Prezentată adesea ca fiind ,,sancţiunea” ilegalităţii,
răspunderea nu reprezintă acest lucru decât în sensul în care spunem, de exemplu, că regula îşi
găseşte sancţiunea în faţa tribunalelor. 309
Răspunderea internaţională nu este o răspundere penală; ea nu urmăreşe să determine
subiectele să îşi schimbe hotărârea cu privire la încălcarea regulii de drept, şi, în consecinţă, nu
dispune ,,sancţiuni” mai mult decât proporţionale cu ,,delictele” (care sunt ele însele delicte în
sens civil). Este o răspundere civilă, acesta fiind motivul pentru care se evită, în general,
termenul de ,,delict”, din cauza conotaţiei penale pe care o îmbracă, deseori, utilizarea
cuvântului. Statul poate pretinde unui partener să îşi recunoască răspunderea, pe căile obişnuite
ale reclamaţiei internaţionale.
Caracterul deloc dramatic al reclamaţiei în răspundere face să nu fie necesară sesizarea
unui organ exterior părţilor decât în cazul unui diferend, adică atunci când există puncte de
vedere diferite, caz care nu ar putea să fie rezolvat decât prin intermediul unui terţ erijat, pentru
moment, în autoritate superioară prin voinţa adversarilor.
5.5.4. Modalităţi de reparaţie a prejudiciului
Spre deosebire de principiul răspunderii pe care l-am discutat anterior, cel al substituirii
unei obligaţii, reparaţia, se prezintă întotdeauna ca fiind executarea prin echivalenţă a obligaţiei
internaţionale; idealul îl reprezintă apropierea obligaţiei subsidiare în măsura în care cele două
să se confunde. Acest lucru nu este posibil întotdeauna.310
Restabilirea situaţiei anterioare producerii faptului ilicit (restitutio in integrum),
tinde să “înlăture toate consecinţele actului ilicit şi să restabilească starea care ar fi existat
dacă respectivul act nu ar fi fost comis” (C.P.J.I., cauza privind Uzina din Chorzow)311; aceasta
este o formă satisfăcătoare de reparaţie, lucru reafirmat prin proiectul CDI (1996, art. 43, 2000,
art. 36) realizabilă în ipoteza prejudiciilor materiale care nu au avut un efect ireversibil.
308
J. Combacau, S. Sur, op. cit., p 525.
309
310
311
77
Cu toate acestea, ea nu poate fi practicată decât în mod excepţional, tocmai pentru că
ea presupune reversibilitatea faptului care a produs dauna; ori, în sens strict, niciodată nimic
nu poate fi repus în mod exact în starea anterioară. 312
Însuşi faptul că trebuie angajată o procedură reprezintă, pentru stat şi eventual pentru
persoana privată a cărei reclamaţie şi-a asumat-o, o sursă de situaţii nefavorabile pe care simpla
restituire nu le poate acoperi;
Prejudiciul moral nu admite restabilirea situaţiei anterioare deoarece simpla reparaţie
adecvată este prin ea însăşi morală, luând forma unui act străin faptului generator şi nu a unui
act dăunător: dacă, de exemplu, prejudiciul moral cauzat printr-o condamnare poate fi şters,
aceasta nu se poate realiza prin intermediul unui act care anulează condamnarea, ci printr-un
act, care îl reabilitează pe condamnat.
In sfârşit, restituirea poate fi considerată ca fiind excesiv de neplacută pentru statul
autor al ilegalităţii care a produs prejudiciul. Aceasta înseamnă că restitutio in integrum
depinde de condiţii exigente: dacă faptul generator este un act juridic, trebuie ca el să poată fi
retras (şi nu doar abrogat pentru viitor) sau declarat nul de către o autoritate superioară celei
care l-a comis; dacă este vorba despre o acţiune materială, trebuie să nu fi ajuns să facă
imposibilă restituirea din punct de vedere fizic, de exemplu prin distrugerea obiectului la care
se referă sau prin dispariţia persoanei pe care o vizează.
Satisfacţia reprezintă forma de reparaţie cea mai bine adaptată la prejudiciul moral, ea
având o importanţă deosebita în cadrul dreptului răspunderii internaţionale, referindu-se,
practic, la anumite daune suferite de state, în mod direct sau indirect (se întamplă rar ca
reclamaţiile să fie însuşite datorită daunelor pur morale suferite de particulari).
Formele sale sunt diverse dar toate se aseamană datorită caracterului “moral” al
reparaţiei.
Cea mai “pură” formă este reprezentată de recunoaşterea de către un organ terţ a
existenţei faptului ilicit care o justifică şi a imputabilităţii sale pârâtului din acţiunea
internaţională.
Se întâmplă, în mod frecvent, ca un astfel de organ, şi mai ales un tribunal arbitral sau
judiciar să fie sesizat pe calea compromisului sau a reclamaţiei unilaterale pentru o simplă
cerere de stabilire a răspunderii; în Cauza Strâmtorii Corfou, CIJ (hotărârea din 9 aprilie 1949),
după ce a stabilit că a fost încălcată suveranitatea Albaniei prin acţiunea britanică de
autoprotecţie, a declarat că această constatare “constituie prin ea însăşi o satisfacere”.313
Din aceeaşi categorie fac parte: prezentarea de onoruri autorităţii lezate, scuzele
oficiale, cărora li se adaugă, eventual, sancţiuni interne împotriva agenţilor vinovaţi de faptul
internaţional ilicit, asigurarea solemnă că faptul ilicit nu se va mai produce şi adoptarea unor
măsuri interne pentru a împiedica repetarea. 314
Repararea prin echivalent, (despăgubirile) este cea care se impune în cazul
majorităţii daunelor materiale şi a celor morale care nu pot fi “şterse” prin una din modalităţile
precedente. O condiţie pentru a putea opera este individualizarea şi evaluarea prealabilă a
prejudiciului, precum şi dovedirea cuantumului pretins. De regulă, despăgubirile trebuie să
acopere atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens) cât şi câştigul nerealizat (lucrum
cessans). Este răspândită, mai ales, în materia asumării de către stat a răspunderii pentru
reclamaţiile particularilor. 315
Principiul calculării indemnizaţiei este simplu: întreg prejudiciul, dar nimic mai mult
decât prejudiciul; în consecinţă, începând cu momentul în care faptul generator a fost evaluat
312
313
314
315
78
în mod corect, acesta fiind rezultatul unui studiu scrupulos al cauzalităţii, determinarea
indemnizaţiei nu ar trebui să ridice decât probleme de fapt şi să depindă de calculele experţilor.
5.6. Protecţia diplomatică
Expresia juridică ce desemnează dreptul statului de a proteja cetăţenii săi şi drepturile

acestora în statul de reşedinţă este aceea de protecţie diplomatică. Astfel, nerespectarea de către
un stat, prin intermediul organelor sale legislative, executive sau judecătoreşti, a obligaţiilor cu
privire la tratamentul străinilor aflaţi pe teritoriul său angajează răspunderea statului culpabil.
Protecţia diplomatică reprezintă o instituţie cutumiară a dreptului internaţional, născută
în secolul al XIX-lea care desemnează un mecanism prin intermediul căruia un stat, subiect de
drept internaţional, ia cunoştinţă de faptul unul dintre conaţionalii săi, persoană fizică sau
juridică a suferit un prejudiciu pe teritoriul altui stat. 316
Mecanismul se înscrie în contextul protecţiei străinilor şi a fost stabilit în scopul de a
acoperi absenţa capacităţii juridice internaţionale a persoanei.
Instituţia este o funcţie a suveranităţii pe care statele o au în cadrul comunităţii
internaţionale, precum şi o prectică interstatală care a devenit o regulă a dreptului internaţional
cutumiar.317
Definiţia protecţiei diplomatice este întâlnită şi în hotărârile Curţii Permanente de
Justiţie Internaţională, caracterul său fiind similar cu cel întâlnit în doctrină. Astfel, în hotărârea
sa cu privire la cauza Mavrommatis, a prevăzut dreptul statului de a-şi ocroti proprii cetăţeni
drept principiu fundamental al dreptului internaţional.318
Protecţia diplomatică constituie o modalitate paşnică de reglementare a diferendelor
existente între subiectele de drept internaţional. În vederea punerii sale în aplicare este necesară
o ficţiune: a face astfel încât prejudiciul suferit de persoana privată, care nu este subiect de
drept internaţional, să fie considerat ca un prejudiciu suferit de statul al cărui conaţional este
persoana respectivă.
Unificând ideile de mai sus se poate concluziona că protecţia diplomatică constituie
totalitatea acţiunilor sau metodelor paşnice de reglementare aplicate de către statul naţional,
care acţionează în nume propriu dar în interesul cetăţeanului prejudiciat moral sau material, ca
rezultat al comiterii unui delict internaţional pe teritoriul statului de reşedinţă. 319
Ca instituţie cutumiară, regulile de punere în aplicare a acestei modalităţi particulare de

reglementare a diferendelor fac, în prezent, obiectul unei codificări a Comisiei de drept
internaţional a Naţiunilor Unite.
În consecinţă, trebuie făcută o distincţie între condiţiile de punere în aplicare a protecţiei
diplomatice şi procedura urmată.
5.6.1. Condiţiile punerii în aplicare a protecţiei diplomatice
Pentru ca o persoană privată, care a suferit un prejudiciu, să poată cere statului său să
acţioneze în numele ei pe lângă statul “acuzat”, se impun prin normele dreptului internaţional
anumite condiţii pentru toate cele trei părţi: condiţia de naţionalitate între persoana privată şi
statul său, epuizarea căilor interne de recurs şi condiţia “clean hands”
• Legătura de cetăţenie între persoana privată care a suferit prejudiciul şi statul
său
316
Y.Dubois, H. Tigroudja, op.cit, p 114.
317
318
319
79
Potrivit formulei utilizate de CPIJ în cadrul hotărârii emise în anul 1924 în motivarea
cauzei privind concesiunile Mavrommatis în Palestina, atunci când un stat ia cunoştinţă de
cauza unei persoane private, “acest stat valorifică (…)posibilitatea pe care o are de a face să
fie respectat dreptul internaţional în ceea ce priveşte persoana conaţionalilor săi”. 320
Legătura de naţionalitate între persoana privată şi stat constituie, principala condiţie în
exercitarea protecţiei diplomatice.
În practică, această condiţie aparent simplă presupune, în anumite situaţii, mari
dificultăţi. În cazul schimbării de naţionalitate a unei persoane fizice sau juridice, în perioada
cuprinsă între momentul în care a suferit prejudiciul şi momentul în care ea a cerut reparaţia
acestuia, de exemplu, dreptul internaţional prevede că poate acţiona numai statul a cărui
naţionalitate o avea persoana respectivă în momentul consumării faptelor.
Cea de-a doua ipoteză, mai frecventă, priveşte problema opozabilităţii naţionalităţii:
se întâmplă, într-adevăr, ca naţionalitatea unei persoane private pentru care un stat şi-a asumat
răspunderea să fie contestată de statul împotriva căruia se îndreaptă reclamaţia, naţionalitatea
neapărînd ca efectivă, de exemplu, în sensul că persoana privată nu ar avea o legatură reală cu
statul “său” de naţionalitate.
Cauza Nottebohm judecată de CIJ în anul 1955 a ridicat această problemă şi Curtea a
decis că în cazul dublei cetăţenii a unui individ, prioritatea apaţine legăturii efective de
naţionalitate. (Vezi supra p. 66)
În ceea ce priveşte persoanele juridice, se poate ivi şi o altă dificultate, astfel cum o
arată Cauza Barcelona Traction, judecată de CIJ în 1970.321 În cadrul cauzei menţionate,
sediul social al societăţii se găsea în Canada, dar aceasta din urma nu înţelesese să îşi exercite
protecţia diplomatică.
Rămâneau astfel două state, Spania, pe teritoriul căreia aveau loc activităţi ale societăţii
şi Belgia, a cărei naţionalitate o aveau acţionarii societăţii. CIJ a considerat că numai Spania
avea calitatea de a acţiona pe planul protecţiei diplomatice.
Regula epuizării căilor de recurs
În virtutea acestei reguli, particularul care doreşte să beneficieze de protecţia
diplomatică a statului său trebuie să fi exercitat căile interne de recurs existente în cadrul
statului considerat ca fiind responsabil de prejudiciul suferit.
Ar fi prematur ca un stat să invoce violarea unei reguli de drept internaţional fără a da
posibilitatea statului culpabil să înlăture consecinţele actului delictuos.
Regula de mai sus are o finalitate evidentă: să permită statului “acuzat” de cunoaşterea
unor fapte aflate la originea acţiunilor persoanei private, înainte ca acestea să se transforme
într-un litigiu internaţional. Statul trebuie să fie în stare să acopere paguba cauzată persoanei
private, dacă este cazul. 322
Recurgerea la protecţia diplomatică nu trebuie să fie decât subsidiară, şi să intervină în
caz de eşec al procedurilor interne. Dreptul internaţional anulează, totuşi, această obligaţie a
particularului atunci când căile interne de recurs ar fi inutile (recursul este inexistent sau
inadecvat, există o jurisprudenţă “bine stabilită” în defavoarea particularului, actul contestat
se clasează printre actele de guvernământ în cadrul ordinii interne).
În practică, chiar dacă epuizarea căilor de recurs revine individului, nerespectarea
acestei condiţii va fi imputată statului reclamant care ar decide să îşi asume răspunderea pentru
naţionalul său.
Condiţia “clean hands “
320
321
322
80
Această condiţie a “mâinilor curate” a fost împrumutată de dreptul internaţional din
sistemul Common Law care nu autoriza indivizii să pună în aplicare o acţiune judiciară decât
dacă nu aveau nimic să îşi reproşeze.
În dreptul internaţional, persoana care cere statului său să îşi asume răspunderea în
numele ei trebuie să fi avut o “conduită corectă” în raport cu statul împotriva căruia este
adresată reclamaţia. Dacă se va demonstra că persoana a violat legislaţia internă a statului de
reşedinţă sau a desfăşurat o activitate contrară dreptului internaţional, cererea de solicitare a
protecţiei diplomatice din partea statului naţional va fi inadmisibilă.
Este necesar a şti ce reprezintă o conduită corectă: insulte, critici sau orice altă acţiune
lipsită de respect îndreptată împotriva statului sunt considerate ca reprezentând o conduită
incorectă.
În cauza Barcelona Traction, CIJ a constatat că nerespectarea legilor statului de către
persoanele private nu este considerată ca fiind o conduită incorectă care să impună respingerea
cererii de a exercita protecţia diplomatică. 323
Astfel, este evident faptul că statul în cauză nu va risca să pericliteze relaţiile sale cu un
alt stat asumându-şi răspunderea pentru un individ care a avut o conduită negativă în ceea ce îl
priveşte pe acesta din urmă. El va aprecia în funcţie de gravitatea faptelor imputate.
5.6.2. Punerea în aplicare a protecţiei diplomatice
Atunci când o persoană fizică sau juridică solicită protecţie statului său de naţionalitate,
acesta poate accepta sau poate refuza să îşi asume răspunderea reclamaţiei.
Asumarea are drept consecinţă internaţionalizarea litigiului, ceea ce ar putea conduce,
dacă este cazul, la determinarea măsurilor de reparaţie a prejudiciilor suferite. 324
5.6.3. Comportamentul statului ca subiect de drept internaţional
Regulile referitoare la atribuirea unui anumit comportament statului pot fi enunţate
simplu: orice abatere a organelor sale îi este imputată.
Statul este responsabil, pe plan internaţional, de acţiunile sau omisiunile organului de
stat, care este astfel desemnat în virtutea dreptului intern (articolul 4 al proiectului CDI). 325
Astfel, chiar dacă în dreptul intern puterea executivă trebuie să se abţină de la a
interveni în exercitarea puterii judecatoreşti, de exemplu, ea va fi răspunzătoare, pe plan
internaţional, de orice decizie a justiţiei interne care va fi considerată contrară dreptului
internaţional.
În acelaşi mod, în cadrul unui stat federal, federaţia este responsabilă de activitatea
entităţilor federale, când însăşi Constituţia îi interzice să intervină în activitatea acestora din
urmă.
De asemenea, pe plan contencios, statul nu va putea invoca structura sa federală pentru
a fi exonerat de răspunderea internaţională.
În cauza “Breard”326 dintre Paraguay şi Statele Unite, acestea din urmă au recurs la
argumentul structurii lor federale pentru a explica faptul că puterea centrală nu este în măsură
să oblige guvernatorul statului Virginia să amâne execuţia unui condamnat la moarte.
323
324
325
Y.Dubois, H. Tigroudja, op.cit, p 118-119
326
Angel Francisco Breard, cetăţean paraguayan condamnat la moarte în statul american Virginia. Găsit vinovat
pentru tentativă de viol şi asasinare, în anul 1992, a unei vecine, Breard a fost ucis prin injecţie letală în anul 2004,
in ciuda intervenţiei energice a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, care solicitase, la 9 aprilie 2004,
clemenţă pentru criminal. Parchetul de la Richmond (capitala statului Virginia) a recunoscut că Breard nu a
beneficiat de un articol al Convenţiei de la Viena din anul1963 cu privire la relaţiile consulare, care stipulează că
un deţinut încarcerat într-un alt stat decât cel din care provine poate avea intrevederi cu reprezentanţii diplomatici
ai ţării de origine.
81
Bazându-se pe dreptul internaţional general, CIJ a înlăturat acest mijloc de apărare şi
a reamintit că statul, singurul reprezentant în dreptul internaţional al tuturor entităţilor care îl
compun, are obligaţia de a respecta şi de a face să fie respectate obligaţiile sale internaţionale.
Aceasta înseamnă, la fel ca în ordinea juridică naţională, că numeroase persoane
,,gravitează” în jurul statului şi pot acţiona în numele său.
Problema este aceea de a şti dacă o persoană privată care acţionează în numele statului
poate determina, pe plan internaţional, răspunderea sa în caz de încălcare a dreptului
internaţional.
Potrivit articolului 5 al proiectului CDI: “este considerat o faptă a statului, potrivit
dreptului internaţional, comportamentul unei persoane sau al unei entităţi care nu reprezintă
un organ al statului în sensul articolului 4, dar care este abilitată prin dreptul acelui stat să
acţioneze în virtutea unor prerogative care ţin de puterea publică,.”
Statul nu este exonerat de răspundere dacă organul, persoana sau entitatea respectivă
îşi depăşeşte atribuţiile comiţând astfel un exces de putere (articolul 7).
Pe de altă parte, articolul 8 adaugă în afară de ipoteza prerogativelor de putere publică,
următoarea precizare: ,,comportamentul unei persoane sau al unui grup de persoane este
considerat faptă a statului, potrivit dreptului internaţional, dacă persoana sau grupul de
persoane prin însuşirea acestui tip de comportament acţionează în fapt ca urmare a
instrucţiunilor, directivelor sau controlului pe care îl deţine statul respectiv”.
Precedentul articol trebuie coroborat cu articolul 11, care arată că: “un comportament
care nu poate fi atribuit unui stat potrivit articolelor precedente, este totuşi considerat ca fiind
o faptă a statului respectiv, conform dreptului internaţional dacă, şi în măsura în care, acel
stat recunoaşte şi îşi însuşeşte comportamentul ca fiind al său”.
Cele două dispoziţii au făcut obiectul a numeroase dezbateri şi au avut consecinţe
practice, în măsura în care ele vizează problema esenţiala a statutului persoanelor private. 327
Dacă ignorăm prerogativele de putere publică, principiul constă în faptul că statul nu
îşi poate angaja răspunderea pentru comportamentul persoanelor private. Dar, uneori, în spatele
activităţii persoanelor private şi fară să existe o abilitare oficială regăsim intervenţia statului.
Un asemenea caz este, de exemplu, acela al terorismului de stat sau al conflictelor care
pot părea conflicte interne şi private dar care, în realitate, sunt internaţionale, referindu-se la
controlul exercitat de către state.
Aceste chestiuni au stat la baza mai multor cauze aduse în faţa justiţiei internaţionale
şi, în special, în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie şi a Tribunalului penal internaţional privind
fosta Iugoslavie.
În “Cauza Personalului diplomatic şi consular american din Teheran“, CIJ nu a
atribuit statului iranian responsabilitatea luării de ostatici. 328
În schimb, răspunderea statului a fost angajată pentru a nu crea un precedent şi pentru
a reprima această gravă încălcare a dreptului internaţional.
CIJ a recurs la o interpretare strictă a atribuirii răspunderii în ”Cauza activităţilor
militare şi paramilitare în Nicaragua” dintre Statele Unite şi Nicaragua. Cea din urmă dorea
ca SUA să fie recunoscute ca responsabile de săvârşirea de acte de împotrivire şi, mai ales, de
încălcări ale dreptului internaţional umanitar şi ale drepturilor omului. În absenţa unor probe
ale acestor învinuiri, CIJ a refuzat să condamne Statele Unite . 329
Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie (TPII) s-a îndepărtat de această jurisprudenţă
restrictivă în cadrul hotărârii sale din 15 iulie 1999 cu ocazia soluţionării precizând clar
condiţiile de atribuire a actelor unui grup privat statului care îl controlează. Astfel, în Cauza
“Tadic”, instanţa a arătat că “pentru a imputa unui stat responsabilitatea actelor comise de
327
328
329
82
unele grupuri militare sau paramilitare, trebuie să fie stabilit faptul că acesta din urmă
exercita un control global asupra grupului, nu numai în ceea ce priveşte echiparea şi
finanţarea, ci şi în ceea ce priveşte coordonarea sau participarea sa efectivă la planificarea
ansamblului activităţilor militare. Numai pe baza condiţiei enunţate va putea fi angajată
răspunderea internaţională a unui stat în cazul activităţilor ilegale ale unui grup. Totuşi, nu
este necesar să se pretindă decât ca statul să fi dat, fie şefului grupării, fie membrilor sai,
instrucţiuni sau directive în vederea comiterii anumitor acte specifice aflate în contradicţie cu
dreptul internaţional”.330
5.7. Răspunderea organizaţiilor internaţionale
Problema răspunderii organizaţiilor internaţionale este specială întrucât acestea nu sunt

subiecte primare de drept internaţional. Ele sunt create de stat, acţionează după voinţa lor
proprie, iar problema este de a şti dacă, odată create, ele devin o entitate distinctă de aceea a
creatorilor lor, sau nu.
Trebuie să se determine dacă ele dispun de o personalitate juridică internaţională care
să le permită să-şi angajeze răspunderea sau dacă trebuie să se considere că întreaga lor
activitate este, în realitate, activitatea statelor care le compun.
Dificultatea de a răspunde la întrebarea de mai sus se datorează faptului că, destul de
des, tratatele constitutive (Carta Naţiunilor Unite din 1945, Tratatul de la Roma din 1957 care
a creat Comunitatea Economică Europeană) sunt rezervate sau evazive în ceea ce priveşte acest
subiect.
În avizul său din 1949 intitulat Repararea daunelor suferite în interesul Naţiunilor unite,
CIJ a afirmat existenţa unei personalităţi juridice internaţionale a Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi în cadrul propriului său sistem. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a făcut acelaşi
lucru în favoarea Comunităţii.
În prezent se consideră că organizaţiile internaţionale, în general, au o astfel de
personalitate, fiind susceptibile, în calitatea lor de subiecte de drept, să angajeze propria
răspundere în cazul încălcărilor pe care le comit.
Potrivit avizului Curţii: ,,Organizaţia internaţională este destinată să exercite funcţii şi
să beneficieze de anumite drepturi - ceea ce nu se poate explica decât prin faptul că posedă o
largă personalitate internaţională precum şi capacitatea de a acţiona pe plan internaţional.
Ea reprezintă, pentru moment, tipul cel mai elevat de organizaţie internaţională, şi ea nu ar
putea răspunde la intenţiile fondatorilor săi dacă ar fi lipsită de personalitatea internaţională.
Membrii săi, atribuindu-i anumite funcţii, împreună cu obligaţiile şi responsabilităţile
care le însoţesc, au investit-o cu competenţa necesară care îi permite să se achite în mod efectiv
de sarcinile sale.”
În consecinţă, Curtea a ajuns la concluzia că Organizaţia este o persoană internaţională.
CIJ, în avizul din 1980, privind interpretarea acordului din 25 martie 1951 între
OMS şi Egipt preciza că: ,,Organizaţia internaţională este un subiect de drept internaţional
legat de toate obligaţiile care îi impun reguli generale de drept internaţional, de actul său
constitutiv sau de acordurile internaţionale din care face parte.”
Principiul pe care se întemeiază lucrările CDI în materia răspunderii organizaţiilor
internaţionale se referă la faptul că, în calitatea lor de subiecte de drept, acestea sunt
responsabile de încălcările aduse obligaţiilor internaţionale convenţionale sau cutumiare de
care sunt legate.
Astfel, orice faptă ilicită a unei organizaţii internaţionale angajează răspunderea sa
internaţională. De asemenea, se poate vorbi despre existenţa unei fapte ilicite a unei organizaţii
330
83
internaţionale atunci când un comportament constând într-o acţiune sau omisiune este imputat
organizaţiei internaţionale în virtutea dreptului internaţional şi constituie o încălcare a unei
obligaţii internaţionale a acestei organizaţii.
Societatea mondială rămâne oscilantă între două elemente dominante: necesitatea acută
de disciplină şi nevoia de răspundere. Dar, atunci cậnd reglementările internaţionale ar trebui
să fie impuse unui stat, răspunderea ce rezultă este internă şi relativă.
5.8. Măsuri de executare forţată legate de răspundere internaţională
5.8.1. Noţiuni cu caracter general

Într-o societate internaţională descentralizată, în care fiecare dintre subiectele primare
(statele) sunt suverane, este logic ca ,,dreptul propriei dreptăţi” sau ,,de a-şi face dreptate în
nume propriu” să fie recunoscut tuturor atunci când se constată un prejudiciu material sau
juridic al cărui autor refuză, sau întârzie să îl repare. 331
La acest nivel se observă legătura existentă între punerea în aplicare a dreptului şi cea,
diferită dar conexă, a răspunderii internaţionale. Atât una cât şi cealaltă au fost, totuşi,
diferenţiate în mod foarte clar.
Până la apariţia ONU, exercitarea de către un stat a unor măsuri de natură diferită
destinate să îi permită să îşi reintre în drepturi a fost asimilată în mod progresiv de către dreptul
internaţional.332
Punerea în practică a acestora a fost supusă anumitor condiţii, dar a fost întârziată, fiind
lipsită de orice control internaţional.
Potrivit teoriei clasice, obligaţia secundară a statului responsabil de a repara prejudiciile
cauzate prin fapta sa ilicită nu determină imediat exercitarea dreptului statului lezat de a acţiona
în vederea obţinerii unei reparaţii. Dacă statul responsabil se achită cu diligenţa
corespunzătoare de obligaţia sa secundară, victima sa va resimţi într-o manieră pasivă atât
încălcarea dreptului său cât şi, ulterior, reparaţia pe care o pretinde. 333
Ieşirea din pasivitate a statului lezat va consta fie în măsuri destinate a constrậnge
subiectul responsabil să execute reparaţia (executare forţată pe calea represaliilor sau legitimei
apărări în caz de agresiune), fie în măsuri de autoprotecţie, şi anume executarea forţată, în
vederea obţinerii de către el însuşi a reparaţiei prejudiciului suferit.
Ele au un caracter temporar şi ar trebui suspendate dacă faptul ilicit a fost întrerupt sau
dacă diferendul ce a stat la baza adoptării lor se află în curs de a fi reglementat pe cale arbitrală
sau judiciară. De asemenea, măsurile ar trebui înlăturate ,,din momentul în care statul
responsabil se achită de obligaţiile ce îi revin datorită faptei ilicite(...)”.334
Raportul existent între subiectele responsabile şi victime se stabileşte în primul rând
prin comiterea faptei ilicite. Dreptul la acţiune al statelor lezate ia naştere nu ca urmare a
constatării carenţei reparatorii a statului responsabil ci din încălcarea legalităţii internaţionale.
Pericolele pe care le presupune o asemenea extindere a raportului de răspundere sunt diverse.
Ele sunt întreţinute de imprecizia considerabilă a regimului răspunderii pentru “încălcarea
obligaţiilor ce decurg din normele imperative ale dreptului internaţional general” şi de confuzia
menţinută la nivelul lucrărilor CDI ca şi în practica statelor privind scopurile reale ale
contramăsurilor.
5.8.2. Retorsiunea şi represaliile
331
332
Pierre-Marie Dupuy, op.cit, p. 498-499.
333
334
84
În dreptul internaţional clasic se disting în mod tradiţional represaliile şi retorsiunea.
Deşi nu sunt sinonime, există tendinţa, mai ales în limbajul curent, confundării celor două
noţiuni.
Ambele au o trăsătură comună: aceea de a fi măsuri hotărâte ca reacţie la un fapt ilicit
săvârşit de către un alt stat, şi care aduce atingere drepturilor subiective ale statului lezat.
Alte trăsături comune se referă atât la obiectul cât şi la scopul lor: ambele au menirea
de a exercita o presiune asupra unui stat determinat în scopul ca acesta din urmă să respecte
drepturile statului căruia acţiunile sale і-au adus prejudicii.
Diferenţa dintre retorsiune şi represalii rezidă în conţinutul şi natura lor juridică. Dacă
retorsiunea este o măsură licită ce se înscrie în cadrul exercitării competenţelor recunoscute ale
statului în dreptul internaţional, măsura represaliilor reprezintă un act intrinsec ilicit, adoptat
de către un stat lezat ca reacţie la un act ilicit iniţial, săvârşit de către un alt stat. 335
Retorsiunea constă în măsurile de răspuns ale unui stat faţă de actele inamicale, contrare
curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retrorsiune, ca şi actele
la care se răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determină retorsiunea, pot fi
acte legislative, administrative sau judecătoreşti. 336
Represaliile au fost definite de Institutul de Drept Internaţional în anul 1934 ca fiind:
“măsuri de constrângere, ce derogă de la regulile ordinare ale dreptului comun, hotărâte şi
adoptate de către un stat, ca răspuns la actele ilicite săvârşite în defavoarea sa de către un alt
stat, şi având ca scop să impună acestuia prin presiunea exercitată asupra sa, revenirea la
legalitate.” 337
Ele pot fi aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat faţă de alt stat doar
dacă, înainte de a recurge la ele, statul lezat a cerut statului vinovat să repare daunele
provocate prin acţiunile ilegale şi nu a obţinut vreun rezultat. De asemenea, se impune
respectarea principiului proporţionalităţii între actele ilicite şi daunele provocate prin acestea
şi represaliile care se aplică.
Potrivit articolului 51 din proiectul CDI, represaliile: “trebuie să fie proporţionale cu
prejudiciul suferit, ţinându-se cont de gravitatea faptei internaţional ilicite şi de drepturile în
cauză”.338
Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor aparţinând cetăţenilor statului
vinovat, întreruperea relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale
ale represaliilor sunt embargoul şi boicotul.
Embargoul desemnează acţiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile sau
ieşirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa teritorială, pâna când
statul vinovat nu îşi încetează acţiunile ilegale şi nu îl despagubeşte pentru daunele provocate.
Tot o masură de embargo o reprezintă şi reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând statului
vinovat.
Boicotul constă în măsurile de constrângere executate de un stat sau de o organizaţie
internaţională împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de încălcarea dreptului internaţional
(întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale şi de altă natură).339
În dreptul internaţional nu sunt permise represaliile cu caracter militar. Interdicţia
rezultă din principiul general de a nu recurge la forţă, inclus în articolul 2, paragraful 4 al Cartei
335
336
337
338
339
E. Zoller, “ Quelques reflexions sur les contre-mesures en droit international public”, Ed. Melanges Colliard, Paris,
1984, p 373.
85
Naţiunilor Unite, dar şi din dreptul cutumiar, astfel încât CIJ a aplicat-o în litigiul dintre
Nicaragua şi Statele-Unite. 340
Capitolul VI
DREPTUL INTERNAŢIONAL AL SPAŢIILOR
Problemele teritoriale au avut mereu o importanţă deosebită în ceea ce priveşte relaţiile

dintre state. Există numeroase conflicte a căror origine este legată de o problemă teritorială.
Domeniul public internaţional reprezintă un ansamblu de spaţii a căror utilizare se
realizează de către comunitatea internaţională, în ansamblul său, sau numai de cậteva state.341
Indiferent dacă sunt supuse sau nu unei suveranităţi teritoriale, regimul lor juridic este
reglementat de reguli particulare în virtutea acestui interes comun.
Evoluţia ştiinţei a pus accent pe interesul de natură economică (exploatarea resurselor
naturale, energia hidro-electrică, irigaţiile), tehnica (telecomunicaţiile) şi pe cel referitor la
problema protecţiei mediului înconjurător.
Domeniul public internaţional constituie, într-o anumită măsură, terenul la nivelul
căruia s-a născut dreptul internaţional al mediului. Această ramură a dreptului internaţional
rezultă din procesul de conştientizare a ameninţării ce decurge din creşterea demografică, din
progresul tehnologic şi din diversificarea activităţilor umane.
Spaţiile fluviale şi maritime au încetat să mai fie singurii vectori ai poluării
transfrontaliere şi, datorită acestui titlu, supuse reglementării. Acelaşi tratament se aplică, în
egală măsură, şi anumitor fenomene (stratul de ozon, ploile acide, modificările climatice
datorate supraîncălzirii planetei) înregistrate în spaţiul atmosferic.
Eficienţa acţiunii internaţionale este condiţionată de existenţa resurselor financiare,
întrucật poluarea internaţională nu este imputabilă numai statelor industrializate. Ţările aflate
în curs de dezvoltare tolerează uneori tehnici sau practici vătămătoare (despăduriri necontrolate
care agravează efectul de seră, importul de deşeuri periculoase).
Spaţiul cosmic, la rậndul său, începe să fie populat de resturi ale sateliţilor şi există
riscul de poluare în cazul unui accident sau incident survenit la nivelul sateliţilor propulsaţi pe
baza energiei nucleare.
Există o strânsă legătură între protecţia mediului şi respectarea suveranităţii. Convenţia
privind biodiversitatea semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 recunoaşte dreptul suveran al
statelor, mai ales al celor aflate în curs de dezvoltare, deţinătoare a resurselor genetice, vegetale
şi animale, şi încurajează un partaj echitabil cu ţările industrializate.
Progresul tehnicii a deschis noi domenii pentru colaborarea internaţională şi, în acelaşi
timp, a îmbogăţit reglementarea referitoare la utilizarea domeniului public internaţional,
constituit din mare, fluvii, spaţiul aerian şi spaţiul extra-atmosferic.342
340
Hotărậrea CIJ din 27 iunie 1986 în cauza Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua.
341
David Ruzié, op. cit. p. 129.
342
86
6.2. Spaţiul maritim
Din perspectiva dreptului internaţional, spaţiile maritime se constituie din întinderile de

apă sărată, ce comunică în mod liber şi natural fiind astfel excluse apele dulci şi mările
interioare.343 Marea a fost considerată până în secolul al XX-lea ca fiind un spaţiu de circulaţie
unde trebuia să primeze principiul libertăţii.
6.2.1. Elaborarea dreptului mării
Începậnd cu secolul al XVII-lea, se face distincţie între marea liberă, care nu intră în
nicio competenţă teritorială şi diverse alte zone asupra cărora se exercită autoritatea teritorială
a statului riveran, cu respectarea anumitor limite.
Regulile referitoare la dreptul mării au fost, pentru o perioadă îndelungată, cutumiare
în mare masură. Codificarea regulilor adoptate de către ONU s-a realizat avậndu-se în vedere
rolul mării în calitatea sa de rezervor de bogăţii.
Pe baza lucrărilor Comisiei de drept internaţional, au fost adoptate patru convenţii cu
ocazia conferinţei de la Geneva din anul 1958: convenţia privind platoul continental, convenţia
referitoare la pescuit şi la conservarea resurselor biologice ale mării libere, convenţia privind
marea liberă, convenţia referitoare la marea teritorială şi zona contiguă.
Nu au putut fi soluţionate toate problemele în ciuda organizării unei noi conferinţe la
Geneva în anul 1960.
Pe de altă parte, marea încetậnd să mai fie, înainte de toate, o cale de comunicaţie
internaţională, s-a produs în mod rapid o reevaluare a dreptului mării, în prelungirea mişcării
de decolonizare. Iniţial unidimensional, personal şi universal, dreptul mării a devenit ulterior
pluridimensional, teritorial şi situaţional, cu toate că a încetat, în egală măsură, să fie un drept
de mişcare pentru a deveni un drept de influenţă. 344
Convenţiile din 1958 au fost concepute de către un organ compus din experţi juridici
(Comisia de drept internaţional).
Noile reguli au fost adoptate de către un organ politic al ONU: comitetul adậncurilor
marine, compus din reprezentanţii statelor.
A treia conferinţă a dreptului mării (după cele din 1958 şi 1960), convocată de către
ONU, a avut numeroase sesiuni între anii 1973 şi 1982 (divergenţe de opinii, mai ales între
statele industrializate şi cele în curs de dezvoltare; revendicări ale statelor dezavantajate din
punct de vedere geografic; multitudinea şi interdependenţa problemelor examinate). Ea a fost
ocazia multor state aflate în proces de dezvoltare de a-şi valorifica preocupările, pe scena
internaţională, conducând la adoptarea la 10 decembrie 1982 a Convenţiei Naţiunilor Unite
privind dreptul mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica).
Chiar dacă a fost semnată de un mare număr de state, s-au înregistrat înaintea intrării
sale în vigoare, în 1994, absenţi de marcă (Statele-Unite, Marea-Britanie, Germania).
Globalitatea problemelor discutate nu se adaptează unicităţii textului (320 de articole şi
8 anexe). Numărul şi importanţa economică a statelor care riscau să rămậnă în afara cercului
convenţional au determinat unele dificultăţi. Devenea tot mai pregnantă problema
compatibilităţii convenţiei cu anumite legi.
În absenţa statelor puternice din punct de vedere economic, s-au înregistrat mari
probleme de finanţare a regimului de exploatare a adậncurilor marine (Partea a XI-a din
convenţie). Acesta este unul dintre motivele esenţiale pentru care, sub acoperirea unei convenţii
343
David Ruzié, op.cit, p 130.
344
87
de aplicare, un acord, adoptat de către Adunarea generală a Naţiunilor Unite, în iulie 1994, a
modificat substanţial partea a XI-a. În acelaşi timp, acordul punea în aplicare un mecanism
original în scopul de a-i accelera intrarea în vigoare şi de a generaliza acceptarea sa, urmărind,
de fapt, ataşarea acceptării ratificării sau aderării la Convenţia de la Montego Bay. 345
Secolul al XX-lea este secolul de dezvoltare al utilizării spaţiilor maritime ca rezervoare
de resurse biologice şi minerale. Tehnicile permit efectuarea progresivă a unei exploatări a
spaţiilor maritime, a solurilor acestora şi a subsolurilor, aflate din ce în ce mai departe de coastă
şi la adâncimi din ce în ce mai profunde.
Regimul juridic al spaţiilor maritime variază în funcţie de zone. Cu cât distanţa faţă de
coastă este mai mare, cu atât influenţa statului este mai redusă şi principiul libertăţii reintră in
vigoare.
Se disting două categorii de zone maritime: cele asupra cărora statul de coastă îşi
exercită prerogativele şi cele care derivă dintr-un statut internaţionale.
6.2.2. Spaţiile maritime asupra cărora statul îşi exercită prerogativele
• Marea teritorială
Marea teritorială (sau apele teritoriale) desemnează spaţiul marin cuprins între teritoriul
unui stat şi apele sale interioare pe de o parte, şi marea liberă pe de altă parte. 346
Statul îşi exercită, ca şi în cazul teritoriului terestru, suveranitatea asupra mării
teritoriale şi a apelor interioare.
Marea teritorială corespunde zonei maritime adiacente apelor interioare asupra cărora se
exercită suveranitatea unui stat. Articolul 2 din Convenţia privind dreptul mării de la Montego
Bay (1982) arată că „suveranitatea se întinde asupra spaţiului aerian de deasupra mării
teritoriale, asupra fundului acestei mări şi asupra subsolului său.” 347
Delimitarea mării teritoriale a statului a fost multă vreme fixată la trei mile marine, fără
însă ca această limită să fi fost vreodată unanim acceptată. 348
În sec. al XIX-lea această limită corespundea distanţei la care putea fi lansată o ghiulea de tun.
Ea s-a extins ulterior, prin legile interne, ajungând la oarecare stabilitate regula celor 6 mile
marine, iar ulterior, la Conferinţa de la Geneva privind dreptul mării din 1958 s-a recunoscut
dreptul statelor de a-şi stabili lăţimea mării teritoriale între 3 şi 12 mile marine.
Preocupate să-şi lărgească limita mării teritoriale pentru a avea acces neîngrădit la
exploatarea economică a zonelor de coastă, în anii ’70, unele state sud-americane şi-au lărgit
marea teritorială până spre 200 mile marine.
Apariţia şi consacrarea conceptului de zonă economică exclusivă prin Convenţia din 1982
asupra dreptului mării a făcut posibilă stabilirea unei limite acceptate de 12 mile marine
pornind de la liniile de bază pentru toate statele.
Limita interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale o constituie linia de bază.
Aceasta poate fi de două feluri: normală, la litoralul fără sinuozităţi; dreaptă, la celelalte, fiind
o linie ce uneşte punctele extreme ale formaţiunilor de insule, stânci, etc. strâns legate de uscat
şi punctele cele mai avansate ale litoralului. 349
Limita exterioară a mării teritoriale este o linie paralelă cu linia de bază, aflată la 12 mile
marine de aceasta.
Porţiunea de mare aflată între linia de bază dreaptă şi ţărm face parte din apele interioare
ale statului.
345
346
Y. Dubois, H. Tigroudja, op. cit., p 116.
347
348
O milă marină are 1852 metri; nu se confundă cu mila (unitate de măsură anglo-saxonă) care are 1609 metri.
349
Y. Dubois, H. Tigroudja, op. cit., p 117.
88
Statele arhipelag au prevăzut un mecanism de delimitare specific. Întinderea mării
teritoriale, a zonei economice exclusive şi a platoului continental se calculează începând cu
liniile care înglobează insulele ce intră în componenţa statului.
În apele maritime sunt cuprinse şi golfurile şi băile interioare cu o deschidere spre mare
mai mică de 24 mile maritime (această distanţă reprezentând dublul lăţimii acceptate pentru
marea teritorială), precum şi băile şi golfurile „istorice” care, deşi au o deschidere mai mare de
24 mile maritime, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape interioare din
considerente istorice, datorită faptului că o perioadă îndelungată au fost folosite în mod
exclusiv de către acestea. Exemple de golfuri istorice sunt Golful Hudson (Canada), Golful
Bristol (Anglia) sau Golful Granville (Franţa).350
Golfurile şi băile la care sunt riverane două sau mai multe state, incluse în categoria
apelor maritime interioare, se delimitează de către statele respective în baza unor convenţii pe
care acestea le încheie între ele, iar în bazinele astfel delimitate reglementările privind regimul
juridic şi folosinţa acestora aparţin fiecăruia dintre state pentru partea ce-i revine.
Potrivit articolului 7 al Convenţiei de la Montego Bay : ,,Acolo unde coasta este
profund răscroită şi decupată, sau dacă există un şir de insule de- a lungul coastei, în apropierea
imediată a acesteia, metoda liniilor drepte care unesc punctele apropiate poate fi utilizată
pentru a trasa linia de bază începând cu care se măsoară lăţimea mării teritoriale”.
Statul riveran este ţinut să respecte „dreptul de trecere inofensivă” de care beneficiază
navele străine în marea sa teritorială. 351 Se aplică atât navelor comerciale cât şi navelor de
război cu condiţia ca acestea din urmă să nu exercite activităţi „care să aducă atingere păcii,
ordinii sau securităţii statului riveran”352.
Regula expusă mai sus, de origine cutumiară, a fost reluată şi precizată în Convenţia de
la Montego Bay. Aceasta permite o trecere laterală (în tranzit) şi perpendiculară în ceea ce
priveşte intrările şi ieşirile din porturi.
Potrivit art. 8 al Convenţiei din 1982 privind dreptul mării se consideră că trecerea unei
nave prin marea teritorială nu mai este inofensivă dacă nava respectivă: ameninţă cu forţa sau
foloseşte forţa împotrive suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a
statului riveran sau în orice alt mod contrar dreptului internaţional; efectuează manevre sau
exerciţii cu arme de orice fel; culege informaţii care pot să aducă prejudicii apărării sau
securităţii statului riveran; desfăşoară acte de propagandă care prejudiciază interesele apărării
sau ale securităţii; permite decolarea de pe navă sau îmbarcarea pe navă a oricăror aparate de
zbor; îmbarcă, debarcă sau lansează tehnică militară, scafandri, submarine sau orice alte
instalaţii în măsură să efectueze cercetări subacvatice; îmbarcă sau debarcă mărfuri, bani sau
persoane cu încălcarea reglementărilor statului riveran; săvârşeşte acte de poluare gravă a
mediului; desfăşoară activităţi de cercetare, pescuit sau orice alte activităţi care nu au o legătură
directă cu navigaţia.353
Condiţiile trecerii inofensive a navelor maritime prin marea teritorială sunt stabilite de
legislaţia internă a fiecărui stat care are ieşire la mare. Statul riveran nu poate împiedica trecerea
inofensivă prin marea sa teritorială. El poate, însă, să stabilească în cuprinsul acesteia zone
maritime de securitate în care este interzisă intrarea navelor străine de orice fel sau a unor
categorii de nave, poate suspenda temporar dreptul de trecere inofensivă în anumite zone şi
poate să ia în marea sa teritorială măsurile necesare spre a împiedica sau întrerupe orice trecere
care nu este inofensivă.
Pentru navele comerciale, statul riveran poate efectua acte de instrucţie penală sau de
arestare a unor infractori cu privire la faptele penale săvârşite la bordul navei numai dacă:
350
351
352
Articolul 19 din Convenţia de la Montego Bay.
353
89
consecinţele infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată ordinea publică în
marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei a fost cerută de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau consular al statului de pavilion; pentru reprimarea traficului de stupefiante.
Conform legislaţiei sale de poliţie fiscală sau vamală statul riveran are dreptul de vizită,
de reţinere sau de captură a navelor comerciale străine, de control al documentelor navei, al
încărcăturii acesteia şi al documentelor echipajului, de confiscare a produselor interzise aflate
la bordul lor, putând aplica sancţiuni pentru încălcarea regulilor stabilite.
Dreptul de urmărire a navelor care au încălcat legile sau regulamentele de orice fel
privitoare la regimul mării teritoriale poate continua şi după ieşirea în marea liberă a navei
infractoare.
În ce priveşte jurisdicţia civilă, statul riveran de regulă nu poate opri o navă aflată în
trecere inofensivă pentru a-şi exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate la bordul
navei, dar poate lua faţă de navele comerciale măsuri asiguratorii pentru obligaţii asumate în
legătură cu trecerea prin mare.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se bucură
de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. În cazul în care nava respectivă sau
echipajul acesteia încalcă legislaţia statului riveran nava poate fi obligată să părăsească marea
teritorială. În asemenea împrejurări răspunderea pentru orice prejudiciu produs de navă sau de
echipaj revine statului de pavilion.
Intrarea navelor străine cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă în unele
state, inclusiv România, unei aprobări prealabile. Submarinele şi celelalte nave submersibile
au obligaţia ca în marea teritorială să navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional.
Numeroase spaţii maritime nu sunt supuse suveranităţii absolute a statului riveran.
Aceste spaţii, în care autoritatea recunoscută a statului este restrânsă sunt: platoul continental,
zona contiguă şi zona economică exclusivă (ZEE). 354
• Platoul continental
Platoul continental reprezintă un spaţiu pe care Convenţia de la Montego Bay l-a

consacrat ca fiind o ficţiune pur juridică, aproape indiferentă la realităţile geografice ale
adâncului mărilor. El ,,cuprinde solul şi subsolul spaţiilor submarine care se întind dincolo de
limita exterioară a mării teritoriale de-a lungul prelungirii naturale a teritoriului terestru al
acelui stat, până la marginile externe ale limitei continentale” 355.
Sub aspect geologic platoul continental reprezintă prelungirea în pantă sub apele mării
a ţărmului unui stat riveran pâ nă la zona abruptă.
În situaţia în care taluzul continental se întinde pe distanţe foarte mari, de multe sute de
kilometri, aceeaşi convenţie stabileşte că platoul continental nu poate depăşi 350 de mile de la
linia de bază sau de 100 km dincolo de punctul în care adâncimea apei atinge 2500 m.
Delimitarea platoului continental se face, în limitele stabilite de convenţia menţionată,
de către fiecare stat riveran pentru zona sa.
Între statele vecine sau între ţările situate faţă în faţă delimitarea se face prin acordul
părţilor în temeiul dreptului internaţional, cu condiţia ca soluţia la care s-a ajuns să fie
echitabilă.356
Consacrarea juridică a platoului continental a apărut şi s-a impus după al doilea război
mondial, atunci când perfecţionarea mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor submarine
(flora şi faună, zăcăminte de ţiţei şi gaze sau metalifere) a trezit interesul pentru valorificarea
de către statele dezvoltate a unor asemenea resurse.
354
355
Articolul 76 din Convenţia de la Montego Bay.
356
90
Articolul 77 din Convenţia de la Montego Bay privind dreptul mării recunoaşte statului
riveran drepturi suverane privind explorarea şi exploatarea resurselor platoului continental. Au
caracter economic şi sunt exclusive. 357
Teoretic, statul riveran este ţinut să exploateze platoul său continental fără ca prin
aceasta să stânjenească navigaţia liberă sau să aducă atingeri grave resurselor biologice ale
mării.
El poate să construiască sau să implanteze insule artificiale sau alte instalaţii destinate
explorării şi exploatării resurselor din zonă şi să stabilească în jurul acestora zone de securitate
de până la 500 m, fără ca ele să fie amplasate în locuri ce ar stingheri utilizarea normală a căilor
de navigaţie.358
Drepturile statelor terţe: drepturile statului riveran nu aduc atingere, în principiu,
regimului apelor şi nici celui al spaţiului aerian: Conferinţa de la Geneva privind dreptul mării
din anul 1958 recunoaşte libertatea de navigaţie, de pescuit, de cercetare ştiinţifică şi de zbor.
Convenţia de la Montego Bay din anul1982, a consacrat, pe de altă parte, noţiunea de
zonă economică exclusivă înlăturậnd libertatea de pescuit; însă drepturile legate de exploatarea
resurselor nebiologice vor fi limitate la 200 de mile marine.
• Zona economică exclusivă (ZEE)
În paralel cu negocierile ce aveau loc în cadrul celei de-a treia conferinţe a Naţiunilor
Unite privind dreptul mării, dreptul cutumiar internaţional a consacrat noţiunea de “Zonă
Economică Exclusivă”, a cărei natură juridică exactă este greu de precizat (zonă de tranziţie,
dar care nu este legată nici de marea liberă, deci distinctă de zona contiguă, nici de marea
teritorială).
ZEE a fost consacrată prin Convenţia de la Montego Bay. Lăţimea sa maximă este de
200 mile începând de la liniile de bază (art. 57 al Convenţiei). Statul riveran exercită asupra
acestui spaţiu “drepturi suverane” mai ales în domeniul economic şi vamal. 359
Spre deosebire de platoul continental, ZEE trebuie să facă obiectul unei proclamaţii
pentru statul costier. Drepturile suverane exercitate de stat asupra acestei zone sunt condiţionate
de actul unilateral.
Statul riveran are drepturi suverane numai în ceea ce priveşte explorarea, exploatarea,
conservarea şi gestionarea resurselor naturale biologice şi nebiologice. Poate desfăşura
activităţi de producere a energiei prin utilizarea apei, curenţilor marini şi vậntului. Fixează
volumul total al capturilor de peşte ce se pot realiza şi determină volumul propriei sale capturi.
Are dreptul de a instala şi de a utiliza insule artificiale, instalaţii şi utilaje. Poate efectua
activităţi de cercetare ştiinţifică în domeniul marin.Are obligaţia de a proteja şi de a conserva
mediul marin. Noţiunea de ,,drepturi suverane” nu se confundă cu exerciţiul suveranităţii. 360
Statele terţe păstrează libertatea de navigaţie, de zbor şi de montare a cablurilor şi
conductelor. Statele fără litoral şi cele care au caracteristici geografice speciale (de ex: statele
riverane ale unei mări închise sau semi-închise) pot pretinde practicarea pescuitului potrivit
unei “formule echitabile”, în zonele exclusive ale statelor riverane). 361
Delimitarea zonei între statele ale căror ţărmuri sunt adiacente sau se găsesc faţă în faţă,
se va face în aceleaşi condiţii şi presupune dificultăţi similare celor caracteristice platoului
continental. Statele se vor putea pronunţa în favoarea unei delimitări a platoului continental şi
a zonei economice exclusive potrivit unei linii unice.
Independent de intrarea în vigoare a Convenţiei din 1982, mai mult de două treimi
dintre statele riverane au adoptat o legislaţie care le consacră drepturile asupra unui spaţiu
357
Jean-Claude Zarka, op.cit., p. 12.
358
359
360
361
91
maritim dincolo de limitele apelor teritoriale (zona economică exclusivă, zona economică sau
zona de pescuit). Aceste legislaţii au un conţinut foarte diversificat (drepturi exclusive, putere
discreţionară, jurisdicţie exclusivă). 362
6.2.3. Spaţiile maritime internaţionale
Descoperirea pe fundul mărilor şi oceanelor, în zona mării libere, dincolo de limita
exterioară a platoului continental, a unor importante zăcăminte care în condiţiile dezvoltării
spectaculoase a tehnicii contemporane ar putea deveni în scurt timp exploatabile a adus în prim
planul preocupărilor statelor lumii, în special a celor cu o dezvoltare tehnologică mai puţin
avansată, necesitatea stabilirii unor reguli de drept internaţional privind exploatarea acestei
zone, astfel ca ea să nu se facă în beneficiul exclusiv al statelor dezvoltate, ci în folosul tuturor
statelor lumii.
Convenţia de la Montego Bay a consacrat existenţa şi regimul acestor spaţii. Alături de
marea liberă, unde domină principiul libertăţii, Convenţia a creat “Zona”, patrimoniu comun
al umanităţii.
• Gestionarea spaţiilor submarine
Mai multe rezoluţii ale Adunării generale a ONU, începând cu deceniul al şaptelea, au
instituit un moratoriu asupra exploatării spaţiilor submarine, în aşteptarea convenirii unui regim
internaţional şi au stabilit unele principii privind exploatarea acestei zone, declarată ca
patrimoniu comun al umanităţii.
Astfel, în anul 1968 a fost creat un ,,Comitet al utilizării paşnice a adâncurilor mărilor
şi oceanelor în afara limitelor jurisdicţiei naţionale”, ale cărui lucrări permiteau Adunării
Generale să adopte două importante rezoluţii. 363
Cea dintâi, din anul 1969, decidea exploatarea resurselor adâncurilor marine de către
orice persoană fizică sau juridică, în aşteptarea unui regim internaţional. Niciun stat dezvoltat
nu a votat în favoarea acestei rezoluţii.
A doua rezoluţie, din 17 decembrie 1970, a fost intitulată ,,Declaraţia principiilor ce
reglementează regimul adâncurilor marine, precum şi subsolul acestora, în afara limitelor
jurisdicţiei naţionale”. Adoptată cu 108 voturi şi 14 abţineri, rezoluţia a fixat cele mai
importante principii ale regimului de exploatare a adâncului marilor în cadrul căruia se regăsesc
regulile de neapropriere naţională şi de afectare a acestor zone unor scopuri paşnice, reguli deja
întâlnite în cazul mării libere.
În mod contrar actelor precedente, Declaraţia nu permite libertatea de utilizare şi
stabileşte că adâncurile marine şi resursele acestora fac parte din ,,patrimoniul comun al
umanităţii”. Convenţia de la Montego Bay (partea a XI-a) va trata acest subiect în profunzimea
sa şi va adăuga regulilor regimului general pe cele ce stabilesc organizarea instituţională a
gestionării adâncurilor marine. 364
Întrucât Convenţia stabilea principii care exprimau îndeosebi punctul de vedere al ţărilor
în curs de dezvoltare, unele state dezvoltate nu au semnat sau au amânat ratificarea acesteia,
prin urmare, ulterior, s-a încheiat un Acord referitor la aplicarea părţii a XI-a din Convenţia
din anul 1982, intrat în vigoare cu titlu provizoriu la 29 iulie 1994, menţionându-se că ambele
instrumente juridice trebuie să fie interpretate şi aplicate împreună atunci când este vorba de
regimul zonei patrimoniului comun al umanităţii. 365
Documentul se limitează aparent la a da o interpretare anumitor dispoziţii din convenţie.
În realitate însă, fiind însoţit de o anexă care face parte integrantă din acord, determină o reală
revizuire a textului iniţial cu privire la un anumit număr de elemente esenţiale ale regimului de
gestionare a adâncurilor marine prevăzut în cadrul Convenţiei din anul 1928.
362
363
V.A. de Marfy, La genese du nouveau droit de la mer, Ed. Pedone, Paris, 1980, p 321.
364
365
92
Revizuirea, efectuată potrivit unor modalităţi foarte puţin uzitate, a devenit necesară, în
special, datorită noilor perspective de exploatare a resurselor adậncurilor marine. 366
• Marea liberă
Principiul mării libere, „Mare liberum” a fost formulat în 1609 de marele jurist Hugo
Grotius, în condiţiile în care, datorită dezvoltării comerţului internaţional, vechiul principiu al
mării închise, „Mare clausum”, specific Evului Mediu şi de care profitau marile puteri navale
ale epocii care revendicau drepturi exclusive asupra unor mări sau a unor porţiuni din oceane,
nu mai satisfăcea interesele proprii cu acces în toate zonele lumii.
Principiul s-a impus apoi pe cale cutumiară, dar consacrarea sa convenţională nu s-a
produs decât în secolul trecut prin Convenţia de la Geneva din 1958 asupra mării libere.
Marea liberă descrie spaţiul maritim care nu este cuprins în zonele aflate sub
suveranitate şi în zonele asupra cărora statul exercită drepturi suverane şi reprezintă ansamblul
spaţiilor marine care se întind dincolo de apele interioare şi de marea teritorială a
diferitelor state.367
Regimul său de libertate a fost consacrat încă din secolul al XVII-lea fiind reluat
ulterior în cadrul Convenţiilor de la Geneva din anul 1958 şi Montego Bay din anul 1982.
Articolul 86 din Convenţie defineşte marea liberă ca fiind constituită din: „orice parte
a mării care nueste cuprinsă în ZEE, marea teritorială sau apele interioare ale unui stat, nici
în apele arhipelagice ale unui stat arhipelag”. 368
Marea liberă este un res nullius, prin urmare nu poate face obiectul niciunei încercări
naţionale de însuşire. Libertatea, element caracteristic al mării libere, pare la prima vedere
nelimitată. Cutuma şi convenţiile afirmă, într-adevăr, libertatea de navigaţie, de survol, precum
şi pe aceea referitoare la montarea de cabluri şi conducte, la pescuit, la construirea de insule
artificiale.
Libertatea mărilor nu este, însă, absolută.
Convenţia din 1982 impune statelor obligaţia de a coopera în această zonă şi de a-şi
exercita libertăţile consacrate luând în consideraţie interesele celorlalte state, precum şi
drepturile acestora cu privire la activităţile din zona internaţională a spaţiilor submarine. 369
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv paşnice. Sunt interzise, de
exemplu, experienţele nucleare în marea liberă şi spaţiul aerian de deasupra sa sau plasarea de
arme nucleare pe fundul mărilor şi oceanelor. Marea liberă nu este, însă, demilitarizată,
neutralizată şi denuclearizată, restricţiile menţionate având un caracter parţial, astfel că în timp
de pace în marea liberă este permisă existenţa flotelor maritime militare, iar în timp de război
marea liberă poate fi folosită ca teatru de operaţii militare.
De asemenea, în marea liberă statelor le revin o serie de obligaţii în legătură cu
prevenirea şi sancţionarea unor fapte care constituie ameninţări la adresa întregii comunităţi
internaţionale.
Dreptul aplicabil este cel al pavilionului şi numai statul al cărui pavilion este arborat de navă
poate recurge la măsuri de siguranţă. Reţinem, totuşi, că principiul competenţei statului în ceea
ce priveşte navele care îi arborează pavilionul prezintă câteva excepţii:
- prevenirea şi pedepsirea transportului de sclavi pe navele aflate sub pavilionul lor;
- cooperarea în vederea reprimării pirateriei în orice loc aflat în afara jurisdicţiei unui
stat;
- cooperarea pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrofe;
- cooperarea în vederea interzicerii emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune;
- protejarea conductelor şi cablurilor;
366
367
Bricce Soccol, op. cit., p. 11.
368
369
Antoine Vialard, Droit maritime, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1997, p. 269.
93
- prevenirea poluării mărilor, etc.370
Statele riverane se bucură de dreptul de a urmări navele care au comis abateri de la
reglementările stabilite, în cadrul zonelor de competenţă naţională.
Navele de război ale tuturor statelor au în acest sens dreptul de a vizita orice navă,
indiferent de naţionalitatea pavilionului acesteia, dacă există suspiciuni că la bordul său se
săvârşesc fapte de natura celor menţionate şi de a urmări o asemenea navă până ce aceasta intră
în zona de jurisdicţie a unui stat. 371
Statele au, de asemenea, obligaţia de a coopera pentru a asigura ca navele comerciale să
poată naviga în deplină securitate şi de a lua toate măsurile pentru prevenirea abordajelor pe
mare şi acordarea de ajutor navelor aflate în pericol, echipajelor acestora şi celelalte persoane
aflate la bordul navelor. 372
• Zona contiguă
Zona contiguă desemnează spaţiul maritim ce se întinde de la limita exterioară a mării
teritoriale până la o anumită distanţă în larg.
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care anumite puteri
maritime şi-au rezervat încă din secolul al XVIII-lea unele drepturi de control exclusiv în
domeniul vamal, apoi şi în alte domenii, pentru protejarea mai bună a intereselor lor, în
condiţiile în care marea teritorială nu depăşea 3 km în lărgime.
Deşi Convenţia din anul 1982 nu defineşte natura sa juridică, ea poate totuşi fi
considerată, în continuare, ca reprezentậnd o parte din marea liberă.
Convenţia de la Geneva privind marea teritorială şi zona contiguă a limitat întinderea
acestor două spaţii la 12 mile marine. Convenţia din anul 1982 prelungeşte distanţa iniţială la
24 de mile marine.
Statul riveran poate exercita un control în scopul de a preveni orice atingere ce poate fi
adusă legislaţiei vamale, fiscale, sanitare sau normelor referitoare la regimul trecerii
frontierelor de stat. Zona contiguă este, într-o oarecare măsură, un spaţiu-tampon, ce permite
statului să protejeze marea teritorială şi teritoriul terestru.373
Statul riveran poate exercita măsuri proprii în cazul încălcării legilor sau a
reglementărilor naţionale, în situaţia în care urmărirea a început în apele interioare sau în marea
teritorială.
6.2.4. Instituţionalizarea spaţiilor maritime
Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI) reprezintă instituţia specializată a
Naţiunilor Unite, însărcinată cu soluţionarea problemelor de natură maritimă.
Creată în anul 1948, devenită operaţională în 1958, OMI are ca scop principal
încurajarea colaborării statelor şi adoptarea unor norme ,,cật se poate de avansate” în materia
securităţii maritime şi a navigaţiei dar şi a prevenirii poluării marine.” 374 În vederea realizării
scopului său, OMI poate face recomandări pentru elaborarea unor proiecte de convenţii şi poate
să convoace conferinţe.
Compusă din 162 de state membre (dintre care majoritatea sunt puteri maritime ), OMI
a permis adoptarea a mai mult de 40 de convenţii şi 800 de coduri, culegeri de reguli sau
recomandări. Ea se află, la originea Convenţiei Internaţionale pentru salvgardarea vieţii umane
pe mare din 1960 precum şi a Convenţiei Internaţionale pentru prevenirea poluării provocate
de nave din 1973 (ambele fiind amendate în mod regulat). 375
370
Bricce Soccol, op. cit., p. 12.
371
372
373
Jean Combacau, Serge Sur, op. cit, p 234.
374
Catherine Roche, op. cit., p.121.
375
V.A. de Marfy, op. cit., p. 351.
94
Tribunalul Internaţional al Dreptului Mării (TIDM) este un organ judiciar
independent creat de Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării, competent să
soluţioneze toate diferendele sau cererile referitoare la interpretarea şi aplicarea Convenţiei de
la Montego Bay. Prima sesiune a tribunalului a avut loc în anul 1996.
Tribunalul este alcătuit din 21 de membri independenţi aleşi dintre persoane care se
bucură de o bună reputaţie şi care posedă o competenţă notorie în domeniul dreptului mării. În
aplicarea dispoziţiilor Statutului, Tribunalul a constituit Camerele următoare: o Cameră pentru
procedura sumară, o Cameră pentru reglementarea diferendelor referitoare la spaţiile
submarine şi o Cameră competentă să soluţioneze diferendele referitoare la exploatarea
mărilor.376
6.3. Strâmtorile internaţionale
Strâmtorile internaţionale sunt întinderi de apă situate între porţiuni de uscat formând
treceri înguste pentru navigaţie. Regimul juridic al acestora interesează atât statele riverane,
pentru asigurarea propriei lor securităţi, cât şi celelalte state ale lumii, pentru facilitarea
navigaţiei libere a navelor proprii, strâmtorile făcând posibilă scurtarea rutelor între diferite
porturi ale lumii.
Până la Convenţia din 1982 asupra dreptului mării, dreptul internaţional nu cuprindea
reguli general acceptate privind navigaţia prin strâmtorile internaţionale, existând doar
reglementări punctuale asupra unora dintre acestea: Bosfor şi Dardanele (la Marea Neagră),
Sun, Belul Mare şi Belul Mic (la Marea Baltică), Gibraltar, Magellan etc. 377
Regimul juridic stabilit prin Convenţia din 1982 prevede că prin strâmtorile care leagă
o parte a mării libere sau o zonă economică exclusivă cu o altă parte a mării libere sau a zonei
economice exclusive statele au un drept de trecere în tranzit pentru navele lor, similar dreptului
de trecere inofensivă prin marea teritorială. Aceasta înseamnă că navele în cauză trebuie să
realizeze un trafic continuu şi rapid, să se abţină de la orice activităţi care necesită o autorizare
prealabilă din partea statului riveran, sau care sunt interzise de acesta, ori ar stânjeni navigaţia
şi să respecte reglementările privind navigaţia în zonă stabilite de statele riverane.
Statele riverane au obligaţia de a asigura dreptul de trecere în tranzit a tuturor navelor în
deplină securitate, fără nicio discriminare. Ele rămân, însă, suverane asupra acestor
strâmtori.378
Strâmtorile Mării Negre
Constituind singura ieşire spre Marea Mediterană pentru ţările riverane Mării Negre,
strâmtorile Bosfor şi Dardanele prezintă atât pentru ţările respective, cât şi pentru alte ţări, o
importanţă politică, militară şi economică deosebită.
Stabilirea unui statut internaţional al Bosforului şi Dardanelelor s-a făcut pentru prima
oară prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi din anul 1874, până atunci Imperiul otoman exercitând
suveranitatea sa deplină asupra acestora.
Alte reglementări au fost realizate îndeosebi prin Tratatul de la Adrianopole (1829), Tratatul
de la Londra (1841) şi Convenţia de la Lausanne (1923). Sub imperiul acestor reglementări
internaţionale regimul juridic al acestor strâmtori a oscilat între libertatea deplină pentru
navigaţie a navelor unor state (Rusia, Anglia etc.) sau pentru toate statele lumii şi închiderea
lor totală pentru navele militare, demilitarizarea şi neutralizarea lor. 379
376
377
378
379
95
Regimul juridic actual al celor două strâmtori este stabilit prin „Convenţia de la
Montreux” din 1936.
Potrivit acestei convenţii circulaţia navelor comerciale prin strâmtori este liberă pentru
toate statele lumii. În timp de război circulaţia este liberă numai dacă Turcia este neutră, iar
dacă Turcia este beligerantă ea poate să interzică trecerea navelor comerciale ale statelor
inamice, asigurând drept de liberă trecere pentru navele statelor neutre, cu condiţia ca acestea
să nu ajute vreun stat inamic.
Navele militare ale altor state au dreptul de a trece prin strâmtori în timp de pace, dar cu
unele restricţii. Statele riverane pot trece prin strâmtori orice navă militară, inclusiv submarine,
acestea însă fiind obligate să navigheze numai ziua şi la suprafaţă; pentru statele neriverane
trecerea navelor militare este supusă unor restricţii de tonaj, de număr de nave şi de tipul
acestora.380
În timp de război, Turcia poate închide strâmtorile pentru navele militare ale statelor
inamice, iar dacă Turcia nu este beligerantă, ea poate permite navelor de război ale altor state
să treacă prin strâmtori, cu condiţia ca statele respective să încheie cu ea acorduri de asistenţă
mutuală. După al doilea război mondial, marile puteri au căzut de acord la Postdam în anul
1945 asupra revizuirii acestui tratat pentru a permite tonaje mai mari ale navelor militare, dar
negocierile purtate ulterior nu au dus la niciun rezultat. 381
6.4. Fluviile şi canalele internaţionale
Adjectivul “internaţional” ar putea lăsa să se înţeleagă faptul că există fluvii şi canale

administrate de dreptul internaţional, acestea neavând posibilitatea de a deveni proprietate
naţională (asemeni zonei internaţionale a adâncurilor marine, de exemplu). În realitate,
caracterul internaţional este cel care a determinat statele să pună în aplicare un regim juridic în
ceea ce priveşte aceste fluvii şi canale.
Dreptul internaţional fluvial a fost, mai întâi, un drept care a administrat navigaţia
potrivit Convenţiei de la Barcelona din anul 1921, apoi a devenit un drept al exploatării prin
Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul referitor la utilizarea cursurilor de apă în alte
scopuri decât navigaţia, din anul 1997.
Ceea ce caracterizează problema fluviilor şi canalelor este, probabil, reglementarea
specifică aplicată fiecărei situaţii prin acorduri bilaterale sau multilaterale.
6.4.1. Trecerea de la dreptul de navigaţie la dreptul de exploatare
Convenţia de la Barcelona din anul 1921, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, a permis
desprinderea unor linii directoare ale regimului juridic al fluviilor transnaţionale:
- libertatea de navigaţie nu este absolută;
- taxele naţionale şi remuneraţia serviciilor (transporturi, etc.) sunt permise. Sunt
interzise însă, taxele al căror obiect este reprezentat de îmbogaţirea celui care le emite;
- statele riverane au, totuşi, anumite obligaţii: lucrări minime de întreţinere, ridicarea
navelor, etc.
Convenţia de la Barcelona nu se aplică navelor de război, pentru care principiul
libertăţii de navigaţie fluvială nu este recunoscut. Pe de altă parte, tratatul este supletiv şi se
aplică numai fluviilor care nu fac obiectul unui regim specific. Produce efecte între statele părţi
ceea ce îi limitează puterea de influenţă. 382
Statelor le-au fost puse noi problematici cu privire la exploatarea care se putea efectua
asupra fluviilor. Fiind vorba despre exploatări hidroelectrice, irigaţii, extracţiei miniere, etc.,
380
381
Antoine Vialard, op. cit., p. 295.
382
96
apărea evident faptul că opţiunile unora vor determina consecinţe cu privire la calitatea cursului
de apă a celorlalţi. 383
În anul 1997, sub egida Naţiunilor Unite, s-a adoptat o convenţie al cărei obiect consta
în a permite o colaborare mult mai largă între statele riverane.
Convenţia se orientează după un nou principiu coordonator în perioada respectivă: cel
al unei utilizări rezonabile şi echitabile a cursurilor de apă în scopul de a asigura o dezvoltare
durabilă în jurul acestor spaţii sensibile. Statele părţi se angajează, astfel, să îşi comunice unul
altuia date ştiinţifice şi tehnice, să înştiinţeze celelalte state cu privire la: proiectele de
amenajare a cursurilor de apă; situaţiile de criză importante ;etc.
Tratatul a fost constituit ca un acord-cadru, el trebuind să atragă după sine acorduri
specifice fiecărui curs de apă existent între statele riverane.
Dreptul aplicabil fluviilor şi canalelor este, în principal, un drept regional care priveşte
în mod deosebit statele riverane. Tratatele specifice se referă, în egală măsură, la fluvii şi
canale.
6.4.2. Regimul juridic specific fluviilor
Fluviile internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau separă teritoriile a
două sau mai multe state şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare.
Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care îl traversează sau asupra
părţii din fluviu care îi revine când acesta desparte două state.
Regimul internaţional al acestor fluvii se referă numai la navigaţie, în privinţa căreia se
aplică, potrivit convenţiilor internaţionale, principiul libertăţii de navigaţie.
Prima afirmare a principiului libertăţii de navigaţie s-a făcut printr-un tratat din 1177
încheiat între mai multe state –oraşe italiene cu privire la râul Pad (Po). Tratatul de la
Osnabruck din 1648 dintre Suedia, Franţa şi Imperiul German prevedea pentru statele
semnatare libertatea de navigaţie pe mai multe fluvii, iar Revoluţia franceză afirma în 1792
principiul libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale.
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1814 se stabilea libertatea de navigaţie pe Rin, iar
Congresul de la Viena (1815) stabilea regimul internaţional al Dunării şi extindea acest
principiu şi la alte fluvii europene, recomandând încheierea de convenţii speciale pentru fiecare
fluviu, ceea ce s-a şi realizat ulterior pentru Oder, Niemen, Elba şi Escaut. 384
Conferinţa de la Berlin din 1885 a stabilit libertatea de navigaţie pe fluviile africane
Congo şi Niger, iar prin tratate şi acte interne ale statelor riverane s-a declarat libertatea de
navigaţie pe fluviul Amazon din America de Sud.
Tratatul de la Versailles a reafirmat regimul de fluvii internaţionale pentru Elba, Oder,
Niemen şi Dunăre.
Din actul final al congresului de la Viena şi din conventiile privind fluviile menţionate
rezultă unele principii privind navigaţia pe fluviile internaţionale:
-statele riverane, care sunt suverane asupra porţiunilor de fluviu situate în limitele
frontierelor lor, sunt singurele în măsură să reglementeze prin acorduri navigaţia pe fluviile
internaţionale;
-în timp de pace navele comerciale ale tuturor statelor au dreptul deplin de a naviga liber,
fără discriminare pe fluviile internaţionale;navele de război ale statelor neriverane nu au acces
pe fluviile internaţionale, iar cele ale statelor riverane pot naviga pe porţiunile de fluviu
aparţinând altor state numai cu permisiunea acestora;
-statele riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de navigaţie, iar pentru lucrările
de întreţinere şi amenajare pe care le execută au dreptul de a percepe taxe corespunzătoare;
383
384
97
-pentru coordonarea activităţii lor în vederea asigurării navigaţiei statelor riverane pot
constitui comisii internaţionale.
Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Societatea Naţiunilor, a elaborat o
convenţie, un statut şi un protocol privind cursurile de apă navigabile de interes internaţional,
care reafirmau principiul libertăţii şi egalităţii de tratament în navigaţia pe fluviile
internaţionale, reluând regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate de un număr relativ
mic de state, astfel că până în prezent nu există o reglementare generală şi uniformă pentru
toate fluviile internaţionale, ci doar unele principii generale şi reglementări punctuale pentru
diferite cursuri de apă. 385
Fiecare dintre convenţiile care relementează regimul juridic al fluviilor precizează
obligaţiile statelor riverane în materie de întreţinere, de acostare, de taxe şi cheltuieli percepute
în momentul tranzitării.
Evoluţia regimului juridic al Dunării
Etapele pe care le-a parcurs reglementarea navigaţiei pe Dunăre sunt edificatoare pentru
evoluţia dreptului fluvial, în general.
O primă etapă o constituie aceea deschisă prin Tratatul de pace de la Paris, din 1856,
care a încheiat războiul ruso-turc (războiul Crimeii). Prin acest tratat s-a stabilit pentru prima
dată un regim juridic general privind navigaţia pe Dunăre, care prevedea libertatea de navigaţie
pentru toate statele - riverane şi neriverane - şi împărţirea fluviului, din punctul de vedere al
desfăşurării şi administrării navigaţiei, în două sectoare: Dunărea fluvială şi Dunărea maritimă.
Pentru cea din urmă a fost creată Comisia Europeană a Dunării, din care făceau parte: marile
puteri europene neriverane - Anglia, Franţa, Prusia - şi alături de ele Sardinia, precum şi marile
imperii, atunci riverane - Austria, Turcia şi Rusia. Din Comisia Europeană a Dunării nu făceau
parte Principatele Române, deşi competenţele Comisiei se exercitau, în principal, pe teritoriul
acestora, unde îşi avea şi sediul.
Dintre atribuţiile cele mai importante ale Comisiei Europene a Dunării menţionăm:
elaborarea regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială la gurile Dunării, mergând până la
utilizarea forţei armate a statelor membre; exercitarea unui drept de jurisdicţie privitor la
încălcările prevederilor regulamentului de navigaţie; stabilirea şi perceperea de taxe pentru
navele care treceau pe Dunăre. Potrivit Tratatului de la Berlin, din 1878, funcţionarii Comisiei
se bucurau de privilegii şi imunităţi ceea ce îi scotea complet de sub incidenţa legilor din
Principate, pe teritoriul cărora îşi desfăşurau activitatea. 386
Datorită competenţelor excesiv de cuprinzătoare acordate Comisiei Europene a
Dunării, s-a vorbit despre „extrateritorialitatea” acesteia, recunoscându-se gravele atingeri
aduse suveranităţii României, Comisia fiind calificată ca un adevărat „stat fluvial”.
Între cele două războaie mondiale România a dus o luptă continuă pentru suprimarea
privilegiilor Comisiei Europene a Dunării şi pentru afirmarea propriei suveranităţi în ce
priveşte puterea de decizie în probleme de reglementare a navigaţiei, stabilirea şi încasarea
taxelor, exercitarea propriei jurisdicţii şi apărarea intereselor sale naţionale, obţinând unele
midificări ale statutului internaţional în favoarea sa.
Astfel, în cadrul Conferinţei de la Paris (2 august 1920 - 23 iulie 1921) a fost adoptată
Convenţia Dunării care reflecta noul raport de forţe între statele europene de la sfârşitul
primului război mondial. A fost, astfel, instituit un regim internaţional pe toată porţiunea
navigabilă a fluviului - de la Ulm până la vărsarea în mare. Regimul era extins şi asupra
principalilor afluenţi ai Dunării, care treceau prin teritoriul mai multor state (Mureşul, Tisa,
Morava, Drava).
385
386
98
În temeiul Convenţiei de la Paris au funcţionat efectiv două organe: Comisia Interna-
ţională a Dunării, pentru cursul superior al fluviului, de la Ulm până la Brăila, din care făceau
parte Anglia, Franţa, Italia şi statele riverane şi Comisia Europeană a Dunării, pentru Dunărea
maritimă, de la Brăila până la vărsarea în mare (cu navigaţia pe braţul Sulina), din care făceau
parte Anglia, Franţa, Italia şi România.
Prin Convenţia de la Sinaia din 1938 o mare parte a atribuţiilor Comisiei Europene a
Dunării au trecut asupra României.
Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre, stabilit la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, este reglementat prin Convenţia de la Belgrad, încheiată exclusiv între statele
riverane, în 1948. În temeiul acestei Convenţii, se recunoaşte statelor riverane suveranitatea
deplină asupra porţiunilor de fluviu aflate în limitele graniţelor lor şi sunt excluse de la
gestiunea navigaţiei pe Dunăre statele neriverane. Este garantată libertatea de navigaţie pe tot
cursul navigabil, de la Ulm până la mare, pentru vasele comerciale ale tuturor statelor, pe bază
de egalitate în ceea ce priveşte taxele şi condiţiile de desfăşurare a traficului. 387
Fiecare stat riveran are dreptul să stabilească condiţiile de navigaţie în porţiunea de
fluviu supusă suveranităţii sale, în temeiul unor norme generale de navigaţie, convenite între
toate statele riverane. Acestea au, de asemenea, dreptul de a exercita controlul vamal şi sanitar
şi jurisdicţia în ceea ce priveşte faptele petrecute în porţiunea de fluviu supusă suveranităţii lor.
Ele sunt obligate să menţină zona în stare de navigaţie, efectuând lucrările necesare în acest
scop.
Navele militare străine nu au acces la navigaţia pe Dunăre. Navele militare ale
riveranilor pot naviga în porţiunile de fluviu ale altor state riverane numai pe baza unor
înţelegeri prealabile cu acele state.
Organismul creat de Convenţia de Belgrad, Comisia Dunării are doar atribuţii de
coordonare şi consultare între statele riverane privind regulile de navigaţie ca şi cele de
supraveghere vamală şi sanitară. Sediul Comisiei este în prezent la Budapesta.
Pentru utilizarea apelor Dunării în scopul producerii de energie electrică, între România
şi Iugoslavia s-au încheiat două tratate bilaterale - Acordurile privind Sistemul hidroenergetic
şi de Navigaţie „Porţie de Fier I” (1963) şi „Porţile de Fier II” (1976).
În urma transformărilor care au avut loc în Europa Centrală şi de Răsărit după 1990, cu
privire la regimul navigaţiei şi utilizării fluviului Dunărea, au intervenit următoarele noi
reglementări:
- Protocolul adiţional la Convenţia de la Belgrad, intrat în vigoare în 1999, prin care
Germania, Croaţia şi Republica Moldova devin părţi la Convenţia din 1948 şi membre cu
drepturi depline în Comisia Dunării;
- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi folosirea durabilă a fluviului
Dunărea, încheiată la Sofia, la 29 iunie 1994. Prin această convenţie se constituie, între statele
părţi, o Comisie internaţională pentru protecţia Dunării, cu sediul la Viena.
Canalul Dunăre - Marea Neagră este un curs de apă navigabil situat în întregime pe
teritoriul României, legând cele două căi internaţionale de navigaţie între Constanţa Sud
(Agigea) şi portul Cernavodă. Făcând parte din apele interioare, Canalul este supus jurisdicţiei
exclusive a statului român.
Întrucât Canalul permite navigaţia pe o rută mai scurtă, alternativă cursului Dunării,
regimul juridic al navigaţiei pe canal a fost stabilit cu luarea în considerare a prevederilor
Regulamentului navigaţiei pe Dunăre în sectorul românesc, adoptat prin decizia celei de-a 31-
a sesiune a Comisiei Dunării din 19 martie 1973.
Principala caracteristică a reglementărilor privind navigaţia prin Canalul Dunăre -
Marea Neagră constă în recunoaşterea libertăţii de navigaţie pentru navele de transport de
387
99
mărfuri şi călători ale tuturor statelor. În acelaşi timp, sunt prevăzute reguli referitoare la
condiţiile de desfăşurare a navigaţiei, aplicabile atât navelor româneşti cât şi străine, cum ar fi
categoriile de nave şi convoaie admise pe canal, în funcţie de capacitatea acestuia, condiţii
tehnice ale navelor şi pilotarea lor, navigaţia prin ecluze, în zona porturilor şi sub poduri etc.
La trecerea prin canal toate navele trebuie să respecte, de asemenea, reglementările
statului român privind prevenirea şi combaterea poluării, de ordin sanitar şi vamal. Pentru
întreţinerea canalului şi serviciile prestate se percep taxe la trecerea navelor prin acesta.
6.4.3. Regimul juridic al canalelor internaţionale
Canalele internaţionale sunt căi maritime de navigaţie artificiale, construite pentru a

lega două mări sau oceane în scopul scurtării rutelor de navigaţie.388
Deşi sunt construite pe teritoriul unui stat şi ca urmare sunt supuse suveranităţii statului
respectiv, importanţa pe care o prezintă pentru navigaţia internaţională a determinat ca statutul
celor mai importante asemenea canale să capete un caracter internaţional în baza unor tratate,
pentru a se asigura dreptul de tranzit prin ele pentru navele tuturor statelor. 389
Trei mari canale: Panama, Suez şi Kiel, au făcut obiectul convenţiilor internaţionale
specifice. Statul pe teritoriul căruia se află săpat canalul îşi păstrează suveranitatea în ceea ce
priveşte construirea acestuia, chiar dacă multiplicarea regimurilor convenţionale al căror obiect
este reprezentat de internaţionalizarea căii de apă poate lăsa impresia că libertatea de navigatie
a devenit normă cutumiară.
Canalul Panama
Inaugurat în anul 1914, traversează istmul Panama în America Centrală, legând
oceanele Atlantic şi Pacific. Sprijinul acordat de Statele Unite statului Panama la obţinerea
independenţei a determinat oficialităţile panameze să încredinţeze SUA realizarea canalului.
De reţinut este faptul că, în prealabil, Franţa făcuse o serie de încercări nereuşite în vederea
realizării lucrării.
În anul 1903, Statele-Unite şi Panama semnează un tratat (Convenţia de la Hay-Brunau
Varilla) prin care Statele-Unite obţin: ,,toate drepturile, puterea şi autoritatea pe care le-ar
avea şi pe care le-ar exercita dacă ar fi suverane pe acest teritoriu”.390 Dispoziţia anterioară
se referă atât la canalul propriu-zis cât şi la fâşia de pământ măsurând şaisprezece kilometri de
fiecare parte a malului. În anul 1977, condiţiile tratatului au fost renegociate. Canalul trece sub
suveranitatea Panama, iar administraţia şi apărarea militară a zonei sunt transferate treptat
acesteia până în 1999, după care dobândeşte un regim de neutralitate garantat de S.U.A.
Canalul de Suez
A fost construit între 1859-1869, pe teritoriul Egiptului, care în acea perioadă se
afla sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pentru a lega pe o rută mai directă Oceanul
Indian, prin Marea Roşie, cu Marea Mediterană.
Administrarea sa a fost încredinţată din anul 1869, data inaugurării sale, Companiei
canalului de Suez, societate franco-egipteană de drept francez.
În anul 1888, Convenţia de la Constantinopol transformă acest canal într-unul
internaţional. În cadrul convenţiei este enunţat clar principiul libertăţii de navigaţie pentru orice
navă şi în orice anotimp. Supravegherea canalului a fost încredinţată iniţial autorităţilor turceşti
şi egiptene iar apoi, în anul 1903, Regatului-Unit al Marii Britanii.391
După naţionalizarea în anul 1956, de către Egipt a Companiei Canalului de Suez ca
expresie a afirmării suveranităţii sale asupra Canalului şi după eşuarea intervenţiei militare a
388
AntoineVialard, op. cit., p. 286.
389
390
391
100
Angliei şi Franţei, care doreau să-şi păstreze privilegiile în zonă, Egiptul a făcut o declaraţie
unilaterală în aprilie 1957 angajându-se să respecte şi după naţionalizare statutul internaţional
al Canalului şi să asigure libertatea de navigaţie deplină a tuturor statelor în condiţiile stabilite
prin Convenţia din 1888.
Canalul Kiel asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului. Tratatul de la
Versailles din 1919 prevedea un drept de trecere pentru toate navele statelor ce aveau o relaţie
paşnică cu statul german, acesta procedând între anii 1885 şi 1895 la realizarea canalului. 392
Germaniei i se recunoştea dreptul de a reglementa paza canalului, precum şi regimul vamal şi
sanitar în zonă.
În anul 1936, Germania a denunţat tratatul şi a elaborat un nou regulament prin care se
menţinea libera trecere a navelor comerciale străine, iar trecerea navelor militare era
condiţionată de obţinerea unor autorizaţii speciale din partea autorităţilor germane. În anul
1945, regimul internaţional al Canalului Kiel a fost restabilit. 393
6.5. Situaţia juridică a navelor
În absenţa unei definiţii pe plan internaţional, poate fi considerată navă orice motor
plutitor, organizat, capabil de a se deplasa urmậnd o direcţie dată în spaţiile maritime şi de a
înfrunta pericolele pe care le presupune marea (sunt excluse plutele şi motoarele de plajă). 394
6.5.1. Naţionalitatea navelor. Efectele juridice ale pavilionului
Legătura unei nave cu un un stat este reprezentată de naţionalitate, care este indicată de
pavilion. Acest atribut, element de individualizare a navei, traduce, în principiu, o veritabilă
legătură politică - subordonarea navei statului în care este înmatriculată. Arborarea pavilionului
marchează naşterea unor drepturi şi obligaţii, statutul navei fiind asemănător cu cel al unei
persoane.
Legile mării au impus vreme îndelungată navelor în marş arborarea pavilionului la
întâlnirea cu un vas de război, prin care să-şi justifice naţionalitatea. Nava incapabilă să-şi arate
pavilionul, apatridă, era asimilată navei pirat. 395
Dovada naţionalităţii rezidă în documentele de bord.
Dreptul internaţional cunoaşte două modalităţi de atribuire a naţionalităţii navelor:
pavilionul naţional şi pavilioanele de complezenţă.
În principiu, trebuie să existe o legatură substanţială (principiul efectivităţii) între o
navă şi statul al cărui pavilion îl arborează. Totuşi, anumite state (ex: Liberia, Panama, Cipru,
Malta) acordă în mod liber dreptul de a le fi arborate pavilioanele. Acestea sunt “pavilioanele
de liberă înmatriculare“ sau „de complezenţă”. Se acordă de către un stat unei nave care nu are
cu acel stat o legătură reală, în afara obligaţiei de a plăti o taxă fiscală (foarte mică) cu prilejul
înmatriculării. O astfel de practică prezintă avantaje pentru armatori (micşorarea costurilor de
exploatare prin recurgerea la un contingent mai mare de marinari străini, o scădere a sarcinilor
sociale).396
La nivel internaţional s-a înregistrat un nivel mai mare de accidente, ceea ce a antrenat
o creştere generală a poliţelor de asigurare. Au fost adoptate măsuri ce vizează în mod indirect
pavilioanele de complezenţă constand în dispoziţiile Convenţiei din anul 1982 privind
controlul calificării echipajelor (art. 94) şi prevenirea poluării efectuată de către nave. 397

393
394
David Ruzié, op.cit., p 134
395
Martine Remond-Gouilloud, Droit maritime, 2e édition, Pedone, Paris, 2003, p. 68.
396
AntoineVialard, op. cit., p. 299.
397
101
Pavilionul nu face dintr-o navă o prelungire a teritoriului naţional. Tradiţia a admis
această ficţiune în secolul al XIX-lea. Ea se regăseşte în hotărârea Curţii Peramanente de
Justiţie dată în cauza Lotus (CPJI, 7 noiembrie 1927). Soluţia este forţată. Competenţele
exercitate de către stat asupra navei nu au caracter teritorial ci personal. Eroarea, încă
răspândită, a luat naştere din ideea că activitatea de la bord nu este, în apele teritoriale, supusă
niciunei competenţe locale, ceea ce dă navei o anumită aparenţă de ex-teritorialitate.398
Statele fără litoral maritim (numite închise) beneficiază de dreptul de a avea o flotă care
să le arboreze pavilionul. Convenţia din 8 iulie 1965 reglementează condiţiile de acces şi de
tranzit ale navelor lor în porturile străine. Convenţia din 1982 confirmă dreptul de acces şi
libertatea de tranzit, dar cu un caracter exclusiv nediscriminatoriu în raport cu alte state.
Dreptul unei organizaţii internaţionale de a avea nave care să îi arboreze propriul
pavilion ridică problema exercitării competenţei jurisdicţionale (absenţa ordinii juridice
aplicabile). Adesea, acestea închiriază nave ale unui stat şi pavilionul organizaţiei garantează
anumite imunităţi.
Statul îşi exercită competenţa personală cu privire la navele ce îi arborează pavilionul
cu condiţia respectării anumitor reguli: semnale, comunicaţii, compunerea şi competenţa
echipajului, condiţii de muncă la bord, securitate. 399
O navă beneficiază de protecţie diplomatică şi de anumite avantaje din partea statului
al cărui pavilion îl arborează (de ordin economic, financiar, asistenţă tehnică sau medicală).
Se deosebesc navele publice (nave de război sau afectate unui serviciu guvernamental)
de navele private ( nave de comerţ ).
Navele de război
Convenţia de la Geneva din anul 1956 şi Convenţia de la Montego Bay din anul 1982
reţin o serie de elemente formale şi nu aptitudinea de a lupta. O navă de război aparţine forţelor
armate ale unui stat şi se caracterizează prin semne exterioare distinctive (flacără de război).
Căpitanul se află în serviciul statului şi echipajul este supus disciplinei militare.
În calitatea sa de element al serviciului public al apărării naţionale ce aparţine unui stat
străin, nava de război beneficiază de imunitate completă; convenţia de la Bruxelles din anul
1926 reglementează problemele de ordin civil ce interesează navele de război.
În timp de pace navele de război au competenţe excepţionale cum ar fi constatarea
infracţiunilor privind protecţia cablurilor submarine sau a actelor de legitimă apărare precum
şi respectarea sancţiunilor economice hotărậte de către Consiliul de Securitate.
În timp de război acestea au o competenţă normală ce constă în controlul exercitat
asupra navigaţiei neutre şi în capturarea navelor inamice.
Navele destinate unui serviciu guvernamental
Navele afectate serviciului de informaţii meteorologice şi navele afectate serviciului
poştal beneficiază de imunitate completă de jurisdicţie.
Navele ce exercită activităţi comerciale sunt supuse regimului general al navelor de comerţ. 400
6.6. Zone cu regim juridic special
Raţiuni de securitate sau de altă natură au determinat ca, în cursul istoriei, anumite zone
ale globului pământesc, unele porţiuni de teritoriu sau zone ale spaţiului maritim, inclusiv
spaţiul aerian de deasupra acestora, aparţinând fie unor state sau făcând parte din patrimoniul
umanităţii, să capete un statut special în baza unor cutume sau prin tratate internaţionale.
398
Martine Remond-Gouilloud, op. cit.., p. 69.
399
David Ruzié, op. cit., p 137
400
Antoine Vialard, op. cit., p. 300.
102
Asemenea zone cu statut special sunt, pe de o parte, zonele demilitarizate, zonele
neutralizate şi zonele denuclearizate, iar pe de altă parte zonele polare (Arctica şi Antarctica).
Zonele demilitarizate
Sunt porţiuni de teritoriu în care nu este permisă prezenţa unor forţe sau instalaţii militare.
Pe un teritoriu care are un asemenea statut, prin convenţii internaţionale se prevede că niciun
stat sau, după caz, statele vecine, nu vor construi ori nu vor menţine şi vor distruge instalaţii
sau fortificaţii militare, nu vor permite amplasarea sau prezenţa unor forţe armate, a armatelor
ori a anumitor tipuri de armamente, cu excepţia forţelor de ordine publică cu logistica aferentă
acestora.
Demilitarizarea poate fi parţială sau totală, cu referire la zona de teritoriu pe care o
acoperă, ori completă sau limitată, după tipurile de armamente, instalaţii sau forţe armate
interzise.
Exemplele de zone demilitarizate sunt numeroase. Câteva dintre acestea privesc: Marea
Neagră, prin Convenţia de la Paris din 1856; ambele maluri ale Rinului, prin Tratatul de la
Versailles din 1919; canalele maritime internaţionale; Insulele Spitzberg şi Urşilor printr-un
tratat din 1920; Insula Aaland, prin Tratatul ruso-finlandez din anul 1940; frontiera Italiei cu
Franţa şi Iugoslavia şi parţial Sardinia şi Sicilia, prin Tratatul de pace din 1947; întreaga
Germanie, prin acordul de la Postdam din 1945; fundul mărilor şi oceanelor, etc.
Zonele neutralizate
Neutralizarea unui anumit spaţiu geografic constă în obligaţia pe care şi-o asumă statele
ca în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare în spaţiul respectiv şi să nu-l transforme
într-o bază militară.
Neutralizarea poate să însoţească demilitarizarea unui teritoriu, dar poate fi proclamată
şi separat.
Zonele neutralizate au fost instituite începând cu secolul al XIX –lea, în special asupra
unor căi maritime de interes internaţional (Canalul de Suez – 1888; Canalul Panama – 1903;
Strâmtoarea Magellan – 1881, etc.).
Regimul de zonă neutralizată s-a aplicat şi unor teritorii de importanţă strategică sau unor
zone de frontieră. Astfel, prin „ Actul final al Congresului de la Viena” din 1815 au fost
neutralizate unele porţiuni ale frontierei dintre Elveţia şi Franţa; Tratatul din 1905 dintre Suedia
şi Norvegia neutraliza şi demilitariza o parte a frontierei ce le desparţea pe o adâncime de 25
km; Insulele Spitzberg erau nu numai delimitarizate ci şi neutralizate în anul 1920, etc.
În prezent, Antarctica este demilitarizată şi neutralizată. 401
Zonele denuclearizate
Apariţia la sfârşitul celui de al doilea război mondial a armelor nucleare a pus, între alte
probleme, şi pe aceea ca anumite zone ale globului pământesc de interes economic, politic şi
strategic pentru toate ţările lumii să fie declarate ca scoase în afara amplasării armelor nucleare,
pentru a se evita sau a se restrânge posibilitatea folosirii armamentului nuclear în regiunile
respective.
Regimul de zonă denuclearizată este de regulă aplicabil unor spaţii geografice întinse
care includ fie teritoriul mai multor state, fie continente întregi.
Statutul juridic de zonă denuclearizată se instituie numai prin tratate internaţionale.
Statele implicate au obligaţia de a nu produce, achiziţiona, deţine, utiliza sau experimenta arme
nucleare.
Un astfel de regim presupune realizarea unui sistem de garanţii din partea celorlalte state
precum şi un sistem internaţional de control şi supraveghere, care se execută atât de către
organismul special prin tratatul respectiv, cât şi prin aplicarea de către Agenţia Internaţională
401
103
pentru Energia Atomică, cu sediul la Viena, a garanţiilor asupra tuturor activităţilor nucleare,
care cade în competenţa sa exclusivă.
În ultimele decenii au fost numeroase propuneri de denuclearizare a unor zone, cu unele
realizări notabile. Astfel, America Latină a fost denuclearizată prin Tratatul dec la Tlatelolco
din 1963, Pacificul de Sud prin Tratatul de la Ratatonga din anul 1985, etc.402
Prin alte tratate internaţionale, care stabileau regimul juridic general al unor teritorii sau
spaţii, s-a stabilit ca unele zone să fie lipsite de arme nucleare. Asemenea tratate sunt cele cu
privire la Antarctica (1959), la solul şi subsolul mărilor şi oceanelor (1963), la spaţiul
extraatmosferic (1967), la lună şi alte corpuri cereşti (1979).
În anul 1965, Adunarea generală a ONU a adoptat o declaraţie privind denuclearizarea
Africii, dar un tratat internaţional în acest sens nu a fost încheiat.
Zonele polare
Teritoriile întinse care înconjoară cei doi poli ai planetei prezintă particularităţi
geografice şi demografice care au determinat ca statutul lor juridic să fie diferit.
Situată la Polul Nord, Arctica este constituită din Oceanul Îngheţat de Nord, care
cuprinde 2/3 apă şi 1/3 pământ reprezentând mai multe insule, în mare parte acoperite de o
calotă de gheaţă. La Polul Sud se află o zonă nesfârşită de gheaţă de 14 milioane km² care
acoperă un continent – Antarctica. Ambele sunt lipsite de populaţie. Interesul pentru cele două
zone este determinat de considerente strategice, economice şi de natură ştiinţifică. 403
Arctica
În lipsa unei populaţii sedentare şi a imposibilităţii ocupării sale efective de către un stat
care să-şi poată impune propria suveranitate, soluţia juridică a fost găsită în principiul
contiguităţii geografice.
Conform acestui principiu, statele care au graniţa situată la marginile zonei polare şi-au
extins suveranitatea şi asupra unor sectoare din această întindere pe meridianele geografice ce
străbat limitele laterale ale graniţelor lor, până la pol. Împărţirea astfel stabilită este în general
recunoscută de celelalte state, deşi nu există un instrument internaţional multilateral în acest
sens.
Antarctica
Interesul deosebit pentru această zonă a început să se manifeste spre sfârşitul secolului al
XIX-lea, dar în special după primul război mondial, când s-au descoperit sub calota de gheaţă,
în subsolul continentului, importante bogăţii naturale.
Prin acte unilaterale, unele state cum sunt Anglia, Franţa şi Norvegia au încercat la
începutul secolului trecut să-şi impună suveranitatea asupra unor porţiuni din acest teritoriu iar
ulterior alte state, cum sunt Noua Zeelandă, Australia, Chile şi Argentina au ridicat pretenţii
asupra Antarcticii în virtutea principiului contiguităţii.404
După cel de-al doilea război mondial s-a dorit ca Antarctica să dobândească un statut
internaţional în afara suveranităţii statelor, astfel că, în urma unei conferinţe internaţionale, în
anul 1959 s-a încheiat la Washington „Tratatul asupra Antarcticii”, între douăsprezece state, la
care ulterior au aderat majoritatea statelor lumii (inclusiv România).
Tratatul consacră libertatea cercetărilor ştiinţifice în zonă şi obligaţia statelor de a colabora
între ele în acest scop, precum şi principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv paşnice.
Antarctica a fost declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată, fiind prima de
acest fel în lume. Documentul interzice, de asemenea, plasarea în zonă a oricăror deşeuri
radioactive.
Dificultăţile apărute ulterior, în special cu privire la protecţia mediului, la regimul
resurselor minerale şi al pescuitului în zonă au impus stabilirea unor norme cât mai precise
402
403
404
Albane Geslin, op. cit. p. 121.
104
privind asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, la Canberra
(Australia) în anul 1982, privind conservarea resurselor marine vii în Antarctica, şi la
Wellington (Noua Zeelandă) în anul 1988, asupra reglementării activităţii privind resursele
minerale ale Antarcticii (nu a intrat încă în vigoare). 405
În octombrie 1991 statele părţi la „Tratatul cu privire la Antarctica” au semnat la Madrid
Protocolul asupra protecţiei mediului în această zonă, prin care, între altele, se interzice
prospectarea şi mineritul în Antarctica pe o perioadă de 50 de ani.
Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii internaţionale,
regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice în zonă impunând noi reglementări
internaţionale.406
6.7. Dreptul spaţiului aerian şi al celui extraatmosferic
Având o origine convenţională foarte recentă, dreptul internaţional al spaţiului aerian

şi al celui extra-atmosferic are un caracter convenţional în totalitate şi caută să îmbine
principiul suveranităţii naţionale cu regulile imperative ale comunicaţiilor internaţionale.
El defineşte regimuri juridice diferite pentru cele două tipuri de spaţii, fără a stabili
criterii clare în vederea delimitării lor.
Niciun element pur ştiinţific nu permite să se determine unde se termină spaţiul aerian
şi în ce punct începe cel extra-atmosferic. În concluzie, criteriul ce guvernează această materie
este unul funcţional, în sensul că nu spaţiile, ci activităţile ce se desfăşoara la nivelul lor fac
obiectul dreptului.407
6.7.1. Spaţiul aerian

Spre deosebire de regimul juridic al spaţiilor maritime, cel al spaţiilor aeriene a început
să constituie obiect de reglementare juridică internaţională la începutul secolului al XX-lea,
odată cu apariţia aviaţiei şi a navigaţiei aeriene. Astfel se explică faptul că, în mod contrar a
ceea ce se constată în dreptul mării, cutuma nu joacă decât un rol rezidual, în timp ce regulile
esenţiale se stabilesc pe cale convenţională. Problema principală este aceea a condiţiilor
navigaţiei aeriene internaţionale, căreia i se alatură cea a comerţului internaţional pe calea
aerului.
În anumite privinţe, regimul navigaţiei aeriene este marcat, în mod vizibil, de
internaţionalizarea şi chiar de instituţionalizarea sa, datorită atribuţiilor recunoscute instituţiei
specializate a Naţiunilor Unite, OACI (Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, al cărei sediu
se află la Montreal).
Definiţia spaţiilor aeriene distinge între spaţiul aerian naţional şi spaţiile
internaţionalizate. În mod contrar părerilor de la începutul secolului, Convenţia de la Paris din
anul 1919 atribuie fiecărui stat un teritoriu aerian corespunzător celui terestru, fiind incluse şi
apele teritoriale. Soluţia a fost reluată de Convenţia de la Geneva din anul 1958 privind marea
teritorială cât şi de Convenţia privind noul drept al mării de la Montego Bay din anul 1982 408
O importantă lacună privind definiţia spaţiului aerian provine din absenţa delimitării
juridice a acestuia prin raportarea la spaţiul extra-atmosferic. Aspectul menţionat ridică o serie
de probleme, referitoare, mai ales, la tehnicile recente de telecomunicare şi teledetecţie prin
satelit.
405
406
408
105
Ulterior Convenţiei de la Paris din anul 1919, Conferinţa de la Chicago din 1944 a
permis adoptarea a trei instrumente ce stabileau un regim general: Convenţia referitoare la
aviaţia civilă internaţională, Acordul privind tranzitul serviciilor aeriene internaţionale şi
Acordul ce priveşte transportul aerian internaţional.
Convenţia referitoare la aviaţia civilă internaţională intrată în vigoare în anul 1947 este
un instrument universal acceptat. Regimul general al navigaţiei aeriene pe care îl stabileşte se
sprijină pe o importantă reţea de acorduri bilaterale încheiate direct între state, în conformitate
cu principiile pe care le defineşte. 409 Aceste acorduri bilaterale sau regionale se referă, în mod
special, la întărirea securităţii. Convenţia Eurocontrol din 13 decembrie 1960, oferă un exemplu
în acest sens.
• Spaţiul aerian naţional. Regimul de navigaţie
Statul exercită asupra spaţiului aerian propriu suveranitatea sa exclusivă. Statutul
domeniului aerian a fost asimilat celui caracteristic domeniului terestru ce aparţine statului.
Astfel, în mod contrar statutului mării teritoriale, în dreptul aerian nu există liberă trecere
inofensivă pentru toate aeronavele.
Acest spaţiu cuprinde coloana de aer situată deasupra teritoriului terestru şi a apelor
teritoriale ale statului. Dreptul aerian nu face nicio diferenţă cu privire la regimul celor două
spaţii.
La nivelul acestei zone, statul reglementează în mod liber frecventarea spaţiului său
aerian, sub rezerva angajamentelor sale convenţionale.410
Puterea teritorială este autorizată prin Convenţia de la Chicago să identifice orice
aeronavă ce îi survolează teritoriul fără permisiune şi să o oblige să aterizeze. Totuşi, Protocolul
de la Montréal, adoptat la data de 10 mai 1984 în cadrul OACI, defineşte cu mai multă precizie
limitele în interiorul cărora se exercită competenţa statului cu privire la spaţiul aerian naţional,
insistând în mod deosebit asupra necesităţii proporţionalităţii măsurilor pe care ar putea să fie
obligat să le adopte.
Actele Conferinţei de la Chicago diferenţiază aeronavele de stat, care sunt rezervate
unui serviciu militar, vamal sau de poliţie, de aeronavele civile.
Nu există, în dreptul aerului, “o” libertate a aerului ci ,,mai multe” libertăţi a căror
utilizare este modulată.
Prin instrumentele juridice menţionate se stabilesc cinci categorii de aeronave cărora li
se acordă în mod diferenţiat cinci libertăţi ale aerului cărora li se acordă în mod diferenţiat cinci
libertăţi ale aerului ( 2 de trafic şi 3 comerciale):
- aeronavele civile care nu efectuează transporturi pe baze comerciale - au asigurate
libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică;
- aeronavele civile care efectuează servicii comerciale (curse aeriene) regulate, şi care
sunt cele mai numeroase - se bucură de 3 libertăţi: de a debarca sau îmbarca mărfuri, pasageri
şi corespondenţă pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava; de a îmbarca sau
debarca mărfuri, pasageri şi corespondenţă provenind sau având destinaţia pe teritoriul unui alt
stat; Articolul 6 al Convenţiei de la Chicago prevede un regim particular pentru aeronavele ce
exploatează linii regulate întrucật ,,niciun serviciu aerian internaţional nu va putea să
survoleze sau să deservească teritoriul unui stat contractant în lipsa unei permisiuni exprese
sau a unei alte autorizaţii care să aparţină statului respectiv, şi sub condiţia de a se conforma
termenilor permisiunii sau ai autorizaţiei respective”.411
- aeronavele civile care efectuează servicii comerciale întâmplătoare - se bucură de
libertatea de survol fără escală şi libertatea de escală tehnică, iar de celelalte trei libertăţi, care
409
410
411
Brice Soccol. op. cit., p. 13.
106
privesc operaţiuni cu caracter comercial, pot beneficia numai cu acordul şi in condiţiile impuse
de statul pe teritoriul căruia are loc escala;
- aeronavele care efectuează servicii de cabotaj ( prin zboruri între aeroporturile aceluiaşi
stat) - trebuie să aibă de regulă naţionalitatea statului respectiv, aeronavele străine neputând
efectua asemenea zboruri decât cu autioritatea expresă a statului pe teritoriul căruia urmează
să execute cursele aeriene;
- aeronavele de stat, adică acelea care îndeplinesc funcţii de apărare (militare), vamale,
de poliţie şi poştale - nu pot survola teritoriul altui stat decât cu autoritatea expresă a acestuia. 412
În general, autorizaţiile fac obiectul acordurilor bilaterale bazate pe reciprocitate.
Indiferent de circumstanţe, siguranţa navigaţiei aeriene se explică prin dorinţa de a se evita
incidente dramatice. Autoritatea teritorială poate, totuşi, chiar şi în privinţa acestora, să
stabilească zone interzise survolului. 413
Atunci când o aeronavă civilă pătrunde în spaţiul aerian al unui stat fără a avea
autorizaţie din partea acestuia, statul trebuie să procedeze la un răspuns rezonabil. În 1984,
doborârea de către avioanele de vânătoare sovietice deasupra teritoriului URSS a unui avion
de pasageri aparţinând Liniilor Aeriene Koreene, în condiţii nu foarte clare, a condus la
interzicerea distrugerii aparatelor civile aflate în zbor – fără însă a prejudicia dreptul la legitimă
apărare.
Suveranitatea statului asupra spaţiului său aerian se materializează în primul rând prin
dreptul său de a stabili regimul juridic de survol asupra teritoriului propriu, atât pentru
aeronavele naţionale, cât şi pentru cele străine. Fiecare stat reglementează prin legislaţia sa
internă condiţiile de acces şi utilizare a spaţiului său aerian şi poate interzice ca anumite
aeronave militare sau civile să pătrundă în acest spaţiu.
În caz de survolare neautorizată, statul dispune de un drept de interceptare a aparatelor
şi poate decide doborârea aparatului. Spaţiul aerian este permeabil prin natura lui, are frontiere
invizibile şi este susceptibil de incidente internaţionale. Astfel, survolarea în 1960 de către un
avion de spionaj U 2 (aparţinând forţelor aeriene americane) a teritoriului sovietic a provocat
o criză care a condus, după distrugerea aparatului, la anularea unei Conferinţe organizate la
Paris între cei patru foşti aliaţi.414
Orice survol neautorizat constituie o atingere adusă suveranităţii statului respectiv, aşa
cum Curtea Internaţională de Justiţie a avut ocazia să afirme în hotărârea sa din anul 1986
privind Statele-Unite şi Nicaragua.415
Pentru realizarea colaborării internaţionale în reprimarea infracţiunilor săvârşite la
bordul aeronavelor sau care afectează securitatea zborurilor internaţionale au fost încheiate
următoarele conventoarele convenţii: Conventia de la Tokio din 1963 referitoare la infracţiuni
şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor;Convenţia de la Haga din anul 1970 pentru
reprimarea capturării ilicite de aeronave şi Convenţia de la Montreal din anul 1971 pentru
reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii navigaţiei civile.
Regimul spaţiului aerian al României este stabilit de Codul aerian român aprobat prin
Decretul nr. 516/1953 şi modificat în numeroase rânduri. România este membră a OACI din
anul 1966 şi a încheiat acorduri aeriene bilaterale cu peste 60 de state ale lumii.
• Spaţiul aerian internaţional
Spaţiul aerian internaţional, în cadrul căruia se aplică regimul libertăţii de navigaţie, se
întinde dincolo de zona mării libere. Acesta cuprinde coloanele de aer situate deasupra zonei
economice exclusive şi platoului continental, întrucât libertăţile mării libere i se aplică.
412
413
414
Serge Sur, Relations internationales, 4e édition, Montchrestien-EJA, Paris, 2006, p. 159.
415 Blaise Tchikaya, op. cit., p. 123.
107
Totuşi, aeronavele localizate în acest spaţiu rămân în diferite competenţe concurente:
în primul rậnd, competenţa OACI, în calitatea sa de autoritate a navigaţiei aeriene,
reglementează condiţiile în care aceasta se exercită în cadrul spaţiului aerian internaţional. În
al doilea rậnd, statul controlează aeronavele ce se îndreaptă către teritoriul său. În sfârşit,
înmatricularea le supune unei terţe ordini juridice, cea a cărei naţionalitate o posedă prin
înmatricularea realizată în condiţiile stabilite de OACI.416
În ceea ce priveşte aparatele de stat, definite în articolul 3 al Convenţiei de la Chicago
ca fiind aparate militare, vamale şi de poliţie, acestea nu se supun, chiar şi în spaţiul
internaţional, reglementării OACI, exclusiv aplicabilă aviaţiei civile.
CAPITOLUL VII
JURISPRUDENŢA INSTANŢELOR INTERNAŢIONALE
Cauza Wimbledon
(Marea Britanie vs. Germania)
CPIJ, 17 august 1923
Hotărârea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională din 1923, în cazul Wimbledon

referitoare la navigaţia prin Canalul Kiel, este deseori evocată în sensul recunoaşterii existenţei
unei reguli cutumiare generale privind libertatea de navigaţie prin canalele internaţionale.
În anul 1921, vasul Wimbledon, sub pavilion englez, navlosit de o companie franceză,
transporta armament destinat Poloniei, care era atunci în război cu Rusia sovietică. Germania
a refuzat accesul navei prin Canalul Kiel, invocând faptul că, în urma unor ordonanţe interne
din 1920, ea se declarase neutră faţă de conflictul polono-sovietic. Anglia şi Franţa au cerut
Curţii Permanente de Justiţie Internaţională să stabilească dacă refuzul Germaniei de a permite
trecerea prin canal era justificat, având în vedere dispoziţiile Tratatului de la Versailles privind
navigaţia prin Canalul Kiel.
Curtea a constatat superioritatea art. 380 al Tratatului de la Versailles (privind libertatea
de trecere prin Canal, atât în timp de pace cât şi de război, pentru vasele tuturor statelor) asupra
legilor interne ale Germaniei şi a afirmat existenţa unei reguli generale referitoare la libertatea
de navigaţie prin canalele internaţionale, în sensul că „trecerea unui vas chiar aparţinând unui
stat care s-ar afla în stare de război (cu un alt stat), nu compromite neutralitatea statului sub a
cărui jurisdicţie se află asemenea ape”.
Cauza Haya de la Torre

CIJ, hotărârile din 20, 27 noiembrie 1950 şi 13 mai 1951
(Peru vs.Columbia)
416
108
La data de 3 octombrie 1948 o rebeliune militară izbucneşte în Peru. Aceasta este
imediat înăbuşită. Alianţa populară revoluţionară americană condusă de Haya de la Torre este
acuzată că ar fi organizat rebeliunea. Pe 11 octombrie este deschisă o acţiune împotriva lui
Haya de la Torre pentru crime de rebeliune. Acesta din urmă refuză să se prezinte în faţa
judecatorului de intrucţie (curţile marţiale judecaseră deja câteva cazuri). Peruanul Haya de la
Torre se va refugia la ambasada Columbiei la Lima. Ambasadorul columbian recunoaşte
prezenţa lui Haya de la Torre şi, la data de 14 ianuarie 1949 declară printr-o scrisoare că situaţia
acestuia necesită azil politic cu aplicarea Convenţiei de la Montevideo din 1933, articolul 3.
În hotărârea pronunţată la 20 noiembrie 1950, Curtea a definit raporturile de drept dintre
Columbia şi Peru cu privire la azilul diplomatic în general, şi, în particular la azilul acordat de
ambasadorul Columbiei cetăţeanului peruan, conclizionând că
Cauza zonelor de pescuit anglo-norvegiene)

(Marea Britanie vs. Norvegia)
CIJ, 18 decembrie 1951
Marea Britanie a introdus o reclamaţie împotriva Norvergiei la Curtea de la Haga prin

care contesta faptul că prin decretul din 12 iulie 1935, guvernul norvegian ar fi delimitat în
partea septentrională a teritoriului său (la nord de Cercul Polar) zona în care îşi va rezerva
pescuitul.
Regatul Unit solicită Curţii să se pronunţe în cazul delimitării şi să decidă dacă aceasta
contravine dreptului internaţional. Curtea va hotărî că nici metoda de delimitare folosită prin
decret, nici graniţele fixate în acel loc nu contravin dreptului internaţional. Dar, din punct de
vedere general, această hotărâre aduce elemente importante în domeniul dreptului maritim.
Cauza platoului continental al Mării Nordului

(Danemarca, Olanda, Germania)
CIJ, 20 februarie 1969
Cauza de faţă a fost, de la început, un eşec din punct de vedere diplomatic. Încă din
1964, Danemarca, Olanda şi Germania căutau o soluţie diplomatică la conflictul care exista
între ele. Este vorba despre delimitarea platoului continental aflat în prelungirea teritoriului lor.
Încercările diplomatice nu au reuşit să facă decât delimitări parţiale. Danemarca şi
Olanda citează Convenţia de la Geneva a cărui articol 6 face aplicabil principiul echidistanţei.
Propunerea este inacceptabilă pentru Germania, care solicită o delimitare prin voinţă
convenţională de natură să instaureze o linie de mărginire care să ţină seama de circumstanţele
speciale şi istorice. Părţile solicită Curţii, printr-un compromis, să indice care dintre regulile şi
principiile de drept internaţional sunt aplicabile delimitării zonelor platoului continental al
Mării Nordului. Dezbaterea în faţa Curţii va fi marcată de problema opozabilităţii şi a
principiului echidistanţei din articolul 6 al Convenţiei de la Geneva, invocată de Germania.
Curtea constată că Germania a semnat Convenţia de la Geneva dar nu a ratificat-o. Celelalte
două părţi susţin că această convenţie devine, fară îndoială, obligatorie şi pentru Germania şi
astfel Curtea invită părţile la negocierea unui acord (încheiat ulterior, în 1970).
Cauza Lotus
(Franţa vs. Turcia)
109
CPJI, 7 septembrie 1927.
Litigiul s-a declanşat la 2 august 1926, când pachebotul francez Lotus a abordat în largul
Mării Egee mineralierul turc Bozkourt. Vasul turc s-a scufundat iar opt cetăţeni turci şi-au
pierdut viaţa. O zi mai târziu, Lotus ancora în portul Constantinopol. Ofiţerul francez care făcea
de cart în momentul coliziunii a fost arestat şi deferit justiţiei turce. La 15 septembrie, el a fost
condamnat la 80 de zile închisoare şi la plata unei amenzi în valoare de 22 de lire turceşti. În
urma protestelor Franţei, guvernele francez şi turc au convenit printr-un compromis semnat la
Geneva la 12 octombrie 1926 ca litigiul să fie soluţionat de CPIJ.
Guvernul francez se baza pe principiul exclusivităţii statului de pavilion, contestând
competenţa tribunalului turc cu privire la judecarea ofiţerul francez. Pe de altă parte, guvernul
turc a susţinut că în cazul de faţă există concurenţă între competenţa statului de pavilion şi
competenţa statului a cărui navă a fost abordată.
Incidendul petrecându-se într-o zonă în care nu se exercita suveranitatea niciunui stat
(marea liberă), prin urmare se năştea întrebarea: ce reguli de drept trebuiau aplicate?
Răspunzând acestei întrebări, curtea a invocat principiul opozabilităţii regulilor internaţionale:
„Dreptul internaţional reglementează raporturile dintre statele independente. Normele de
drept obligă statele dar numai cu acordul de voinţă al acestora manifestat în convenţii sau în
uzanţele general acceptate, consacrate ca principii de drept stabilite în vederea reglementării
coexistenţei comunităţilor independente ori atingerii scopurilor comune. Prin urmare,
limitările independenţei nu se prezumă”.
Din pasajul anterior reiese elementul psihologic al cutumei: convingerea subiectelor
internaţionale că se conformează unei obligaţii juridice. Prin urmare, Turcia acţionase corect.
Vasul, parte a teritoriului terestru, nu poate face pe mare decât obiectul competenţei
„teritoriale” a statului de pavilion.
În hotărârea dată, CPJI asimilează vasul teritoriului statului: „Exceptând situaţiile
particulare determinate de dreptul internaţional, navele din marea liberă nu sunt supuse decât
autorităţii statului al cărui pavilion îl arborează. În virtutea principiului libertăţii mării, adică
în absenţa suveranităţii în marea liberă, niciun stat nu poate exercita acte jurisdicţionale
asupra navelor străine”.
Competenţa exclusivă, valabilă pentru navele de stat sau cele comerciale, a fost
sistematizată prin Convenţia de la Bruxelles (10 mai 1952) asupra abordajului, prin cele de la
Geneva (29 aprilie 1958) şi Montego Bay (10 decembrie 1982) care stabilesc reguli de
disciplină colectivă în marea liberă.
Diferend frontalier cu privire la fâşia Aouzou

(Ciad vs. Libia)
Hotărârea CIJ din 3 februarie 1994.
În diferendul teritorial ciado-libian referitor la fâşia Aouzou (teritoriu situat în nordul

Ciadului), CIJ a decis că frontiera dintre cele două state era definită prin tratatul de prietenie şi
bună vecinătate încheiat la 10 august 1955 între Franţa şi Libia. Curtea a fost sesizată prin
compromis în anul 1989. În fapt, Libia, fostă colonie italiană, considera că între cele două state
nu există frontieră iar Ciadul, fostă colonie franceză, admitea că frontiera există iar Curtea
trebuia să o identifice. Relaţiile dintre cele două ţări sunt caracterizate printr-o lungă istorie,
jalonată de confruntări militare. Libia anexase militar fâşia Aouzou în anul 1973. În pofida
denunţărilor repetate, autorităţile de la Tripoli considerau fâşia, bogată în zăcăminte, teritoriu
propriu.
110
Dicolo de confirmarea intangibilităţii frontierelor rezultate din acordurile coloniale,
decizia pronunţată de CIJ vine să afirme autonomia frontierelor faţă de tratatele care le
determină.
Libia a invocat expirarea tratatului din 1955, prevăzut pentru o perioadă de douăzeci de
ani. Curtea a respins argumentul arătând că prin respectivul tratat s-a stabilită o frontieră
permanentă cu existenţă juridică proprie. Tratatul putea ieşi din vigoare fără să afecteze
perenitatea frontierei.
Încă de la decolonizarea Asiei şi Americii Latine, noile state au reţinut principiul
delimitării uti possidetis juris care constă în fixarea frontierelor în funcţie de vechile limite
administrative interne stabilite de puterile coloniale.
Odată cu obţinerea independenţei, statele africane s-au angajat să respecte principiul.
În litigiul de faţă, părţile nu au contestat principiul. Curtea a precizat că atunci când
există o dispoziţie convenţională, nu este necesară invocarea sa, admiţând că o frontieră poate
fi modificată prin voinţa comună a părţilor.
Cauza Trail
(Statele Unite ale Americii vs. Canada)
Sentinţă arbitrală, 16 aprilie 1938 şi 11 martie 1941
Cauza constituie o etapă importantă în dezvoltarea jurisprudenţei dreptului

internaţional public în materia protecţiei mediului.
Litigiul ara ca obiect de plumb produse de o uzină situată în Canada din pricina căruia
agricultorii americani suferiseră pagube serioase, unele terenuri devenind improprii pentru
agricultură. Canada a fost făcută responsabilă pentru prejudiciile cauzate de emanaţiile nocive
de pe teritoriul său, chiar dacă propagarea lor a fost influenţată de factorii climatici.
Arbitrajul a consacrat un principiu important din dreptul mediului potrivit căruia statele
sunt ţinute, pe teritoriul lor, de obligaţia de diligenţă sau vigilenţă în materie ecologică.
Articolul 3 din compromisul de la 15 aprilie 1935 a dat arbitrilor posibilitatea stabilirii
dreptului ce va guverna, de acum înainte, relaţiile dintre părţi în materie litigioasă. Arbitrul va
dispune de puteri mai mari decât judecarea sau aplicarea dreptului preexistent, scopul părţilor
fiind, în speţă, prevenirea consecinţelor dezastruoase ale poluării prin mijloace riguroase de
reglementare.
Dificultatea soluţionării cauzei a constat în determinarea normelor aplicabile pentru
stabilirea răspunderii internaţionale a Canadei.
Arbitrul a subliniat că nu există norme de drept internaţional pozitiv în materia poluării
atmosferice. El a mai notat că regula aplicabilă pe calea analogiei se găsea în regimul pouării
apelor (la vremea respectivă nu exista un precedent judiciar). Prin analogie cu hotărârile
judiciare interne pronunţate de Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii şi Tribunalul
federal elveţian în materia poluării apelor, arbitrul a reţinut răspunderea Canadei.
Tribunalul a judecat cauza „în baza echităţii” şi a concluzionat că „potrivit principiilor
de drept internaţional cât şi legii americane, niciun stat nu are dreptul să folosească sau să
permită folosirea teritoriului său într-o manieră care să pricinuiască daune prin emanaţii de
fum teritoriului unui stat vecin sau bunurilor care se găsesc pe acel teritoriu. Consecinţele
grave şi prejudiciul vor fi stabilite prin probe certe şi concludente”.
Decizia este considerată ca fiind punctul de plecare în materia dreptului internaţional al
mediului.
Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua

(Nicaragua vs. Statele Unite ale Americii)
CIJ, ordonanţă privind măsuri conservatoare, 10 mai 1984.
111
La 9 aprilie 1984, Nicaragua cheamă Statele Unite în faţa Curţii Internaţionale de
Justiţie. În cerere, Nicaragua reproşa Statelor Unite că fac uz de forţă şi se amestecă în treburile
sale interne. Statele Unite violează dreptul internaţional, precizează documentul, înarmând şi
asistând financiar mişcarea rebelă Contras ce urmărea destituirea guvernului Somoza. Prin
astfel de acţiuni aducea atingere integrităţii teritoriale a Nicaraguei. În consecinţă, guvernul
american trebuie să repare prejudiciul cauzat.
Decizia dată în fond la 26 iunie 1986 satisface principalele revendicări ale Nicaraguei.
Ordonanţa CIJ din 10 mai 1984 respinge cererea Statelor Unite prin care se solicita
scoaterea cauzei de pe rol şi a cerut încetarea violării drepturilor fundamentale ale Nicaraguei.
Problemele de ordin procedural au fost rezolvate prin hotărârea din 26 noiembrie 1984.
Curtea s-a declarat competentă bazându-se pe faptul că ambele state subscriseseră la articolul
36, paragraful 2, referitor la jurisdicţia obligatorie. Deşi Nicaragua nu şi-a depus instrumentul
de ratificare la Statutul Curţii, a fost luată în considerare valoarea potenţială a declaraţiei de
acceptarea a jurisdicţiei CPJI din anul 1929. Prin ordonanţa din 4 octombrie 1984, a fost
respinsă cererea de intervenţie a statului El Salvador, considerată fără interes în acel stadiu al
procedurii.
În fapt, Statele Unite s-au sprijinit în argumentarea respingerii cererii pe faptul că
Nicaragua nu epuizase la momentul respectiv mijloacele convenţionale regionale de
reglementare a diferendelor. Curtea a respins teza americană subliniind că în orice ipoteză,
acordurile regionale, bilaterale şi chiar multilaterale sunt întotdeauna subordonate prevederilor
articolului 103 din Carta ONU din care rezultă principiul superiorităţii dispoziţiilor Cartei în
cazul conflictului de norme.
Ajutorul acordat de SUA rebelilor Contras a fost considerat incompatibil cu dreptul
internaţional cutumiar, chiar dacă fusese solicitat de opozanţii politici ai guvernului de la
Managua. Asistenţa acordată, atacurile împotriva porturilor şi instalaţiilor petroliere
constituiau atingeri ale suveranităţii teritoriale. În virtutea dreptului umanitar, Statele Unite nu
aveau dreptul să susţină persoanele participante la conflictul armat dintr-un stat. Curtea a
respins argumentul legitimei apărări invocat de SUA, arătând, în acelaşi timp, că guvernul
american a încălcat raporturile de prietenie şi bună vecinătate cu Nicaragua, violând tratatul
din 21 ianuarie 1956 încheiat de cele două ţări.
Potrivit articolului 36 din Statut, Curtea nu soluţionează decât diferende de ordin
juridic. Principiul a fost folosit de Statele Unite ca argument pentru respingerea cererii
Nicaraguei.
Fără să conteste caracterul politic pe care îl au anumite aspecte ale litigiului, CIJ a arătat
că „nu poate refuza soluţionarea în interesul părţilor a problemelor de ordin juridic”.
Competenţa Consiliului de Securitate al ONU, ca organ politic, nu înlătură funcţiile
jurisdicţionale ale Curţii.
Exasperată de fermitatea Curţii, Statele Unite au refuzat să se înfăţişeze, retrăgându-şi
apoi, declaraţia de jurisdicţie obligatorie.
Competenţa tribunalelor din Dantzig

CPJI, aviz consultativ, 3 mai 1928.
Întrebarea la care a trebuit să răspundă CPJI a fost dacă o convenţie conferă drepturi
particularilor. Avizul pe care Curtea îl va da, la cererea Secretarului General al Societăţii
Naţiunilor, va contribui decisiv la statutul persoanelor particulare în dreptul internaţional.
În speţă este vorba de tratatul încheiat la 22 octombrie 1921 între Polonia şi oraşul liber
Dantzig pentru reglementarea condiţiilor de angajare a lucrătorilor din zonă la căile ferate
poloneze.
112
Teza poloneză clasică susţinea că angajaţii căilor ferate din Dantzig nu obţinuseră
drepturi în virtutea tratatului. Punând în balanţă toate argumentele Curtea a infirmat teza,
admiţând că o convenţie poate genera drepturi pentru particulari în virtutea cărora ei se puteau
adresa tribunalelor naţionale în vederea obţinerii reparării prejudiciilor cauzate de
nerespectarea tratatului din 1921. De asemenea, Curtea a mai arătat că norma internaţională nu
priveşte direct persoana particulară decât în măsura în care este edictată într-o formă în care să
poată fi invocată de către aceasta.
Insula Palmas
Statele Unite ale Americii vs. Olanda
Curtea Permanentă de Arbitraj,Sentinţa arbitrală din 4 aprilie 1928.
Insula Palmas este situată între Indonezia şi Capul Sf. Augustin. Statele Unite şi Olanda
îşi disputau de multă vreme suveranitatea asupra sa.
La 23 ianuarie 1925 cele două ţări semnează un compromis de arbitraj. Max Huber,
remarcabil jurist al vremii, a fost desemnat arbitru unic. Sentinţa pronunţată de el la 4 aprilie
1928 va rămâne notorie.
Una dintre dificultăţile întâmpinate în cauză rezulta din faptul că arbitrul nu avea la
dispoziţie instrumente internaţionale recunoscute de cele două părţi.
Statele Unite au prezentat un document din care reieşea că Spania le cedase Arhipelagul
Filipinez, precizând că insula Palmas făcea parte integrantă din arhipelag în virtutea
principiului contiguităţii.
Dimpotrivă, teza olandeză susţinea că după Campania din Indiile orientale (1677) au
posedat şi exercitat drepturi suverane asupra insulei în temeiul acorduri încheiate cu
conducătorii indigeni.
Arbitrul a precizat că trebuia clarificată noţiunea de suveranitate teritorială:
„Suveranitatea, în relaţiile dintre state reprezintă independenţă. Independenţa este dreptul de
a exercita, fără amestecul altui stat, funcţii statale”.
Prin plenitudinea şi exclusivitatea capacităţii statale trebuie înţeles dreptul pe care îl are
un stat de a exercita orice competenţă şi funcţii pe teritoriul său.
Decizia arată că dezvoltarea organizării naţionale a statelor în ultimele secole şi dreptul
internaţional au stabilit principiul competenţei exclusive a statului asupra propriului teritoriu.
Suveranitatea teritorială este, în general, o situaţie recunoscută şi delimitată în spaţiu ce implică
dreptul exclusiv de a exercita activităţi statale. Exclusivitatea trebuie înţeleasă ca fiind
consecinţa logică a egalităţii suverane.
Conflictul viza modurile de dobândire a suveranităţii asupra unui teritoriu. Dreptul
internaţional nu mai invocă dreptul roman al proprietăţii care făcea din posesie o condiţie
esenţială. Din acest punct de vedere, sentinţa este neechivocă: ea afirmă că „exercitarea
continuă şi paşnică a suveranităţii teritoriale reprezintă titlu.”
Ocuparea efectivă, atestată prin acte administrative, se impune ca element material
necesar achiziţiei teritoriale. În speţă era vorba despre acte olandeze de percepere a impozitelor,
vizite efectuate de nave de război, asistenţă în caz de taifun, contracte de suzeranitate încheiate
cu autohtonii.
Max Huber a apreciat că tratatele încheiate de Spania cu statele terţe în vederea
recunoaşterii suveranităţii sale asupra insulei nu erau opozabile Olandei, care nu semnase o
asemenea convenţie. Este vorba de efectul relativ al tratatelor prevăzut în articolul 38 din
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor.
Cauza Lac Lanoux

(Franţa vs. Spania)
113
Sentinţă arbitrală, 16 noiembrie 1957.
La originea speţei s-a aflat executarea unui mare proiect hidroenergetic de către EDF
(Societatea de Electricitate a Franţei) pe lacul Lanoux, situat în Pirineii Orientali, la frontiera
franco-spaniolă. În practică, era vorba despre devierea unei părţi din apa lacului, lucrare care
ar fi permis restituirea printr-o galerie subterană a unei anumite cantităţi de apă Spaniei.
Poziţia Spaniei s-a rezumat la o notă de protest în data de 9 aprilie 1957 în care sublinia
pagubele pe care devierea apelor le-ar fi cauzat provinciei spaniole Cerdagna.
Spania şi-a menţinut poziţia, refuzând oferta Franţei prin care s-ar fi creat o rezervă de
apă, utilizabilă în anii secetoşi. Ea a denunţat ceea ce considera ca fiind o prea mare „libertate
de acţiune” a guvernului francez, contrară dreptului internaţional. Prin urmare, cele două state
au semnat la Madrid, la 19 noiembrie 1956 un compromis de arbitraj.
Curtea de arbitraj trebuia să hotărască dacă, în lipsa unui acord prealabil între cele două
state, Franţa încălcase tratatul de la Bayonne din 26 mai 1866 încheiat cu Spania care cuprindea
diverse dispoziţii referitoare la frontiera dintre cele două ţări precum şi la apele ce le separă.
Instanţa a hotărât că statul francez avea dreptul de a exercita toate prerogativele, în mod
unilateral: „Suveranitatea este o prezumţie,(...)ce trebuie să se supună numai obligaţiilor
internaţionale”.
Guvernul spaniol a susţinut că, în măsura în care lacul era situat în regiunea de frontieră,
lucrările de utilitate publică trebuiau reglementate printr-un acord bilateral. Tribunalul a admis
existenţa în dreptul internaţional a principiului respectării frontierelor şi a bunei vecinătăţi, fără
a acuza Franţa de săvârşirea vreunei infracţiuni. Criteriul nu incumbă obligaţia încheierii unor
acorduri pentru fiecare acţiune întreprinsă la frontieră. În speţă, drepturile exercitate de Franţa
în zonă nu lezau interesele Spaniei.
Consecinţele juridice generate de prezenţa continuă a Africii de Sud în Namibia

CIJ, aviz consultativ, 21 iunie 1971
Adunarea Generală a ONU a revocat în anul 1966 mandatul pe care Africa de Sud îl
exercita în sud-vestul Africii. Ulterior, teritoriul a fost numit Namibia. Africa de Sud
menţinându-şi poziţia, Adunarea Generală a sesizat Consiliul de Securitate. Încălcând rezoluţia
276/1970 care o obliga să se retragă imediat, Africa de Sud refuza, în continuare, să-şi retragă
administraţia de pe acel teritoriu.
În cererea sa de aviz, Consiliul de Securitatre a solicitat CIJ să se pronunţe cu privire la
consecinţele juridice generate de prezenţa Africii de Sud în Namibia.
Curtea a precizat că prezenţa în Namibia este ilegală. Africa de Sud avea obligaţia de
a-şi retrage imediat administraţia eliberând teritoriul. Avizul Curţii a clarificat întinderea
competenţei organelor ONU şi autoritatea actelor Consiliului de Securitate.
Africa de Sud a susţinut că rezoluţia Consiliului de Securitate ar fi nule deoarece doi
dintre membrii permanenţi s-au abţinut de la vot.
Răspunsul Curţii are valoare deosebită deoarece interesează formarea normelor
cutumiare. Ea a observat că: „Dezbaterile care se derulează în cadrul Consiliului de Securitate
dovedesc, din plin, că abţinerea voluntară de la vot a unui membru a fost interpretată
întotdeauna uniform, nefiind un impediment în calea adoptării unor rezoluţii...”. Mai mult:
„Procedura urmată de Consiliul de Securitate, rămasă neschimbată după amendamentul adus
articolului 27 din Cartă în anul 1965, a fost unanim acceptată de membrii ONU şi constituie
dovada unei practici generale ale organizaţiei.”
Din păcate, până la 21 martie 1990, dată la care Namibia şi-a obţinut independenţa,
avizul CIJ a rămas fără efect.
114
Procesul de la Nűrenberg
(Procesul marilor criminali de război din al doilea război mondial)
Tribunalul Militar Internaţional, 1 octombrie 1946.
Procesul de la Nűrenberg este excepţional prin numărul şi calitatea acuzaţilor dar şi

pentru că a avut loc după un an de audieri (14 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946). Pentru
prima dată în istoria omenirii, crimele internaţionale grave erau supuse judecăţii universale.
Procesul a reprezentat actul istoric fondator al noului drept internaţional penal.
La 8 august 1945 lua fiinţă Tribunalul de la Nűrenberg.
Absenţa lui A. Hitler, J. Goebbels, şi H. Himmler, al căror rol în săvârşirea atrocităţilor
ce trebuiau judecate era considerabil, nu a împiedicat tribunalul să incrimineze faptele
prevăzute în Acordul din 1945.
Articolul 6 din Statutul TMI prevede trei infracţiuni: crime împotriva păcii (acte de
agresiune), crime de război (violarea cutumelor şi legilor războiului), crime împotriva
umanităţii (asasinatul, exterminarea, sclavia), complotul. Pentru stabilirea faptelor, procesul de
la Nűremberg a folosit probe scrise şi testimoniale.
Acuzarea, susţinută de avocatul new-yorkez M. Bernays a incriminat Partidul Nazist,
Gestapo, SS, SA..., calificându-le ca fiind organizaţii criminale.
Verdictul a stabilit răspunderea individuală. Pedepsele au variat de la pedeapsa cu
moartea prin spânzurare (unsprezece condamnaţi, din care H.W. Goering a preferat să se
sinucidă cu o capsulă de cianură), până la achitare. Patru acuzaţi au fost condamnaţi la
închisoare cuprinsă între zece şi douăzeci de ani, alţi trei la detenţia pe viaţă.
Repararea prejudiciilor suferite în serviciul Naţiunilor Unite

CIJ, aviz consultativ, 11 aprilie 1949.
Contele suedez Folke Bernadotte, mediator al Naţiunilor Unite, a fost asasinat în

exerciţiul funcţiunii la Ierusalim de către extremiştii israelieni, la 17 septembrie 1948. ONU a
dorit să gestioneze conflictul arabo-israelian încă de la apariţia sa. Tentativa s-a soldat, din
nefericire, cu dispariţia tragică a funcţionarului organizaţiei.
Adunarea Generală a dezbătut situaţia în plenul şedinţei sale din 3 decembrie 1948,
adoptând textul următoarelor întrebări, adresate CIJ: „În ipoteza în care un funcţionar al ONU
îşi pierde viaţa în exerciţiul funcţiunii, în ce condiţii poate fi angajată răspunderea unui stat şi
dacă Naţiunile Unite au calitatea de a prezenta împotriva guvernului responsabil o reclamaţie
internaţională în vederea obţinerii reparării prejudiciului cauzat?”
Textul a fost transmis Curţii de Secretarul General al ONU, Trygve Lie, la 4 decembrie
1948.
Curtea trebuia să examineze dacă Organizaţia avea personalitate juridică internaţională
în condiţiile în care Carta nu prevede expres acest lucru. Prin urmare s-a trecut la analiza
caracterelor generale ale Organizaţiei, a principiilor şi obiectivelor sale. S-a dedus că ONU,
creată de 50 de state, „exercită drepturi şi îşi asumă obligaţii în condiţiile în care posedă
personalitate internaţională şi are capacitatea de a acţiona pe plan internaţional”. În speţă,
precizează Curtea, este vorba despre o personalitate internaţională obiectivă, opozabilă numai
statelor creatoare ale Organizaţiei.
Curtea a precizat că „luând în considerare caracterul funcţiilor încredinţate Organizaţiei
şi natura misiunilor agenţilor săi, devine evidentă calitatea de a exercita într-o anumită măsură,
protecţia funcţională a agenţilor săi.”
Condiţii de admitere a unui stat ca membru al Naţiunilor Unite

CIJ, aviz consultativ, 28 noiembrie 1948 şi 3 martie 1950
115
Prin rezoluţia din 17 noiembrie 1947, Adunarea Generală a adresat Curţii întrebarea
următoare: consimţământul unui stat membru ONU poate depinde din punct de vedere juridic
de condiţii neprevăzute expres de Cartă? Problema vizează aplicarea articolului 4 (1) din Carta
ONU referitor la condiţiile de admitere a unui stat în Organizaţie: „Pot deveni Membri ai
Naţiunilor Unite toate celelalte State iubitoare de pace care acceptă obligaţiile din prezenta
Cartă şi care, după aprecierea Organizaţiei, sunt capabile şi dispuse să le îndeplinească”.
Potrivit aprecierilor Curţii, condiţiile sunt clare şi nu lasă loc unor consideraţii străine.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că: „ Admiterea ca Membru al Naţiunilor Unite a
oricărui Stat care îndeplineşte aceste condiţii se va face printr-o hotărâre a Adunării Generale,
la recomandarea Consiliului de Securitate.” Se naşte întrebarea dacă, în ipoteza în care
funcţionarea Consiliului de Securitate este blocată, Adunarea Generală poate pronunţa
admiterea? Curtea a răspuns că: recomandarea Consiliului de Securitate este necesară sub
sancţiunea viciului de procedură. Mai mult, în sensul articolului 4, recomandarea trebuie să fie
favorabilă.
Avizul CIJ are conotaţii politice: pe de o parte, războiul rece şi bipolaritatea ideologică
făceau preferabilă aderarea unui candidat în defavoarea altuia, iar pe de altă parte, politica
„scaunului gol” aplicată de URSS paraliza activitatea Consiliului de Securitate.
Prin cele două avize, Curtea a impus Naţiunilor Unite o interpretare logică şi eficientă.
Personalul diplomatic şi consular al Statelor Unite la Teheran

(Iran vs. Statele Unite ale Americii)
CIJ, ordonanţa din 15 decembrie 1979 şi 24 mai 1980.
Guvernul iranian trebuie să elibereze „imediat toţi ostaticii, cetăţeni americani(...)

precum şi orice alt funcţionar, cetăţean al Statelor Unite şi „să evacueze imediat din clădirea
ambasadei (...) orice persoană a cărei prezenţă este neautorizată”.
La 4 noiembrie 1979, în faţa ambasadei Statelor Unite la Teheran a avut loc o
demonstraţie ostilă la care au participat câteva mii de iranieni. Mai mulţi manifestanţi au
invadat ambasada, luând ostatici membrii personalului şi alte persoane. Prin vocea
ayatollahului Khomeini, guvernul iranian a aprobat fără rezerve cele întâmplate.
Faptele erau de o „simplitate tragică”. Criza dintre cele două ţări dura de un an, perioadă
în care Statele Unite luaseră diferite măsuri de retorsiune împotriva Iranului, culminând cu
blocarea bunurilor iraniene.
Încă de la început, Iranul a refuzat să compară în faţa Curţii. Poziţia sa, conţinută într-
o scrisoare adresată CIJ la 9 decembrie 1979, se baza pe argumentele următoare:
Criza ostaticilor este un „element marginal şi secundar al unei probleme de ansamblu
(...) ce include douăzeci şi cinci de ani de ingerinţă continuă a Statelor Unite ale Americii în
treburile interne ale Iranului”.
Afacerea ostaticilor nu trebuie studiată separat. Cauza are conotaţii politice; ea iese din
competenţa Curţii, care nu soluţionează decât diferendele de ordin juridic.
Curtea, respingând demersul, a remarcat că „litigiile juridice dintre statele suverane
apar prin natura lor în context politic şi nu reprezintă decît elementul unui diferend politic mai
amplu...nimeni nu a pretins totuşi că, dacă un litigiu supus spre soluţionare nu reprezintă decât
un aspect al unui diferend politic, Curtea trebuie să refuze tranşarea în interesul părţilor a
aspectelor juridice care le opun.”
Diferendul a fost perceput ca fiind unul esenţial şi nicidecum marginal, deoarece în
cauză erau numeroase principii din dreptul diplomatic. Curtea a admis cererea americană.
Ambele state erau părţi la protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Viena asupra relaţiilor
116
diplomatice şi consulare (18 aprilie 1961 şi 24 aprilie 1963) în virtutea cărora, în lipsa unei
reglementări arbitrale, statele solicită CIJ diferite interpretări.
Deciziile Curţii constituie o adevărată pledoarie pentru respectarea dreptului
diplomatic.
A fost remarcată inacţiunea autorităţilor iraniene din timpul evenimentelor. Guvernul
iranian nu a întreprins nicio măsură care să protejeze personalul şi arhivele misiunii Statelor
Unite ceea ce a constituit o gravă încălcare a obligaţiilor care rezultă din Convenţiile da la
Viena.
Proiectul Gabcikovo-Nagymaros
(Slovacia vs. Ungaria)
CIJ, hotărârea din 25 septembrie 1997
Slovacia şi Ungaria au o frontieră comună reprezentată de Dunăre. Fluviul îşi are

originea în masivul Pădurea Neagră, înainte de a despărţi cele două state pe 142 de km, între
Bratislava (Slovacia) şi Budapesta (Ungaria). Ungaria şi, la acea vreme, Cehoslovacia au
semnat la data de 16 septembrie 1977 un tratat referitor la construirea şi funcţionarea sistemului
de ecluze Gabcikovo-Nagymaros. Tratatul prevedea construirea şi exploatarea unui sistem de
ecluze în scopul punerii în valoare a “rezervelor naturale din secţiunea Bratislava-Budapesta ale
Dunării, pentru dezvoltarea sectoarelor de resurse hidraulice, de energie, de transporturi şi
agricultură...”. Dar, încă de la începutul lucrărilor în anul 1978, proiectul a fost înţeles în mod
nefavorabil de către Ungaria.
Construirea barajului se loveşte de convingerile ecologiste şi devine o miză politică. La
data de 13 mai 1989 guvernul ungar suspendă proiectul şi decide să abandoneze lucrările la
Nagymaros pe motiv de necesitate. Slovacia, care nu era încă independentă, rămâne fidelă
proiectului. După obţinerea independenţei la data de 1 ianuarie 1993, va prezenta barajul ca
fiind o primă mare realizare naţională.
După îndelungate negocieri rămase fără rezultat, s-a ajuns la un compromis, la Bruxelles,
pentru a înainta cazul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie.
Cauza va permite Curţii să pronunţe, fără îndoială, cea mai importantă hotărâre a
deceniului. CIJ a arătat că : “Starea de necesitate invocată de Ungaria – chiar dacă ar fi existat
– nu ne-ar putea permite să afirmăm că aceasta ar justifica încetarea obligaţiilor la care Ungaria
era semnatară din 1977. Am putea cel mult să spunem că, având în vedere circumstanţele de
faţă, Ungaria nu ar putea fi trasă la răspundere pentru felul în care a acţionat”.
Se poate spune ca astfel de circumstanţe actionează mai degrabă ca un scut, o protecţie,
decat o sabie. Curtea a completat că în ipoteza în care chiar ar exista o cauză de necesitate,
aceasta nu constituie o cauză de reziliere a unui contract pe care statul l-a semnat; poate fi cel
mult o cauză de suspendare pe durata stării de necesitate.
Decizia Gabcikovo-Nagymaros se caracterizează, în mod special, printr-o lărgire a
bazelor dreptului tratatelor, datorită atenţiei acordate argumentării părţilor dar şi datorită
observaţiilor făcute de Curte cu privire la mediul înconjurător.
Cauza ,,Activităţi militare şi paramilitare în Nicaragua “

( Nicaragua c. Statele- Unite)
CIJ, 26 noiembrie 1984
Este, fără îndoială, cea mai importantă decizie pronunţată de Curtea de la Haga, în timpul
anilor 1980: o cauză de mare densitate, atât datorită volumului deciziilor pe care le-a presupus
117
cât şi pentru diversitatea chestiunilor de drept la care Curtea a trebuit să răspundă. Comentariile
doctrinare pe care ea le-a generat sunt notorii. Majoritatea marilor teme din dreptul internaţional
public figurează în cadrul acestui litigiu: suveranitatea statului, reglementarea diferendelor,
aplicarea cutumei, intervenţia armată, dreptul umanitar, răspunderea internaţională.
La data de 9 aprilie 1984, Nicaragua a introdus o plângere împotriva Statelor-Unite
reproşându-le folosirea forţei militare şi imixtiunea în politica sa internă, de natură să aducă
atingere integrităţii sale teritoriale. În reclamaţie se precizează că Statele-Unite încalcă dreptul
internaţional prin înarmarea şi asistarea mişcării de gherilă Contras, ce urmărea destituirea
guvernului. În consecinţă, guvernul american datorează o reparaţie pentru daunele cauzate.
Prin decizia asupra fondului pe care Curtea o va pronunţa la data de 26 iunie 1986,
Nicaragua va obţine satisfacţie în ceea ce priveşte esenţa reclamaţiei sale. Din acel moment
evenimentele iau o turnură neplăcută pentru Statele-Unite. Ordonanţa Curţii Internaţionale de
Justiţie din 10 mai 1984 pronunţă măsuri prin care se cere Statelor-Unite să nu aducă atingere
drepturilor fundamentale ale Nicaraguei. Curtea a refuzat, pe de altă parte, să scoată cauza de
pe rol, aşa cum au pretins Statele-Unite.
Chestiunile procedurale au fost reglementate foarte rapid de către Curte (hotărârea din
26 noiembrie 1984). Ea s-a apreciat a fi competentă bazându-se pe faptul că Nicaragua şi Statele-
Unite au subscris articolului 36, paragraful 2, referitor la jurisdicţia obligatorie. Chiar dacă
Nicaragua nu a depus instrumentul său de ratificare a statutului Curţii, aceasta din urmă a
considerat valoarea potenţială a declaraţiei de jurisdicţie realizată în anul 1929 potrivit CPIJ.
Prin ordonanţa din 4 octombrie Curtea a respins cererea de intervenţie a Salvadorului,
considerând-o inutilă în acea fază a procedurilor.
Cauza Timorul Oriental

(Portugalia vs. Australia)
CIJ, 30 iunie 1995
În anul 1991, Portugalia a citat Australia în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, pentru
a contesta atingerea adusă drepturilor cuvenite populaţiei de pe teritoriul său, ce rezultau dintr-
un acord încheiat între Indonezia şi Australia referitor la exploatarea platoului continental din
largul Timorului Oriental. Portugalia considera că este principalul administrator al acestui
teritoriu, pe care Indonezia îl anexase în anul 1976 (profitând de “revoluţia garoafelor” din
Lisabona).
Portugalia a invocat efectul erga omnes (mai ales, suveranitatea permanentă asupra
bogăţiilor şi resurselor naturale, dreptul Portugaliei de a îndeplini sarcinile ce îi revin în calitate
de administrator).
Curtea, prin hotărârea din data de 30 iunie 1995, s-a declarat necompetentă să
soluţioneze cauza în absenţa consimţământului Indoneziei precizând că studierea situaţiei a
determinat-o să aprecieze dacă acest stat a dobândit autoritatea de a încheia, în numele
Timorului Oriental, tratate referitoare la resursele platoului sau continental. Cu ocazia
examinărilor, Curtea a trebuit să ia în considerare circumstanţele în care Indonezia a pătruns şi
s-a menţinut în Timorul oriental.
Curtea Internaţională de Justiţie a evocat, totuşi, noţiunea efectului erga omnes
aparţinând anumitor reguli. Astfel, ea a susţinut afirmaţia Portugaliei potrivit căreia dreptul
popoarelor la autodeterminare reprezintă un drept opozabil erga omnes.
Cauza Alabama
(Statele-Unite vs. Marea-Britanie)
Sentinţă arbitrală, 14 septembrie 1871
118
Alabama a fost navă construită şi armată în Anglia din iniţiativa Sudiştilor, în timpul
Războiului de Secesiune şi a cauzat pierderi enorme flotei federale americane. După sfârşitul
războiului, Statele-Unite au acuzat Marea Britanie de încălcarea regulilor de neutralitate
maritimă. Cauza a fost încredinţată spre soluţionare unui tribunal arbitral.
Tribunalul arbitral nu a acordat Statelor-Unite repararea prejudiciului indirect cauzat
de creşterea costurilor de navlosire şi a poliţelor de asigurare.
Declaraţia Angliei a negat orice valoare cutumiară celor “trei reguli ale
Washingtonului”, referitoare la obligaţiile statelor neutre în caz de război pe mare
(compromisul de arbitraj, semnat la Washington, indica arbitrilor normele în raport cu care
trebuia să fie apreciat comportamentul Angliei).
Strâmtoarea Corfou
(Marea-Britanie vs. Albania )
9 aprilie 1949
În anul 1964, navele de război britanice care navigau în strâmtoarea Corfou, situată
între apele teritoriale albaneze, s-au ciocnit de o serie de mine provocând astfel pierderi de vieţi
umane şi materiale.
În hotărârea din 25 martie 1948 privind excepţia preliminară, CIJ s-a considerat
competentă chiar şi în absenţa unei înţelegeri între cele două state şi fără ca Albania să subscrie
la declaraţia de acceptare a competenţei Curţii. Decizia s-a bazat pe conduita Albaniei care,
prin intermediul unei scrisori, a acceptat să se prezinte în faţa instanţei internaţionale.
În hotărârea din 9 aprilie 1949 asupra fondului, Curtea Internaţională de Justiţie a admis
invocarea răspunderii internaţionale a Albaniei deoarece acesteia îi revenea atribuţia de a
preveni navele străine în legătură cu prezenţa minelor în apele sale teritoriale. Contrar
argumentării formulate de Marea-Britanie ce se baza pe una dintre convenţiile de la Haga
aplicabilă numai în caz de război, CIJ fundamentează obligaţia pe ,,anumite principii generale
şi recunoscute: principiul libertăţii comunicaţiilor maritime şi obligaţia, valabilă pentru orice
stat, de a nu lăsa să îi fie utilizat teritoriul în scopul unor acte contrare drepturilor altor state”.
În speţă, Marea-Britanie a procedat la subminarea autorităţii Albaniei în apele sale
teritoriale ceea ce constituia o atingere a suveranităţii teritoriale a Albaniei. Dar, Curtea a
considerat că Marea-Britanie se putea prevala, în ceea ce priveşte încălcarea acestei norme de
drept, de circumstanţele atenuante.
Se observă, în egală măsură, că Albania a contestat caracterul internaţional al strâmtorii
Corfou, considerând că nu este vorba decât despre un itinerariu facultativ care serveşte doar
traficului local. Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut însă un criteriu geografic: strâmtoarea
face lagătura între două porţiuni de mare liberă, prin urmare este un canal de apă internaţională.
Cauza privind Concesiunile Mavrommatis

(Grecia c. Marea-Britanie)
CPJI, 30 august 1924
În această cauză, Grecia a intervenit în favoarea unuia dintre naţionalii săi,

Mavrommatis. Acesta fiind stabilit în Palestina, în perioada suveranităţii otomane, îşi vedea
ameninţate drepturile asupra concesiunilor sale, de către Marea-Britanie, care avea din anul
1919, mandatul de administrator al teritoriului său. Mavrommatis nu a suferit niciun prejudiciu,
reclamaţia fiind respinsă ( hotărârea din 26 mai 1925).
Cauza Barcelona Traction
119
(Belgia c. Spania)
5 februarie 1970
Societatea Barcelona Traction a fost afectată de falimentul pronunţat de un judecător

din Catalonia, la data de 12 februarie 1948. Măsura se aplica tuturor bunurile filialelor sale.
Ceea ce prezintă un interes deosebit în această cauză este faptul că decizia
judecătorului spaniol falimenta o societate de drept canadian ai cărei acţionari erau în
majoritate belgieni. La nivel diplomatic, Belgia a acţionat, fără succes însă, prin introducerea
unei cereri la Curtea Internaţională de Justiţie. Cu ocazia reluării negocierilor
Bibliografie
Jean Albert, Jean - Baptiste Merlin, L’avenir de la justice pénale internationale,
Ed. Bruylant, Bruxelles, 2018.
Denis Alland, Manuel de droit international public, 10e edition mise a jour, Ed.
Puf, Paris, 2023.
Giovanni Barberini, Le Saint-Siege-Sujet souverain de droit international, Ed.
Cerf, Paris, 2002.
Suzanne Bastid, Droit international, ed. Économica, Paris, 2002.
Abdelwahab Biad, Droit international humanitaire, Ed. Ellipses, Paris, 2006.
Philippe Blachér, Droit des relations internationales, 2e édition, Ed. LexisNexis,
Litec, Paris 2006.
C. Bluman, L. Dubouis, Droit institutionnel de ľ Union européenne, 2e édition,
Lexis Nexis Litec, Paris, 2005.
M.P. de Brichambaut, J.F. Dobelle, M.R. ď Haussy, Leçon de droit
international public, Ed. Presses de Sciences Po et Dalloz, Paris, 2002.
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Ed. Brookfield, 1990.
Dominique Carreau, Droit international public, 7e édition, Ed. Pedone, Paris
2001.
Dominique Carreau, Fabrizio Marrella, Droit international, 12e édition, Ed.
Pedone, Paris 2018.
Y. Clarisse, J. Quatremer, Les maîtres de ľ Europe, Ed. Grasset, Paris, 2005.
Jean Charpentier, Institutions internationales, 16e édition, Ed. Dalloz, Paris,
2006
Jean Combacau, Serge Sur, Droit International Public, 5e édition, Ed.
Montchrestien, Paris 2001.
Emmanuel Decaux, Droit international public, 3e édition, Ed. Dalloz, Paris,
2002.
Michel Deyra, Droit international public, 9e édition, Ed. Gualino, Paris, 2022.
120
J. Derrida, Cosmpopolites de toutes les pays, encore un effort, Ed. Galilé, Paris,
1997.
Yannick Dubois, Hélène Tigroudja, Droit international Public, Ed. Vuibert,
Paris, 2004.
Pierre-Marie Dupuy, Droit international public, 8e édition, Ed. Dalloz, Paris,
2006.
Pierre-Marie Dupuy, Obligations multilaterals, droit imperative et
responsabilité internationale des États, Ed. Pedone, Paris, 2003.
Jean-Marc Favret, Droit et pratique de ľ Union européenne, 5e edition, Gualino
éditeur, EJA-Paris, 2005.
Julian Fernandez, Relations internationales, 1re édition, Ed. Dalloz, Paris, 2018.
Michel Fromont, Grands systèmes de droit étrangers, 5e édition, Dalloz, Paris
2005.
Kenneth S. Gallant, International Criminal Jurisdiction. Whose law must we
obey? Ed. Oxford, New York, 2022.
Albane Geslin, Relations internationales, Ed. Hachette Livre, Paris, 2006.
Raymond Goy, La Cour international de justice et les droits de ľ homme, Ed.
Nemesis Bruylant, Bruxelles, 2002.
Claudio Sergio Ingerflom, Le domaine du maitre: L’état russe et sa mission
mondiale, Ed. Puf, Paris, 2023.
J.-V. Louis, Thierry Ronse, Ľ odre juridique de ľ Union européenne, Les
Editions Helbing & Lichtenhahn/Bruylant/LGDJ, Paris, 2005.
V.A. de Marfy, La genese du nouveau droit de la mer, Ed. Pedone, Paris, 1980.
P.-M. Martin, Droit des activités spatiales, Ed. Masson, Paris, 1992.
Jacques Mercier, Vatican, capitale de ľ eglise, Ed. Lavauzelle, Paris, 1984.
Marcel Merle, Sociologie des relations internationales, Ed. Dalloz, Paris, 1982.
Thibault Moulin, Le cyber espionnage en droit international, Ed. Pedone, Paris,
2021.
Jean-François Muracciole, ĽONU et la sécurité collective, Ed. Ellipses, Paris,
2006.
J.-B. ď Onorio, Le Saint-Siege dans les relations internationales, Ed. Cujas,
Paris, 1989.
Alain Plantey, Principes de diplomatie, Ed. Pedone, Paris, 2000.
Roxana Maria Popescu, Drept internațional public. Noțiuni introductive, Ed.
Universul Juridic, București, 2023.
M. Potvin, B. Fournier et Y. Couture, L'individu et le citoyen dans la société
moderne, Ed. Les Presses de l'Université de Montréal, 2000.
Martine Remond-Gouilloud, Droit maritime, 2e édition, Pedone, Paris, 2003.
Harald Renout, Institutions européennes, 6e édition, Ed. Paradigme, Orléans,
2003.
Catherine Roche, L’essentiel du droit international public, 2e édition, Ed.
Gualino éditeur, EJA-Paris, 2003.
121
Catherine Roche, L’essentiel du droit international public, 11e édition, Ed.
Gualino éditeur, EJA-Paris, 2020.
David Ruzié, Droit international public, 15e édition, Ed. Dalloz, Paris, 2000.
Carlo Santulli, Droit du contentieux international, Montchrestien-E.J.A., Paris,
2005.
Damien Scalia, Génocidaire (s) Au cœur de la justice internationale pénale, Ed.
Dalloz, Paris, 2023.
Dominique Schnapper, La communauté des citoyens - Sur l'idée moderne de
nation, Gallimard, 1994.
Michel Seymour, Nationalité, citoyenneté et solidarité, Ed. Liber, Montréal,
1999.
Denys Simon, Le système juridique communautaire, 3e édition, Presses
universitaires de France, Paris, 1997.
Brice Soccol, Relations internationales, Ed. Paradigme, Orléans, 2006.
Serge Sur, Le Conseil de Sécurité dans ľ après 11 septembre, Ed. L.G.D.J. Paris,
2004
Serge Sur, Relations internationales, 4e édition, Montchrestien-EJA, Paris, 2006.
Blaise Tchikaya, Mémento de la jurisprudence du droit international public, 2e
édition, Hachette,Paris, 2001.
Josiane Tercinet, Relations internationales, Ed. Presses universitaires de
Grenoble, Grenoble, 2006.
V.M. Torrelli, La neutralité en question ?, RGDIP, Paris, 1992.
Antoine Vialard, Droit maritime, Presses Universitaires de France, Paris, 1997.
Philippe de Villiers, Les turqueries du grand Mamamouchi, Ed. Albin Michel,
Paris, 2005.
Jean-Claude Zarka, Institutions internationales, 3e édition, Ed. Ellipses, 2005.
E. Zoller, Quelques reflexions sur les contre-mesures en droit international
public, Ed. Melanges Colliard, Paris, 1984.
122

Note de Curs Dip

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Dip

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DRAGOȘ CHILEA ROXANA SILVIA TRUȚA

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

UMFST ”GEORGE EMIL PALADE”

Obiectul principal al prezentului curs este înțelegerea importanței ramurii

1.1 Dreptul internațional public. Noțiune.

2.1. Noţiuni cu caracter general

Doctrina veche a dreptului internaţional face distincţia între izvoarele materiale

2.2. Tratatul, izvor de drept internaţional

2.3. Cutuma. Definiţie şi condiţii de existenţă

2.3.1. Opozabilitatea cutumei

Se apreciază că dacă un stat a formulat obiecţiuni în procesul de formare al cutumei,

2.3.2. Codificarea cutumei

Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi sistematizare a

2.3.3. Raportul dintre tratat şi cutumă

2.4. Principiile dreptului internaţional

Principiile dreptului internaţional sunt un izvor supletiv de drept internaţional. Regulile

2.4.1. Principiile generale de drept prevăzute de articolul 38 din Statutul CIJ

Sintagma principiile generale de drept se referă la ansamblul regulilor generale care

2.4.2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

Spre deosebire de categoria precedentă, aceste principii sunt proprii dreptului

2.5. Actele unilaterale

2.5.1. Actele unilaterale ale statelor

Se disting, de regulă, actele unilaterale autonome care reprezintă manifestarea

În principiu, acestea nu constituie izvoare ale dreptului internaţional şi nu sunt

2.5.3. Actele unilaterale ale organelor jurisdicţionale

2.6. Mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept

Aceste categorii sunt analizate ca fiind mijloace auxiliare de exprimare a normelor

Rolul şi funcţiile jurisprudenţei în sistemele de drept au fost diferite în evoluţia

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede capacitatea acestei

Subiectele de drept internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la

3.2. Statul. Noţiune. Elemente constitutive

Statul este subiectul primar (sau originar) al relaţiilor internaţionale. Într-adevăr, pe

3.2.7. Suveranitatea, atribut esenţial al statului

3.3. Organizaţiile internaţionale

• Obiectivele Organizaţiei Naţiunilor Unite

132 Jean-Claude Zarka, op. cit., p. 43.

3.4. Organizaţiile neguvernamentale şi persoanele particulare

REGLEMENTAREA PAŞNICĂ ADIFERENDELOR

4.1. Noţiuni cu caracter general

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept

168 Emanuel Decaux, op. cit. p. 191.

4.2. Reglementarea nejurisdicţională a diferendelor internaţionale

Proceduri de origine cutumiară, mijloacele diplomatice şi politice de reglementare a

4.2.1. Mijloace paşnice cu caracter diplomatic

4.3. Reglementarea jurisdicţională a diferendelor internaţionale

Reglementarea jurisdicţională a diferendelor internaţionale se realizează de un organ

Competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie

5.1. Noţiuni cu caracter general

În dreptul intern, a spune că o persoană este responsabilă înseamnă că ea îşi asumă

5.2. Fundamentul răspunderii internaţionale

Regulile care reglementează răspunderea statelor constituie o ramură veche a dreptului

5.3. Faptul generator al răspunderii internaţionale

În principiu, dreptul internaţional pozitiv a exclus noţiunea de „culpă” cunoscută de

283 Pierre-Marie Dupuy, op. cit., p. 469.

5.4. Circumstanţe care exclud răspunderea internaţională

În materia dreptului intern există cauze exoneratorii de răspundere, ele reprezentând

5.6. Protecţia diplomatică

Expresia juridică ce desemnează dreptul statului de a proteja cetăţenii săi şi drepturile

Ca instituţie cutumiară, regulile de punere în aplicare a acestei modalităţi particulare de

5.7. Răspunderea organizaţiilor internaţionale

Problema răspunderii organizaţiilor internaţionale este specială întrucât acestea nu sunt

5.8. Măsuri de executare forţată legate de răspundere internaţională

5.8.1. Noţiuni cu caracter general

6.1. Noţiuni cu caracter general