Desfacerea Căsătoriei Prin Divorţ Şi Partajul Bunurilor Comune Ale Soţilor - R.M.trif - 2007 - Editabil

Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor • T r if
,, Lucrarea prezentată spre publicare de doam na ju d ecă to r R o xa n a

M aria T rif are un caracter m onografic, fiind analizate două proceduri
speciale cu largi aplicaţii în practica judiciară, divorţul st partajul bunurilor
com une între soli. A vând în vedere că am bele proceduri au cunoscut
m odificări legislative recente, cercetarea pune la îndem ână un instrum ent
actual atât pentru teoretu ienii, cât si pentru practicienii dreptului.
Prin analiza am belor proceduri si a m odului de abordare lucrarea are
puternici' accente de originalitate Ea se remarcă de asemenea, prin
caracterul interdisciplinar al cercetării, autoarea fiind nevoită ca, în afara
analizei aspectelor de Drept procesual civil să facă serioase incursiuni în
dom eniile D reptului familiei. Dreptului civil si D reptului internaţional
privai în acest context, subliniem si prezentarea unor substanţiale
elem entele de drept comparat. îndeosebi în legătură cu m otivele de divorţ si
procedura divorţului
în realizarea unei lucrări de o asem enea a m ploan \i a p us amprenta, în
m od benefic, experienţa de cadru didactic, autoarea fiin d lector universitar
ce predă D rept procesual civil şt. desigur, experienţa de avocat şi apoi de
ju d ecă to r
P rofesor universitar dr I îarel Mih a i C iobanii

'Ttloaixy'ia^ie Roxana Maria Trif
Desfacerea căsătoriei prin

divorţ şi partajul bunurilor
comune ale soţilor
Cuprins
Titlul I. Motivele de desfacere a căsătoriei................ .......................1

Capitolul I. Scurte consideraţii privind căsătoria şidivorţul...........1
Secţiunea 1. Evoluţia vieţii de familie
din perspectivă istorică.............................................3
§.1. Mesopotamia..................................................................... 5
§.2. Egiptul A ntic..................................................................... 7
§.3. Familia ebraică................................................................... 7
§.4. Persia...................................................................................8
§.5. India.................................................................................... 8
§.6. China antică........................................................................9
§.7. Japonia antică...................................................................10
§.8. Imperiul aztec.................................................................. 11
' §.9. Imperiul incaş............................................... ................. 11
§.10. Civilizaţia m aya.............................................................12
§.11. Grecia antică.................................................................. 13
§.12. Celţii................................................................................14
§.13. Popoarele germanice.....................................................15
§.14. Bizanţul.......................................................................... 15
§.15. A rabii..............................................................................16
Secţiunea 2. Familia romană - căsătoria şi divorţul.................. 17
Secţiunea 3. Căsătoria şi divorţul din perspectivă
religioasă................................................................. 21
§.1. Religia creştină................................................................21
a) Biserica ortodoxă.......................................................... 21
b) Biserica catolică............................................................ 29
c) Bisericile protestante.....................................................33
d) Bisericile neoprotestante.............................................. 34
§.2. Religia iudaică................................................................. 38
§.3. Religia islamică................................................................40
Capitolul II. Căsătoria şi motivele de divorţ în dreptul
românesc vechi........................................................... 43
Secţiunea 1. Legiuirea Codului Caragea....................................43
Secţiunea 2. Codul Calimach......................................................45
Capitolul III. Motivele de divorţ în Codul civil rom ân.................51
Secţiunea 1. Divorţul pentru cauze determinate........................52
Secţiunea 2. Divorţul prin consimţământ mutual .......59
X Cuprins
Capitolul IV. Motivele de divorţ în Codul civil austriac

şi legiuirile din Ardeal............................................... 61
Secţiunea 1. Despărţirea de pat şi masă şi motivele
de divorţ în Codul civilaustriac............................. 62
de divorţ conform Legii XXXI din 1894..............65
Capitolul V. Motivele de divorţ în Codul familiei.........................69
Secţiunea 1. Evoluţia motivelor de divorţ în
Codul familiei......................................................... 69
Capitolul VI. Motivele de divorţ în proiectul de modificare
şi completare a Coduluicivil..................................... 83
Capitolul VII. Motivele de divorţ în legislaţia altor ţări................88
Secţiunea 1. Motivele de divorţ în ţările continentului
european.................................................................. 88
§.1. Franţa................................................................................88
§.2. Italia..................................................................................98
§.3. Germania........................................................................ 101
§.4. Austria.............................................................................102
§.5. Belgia..............................................................................104
§.6. Portugalia....................................................................... 105
§.7. Elveţia.............................................................................107
§.8. Olanda.............................................................................108
§.9. Ţările scandinave...........................................................109
§.10. R usia.............................................................................111
§.11. Republica Moldova..................................................... 113
Secţiunea 2. Motivele de divorţ în ţările aparţinând
sistemului Common Law..................................... 115
§.1. Regatul Unit al Marii Britanii.......................................115
§.2. Statele Unite ale Americii............................................. 118
Secţiunea 3. Motivele de divorţ în ţările Americii Latine.... 120
Titlul II. Particularităţile procedurii d iv o rţu lu i.......................... 123

Capitolul I. Introducere.................................................................. 123
Secţiunea 1. Scurt istoric...........................................................123
Secţiunea 2. Definirea noţiunii de desfacere a căsătoriei 127
Secţiunea 3. Formele de desfacere a căsătoriei prin divorţ... 128
Capitolul II. Evoluţia procedurii de judecată a divorţului
în legiuirile rom âneşti.............................................. 129
Cuprins XI
Secţiunea 1. Procedura divorţului pentru cauze

determinate din Codul civil.................................. 129
Secţiunea 2. Procedura divorţului prin consimţământ
mutual din Codul civil..........................................137
Secţiunea 3. Incidenţa unor legi de procedură ulterioare 140
Secţiunea 4. Procedura divorţului în legea ardeleană 142
Secţiunea 5. Evoluţia procedurii de judecată a divorţului
reglementată prin Codul familiei şi
Codul de procedură civilă................................... 146
Capitolul III. Instanţa competentă..................................................153
Secţiunea 1. Precizări prealabile.............................................. 153
Secţiunea 2. Competenţa materială..........................................153
Secţiunea 3. Competenţa teritorială..........................................156
Capitolul IV. Participanţii la procesul de divorţ .............161
Secţiunea 2. Părţile în procesul de divorţ. Legitimarea
procesuală............................................................. 162
Secţiunea 3. Procurorul.............................................................. 166
Secţiunea 4. Autoritatea tutelară.............................................. 168
Capitolul V. Cererea de divorţ şi întâmpinarea............... 172
Secţiunea 1. Cuprinsul cererii de divorţ................................... 172
Secţiunea 2. Taxa de timbru...................................................... 176
Secţiunea 3. Depunerea cererii..................................................179
Secţiunea 4. Fixarea termenului............................................... 181
Secţiunea 5. Citarea....................................................................184
Secţiunea 6. întâmpinarea..........................................................187
Capitolul VI. Cererea reconvenţională..........................................189
Secţiunea 1. Cuprinsul cererii reconvenţionale.......................189
Secţiunea 2. Taxa de timbru...................................................... 191
Secţiunea 3. Depunerea cererii reconvenţionale......................191
Capitolul VII. Şedinţa de judecată.................................................196
Secţiunea 1. Publicitatea............................................................196
Secţiunea 2. Reprezentarea....................................................... 199
Secţiunea 3. Prezenţa părţilor....................................................202
Capitolul VIII. Probele............................ 206
Secţiunea 2. Proba cu înscrisuri............................................... 207
Secţiunea 3. Proba cu m artori.................................................. 210
Secţiunea 4. Interogatoriul........................................................ 211
Secţiunea 5. Ancheta socială.....................................................212
XII Cuprins
Secţiunea 6. Comisia rogatorie................................................ 215

Capitolul IX. Măsurile provizorii................................................. 217
Secţiunea 1. Precizări prealabile..............................................217
Secţiunea 2. încredinţarea copiilor minori.............................. 218
Secţiunea 3. Obligaţia de întreţinere........................................ 220
Secţiunea 4. Alocaţia pentru copii............................................221
Secţiunea 6. Folosinţa locuinţei............................................... 224
Capitolul X. Cererile accesorii......................................................225
Secţiunea 2. încredinţarea spre creştere şi educare
a copiilor minori................................................... 226
Secţiunea 3. Obligaţia legală de întreţinere............................. 233
Secţiunea 4. Stabilirea unui program de vizitare a
minorului...............................................................240
Secţiunea 5. încuviinţarea purtării numelui din timpul
căsătoriei................................................................ 243
Secţiunea 6. Folosinţa locuinţei............................................... 247
Capitolul XI. Actele de dispoziţie.................................................250
Secţiunea 2. Renunţarea la judecată a reclamantului............ 250
Secţiunea 3. împăcarea soţilor................................................. 252
Secţiunea 4. Tranzacţia..............................................................255
Capitolul XII. Hotărârea de divorţ şi efectele e i..........................257
Secţiunea 1. Hotărârea de divorţ ...................................257
Secţiunea 2. Efectele hotărârii de divorţ..................................260
Capitolul XIII. Căile de atac.................................... 266
Capitolul XIV. Recunoaşterea hotărârilor străine .................275
Capitolul XV. Elemente de drept comparat..................................278
§.1. Franţa..................................................................... 278
§.2. Italia...............................................................................294
§.3. Anglia şi Ţara Galilor................ 298
Titlul III. P artajul bunurilor comune ale soţilor.........................311

Capitolul I. Introducere.................................................................311
Capitolul II. Instanţa competentă................................................. 314
Secţiunea 1. Competenţa materială......................................... 314
Secţiunea 2. Competenţa teritorială......................................... 318
Capitolul III. Participanţii la procesul de partaj...........................320
Secţiunea 1. Părţile în procesul de partaj................................ 320
Secţiunea 2. Participarea terţilor în procesul de partaj..........321
Cuprins XIII
Capitolul IV. Sesizarea instanţei.............................................. 325

Secţiunea 1. Cuprinsul cererii de partaj............................. 325
Secţiunea 2. Taxa de timbru................................................ 330
Secţiunea 3. Depunerea cererii............................................ 332
Secţiunea 4. Fixarea termenului......................................... 334
Secţiunea 5. Citarea.............................................................. 336
Secţiunea 6. Cererea reconvenţională................................ 337
Secţiunea 7. întâmpinarea................................................... 339
Capitolul V. Şedinţa de judecată.............................................. 342
Secţiunea 1. Prima zi de înfăţişare..................................... 342
Secţiunea 2. Probele............................................................ 344
§.1. Proba prin înscrisuri................................................ 345
§.2. Proba cu martori....................................................... 348
§.3. Proba prin interogatoriu - mărturisirea.................. 353
§.4. Proba prin expertiză................................................ 355
§.5. Proba prin cercetarea la faţa locului...................... 360
§.6. Prezumţiile................................................................ 361
Secţiunea 3. Stabilirea cotei de proprietate...................... 361
Capitolul VI. încheierea de admitere în principiu................. 365
Secţiunea 1. Caracterul încheierii...................................... 365
Secţiunea 2. Conţinutul încheierii..................................... 367
Secţiunea 3. Căile de atac împotriva încheierii................ 369
Secţiunea 4. Emiterea unei încheieri suplimentare.......... 372
Secţiunea 5. Efectele încheierii de admitere în principiu 374
Capitolul VII. Modalităţi de partaj......................................... 377
Secţiunea 1. Partajul în natură............................................ 377
Secţiunea 2. Reguli referitoare la formarea
şi atribuirea loturilor...................................... 380
Secţiunea 3. Atribuirea bunului unui singur copărtaş.... 388
Secţiunea 4. Vânzarea bunului........................................... 393
§.1. Prin bună-învoială................................................... 394
§.2. Prin executorul judecătoresc.................................. 396
Capitolul VIII. Hotărârea de partaj şi efectele sale............... 402
Secţiunea 1. Hotărârea de partaj........................................ 402
Secţiunea 2. Efectul declarativ al partajului..................... 403
Secţiunea 3. Caracterul de titlu executoriu...................... 408
Secţiunea 4. Termenul de executare a hotărârii de partaj 410
Secţiunea 5. Reactualizarea valorii bunurilor,
a contravalorii cotei de proprietate
sau a sultei...................................................... 411
XIV______________________________________________ Cuprins
Capitolul IX. Căile de atac............................................................ 414

Secţiunea 1. A pelul................................................................... 414
Secţiunea 2. Recursul................................................................ 417
Capitolul X. Cauzele de ineficacitate ale partajului.................... 419
Titlul IV. Situaţii speciale privind partajul bunurilor

comune ale soţilor..............................................................423
Capitolul I. Introducere...................................................................423
Capitolul II. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei,
la cererea unuia dintre soţi, pentru motive
temeinice.................................................................... 425
Secţiunea 1. Condiţiile în care poate interveni........................425
Secţiunea 2. Particularităţi procedurale...................................430
Capitolul III. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei,
la cererea creditorilor personali ai unuia
dintre soţi................................................................... 439
Secţiunea 1. Condiţiile în care poate interveni....................... 439
Secţiunea 2. Partajul pornit pe cale principală de creditorul
unuia dintre soţi.....................................................440
Secţiunea 3. Particularităţi procedurale...................................441
Secţiunea 4. Partajarea bunurilor comune pe cale
incidentală, prin contestaţie la executare........... 444
Capitolul IV. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei
pe calea contestaţiei la executare...........................445
Capitolul V. Partajul bunurilor comune în cadrul contestaţiei
la măsurile de urmărire.............................................452
Secţiunea 1. Confiscarea specială ca măsură de siguranţă
în procesul penal ..................................... 452
Secţiunea 2. Confiscarea contravenţională.............. 455
Secţiunea 3. Confiscarea specială instituită de
Legea nr. 115/1996............... 456
Secţiunea 4. Reguli speciale privind colectarea creanţelor
bugetare.................................................................458
I n d e x ....................................................................................................463
Bibliografie 479
Titlul !
M o t iv e l e D e D e s fa c e r e A C ă s ă t o r ie i
Capitolul I
Scurte consideraţii privind căsătoria şi divorţul
1. De când omenirea a ieşit din stadiul primitiv al triburilor,

constituindu-se în societăţi civilizate, fundamentul acestor societăţi a
fost familia. Ştim ce importanţă covârşitoare a avut familia în structura
statului roman şi ce puteri întinse avea şeful familiei în dreptul civil
roman. Doctrina creştină, influenţa obiceiurilor popoarelor de origine
germanică şi înceata transformare a instituţiunilor sociale în decursul
evului mediu au modificat bazele pe care era aşezată familia romană,
ajungând pe nesimţite la starea actuală. Cu toate atacurile şi încer
cările ce s-au făcut pentru a dărâma aşezămintele sociale, familia a
rămas temelia pe care se aşează statele modeme.1
2. Căsătoria nu este, în fapt, decât rezultatul unei lungi evoluţii,
prin care uniunea sexuală a bărbatului cu femeia a fost reglementată
din punct de vedere al convieţuirii şi al efectelor în ce priveşte copii
şi patrimoniul şi transformată într-o instituţie respectată şi stabilă.
Privită ca simbol al unirii, sub semnul iubirii dintre bărbat şi
femeie, în sens mistic ea reprezintă unirea dintre Hristos şi Biserica
lui, dintre Dumnezeu şi poporul Lui, dintre suflet şi Dumnezeu. Tot
în sens simbolic a fost privită de Jung, în cursul procesului de indivi-
duaţie sau de integrare a personalităţii, ca împăcarea conştientului,
principiu feminin, cu spiritul, principiu masculin.2
Importanţa pe care căsătoria a avut-o dintotdeauna pentru soţi şi
pentru societate a făcut ca ea să fie o instituţie socială fundamentală.
1 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălăneşcu, Al. Băicoianu, Tratat de drept

civil român, Ed. Naţională S. Ciornei, 1928, Bucureşti, p. 291.
2J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, voi. I, Ed. Artemis,
Bucureşti, 1993, p. 277.
2 Titlul I. Motivele de desfacere a căsătoriei
Prin reglementarea ei legală, chiar de la apariţia istorică a dreptului, a

devenit şi o instituţie juridică.
3. Căsătoria a fost şi este în primul rând o problemă personală,
întrucât ea uneşte bărbatul şi femeia în cea mai firească comunitate de
viaţă, familia, care le contopeşte într-o asemenea măsură existenţa,
sentimentele, concepţiile şi idealurile, încât relaţiile dintre soţi acope
ră toată gama vieţii personale şi sociale a omului. Poate de aceea
căsătoria apare ca cel mai fericit, mai serios şi mai important act din
viaţa bărbatului şi a femeii.
4. Căsătoria este însă şi o problemă socială, întrucât prin ea se
întemeiază familia, care îndeplineşte numeroase funcţii, de la funcţia
biologică, de procreare, la funcţiile interne grupului familial, de viaţă
în comun, de solidaritate morală şi materială între membrii familiei, şi
până la funcţiile importante de educare şi formare a copiilor pentru
viaţă şi pentru integrare normală în societate.1
Importanţa căsătoriei ca problemă individuală, dar şi socială, a
determinat reglementarea ei juridică în toate sistemele de drept, ceea
ce reflectă permanenţa instituţiei căsătoriei. Această instituţie a evo
luat însă în decursul istoriei, existând organizări juridice diferenţiate
ale căsătoriei, în diferite sisteme de drept.
5. Familia, solid organizată şi constituind prima celulă a edifi
ciului social, s-a coagulat încet şi în timp îndelungat. Căsătoria mono
gamă, poziţia soţiei în familie, procrearea copiilor legitimi, stabilirea
legăturilor de rudenie ş.a.m.d. sunt produsele unor concepţii relativ
noi, care au înlocuit altele primitive şi barbare, care la rândul lor.
constituiseră un progres faţă de starea neorganizată a omului din
epocile timpurii.
într-adevăr, istoria civilizaţiei omeneşti a cunoscut o fază în care
nu se închegase încă noţiunea de familie. In epocile arhaice împre
unările sexuale se făceau la întâmplare, copilul născut astfel nefiind
unit prin nicio legătură de tatăl sau de mama sa, ci era privit ca şi
copil al întregului trib.
6. Mai târziu, a apărut familia matriarhală, bazată pe rudenia în
linie feminină. Copilul este legat concret de mamă prin faptul vizibil
' I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, 1988, Cluj-Napoca,

p. 23.
I. Scurte consideraţii privind căsătoria şi divorţul 3
al naşterii. Legăturile de rudenie se stabilesc unilateral între el şi rudele

materne. In fruntea familiei stă mama sau bunica, iar şeful familiei,
protectorul natural al copilului, este fratele mamei sau al bunicii.
7. Pe scara evoluţiei a urmat familia patriarhală, tipul comun al
civilizaţiilor antice, întemeiată pe autoritatea tatălui. Capul familiei
este părintele sau ascendentul cel mai în vârstă din neamul său. Acest
şef ocroteşte membrii familiei, dar are asupra lor o putere fără mar
gini. Rudenia se leagă între copil şi rudele tatălui, căci mama, ieşind
prin căsătorie din familia ei de baştină, rupe viitoarele raporturi de
rudenie care s-ar putea stabili între aceasta şi copilul ce se va naşte.
8. în sfârşit, la capătul evoluţiei găsim familia modernă, echili
brată în mod armonios, creând legături de rudenie între copil şi rudele
ambilor părinţi, stabilind o judicioasă repartiţie de roluri între soţ şi
soţie din punct de vedere al căsătoriei şi al conducerii familiei.
Secţiunea 1. Evoluţia vieţii de familie

din perspectivă istorică
9. O scurtă trecere în revistă a evoluţiei familiei, căsătoriei, mo

dalităţilor şi motivelor de disoluţie a căsătoriei este utilă în înţelege
rea derulării şi evoluţiei instituţiei căsătoriei şi, implicit, a instituţiei
divorţului, care, deşi nu a purtat acest nume de la început, a existat pe
tot parcursul istoriei, motivele de desfacere a căsătoriei fiind mai mult
sau mai puţin nominalizate, în funcţie de evoluţia vieţii sociale şi
culturale, de dezvoltarea civilizaţiilor.
Căsătoria este o instituţie schimbătoare, ce a cunoscut numeroase
fluctuaţii de-a lungul istoriei, pornind de la comunismul sexual,
căsătoria în grup, poligamie până la căsătoria individuală.
10. După unele opinii, privită ca o uniune a indivizilor într-un
cuplu în interesul procreării, căsătoria a fost „inventată” de strămoşii
noştri din regnul animal, la unele păsări (cum ar fi corbii), la gorile şi
la urangutani asocierea părinţilor durând până la încheierea educaţiei
puilor sau până la moartea unuia dintre parteneri.1
1 W. Durant, A. D urant, Civilizaţii istorisite 1, Moştenirea noastră

orientală, voi. I, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002, p. 57.
Dacă privim zorii civilizaţiei umane, după o perioadă a comunismului

primitiv când problema hranei, a pământului, a vitelor şi a nevoilor
sexuale era stăpânită şi rezolvată în comun1, omul a simţit nevoia unor
uniri, la început cel puţin provizorii2, apoi a unor căsătorii în grup în care
un număr oarecare de bărbaţi aparţinând unui grup se însura, colectiv, cu
un număr egal de femei aparţinând unui alt grup3, pentru a trece apoi la
poligamie fie sub forma poliandiriei - căsătoria unei femei cu mai mulţi
bărbaţi4 fie sub forma poligeniei - căsătoria unui bărbat cu mai multe
femei, pentru a ajunge în final la căsătoria monogamă.
Orice formă ar fi luat, odată apărută, căsătoria era obligatorie la
aproape toate popoarele primitive, adultul necăsătorit nebucurându-se
de vreo consideraţie în societate, fiind tratat de multe ori ca un bărbat
pe jumătate.
11. Odată apărută căsătoria monogamă trebuie arătat că s-a impus
cu stricteţe exogamia, adică un bărbat nu avea voie să se însoare
decât cu o femeie aparţinând unui alt clan sau trib.
Dacă în epoca matriarhală bărbatul era adesea obligat să meargă
să trăiască împreună cu membrii clanului femeii, odată cu progresul
patriarhatului, după ce muncea o vreme pentru viitorul socru, peţito
rul îşi aducea soţia în clanul său sau, mai târziu o răpea pur şi simplu
şi o aducea la casa lui.
Odată cu sporirea avuţiilor s-a ajuns ca ginerele să îi facă un
cadou frumos tatălui fetei - constând în bunuri sau o sumă de bani -
pentru a evita munca într-un clan străin sau războaiele ce urmau ade
1 Idem, p. 58.
2 Ibidem, p. 59. Provizoratul consta în faptul că, fără. niciun motiv sau
pentru orice motiv, cuplul constituit ad-hoc se putea desface, tară nicio for
malitate şi nicio urmare, căsătoria putând să dureze mai puţin de o săptă
mână, la tribul Orang Sakai din Malacca existând chiar obiceiul ca o tânără
femeie să locuiască o vreme cu fiecare bărbat din comunitate, trecând de la
unul la altul, până făcea un tur complet, după care reîncepea periplul.
3 Obicei existent în Tibet şi relatat şi de Cezar care l-a întâlnit în
Anglia timpurilor sale.
4 Idem, p. 60. Această formă de poligamie a rezistat numai în măsura
în care numărul bărbaţilor era mai mare decât numărul femeilor, şi a
existat la vreo câteva triburi tibetane şi la populaţia toda.
seori unor răpiri. In acest fel s-a ajuns la căsătoria prin cumpărare.1
Ulterior s-a ajuns ca tatăl să-i ofere şi el viitorului ginere un cadou,
drept mulţumire pentru cumpărarea fetei, iar taţii înstăriţi, care vroiau
să-şi căsătorească fiicele, ofereau cadouri din ce în ce mai bogate,
ajungându-se astfel la constituirea a ceea ce numim astăzi zestre,
adică la cumpărarea ginerelui de către socru.2
Ne vom opri în continuare asupra câtorva civilizaţii, pentru a trece
în revistă elementele cele mai importante legate de căsătorie şi divorţ.
§.1. Mesopotamia
12. Asupra modului de organizare familială şi juridică a Meso-

potamiei dispunem de unele date încă din epoca sumeriană. Infor
maţiile cele mai ample ni le furnizează însă Codul lui Hammurabi,
redactat în secolul al XVIII-lea î.Chr. Acesta este o codificare a mai
multor legi sumeriene şi akkadiene, reflectând şi realităţi din epoci
mai vechi de anul redactării sale. In această societate se practica de
regulă monogamia. Anterior căsătoriei între tineri se încheia o
logodnă care reprezenta învoiala între viitorul soţ sau părinţii acestuia
şi părinţii viitoarei soţii. Ca o reminiscenţă a perioadelor anterioare,
în care soţia se cumpăra, tatăl băiatului sau chiar acesta, trimitea tată
lui fetei diverse daruri (biblii) şi o sumă de bani numită tirhatu. Dacă
se strica logodna din vina băiatului, acesta pierdea tirhatu iar dacă se
strica din vina tatălui fetei, acesta era obligat să înapoieze dublul
darurilor primite (C.H. 159).
13. Căsătoria se realiza în faţa funcţionarilor ministeriali sau a
preoţilor şi era însoţită de ceremonii religioase şi de serbări familiale.
Soţiei i se alcătuia o dotă de către tatăl său sau de către fraţii săi, care
rămânea în proprietatea sa dar era administrată de soţ. Căsătoria era
considerată în fiinţă din momentul în care soţia se muta în casa
soţului (C.H. 152). ’
Căsătoria încheiată fără un act scris nu era valabilă (C.H., 128).
1 Idem, p. 64. Căsătoria prin cumpărare predomină în întreaga Africă,

a existat în China, Japonia, India, Iudeea, America Centrală, Peru şi chiar
în Europa.
2 Idem, p. 65.
Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală gravă sau devenea infirmă

soţul putea să-şi ia o a doua soţie, fără a putea să o repudieze pe
prima. Aceasta avea alegerea în a rămâne în casa soţului primind cele
necesare traiului sau se putea întoarce la casa părintească luându-şi cu
ea dota constituită la încheierea căsătoriei. Dacă alegea să se întoarcă
la părinţi, căsătoria se considera desfăcută (C.H. 148, 149).
în caz de sterilitate a soţiei, soţul putea să-şi ia o concubină (su g i ),
fără ca aceasta să devină egala soţiei legitime (C.H. 145). Concubina
putea fi aleasă şi oferită chiar de soţie, dintre sclavele casei sau una
anume cumpărată, însă în acest caz soţul nu mai putea să-şi aleagă el
o concubină şi să o aducă în domiciliul conjugal, dacă cea oferită de
soţie îi dăruia copii (C.H. 144, 146).
14. Divorţul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevă
zute de cod şi limitative atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Soţul
îşi putea repudia soţia pentru sterilitate, în acest caz fiind suficient să
pronunţe cuvintele „te repudiez “ pentru ca mariajul să se desfacă; de
asemenea, îşi putea repudia soţia pentru comportament neonest,
necontrolat şi neglijarea îndatoririlor sale de soţie, acest motiv putând
lua forme pasibile chiar de pedeapsa capitală (dacă „nu se îngrijeşte şi
pleacă, îşi ruinează casa şi-şi neglijează soţul, atunci femeia aceea va
fi aruncată în apă” - C.H., 143).
15. Adulterul femeii o făcea pasibilă de pedeapsa capitală, dacă o
prindea în flagrant, soţul putând să o înece împreună cu amantul ei
sau să o ierte, dar numai cu încuviinţarea regelui (C.H. 129). De ase
menea, dacă era doar bănuită de adulter, ea nu se putea disculpa decât
prin jurământ „pe numele zeilor” sau prin ordalia apei, adică prin
aruncarea în valuri - când nu se îneca era socotită nevinovată; dacă se
îneca, înseamnă că era vinovată (C.H. 131, 132).
16. Soţia putea şi ea să divorţeze, dar numai dacă soţul o neglija
peste măsură, fără nicio vină din partea ei, caz în care îi spunea „nu
mai eşti vrednic să trăiesc cu tine” şi, luându-şi zestrea, se întorcea la
căminul tatălui ei.
Repudierea din partea soţiei se putea face însă numai printr-o
hotărâre a tribunalului, spre deosebire de repudierea din partea soţu
lui, care se făcea printr-o simplă scrisoare pecetluită cu sigiliul bărba
tului.1
1 V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti 1977, p. 67-73, O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. I,
§.2. Egiptul Antic
17. In Egiptul Antic, după cum se specifică expres în unele texte,

exista o egalitate absolută a bărbatului cu femeia în faţa legii. Conştiin
ţa egalităţii sexelor era profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar
prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine.
Egiptenii erau monogami, dar înalţii demnitari se considerau
deosebit de onoraţi când regele le dăruia din haremul regal o femeie
de rang superior soţiilor lor, pe care o luau ca a doua soţie.
Nu ştim dacă şi în ce condiţii era indisolubilă căsătoria. Este
foarte probabil că divorţul se pronunţa numai la cererea soţului sau şi
a soţiei, printr-o hotărâre judecătorească care trebuia să reglementeze
şi problema dotei, a diviziunii bunurilor, a succesiunii etc.
în epoca tardivă, perioada secolelor XI-VI î.Chr., exista în Egipt
şi obiceiul căsătoriei de probă, în care, dacă după un an de convie
ţuire căsătoria era desfăcută, din vina unuia din soţi sau datorită
nepotrivirii de caracter, soţia se reîntorcea la părinţii ei luându-şi
întreaga dotă.’
§.3. Familia ebraică
18. Familia ebraică din perioada vieţii nomade avea toate

caracterele proprii regimului matriarhal. Odată cu trecerea la viaţa
sedentară, locul matriarhatului a fost luat de regimul patriarhal. în
acest nou regim autoritatea bărbatului în familie era absolută. El
putea să se despartă de soţie fără să fie nevoie de nicio explicaţie şi
fară vreo obligaţie ulterioară faţă de soţia repudiată. Femeia putea fi
trecută într-o poziţie subalternă când soţul îşi lua o a doua soţie, dar
ea nu-şi putea părăsi soţul. Soţul nu putea fi învinuit de adulter, în
timp ce soţia adulterină era expusă goală în public sau condamnată la
moarte prin lapidare.2
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 71-72, W. Krauss,

Civilizaţia Asiro-Babiloniană, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997,
p. 254-256.
1 O. Drîmba, op. cit., p. 134.
2 Idem, p. 178.
§.4. Persia
19. Regimul familial şi viaţa de fiecare zi în imperiul persan au

fost considerate la un nivel moral superior celui al altor popoare din
Orientul Antic.
în Persia s-a menţinut poligamia, dar de consideraţie şi de
drepturile de stăpână a casei se bucura numai una dintre soţii numită
«privilegiata» . Căsătoria se contracta prin plata unei sume de bani
părinţilor logodnicei, iar dacă soţia rămânea sterilă, această sumă se
restituia soţului. Femeia datora ascultare absolută bărbatului ei.
în caz de adulter femeia putea să fie iertată, dacă nu recurgea la
avort, căci avortul era pedepsit cu moartea. Spre deosebire de femeile
sărace, care puteau să circule în public cu faţa neacoperită de văl, să
conducă uneori treburile soţului, în numele lui, şi să posede bunuri
materiale de care să dispună liber, femeile din rândurile aristocraţiei
duceau o viaţă de izolare. După căsătorie ele nu puteau ieşi în public
decât cu faţa acoperită, nu aveau voie să se întâlnească cu bărbaţi nici
în public, nici acasă, neputând avea relaţii nici cu rudele cele mai
apropiate de sex bărbătesc.1
§.5. India
20. în India antică la fel de obligatoriu ca faptul de a avea copii

era şi căsătoria. Legile brahmanice codificau, riguros şi precis, opt
tipuri de căsătorie. Pe treapta cea mai de jos puneau căsătoriile prin _
răpire şi din dragoste. Căsătoria prin cumpărare era considerată cea
mai comodă, dar cea mai trainică era căsătoria încheiată pe criterii
economice. Toate căsătoriile însă se bazau pe principiul endogamiei
şi exogamiei - tânărul bărbat trebuia să-şi ia o soţie din casta lui, dar
din afara grupului lui familial numit gotra.2
Părinţii combinau căsătoria copiilor lor încă de mici, căsătorindu-
i efectiv când fata, care trebuia să aparţină aceleaşi caste ca şi băiatul,
împlinea 12 ani, chiar dacă nu era nubilă. Codul lui Mânu prevede
însă că «dacă se prezintă un pretendent distins, frumos, din aceeaşi
castă, tatăl va putea să-i dea fiica în căsătorie, după rânduială, chiar
1Ibidem, p. 218-291.
2 W. Durant, A. Durant, op. cit., voi. II, p. 235.
dacă ea n-a împlinit încă vârsta de 8 ani». Acelaşi cod prevede că la

trei ani după ce devine nubilă fata îşi poate alege singură bărbatul, în
care caz nu mai poate primi niciun obiect de podoabă din partea fami
liei sale, iar bărbatul nu datorează tatălui ei preţul nupţial. De ase
menea, există prevederi care arată că un bărbat de 30 de ani poate lua o
fată de 12 ani pe care o iubeşte, iar la 24 de ani, o fată de 8 ani. Poli
gamia era permisă, dar legile brahmanice recomandau monogamia.
21. Căsătoria era indisolubilă, divorţul fiind admis numai în
vremurile foarte de demult, Codul lui Mânu permiţând divorţul numai
în anumite cazuri şi numai pentru cei ce aparţineau ultimelor două
caste. Motive de divorţ erau beţia, purtările rele, nesupunerea, răuta
tea, boala sau risipirea averii. Femeia bolnavă care avea însă o fire
bună şi era virtuoasă în purtări nu putea fi repudiată decât cu consim
ţământul ei şi niciodată nu trebuia să fie tratată fără respect. O femeie
sterilă putea fi repudiată în al optulea an de căsătorie, o femeie căreia
i-au murit toţi copii în al zecelea an, iar o femeie care a născut numai
fete într-al doisprezecelea an.
Odată cu stăpânirea musulmană, căsătoria a fost considerată
indisolubilă chiar şi după moartea bărbatului; văduva nu se mai putea
recăsători, decât în condiţii extrem de restrictive, pentru ca astfel să-şi
poată reîntâlni soţul într-o viitoare existenţă.1
§.6. China antică
22. De-a lungul mileniilor, rezistenţa morală a poporului chinez a

fost mult susţinută de forţa şi coeziunea familiei.
Căsătoria era hotărâtă de părinţii tinerilor, chiar fără ca aceştia să
se fi văzut vreodată, iar scopul căsătoriei îl constituia îndeplinirea
datoriilor rituale faţă de strămoşi şi perpetuarea generaţiilor. în sec.
al V-lea î.Chr. legea îi obliga pe părinţi să-şi căsătorească copiii cel
mai târziu la împlinirea vârstei de 20 de ani - băieţii şi 17 ani - fetele.
Anterior acestei legiuiri, băieţii din familiile nobile nu se puteau
căsători înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani (cel mai probabil
datorită obligaţiilor militare), iar fetele nobile erau declarate nubile la
vârsta de 15 ani.
1O. Drîmba, op. cit., p. 267-269.

Căsătoria nu putea fi contractată decât între doi tineri care nu

aveau acelaşi nume de familie (t'o n g sing). Femeia, chiar căsătorită,
continua să poarte numele familiei din care provenea. Ceremonia
căsătoriei se desfăşura fără formalităţi oficiale, fără preot şi fără
funcţionar de stare civilă. Toate grupele cu acelaşi nume participau la
căsătorie, un alai însoţind-o pe soţie la soţ, alai format din două grupe
diferite după numele familiei. Viaţa cuplului începea printr-o masă
solemnă la care cei doi soţi mâncau unul lângă altul, aceleaşi feluri de
mâncare, dar din vase diferite şi stând pe rogojini diferite. După masă
se dezbrăcau, fiecare în camera lui, şi-apoi se reîntâlneau pentru a se
culca, dar pe rogojini separate. Unirea celor doi se realiza doar în ziua
a treia în amurg şi chiar dacă socrilor ei le era prezentată după acest
interval şi ei o considerau noră (fu), abia după 3 luni era prezentată
strămoşilor soţului şi avea dreptul să poarte titlul de noră prin care se
desemna femeia măritată. Daca ea murea înainte de trei luni rudele
soţului nu aveau dreptul să poarte doliu după ea ca după o soţie. Cele
trei zile şi cele trei luni erau considerate o perioadă de stagiu indis
pensabilă pentru admiterea soţiei în familia soţului.
23. Căsătoria nu era socotită indisolubilă. Despărţirea era oricând
posibilă pe baza consimţământului mutual. Când acesta lipsea, femeia
putea fi repudiată de soţ pentru unul din cele 7 motive stabilite de
tradiţie: lipsa de respect faţă de socri, sterilitate, adulter, gelozie, furt,
limbuţie şi boli care o împiedicau să participe la cultul strămoşilor (de
exemplu epilepsia). Niciunul dintre aceste motive nu era va2abil dacă
femeia nu mai avea părinţi, dacă purtase deja doliu pentru unul din
socrii ei sau dacă soţul ei se îmbogăţise după căsătorie. Femeia nu
putea cere niciodată divorţul, dar putea să-şi părăsească oricând soţul
şi să se întoarcă la părinţii săi.1
§.7. Japonia antică
24. în Japonia antică căsătoria era aranjată de părinţi, dar la ţară

aveau loc şi căsătorii «pe furate» existând şi instituţia căsătoriilor de
probă. în familiile aristocratice poligamia era curentă, nobilul coabi
tând liber cu fiecare soţie sau concubina, pe rând.
1 O. Drîmba, op. cit., p. 334-335, J. Cooper, China antică, Ed. Prie

tenii Cărţii, Bucureşti, 1998, p. 155-215.
Ceremonia căsătoriei era simplă. Ritualul esenţial consta în

schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de
câte trei ori. Căsătoria nu era considerată consumată decât după naş
terea primului copil. Dacă femeia era sterilă, soţul îşi putea lua o
concubină.
25. Deşi divorţul era în general detestat, obţinerea lui era uşoară.
Soţul putea să îşi repudieze pur şi simplu soţia, caz în care copii
rămâneau la tată. Soţia nobilului sau a samuraiului putea să se
despartă de soţ nu prin divorţ, ci, când soţul nu era de acord, fugind şi
adăpostindu-se la mănăstire. Dacă rămânea trei ani la mănăstire era
considerată în mod legal divorţată.1
§.8. Imperiul aztec
26. In civilizaţia aztecă căsătoria era permisă numai cu un membru

al altui clan. La ceremonia căsătoriei asistau şi căpeteniile clanului.
Poligamia era admisă, însă numai cei bogaţi şi-o puteau permite, iar
concubinele nu aveau aceleaşi drepturi ca şi soţia. Adulterul era
permis numai bărbatului, femeia adulterină putând să fie condamnată
la moarte. Dacă era sterilă, femeia putea fi repudiată. Femeia putea
să-şi păstreze numele de fată, putea să se adreseze Consiliului de
judecată, iar dacă era maltratată de soţ putea cere divorţul, la azteci
divorţurile fiind destul de frecvente.2
§.9. Imperiul incaş
27. La incaşi vârsta căsătoriei era fixată la 18-20 de ani pentru fete
şi 22-24 de ani pentru băieţi. Fetelor le era impusă castitatea sub
sancţiunea pedepsei cu moartea. în principiu căsătoria era mono
gamică, dar bărbatul putea să îşi ia şi concubine, în număr determinat
de rangul său social. Prima femeie era soţia legală şi căsătoria cu ea
era singura la care se făceau ceremonii oficiale. Căsătoria consta din
unirea mâinilor mirilor precedată de acte religioase, respectiv confe-
1Idem, p. 393.
" Ibidem, p. 436.
siunea şi sacrificarea unei lame. Bărbatul nu îşi putea repudia soţia

legitimă.
Pentru Sapa-Inca (Singurul Incaş - denumire dată împăratului) nu
exista nicio limită în numărul concubinelor pe care le putea avea.
Datorită numărului impresionant de «bastarzi», şi pentru a stăvili
ambiţia lor de a ajunge la conducerea imperiului, legislatorii l-au
obligat pe împărat să o ia de soţie pe propria lui soră, doar aceşti des
cendenţi având legitimitate la succesiune. Incestul nu îi era permis
decât lui Inca, în rândul aristrocraţiei căsătoriile dintre fraţi şi surori
sau dintre rude apropiate fiind strict interzis, pedeapsa prevăzută de
lege fiind moartea sau mutilarea.1
§.10. Civilizaţia maya
28. în civilizaţia maya căsătoria era aranjată de părinţii tânărului

care îi căutau soţie, dar era mai onorabil să apeleze la intermediatori
de profesie, care tratau cuantumul zestrei. Zestrea o dădea tatăl tână
rului, iar mama miresei pregătea trusoul pentru amândoi mirii.
Căsătoria era monogama. Alegerea fetei de către băiat se făcea în
mod liber, unul din obiceiurile prin care începea peţitul fiind sparge
rea ulciorului fetei de către băiat, iar dacă aceasta nu protesta însemna
că este de acord ca el să-i devină soţ. Până la căsătorie tinerii îşi
vopseau tot corpul şi faţa în negru, iar după căsătorie în roşu. Femeile
îşi pictau la fel bustul, cu excepţia sânilor.
Data căsătoriei era fixată de preot în funcţie de poziţia astrală a
viitorilor soţi. Căsătoria se sărbătorea printr-un ospăţ unde se bea-
mult hidromel tare, femeile fiind cele care serveau la masă, dar evi
tând privirile bărbaţilor şi întorcându-şi capul în timp ce ei beau.
Tânărul soţ trăia şi lucra timp de trei până la şase ani în familia
soţiei, iar dacă se dovedea că este nevrednic de muncă socrii îl
alungau.
29. Divorţul era uşor de obţinut atât de soţ cât şi de soţie, şi consta
într-o simplă repudiere. Dacă soţia nu avea copii ea putea fi repu-
1 O. Drîmba, op. cit., p. 462, M. Strauss, Măreţia imperiului Inca,

Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, p. 154.
diată, sterilitatea fiind considerată dezonorantă. In caz de adulter al

soţiei, singura pedeapsă, şi numai dacă o dorea soţul, era repudierea.1
§.11. Grecia antică
30. în Grecia antică căsătoria o hotărau părinţii tinerilor. în

concepţia grecilor antici, scopul adevărat sau mobilul căsătoriei nu
era dragostea, ci procreaţia. La vârsta de 20 de ani, după ce îşi ter
minau stagiul militar, tinerii se puteau căsători, deşi nicio lege nu îi
împiedica să se căsătorească mai devreme. Fetele se măritau de obicei
mai devreme, la 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuţi şi dispreţuiţi în
toată lumea grecească, iar în Sparta erau chiar pedepsiţi de lege. Cu
toate acestea, în Atena lui Pericle, numărul holteilor tomnatici deve
nise îngrijorător, iar aceasta în condiţiile în care, spre deosebire de
vremea lui Homer, când soţii îşi cumpărau soţiile, obiceiul se răstur-
nase, femeile fiind cele ce îşi cumpărau stăpânul. Majoritatea bărba
ţilor care în final consimţeau să se căsătorească aveau deja în jur de
30 de ani, dar luau în căsătorie doar tinere de 15 ani.2
Actul căsătoriei consta într-un ritual simplu: în prezenţa familiei şi
a unor martori cei doi tineri îşi dădeau mâna, iar mirele şi tatăl fetei
îşi declarau solemn consimţământul. La actul căsătoriei nu se cerea
adeziunea femeii. După masa ceremonială ce avea loc la locuinţa
părinţilor miresei, aceasta era luată de mire şi dusă la casa sa. La
sosire, tânărul soţ îşi lua în braţe soţia şi o trecea pragul, simulând
astfel o răpire.3
Pe lângă soţie, soţul îşi putea lua şi o concubină, iar după expe
diţia din Sicilia, din anul 415, când numărul bărbaţilor scăzuse dra
matic, legea a permis în mod expres bigamia, Socrate şi Euripide
fiind printre cei ce s-au supus acestei obligaţii patriotice.4
31. Soţul îşi putea repudia oricând soţia, chiar fără a trebui să
invoce un motiv (era obligat de lege să o repudieze dacă se dovedise
1 O. Drîmba, op. cit., p. 478, D. Rival, Civilizaţia Maya, Ed. Prietenii

Cărţii, Bucureşti, 1996, p. 115-117.
2 W. Durant, Civilizaţii istorisite 5, Viaţa în Grecia antică, voi. II,
Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002, p. 97.
3 Idem, p. 98.
4 Idem.
adulteră1), dar divorţurile erau în general evitate pentru că soţul tre

buia să retumeze dota primită. Femeia avea şi ea dreptul să ceară
divorţul, dar adulterul soţului nu era un motiv valabil. Ea trebuia să se
adreseze arhontelui printr-o petiţie, care nu era însă luată în seamă
decât dacă dovedea că fusese maltratată, aşa încât acest drept era mai
mult teoretic.2 Divorţul era admis şi prin consimţământul părţilor,
consimţământ ce se exprima printr-o declaraţie adresată arhontelui.3
§.12. Celţii
32. în civilizaţia celţilor, dreptul matrimonial cunoaşte o dezvolta

re deosebită. In principiu, femeia avea dreptul să-şi aleagă în mod
liber soţul. în Galia, la contractarea căsătoriei, fiecare dintre soţi
trebuia să-şi aducă partea sa de dotă. In Irlanda, unde situaţia femeii
era mai privilegiată decât în alte regiuni celte, viitorul soţ trebuia să
plătească tatălui fetei un «drept de cumpărare». La celţii irlandezi
existau nu mai puţin de 10 forme de căsătorie. Primele trei erau forme
de căsătorie obişnuită, deosebindu-se una de alta doar prin raportul
diferit în situaţia economică a celor doi soţi, celelalte 7 cazuri erau
diverse forme de convieţuire temporară sau de căsătorie neregulată
(încheiată prin răpire, prin viol, în secret fără consimţământul părin
ţilor etc.).
După căsătorie, femeia irlandeză nu era integrată în familia
soţului ci continua să posede bunurile ei personale şi să dispună liber
de zestrea ei - spre deosebire de situaţia femeii în lumea romana în
aceeaşi perioadă. Ceremonia căsătoriei, în care nu intervenea niciun
act religios, se rezuma la un ospăţ. Căsătoria rămânea un simplu act
contractual, având la bază «dreptul de cumpărare» şi libertatea deplină
a celor doi soţi de a convieţui sau de a divorţa. Era considerată deci o
uniune liber consimţită care putea fi oricând anulată. Desfacerea unei
căsătorii nu avea însă deloc caracterul de repudiere a soţiei. Divorţul
1Ibidem. în cazul adulterului femeii se spunea că soţul poartă coame

(keroesses), iar datina îl silea pe soţ să-şi alunge soţia. în cazul prinderii
în flagrant delict, soţul putea să-l omoare pe concubin, însă cel mai
adesea fie trimitea un sclav să-i tragă o bătaie zdravănă fie se mulţumea
cu încasarea unei despăgubiri substanţiale.
2 O. Drîmba, op. cit., p. 590-591.
3 W. D urant, op. cit., p. 99.
se obţinea foarte simplu. In Galia şi în Irlanda consimţământul mutual

era suficient. In Galia, soţul putea obţine imediat divorţul dacă soţia îi
adresase cuvinte de gravă jignire, dar şi ea obţinea numaidecât desfa
cerea căsătoriei dacă soţul se făcuse vinovat de adulter. Dacă soţia nu
îi dăduse soţului niciun motiv de divorţ şi nu consimţea la desfacerea
căsătoriei, soţul putea totuşi să o părăsească şi să se căsătorească cu
altă femeie, dar «dreptul de cumpărare» pe care trebuia să-l plătească
nu revenea noii sale soţii sau familiei acesteia, ci îl primea soţia
abandonată. Pe de altă parte, dacă soţul care divorţase dorea să se
împace şi să convieţuiască din nou cu fosta Iui soţie trebuia să plă
tească din nou dreptul de cumpărare. Poligamia era recunoscută
oficial, dar soţia se putea împotrivi la aducerea concubinei în casă, iar
dacă totuşi soţul o făcea, avea un motiv temeinic de divorţ.1
§.13. Popoarele germanice
33. Legăturile de familie şi simţul onoarei familiei erau foarte

puternice la popoarele germanice. Din scrierile lui Tacitus reiese că
monogamia era singura formă acceptată de căsătorie. Căsătoria se
încheia sub forma unui contract matrimonial. Tânărul ducea tatălui
fetei daruri care reprezentau «preţul de cumpărare» al miresei. Fără
plata acestui preţ actul de căsătorie nu era valabil din punct de vedere
legal.
Divorţul era admis, iar în caz de adulter femeii i se tăia părul şi
era alungată din casă în pielea goală şi purtată în bătăi prin tot satul.
Cu toate acestea, tot din scrierile lui Tacitus, reiese că erau foarte
puţine cazuri de adulter sau de divorţuri.2
§.14. Bizanţul
34. Sentimentul familiei şi relaţiile de familie erau mai intime,

mai puternice, mai strânse în lumea bizantină decât fuseseră în lumea
romană, la aceasta contribuind şi formalităţile matrimoniale inexis
tente la romani. Legea stabilea că bărbaţii se puteau căsători de la
1 O. Drîmba, op. cit., voi. II, p. 36-39, H. Le Floch, Celţii - o civi

lizaţie originală, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997, p. 190-192.
^ O. Drîmba, op. cit., voi. II, p. 107.
vârsta de 14 ani, iar fetele de la 12 ani. Alegerea viitorului soţ sau a

viitoarei soţii era hotărâtă de părinţi, aceştia putându-şi logodi copiii
chiar înainte să fi împlinit 7 ani. O căsătorie celebrată contra voinţei
părinţilor sau fără consimţământul lor era nulă şi neavenită.
Actul logodnei căpăta potrivit dreptului bizantin o valoare juridică
ce era necunoscută în alte legiuiri. începând din anul domniei lui
Alexios I Comnen, logodna făcută cu binecuvântarea unui preot a fost
practic echivalată cu căsătoria. O căsătorie legitimă în Bizanţ preve
dea —încă din Evul Mediu timpuriu, când în Occident era suficient
consensul matrimonial - celebrarea religioasă. In biserică, preotul
dădea binecuvântarea mirilor, le punea pe cap coroanele rituale de miri
şi le schimba inelele de logodnă. Apoi, în faţa notarului, se întocmeau
contractele de căsătorie. Dacă unul dintre soţi părăsea domiciliul
conjugal în mod nejustificat, era condamnat la o amendă severă.
35. Divorţurile erau permise şi destul de frecvente pentru că legea
bizantină admitea o serie întreagă de motive de divorţ: impotenţa
bărbatului sau sterilitatea femeii, complot împotriva statului pe care el
sau ea nu l-a denunţat, atentat nedenunţat a unei terţe persoane la
viaţa lui sau a ei, alienarea mintală continuă timp de trei ani, absenţa
de cinci ani fără ca el sau ea să dea veşti, captivitatea soţului timp de
peste cinci ani, dacă el sau ea aderau la o sectă eretică, sodomia
soţului (nu însă şi a soţiei), ura reciprocă sau injurii grave, dacă ea a
petrecut o noapte în afara căminului (dar nu la părinţi), dacă a fost
prinsă în flagrant delict de adulter, dacă el trăieşte în concubinaj cu o
femeie şi după două avertismente (din partea soţiei sau a unei terţe
persoane) nu se corectează.
Legile bizantine admiteau, până în sec. al Vl-lea, şi desfacerea
căsătoriei prin simplul consimţământ mutual al soţilor. De la început
însă biserica s-a împotrivit acestui mod de desfacere a căsătoriei şi, în
cele din urmă, poziţia bisericii a prevalat.1
§.15. Arabii
36. în lumea arabă, în dreptul familiei au supravieţuit şi multe

cutume preislamice preluate în Coran. Poligamia este autorizată, dacă
bărbatul are destule posibilităţi economice, dar este limitată la maxi
1Idem, p. 179-181.
mum patru soţii legitime. Bărbatul nu se poate căsători cu o rudă a sa,

dar se poate căsători cu femei creştine sau evreice. Femeile musul
mane se pot căsători însă numai cu musulmani.
Legea islamică acorda bărbatului o autoritate necontestată în
familie. Astfel, soţul îşi putea izgoni dacă voia soţia, repudiind-o, caz
în care însă soţia îşi păstra întreaga zestre adusă la contractarea căsă
toriei. O femeie însărcinată nu putea fi repudiată, iar după naşterea
copilului soţul era obligat să o întreţină timp de doi ani. în anumite
situaţii şi pentru fapte grave soţia putea să ceară şi ea desfacerea
căsătoriei, fapt pe care îl hotăra cadiul.'
Secţiunea 2. Familia romană - căsătoria şi divorţul

\
37. Familia romană este familia patriarhală în tipul ei cel mai pur.
în ea se regăsesc toate caracteristicile patriarhatului: autoritatea abso
lută a părintelui, starea de dependenţă accentuată a soţiei şi copiilor,
rudenia numai în linie paternă.
Şeful familiei este p a te r fa m ilia s care nu atârna de nimeni fiind
sui iuris. La origine, părintele de familie romană stăpânea laolaltă
bunurile, animalele, sclavii, soţia şi copii. Totul era proprietatea sa.
Nu se deosebiseră încă drepturile de familie de drepturile patrimonia
le. Romanii calificau acest drept general cu titlul de m anus. Cu tim
pul, drepturile s-au diferenţiat, iar puterea absolută a şefului familiei a
fost îngrădită.
Izvorul de unde decurgea în mod normal puterea părintească era
căsătoria. Dacă cercetăm definiţia căsătoriei pe care au lăsat-o literaţii
şi juriştii Romei, găsim la începuturile cetăţii mărturisirea brutală că
prin căsătorie se înţelegea uniunea bărbatului cu femeia în vederea
procreării copiilor. Această concepţie era într-un fel realistă, având în
vedere posibilitatea repudiului pentru sterilitate şi legile caducare.
Jurisconsulţii clasici definesc însă căsătoria dintr-un punct de vedere
mai înalt şi văd în ea consortium totius vitae, divini et hum ani iuris
com m unicatio.2 în Instituţiunile lui Iustinian, căsătoria era definită ca
1O. Drtmba, op. cit., voi II, p. 278.

2 C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ed. a IlI-a revăzută şi
adăugită, Ed. Institutul de Arte Grafice Bucovina, 1931, Bucureşti,
18 Titlul i. Motivele de desfacere a căsătoriei
„unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viaţă,

de nedespărţit”.1
38. Căsătoria romană era de două feluri: cum m anum şi sine
m ânu, care se deosebeau una de alta prin formele lor şi consecinţele
la care dădeau naştere. Mai întotdeauna, indiferent de forma ei,
căsătoria era precedată de logodnă (sponsalia ). La început, logodna
consta într-o promisiune solemnă de a se realiza căsătoria, promisiune
care pleca de la familia femeii şi apoi era efectuată reciproc de
familiile celor doi logodnici. Ulterior, viitorii soţi se legau personal să
se ia în căsătorie, cu autorizarea prealabilă a părinţilor lor.
Nu vom insista asupra elementelor de diferenţiere a celor două
forme ale căsătoriei extrem de importante de altfel, atât în ceea ce
priveşte condiţiile de validitate ale căsătoriei cât şi efectele acesteia,
întrucât nu fac obiectul studiului de faţă, ci vom păşi la arătarea
modurilor şi motivelor de desfacere a căsătoriei.2
în principiu, căsătoria romană era indisolubilă, însă, pe lângă
inevitabilele moduri involuntare de desfacere a căsătoriei, cum ar fi
moartea unuia din soţi, pierderea libertăţii sau a cetăţeniei unuia
dintre soţi,3 existau şi moduri voluntare de desfacere.
39. Chiar în Roma primitivă soţul, căruia m anus îi conferea
asupra soţiei aproape toate drepturile unui stăpân asupra sclavului,
putea să o repudieze pentru anumite greşeli grave, după consultarea
p. 100-101, V. Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedago

gică, Bucureşti, 1978, p. 191.
1 V. Hanga, op. cit., p. 191.
2 Pentru detalii legate de căsătoria cum manus şi cele trei forme ale
sale: confarreatio, usus şi coempîio, de căsătoria fără manus, precum şi
condiţiile de fond şi de formă, a se vedea V. Hanga, op. cit., p. 191-202,
E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 99-101.
3 V. Hanga, op. cit., p. 202. Pierdea libertăţii îl făcea pe soţ sclav, iar
pierderea cetăţeniei peregrin. In aceste cazuri căsătoria se desfăcea de plin
drept, întrucât nu putea exista o căsătorie valabilă, din punct de vedere
juridic, între un cetăţean roman şi un sclav sau un peregrin iiustae nuptiae).
De asemenea, dacă ulterior încheierii căsătoriei apărea o piedică la căsă
torie (impedimentum superveniensis), cum ar fi fost cazul în care o soţul
devenea senator şi era căsătorit cu o dezrobită, căsătoria se desfăcea de
plin drept, întrucât senatorilor le era interzisă căsătoria cu astfel de femei.
I, Scurte consideraţii privind căsătoria şi divorţul 19
cognaţilor ei. In cazul căsătoriei prin confarreatio, singurele motive

admise erau adulterul, întrebuinţarea farmecelor şi furtul cheilor came
rei unde se păstra vinul. Repudiul bărbatului alunga femeia din căminul
conjugal, dar nu rupea manus. Pentru a desfiinţa această legătură
bărbatul uza de o ceremonie religioasă inversă numită diffarreatio. In
cazul căsătoriilor încheiate prin coem ptio sau prin usus căsătoria se
desfăcea prin reemancipare (rem ancipatio ), în temeiul căruia soţul îşi
trecea soţia în puterea unei terţe persoane, care apoi o elibera.
Bineînţeles că repudiul emana numai de la soţ, fiind interzis soţiei.
40. D reptul clasic, inspirându-se din principiile căsătoriei sin e
m a n u s , a permis şi soţiei să ceară desfacerea căsătoriei.
Desfacerea căsătoriei fără m anus era mai uşoară, pentru că, înte-
meindu-se mai ales pe consimţământul părţilor, era natural ca atunci
când acest consimţământ nu mai exista, să dispară şi căsătoria. în
acest caz aveau dreptul la repudiu atât soţul cât şi soţia, sau, mai
exact, toţi cei care îşi dăduseră acordul la încheierea căsătoriei. Sub
Antonini s-a introdus o restricţie totuşi, şi anume, părintele nu mai
putea să despartă pe fiică fară asentimentul ei.
41. Cu toate atenuările aduse de legislaţia imperială, dreptul de
repudiu recunoscut soţilor a rămas intact, convenţiile contrare fiind lovite
de nulitate. Legea Iulia d e adulteriis a lui Augustus a introdus nece
sitatea îndeplinirii anumitor formalităţi pentru repudiul unilateral, şi
anume, o declaraţie verbală făcută în faţa a şapte martori sau notificată
printr-o scrisoare înmânată celuilalt soţ de un libert. Aceste formalităţi nu
erau însă cerute pentru valabilitatea divorţului (ad solemnitatem), ele
având numai valoare probatorie.1
Repudiul nejustificat expunea la anumite pedepse pe cel care îl
iniţia, spre deosebire de repudiul bazat pe un motiv neimputabil soţu
lui părăsit: absenţa, jurământul de castitate, impotenţa etc., care nu
expunea la nimic nici pe unul, nici pe altul. Repudiul justificat prin
vina celuilalt soţ, în special prin adulter, atrăgea penalităţi diverse.
Legea Iulia, menţionată mai sus, prevedea de exemplu, pe lângă
confiscări din averea femeii şi a complicelui, şi alte pedepse. Numai
bărbatul şi părintele femeii aveau dreptul de a o urmări pe soţia
adulteră odată ce aceasta fusese repudiată. Dacă soţul se arăta tolerant
şi nu proceda la repudiu comitea delictul de lenocinium. După trece

rea a 60 de zile de inactivitate a soţului, pentru ca femeia culpabilă să

nu se sustragă pedepsei, dreptul era conferit primului venit, care putea
urmări femeia timp de patru luni, iar pe complicele ei timp de cinci
ani. Constantin a stabilit ca pedeapsă pentru soţia adulteră şi compli
cele său moartea vinovaţilor, dar a limitat dreptul de urmărire la soţ şi
la cele mai apropiate cinci rude. Justinian a înlocuit pedeapsa cu
moartea cu recluziunea femeii într-o mănăstire (redusă la doi ani dacă
soţul o ierta) şi o corecţie corporală.
42. Pe lângă repudiu a existat şi despărţirea prin consimţământ
mutual, divorţul propriu-zis, care era exonerat de orice formalitate şi
care a fost suprimat vremelnic de Justinian sub sancţiuni foarte aspre,
dar a fost restabilit de Justin al II-lea.
Facilitatea cu care se permitea divorţul a făcut ca numărul despăr
ţirilor să crească vertiginos. In vechea societate romana desfacerea
căsătoriei era privită ca o hotărâre de extremă gravitate, care nu
trebuia luată decât în cazuri rare. Seneca povesteşte că în timpul său
femeile nu mai numărau anii după numărul consulilor ci după bărbaţii
pe care îi avuseseră. în acest număr crescând de divorţuri, pentru a se
putea preîntâmpina fraudele legate de paternitatea copiilor, senatus-
consultus Plancian a obligat femeile, ca în termen de 30 de zile de la
despărţenie să declare fostului soţ dacă sunt însărcinate, în caz contrar
copilul nefiind considerat al acestuia.1
43. împăraţii au încercat să intervină în avalanşa de divorţuri,
înăsprind condiţiile de divorţ, însă rezultatele au fost neînsemnate,
întrucât, aşa cum spusese şi Horaţiu anterior „legile fără conştiinţă
socială n-au nicio eficienţă”. în consecinţă, împăratul Iustinian a
consacrat situaţia de fapt existentă în vremea sa şi a sancţionat
următoarele categorii de divorţuri:
a) divorţul prin consimţământ mutual (com m uni consensu), adică
prin buna învoială a soţilor;
b) divorţul motivat de un fapt justificat (bona gratia), dar care nu
poate fi imputat celuilalt soţ, ca de pildă căderea acestuia în prizo
nierat, impotenţa sa etc.;
c) divorţul determinat de vina unui soţ (justa causa), ca în cazul
adulterului;
1C. Stoicesu, op. cit., p. 111.

Orice altă formă de divorţ era considerată nejustificată (sin e iusta

causa), soţul care se despărţea fiind sancţionat, însă căsătoria rămâ
nea desfăcută.1
Secţiunea 3. Căsâtoria şi divorţul

din perspectivă religioasă
44. In cuprinsul acestei secţiuni vom încerca să trecem în revistă

instituţia căsătoriei şi mai ales motivele de divorţ din perspectivă
religioasă, axându-ne pe trei dintre religiile lumii, respectiv religia
creştină, religia iudaică şi religia islamică.
§.1. Religia creştină
a) Biserica ortodoxă
45. Din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, inspirându-se din
referatul biblic al creaţiei, scopul căsătoriei a fost iniţial îndoit:
conservarea şi înmulţirea neamului omenesc, după cum rezultă din
binecuvântarea adresată de Dumnezeu lui Adam şi Evei: „Creşteţi şi
vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), iar cel de-al doilea
scop întrajutorarea reciprocă a celor doi soţi: „Nu este bine să fie
omul singur; să-i facem ajutor asemenea lui” (Fac. 2, 18). La acestea
s-a adăugat, după căderea omului în păcat, al treilea, acela de a pune
frâu pornirilor vinovate care au început a se manifesta în firea ome
nească: „Din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare
femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Cor 7, 12); „Dacă însă nu pot să se
înfrâneze, să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsăto
rească, decât să ardă” (I Cor 7, 9).2
46. Momentul în care Hristos a ridicat căsătoria la rangul de
Sfântă Taină se socoteşte a fi marcat de participarea sa la nunta din
Cana Galileii împreună cu ucenicii săi, când, la rugămintea mamei
sale a săvârşit prima minune.

2 C. Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor
Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 95.
Prin Mărturisirea ortodoxă, realizată de mitropolitul Petru Movilă

şi revăzută ulterior de Sinodul de la Iaşi din 1642, s-a confirmat în
chip definitiv caracterul de Taină a Bisericii Ortodoxe a instituţiei
căsătoriei, ea fiind consfinţită ca taina a şasea.
Normele canonice prevăd expres reglementări referitoare la
săvârşitorul cununiei, primitorul ei, la materia şi forma cununiei.
Săvârşitorul cununiei este în primul rând episcopul, dar şi preotul
care poate îndeplini toate Tainele Sfintei Biserici, mai puţin Taina
hirotoniei.
Primitorii Tainei sunt cei ce se căsătoresc, bărbatul şi femeia, care
trebuie să dovedească în faţa preotului că sunt botezaţi în ritul creştin
ortodox şi că îndeplinesc toate condiţiile cerute de Biserică şi de
legile civile pentru încheierea căsătoriei.
Materia căsătoriei o reprezintă chiar consimţământul liber exprimat
de viitori soţi de a se uni şi a trăi împreună întreaga viaţă, iubindu-se şi
sprijinindu-se reciproc.
Forma - Taina Cununiei - o reprezintă invocarea Duhului Sfânt
prin formula: „Se cunună robul Iui Dumnezeu (...) cu roaba lui Dum
nezeu (...) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.”
47. Pentru încheierea unei căsătorii recunoscute de Biseric
trebuie îndeplinite patru categorii de condiţii, şi anume: religioase,
morale, fizice şi sociale, şi să nu existe impedimente (absolute sau
relative) care să atragă nulitatea căsătoriei. De aceste particularităţi nu
ne vom ocupa însă în prezenta lucrare ce este axată pe posibilitatea
desfacerii căsătoriei.1
Potrivit doctrinei Bisericii Ortodoxe, Sfânta Taină a căsătoriei este
indisolubilă. Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor condiţiilor
prevăzute de legile civile şi religioase este încheiată, în principiu, pe
viaţă. Prin învăţătura Sfintei Scripturi, soţul şi soţia alcătuiesc un
singur trup, temeiul acestei unităţi constituindu-1 atât faptul fizic al
creaţiei Evei din coasta lui Adam cât şi caracterul de taină formulat
expres de porunca lui Dumnezeu: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său
şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur
trup” (Fac. 2, 24). Subliniind valoarea acestei rânduieli dumnezeieşti,
1 Pentru cei ce doresc să cunoască şi să aprofundeze aceste canoane

religioase: I.N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie
bisericească, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1990.
Apostolul Pavel aseamănă unirea dintre bărbat şi femeie cu unirea

tainică dintre Hristos şi Biserica Sa (Efes. 5, 22-23).'
48. Singurele motive de despărţenie admise de Biserică la începu
turi au fost adulterul şi, ca o consecinţă firească a legilor naturii umane,
moartea. In cazul oricăror altor motive, indiferent de gravitatea lor, în
principiu, Biserica s-a împotrivit divorţului, ţinând la trăinicia şi
perenitatea căsătoriei sub cuvântul Domnului: „Ceea ce a împreunat
Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei, 19, 6), „Legatu-te-ai femeie,
nu căuta despărţirea” (I, Cor. 7, 27), „Celor căsătoriţi, nu eu, ci Dumne
zeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat” (I, Cor. 7, 10).
Indisolubilitatea căsătoriei s-a întemeiat la Părinţii veacului de aur
nu numai pe învăţătura Noului Testament ci şi pe o tradiţie clar
conturată în scrierile patristice anterioare.
49. Prima referire importantă se regăseşte în Păstorul lui Herma2
unde sunt punctate ideile principale ce cârmuiesc indisolubilitatea
căsătoriei:
a) soţul nu trebuie să trăiască cu o soţie adulteră din momentul în
care află acest lucru;
b) el nu trebuie însă să se recăsătorească, pentru că ar deveni el
însuşi adulter, iar dacă soţia se va pocăi e dator să o reprimească, însă
pocăinţa nu poate fi acordată decât o singură dată;
c) ceea ce se spune despre bărbat este valabil şi pentru femeie
întrucât soţii sunt egali;
d) ceea ce se spune despre adulter este valabil şi pentru idolatrie.
Dacă textele Vechiului Testament - Levitic 20, 10, Numeri 5, 11
- 31 şi Deuteronom 22, 13 - 29 - ca şi cele ale Noului Testament -
Matei 5, 32; 19, 9 - prevedeau pedepsirea femeii pentru adulter şi
despărţirea de ea, ca o permisiune şi nu ca o obligaţie, Herma în
schimb, şi după el, în mod constant ceilalţi Părinţi ai Bisericii, consi
deră repudierea soţiei nu o permisiune ci o obligaţie.
1C. Mihoc, op. cit., p. 193, p. 194.

2 O lucrare de mare autoritate în Biserica secolelor II şi III, pe care
cei mai mulţi au considerat-o inspirată şi au aşezat-o imediat după cărţile
Noului Testament, aşa cum apare în Codicele Sinaiticus, şi pe care o
regăsim citată în lucrarea autorului citat anterior.
50. Sfântul Iustin Martirul, în a doua Apologie1 extinde şi el

dreptul de despărţire de la bărbat la femeie, prezentând un caz în care
soţia creştină a unui soţ necreştin, din cauza vieţii desfrânate a
acestuia şi a refuzului de a se îndrepta, are iniţiativa de a se despărţi
de el „socotind o impietate de a se culca, mai departe cu un bărbat,
împotriva legii naturale şi care, împotriva justiţiei, încerca să-şi
găsească prilejuri de plăcere în toate.”
51. Aceleaşi atitudini în ceea ce priveşte divorţul şi adulterul, ca
singur motiv valid de divorţ, se regăsesc în scrierile apologetului
Atenagora Atenianul, Teofil al Antiohiei, Clement, Origen şi alţi
autori patristici răsăriteni din secolele II şi III.
52. Sfântul Vasile cel Mare, în scrierile sale din secolul IV2, nu
mai consacră principiul egalităţii sexelor în ce priveşte vinovăţia
pentru desfrânare şi adulter3, el propovăduind cu orice preţ salvarea
căsătoriei.4 Pentru el nu există practic motive valabile de despărţenie,
admiţând desfacerea căsătoriei doar prin acord mutual, în faţa mai
multor martori, dacă ambii soţi s-au hotărât să intre în monahism şi,
conform învăţăturii scripturistice, pentru adulter sau dacă ar fi piedică
spre pietate, însă numai în situaţii excepţionale.
53. Sfântul Grigore de Nazianz prevede în primul rând egalitatea
dintre bărbat şi femeie în ceea ce priveşte îndatoririle conjugale şi
afirmă răspicat că nu acceptă legislaţia discriminatorie în vigoare în
1C. Mihoc , op. cit., p. 196.

2 Ne referim la Omilia a Vil-a la Hexaemeron, Epistola 188, Epistola,
199, Epistola 217, Regulile mari şi Regulile morale citate în lucrarea
preotului dr. C. M ihoc mai sus-menţionată, p. 198-202.
3 Singura ce poate fi vinovată de adulter este femeia, doar soţul putând
cere desfacerea căsătoriei. De altfel, ceea ce pentm soţie e adulter, pentru
soţ este numai desfrânare, iar desfrânarea nu este motiv de despărţenie.
4 „Bărbaţilor, iubiţi-vă femeile voastre, chiar dacă sunteţi din alte
localităţi, când veniţi în comuniunea nunţii. Jugul primit prin binecu
vântare să ajungă legătură a firii, să fie unire a celor care au stat până
atunci departe unul de altul! (...) Ce vreau să spun cu acest cuvânt? Chiar
dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l
suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre
bătaie? Dar îi este bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii!
Este aspra şi neplăcut? Dar este mădularul tău şi cel mai de cinste dintre
mădulare!” - citat din Omilie menţionat în lucrarea sus-amintită, p. 199.
această privinţă. Soţii sunt egali atât prin creaţie cât şi prin faptul că
Hristos a murit deopotrivă pentru mântuirea bărbatului şi a femeii.
Singurul motiv de divorţ acceptat este cel ce izvorăşte din legea lui
Hristos, şi anume desfrâul, fiind repudiate motive colaterale sau
izvorâte din Vechiul Testament.1
54. Sfântul Ioan Gură de Aur oferă şi el o serie importantă de
texte referitoare la indisolubilitatea căsătoriei pe care o tratează în
O m iliile I, I I şi III, intitulate D espre căsătorie. Pornind de la învăţă
tura Apostolului Pavel, Sfântul Ioan consacră egalitatea dintre bărbat
şi femei şi acceptă desfacerea căsătoriei numai în caz de adulter,
recomandând însă chiar şi atunci întâi încercarea de readucere a celui
ce a greşit la pocăinţă şi îndreptare. El respinge cu vehemenţă autori
tatea Vechiului Testament, arătând că nu mai operează Legea veche
ci Legea lui Hristos, iar Moise a fost obligat de moravurile vremii
sale să îngăduie săvârşirea unui păcat mai mic pentru a împiedică un
păcat mai mare, cum era omorârea soţiei adultere. Nici chiar acordul
comun al celor doi soţi pentru desfacerea căsătoriei nu poate fi
aplicabil, deoarece odată ce s-au supus de bunăvoie legii căsătoriei, ei
nu mai pot ieşi de sub autoritatea acesteia. în fine, în situaţia în care
unul dintre soţi este necredincios, poate fi acceptată desfacerea căsă
toriei, însă nu poate fi cerută decât de soţul necredincios, bazându-şi
învăţătura pe scrierile Apostolului Pavel: „Dacă însă cel necredincios
se desparte, să se despartă. în astfel de împrejurare, fratele sau sora
nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci, ce ştii tu,
femeie, dacă îţi vei mântui bărbatul ? Sau ce ştii tu, bărbate, dacă îţi
vei mântui femeia ?” (I Cor. 7, 15 - 16) 2.
55. De-a lungul istoriei, ţinând cont de realităţile sociale şi de
legile civile, Biserica a avut de îndeplinit o misiune foarte grea, aceea
de a stabili o serie de norme noi care să guverneze desfacerea căsăto
riei, în scopul de a evita consecinţele grave ale menţinerii pe tărâm
religios a căsătoriilor care nu-şi mai puteau atinge scopul şi care pri
mejduiau viaţa fizică, morală şi religioasă a soţilor, influenţând socie
tatea.
Astfel, alături de adulter, s-a admis posibilitatea pronunţării divor
ţului religios pentru mai multe categorii de motive, asimilate cu
moartea, respectiv considerându-se că atrag aceleaşi consecinţe ca şi
1C. Mihoc, op. cit., p. 202-203.

2 Idem, p. 204-213.
moartea fizică. In prezent Biserica Ortodoxă Română recunoaşte

patru categorii de motive de divorţ:1
- motive care provoacă moartea religioasă, cum ar fi apostazia,
erezia şi ţinerea în braţe la botez a propriului fiu;
- motive care provoacă moartea morală: alienaţia mintală incura
bilă, crima, avortul, atentatul la viaţa soţului, osânda gravă din partea
duhovnicului, care se dă pentru păcate foarte grave, cum sunt cele
„strigătoare la cer” - adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale,
refuzul convieţuirii conjugale şi părăsirea domiciliului;
- motive care provoacă moartea fizică parţială: neputinţa îndepli
nirii îndatoririlor conjugale sau impotenţa, boala gravă incurabilă şi
contagioasă (lepra, SIDA);
- motive mai importante care provoacă moartea civilă: declararea
unui soţ ca fiind dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărâre jude
cătorească, călugărirea şi alegerea ca episcop.
Analizând aceste motive canonice, în comparaţie cu motivele de
divorţ recunoscute de legea civilă, putem observa că unele sunt strict
motive canonice, altele sunt motive civile recunoscute de Biserica
Ortodoxă, iar unele motive civile nu sunt considerate în niciun caz
motive de despărţenie din punct de vedere religios.
56. Astfel, ca motive pur canonice, izvorând din învăţătura bibli
că, pot fi considerate următoarele:
a) adulterul - motiv ce se întemeiază direct pe cuvintele lui
Hristos şi pe prescripţiunile canonice. El este egal în ordinea morală
cu moartea în ordinea fizică, fiind indiferent dacă a fost săvârşit de
soţ sau de soţie. Din literatura juridică bisericească2 sunt considerate
motive de divorţ şi alte împrejurări care pot fi dovedite şi care, de
obicei, însoţesc adulterul, cum ar fi: punerea în pericol a vieţii unui
soţ de către celălalt soţ sau îndreptate împotriva existenţei căsătoriei;
provocarea avortului de către soţie, fară ştirea soţului; participarea
soţiei, cu intenţii vădit imorale, la petreceri organizate de bărbaţi
străini; vizitarea de către soţie, fără consimţământul expres al soţului,
a unor locuri de petrecere indecente; petrecerea nopţii de către femeie
în case străine, fără motiv şi fară acordul soţului; dezonorarea soţiei
de către soţ faţă de alţi bărbaţi; acuzaţiile publice şi nedrepte de
11.N. Floca, op. cit., voi. II, p. 103.

2 1. Chelaru, Căsătoria şi divorţul, Editura A92 Acteon, p. 280.
adulter făcute de soţ împotriva soţiei; relaţiile nepermise ale soţului,

în public sau pe ascuns, în casa sa sau în alta, cu altă femeie.
b) renunţarea unuia dintre soţi la religia creştină - ceea ce înseam
nă trecerea sa la păgânism, iudaism sau la o altă erezie. Toate Bise
ricile Ortodoxe consideră acest fapt motiv de divorţ, dacă este invocat
de celălalt soţ, el fiind consfinţit prin canonul 72 din Sinodul Trulan.
c) primirea demnităţii de episcop - care înseamnă o înaintare în
rangul bisericesc. Această nouă calitate este un motiv canonic de
divorţ, însă numirea ca episcop se poate face doar cu acordul soţiei ce
se va retrage la o mănăstire unde cel ales episcop îi va asigura exis
tenţa. Regula este cuprinsă în canoanele 12 şi 48 din acelaşi sinod.
d) intrarea în monahism - este prevăzută de aceleaşi canoane şi se
poate face numai cu acordul expres al celuilalt soţ.
e) ţinerea în braţe a propriului copil la botez - este izvorâtă din
rudenia spirituală ce se leagă între naşi şi fini. Legătura spirituală este
mai puternică decât legătura civilă, iar un tată care îşi ţine copilul în
braţe la botez devine cumătru cu soţia sa, căsătoria lor urmând a fi
desfăcută.
57. Dintre motivele civile, recunoscute şi de Biserica Ortodoxă
ca motive de divorţ, avem:
a) înalta trădare - motiv cuprins în legislaţia romano-bizantină şi
preluat de Biserica Ortodoxă de la începuturile sale. El s-a bazat pe
gravitatea delictului şi culpa deosebită a celui care o săvârşea.
b) dispariţia bărbatului - recunoscută ca motiv de divorţ de canoa
nele 31 şi 36 ale Sfântului Vasile şi de canonul 93 Trulan. Dacă nu se
cunoşteau împrejurările în care soţul a dispărut era necesar să treacă
80 de ani de la naşterea sa şi 10 de la dispariţie, pentru ca evenimen
tul să poată constitui motiv de divorţ. In cazuri speciale, când dispa
riţia se petrecea într-un naufragiu, război sau altă catastrofă, pentru a
constitui motiv de divorţ era necesară doar trecerea a 3 ani de la
întâmplare.
c) neputinţa îndeplinirii datoriei conjugale sau impotenţa - motiv
preluat de biserică din legislaţia bizantină. Pentru a fi cu adevărat
motiv de divorţ trebuia dovedit că timp de 3 ani de la încheierea căsă
toriei soţul nu-şi poate îndeplini datoria conjugală.
58. în fine, anumite motive civile de divorţ nu sunt recunoscute
de biserică. Dintre acestea putem enumera:
a) alienaţia sau debilitatea mintală - se consideră că acest motiv
nu este în spiritul moralei creştine, soţul sănătos fiind obligat prin
chiar scopul căsătoriei să-l ajute pe cel bolnav. Trebuie menţionat

însă că Biserica Ortodoxă consideră afecţiunile psihice ca impe
dimente la căsătorie, aşa încât, dacă se dovedeşte că boala exista
înainte de încheierea căsătoriei, se poate cere anularea acesteia.
b) condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune gravă,
cu privarea de libertate pentru o perioadă mare de timp - motivul nu
este admis din acelaşi considerent ca mai sus, însă şi el poate consti
tui impediment la căsătorie.
c) boala gravă, incurabilă şi contagioasă - este recunoscută de
biserică numai în măsura în care ea poate fi considerată că produce o
moarte fizică parţială, în caz contrar soţii datorându-şi sprijin reciproc
„şi Ia bine şi la rău”.
d) antipatia sau vrăjmăşia nebiruită - care a fost menţionată iniţial
într-o decizie a Sinodului din Constantinopol din 1315, dar care ulte
rior a fost îndepărtată ca fiind de neregăsit în nicio decizie canonică.
59. Conform dreptului bisericesc pronunţarea divorţului a fost de-
a lungul timpului de competenţa mai multor organe, începând cu
episcopul şi presbiterii săi şi ajungând la instanţe eparhiale şi metro
politane. Biserica Ortodoxă a cunoscut instanţe de judecată denumite
dicasterii, care au fost desfiinţate după apariţia Codului civil (1864)
când cauzele de divorţ au fost preluate de instanţele civile.
60. Procedura divorţului religios cuprindea două etape. Prima
etapă se desfăşura în faţa protopopului, care încerca în mod stăruitor
să îi împace pe cei doi soţi, făcând chiar investigaţii şi o anchetă
proprie. A doua etapă se desfăşură în faţa instanţei bisericeşti, prezi
dată de episcop, fiind faza de judecată efectivă. Dacă cererea se admi
tea soţii primeau o „carte de despărţenie” semnată de episcop, în care
se arăta şi motivul de divorţ.1
în prezent, în Biserica Ortodoxă Română, desfacerea tainei căsă
toriei se face de către episcop, ca urmare a cererii soţului interesat
însoţită de hotărârea de divorţ a instanţei civile, fară de care auto
ritatea bisericească nu poate pronunţa divorţul.2 Dacă nu se cere şi nu
se pronunţă divorţul religios, din punctul de vedere al bisericii, Taina
Căsătoriei nu este desfăcută, iar o nouă căsătorie nu reprezintă de fapt
o taină ci o închipuire amăgitoare a acesteia.
11. Chelaru, op. cit., p. 282-283.

2 Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Române, art. 90 lit. 1).
b) Biserica catolică
61. Pentru Biserica catolică, căsătoria încheiată şi consumată nu
poate fi desfăcută decât prin moarte, nicio putere omenească neavând
acest drept. Desfacerea căsătoriei lezează legământul de mântuire
pentru care căsătoria sacramentală constituie primul pas. De altfel,
noţiunea de divorţ nu apare nicăieri în Codul de drept canonic, deşi
un întreg capitol este consacrat separării soţilor.
Separarea se referă atât la legământul juridic cât şi la comunitatea
de viaţă. Codul de drept canonic consacră aşadar o separare perfectă a
soţilor prin desfacerea legământului matrimonial şi o separare imper
fectă adică separarea soţilor fără desfacerea legământului matri
monial.1
62. Separarea perfectă poate avea loc în trei cazuri: desfacerea
căsătoriei neconsumate, desfacerea căsătoriei prin privilegiul paulin şi
desfacerea căsătoriei prin privilegiul credinţei.
Potrivit canonului 1141 „căsătoria ratificată şi consumată nu poate
fi desfăcută de nicio putere omenească şi din niciun motiv, decât de
către moarte.” Indisolubilitatea căsătoriei este considerată de drept
divin revelat: „Bărbatul va părăsi pe tatăl său şi pe mama sa şi se va
uni cu soţia sa şi amândoi vor fi un singur trup” (Gen 2, 4), „Ceea ce
Dumnezeu a unit omul să nu despartă” (Mt 19, 6), „Soţia este legată
cât timp trăieşte soţul ei. Dacă însă moare bărbatul, este liberă să se
mărite cu cine vrea, numai să nu fie în Domnul” (I Cor 7, 39).
Pentru situaţii de excepţie, canonul 1142 oferă posibilitatea desfa
cerii căsătoriei neconsumate: „Căsătoria neconsumată, încheiată între
botezaţi sau între o parte botezată şi o parte nebotezată, poate fi desfă
cută, dintr-un motiv just, de către Pontiful Roman, la cererea ambelor
părţi sau a uneia din ele, chiar dacă cealaltă parte nu este de acord.” în
acest caz se consideră că sacramentul nu este pe deplin realizat pentru
că soţii nu au devenit „un singur trup”. Pontifii Romani au început să
desfacă, din motive juste, căsătoria începând din secolul XV, în virtutea
puterii vicariale ce le-a fost conferită de Cristos Domnul pentru binele
sufletelor.2
1 I. Tamas, Drept matrimonial canonic, Ed. Presa bună, Iaşi, 1994,

p. 155.
2 Idem, p. 150.
Cauzele neconsumării căsătoriei pot fi diverse: impotenţa bărba

tului sau a femeii, frica, aversiunea şi ura dintre soţi chiar de la înce
putul căsătoriei.
Pontiful Roman acordă însă desfacerea căsătoriei numai dacă
există un motiv just, cum ar fi: separarea soţilor fără posibilitatea de
reconciliere, divorţul obţinut de la forul civil, pericolul de a păcătui,
încheierea căsătoriei civile, dorinţa de a întemeia o familie.1
Dovedirea neconsumării căsătoriei, fiind o stare de fapt, poate fi
probată cu orice mijloc de probă, sintetic acestea fiind: coarctata
tempora prin care se probează că soţii, în mod cert, nu au locuit
împreună sau nu au stat niciodată singuri; argumentul fizic, ce poate fi
realizat prin intermediul unor medici aleşi de autoritatea competentă,
care să ateste că soţia este virgină; argumentul moral, considerat cel
mai important, prin care, cu ajutorul a trei elemente - mărturia unifor
mă sub jurământ a părţilor, declaraţiile unor martori credibili (septim a
m ânu), care îi cunosc pe soţi şi pot depune mărturie cu privire la veri
dicitatea şi probitatea lor morală şi declaraţiile unor persoane care
sunt mai apropiate de soţi, cum ar fi rudele acestora (aşa-numiţii
martori de scientia sau de m erito).2
63. Desfacerea căsătoriei prin privilegiul paulin este inspirată din
Prima Scrisoare către Corintieni a Sfântului Paul (I Cor 7, 10-15) şi a
fost codificată în paragrafele 1 şi 2 din canonul 1143: „Căsătoria
încheiată de către doi nebotezaţi se desface, prin privilegiul paulin, în
favoarea credinţei părţii care a primit Botezul, prin însuşi faptul că
această parte încheie o nouă căsătorie, cu condiţia ca partea nebote
zată să se separeu. Se consideră că partea nebotezată se separă dacă
nu vrea să coabiteze cu partea botezată în mod paşnic fără a-L ofensa
pe Creator, afară de cazul când acesta, după primirea Botezului, i-a
dat părţii nebotezate un motiv just de a se separa.”
Fiind un text de excepţie în doctrina catolică, privilegiul paulin se
aplică numai în cazul îndeplinirii a cinci condiţii:
- să fie vorba de o căsătorie valabil încheiată între două persoane
nebotezate la data încheierii căsătoriei;
- numai unul dintre soţi să se boteze;
- partea nebotezată să refuze să convieţuiască în continuare cu
partea botezată sau să refuze să convieţuiască în mod paşnic, fără să-l
1Ibidem, p. 151.
2 Idem, p. 151.
1. Scurte consideraţii privind căsătoria şi divorţul 31
ofenseze pe Creator. Contum elia C reatoris (ofensarea Creatorului)

reprezintă pericolul de păcat pentru partea botezată sau pentru copii,
împiedicarea părţii botezate şi a copiilor de a-şi practica religia etc.;
- iniţiativa separării să provină de la partea nebotezată, pentru că
dacă se separă partea botezată sau partea nebotezată se separă dintr-un
motiv just, privilegiul paulin nu mai poate fi folosit;
- botezul trebuie să fie valid, chiar dacă nu este dat de Biserica
catolică ci de altă biserică creştină.1
64. Desfacerea căsătoriei prin privilegiul credinţei, cea de-a treia
modalitate de rupere a legământului matrimonial, este reglementată în
canoanele 1148 şi 1149. Acest privilegiu a apărut ca urmare a extin
derii misiunilor Bisericii catolice în toată lumea şi a fost reglementat
mai întâi numai pentru anumite misiuni prin indultele acordate de
Paul al III-lea, Pius al V-lea şi Grigore al XlII-lea, fiind apoi gene
ralizate la nivelul întregii Biserici prin Codul de drept canonic.
Cele două canoane legiferează două cazuri.
65. Primul este desfacerea căsătoriei in fa v o r e m fid e i, care apare
în cazul bărbatului sau femeii botezate ce anterior botezului au avut
mai mulţi bărbaţi sau femei nebotezate, şi care după botez poate
reţine doar una dintre acestea. După primirea Botezului, căsătoria
dintre părţi trebuie încheiată în formă canonică, observându-se dispo
ziţiile referitoare la căsătoriile mixte. Ordinariul din zona respectivă
trebuia ca, luând în seamă condiţia socială, economică şi morală a
locului să aibă grijă ca bărbatul să asigure femeii sau femeilor lăsate
suficiente mijloace materiale, după normele dreptăţii, ale carităţii
creştine şi ale echităţii naturale.
66. Al doilea caz se referă la desfacerea căsătoriei în care poate fi
aplicat p riv ile g iu m fid e i, când persoana nebotezată, după ce a primit
botezul, constată că nu poate coabita cu partea nebotezată din cauza
prizonieratului sau a persecuţiei, motive pentru care poate încheia o
altă căsătorie, chiar dacă între timp şi cealaltă parte a primit botezul,
fără a se schimba prescripţia canonului 1141.2
1Ibidem, p. 151-153.
2 Idem, p. 154-155.
32 Titlu) I. Motivele de d e s fa c e re a căsătoriei
67. Separarea imperfectă este a doua formă de separare regle

mentată de dreptul canonic catolic şi ea se realizează fără desfacerea
legământului matrimonial.
Potrivit canonului 1151 „Soţii au datoria şi dreptul de a respecta
convieţuirea conjugală, afară de cazul când îi scuteşte de la aceasta un
motiv legitim.” în decursul vieţii, pot apărea circumstanţe care să
legitimeze separarea parţială sau totală a soţilor, datorită comporta
mentului unuia dintre soţi.
Conciliul Tridentin a stabilit că legământul matrimonial nu poate
fi desfăcut în cazul adulterului săvârşit de unul dintre soţi, dar din
motive juste şi raţionale, poate fi admisă separarea soţilor fie perpe
tuă, fie temporară.
68. Separarea totală, q u o d thorum, m ensam et cohabitationem ,
este singura luată în considerare de dreptul canonic catolic, întrucât
este externă şi publică, nefiind reglementată separarea parţială, quod
thorum tantum .
Separarea totală poate fi la rândul său perpetuă, dacă se datorează
unei cauze care duce la ruperea pentru totdeauna a convieţuirii conju
gale, sau temporară, când după dispariţia motivului separării reapare
obligaţia convieţuirii.1
Motivele de separare sunt reglementate în canonul 1156 alin. (l)-(3)
(adulterul unuia dintre soţi) şi în canonul 1153 alin. (1) şi (2) (alte
motive).
69. Adulterul unuia dintre soţi poate fi motiv de separare numai
dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii:
- să fie vorba de un adulter propriu-zis, adică de un raport sexual
cu o altă persoană;
- să nu fie un adulter formal, adică din ignoranţa, înşelăciunea sau
constrângerea unuia dintre soţi, ci să provină din voinţa liberă a
acestuia;
- să fie un adulter consumat, adică un act sexual complet;
- să fie un adulter cert şi nu bănuieli sau presupuneri.
Soţul nevinovat nu poate cere separarea dacă l-a iertat în mod
expres sau tacit pe celălalt soţ, a consimţit la adulterul acestuia, a fost
el însuşi motivul adulterului, prin comportamentul său, sau a săvârşit
şi el adulter.
1Ibidem, p. 155-156.
70. Celelalte motive grave ce pot duce la separarea imperfectă a

soţilor nu sunt enumerate limitativ de canonul 1153, care stabileşte
doar că ele pot fi de ordin sufletesc sau trupesc. Motivele de ordin
sufletesc privesc comportamentul unuia dintre soţi faţă de celălalt soţ
sau faţă de copii, comportament ce poate fi scandalos, să îndemne la
păcat sau la comiterea de delicte grave ori să nu le permită îndeplini
rea îndatoririlor religioase. Motivele de ordin trupesc vizează cazurile
în care viaţa în comun este greu de suportat datorită maltratărilor,
aversiunii, unei boli contagioase contractate în afara căsătoriei,
nebuniei periculoase etc.
Ordinariul locului este cel ce va decide fie pe cale administrativă,
fie pe cale judiciară separarea soţilor pentru aceste motive, luând
măsuri cu privire la întreţinerea şi educarea copiilor. Soţul nevinovat
poate să îl ierte oricând pe soţul vinovat (canonul 1155).1
71. înainte de a trece mai departe precizăm că instituţia separării
fără desfacerea legământului matrimonial o vom analiza mai profund
din perspectiva reglementărilor existente în legiuirile din Ardeal, în
unul din capitolele următoare.
c) Bisericile protestante
72. Protestantismul a apărut în sec. al XVI-lea în Europa şi s-a
extins treptat în toată lumea. Iniţiatorul mişcării a fost călugărul
Augustin Martin Luther, care prin cele 95 de teze ale sale a adus o
critică virulentă practicii vânzării indulgenţelor, promovată de Bise
rica catolică, urmat mai apoi de Ulrich Zwiling în Elveţia germană şi
de Jean Calvin în Geneva. Ca urmare, această formă religioasă s-a
diversificat, în prezent existând patru Biserici protestante: luterană,
reformată sau calvină, sinodo-presbiteriană şi unitariană. Pe toate le
unesc însă cele trei mari precepte ale reformei: numai Dumnezeu,
numai Scriptura, numai Harul.2
Reforma a reevaluat căsătoria privind cu un ochi extrem de critic
celibatul, chiar în cazul preoţilor, întrucât chiar Dumnezeu, atunci
când s-a hotărât să o facă pe Eva a spus „nu este bine ca omul să fie
singur”. Ei consideră că Dumnezeu a creat fiinţa umană sexuată, iar
sexualitatea nu este rea şi în opoziţie cu castitatea, ci trebuie dife
renţiat între sexualitatea poftei lacome şi sexualitatea dragostei. Pro
1Idem, p. 157-159.
2 1. Chelaru, op. cit., p. 364-366.
testantismul priveşte familia ca pe un aşezământ natural, un contract

între un bărbat şi o femeie, destinat ajutorului mutual dintre soţi şi
sporirii rasei umane.1
în Biserica protestantă căsătoria nu este indisolubilă. Chiar părin
ţii Reformei, Luther şi Calvin, au prevăzut posibilitatea divorţului
pentru infidelitate conjugală şi pentru alte cazuri denumite generic
„nestăpânire sexuală”, considerându-le totuşi situaţii de excepţie.
73. Adulterul sau fomicaţia deschid posibilitatea părţii nevino
vate de a cere desfacerea căsătoriei. Spre deosebire de începuturile
protestantismului, când sub denumirea de „adulter” erau concentrate
mai multe comportamente legate de viaţa sexuală, şi nu numai a
soţilor, în prezent nu orice „adulter” poate constitui motiv de divorţ.
Conform concepţiei modeme, divorţul poate să apară ca urmare a
unei stări dialectice dintre iubire şi posibilitatea spre libertinaj
adulterin.2 Divorţul este şi rămâne un păcat, dar şi menţinerea unei
căsătorii în caz de adulter este, în faţa lui Dumnezeu, un păcat.
Reglementarea juridico-religioasă a protestantismului o constituie
Cartea de legi burgheză care recunoaşte numai posibilitatea despăr
ţirilor din culpă, instanţele trebuind să stabilească culpa soţului prin
administrarea de dovezi.
74. în secolul XX, despărţirea din culpă este înlocuită cu o nouă
noţiune, şi anume despărţirea pe motiv de „familie dezorganizată”
(eşuată). Din acest moment, în afara adulterului, sunt considerate
motive de divorţ: deranjamentele mintale, îmbolnăvirile mintale şi
spirituale, boala molipsitoare sau alte abateri în căsătorie, apărând
„teoria eşecului căsătoriei”. Conform acestei teorii, trebuie eviden
ţiate greşelile celuilalt partener care au dus la imposibilitatea convie
ţuirii. în acest fel considerăm că în Biserica protestantă, motivele de
divorţ încep să semene izbitor cu motivele reglementate în prezent de
legile civile.
d) Bisericile neoprotestante
75. Dintre Bisericile neoprotestante ne vom ocupa de cea baptistă,
penticostală, adventistă şi iehovistă.
1 Idem, p. 367-369.
2 Ibidem, p. 370, 371.
1. Scurte consideraţii privind căsătoria şi divorţul 35
Biserica baptistă
76. „Baptism a ”, în limba greacă, înseamnă botez, iar în centrul
religiei stă noua concepţie despre botez care poate fi enunţată succint
în faptul că persoanele vor fi botezate când devin adulte, în virtutea
libertăţii individului de a decide el însuşi asupra destinului său spiri
tual şi social. Fondatorii religiei sunt consideraţi descendenţii preoţi
lor catolici reformaţi Thomas Munzer şi Simon Menon, englezul John
Smith şi adeptul acestuia Thomas Holwys. Baptismul a cunoscut o
dezvoltare rapidă în America, iar în România a apărut în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, iniţial în Transilvania.
Simbolurile Bisericii creştine baptiste sunt Botezul şi Cina
Domnului care nu sunt însă Taine sau Sacramente.1
In Biserica baptistă căsătoria este un act benevol prin care un
bărbat şi o femeie consimt să trăiască împreună toată viaţa. Căsătoria
este monogamă şi numai după moartea unuia dintre soţi, cel rămas în
viaţă poate să se recăsătorească. Baptiştii efectuează ceremonia
religioasă numai după oficializarea laică a căsătoriei.
77. Divorţul este un lucru oprit pentru cei credincioşi, singurele
excepţii fiind ;n cazul adulterului dovedit sau al unei părăsiri răută
cioase a căminului, situatii regăsite şi în Biblie (Matei, 19, 9 şi I Cor.,
7,15).
în cazul adulterului însă, religia ia în considerare de fapt termenii
de curvie şi preacurvie aşa cum sunt ei definiţi în Biblie şi nu
accepţiunea curentă a termenului. Astfel, curvia (porneia) este păca
tul săvârşit înainte de căsătorie, iar preacurvia (m okeia ) este păcatul
săvârşit după căsătorie. Divorţul, conform învăţăturii lui Isus, este
îngăduit numai pentru curvie nu şi pentru preacurvie.
In cazul desprins din Prima Epistolă către Corintieni a Sfântului
Pavel, este pus în discuţie divorţul dintre un credincios şi un necre
dincios. Iniţiativa de separare nu poate veni din partea soţului credin
cios. Dacă însă soţul necredincios solicită divorţul pentru motivul
deosebirii de credinţă, soţul credincios poate fi de acord cu acesta, cu
condiţia să nu se recăsătorească cât timp fostul soţ este în viaţă.2
De altfel, în niciun caz de divorţ, chiar dacă dezlegarea este dată
de instanţa de judecată sau de Biserică, credinciosul baptist nu se
' Idem, p. 373-374.

2 Ibidem, p. 375-377.
36 Titlul I. Motivele d e desfacere a căsătoriei
poate recăsători cât timp fostul soţ este în viaţă, pentru că în faţa lui
Dumnezeu el este legat până la moartea fostului soţ. ■
Biserica Penticostală
78. Apărat la sfârşitul secolului trecut în America, cultul Penti
costal s-a răspândit vertiginos în Europa, mai întâi în ţările nordice
urmate de Germania şi de restul continentului. El este o continuare a
mişcării de reformare, fiind desprins din protestantism. Denumirea
provine din cuvântul grecesc „ pentecosta ” care înseamnă a cincize-
cea zi şi sărbătoreşte coborârea Duhului Sfânt (Rusaliile). Particulari
tatea expresă a cultului faţă de alte mişcări neoprotestante este
credinţa că în timpul adunărilor de cult, când fiecare credincios se
roagă individual pentru ajutorarea sa şi a celorlalţi, Duhul Sfânt se
coboară asupra lor transformându-i în glosolali (vorbitori de limbi
străine neînvăţate).1
Cultul Penticostal vede căsătoria ca pe o unire între credincioşi, pe
viaţă, cu o singură persoană şi bazându-se pe preceptul: „Căsătoria să
fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat” (Evrei, 13, 4).
Divorţul nu este încurajat, însă este permis în anumite cazuri
restrictive, ce pot constitui motive de despărţenie.
79. Astfel, în căsătoria a doi necreştini, dacă unul devine creştin
se poate despărţi de soţul necreştin numai la iniţiativa celui din urmă
şi numai dacă motivul invocat este diferenţa de credinţă. In condiţii
excepţionale, se permite divorţul când unul din soţi comite adulter
sau îl părăseşte pe celălalt (I, Cor., 7, 15) şi în cazul abuzului fizic
repetat, care poate duce iniţial la separare şi abia apoi la divorţ,
întrucât violenţa nu este plăcută de Dumnezeu bazat pe preceptul:
„pentru că lui Dumnezeu îi pasă de noi” (I, Cor., 7; 12-15).2
Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea

80. Cultul a fost întemeiat de Ellen Gould Hamon care susţinea că
a primit din cer explicarea textelor biblice şi a insistat pe apropiata
întoarcere a lui Isus. „ A d v e n t u s ” înseamnă revenire, adică a doua venire.
Adventiştii acceptă Biblia ca singurul lor crez, sărbătoresc ziua de
sabat (sâmbăta), prevăd obligativitatea plăţii dijmei, insistă pe profe
ţiile biblice şi propovăduiesc o reformă sanitară prin igienă, alimen
1Idem, p. 377-378.
2 Idem, p. 379-380.
taţie echilibrată, abţinere de la consumul de alcool şi tutun. Biserica

adventistă nu se socoteşte nouă ci o continuatoare a Bisericii
universale.1
Bazându-se pe Cartea Genezei2, adventiştii consideră căsătoria ca
un act decisiv atât al detaşării de părinţi cât şi al ataşării de noua
familie, legământul căsătoriei fiind legământul lui Dumnezeu cu
Biserica, un miracol care dacă la început este fizic, cu timpul devine
şi o legătură intimă a minţii şi a emoţiilor. Pornind din acest punct,
cultul adventist consideră că are o răspundere unică şi solemnă de a
preveni divorţul. Cu toate acestea, în cazuri extreme, când iertarea,
rugăciunea şi renunţarea la o atitudine ostilă nu dau rezultate, se
consideră că pot constitui motive de despărţenie: adulterul, necredinţa
unuia dintre parteneri şi violenţa fizică asupra partenerului sau copi
lului.3
Biserica „Martorii lui Iehova”

81. Mişcarea iehovistă a apărut în jurul anilor 1870-1880, însă
denumirea actuală a fost adoptată de abia în anul 1931, în urma unui
Congres. Denumirea a apărut din dorinţa membrilor săi de a se
deosebi de celelalte milioane de creştini precum şi din particularitatea
primilor „studenţi ai Bibliei”, care se consideră singurii mărturisitori
ai lui Dumnezeu unic, aşa cum era el la început şi se numea Iehova.
Adepţii cultului consideră că nu fac parte din lume, sunt indiferenţi
faţă de probleme politice şi militare, au o înaltă moralitate, se împo
trivesc războaielor şi violenţei, nu fură, condamnă adulterul, reftiză
luarea de sânge sau transfuzia, au o vestimentaţie modestă, o viaţă
alimentată de abstinenţă şi au reţineri în folosirea mijloacelor modeme
de informare.4
Pentru ca două persoane să trăiască fericite împreună, în cadrul
căsătoriei, se consideră că este de preferat ca acestea să facă pasul la
maturitate, când emoţiile sexuale nu mai sunt atât de puternice şi să
se bazeze pe doi factori: iubirea şi respectul.
Singurul motiv de divorţ recunoscut de cult este fornicaţia, adică
relaţiile sexuale pe care unul dintre soţi le întreţine în afara căsătoriei.
'Idem, p. 381-383.
2 „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de
nevasta sa şi se va face un singur trup” (Geneza 2; 24).
31. Chelaru, op. cit., p. 383-386.
4 Idem, p. 387-388.
Numai în acest caz partea divorţată se poate recăsători. Dacă un

credincios divorţează potrivit legilor civile, pentru alte motive, din
punct de vedere religios el este considerat doar separat şi nu se poate
recăsători.1
§.2. Religia iudaică
82. Afirmaţia fundamentală a iudaismului, înscrisă în Biblie, este

unitatea absolută a lui Dumnezeu. Talmudul, unul din textele de bază
ale iudaismului, menţionează că: „Oricine renunţă la idolatrie poate fi
numit evreu.”
Conform preceptelor iudaice există patru căi prin care ne putem
îndrepta către Dumnezeu: binecuvântarea (berakca), rugăciunea,
studiul (omitzva) şi practicarea poruncilor (mitzvoth).
83. Sinagoga şi căminul sunt cele două locuri în care se marchea
ză marile etape din viaţa unui evreu. Pentru a putea avea loc ritualul
religios al căsătoriei, cei doi parteneri trebuie să fie evrei, practicanţi
ai iudaismului. Bazată pe recomandarea Torei, căsătoria este. o înda
torire sacră. în textele iudaice expresia folosită pentru desemnarea
căsătoriei este „a lua femeie”. De obicei, căsătoria este precedată de
logodna care se celebrează cu un an înainte. De-a lungul timpului,
această perioadă a suferit continue scurtări, astfel că, în prezent,
logodna şi căsătoria se celebrează împreună.
Femeia trebuie să-şi dea consimţământul la încheierea căsătoriei,
tăcerea fiind considerată acceptare. Bărbatul trebuie să-şi vadă înainte
partenera, ca nu cumva să descopere la ea ceva ce să nu îi placă, şi nu
acordă importanţă situaţiei materiale a acesteia.
Căsătoria contract este numită kiduşin (sfinţire) pentru că religia
iudaică îi conferă sfinţenie, dându-i o recunoaştere divină.2
Căsătoria monogamă a apărut abia în secolul al Xl-lea, în Germania,
fiind apoi acceptată treptat de toate comunităţile evreieşti. Din acest
moment, orice relaţie sexuală extraconjugală a fost interzisă, oprindu-se
practica mai veche care permitea bărbaţilor, ca atunci când soţiile lor
1 Idem, 389-392.
2 Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000,
p. 146.
nu puteau avea copii sau nu puteau asigura o descendenţă masculină,

să-şi ia o altă soţie fără însă a divorţa de prima.
Prin prismă religioasă căsătoria trebuie să fie endogamă, adică
evreii trebuie să se căsătorească numai între ei. Având în vedere
istoria zbuciumată a poporului evreu, numeroasele cuceriri la care a
fost supus, rabinii au hotărât că dat fiind faptul că femeile sunt supuse
robirii şi abuzurilor sexuale din partea cuceritorilor, rezultând astfel
copii ce nu au o ascendenţă pur evreiască şi care ar putea fi expuşi
violenţelor fără vină, femeia este cea care garantează originea
evreiască a copilului, originea tatălui fiind indiferentă.1
Conform legii evreieşti, nu este nevoie de nicio autoritate religioa
să pentru oficierea căsătoriei. Din secolul al XV-lea însă căsătoriile
au început să fie oficiate de rabini, iar în prezent rabinul este recu
noscut şi ca ofiţer de stare civilă. Din anul 1919, în dreptul religios
evreiesc, există un decret ce reglementează încheierea căsătoriei şi
divorţul, care se fac numai de către rabin. Există şi un cod religios, cu
reguli interne, supus reglementărilor Ministerului Religios.2
84. Din punct de vedere al divorţului, Talmudul stabileşte două
reguli: dreptul de a introduce acţiune de divorţ aparţine numai bărba
tului, iar actul de divorţ trebuie să îmbrace forma unui document scris
(Deut., 24; 1-4). Tot din prisma Bibliei există două situaţii în care
bărbatul nu poate divorţa, şi anume dacă îşi acuză soţia că nu a fost
fecioară şi acuzaţia este falsă şi dacă a fost obligat să se însoare cu ea
pentru că o violase.
Ca motive de divorţ sunt admise:
- adulterul soţiei, când soţul este obligat să introducă acţiunea fără a
putea să o ierte, iar soţia nu se poate recăsători cu amantul său. Legă
tura soţului cu o femeie nemăritată nu constituie adulter - deşi este
aspru criticată - iar un eventual copil născut din această legătură nu
suferă nici o sancţiune religioasă. Din punct de vedere al iudaismului
vinovată de adulter şi principală răspunzătoare este femeia, pentru că ea
îl abate pe bărbat de la drumul cel drept (Prov., 6; 24 - 35).3
- bărbatul este obligat să divorţeze de femeia sa în anumite situaţii
în care el poartă toată vina: când după zece ani de căsătorie nu au
copii; când soţul contractează o boală respingătoare; când nu doreşte
11. Chelaru, op. cit., p. 423.

2Idem, p. 424.
3 Idem, p. 425-426.
sau nu poate să-şi întreţină soţia; când refuză să aibă relaţii conjugale
cu soţia; când continuă să o bată, deşi primise un avertisment din
partea tribunalului religios.
Tot referitor la aceste cazuri, sunt rabini care au o poziţie uşor
nuanţată, în sensul că femeia poate cere unui tribunal să îl oblige pe
soţul său să introducă acţiune de divorţ: dacă soţul este atins de mala
dii fizice (potrivit Talmudului boli de piele sau boli care produc
mirosuri neplăcute), dacă practică o meserie pe care soţia nu poate să
o suporte (tăbăcăria), dacă nu îşi îndeplineşte îndatoririle conjugale
(legate de asigurarea întreţinerii şi raporturile sexuale) şi dacă între
cei doi soţi există incompatibilităţi sexuale.
Tribunalele rabinice care judecă cazurile de divorţ dispun întot
deauna acordarea unor termene de conciliere, abia apoi dând posibi
litate soţului să elibereze actul de divorţ. Actul de divorţ (gheî ) se
redactează de către un scrib (şofer) şi se semnează de doi martori,
fiind apoi legalizat. El se înmânează soţiei oficial şi este supervizat de
rabin. Rabinul taie documentul în cruce, ca să nu mai poată fi folosit,
şi dă femeii un alt certificat (petor) prin care se atestă că este divor
ţată şi că poate să se recăsătorească.1
§.3. Religia islamică
85. Islamul este ultima religie monoteistă, în ordinea apariţiei, şi

reprezintă mesajul lui Allah revelat profetului Mahomed prin mijlo
cirea arhanghelului Gavril. Islamismul s-a născut în Arabia, la Mecca,
în secolul VII d.Hr. Profesiunea de credinţă a islamismului este
cuprinsă în preceptul „Mărturisesc că nu există alt dumnezeu afară de
Allah şi că Mahomed este trimisul lui.”
Coranul, cartea sfântă a musulmanilor, reprezintă integralitatea
revelaţiilor avute de profetul Mahomed, textele fiindu-i transmise de
Allah.’
Shari ’a - legea în islam - conţine norme proprii dreptului lui Allah
(adoraţiunile) şi dreptului omului care privesc organizarea societăţii.
Sursa esenţială a dreptului religios este Coranul care conţine cei cinci
1Idem, p. 427.
stâlpi ai Islamului: mărturia de credinţă (Shahada), rugăciunea (salat'),

milostenia (zakat ), postul (sawn) şi pelerinajul (hajj) .1
Musulmanii se împart în două mari curente: suniţi, care recunosc
în afară de Coran şi o a doua Carte Sfântă - Sunna - o culegere de
legende sacre despre viaţa şi faptele lui Mahomed - şi şiiţi („şia”
înseamnă schismă) care recunosc o singură Carte Sfântă - Coranul şi
resping autoritatea califilor suniţi.
Coranul conţine nu numai îndreptări religioase ci şi juridice
pentru că el reglementează viaţa religioasă, civilă şi chiar politică a
musulmanilor.
86. Căsătoria este o obligaţie religioasă, celibatul apărând ca o
anomalie inacceptabilă. Orice bărbat capabil să întreţină o familie
este obligat să se căsătorească. Islamismul a păstrat poligamia
existentă în triburile arabe, dar a restrâns numărul soţiilor la patru,
condiţionându-1 de existenţa mijloacelor materiale suficiente pentru
întreţinerea lor. Elementul esenţial al căsătoriei (nikah ) este cadoul de
nuntă (m ahr ) pe care bărbatul este dator să-l facă soţiei sale la
încheierea căsătoriei. Acest cadou intră în proprietatea femeii şi cel
puţin jumătate din el trebuie predat la încheierea căsătoriei, restul
putând fi plătit în rate ulterioare. Pentru încheierea căsătoriei, în afara
cadoului de nuntă este necesar şi consimţământul femeii. Contractul
matrimonial nu se încheie între cei doi logodnici ci între logodnic şi
tutorii logodnicei, care trebuie să fie majori, musulmani, oameni liberi
cu o bună reputaţie. Consimţământul se dă de regulă în moschee, în
prezenţa cadiului sau muftiului.2
87. Coranul prevede şi o formă specială de căsătorie denumită
căsătorie tem porară (m ut ’a ), care constă în dreptul bărbatului de a
se căsători cu o femeie pe un timp determinat în schimbul unei sume
de bani pe care o primeşte femeia. Imamii au stabilit că această
căsătorie este valabilă în mod irevocabil dacă este încheiată înaintea
cadiului, de un bărbat musulman, femeia este nemăritată şi cinstită
(adică nu-şi face o profesie din acest tip de căsătorie), durata de timp
este precis delimitată (zile, luni, ani) şi suma de bani sau cantitatea şi
felul bunurilor ce sunt predate femeii este dinainte stabilită. Musul
manii suniţi nu acceptă această formă de căsătorie însă ea a fost
păstrată în legislaţia şiită.
1Idem, p. 434.
2 Idem, p. 438.
88. In religia islamică se cunosc mai multe feluri de desfacere a

căsătoriei, care sunt proprii anumitor m otive:
- soţul sau soţia pot solicita divorţul când descoperă că partenerul
are anumite defecte fizice;
- cadiul poate anula căsătoria când soţul nu a plătit zestrea
promisă soţiei sau este în imposibilitate de a-şi întreţine familia;
- pronunţarea de către soţ a formulei „Tu eşti ca spatele mamei
mele” fără necesitatea motivării, caz în care căsătoria este irevocabil
desfăcută;
- repudierea (talak ) care constă în izgonirea soţiei de către soţ. In
tradiţia islamică (hadith ) bărbatul nu trebuie să îşi prezinte motivele
pentru care solicită pronunţarea divorţului, singurele cerinţe fiind ca
el să fie matur şi în deplinătatea facultăţilor mintale. Repudierea este
definitivă numai după a treia repetare consecutivă a formulei sacre
talak. între cele trei repetări ale formulei trebuie să treacă o perioadă
de cel puţin patru luni. Această perioadă este prevăzută cu dublu
scop: pentru a se vedea dacă femeia nu este cumva însărcinată şi
pentru a da posibilitatea soţului de a reveni asupra deciziei sale în
cazul în care a fost luată în mod pripit. După primele două repudieri,
soţul poate reveni asupra deciziei şi să îşi păstreze soţia. A treia
repudiere înseamnă divorţul irevocabil, iar o eventuală recăsătorire cu
această femeie nu îi mai este permisă decât dacă între timp ea s-a
recăsătorit şi a fost repudiată de noul soţ. Şi soţia poate interveni în
procesul repudierii oferind soţului o parte din zestrea sa pentru a
obţine repudierea totală.1
- adulterul este un motiv de divorţ aspru pedepsit de Coran.
Pentru stabilirea sa este nevoie de mărturia a patru martori bărbaţi.
Sancţiunea pentru desfrânată şi desfrânat, în afara divorţului propriu-
zis, constă în câte 100 de lovituri de bici pentru fiecare. Dacă însă
soţia era acuzată pe nedrept, martorii mincinoşi erau pedepsiţi cu 80
de lovituri de bici şi cu interdicţia de a mai putea depune mărturie
vreodată.2
' Idem, p. 441-442.

2 Idem, p. 442.
Capitolul II
Căsătoria şi motivele d e divorţ
în dreptul românesc vechi
Secţiunea 1. Legiuirea Codului Caragea
89. La 28 iunie 1818, Ioan Gheorghe Caragea, Prea înaltul şi Prea

Pravoslavnicul Domn şi Oblăduitor a toată Ungrovlahia, după cum
singur se numea, a dat Ţării Româneşti prima legiuire civilă, strânsă
într-un cod ce aduna normele de drept cristalizate pe teritoriul româ
nesc de-a lungul veacurilor. în preambulul Codului civil se recu
noaşte că acesta nu a făcut decât să încerce o unificare a vechilor
canoane, a obiceiului locului, a pravilelor domneşti şi, nu în ultimul
rând, a pravilelor împărăteşti ale Romanilor, după care se făceau
judecăţile până la acea dată.
90. In tradiţiile poporului român, ca de altfel şi în cele ale altor
popoare, şi după cum am văzut mai sus şi la romani, căsătoria este
precedată adesea de logodnă. Logodna poate fi definită ca «promi
siunea reciprocă pe care un bărbat şi o femeie şi le fac, de obicei în
cadrul familial şi sărbătoresc, de a se căsători împreună în viitor»1.
în capitolul XV, intitulat «Pentru logodnă», Codul Caragea regle
mentează logodna şi o defineşte ca „cea mai întâi cuvântare de
tocmeală a nunţii”. După aceeaşi legiuire, numai cei ce puteau să se
căsătorească puteau să se şi logodească. Cauzele de stricare a logod
nei erau precis reglementate de cod fiind în număr de opt. Stricarea
logodnei obliga părţile la întoarcerea darurilor făcute, iar în unele
cazuri, când se rupea logodna numai prin voinţa părţilor, fară a exista
motive obiective, darurile sau arvuna dată se întorceau îndoit de către
cel vinovat de desfacerea ei.
După cum este reglementată în cod, logodna apare în acele tim
puri ca un act anterior-obligatoriu al căsătoriei. întrucât nu exista însă
nicio prevedere de nulitate a căsătoriei, fără existenţa anterioară a
11. Albu, op. cit., p. 28.

logodnei, considerăm că era posibilă încheierea căsătoriei şi fără

celebrarea anterioară a acesteia.
91. Capitolul XVI din Codul Caragea se ocupă în parte de căsă
torie şi de motivele de desfacere a acesteia. Căsătoria sau nunta este
definită ca „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de
copii”. Observăm că definiţia nu face decât să reia vechiul concept al
romanilor privind scopul căsătoriei, concept pe care aceştia l-au
părăsit mai târziu, dar care a rămas în acest înţeles la români. Nu era
permisă căsătoria între oameni liberi şi robi şi, ca o influenţă a
bisericii ortodoxe, a creştinilor cu cei de altă credinţă, precum şi căsă
toria între epitrop (tutore) şi cel aflat sub tutela sa, cât timp dura
această tutelă.
Un pas înainte al conceptului de căsătorie în vechiul drept româ
nesc consta în faptul că, la încheierea căsătoriei, este necesar nu
numai acordul părinţilor sau epitropilor, ci şi acordul tinerilor. Mino
rii nu se pot căsători fără acordul părinţilor sau a epitropilor, dar nici
aceştia nu îi pot căsători fără acordul lor. în cazul majorilor, aceştia
au nevoie de consimţământul părinţilor, iar când nu primesc acest
consimţământ nici „după a treia a lor rugăciune” se pot adresa dom
niei pentru a li se da dezlegare de căsătorie.
92. Motivele de despărţenie sunt expres prevăzute de lege.
Divorţul se putea pronunţa când: căsătoria era încheiată împotriva
legii; când bărbatul era impotent şi nu îşi putea îndeplini îndatorirea
de soţ timp de trei ani; când femeia este bolnavă de o boală incurabilă
care face imposibil actul sexual; când bărbatul sau femeia voiesc a se
călugări; când fie femeia fie bărbatul atentează la viaţa celuilalt soţ;
când bărbatul dovedeşte că femeia n-a fost fecioară la încheierea
căsătoriei; când bărbatul dovedeşte adulterul femeii; când femeia
dovedeşte că bărbatul are o concubina în casă sau în altă parte pe care
o ţine pe cheltuiala sa; când bărbatul îşi defaimă soţia că n-a fost
fecioară sau că este adulteră, dar nu o poate dovedi, femeia este liberă
să ceară despărţenia; când bărbatul „negustoreşte” cinstea femeii şi,
în fine, când niciunul dintre ei nu doreşte continuarea căsătoriei timp
de trei ani.
După cum se poate observa din analizarea motivelor de divorţ,
femeia şi bărbatul au drepturi egale în a cere desfacerea căsătoriei.
Spre deosebire de legiuirea romană, de exemplu, unde adulterul
constituia motiv de divorţ numai dacă era săvârşit de femeie, în
dreptul românesc şi femeia poate cere divorţul dacă dovedeşte că
II. Căsătoria şi motivele de divorţ în dreptul românesc vechi 45
soţul său are o concubină în casă sau în afara casei, în acest din urmă
caz însă trebuind să dovedească că este ţinută pe cheltuiala soţului.
Rezultă deci că adulterul soţului, în afara căminului, este permis atâta
timp cât nu împovărează, din punct de vedere patrimonial, cheltuielile
familiei.
De asemenea este uşor de observat existenţa divorţului prin con
sens „când nu voieşte unul pe altul”, însă cu obligaţia prealabilă a
părţilor de a-şi menţine această manifestare timp de trei ani anterior
cererii de divorţ.
Codul Caragea reglementează şi împărţirea copiilor după desfa
cerea căsătoriei: astfel, fetele rămâneau întotdeauna la mamă, indi
ferent de vârsta lor, iar băieţii la tată, cu precizarea că dacă aceştia
sunt mici şi au nevoie de îngrijirea mamei îi vor fi daţi tot ei. Tatăl
era obligat să „poarte de grije pentru hrana copiilor”, iar dacă el era
fără avere, sarcina revenea mamei în cazul în care aceasta avea avere.
Mai trebuie să facem o precizare importantă cu privire la zestrea
femeii dată de tată ori mamă ori o rudă sau un străin, care rămânea în
patrimoniul soţiei, soţul având dreptul doar la venitul ce va fi aducând
zestrea.
Secţiunea 2. Codul Calimach
93. In aceeaşi perioadă ca şi în Ţara Românească, în Moldova

apare Codul Calimach care unifică şi el cutumele şi obiceiurile pă
mântului cu cele boiereşti şi bisericeşti.
Capitolul al doilea a acestui cod este rezervat „dritului căsătoriei”
reglementând tot ceea ce ţine de logodnă, căsătorie şi desfacerea
acesteia. In art. 63 se găseşte definiţia căsătoriei care reprezintă uniu
nea a două persoane, bărbat şi femeie, ce prin proprie voinţă, în
temeiul reglementărilor legale, îşi arată hotărârea de a „vieţui într-o
.legiuită însoţire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru
o tovărăşie nedespărţită, de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta între
ei după putinţă la toate întâmplările”.1
1 A. Rădulescu, Al. Costin, V. Grecu, V. Gaftoescu, C. Tegănenu,

Gh. Vlădescu-Răcoasa, A. Sava, E Herovanu, Adunarea izvoarelor
vechiului drept românesc scris - Codul Calimach, Ediţie Critică, voi. III,
Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 90.
Faţă de legiuirea Caragea, definiţia cuprinsă în Codul Calimach

este de departe mai evoluată, tinzând spre conceptul contemporan. Ea
pune la baza căsătoriei, în afara naşterii şi creşterii pruncilor, dragos
tea, frica de Dumnezeu şi necesitatea ajutorării reciproce a soţilor.
Este prima normă laică care îndeamnă la existenţa dragostei ca
premisă a fundamentului căsătoriei şi care consacră elementul religios
„frica de Dumnezeu”. Cât de respectată în realitate era această premi
să rămâne un element exterior definiţiei, însă este importantă sesi
zarea ei ca o condiţie pentru întemeierea unei familii trainice.
94. Anterior căsătoriei, între viitori soţi se încheia logodna ce era
privită ca o făgăduinţă pentru „următoarea însoţire”.1 Logodna putea
fi desăvârşită, când se întocmeau anumite acte oficiale, şi nedesăvâr
şită când era doar rodul unei tocmeli cu dare de arvună, iar încheierea
ei nu ducea în mod iremediabil la „săvârşirea nunţii”.2 Logodna desă
vârşită se putea încheia numai în condiţiile în care bărbatul împlinise
14 ani, iar femeia 12 ani. Logodna nedesăvârşită se putea însă încheia
când ambele părţi împliniseră minimum 7 ani. La încheierea logod
nei, era obligatoriu consimţământul celor ce urmau să se logodească
şi consimţământul tatălui fiecărei părţi. Dacă tatăl nu mai era în viaţă
sau era în imposibilitate de a-şi da consimţământul acesta era dat de
mamă, iar dacă şi ea era în aceeaşi situaţie, se cerea consimţământul
de la bunic sau bunică. Când nici bunicii nu mai trăiau, se apela la
rudele cele mai apropiate şi la epitropi, iar în caz de neînţelegere între
aceştia consimţământul rămânea la „înţelepciunea şi judecata Dom
nului şi a arhiereului” pentru a hotărî „cele mai de cuviinţă şi de folos
pentru tineri”.3
După încheierea logodnei, dacă nu se prevăzuse de părţi o anu
mită dată pentru încheierea căsătoriei, cununia trebuia, de regulă, să
fie celebrată în termen de doi ani. Pentru „înstrăinarea” uneia dintre
părţi se putea păsui căsătoria până la trei ani, iar pentru boala uneia
dintre părţi, pentru moartea părinţilor sau pentru cercetarea unuia
dintre logodnici ca şi criminal termenul putea fi prelungit la patru ani.
După împlinirea acestor termene, în condiţiile date, dacă nu se putea
realiza căsătoria părţile erau dezlegate de logodnă putându-se căsători
1Idem, art. 64, p. 91.

2 Idem, art. 65-66, p. 91.
3 Idem, art. 70-77, p. 91, 93.
II. Căsătoria şi motivele de divorţTn dreptul romanesc vechi 47
cu alte persoane.1 Chiar şi aşa, desfacerea logodnei presupunea o des

păgubire, în afara cazurilor în care ambii logodnici se călugăreau sau
imul dintre ei murea fără ca înaintea decesului să fi dat „pricină
pentru nesăvârşirea însoţirii”.2
95. Codul Calimach prevede o serie de impedimente la căsătorie
care îi vizează pe cei osândiţi la închisoare grea, pe cei divorţaţi, pe
cei hirotonisiţi sau călugăriţi. De asemenea, interzice căsătoria între
creştini şi necreştini, între pravoslavnici şi cei de altă dogmă, între
ascendenţi şi descendenţi fară limită de grad, între rudele colaterale
până la gradul opt inclusiv, între rudele prin încuscrire, între rudele
din sfântul botez, între înfietor şi înfiat, între epitrop sau curator ori
rudele acestuia şi minoră, în anumite condiţii, între oameni liberi şi
robi.3
Pentru încălcarea anumitor impedimente la căsătorie sau interdic
ţii era posibilă sesizarea din oficiu a dicasteriei duhovniceşti în care
se afla locuinţa soţilor, aceasta urmând să facă cuvenitele cercetări şi
să statornicească asupra valabilităţii sau nu a căsătoriei.4 în celelalte
cazuri, dicasteria trebuia să fie sesizată de partea care se considera
vătămată şi care nu era vinovată de încălcare, iar imediat după aflarea
stării de fapt reale se despărţea faptic de soţul vinovat.
96. Motivele de desfacere a căsătoriei sunt enumerate expres
fiind prevăzute cazurile ce pot fi invocate de bărbat şi cele ce pot fi
invocate de femeie, împreună cu despăgubirile materiale la care va fi
osândit soţul găsit vinovat. De asemenea, sunt enumerate separat
motivele de divorţ pentru care nu se datorează despăgubiri de niciuna
dintre părţi. Observăm deci o despărţire legală a motivelor ce pot fi
invocate de către soţi, în primul rând pe criteriul sexului soţului care
cere divorţul şi în al doilea rând după un criteriu patrimonial vizând
mărimea despăgubirilor datorate soţului inocent sau, dimpotrivă,
înlăturarea acestor despăgubiri.
97. Motivele pe care soţul Ie putea invoca pentru a cere desfa
cerea căsătoriei erau următoarele:
1Idem, art. 83-85, p. 95.

2 Idem, art. 142, p. 113.
3 Idem, art. 87-100, p. 95, p. 97, p. 99.
4 Idem, art. 109 şi 113, p. 101.
- cunoaşterea de către soţie a unei conspiraţii împotriva stăpânirii

sau a siguranţei obştii şi nedenunţarea ei către soţ;
- condamnarea soţiei pentru o faptă capitală sau dovedirea prea-
curviei sale;
- conspiraţia împotriva vieţii soţului sau nedenunţarea unei astfel
de conspiraţii despre care avea ştiinţă;
- participarea la petreceri cu mâncare şi băutură sau scăldatul
împreună cu străini fară consimţământul soţului;
- petrecerea nopţii într-o casă străină şi nu la părinţii săi fără
învoirea soţului sau în cazul izgonirii de acasă de către soţ petrecerea
nopţii în alt loc decât unul cuviincios datorită morţii părinţilor săi sau
depărtării de locuinţa acestora;
- participarea la spectacole de teatru sau alte petreceri asemă
nătoare fără consimţământul soţului;
- avortul sau pruncuciderea săvârşite cu vinovăţie;
- căderea definitivă în patima beţiei.1
98. Soţia putea şi ea solicita desfacerea căsătoriei pentru următoa
rele motive:
- conspiraţia soţului împotriva stăpânirii sau a siguranţei obştii;
- cunoaşterea de către soţ a existenţei unei conspiraţii împotriva
stăpânirii şi nedenunţarea personală a acestei fapte sau nedenunţarea
printr-o persoană interpusă;
- condamnarea soţului pentru o crimă capitală;
- conspiraţia soţului împotriva vieţii femeii sale;
- conspiraţia soţului împotriva cinstei soţiei sale, dând-o pe mâna
altor bărbaţi;
- depunerea unei plângeri de preacurvie împotriva soţiei, plângere
ce nu a putut fi dovedită;
- nerenunţarea la altă femeie de care s-a îndrăgostit;
- căderea în patima beţiei necontenite care duce la vătămarea
relaţiilor de căsătorie şi la deficienţe în economia casei.2
99. După cum se poate observa, în principal, cam aceleaşi motive
puteau fi invocate de soţi pentru a solicita desfacerea căsătoriei, ceea
ce reflectă un echilibru social între drepturile femeii şi cele ale
bărbatului, chiar mai accentuat decât cel ce se regăseşte în Codul
Caragea, în sensul că, de exemplu, adulterul este motiv de divorţ
1 Idem, art. 121, p. 105.

2 Idem, art. 122, p. 105, p. 107.
II. Căsătoria şi motivele de divorţ în dreptul românesc vechi 49
pentru oricare dintre soţi nemai fiind impus un criteriu economic

pentru bărbat, ce ar greva patrimoniul familiei. De asemenea, reiese
preocuparea legiuitorului de a codifica morala comportamentului
femeii, care este supusă unor rigori mai ridicate ce trebuie respectate
pentru înlăturarea chiar a unor aparenţe de necinste.
In cazurile în care căsătoria se desfăcea prin divorţ, datorită uneia
dintre cauzele enumerate mai sus, codul prevedea diferite despăgu
biri, în funcţie de cauza divorţului, pe care soţul vinovat le datora
celuilalt soţ, despăgubiri ce se desocoteau din zestrea femeii, din
veniturile darurilor de nuntă sau din averea bărbatului. Culpa comună
în desfacerea căsătoriei, reglementată în art. 135, ducea la exonerarea
ambelor părţi de plata vreunei despăgubiri băneşti.
100. Tot relaţionat la culpa în desfacerea căsătoriei era reglemen
tată şi încredinţarea copiilor. Ei urmau a fi luaţi, de regulă, de soţul
inocent. Când erau încredinţaţi mamei tatăl era obligat să participe la
cheltuielile de hrană şi creştere, în afara cazurilor în care mama se
recăsătorea şi obligaţia aceasta revenea noului soţ. încredinţarea
copiilor tatălui inocent era posibilă numai în cazurile în care acesta
putea să-i întreţină sau în cazurile în care ambii soţi erau la fel de
săraci. Dacă soţul era sărac şi mama bogată, chiar fiind în culpă la
desfacerea căsătoriei, îi erau încredinţaţi ei copii pentru hrană şi
creştere.1 Apare aici un principiu pe care îl regăsim şi în dreptul
contemporan, principiul interesului superior al copiilor, chiar dacă se
limitează numai la bunăstarea lor din punct de vedere economic.
101. Aşa cum arătat mai sus, căsătoria putea fi desfăcută şi fără
plata unor despăgubiri, din motive ce puteau fi comune ambilor soţi şi
care ar putea fi considerate astăzi, în cea mai mare parte, neimputabile
vreunuia dintre ei. Astfel, se putea cere divorţul:
- dacă bărbatul sau femeia nu îşi puteau îndeplini îndatoririle
conjugale timp de trei ani de la intervenirea împiedicării;
- dacă numai unul sau ambii soţi doreau să se călugărească;
• - dacă unul dintre soţi va fi luat rob sau nu va exista nicio ştire
despre el timp de cinci ani;
- dacă bărbatul „cade în desăvârşită nebunie” şi nu îşi va reveni
timp de cinci ani, iar femeia timp de trei ani;
1Idem, art. 133, 134, p. 109, p. 111.

- dacă soţia nu este fecioară, deşi a luat-o crezând acest lucru, cu

condiţia să arate imediat acest fapt şi să nu se mai apropie de ea;
- dacă soţia era gravidă cu altă persoană şi soţul nu a ştiut la data
încheierii căsătoriei.1
102. Spre deosebire de Codul Caragea, unde după cum am văzut
era permisă desfacerea căsătoriei prin consens, Codul Calimach
opreşte o astfel de învoială. Soţii care se despărţeau prin învoiala lor,
fară a exista vreunul din motivele prevăzute de lege, fără hotărâre
judecătorească şi fară carte de despărţenie urmau a fi închişi la
mănăstire sub privegherea arhiereului.2
După cum s-a putut observa, începutul secolului XIX, prin cele
două codificări distincte, s-a aplecat cu deosebită grijă asupra căsă
toriei şi a motivelor de divorţ. în continuare vom analiza cele mai
importante aspecte regăsite în codul civil român apărut după unifi
carea Tării Româneşti cu Moldova.
1Idem, art. 143, p. 113.

2 Idem, art. 136, p. 111.
Capitolul III
Motivele d e divorţ în Codul civil român
103. Intrarea în vigoare a Codului civil român de la 1864 a unifi

cat reglementările privitoare la desfacerea căsătoriei extinzându-le în
întregul Regat al României. Gândit şi scris sub influenţa Codului lui
Napoleon, a preluat aproape în întregime normele acestuia aşa cum a
fost scris la început, nesuferind schimbările la care a fost supusă
ulterior reglementarea divorţului în legislaţia franceză.
Plecând de la normele codului civil, autorii consacraţi ai timpului
au definit divorţul ca: „o casare în virtutea legii prin justiţie a legături
lor căsătoreşti dintre doi soţi în vieaţă şi valabil căsătoriţi”1 sau „desfa
cerea căsătoriei prin hotărâre judecătorească, în timpul soţilor şi potrivit
unor reguli anume stabilite de lege”2 sau „desfacerea căsătoriei, pro
nunţată printr-o hotărâre judecătorească în baza unei cauze determinate
de lege, sau în temeiul voinţei statornice a soţilor de a se despărţi”3.
Cea mai completă definiţie ni se pare ultima, fiind cea care aco
peră toate cazurile de divorţ stabilite de lege.
104. Codul civil reglementa două feluri de divorţ, şi anume: despărţe
nia pentru cauză determinată şi despărţenia prin consimţământ mutual.
De teamă ca numărul prea mare de divorţuri să nu afecteze
principiul stabilităţii căsătoriei şi al familiei, legiuitorul Codului civil
a îngrădit posibilitatea de a divorţa atât prin limitarea cauzelor pentru
care se poate cere divorţul, cât şi prin îngreunarea procedurii de
urmat. Astfel, cauzele divorţului sunt stabilite în mod limitativ, iar
procedura este anevoioasă, în special la divorţul prin consimţământ
mutual.
1G. Tabacovici, Prime elemente de drept civil, voi. I, Ed. Institutul de

Arte Grafice C. Sfetea, 1901, Bucureşti, p. 346.
2 M. Rarincescu, Curs de drept civil, voi. I, Ed. Societatea studenţilor
in drept, 1941, Bucureşti, p. 489.
3 /. Rosetti Bălănescu, O. Sachelarie, N. Nedelcu , Principiile drep
tului civil român, Ed. de Stat, 1947, Bucureşti, p. 72; C. Hamangiu,
I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu , op. cit., p. 376.
Secţiunea 1. Divorţul pentru cauze determinate
105. Codul civil admite următoarele cauze determinate de divorţ:

adulterul, excese şi cruzimi, insulte grave, osândirea la muncă silnică
sau recluziune, faptul unui soţ de a atenta la viaţa celuilalt.
în materia divorţului, ideea dominantă, care a inspirat şi legiui
torul român, este că desfacerea căsătoriei nu se pronunţa decât cu
greutate, pentru cauze determinate strict de lege, în urma dovezilor
produse, a căror seriozitate este apreciată de justiţie.
106. Cauzele determinate de divorţ pot fi însă împărţite în două
categorii: în prima categorie intră faptele precise a căror existenţă
face ca divorţul să fie pronunţat în mod obligatoriu (adulterul, excese
şi cruzimi, osândirea Ia muncă silnică sau recluziune, atentat la viaţă),
iar în a doua categorie intră insultele grave care sunt infinit de variate
şi pot lua naştere din împrejurările cele mai diverse.1 Existenţa unei
insulte grave nu este prin ea însăşi o cauze peremptorie de divorţ,
elementul gravităţii trebuind să fie apreciat de instanţa de judecată,
care va fi suverană în aprecierea sa. Imprecizia termenului folosit de
legiuitor a dat prilejul jurisprudenţei să ajungă la extinderea nelimi
tată a cauzelor de divorţ, ajungându-se la îndepărtarea de ideea
conducătoare a legiuitorului de a limita în mod strict cauzele ce
guvernează despărţenia. Curtea de Casaţie s-a exprimat în mod
constant, prin decizii de speţă, în sensul că „Art. 212 C. civ., nede-
fmind insultele grave, a lăsat la aprecierea judecătorilor de fond, cari
vor decide, dacă este sau nu cazul de a pronunţa divorţul pentru
insulte urmate între soţi şi în această privinţă dreptul de apreciere al
instanţelor de fond este suveran şi scapă de sub controlul Curţii de
Casaţie.”2
Vom trece acum la analizarea cauzelor de divorţ.
107. Prim a cauză de divorţ este adulterul reglementat în art. 211
C. civ., care statuează că: „Bărbatul sau femeia poate cere despărţenia
pentru cauză de adulter.” Adulterul poate fi definit ca încălcarea cea
mai serioasă a datoriei de credinţă pe care o au soţii unul faţă de altul.
1 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 382.

2 Cas. II, 14 Martie 1906, B.p. 570 în C. Hamangiu, Codul civil
adnotat, voi. I, Ed. Librăriei Universala Alcalay&Co., 1925, Bucureşti,
p. 259, pct. 11.
III. Motivele de divorţ în Codul civil rom ân 53
în Franţa, de unde este inspirat codul nostru, până în 1884, o

femeie nu putea cere desfacerea căsătoriei pentru adulterul bărbatului
său, decât în cazul în care bărbatul întreţinuse relaţii continue cu o
concubină, chiar în domiciliul conjugal, în timp ce bărbatul putea cere
despărţenia pentru adulterul femeii, chiar dacă femeia greşise numai o
singură dată şi în afara domiciliului conjugal.
După cum se vede, legiuitorul nostru nu a adoptat o astfel de dife
renţiere între cei doi soţi, rămânând la o egalitate a sexelor, tradi
ţională de altfel în dreptul nostru. S-au găsit însă voci, şi în doctrina
noastră, care au criticat în parte o asemenea egalitate prin invocarea
încălcării principiului indisolubilităţii căsătoriei, având în vedere că
deşi are la bază un fundament moral, nu se poate face abstracţie de
firea diferită a femeii şi a bărbatului şi de efectele deosebite pe care
le-ar putea avea adulterul unuia sau al altuia. Astfel, s-a susţinut că:
„dacă adesea adulterul bărbatului nu va denota o imposibilitate de
viaţă comună între soţi constituind de cele mai multe ori satisfacerea
unei pofte sensuale numai, nefiind de natură a introduce în familie
copii străini, neatingând nici cinstea bărbatului nici pe cea a femeii,
adulterul femeii va însemna de cele mai multe ori o neunire a suflete
lor soţilor, femeia iubind pe complicele ei, va putea pricinui naşterea
din partea femeii a unor copii neaparţinând bărbatului, care vor fi
consideraţi ca ai săi, de unde: răceala, ura între părinte şi copi; va
atinge grav onoarea femeii cât şi pe cea a bărbatului.”1 Aceasta a
rămas o voce izolată în peisajul doctrinar românesc, negăsindu-şi
ecou nici în literatură şi nici în practica judiciară.
Adulterul este o cauză peremptorie de divorţ; odată constatat şi
dovedit în faţa instanţei judecătoreşti, aceasta trebuie să pronunţe
desfacerea căsătoriei.
în tratatul său de drept civil român, C. Hamangiu, face referire la
existenţa unei practici a instanţelor franceze, semnalată de Colin şi
Capitant, când prin hotărâre judecătorească s-au respins cereri de
divorţ pentru adulter constatat, având ca motivare faptul că soţul
reclamant favorizase sau provocase adulterul, făcându-se prin această
manoperă imorală nedemn de protecţiunea legii. Atât autorii francezi
citaţi cât şi autorul tratatului se delimitează pe drept cuvânt de această
interpretare, concluzionând că nu există niciun motiv de a menţine o
' G. Tabacovici, op. cit., p. 348.

căsătorie bazată pe raporturi atât de îndepărtate de scopul real al

traiului în comun.1
Fiind un simplu fapt, adulterul se poate dovedi prin orice mijloc
de probă şi cum el era incriminat şi ca delict în acea vreme, se putea
dovedi şi cu procesul verbal încheiat de un comisar de poliţie, la
cererea unuia din soţi şi constatând delictul.
108. A doua cauză de divorţ reglementată în art. 212 C. civ. sunt
excesele şi cruzimile. Cu toate că articolul sus amintit reglementează
şi injuriile grave, am ales alături de alţi autori2 să le analizăm separat.
Excesele şi cruzimile sunt considerate de unii autori ai epocii
două expresii aproape sinonime3, iar de alţii diferite.4 Diferenţa ar
consta în faptul că excesele s-ar referi la fapte mai grave ce pun chiar
viaţa în pericol, în timp ce cruzimile s-ar referi la acte de violenţă
materială, care nu primejduiesc nici viaţa nici sănătatea. Ne alăturăm
opiniei primilor autori, considerând ca şi ei că distincţia este arbitrară,
ea nu rezultă de nicăieri şi nu are nicio importanţă practică.
Pentru ca excesele şi cruzimile să poată servi ca temei al desfa
cerii căsătoriei ele trebuie să fie de o anumită gravitate. Se consideră
de unii autori că calificativul „grave” este aplicabil şi exceselor şi
cruzimilor nu numai insultelor5, iar de alţi autori că acesta nu îşi
găseşte locul în cazul exceselor a căror natură implică gravitatea, ci
numai în cazul cruzimilor.6 De asemenea, se consideră că excesele şi
cruzimile trebuie să fie repetate, aceasta rezultând din interpretarea
gramaticală a textului art. 212 C. civ., care foloseşte pluralul.
Tot din interpretarea textului de lege s-a considerat că sunt
excluse faptele enumerate petrecute anterior căsătoriei, cele înde
plinite de terţe persoane, oricare ar fi raportul de rudenie cu celălalt
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoiami, Tratat de drept

civil român, Ed. Naţională, S. Ciornei, Bucureşti, 1928, p. 383.
2 Idem, p. 383; M. Rarincescu, op. cit., p. 497.
3 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 384;
M. Rarincesu, op. cit., p. 497.
4 A se vedea M. Rarincescu, op. cit., p. 497-498 şi G. Tabacovici,
op. cit., p. 349.
5 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 384;
M. Rarincescu, op. cit., p. 498; I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie,
N. Nedelcu, op. cit., p. 73.
6 G. Tabacovici, op. cit., p. 349.
III. Motivele de divorţ Tn Codul civil român 55
soţ şi că se impune constatarea săvârşirii faptelor cu vinovăţie, deci

soţul să nu fie apărat de o lipsă temporară sau totală de discernământ.1
In noţiunile de excese şi cruzimi se include toată gama actelor
materiale de violenţă, de brutalitate, orice tratament abuziv al unui soţ
în contra celuilalt soţ, care pune în pericol viaţa, sănătatea sau liber
tatea soţului ameninţat.2 S-a considerat însă că nu este nevoie neapă
rat de loviri pentru a fi în prezenţa exceselor sau cruzimilor, simpla
sechestrare abuzivă fiind considerată un exces.3
De asemenea, a fost asimilată cruzimii impotenţa bărbatului, dar
numai în cazul în care ea era prezentă încă de la începutul căsătoriei,
întrucât îl supune pe soţul apt la scandaluri, traume, suferinţe morale
şi trupeşti şi chiar la adevărate brutalităţi. Impotenţa intervenită în
cursul căsătoriei nu va fi însă considerată cruzime şi, ca atare, nu va
putea constitui cauză de divorţ, întrucât ca orice infirmitate căpătată
în timpul căsătoriei şi ca orice boală nu poate constitui motiv pentru
desfacerea căsătoriei.4
Excesele şi cruzimile, fiind ca şi adulterul fapte, pot fi dovedite cu
orice mijloc de probă. Eficacitatea lor ca şi cauze de despărţenie va
rămâne însă la aprecierea judecătorului, singurul în măsură să constate
că faptele ce îi sunt prezentate se înscriu în limitele cerute de lege
pentru a fi apte de a constitui cauze de divorţ. Iată deci că există o
diferenţă faţa de adulter, unde odată dovedită existenţa lui, judecă
torul nu mai avea a aprecia, ci era obligat să desfacă căsătoria.
109. A treia cauză de divorţ o constituie insultele grave, regle
mentate şi ele în art. 212 C. civ.
Noţiunea de insultă gravă îmbrăţişează un număr foarte mare de
fapte din cele mai variate, care pot consta fie în vorbe insultătoare fie
în fapte injurioase. Autorii5 grupează aceste fapte în două mari cate
1 G. Tabacovici, op. cit., p. 349, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,

Al. Băicoianu, op. cit., p. 387.
2 „Prin cuvântul «excese», cuprins în art. 212 C. civ., legiuitorul a voit a
înţelege orice acte de vrăjmăşie, de violenţă, de furie sau de asprime, cari
întrec orice măsura şi cari pot pune în primejdie sănătatea sau viaţa unuia din
soţi.” (Apel Buc. Dr. 2/911, p. 15 în C. Hamangiu, op. cit., p. 213, pct. 13).
3 C. Hamangiu , op. cit., p. 384.
4 Trib. Iaşi, II, Mart. 19/90, Dr. 32/90 si C. Apel Galaţi II, Curier jud.
48/901 în C. Hamangiu, op. cit., p. 212, 213, pct. 3 şi 8.
5 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 385.
gorii distincte: injuriile sau insultele propriu-zise exprimate verbal

sau în scris şi care ating demnitatea sau onoarea soţului căruia îi sunt
adresate şi faptele sau actele unui soţ care constituie o ofensă faţă de
celălalt soţ şi o violare a obligaţiilor care rezultă din căsătorie. Iată
deci că insultele grave se deosebesc de excese şi cruzimi pentru că ele
nu presupun exerciţiul unei violenţe materiale.
în principiu, pentru a fi considerate cauze de divorţ, insultele
grave trebuie să fi avut loc în timpul căsătoriei. In practica judecă
torească şi în doctrină s-a admis totuşi că există argumente serioase
pentru a considera că anumite fapte anterioare căsătoriei pot constitui
insulte grave, dacă ele au fost ascunse soţului când s-a celebrat căsă
toria.1 Astfel, s-a considerat că sarcina femeii anterioară căsătoriei,
împrejurarea că s-a dat în mod mincinos drept fecioară sau ascun
derea faptul că s-a prostituat anterior căsătoriei pot constitui insulte
grave ce pot duce la desfacerea căsătoriei.
Ca şi în cazul exceselor şi cruzimilor, insulta gravă poate servi ca
bază a unui proces de divorţ în măsura în care soţul ce o făptuieşte se
află în deplinătatea facultăţilor mintale, discernământul său nefiind
alterat în niciun fel. în caz contrar, nu ne aflăm în prezenţa unui
motiv de divorţ.
în fine, pentru ca insulta să aibă drept consecinţă desfacerea căsă
toriei, trebuie să fie „gravă”. Gravitatea unei insulte şi admisibilitatea
ei în fapt, ca motiv pe temeiul căruia să se poată desface căsătoria
sunt de aprecierea suverană a instanţelor de fond. Acestea trebuie să
constate că insulta este pornită dintr-un spirit de duşmănie perma
nentă şi nu dintr-o simplă supărare într-un moment de ceartă trecă
toare a soţilor. în aprecierea insultei s-a decis uneori că este nevoie să
se ia în considerare condiţia socială a soţilor,2 dar au existat şi voci
care s-au opus acestui considerent, pe motivul că relaţiile de familie
trebuie să fie aceleaşi indiferent de starea socială a soţilor.3
Fiind la suverana apreciere a instanţei, jurisprudenţa română, ca şi
cea franceză, au considerat la vremea respectivă ca insulte grave de
natură a atrage desfacerea unei căsătorii: refuzul unui soţ ca după
căsătoria civilă să consimtă la căsătoria religioasă, refuzul voluntar şi
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 386,

M. Rarincesu, op. cit, p. 501.
2 C. Hamangiu, op. cit., p. 258, pct. 5, Cas. II, 146, Nov., 5/90, Bul.
p.p. 1309 şi Cas. II, 205/Dec.20/92, B.p. 1168.
3M. Rarincescu, op. cit., p. 499.
III, Motivele de divorţ în C odul civil român 57
persistent a unui soţ de a-şi îndeplini obligaţiile conjugale, refuzul

bărbatului de a-şi primi soţia în domiciliul conjugal ca şi refuzul soţiei
de a-şi urma soţul în domiciliul conjugal, părăsirea voită a unui soţ de
către celălalt, încercarea de adulter, comunicarea unei boli grave ca
sifilisul de către un soţ celuilalt, supravegherea abuzivă a relaţiilor sau
corespondenţei femeii, neputinţa bărbatului, refuzul de a primi în casă
pe părinţii celuilalt soţ, alcoolismul, beţia repetată şi notorie, acuzarea
calomnioasă de furt, omor sau alte crime ori delicte etc.1
înalta noastră Curte de Casaţie a considerat şi ea ca injurie gravă
refuzul soţiei de a reveni în domiciliul conjugal, izgonirea soţiei prin
violenţă, refuzul bărbatului de a procura femeii un domiciliu al lui
independent şi ţinerea ei într-o confuziune de căsătorie fie chiar cu
rudele mai apropiate când din aceasta rezultă un izvor de umilinţe
pentru ea, scrisorile injurioase adresate de soţie şi depuse la dosar,
condamnarea corecţională a unuia din soţi.2
Astfel interpretată, noţiunea de insultă gravă a devenit cauza unică
generală şi nedeterminată de desfacere a căsătoriei, deschizând nu de
puţine ori poarta arbitrariului judecătoresc. Doctrina a criticat aspru
această extindere a cauzelor de divorţ aruncând vina atât asupra
legiuitorului cât şi asupra tribunalelor şi solicitând ca soluţie adopta
rea unei liste, oricât de lungă şi de numeroasă, dar care să fie precisă
şi limitativă, şi care să cuprindă faptele şi consideraţiunile de natură a
atrage desfacerea căsătoriei.3
110. A p atra cauză de desfacere a căsătoriei este prevăzută în
art. 213 C. civ. şi constă în osândirea la muncă silnică sau recluziune
(temniţă grea). Textul legii stipulează că „desfiinţarea căsătoriei se
poate cere şi dobândi când unul din soţi va fi osândit la muncă silnică
sau la recluziune.”
Prin introducerea acestui motiv de divorţ legiuitorul a considerat
că soţul condamnat este nedemn să trăiască alături de soţul nevinovat,
condamnarea producând o înjosire morală, care se răsfrânge indirect
asupra soţului nevinovat.
Pentru că legea foloseşte expresia „se poate cere” rezultă că
desfiinţarea căsătoriei nu are loc de drept, după pronunţarea condam
1M. Rarincesu, op. cit., p. 499-500; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu,

Al. Băicoianu , op. cit., p. 385-386.
2 C. Hamangiu, op. cit., p. 258-259, pct. 6, 7, 10, 14, 16.
3 M. Rarincescu, op. cit., p. 501-503.
nării, ci ea trebuie cerută de soţul nevinovat, acesta putând însă alege

şi varianta continuării căsătoriei cu soţul vinovat. Această cauză de
divorţ este peremptorie ca şi adulterul, instanţa sesizată cu cererea de
divorţ trebuind să pronunţe desfacerea căsătoriei.
Condamnarea soţului trebuie să aibă loc în timpul căsătoriei, chiar
dacă fapta a fost săvârşită anterior căsătoriei. O condamnare ante
rioară încheierii căsătoriei nu poate fi cauză de divorţ, în reglemen
tarea art. 213 C. civ., ea putând atrage cel mult motivul de divorţ ce
vizează insulta gravă, în măsura în care a fost ascunsă soţului înainte
de căsătorie.
Pentru a fi întrunite elementele motivului de divorţ din acest arti
col trebuie ca condamnarea să fie la muncă silnică sau recluziune.
Celelalte pedepse criminale, corecţionale şi poliţieneşti nu atrag inci
denţa acestui text de lege, ele putându-se încadra, eventual, în cate
goria injuriilor grave.
Se mai cer a fi întrunite câteva condiţii pentru ca tribunalul să poată
pronunţa divorţul în baza art. 213, şi anume: condamnarea să fie
definitivă, adică să nu mai fie susceptibilă de a fi atacată prin nicio cale
ordinară sau extraordinară de atac; condamnarea să fie pronunţată de o
instanţă română, penală sau militară; condamnatul să nu fi beneficiat de
amnistie căci efectul ei este de ştergere a oricărei consecinţe a
condamnării. Graţierea nu se încadrează în această prevedere întrucât
ea priveşte numai executarea condamnării şi nu condamnarea însăşi.1
111. A cincea cauză de divorţ este prevăzută în art. 215 C. civ. şi
constă în fapta unui soţ de a fi atentat la viaţa celuilalt soţ sau nede-
nunţarea terţului atentator. Redactarea textului este următoarea: „Des
părţenia se poate pronunţa: în contra soţului care a vrăjmăşit vieaţa
celuilalt soţ, sau ştiind că alţii o vrăjmăşesc nu i-a Scut arătare îndată.”
Articolul 215 este direct inspirat din Codul Calimach şi Codul
Caragea neavând nicio legătură cu codul civil francez unde nu se
regăseşte o astfel de dispoziţie.
Motivul acestei dispoziţii este uşor de înţeles: când soţii au ajuns
să se urască atât de m u lt încât să încerce să se omoare, nu există nici
o speranţă că vor putea relua vreodată traiul în comun. Despărţirea lor
se impune cu necesitate pentru a înlătura conflictele ce ar putea duce
la un deznodământ fatal. Aceeaşi raţiune l-a făcut pe legiuitor să
alăture atentatului propriu al soţului la viaţa celuilalt soţ şi nede-
1C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 388.

III. Motivele de divorţ în Codul civil român 59
montarea atentatului plănuit de un terţ, de a cărui existenţă şi punere la

cale avea cunoştinţă.
Această cauză de divorţ este şi ea peremptorie şi nu lasă judecăto
rilor nicio facultate de apreciere, ei fiind obligaţi să pronunţe desfa
cerea căsătoriei.
S-a considerat, pe bună dreptate, că textul art. 215 este inutil1 şi
lipsit de orice folos practic,2 întrucât vrăjmăşia definitivă dintre cei
doi soţi se poate uşor încadra în noţiunile de excese, cruzimi sau
insulte grave.
Secţiunea 2. Divorţul prin consimţământ mutual
112. Reglementarea divorţului prin consimţământ mutual în codul

civil de la 1864 nu a făcut decât să păstreze o tradiţie a vechiului
drept românesc, deoarece Codul Caragea admitea desfacerea căsăto
riei prin acordul părţilor, cu condiţia trecerii unui termen de 3 ani în
care acest acord să persiste.
Legiuitorul nu a văzut această formă de divorţ ca o desfacere a
căsătoriei fără niciun motiv, ci s-a gândit să dea soţilor posibilitatea
de a se despărţi fără a mai fi nevoiţi să facă publice cauzele care îi
determină la facerea acestui pas, ori de câte ori interesele lor sau ale
copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute.
Doctrina contemporană cu această formă de divorţ şi-a manifestat
în mod constant atitudinea critică faţă de o atare prevedere, iar divor
ţurile pronunţate prin această procedură au fost extrem de rare.
Condiţiile de admisibilitate ale divorţului prin consimţământ mutual
sunt foarte numeroase, iar procedura este extrem de greoaie şi stufoasă.
113. Pentru a putea apela la această procedură trebuiesc înde
plinite câteva condiţii de fond care se referă la vârsta celor doi soţi,
durata căsătoriei ce urmează a se desface şi la anumite autorizări
prealabile obligatorii.
Referitor la vârsta soţilor, codul civil fixează un plafon minim de
vârstă cerând ca bărbatul să fi împlinit 25 de ani, iar femeia 21. Pentru
femeie fixează însă şi o limită maximă la 45 de ani, vârstă după care
nu mai este posibil divorţul prin consimţământ.
1C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoiami, op. cit., p. 389.

2 M. Rarincescu , op. cit., p. 504.
Condiţia referitoare la durata căsătoriei prevede că soţii trebuie să

fie căsătoriţi de cel puţin doi ani, dar limitează această formă de divorţ
la plafonul de 20 de ani de căsătorie, perioadă după care nu se mai
poate accede la despărţirea prin consens.
în fine, ultima condiţie de fond cere ca soţii să aibă consimţământul
părinţilor sau a celorlalţi ascendenţi la desfacerea căsătoriei. In caz de
neînţelegere între tată şi mamă, consimţământul tatălui va fi suficient,
iar dacă tatăl va fi decedat sau e incapabil de a-şi manifesta voinţa con
simţământul mamei va fi de ajuns. Dacă ambii părinţi sunt incapabili de
a-şi da consimţământul sau sunt decedaţi se vor consulta ascendenţii pe
line paternă. Neînţelegerea dintre bunic şi bunică echivalează cu acor
darea consimţământului. In lipsa ascendenţilor paterni, cei din linia
maternă vor fi chemaţi să autorizeze divorţul, în aceleaşi condiţii.
114. Consimţământul părinţilor sau a ascendenţilor trebuie dat în
formă autentică, cu un conţinut expres prevăzut de lege, sub sancţiu
nea nulităţii. Consimţământul poate fi dat şi prin înscris sub semnă
tură privată, dar numai încheiat şi semnat în faţa autorităţii judecă
toreşti sesizată cu cererea de divorţ.
înainte de începerea procedurii în faţa tribunalului legea obligă
soţii, care îndeplinesc condiţiile de fond enumerate mai sus, ca de
comun acord, să ia anumite măsuri cu caracter provizoriu. Aceste
măsuri se referă la inventarul şi evaluarea averii mobile şi imobile,
încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei alimentare datorate
de bărbat femeii, dacă aceasta nu are venituri proprii. Toate aceste
măsuri vor fi consemnate în înscrisuri sub semnătură privată, legea
necerând formă autentică, aşa cum face în cazul consimţământului
părinţilor sau ascendenţilor.
Aceste măsuri preliminare trebuiesc îndeplinite anterior prezentării
cererii de divorţ şi trebuiesc soluţionate prin acordul celor doi soţi.
După îndeplinirea tuturor acestor formalităţi soţii se prezintă
împreună şi în persoană în faţa preşedintelui tribunalului civil al jude
ţului unde domiciliază sau al judecătorului delegat de acesta cu astfel
de atribuţiuni. La înfăţişare trebuie să fie însoţiţi de doi martori majori.
Capitolul IV
Motivele de divorţ în Codul civil austriac
şi legiuirile din Ardeal
115. Codul civil general austriac a fost promulgat printr-un decret

din 1 Iunie 1811. La baza construirii lui au stat, aşa cum arăta domnul
Laday, „dreptul roman, dreptul natural şi ideile democratice inspirate
de filozofia secolului XVIII-lea şi realizate de revoluţia franceză”.'
Acestea au făcut ca instituţiile codului să aibă ca fundament egalitatea
cetăţenilor, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea aproape
deplină a femeii cu bărbatul, libertatea proprietăţii, respectul dreptu
rilor câştigate etc.
Codul cuprinde şi o instituţie nouă faţă de vechiul drept românesc
şi de codul civil român, valabile în ţările româneşti şi vechiul regat, şi
anume despărţirea de pat şi masă.
In ceea ce priveşte despărţirea de pat şi masă, căsătoria şi desface
rea acesteia, codul a suferit o schimbare prin Legea XXXI din 1894.
Ca şi codul civil român, codul civil austriac reglementează desfa
cerea căsătoriei pentru motive prevăzute de lege, divorţul stând sub
regimul culpabilităţii, soţul vinovat fiind dator să-şi întreţină soţia
nevinovată.
Vom analiza mai întâi despărţirea de pat şi masă şi motivele de
divorţ prescrise în codul civil austriac, iar apoi modificarea adusă prin
legea din 1894.
1 S. Laday, Codul civil austriac în vigoare în Ardeal completat cu

legile şi regulamentele modificatoare cuprinzând şi jurisprudenţa, voi. I,
Ed. Ministerului Justiţiei Directoratul General Cluj, 1924-1925, Cluj,
p. 7.
62 Titlul I, Motivele de desfacere a căsătoriei

de divorţ în Codul civil austriac
116. în codul civil austriac, în afara divorţului, apare o instituţie

străină codului civil român, dar cunoscută în alte legislaţii, şi anume
despărţirea de pat şi masă sau aşa cum o întâlnim în doctrină şi în alte
legislaţii, separaţia de corp.
Ea se regăseşte în actul normativ sus citat sub capitolul intitulat
„Desfiinţarea faptică: despărţirea provizorie” şi poate avea loc prin
bună învoială, deci prin consimţământul ambelor părţi, sau fără con
simţământul unei părţi. Reglementarea austriacă avea norme speciale
referitoare la catolici, la cei de altă religie creştină şi la evrei.
Pentru cetăţenii de religie catolică, aceasta era singura posibilitate
de a nu mai urma traiul în comun, întrucât, potrivit perceptelor reli
gioase, preluate în art. 111 din cod, desfiinţarea totală a căsătoriei era
posibilă numai prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea
morţii, legătura căsătoriei fiind indisolubilă.
117. Despărţirea provizorie necesita şi ea anumite proceduri şi se
putea solicita numai pentru anumite motive. Astfel, la despărţirea
prin consimţământ soţii trebuiau să se prezinte în faţa parohului
căruia îi declarau dorinţa de a se separa şi motivele pe care se înte
meiază cererea lor. Parohul era dator să le pună în vedere promi
siunea solemnă reciprocă făcută cu ocazia căsătoriei şi să le arate
urmările păgubitoare ale despărţirii. Aceste expuneri trebuiau făcute
de trei ori, la un anumit interval de timp, după care, dacă părţile
stăruiau în cererea lor, parohul Ie elibera un certificat din care rezulta
că s-a urmat procedura prescrisă de lege (art. 104 C. civ.austriac), dar
părţile nu s-au împăcat.
Ambii soţi înaintau apoi cererile de despărţenie, împreună cu
certificatul eliberat de paroh, instanţei competente. Instanţa îi cita
pentru a se înfăţişa personal şi, dacă se dovedea că sunt învoiţi atât
privitor la despărţenie cât şi asupra condiţiilor de separare a averilor
şi la pensia de întreţinere, se admitea separarea fără nici o cercetare
judecătorească, notându-se la dosarul instanţei.
118. După cum se poate observa, procedura despărţirii provizorii
prin bună învoială este o procedură necontencioasă, părţile trebuind
doar să respecte încercarea de împăciuire în faţa parohului şi să
IV, Codul civil austriac şi legiuirile din Ardeal 63
rezolve consensual, anterior adresării către instanţă, problemele privi

toare la avere şi la întreţinere.
Legea austriacă recunoştea minorului sau interzisului capacitatea
de exerciţiu deplină în darea singur şi personal a consimţământul la
despărţenie, însă pentru învoiala asupra averii soţilor, a întreţinerii
sau a copiilor era necesar consimţământul reprezentantului legal şi al
instanţei tutelare.
Din analiza textelor codului (art. 103-106) nu reiese de nicăieri că
ar fi fost impuse părţilor prezentarea anumitor motive, limitativ sau
expres prevăzute de lege, pentru a se lua act de despărţirea provizorie
prin bunăînvoială. Pentru perioada anului 1811, când a fost edictat
codul, această concepţie a legiuitorului austriac era revoluţionară.
119. A doua formă de despărţire de pat şi masă era posibilă şi fără
consimţământul uneia din părţi. Procedura prealabilă în faţa parohului
era obligatorie, însă de data aceasta legea enumera motivele de des
părţenie, iar procedura în faţa instanţei era contencioasă, judecătorul
analizând motivele şi dovezile invocate în sprijinul cererii şi rezol
vând chestiunile privitoare la separarea averii şi la îngrijirea copiilor
după normele privitoare la desfacerea definitivă a căsătoriei (art. 108
C. civ. austriac).
Motivele „importante”, în baza cărora se poate pronunţa despăr
ţenia sunt enumerate în art. 109 şi constau în: condamnarea părţii
pârâte pentru adulter sau altă crimă, părăsirea „cu răutate “ a părţii
reclamante de către celălalt soţ, viaţa dezordonată prin care se peri
clitează o parte însemnată din averea soţului reclamant sau moralita
tea familiei, atacuri primejdioase contra vieţii sau sănătăţii celuilalt soţ,
brutalităţi grave sau supărări repetate „foarte simţitoare potrivit rapor
turilor personale”, răni corporale cronice cu primejdia molipsirii.1
Separaţia de corp era aplicabilă tuturor confesiunilor, inclusiv
evreilor, care trebuiau să urmeze procedura prealabilă a împăciuirii în
faţa rabinului sau a catichetului.
împăcarea părţilor ducea la reluarea traiului în comun, dar soţii
erau obligaţi să anunţe instanţa competentă că au renunţat la separaţia
de pat şi masă. O nouă separaţie era posibilă însă numai cu reluarea
întregii proceduri.
1S. Laday, op. cit., p. 183-184.

120. Aşa cum am arătat mai sus, codul civil austriac reglementa şi
divorţul însă numai pentru cei de altă religie creştină decât catolică şi
pentru evrei.
Legea permitea creştinilor de religie necatolică să ceară desfa
cerea definitivă a căsătoriei din motive importante, astfel de motive
fiind: comiterea de către soţ a adulterului sau a unei crime care atră
gea o pedeapsa de cel puţin 5 ani de recluziune; părăsirea în mod
răutăcios a celuilalt soţ şi dacă nu i se ştie domiciliul şi nu s-a pre
zentat în urma citării publice judecătoreşti în decurs de un an; aten
tatul periculos contra vieţii şi sănătăţii; brutalităţile grave şi repetate;
ura neinvincibilă pentru care ambii soţi cer desfacerea căsătoriei, în
acest din urmă caz fiind necesară mai întâi despărţirea de pat şi masă
şi abia apoi divorţul.
După cum se poate observa motivele de divorţ reiau motivele de
la separarea de corp fără consimţământ însă cer o „agravantă” faţă de
acestea. Astfel, era posibilă despărţirea provizorie pentru comiterea
unei crime însă pentru divorţ era necesară şi pronunţarea unei pedep
se la recluziune de minimum 5 ani, părăsirea cu răutate a celuilalt soţ
era motiv de separaţie, dar pentru a deveni motiv de divorţ era nevoie
să se constate necunoaşterea domiciliului celui plecat timp de un an
şi, în fine brutalităţile grave trebuiau să fie repetate pentru a constitui
motiv de divorţ.
Pentru evrei căsătoria se putea desface prin consimţământul ambi
lor soţi, în baza cărţii de divorţ dată femeii de către bărbat, iar dacă
soţia comitea adulter bărbatul putea să divorţeze şi fară consimţă
mântul ei.
Iată că religia îşi spune un cuvânt greu în reglementările civile ale
desfacerii căsătoriei. Catolicilor nu li se recunoaşte dreptul de a
divorţa, pentru ei căsătoria fiind indisolubilă, celorlalţi creştini li se
dă dreptul să divorţeze însă numai pentru anumite motive bine sta
bilite de lege, iar evreii pot divorţa numai prin învoirea ambilor soţi.
La evrei se poate observa şi poziţia inferioară a femeii care nu poate
decât să fie de acord cu divorţul, întrucât bărbatul dă carte de divorţ
femeii, iar adulterul numai comis de soţie este motiv de divorţ.
IV. Codul civil austriac şi legiuirile din Ardeal 65

de divorţ conform Legii XXXI din 1894
121. Potrivit art. 105 din legea matrimonială motivele de despăr

ţire de pat şi masă sunt identice cu cele cerute pentru divorţ. Modi
ficarea esenţială pe care o aduce această lege constă în faptul că dacă
despărţirea de pat şi masă dura doi ani, socotiţi de la data rămânerii
definitive a sentinţei de separaţie, oricare dintre soţi putea cere jude
cătorului să schimbe această sentinţă în sentinţă de divorţ.
Motivele de divorţ erau reglementate în art. 76-80 şi constau în
comiterea adulterului sau a unor acte perverse contra naturii,
încheierea unei noi căsătorii ştiind că cea veche subzistă, părăsirea
soţului cu intenţie şi fară cauză justă, atentatul la viaţa celuilalt soţ
sau maltratarea intenţionată, gravă şi care pune în primejdie inte
gritatea corporală sau sănătatea soţului, condamnarea la moarte sau
cel puţin la robie grea sau recluziune de cinci ani, vătămarea gravă a
îndatoririlor conjugale prin purtare intenţionată, determinarea sau
încercarea de determinare la săvârşirea de crime sau la viaţă imorală a
copilului aparţinând familiei soţilor, viaţă imorală persistentă, con
damnarea la robie grea sau la recluziune mai mică de 5 ani sau la
închisoare pentru delict comis din dorinţa de câştig.
122. Practica judecătorească a statuat că în sentinţa de divorţ este
obligatorie indicarea articolului în baza căruia se desface căsătoria,
aşa încât se impune o analizare pe scurt a motivelor de divorţ.
Astfel, în ce priveşte comiterea adulterului s-a stabilit că art. 76
are incidenţă numai dacă adulterul s-a comis în timpul convieţuirii
conjugale şi nu după separarea de pat şi masă a soţilor, caz în care are
incidenţă art. 80 lit. c)' care se referă la perseverenţă în continuarea
unei vieţi imorale.
123. Părăsirea cu intenţie şi fără cauză justă a celuilalt soţ
constituia motiv de divorţ numai dacă se îndeplineau anumite forma
lităţi premergătoare introducerii divorţului, şi anume, obligarea prin
hotărâre judecătorească a soţului care a stricat comunitatea de viaţă
conjugală, ca într-un termen fixat de instanţă să se întoarcă în domi
ciliul conjugal. Cererea de obligare trebuia introdusă după împlinirea
1S. Laday, op. cit., p. 218, pct. 403,404,412, 414 cu referire la practica
Curiei maghiare, deciziile 3611/1986,4525/1897,4388/1898,2857/1912.
a şase luni de la părăsirea soţului. în cazul în care soţul care a plecat

nu avea domiciliu cunoscut de cel puţin un an se publica o somaţie
judecătorească pentru întoarcerea sa în decurs de un an. Motivul
cuprins în art. 77 nu este părăsirea celuilalt soţ ci refuzarea nejusti
ficată a întoarcerii.1 Restabilirea convieţuirii şi emiterea somaţiei
judecătoreşti puteau fi cerute şi de soţul care a întrerupt convieţuirea,
părăsindu-1 pe celălalt, dar care a fost silit la aceasta din vina soţului2
întrucât se considera că vina nu este întotdeauna în sarcina soţului
care a părăsit pe celălalt soţ, ci poate fi vinovat cel aparent părăsit
datorită violării grave a îndatoririlor conjugale sau datorită creării
unui motiv just care să ducă la părăsire.3 Bineînţeles că motivul just
al părăsirii trebuia dovedit de cel care îl invoca. Somaţia pentru
restabilirea convieţuirii nu putea fi suplinită prin încercarea de
împăcare a părţilor.4 Cererea soţului părăsit trebuia să tindă în mod
serios la reluarea convieţuirii, în caz contrar nesupunerea soţului
somat neputând constitui motiv de divorţ.5 Emiterea somaţiei de
reîntoarcere avea ca efect legal iertarea tuturor faptelor soţului plecat,
soţul nevinovat fiind dator să-l reprimească fară rezerve.6
124. Referitor la motivele de divorţ cuprinse în art. 78, respectiv
atentatul la viaţa soţului şi maltratarea, trebuie să facem câteva
precizări. Astfel, se considera că este motiv de divorţ şi atentatul
făcut de soţul nebun împotriva celuilalt soţ, lipsa discernământului
neconstituind o scuză, aşa cum constituia în codul civil român.7 în
ceea ce priveşte maltratarea prin primejduirea sănătăţii s-a considerat
că infectarea soţiei cu o boală venerică, contractată în timpul căsă
toriei şi a convieţuirii comune este motiv de divorţ.8
1S. Laday, op. cit., p.220, pct. 426, Decretul III. 12/49 (1899).
2 S. Laday, op. cit., p.219, pct. 419, C. 1522/1893.
3 S. Laday, op. cit., p.219, pct. 424, D III 9/142 (1898).
4 S. Laday, op. cit., p.220, pct. 431, C 1928/1896.
5 S. Laday, op. cit., p. 219 si 220, pct. 418 - C 1522/1893 si pct. 427 -
D III 9/27 (1898).
6 S. Laday, op. cit., p. 223, pct. 466 —C 2029/1915 si pct. 468 -
C 1951/1916.
7 S. Laday, op. cit., p. 223, pct. 470 - C 1526/1897 si pct. 427 - D III
9/167.
8 S. Laday, op. cit., p. 223, pct. 473 - C 10975/1916.
IV. Codul civil austriac şi legiuirile din Ardeal 67
125. Articolul 79 prevedea ca motiv de divorţ condam narea

soţului la m oarte, la robie grea sau recluziune de cinci ani. Numai
soţul nevinovat putea introduce cerere de divorţ pentru acest motiv,
iar crima trebuia să fi avut loc în timpul căsătoriei. Dacă crima se
petrecuse anterior încheierii căsătoriei trebuia să se facă dovada că
soţul nu a avut cunoştinţă despre aceasta.
126. In cuprinsul art. 80 sunt grupate mai multe motive de divorţ,
care au o redactare oarecum generică, fapt pentru care legiuitorul a
ţinut să prevadă că în aceste cazuri judecătorul este chemat să apre
cieze dacă cele invocate pot duce într-adevăr la convingerea că nu se
mai poate continua căsătoria. Din redactarea alineatului (2) al acestui
articol s-ar putea trage concluzia că în celelalte cazuri nu este nevoie
de aprecierea judecătorului, fiind cauze peremptorii de desfacere a
căsătoriei. Intr-o anumită măsură este adevărat numai că rolul judecă
torului nici în aceste cazuri nu se rezuma la a înregistra cererea ci
trebuia să constate dacă sunt îndeplinite cerinţele sau formalităţile
cerute de lege pentru desfacerea căsătoriei şi chiar să aprecieze dacă
cele invocate se încadrează în prevederea legală (cum e în cazul
art. 77 - părăsirea cu intenţie şi fără cauză justă sau în cazul art. 78 -
maltratarea cu primejduirea vieţii ori sănătăţii).
Motivul de divorţ prevăzut la lit. a) din acest articol a dat naştere
la cea mai largă practică judiciară întrucât se referea la „vătămarea
gravă a îndatoririlor conjugale prin purtare intenţionată”, alta decât
cea cuprinsă în art. 76-78. Practica judiciară a considerat motive de
divorţ, în lumina lit. a): tratarea soţiei în mod jignitor, insultarea ei în
public, bătaia, infectarea cu o boală venerică, traiul desfrânat, cheltui
rea şi risipirea averii, coabitarea cu o femeie străină, părăsirea soţiei
fără să se îngrijească de întreţinerea ei, denunţarea calomnioasă a
soţului/soţiei făcută de celălalt soţ, refuzul coabitării urmat de pără
sirea soţului, părăsirea soţului făcută cu intenţie, fără motiv şi un timp
îndelungat, etc.1
127. în cazul motivelor de divorţ prevăzute în art. 76, art. 78 - art. 80
acţiunea putea fi intentată în decurs de 6 luni, socotite din ziua în care
fapta culpabilă sau sentinţa penală au ajuns la cunoştinţa soţului, dar
nu mai târziu de 10 ani de la data producerii faptului. Forţa majoră sau
1S. Laday, op. cit., p. 224-227, pct. 479, 481-486, 489-495.

incapacitatea de acţiune suspendau curgerea termenului de prescripţie.

Dreptul la acţiunea se stingea şi prin iertarea faptului culpabil.
Soţul care consimţea la fapta culpabilă a celuilalt soţ sau era
părtaş la ea nu o mai putea invoca ca motiv de divorţ.
Pentru motivele de divorţ prevăzute în art. 76, art. 78 şi art. 79, în
încercarea de împăcare a soţilor, judecătorul putea ordona, de regulă
înainte de desfacerea căsătoriei, separaţia de pat şi masă a soţilor. în
cazul art. 80 ordonarea acestei separaţii era obligatorie. Despărţirea
de pat şi masă se făcea pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi un an,
fără putinţă de a se repeta.
Capitolul V
Motivele de divorţ în Codul familiei
128. Apariţia Codului familiei a însemnat o schimbare radicală în

ceea ce priveşte reglementarea motivelor de divorţ. Dacă în legiuirile
anterioare, de pe întreg teritoriul actual al României, a funcţionat
sistemul enumerării motivelor de divorţ, Codul familiei a introdus
sistemul stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorţ, cu
păstrarea însă a enumerării câtorva dintre motivele de divorţ. Enu
merarea acestor motive determinate de divorţ nu a fost cuprinsă însă
în Codul familiei ci în Codul de procedură civilă începând cu fostul
art. 615 introdus prin Decretul nr. 32/1954.
Această modificare radicală s-a datorat schimbării sistemului politic
prin apariţia pe scenă a Partidului Comunist Român, care a devenit
partidul unic conducător. Transformările structurale din domeniul
social, economic şi politic, petrecute în ţara noastră după 23 August
1944, au antrenat prefaceri profunde şi în domeniul dreptului. Apariţia
dreptului socialist, care avea la bază concepţia marxist-leninistă, a dus
şi la constituirea dreptului familiei ca ramură distinctă a dreptului.
Legiuitorul socialist a simţit nevoia codificării normelor privind noile
relaţii de familie şi astfel, la 1 februarie 1954 a intrat în vigoare Codul
familiei, abrogându-se dispoziţiile privitoare la divorţ din Codul civil.
Secţiunea 1. Evoluţia motivelor

de divorţ în Codul familiei
129. De-a lungul timpului textele din Codul familiei şi din Codul
de procedură civilă au suferit modificări pe care vom încerca să le
analizăm în continuare.
în redactarea iniţială a art. 38 din C. fam. se stipula că: „La cere
rea de divorţ a oricăruia dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută prin
hotărâre judecătorească, dacă, din pricina unor motive temeinice,
continuarea căsătoriei nu mai este cu putinţă pentru cel care cere
desfacerea ei.
Temeinicia motivelor se va aprecia, ţinându-se seama şi de inte

resele copiilor, dacă aceştia sunt minori.”
Analiza acestui text ne dezvăluie faptul că la acea vreme legiui
torul era preocupat de consacrarea egalităţii în drepturi a femeii cu
bărbatul, enunţată pentru prima dată în Constituţia din 1948, şi care,
de ce să nu recunoaştem, reprezenta un pas înainte faţă de poziţia
relativ subordonată a femeii, mai ales în domeniul patrimonial al
relaţiilor de familie, în reglementarea Codului civil.
Pentru a se pronunţa desfacerea căsătoriei era însă nevoie de
motive temeinice. Nefiind definite în cod ele trebuiau să fie bine
determinate şi convingătoare, trebuind să reiasă neîndoielnic că traiul
mai departe al soţilor a devenit cu neputinţă datorită unui complex de
împrejurări ce duc la imposibilitatea menţinerii căsătoriei.1
130. Prin Decizia nr. 3/1955 Plenul Tribunalului Suprem arată că
pentru a se pronunţa desfacerea căsătoriei instanţa trebuie să stabi
lească existenţa unor motive temeinice de divorţ, că neînţelegerile
dintre soţi nu sunt temporare şi ocazionale, ci traiul mai departe în
comun a devenit cu neputinţă. Instanţa fiind datoare să lămurească şi
să cunoască motivele reale de divorţ, cauzele adânci ale neînţele
gerilor dintre soţi, nelimitându-se la motivele invocate în acţiune care
uneori sunt aparente şi nereale.2
Stabilirea motivelor temeinice nu putea fi lăsată la aprecierea
subiectivă a soţilor întrucât divorţul prin consimţământ mutual nu era
posibil, aceeaşi decizie menţionată mai sus statuând că această formă
de divorţ este interzisă.
131. După cum se poate constata din lecturarea alin. (2) al art. 38
citat mai sus, temeinicia motivelor de divorţ se aprecia ţinându-se
seama şi de interesele copiilor minori. Prin copii minori se înţelegeau
copiii proveniţi din căsătorie, din afara căsătoriei şi cei înfiaţi.3 Inci
denţa divorţului asupra copiilor din afara căsătoriei era apreciată din
perspectiva principiului constituţional ce privea ocrotirea copilului
minor, dar şi din prisma faptului că aceştia trăiau într-o familie înche
gată, chiar dacă unul dintre soţi nu era părintele lor, că la atribuirea
1 S. Şerbănescu, Codul familiei comentat şi adnotat, Editura Ştiinţi

fică, Bucureşti, 1963, p. 111.
2 S. Şerbănescu, op. cit., p. 118.
3 T.R. Popescu, Tratat de dreptul familiei, voi. I, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 245.
V. Motivele de divorţ în Codul familiei 71
beneficiului contractului de locaţiune se avea în vedere existenţa

acestora, că soţul putea fi obligat, în anumite condiţii, să presteze
întreţinere etc.1 Pentru aceste motive, hotărârile judecătoreşti care
erau pronunţate fără ascultarea autorităţii tutelare erau casabile,
instanţa de recurs reţinând cauza spre rejudecare cu citarea autorităţii
tutelare.2
Pentru pronunţarea divorţului mai era necesară însă îndeplinirea
unei condiţii, legată de motivele temeinice, şi anume faptul că pentru
unul dintre soţi continuarea căsătoriei să devină cu neputinţă. Chiar
dacă imposibilitatea de continuare a căsătoriei se datora unor fapte
imputabile unuia dintre soţi, divorţul se pronunţa numai dacă aceste
împrejurări făceau imposibilă continuarea căsătoriei. Numai faptele
culpabile ale unuia dintre soţi nu sunt de natură să ducă la pronun
ţarea divorţului, dacă acestea nu fac imposibilă continuarea căsătoriei
pentru celălalt soţ.3
132. In afara reglementării din art. 38 C. fam., legiuitorul socialist
a prevăzut în art. 615 din Codul de procedură civilă şi câteva motive
determinate pentru care căsătoria se putea desface fără îndeplinirea
tuturor formalităţilor comune, şi anume: alienaţia mintală cronică,
debilitatea mintală cronică, o boală cronică gravă şi contagioasă,
condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 3 ani şi
declararea dispariţiei prin hotărâre judecătorească. Aceste motive nu
aveau la bază ideea de culpă ci se mulau pe concepţia divorţului
remediu, fiind, în principiu, neimputabile, menite însă să pună capăt
vieţii în comun a soţilor, devenită cu neputinţă de continuat.4
în legătură cu aceste motive ne vom opri numai asupra bolii
grave, cronice şi contagioase unde practica judiciară a statuat că nu
constituie motiv de divorţ boala de care suferă femeia şi o face inaptă
de muncă, aceasta neputând fi asimilată bolii grave cronice şi molip
1 T.R. Popescu, op. cit., p. 245.

2 1. Mihuîă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie
civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii
1952-1969, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 35, Plen Trib. Suprem,
dec. nr. 19/1962.
4 G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, voi. II, p. 414, Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 154/1958.
sitoare care poate duce la desfacerea căsătoriei.1 De asemenea, s-a

decis că relaţiile de familie bazându-se pe prietenie şi afecţiune
reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde sprijin moral
şi material, faptul îmbolnăvirii grave a unuia dintre soţi nu poate duce
prin el însuşi la divorţ, în lipsa unei culpe sau a pericolului de conta
giune.2 Chiar existenţa unei boli grave şi contagioase, cum este tuber
culoza pulmonară cu leziuni deschise şi evolutive, întrucât nu este o
boală cronică, ci vindecabilă, nu poate constitui motiv de divorţ decât
în cazul în care acest fapt este ascuns şi este primejdie continuă de
contagiune.3 în consecinţă, acest motiv putea fi invocat ca temei al
divorţului, numai dacă boala întrunea toate cele trei elemente: era
gravă, cronică şi contagioasă.
133. Prin Decretul nr. 779/1966 a fost modificat art. 38 din Codul
familiei, prevăzându-se că divorţul nu poate fi admis de instanţa
judecătorească decât atunci când, datorită unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi sunt atât de grav şi iremediabil vătămate, din
vina soţului pârât, încât continuarea căsătoriei este vădit imposibilă
pentru cel care cere desfacerea ei. Acelaşi act normativ a modificat şi
art. 37 C. fam. prevăzând în noua redactare a alin. (2) că desfacerea
căsătoriei prin divorţ are un caracter excepţional.
Faţă de redactarea anterioară a art. 38, putem observa o înăsprire a
condiţiilor în care se putea pronunţa desfacerea căsătoriei.
134. In primul rând legiuitorul a simţit nevoia ca în afara textului
expres din alin. (2) al art. 37, evocat mai sus, să sublinieze caracterul
excepţional al divorţului prin redactarea în formă negativă a textului,
astfel, dacă anterior căsătoria p u te a fi desfăcută dacă existau motive
temeinice, în noua redactare instanţa judecătorească nu p o a te desface
căsătoria d ecât dacă există motive temeinice.
135. In al doilea rând motivele de divorţ trebuiau apreciate după
mai multe criterii, şi anume: temeinicia acestora, imposibilitatea con
tinuării căsătoriei, durate căsătoriei şi interesele copiilor minori.
1 C. Gali, N. Hodoş, Repertoriu de practică judiciară, Editura Ştiin

ţifică, Bucureşti, 1963, p. 101, Trib. Suprem, decizia nr. 154/1958.
2 I. Mihută, Al. Lesviodax, op. cit., p. 31, Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 1841/1956.
3 1. Mihuţă, Al. Lesviodax, op. cit., p. 32, Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 364/1961, nepublicată.
V. Motivele de divorţTn Codul familiei 73
Din economia textului rezultă că aceste criterii nu sunt de aceeaşi

valoare, temeinicia motivelor şi imposibilitatea continuării căsătoriei
fiind criterii principale, iar durata căsătoriei şi interesele copiilor
minori fiind subsidiare. Această ierarhizare a criteriilor se datorează
faptului că existenţa primelor două poate duce la desfacerea căsă
toriei, pe când ultimele două nu pot duce singure la desfacerea
căsătoriei ci trebuie interpretate numai faţă de cele dintâi.1
Putem menţiona şi faptul că temeinicia motivelor şi durata căsă
toriei au fost considerate criterii obiective, pe când imposibilitatea
continuării căsătoriei şi interesele copiilor minori au fost considerate
criterii subiective.2
136. Motivele de divorţ erau considerate temeinice dacă ele erau
reale şi, potrivit regulilor de convieţuire socială şi practicii judiciare,
puteau duce în mod obiectiv la justificarea desfacerii căsătoriei.
Temeinicia motivelor de divorţ nu putea duce însă la desfacerea
căsătoriei decât dacă acestea aveau o influenţă subiectivă puternică
asupra raporturilor de familie care erau grav şi iremediabil vătămate,
astfel încât continuarea căsătoriei era vădit imposibilă pentru soţul
care cerea desfacerea ei. Instanţa de judecată era cea chemată să sta
bilească că raporturile dintre soţi erau grav vătămate, că această vătă
mare era iremediabilă şi că, din această cauză, continuarea căsătoriei
era vădit imposibilă pentru soţul care cerea desfacerea ei. Din natura
subiectivă a criteriului imposibilităţii continuării căsătoriei rezultă că
instanţa este chemată să aprecieze de la caz la caz, în funcţie de speţa
dedusă judecăţii dacă, deşi din punct de vedere obiectiv constata că
există motive temeinice, ele sunt grave şi iremediabile, făcând impo
sibilă continuarea căsătoriei.
Astfel s-a pronunţat şi Plenul fostului Tribunal Suprem în decizia
de îndrumare nr. 10 din 13 noiembrie 1969 când, referindu-se la
despărţirea în fapt a soţilor a considerat că ea poate duce la desfacerea
căsătoriei numai dacă instanţa îşi va forma convingerea, pe bază de
probe, că aceasta este definitivă şi reală, că sustragerea de la obligaţia
de convieţuire este nu numai îndelungată şi nejustificată, dar îi este şi
imputabilă soţului pârât şi că în mod vădit continuarea căsătoriei nu
mai este cu putinţă.
11. Albu, op. cit., p. 257.

2Idem.
137. Durata căsătoriei, ca şi criteriu obiectiv de divorţ, era apre

ciată de la caz la caz, în funcţie de motivele de divorţ invocate,
putând fi favorabilă sau nu desfacerii căsătoriei.
Temeiurile cererii de divorţ şi imposibilitatea continuării căsăto
riei erau apreciate şi în funcţie de interesele copiilor minori, interese
care în general pledau pentru menţinerea căsătoriei. Dacă însă rapor
turile dintre soţi ajunseseră într-o stare atât de gravă încât prejudiciau
în mod evident procesul de creştere şi educare a copiilor, atunci
interesele acestora pledau pentru desfacerea căsătoriei.
138. Decretul nr. 779/1966 a modificat şi art. 615 din Codul de
procedură civilă, care prevedea cazurile determinate de desfacere a
căsătoriei, eliminându-le. Datorită însă dinamicii vieţii sociale şi a
procedurii divorţului care se desfăşura pe o perioadă relativ lungă de
timp, s-a simţit nevoia ca anumite motive de divorţ, pentru cauze
determinate, să fie din nou nominalizate de legiuitorul şi astfel au fost
reintroduse în Codul de procedură civilă prin Decretul nr. 680/1969.
Ele au fost cuprinse m art. 6131şi se refereau la faptul că:
a) soţul pârât suferă de alienaţie mintală cronică sau debilitate
mintală cronică;
b) este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă;
c) este plecat din ţară de cel puţin doi ani, părăsindu-şi familia;
d) a fost condamnat pentru tentativă, sau complicitate la tentativă
de omor împotriva soţului reclamant, instigare la omorul acestuia,
nedenunţarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârşit
sau a fost condamnat pentru incest ori pentru relaţii sexuale cu
persoane de acelaşi sex;
e) a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani sau a
suferit mai multe condam nări la pedepse care totalizează cel puţin 3
ani, pentru infracţiuni contra securităţii statului ori contra păcii şi
omenirii, omor, pruncucidere, prostituţie, furt, tâlhărie, înşelăciune,
delapidare, infracţiuni de fals.
Soţul reclamant nu se putea însă prevala de aceste motive dacă
prin hotărâre judecătorească definitivă fusese condamnat ca parti
cipant la săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute la lit. e)
sau fusese obligat să răspundă pentru foloasele ce a tras de pe urma
vreuneia dintre aceste infracţiuni săvârşite de soţul pârât.
139. După cum se poate observa, faţă de reglementarea anterioară
din art. 615 C. proc. civ., există câteva deosebiri care reflectă concep
ţia socială din acea perioadă. Astfel, a fost eliminată boala gravă,
cronică şi contagioasă a soţului pârât, iar condamnarea la o pedeapsă

privativă de libertate de cel puţin 3 ani a fost reintrodusă, însă cu
indicarea infracţiunilor pentru care această condamnare funcţionează
ca şi motiv de divorţ.
în redactarea textului de la lit. e) s-a avut în vedere nu numai un
criteriu cantitativ - cuantumul pedepsei - ci şi un criteriu calitativ -
natura infracţiunii. Cele două condiţii trebuiau îndeplinite cumulativ.
Pentru ca soţul reclamant să beneficieze de prevederile acestui text,
trebuia să facă dovada că la data introducerii acţiunii soţul pârât era
condamnat, printr-o hotărâre definitivă, fie la o pedeapsă de cel puţin
3 ani fie la mai multe pedepse care totalizează cel puţin 3 ani, pentru
săvârşirea infracţiunilor nominalizate în art. 6131 alin. (2) lit. e)
C. proc. civ. Acţiunea trebuia introdusă în intervalul de timp cuprins
între data rămânerii definitive a hotărârii şi data expirării pedepsei
prevăzute în hotărâre. Prin noţiunea „pedepse care totalizează cel
puţin 3 ani” s-a statuat că se înţeleg numai pedepsele care se execută
cumulativ, cum ar fi în cazul revocării suspendării sau a graţierii con
diţionate ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni, şi nu pedepsele
care se execută contopit. Totuşi, şi în situaţia pedepselor contopite, se
poate invoca textul de lege la care facem referire, dar numai în cazul
în care printre pedepsele contopite se află una de cel puţin 3 ani,
aplicată pentru infracţiunile prevăzute de lege.1
140. S-a introdus ca motiv de divorţ plecarea din ţară însă condi
ţionată de îndeplinirea a două cerinţe, una obiectivă - soţul să fie
plecat de cel puţin 2 ani şi una subiectivă - acesta să îşi fi părăsit
familia, ceea ce însemna că dacă se făcuseră demersuri pentru reîntre
girea familiei, acest motiv nu putea să subziste.
De asemenea, s-a introdus ca motiv de divorţ condamnarea soţului
pârât pentru orice formă de participaţie la tentativă de omor asupra
soţului reclamant, nedenunţarea acestor fapte ori favorizarea
persoanelor ce le-au săvârşit, ceea ce era şi este firesc şi în prezent,
întrucât nu se poate considera că după săvârşirea unei astfel de fapte
părţile mai pot continua traiul în comun.
1 Decizia de îndrumare nr. 5/1971 a Plenului Trib. Suprem în Cule

gere de decizii de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem în materie
civilă pe anii 1952-1980 editată de Procuratura Generală a R.S.R, 1980,
p. 257-261.
în fine, ca motiv determinat de divorţ a fost introdusă şi condam

narea soţului pârât pentru două din infracţiunile privitoare la viaţa
sexuală: incestul şi relaţiile sexuale cu persoane de acelaşi sex.
141. în anul 1974, prin Decretul nr. 174 s-au modificat din nou, în
parte, motivele determinate de divorţ, nu numai în ceea ce priveşte
procedura de judecată, pe care o vom analiza în evoluţia ei mai jos, ci
şi în ceea ce priveşte conţinutul lor, introducându-se şi motive noi.
Această modificare s-a datorat imperfecţiunilor legiuitorului din 1969.
Astfel, în modificarea anterioară, pentru raţiuni numai de el ştiute,
legiuitorul alesese doar incestul şi relaţiile sexuale între persoane de
acelaşi sex pentru a fi considerate motive de divorţ. Noul act norma
tive a prevăzut, cum era şi firesc, în alin. (2) lit. a) al art. 6131 toate
infracţiunile privitoare la viaţa sexuală ca motive de divorţ.
Motivul stipulat anterior în art. 6131 alin. (1), lit. e) a fost refor-
mulat considerându-se motiv de divorţ faptul că soţul pârât a fost
condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni săvârşite cu intenţie
să execute pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani, dacă cererea de
divorţ s-a introdus în timpul executării pedepsei. Iată deci că au fost
excluse infracţiunile din culpă şi s-a impus condiţia ca cererea de
divorţ să fie introdusă în timpul executării pedepsei, considerându-se
că dacă soţul nu s-a manifestat în această perioadă nu a considerat
acest fapt de natură să impieteze asupra raporturilor de căsătorie.
142. Prin acelaşi act normativ s-a introdus despărţirea în fapt a
soţilor de cel puţin 5 ani ca motiv de divorţ, cu obligarea de a se face
dovada acestui fapt prin acte Cu caracter oficial.
Introducerea acestui ultim motiv de divorţ a fost o consecinţă
firească a practicii judiciare sintetizate încă prin decizia de îndrumare
nr. 10/1969 a Plenului Tribunalului Suprem care menţiona despărţirea
îndelungată a soţilor ca posibil motiv de divorţ. Ea a fost concretizată
prin decizia de îndrumare nr. 10/1974 care atrăgea însă atenţia asupra
faptului că această despărţire trebuie să fie analizată cu grijă de
instanţe pentru a se afla cauzele adevărate ale refuzului de convie
ţuire, în sensul de a nu se da eficienţă unei înţelegeri a părţilor, neîn
găduite de lege, ce ar duce la obţinerea divorţului prin consimţământ
mutual. Totuşi, despărţirea în fapt a soţilor timp de cel puţin 5 ani putea
constitui ea însăşi un motiv de divorţ, deoarece întreruperea convieţuirii
pe un timp atât de îndelungat este de natură să determine convingerea
instanţei că a intervenit o despărţire definitivă şi o înrăutăţire a
raporturilor dintre soţi care face continuarea căsătoriei imposibilă.
143. După cum am arătat mai sus, faptul despărţirii trebuia

dovedit cu înscrisuri cu caracter oficial. Aceeaşi decizie de îndrumare
nr. 10/1974 arăta că prin noţiunea de înscrisuri cu caracter oficial
urmează a se înţelege orice dovadă scrisă care emana de la biroul
executiv al consiliului popular comunal sau orăşenesc, de la comitetul
executiv al consiliului popular municipal sau de sector, de la organul
de miliţie, precum şi de la orice alte organe de stat ori obşteşti, fişa
imobilului şi altele asemenea. Această limitare a probelor se făcea
însă numai pentru prima fază a procesului de divorţ, cea din faţa
preşedintelui, în faţa instanţei fiind posibile toate mijloacele de probă
prevăzute şi permise de Codul de procedură civilă.
144. în anul 1977 motivele de divorţ prevăzute în art. 6131 au cunos
cut din nou două modificări prin acte normative succesive. Astfel, prin
Decretul nr. 312/1977 lit. c) a alin. (1) a fost reformulată stipulându-se că
se poate solicita divorţul dacă „soţul pârât şi-a părăsit soţul, stabilindu-se
în străinătate”, iar prin Decretul nr. 475/1977 s-a abrogat lit. c) a alin. (2)
care se referea la despărţirea în fapt a soţilor de cel puţin 5 ani.
O modificare semnificativă a Codului familiei şi a Codului de
procedură civilă, în ceea ce priveşte divorţul, a fost adusă prin Legea
nr. 59/1993. Ne vom referi în continuare doar la schimbările petrecute
legate de reglementarea motivelor de divorţ urmând ca procedura
divorţului s-o dezvoltăm separat.
145. După cum am văzut până acum, desfacerea căsătoriei prin
divorţ avea un caracter excepţional, nominalizat ca atare în alin. (2) al
art. 37 din Codul familiei. Noua formulare a alin. (2) al articolului men
ţionat a exclus cuvântul excepţional, stipulându-se doar: „căsătoria se
poate desface prin divorţ” Ca urmare, legiuitorul nu m ai considera că
desfacerea căsătoriei poate interveni doar în cazuri excepţionale.
Această nouă concepţie este materializată şi în noua reglementare a
art. 38 C. fam. care se deosebeşte de anterioara prin faptul că:
- faţă de redactarea anterioară, care era în formă negativă, în
sensul că instanţa nu putea desface căsătoria prin divorţ decât (...),
redactarea actuală este în formă pozitivă în sensul că instanţa poate
desface căsătoria prin divorţ atunci câ n d
- intensitatea vătămării cerută anterior şi în prezent este diferită.
Astfel, anterior raporturile dintre soţi trebuiau să fie „grav şi ireme-
1I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. AII, Bucureşti, 1998, p. 220.
diabil vătămate”, iar în prezenta redactare ele trebuie să fie „grav

vătămate”;
- în reglementarea anterioară continuarea căsătoriei trebuia să fie
„vădit imposibilă pentru cel care cere desfacerea ei”, iar în prezent
trebuie dovedit doar că această continuare a căsătoriei nu mai este
posibilă.
- temeinicia motivelor de divorţ şi imposibilitatea continuării
căsătoriei se apreciau în trecut ţinându-se seama de durata căsătoriei
şi de interesele copiilor minori. în prezent, durata căsătoriei nu mai
este un criteriu de apreciere a temeiniciei motivelor de divorţ, iar
interesele copiilor minori nu mai sunt nici ele un criteriu de apreciere
a motivelor de divorţ, ci se va ţine seama de acestea numai în ceea ce
priveşte soluţionarea capetelor accesorii de cerere referitoare la încre
dinţarea acestora, obligaţia de întreţinere şi folosinţa locuinţei.
- redactarea actuală permite oricăruia dintre soţi să solicite desfa
cerea căsătoriei atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
continuarea căsătoriei.
- s-a introdus în alin. (2) al art. 38 instituţia divorţului prin con
simţământ mutual, inexistentă în vechea reglementare.
După cum s-a observat corect de către unii autori1 noua reglemen
tare a divorţului are la bază mai mult ideea divorţului remediu decât
aceea a divorţului sancţiune, deşi aceasta nu a fost părăsită în între
gime întrucât art. 617 alin. (3) C. proc. civ. prevede că divorţul se
pronunţă din vina unuia sau a altuia dintre soţi.
146. Legea nr. 59/1993, modificând substanţial art. 38 din Codul
familiei, a modificat şi prevederile art. 6131 din Codul de procedură
civilă eliminând motivele determinate de desfacere a căsătoriei
existente până la acea dată, aşa încât, în prezent, în mod firesc, moti
vele de divorţ sunt reglementate doar în Codul familiei. Legiuitorul
din 1993 a păstrat însă formularea de «motive temeinice» existentă
anterior, rămânând astfel la latitudinea instanţei de judecată să
aprecieze dacă faptele invocate de părţi sunt de natură să vatăme
raporturile dintre soţi.
147. Articolele 37 şi 38 din Codul familiei, în noua lor reglemen
tare, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
1I. Filipescu, op. cit., p. 222.

într-o primă excepţie de neconstituţionalitate, respinsă prin

decizia nr. 163/22 mai 20011 autorul excepţiei a susţinut că art. 37 şi
art. 38 din Codul familiei, asigurând posibilitatea soţilor de a divorţa
cu uşurinţă, încalcă dispoziţiile art. 26 din Constituţie (în vechea
numerotare), care proclamă respectarea şi ocrotirea vieţii familiale de
către autorităţile publice.
Curtea a constatat că motivele de neconstituţionalitate sunt neînte
meiate întrucât dispoziţiile art. 37 nu fac decât să enumere cauzele de
încetare ale căsătoriei, una dintre acestea fiind divorţul, iar dispo
ziţiile art. 38 stabilesc condiţiile în care instanţele judecătoreşti pot
pronunţa divorţul, precizând la alin. (1) că divorţul nu se poate pro
nunţa decât în anumite condiţii, şi anume când există motive temei
nice şi numai dacă raporturile dintre soţi sunt grav vătămate, iar
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, condiţii care trebuie înde
plinite cumulativ, aşa cum rezultă din text.
Pentru divorţul prin consimţământ mutual, reglementat de art. 38
alin. (2) din Codul familiei, Curtea a constatat că legiuitorul a impus
unele condiţii - o anumită durată minimă a căsătoriei, precum şi inexis
tenţa copiilor minori rezultaţi din căsătorie - ceea ce demonstrează
grija legiuitorului pentru menţinerea instituţiei căsătoriei şi înlăturarea
posibilităţii tratării cu uşurinţă a responsabilităţilor faţă de copiii
minori rezultaţi din căsătorie.
De asemenea, faţă de prevederile art. 38 alin. (3) din Codul fami
liei, care conţine dispoziţia referitoare la divorţul impus de starea de
sănătate a unuia dintre soţi, ce face imposibilă continuarea căsătoriei,
Curtea a constatat că prin condiţiile impuse de legiuitor, acesta a
manifestat o grijă deosebită pentru evitarea recurgerii cu superficia
litate la actul grav de a desface o căsătorie, fără însă a se menţine
artificial şi nociv pentru soţul bolnav o căsătorie devenită imposibilă.
Curtea a conchis că instanţele de judecată dispun de instrumente
legale pentru a nu permite desfacerea cu uşurinţă a căsătoriei, pe care
trebuie să le aplice în litera şi spiritul lor, acţionând astfel în sensul
îndeplinirii obligaţiei ce revine autorităţilor publice de a respecta şi
ocroti viaţa de familie.
148. A doua excepţie de neconstituţionalitate, ridicată împotriva
art. 38 din Codul familiei, a fost şi ea respinsă de Curtea Constitu
1 Decizia nr. 163/22 mai 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al

României, partea I, nr. 453 din 9 august 2001.
ţională prin decizia nr. 116/18 martie 2003.1 Autoarea excepţiei

critică textul de lege prin prisma faptului că permite desfacerea
căsătoriei în situaţia în care soţul reclamant invocă şi dovedeşte
săvârşirea de acţiuni culpabile imputabile numai lui, care au vătămat
grav raporturile dintre soţi şi fac imposibilă continuarea căsătoriei, iar
soţul interesat se poate sustrage în mod nepermis de la îndatorirea de
a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, pentru că în lipsa
lui din cadrul familiei nu îşi va putea îndeplini îndatorirea constitu
ţională prevăzută de art. 44 din Constituţie (în vechea numerotare).
Curtea a constatat că, departe de a încălca principiul constituţional
al căsătoriei liber consimţite şi al egalităţii dintre soţi, instituit în
art. 44 alin. (1) din Constituţie, reglementarea divorţului prin art. 38
din Codul familiei dă expresie acestui principiu, stabilind condiţiile în
care instanţele judecătoreşti pot pronunţa desfacerea căsătoriei. înde
plinirea cumulativă a trei condiţii: existenţa unor motive temeinice,
apreciate ca atare de către instanţa judecătorească, motive de natură a
vătăma în mod grav raporturile dintre soţi, astfel încât continuarea
căsătoriei să nu mai fie posibilă, iar imposibilitatea continuării căsăto
riei să existe pentru cel care cere desfacerea ei, este obligatorie pentru
pronunţarea divorţului. Prin urmare, culpa exclusivă a reclamantului
nu justifică pronunţarea divorţului, dovadă fiind şi practica constantă
a instanţelor judecătoreşti în această materie, care au urmărit cu con
secvenţă aplicarea principiului nem o auditur p ro p ria m turpitudinem
allegans
Curtea a conchis că în condiţiile în care dispoziţiile legale prevăd
expres obligaţiile părintelui divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul,
faţă de acesta, atât sub raport material, cât şi cu privire la sănătatea,
dezvoltarea fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională,
susţinerea autoarei excepţiei în sensul că divorţul, astfel cum este
reglementat, ar permite sustragerea de la îndeplinea acestor obligaţii,
este lipsită de temei, iar faptul că în practică există astfel de situaţii nu
este imputabil reglementării legale, ci unei aplicări deficitare a
acesteia, datorată, în primul rând, lipsei de diligenţă sau pasivităţii
părintelui divorţat căruia i s-a încredinţat copilul şi care nu înţelege să
valorifice mijloacele legale aflate la dispoziţia sa.
149. Nu putem să încheiem acest capitol fără a sublinia faptul că
în timpul aplicării codului familiei cele mai numeroase motive de
M. Of. nr. 296 din 5 m ai 2003.

V. Motivele d e divorţ în Codul familiei 81
divorţ au fost consacrate de practica judiciară, fiind aşa-numitele

motive de divorţ jurisprudenţiale.
Cele mai semnificative privesc: despărţirea în fapt a soţilor pentru
o perioadă care conduce la concluzia că nu mai este posibilă reluarea
traiului în comun, fie prin refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a
coabita cu celălalt soţ, fie prin părăsirea nejustificată a domiciliului
conjugal; infidelitatea materializată prin traiul în concubinaj notoriu
cu o altă persoană; injuriile grave şi constante ale unuia dintre soţi;
certurile continue dintre soţi; actele de violenţă; comportările degra
dante, cum ar fi starea de beţie zilnică a unuia dintre soţi; bolile grave
şi incurabile, în anumite împrejurări; nepotrivirile fiziologice care
împiedică desfăşurarea normală a relaţiilor conjugale.1
Din analizarea practicii mai recente a instanţelor braşovene am
putea să evidenţiem câteva dintre motivele care au fost considerate ca
întemeiate a conduce la concluzia că relaţiile dintre soţi sunt grav
vătămate, astfel încât se impune desfacerea căsătoriei:
- refuzul soţiei plecate la muncă în Italia de a reveni în ţară com
binat cu faptul că aceasta îi comunică prin intermediul unei scrisori
faptul că întreţine relaţii cu un alt bărbat cu care şi-a şi cumpărat o
locuinţă în Italia;2
- neînţelegeri apărute între soţi imediat după încheierea căsătoriei,
datorate comportamentului pârâtului, care nu s-a adaptat vieţii în
comun, cheltuind banii familiei în scopuri strict personale, provocând
certuri şi scandaluri şi neocupându-se de îngrijirea celor doi copii
rezultaţi din căsătorie, pe scurt o comportare neserioasă, incom
patibilă cu relaţiile de familie;3
- conduita impulsivă a soţului care a determinat plecarea soţiei
din domiciliul conjugal şi mutarea în altă localitate, părţile fiind
despărţite în fapt de aproape trei ani, ceea ce ar conduce la men
ţinerea unei căsătorii pur formale;4
- consumul excesiv de alcool al soţiei şi provocarea unor scan
daluri continue care l-au determinat pe soţ să părăsească domiciliul
conjugal locuind în alt imobil împreună cu o femeie, combinate cu
1 T.R. Popescu, op. cit., p. 251-252; I. Albu, op. cit., p. 261-266;

I. Filipescu, op. cit., p. 227-228; Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu,
Dreptul familiei, Ed. Augusta, Timişoara, 1998, p. 203-204.
C.A. Braşov, decizia civilă nr. 1095/2004, nepublicată.
3 C.A. Braşov, decizia civilă nr. 6/2005, nepublicată.
4 C.A. Braşov, decizia civilă nr. 1/ 2005, nepublicată.
faptul că între părţi nu a existat nicio încercare de conciliere, iar situa

ţia durează de o perioadă îndelungată de timp;1
— comportamentul neadecvat al soţului care avea o atitudine de
dominare psihică şi emoţională a soţiei, o jignea, îi impunea să facă
anumite lucruri cu care ea nu era de acord şi îi ceruse de mai multe
ori să părăsească locuinţa;2
- neînţelegeri continue legate de încheierea în urmă cu doi ani a
unui contract de întreţinere cu nepoţii pârâtei, ceea ce a creat o stare
tensionată ce a dus la ruperea legăturilor de prietenie şi afecţiune
dintre soţi.3
1C.A. Braşov, decizia civilă nr. 12/2005, nepublicată.

2 Trib. Braşov, decizia civilă nr. 155/2004, nepublicată.
3Trib. Braşov, decizia civilă nr. 60/2005, nepublicată.
Capitolul VI
Motivele de divorţ în proiectul de m odificare
şi com pletare a Codului civil
150. Proiectul legii de modificare şi completare a Codului civil,

difuzat instanţelor judecătoreşti în anul 1999, prevede reintroducerea în
acest act normativ a reglementărilor ce vizează desfacerea căsătoriei. In
cadrul capitolului VI secţiunea I se ocupă de cazurile de divorţ.
Articolul 293 din proiect reproduce art. 37 din Codul familiei în
actuala redactare. Articolul 294 prevede cazurile în care poate fi
pronunţat divorţul, şi anume:
a) pe baza consimţământului soţilor,
b) atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă,
c) în urma cererii oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii sale
face imposibilă continuarea căsătoriei,
d) dacă soţii sunt separaţi în fapt de cel puţin 5 ani.
Analizând noua poziţie a legiuitorului faţă de cazurile de divorţ
trebuie să remarcăm câteva diferenţieri faţă de reglementarea actuală.
151. în ceea ce priveşte divorţul prin consimţământul părţilor,
dezvoltat în art. 296, observăm că singura condiţie păstrată din
actuala reglementare este ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut
un an, fiind eliminată cerinţa ca din căsătorie să nu fi rezultat copii
minori. Apar însă două noi limitări, şi anume faptul că această formă
de divorţ nu este permisă dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie
şi faptul că ea poate fi respinsă dacă prin înţelegerea soţilor asupra
cererilor accesorii se aduce atingere interesului superior al copiilor
sau drepturilor unuia dintre soţi. Considerăm binevenite ambele pre
vederi, chiar dacă prima limitare este aparent superfluă atâta timp cât,
aşa cum se ştie, interzisul nu are capacitate de exerciţiu şi, în conse
cinţă, nu şi-ar putea exprima consimţământul decât prin intermediul
tutorelui. Faţă de faptul ca el are însă capacitate de folosinţă şi faţă de
discuţiile existente până în prezent cu privire la posibilitatea sa de a
introduce acţiunea de divorţ în momentele de luciditate este bine
venită această precizare a legiuitorului, care este pe de altă parte şi o
protecţie a persoanei interzise. Legat de a doua limitare, dacă faţă de

prima teză, ce se referă la atingerea adusă intereselor copiilor, criteriile
de apreciere ale instanţei vor putea fi lesne conturate, în ceea ce
priveşte a doua teză, care se referea la lezarea drepturilor unuia dintre
soţi, criteriile vor fi mai greu de conturat, singura intervenţie a instanţei
putând consta în analizarea înţelegerii din punct de vedere al încălcării
normelor imperative ce ar atrage nulitatea absolută a tranzacţiei.
152. Cazurile înscrise sub lit. b) şi c) din proiect reiau motivele de
divorţ reglementate în prezent în art. 38 alin. (1) şi (3), fără a aduce
nicio modificare textului actual. In articole ulterioare (art. 297)
legiuitorul prevede însă expres în cazul divorţului întemeiat pe
motive temeinice că, dacă soţul pârât declară în faţa instanţei că este
de acord cu acţiunea, instanţa va putea desface căsătoria fară a mai
administra probe în vederea dovedirii motivelor de divorţ. Iată deci
că, cu acordul expres şi personal exprimat în faţa instanţei, se poate
transforma o acţiune pornită în baza art. 294 lit. b), într-o acţiune
întemeiată pe lit. a), adică prin consimţământul părţilor. Considerăm
că această posibilitate oferită în viitor de către legiuitor este normală,
având în vedere că la divorţul prin consimţământ nu mai subzistă
condiţia ca din căsătorie să nu fi rezultat copii minori.
153. în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei motivată de
starea sănătăţii unuia dintre soţi, viitoarea reglementare a adus o
precizare importantă în art. 298 stipulând că cererea va fi admisă
numai dacă divorţul nu ar produce consecinţe mai grave pentru soţul
bolnav decât menţinerea căsătoriei. Din punct de vedere logic şi
umanitar această prevedere este firească. In analizarea în concret a
situaţiei de către instanţă se va pune problema de a cântări opunerea
din acest considerent la desfacerea căsătoriei, faţă de dorinţa celuilalt
soţ de a rămâne singur, situaţie ce poate duce la crearea unei stări de
conflict inexistente până la acea dată şi, implicit, la destrămarea
căsătoriei pentru motive temeinice.
154. Ultimul caz de divorţ reglementat în art. 294 lit. d), separa
rea în fapt a soţilor pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, nu face
decât să reintroducă un motiv de divorţ ce a existat şi în perioada
anterioară, care a fost reglementat prin Decretul nr. 174/1974 şi abro
gat prin Decretul 475/1977. Faţă de reglementarea anterioară însă,
dovada separaţiei în fapt a soţilor nu mai trebuie făcută prin acte
oficiale ci prin mijloacele de probă obişnuite. Trebuie remarcat că în
VI. Proiectul de m odificare şi com pletare a Codului civil 85
acest caz de divorţ legiuitorul permite, conform art. 295 alin. (3),
pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului care a
cauzat separaţia soţilor. Această soluţie poate fi dispusă şi în absenţa
unei cereri reconvenţionale a soţului pârât, fapt ce se deduce din
dispoziţiile art. 299 care reglementează ipoteza în care pârâtul intro
duce cererea reconvenţională, caz în care instanţa, dacă va constata
culpa exclusivă a reclamantului, va admite cererea reconvenţională şi
va respinge cererea reclamantului. Faţă de prevederile art. 299 şi 295
alin. (3) din proiectul viitorului Cod civil ne simţim obligaţi să facem
două observaţii.
155. In primul rând, reglementarea deosebită a separaţiei în fapt a
soţilor timp de 5 ani nu face decât să desprindă şi să individualizeze
acest motiv de divorţ ca motivul general cel mai temeinic ce poate
duce la vătămarea gravă a raporturilor dintre soţi. Introducerea cererii
reconvenţionale potrivit art. 299 îi permite soţului pârât să probeze,
de exemplu, infidelitatea celuilalt soţ ce l-a părăsit în urma cu 5 ani,
aducând în acest fel divorţul pornit pe temeiul separaţiei în fapt pe
tărâmul divorţului pentru motive temeinice. în exemplul dat, acţiunea
declanşată de soţul infidel în baza art. 294 lit. d), este o veritabilă
acţiune provocatorie care îl obligă pe soţul pârât care, altfel, din
diferite motive, de cele mai multe ori subiective, nu ar fi pornit
acţiunea să îşi părăsească poziţia defensivă şi să atace la rândul său
printr-o cerere proprie.
156. In al doilea rând, reglementarea din art. 295 alin. (3) care
permite pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a reclamantului în
absenţa unei cereri reconvenţionale, dacă se probează această culpă de
către pârât sau chiar de către reclamant, pentru că legea nu distinge,
aduce în discuţie încălcarea unui principiu fundamental al dreptului
civil ce statuează faptul că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru
a-şi valorifica un drept. Din acest punct de vedere, considerăm că ar fi
necesară o aplecare mai adâncă a legiuitorului asupra cuprinsului
articolului sus-menţionat şi corelarea lui cu principiile general valabile.
157. Ulterior proiectului analizat mai sus, în anul 2004, a fost
înaintat Parlamentului României proiectul Noului Cod civil care
include în Cartea a Il-a partea dedicată relaţiilor de familie.1 în
1 Proiectul noului Cod civil este analizat din varianta publicată în

Curierul judiciar nr. 3/ 2004, p. 170-171.
capitolul VI la art. 297 sunt enunţate motivele de divorţ. Legiuitorul

prevede că divorţul poate fi pronunţat:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre
soţi acceptată de celălalt soţ;
b) la cererea unuia dintre soţi care nu mai doreşte, indiferent de
motiv, continuarea căsătoriei;
c) atunci când datorită unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
d) în urma cererii oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia
dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei;
e) când unul dintre soţi a fost condamnat definitiv la o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 5 ani.
După cum se poate observa, şi după cum sunt reglementate în
articolele ulterioare, motivele de divorţ sunt grupate pe categorii de:
divorţ prin acordul părţilor, divorţ la cererea unilaterală a unuia dintre
soţi, divorţ din culpa soţilor şi divorţ remediu.
158. Primul motiv de divorţ, cel de la litera a), cuprinde două
ipoteze. Prima ipoteză se referă la ceea ce este cunoscut şi în prezent,
respectiv divorţul prin consimţământ. Acesta însă nu mai este
supus limitărilor actuale. Soţii pot recurge la această modalitate de
desfacere a căsătoriei indiferent de data încheierii căsătoriei şi indife
rent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie [art. 298
alin. (1)]. Singura condiţie restrictivă a acestei forme este punerea sub
interdicţie a unuia dintre soţi, restricţie logică având în vedere că
interzisul nu-şi mai poate exprima valabil consimţământul. A doua
ipoteză apare în cazurile în care unul dintre soţi porneşte acţiunea de
divorţ bazată pe motive temeinice, iar celălalt soţ recunoaşte faptele
imputate, caz în care instanţa nu va mai cerceta temeinica motivelor
şi va desface căsătoria fară a se pronunţa asupra culpei soţilor
(art. 302). Prin această reglementare se păstrează ipoteza avută în
vedere şi în anteriorul proiect de cod civil de a putea transforma o
acţiune pornită pe motive temeinice într-o acţiune bazată pe consim
ţământ. Spre deosebire de anterioara reglementare, aceasta nu mai
cere ca soţul pârât să fie de acord cu admiterea acţiunii ci, solicită
recunoaşterea de către pârât a faptelor imputate. Această nouă viziune
asupra motivelor de divorţ va răsturna actualul principiu potrivit
căruia nu poate fi primită ca probă pentru desfacerea căsătoriei
mărturisirea pârâtului şi va aduce atingere principiului potrivit căruia
nimeni nu-şi poate invoca propria vină pentru a obţine protecţia legii.
VI. Proiectul de m odificare şi com pletare a Codului civil 87
159. Al doilea motiv de divorţ va da naştere la vii dispute în

doctrină. El vine în contradicţie chiar cu art. 203 din acelaşi cod care
prevede că încheierea căsătoriei se face prin acordul personal al
viitorilor soţi. M utuus consensus şi m utuus disensus nu îşi mai găsesc
aplicarea, iar un act de voinţă bilateral care a dus la încheierea
căsătoriei poate fi desfăcut unilateral de oricare dintre părţi fără a fi
nevoie de invocare niciunui motiv, lăsându-se câmp deschis arbitra-
riului şi aleatoriului în sânul familiei. Singura condiţie impusă de lege
reclamantului într-un astfel de caz este trecerea a minimum 6 luni de
la data încheierii căsătoriei (art. 303). Nu contează dacă din căsătorie
au rezultat sau nu copii minori. Divorţul se va pronunţa din vina
exclusivă a reclamantului, ceea ce este din nou o schimbare revolu
ţionară faţă de actuala reglementare unde este nevoie de o cerere
reconvenţională pentru a se ajunge la acest rezultat. In alin. (3) al
aceluiaşi articol se prevede că soţul pârât poate declara că este de
acord cu divorţul, caz în care acţiunea se transformă într-un divorţ
prin consens fiind aplicabile regulile acestuia.
160. Divorţul din culpa soţilor se subsumează motivelor de la
lit. c) şi e). Motivul de la lit. c) este cel reglementat în prezent sub
alin. (1) al art. 38 C. fam. aşa încât el nu necesită dezvoltări, fiind
păstrată chiar şi prevederea vizând posibilitatea culpei comune dacă
rezultă din probe. Motivul de la lit. e) este o reluare mai generală a
aceluia instituit prin modificarea adusă de Decretul nr. 174/1974
Codului familiei şi are în vedere faptul că se ajunge la o despărţire a
soţilor pe o perioadă lungă de timp, fapt datorat atitudinii culpabile a
soţului condamnat, dându-se posibilitatea celuilalt soţ de a sancţiona
atitudinea antisocială a consortului cu care nu este de acord. In ambele
situaţii, împăcarea soţilor stinge procesul, cu aceeaşi consecinţă ca şi
în prezent de a nu mai putea fi invocate aceste motive într-o nouă
acţiune. O prevedere interesantă, preluată din practica instanţelor
europene, stipulează că menţinerea sau reluarea temporară a vieţii
comune nu va fi considerată împăcare dacă ea va fi făcută într-o
tentativă de împăcare, din nevoie sau pentru educarea copiilor.
în fine, motivul invocat la lit. d) se referă la divorţul remediu şi a
existat şi în anteriorul proiect de cod civil, nemai fiind nimic de
adăugat faţă de comentariile făcute mai sus.
Capitolul Vil
Motivele de divorţ în legislaţia altor ţări
Secţiunea 1. Motivele de divorţ în ţările

continentului european
§.1. Franţa
161. Până la legea 75-617 din 11 iulie 1975, care a reformat

domeniul divorţului, reintrodus în Franţa prin legea Naquet din 1884,
nu a existat decât un motiv unic de divorţ, şi anume greşeala, vino
văţia unuia dintre soţi. Realităţile vieţii sociale au dovedit însă că
pentru a se ajunge la ruptura iremediabilă a vieţii de familie nu este
obligatoriu ca unul dintre soţi să săvârşească o greşeală. Sub pre
siunea opiniei publice, în anul 1975, s-a modificat titlul VI al primei
cărţi a codului civil francez revizuindu-se în mod profund instituţia
divorţului.
Ideea esenţială ce străbate reforma din anul 1975 este faptul că
pune la îndemâna soţilor o plajă mult mai variată de soluţii prin care
aceştia pot ajunge la desfacerea căsătoriei şi, totodată, dedramatizează
procesele de divorţ, evitând tensiunile dintre soţi şi permiţând păstra
rea unor relaţii civilizate, chiar cordiale între aceştia, fapt ce este nu
numai în interesul lor ci şi al copiilor eventual rezultaţi din căsătorie.'
Cum bine se subliniază în literatura de specialitate franceză,
legiuitorul din 1975 a înlocuit vechea formulare „cauze de divorţ” cu
cea de „cazuri de divorţ”, poate mai proprie noii reglementări nu
numai din punct de vedere semantic ci şi al conţinutului modalităţilor
în care se poate opta în prezent pentru desfacerea căsătoriei.2 Din
această perspectivă trebuie să subliniem că şi legiuitorul român, în
1A. Benabent, Droit civil, La familie, 8emc edition, Libraire de la Cour

de cassation, 1997, Paris, p. 194; E. Fortis, Divorce, Repertoire de droit
civil, Encyclopedie juridique Dalloz, 2000, Paris, tome IV, p. 9.
2E. Fortis, op. cit., p. 8.
VII. Motivele de divorţ Tn legislaţia altor ţări 89
proiectul de modificare şi completare a Codului civil de care am făcut

vorbire mai sus, a prevăzut aceeaşi titulatură secţiunii I, intitulată
cazurile de divorţ şi nu motivele de divorţ, din motive similare,
întrucât rolul vinovăţiei este destul de mult diminuat, fiind puse la
îndemâna soţilor, fără îngrădirile din prezent, mai multe posibilităţi
de disoluţie a căsătoriei.
162. în prezent, în dreptul francez, art. 229 C. civ. prevede expli
cit trei cazuri de desfacere a căsătoriei: prin consimţământ mutual,
prin ruptura vieţii comune şi pentru greşeală. La rândul său, divorţul
prin consimţământ mutual are două forme: o formă simplă denumită
divorţ prin cerere (petiţie) comună, şi o formă mai complexă denumită
divorţul prin cerere (petiţie) acceptată.1 în concluzie, se poate spune
ca exista patru forme de divorţ.
Unii autori2 clasifică aceste forme de divorţ în două grupe opuse,
şi anume divorţurile contencioase şi divorţurile necontencioase. Din
grupa divorţurilor contencioase fac parte divorţul pentru greşeală şi
divorţul pentru ruptura vieţii comune, iar din grupa divorţurilor
necontencioase fac parte divorţul prin cerere comună şi divorţul prin
cerere acceptată. De altfel, chiar autorul recunoaşte că divorţul prin
cerere acceptată nu este în totalitate un divorţ necontencios, doar
prima parte a procedurii îmbrăcând această formă, cea de-a doua fază
fiind o procedură contencioasă, ceea ce face din el o formă hibridă.
Vom încerca o scurtă trecere în revistă a celor patru modalităţi de
divorţ reglementate de codul civil francez, numai din punctul de
vedere al motivelor de divorţ, rezervând un alt capitol pentru proce
dura ce trebuie urmată în aceste cazuri.
163. în ceea ce priveşte divorţul prin cerere comună, părţile nu
trebuie să releve niciun fapt obiectiv sau subiectiv care a dus la
hotărârea lor de a cere desfacerea căsătoriei. Singurele condiţii
impuse de legiuitor sunt ca de la data încheierii căsătoriei să fi trecut
cel puţin şase luni, ambii soţi să aibă capacitate deplină de exerciţiu,
consimţământul lor să nu fie viciat şi să existe o convenţie cu privire
la soluţionarea celorlalte aspecte ce ţin de viaţa de familie, atât o
convenţie temporară, pe perioada divorţului cât şi o convenţie defi
1A. Benabent, op. cit., p 203.

2 G. Cornu, Droit civil, La familie, 3C edition, Ed. Montchrestien,
1993, Paris, p. 398.
nitivă. Pentru aceste motive această formă de divorţ a mai fost denu
mită şi divorţul „misterios” sau secret.1
164. Pentru cea de-a doua formă de divorţ prin consimţământ
mutual, divorţul prin cerere acceptată, numit şi divorţ cu dublă
mărturisire, legea are alte cerinţe, aparent simple, dar în practică
greu de realizat. Procedura debutează printr-o cerere formulată de
unul dintre soţi, cerere ce trebuie însoţită de un memoriu întocmit,
datat şi semnat de acesta prin care, conform art. 1130 din codul de
procedură civilă francez, trebuie să descrie în mod obiectiv situaţia
conjugală, fără să cerceteze sau să-şi impute lui ori celuilalt soţ
greşeli, şi să constate că menţinerea căsătoriei a devenit imposibilă.
Aşa cum bine observa un autor francez2 memoriul reprezintă un
adevărat demers psihologic prin care se constată eşecul căsătoriei.
Este vorba de o analiză globală obiectivă, şi neutră din punct de
vedere juridic, prin care se reţin faptele brute, ansamblul comporta
mentelor ambilor soţi, care constituie motive obiective ce au dus la
disoluţia căsătoriei (ocupaţii profesionale acaparatoare, condiţii de
trai dificile, necesitatea unor călătorii dese, libertăţi imprudente,
imixtiunea unor terţi, însingurări etc.). In practică, aceste memorii
sunt însă adesea laconice.3 Reclamantul se limitează să arate că viaţa
în comun a devenit imposibilă. El evită astfel să cadă în „capcana”
art. 236 C. civ. fr. conform căruia „declaraţiile făcute de soţi nu pot fi
utilizate ca mijloace de probă în nicio altă acţiune în justiţie”. Este
firească această atitudine întrucât, dacă după primirea cererii de
divorţ împreună cu memoriul anexat, celălalt soţ respinge cererea,
reclamantului nu-i rămâne decât să apeleze la altă formă de desfacere
a căsătoriei, în care s-ar putea afla în situaţia de a nu-i mai fi permisă
folosirea faptelor indicate în memoriu, ca probe. în fine, pentru a
conchide asupra acestei forme de divorţ, trebuie să arătăm că celălalt
soţ poate să respingă cererea, să o accepte pur şi simplu aşa cum a
fost argumentată prin memoriul anexat sau să o accepte anexând
propriul său memoriu, caz în care judecătorul va media între cele
două părţi.
165. Divorţul pentru ruptura vieţii comune este o inovaţie mar
cantă a legii din 1975, introducând în dreptul francez un caz obiectiv
1A. Benabant, op. cit., p. 237.

2 G. Cornu, op. cit., p. 438.
VII. Motivele de divorţ în legislaţia altor ţări 91
de divorţ ca remediu al unui faliment. Exclusiv fondat pe constatarea

unei rupturi consumate, învederează abstracţiunea greşelii cu care
poate fi asociat, care este consolidată de timpul care a trecut şi care o
face ireversibilă. în această formă, divorţul poate fi obţinut în două
cazuri: pentru o despărţire în fapt de minimum şase ani sau pentru o
alterare a facultăţilor mentale ale unuia dintre soţi care durează de
şase ani şi care nu este reversibilă. Datorită faptului că poate fi cerut
şi obţinut chiar de soţul care a cauzat despărţirea, doctrina franceză 1-
a caracterizat ca un divorţ prin voinţă unilaterală sau o repudiere.1
Esenţa acestei forme de divorţ constă în faptul că reclamantul îşi
câştigă libertatea fără a putea reproşa partenerului său vreo vină şi
fără a-i cere acordul. Pentru toate acestea însă el va suporta atât
costurile divorţului cât şi o serie de beneficii materiale pe care i le v-a
solicita celălalt soţ după divorţ.
166. Com unitatea vieţii de familie este un element esenţial al
căsătoriei. Această comunitate se compune din două elemente: un
element material care presupune coabitarea soţilor şi un element
intenţional caracterizat prin voinţa de a trăi împreună. Ruptura vieţii
comune se analizează deci ca o dispariţie a acestor două elemente.
Elementul material, lipsa de coabitare, se realizează prin traiul separat
al soţilor, în reşedinţe deosebite, şi este uşor de demonstrat. Elemen
tul intenţional de a trăi separat a cunoscut unele discuţii în practică, în
sensul de a şti dacă această separare trebuie să rezulte din voinţa
ambilor soţi, numai a unuia dintre soţi sau poate fi chiar involuntară.2
Curtea de Casaţie a stabilit, în mod pragmatic, că separaţia fiind o
stare de fapt este la aprecierea suverană a judecătorului fondului3 şi că
există separaţie atunci când se constată o ruptură a comunităţii de
viaţă atât afectivă cât şi materială, fiind indiferent dacă manifestarea
intenţională iniţială a provenit de la ambii soţi sau numai de la unul
dintre ei, ori chiar a fost aparent involuntară.4 Pentru a ne afla în faţa
separaţiei în fapt, cauză de divorţ, trebuie ca aceasta să dureze
minimum şase ani consecutivi. în doctrină s-a pus problema de a şti
cum trebuie interpretată tentativa de a relua viaţa în comun, tentativă
care eşuează. Unii autori au considerat că această încercare de reluare
1A. Benabant, op. cit., p. 249; E. Fortis, op. cit., p. 50.

2 A. Benabant, op. cit., p. 251.
3 E. Fortis, op. cit., p. 52.
4A. Benabent, op. cit., p. 251.
a vieţii în comun întrerupe termenul de şase ani, soţilor fiindu-le nece

sară o nouă perioadă de şase ani, alţii au considerat că această tentativă
nu are nicio relevanţă şi ca interpretarea ei ca o întrerupere a cursului
separaţiei ar descuraja soţii în încercarea de a relua viaţa în comun.
De altfel, instanţele de judecată au considerat că întâlnirile scurte
realizate în interesul copiilor minori, menţinerea unor relaţii bune
între soţi, achiziţionarea unui bun imobiliar împreună destinat copi
lului comun şi chiar o vagă tentativă de reluare a traiului în comun nu
au valenţele unei reconcilieri sau a unei întreruperi a separaţiei.1
167. Al doilea caz în care se poate pronunţa divorţul pentru
ruptura vieţii comune este cel în care unul dintre soţi suferă o
alterare a facultăţilor mentale pe o perioadă de cel puţin şase ani.
Această alterare a facultăţilor mentale trebuie să fi existat şase ani în
trecut, să existe şi la data introducerii cererii şi să nu se întrevadă nici
o posibilitate de ameliorare care să poată duce la reluarea traiului în
comun. Nu este necesară o coabitare separată a soţilor sau internarea
permanentă într-un spital de profil, în acest caz ruptura vieţii comune
fiind privită din punct de vedere afectiv şi intelectual.2
168. In fine ultimul caz de divorţ pe care îl vom analiza, din punct
de vedere al motivelor de divorţ, este divorţul pentru greşeală.
Această formă de divorţ este singura care a existat şi înainte de legea
din 1975. Noua lege nu i-a adus modificări profunde, rămânând tot în
sarcina jurisprudenţei să stabilească ce fel de fapte pot fi considerate de
natură a afecta viaţa de familie. Pentru ca greşeala să poată fi
considerată motiv de divorţ este necesar ca ea să fi fost săvârşită de
unul dintre soţi şi să aibă legătură cu obligaţiile căsătoriei. De-a lungul
timpului s-au cristalizat două concepţii privind identificarea greşelilor,
una dintre ele viza definirea de către lege a greşelilor ce pot constitui
motiv de divorţ: aşa numitele motive peremptorii, iar cealaltă lăsa la
aprecierea instanţei oportunitatea pronunţării divorţului, fiind definite
prin dispoziţii generale, aşa numitele motive facultative.
169. Curgerea timpului a dus la atenuarea nominalizării motivelor
peremptorii de către legiuitor. înainte de legea din 1975, în dreptul
francez existau două asemenea motive: adulterul şi condamnarea
unuia dintre soţi la o pedeapsă infamantă. Prin noua formulare a
1 G. Cornu, op. cit., p. 488; E. Fortis, op. cit., p. 52.

2A. Benabant, op. cit., p. 253, E. Fortis, op. cit., p. 54.
art. 243 C. civ. fr. adulterul, ca şi motiv peremptoriu a dispărut, el

trecând în domeniul motivelor facultative. Intrarea în vigoare a noului
Cod penal francez în anul 1994, care a reformat sistemul penal
francez, a condus şi la modificarea redactării iniţiale a art. 243,
prevederea actuală stipulând că divorţul pentru greşeală poate fi
solicitat dacă celălalt soţ a fost condamnat la una din pedepsele
prevăzute în art. 131-1 Cod penal. Acest text reglementează pedep
sele penale privative de libertate aplicabile persoanelor fizice, şi
anume: recluziunea sau detenţiunea penală pe viaţă şi recluziunea sau
detenţiunea penală pentru o anumită perioadă de timp.
în doctrina franceză s-au exprimat păreri pro şi contra interpretării
textului art. 243 ca motiv peremptoriu de divorţ1 însă Curtea de
Casaţie a optat în final pentru caracterul peremptoriu al acestui motiv
de divorţ, motivând că este suficientă dovedirea îndeplinirii condi
ţiilor legale pentru a se pronunţa divorţul, fără a mai fi necesară
analizarea implicaţiei pedepsei asupra vieţii de familie.2
Analizând conţinutul art. 243 doctrina a concluzionat că nu intere
sează natura infracţiunii pentru care a fost condamnat soţul, fiind
suficient ca această condamnare să existe şi să fie definitivă. Până la
rămânerea ei definitivă însă, nu poate fi pronunţat divorţul pe acest
motiv. Pedeapsa trebuie să fie penală, simpla pedeapsă corecţională
pentru o faptă calificată drept crimă, neatrăgând incidenţa art. 243.3
De asemenea, soţul trebuie să fie condamnat pentru o faptă săvârşită
în timpul căsătoriei, iar condamnarea trebuie să fie pronunţată de o
instanţă franceză. Prescripţia răspunderii penale sau a executării
pedepsei, precum şi intervenirea unui act de graţiere nu înlătură
caracterul de motiv peremptoriu de divorţ al condamnării penale,
acest efect apărând numai în cazul amnistiei.4
în toate cazurile în care nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi
considerată motiv peremptoriu de divorţ, condamnarea penală poate
fi încadrată în prevederile art. 242 C. civ. fr.
Trebuie să mai menţionăm că jurisprudenţa franceză a considerat
că în cazul complicităţii soţului reclamant la producerea infracţiunii,
fie că este condamnat sau nu pentru această faptă, motivul perempto
1 A. Benabent, op. cit., p. 207; E. Fortis, op. cit., p. 70; G. Cornii,

op. cit., p. 471.
2 A. Benebant, op. cit., p. 207, E. Fortis, op. cit., p. 70.
4 Idem.
riu de divorţ nu mai subzistă. S-a considerat chiar că simplul fapt de a

cunoaşte infracţiunea şi aprobarea ei tacită fără niciun fel de parti
cipare îl privează pe soţ de dreptul de a apela la prevederile art. 243.1
170. Sediul materiei cu privire la motivele facultative îl
constituie art. 242 C. civ. fr. care stipulează: „divorţul poate fi cerut
de unul dintre soţi celuilalt pentru fapte imputabile atunci când aceste
fapte constituie o violare gravă sau reînnoită a datoriilor şi obligaţiilor
căsătoriei şi fac intolerabilă păstrarea vieţii comune.” De la prima
lectură a textului ne dăm seama că legiuitorul a stabilit doar coordo
natele generale în care trebuie să se încadreze greşeala, rămânând
practicii judiciare obligaţia de a aprecia, de la caz la caz, dacă fapta
sau faptele invocate de reclamant se încadrează în prevederile legale.
Faptele ce pot fi avute în vedere ca motive de divorţ trebuie însă
să îmbrace anumite caracteristici, şi anume: fapta trebuie să fie
personală unuia dintre soţi, ea trebuie să violeze datoriile şi obligaţiile
căsătoriei, această violare trebuie să fie gravă sau reînnoită şi, în fine,
fapta să facă intolerabilă continuarea căsătoriei.2
171. Faţă de caracteristicile enumerate mai sus trebuie să facem
câteva precizări. Pentru ca fapta să fie considerată greşeală şi să ducă
la desfacerea căsătoriei trebuie ca ea să fie ori extrem de gravă, chiar
dacă este unică, ori să existe mai multe fapte, de mai mică amploare,
dar a căror frecvenţă şi consistenţă să ducă la concluzia că viaţa în
comun nu mai poate fi continuată. Aprecierea aceasta este lăsată pe
seama judecătorilor fondului, singurii în măsură să aprecieze dacă
faţă de faptele expuse mai poate fi continuată sau nu căsătoria.
Concepţia personală a judecătorilor poate să influenţeze conţinutul
judecăţilor lor, observând că în regiunile cu populaţie majoritar
catolică, unde şi judecătorii aparţin acestei religii, aprecierea faptelor
ca fiind întemeiate pentru a constitui motive de divorţ este mult mai
exigentă decât în alte regiuni, ducând la un procentaj mai scăzut al
admiterii cererilor de divorţ3.
O altă precizare adusă de doctrina şi jurisprudenţa în ceea ce
priveşte faptele ce pot constitui motive de divorţ se referă la momen
tul producerii faptei. S-a pus pe bună dreptate întrebarea dacă faptele

2 A. Benabant, op. cit., p. 208; E. Fortis, op. cit., p. 71; G. Cornu,
op. cit., p. 462, 463.
anterioare căsătoriei pot fi invocate ca motive de divorţ, iar practica a

răspuns afirmativ.1Motivarea acestei rezolvări este fondată pe datoria
de loialitate ce trebuie să existe între soţi, considerând că menţinerea
disimulării şi după încheierea căsătoriei constituie o încălcare a
acesteia.2
Este practic imposibil să fie constituită o listă exhaustivă a fap
telor ce pot constitui motive de divorţ facultative, întrucât aşa cum se
arată în mod just,3 imaginaţia soţilor o întrece cu mult pe cea a
juriştilor din acest domeniu. Doctrina a încercat însă o clasificare a
lor împărţindu-le în motive ce încalcă obligaţiile prevăzute expres de
lege şi motive ce încalcă obligaţii nenominalizate în lege.
172. Din prima categorie fac parte: încălcarea obligaţiei de fideli
tate fie prin comiterea unui adulter, fie prin întreţinerea unor relaţii
echivoce cu terţii; încălcarea obligaţiei de a duce viaţa în comun;
încălcarea obligaţiei de a contribui la sarcinile căsătoriei; neglijarea
contribuirii la treburile gospodăreşti şi la întreţinerea căminului
conjugal; refuzul de a se ocupa de creşterea, educarea şi suprave
gherea copiilor; refuzul sistematic de a-şi da acordul pentru alegerea
unui domiciliu conjugal sau refuzul de a-şi primi soţul în domiciliul
conjugal ori abandonarea acestui domiciliu; refuzul de a întreţine
relaţii intime etc.4
173. Din a doua categorie fac parte o gamă extrem de largă de
comportamente şi atitudini care, chiar dacă nu intră în contradicţie
directă cu vreun text de lege, sunt considerate ilegitime, ele marcând
în realitate o lipsă de respect şi de consideraţie şi adesea o indiferenţă
faţă de persoana celuilalt soţ.3 Cu titlu de exemplu putem enumera:
scenele şi limbajul injurios folosit în public sau în particular; o
atitudine permanent vexatorie faţă de celălalt soţ sau dimpotrivă un
mutism continuu şi de lungă durată; comentarii indiscrete făcute în
public sau aluzii defăimătoare la adresa celuilalt soţ; acuzaţii publice
ce ar putea atrage sancţiuni penale, injurii aduse părinţilor celuilalt

2 A. Benabent, op. cit., p. 212.
3 Idem, p. 208.
4A. Benabent , op. cit, p. 209, 210; E Fortis, op. cit., p. 73, 74.
soţ, refuzul de a avea copii atunci când nu se datorează unui motiv

medical; îngrădirea libertăţii religioase a unuia dintre soţi etc.1
174. Nu putem să încheiem scurta incursiune în motivele de divorţ
facultative prevăzute în legislaţia franceză fără a arăta că anumite
evenimente legate de faptele invocate ca motive de divorţ, dacă sunt
ridicate şi probate de soţul pârât, duc la un fine de neprimire.
Acestea sunt în număr de patru şi anume: provocarea comportamen
tului soţului ce a comis fapta invocată ca motiv de divorţ de către
celălalt soţ printr-un comportament deliberat al acestuia; iresponsa
bilitatea autorului faptei care a acţionat în lipsa discernământului;
împăcarea soţilor şi scuza comportamentului unuia dintre soţi bazat
pe comportamentul anterior şi prelungit al celuilalt.2
175. Confruntată cu probleme născute din practică şi dorind să se
alinieze la principiile europene, Franţa a adoptat la 26 mai 2004, cu
intrare în vigoare la 1 ianuarie 2005, o lege de reformare a divorţului,
legea nr. 2004. Această nouă reglementare nu a adus transformări
majore în cazurile de divorţ, ci a făcut o nouă aşezare a lor, Franţa
rămânând în continuare singura ţară din Uniunea Europeană care
recunoaşte patru cazuri de divorţ.3
Aceste patru cazuri sunt: divorţul prin consimţământ mutual,
divorţul acceptat, divorţul pentru alterarea definitivă a legăturii
conjugale şi divorţul pentru greşeală.
176. Divorţul prin consimţământ mutual preia, în noua formă,
divorţul prin cerere comună existent anterior, iar divorţul prin cerere
acceptată, care era tot o formă a divorţului prin consimţământ mutual,
este reglementat ca un caz de divorţ separat, sub o nouă denumire,
respectiv, divorţul acceptat. Această reorganizare semantică a pus
capăt ambiguităţilor, însă conţinutul celor două cazuri de divorţ nu
s-a schimbat, deşi în literatura juridică se discută încă asupra „chili
pirului” oferite de legiuitor soţului culpabil de a accepta imediat
1A. Benehant, op. cit., p. 210-212; E. Fortis, op. cit., p. 75-76.

2 A. Benabent, op. cit., p. 214-218.
3F. Dekeuwer-Defossez, Presentation generale de la reforme du divorce:
esprit de la loi, Revue Lamy, Supplement au No. 13, Fevrier 2005, p. 63.
VII. Motivele de divorţTn legislaţia altor ţări 97
cererea de divorţ introdusă de soţul inocent, fără a mai suporta con

secinţele morale ale faptelor sale.1
177. Al treilea caz de divorţ a reformulat fostul divorţ pentru
ruptura vieţii comune, preferând o nouă definire, divorţul pentru
alterarea definitivă a legăturii conjugale care poate fi introdus de
oricare dintre soţi după o separare de doi ani. Există însă câteva
diferenţe faţă de vechiul caz de divorţ. în primul rând, nu mai este
prevăzut regimul special al separării datorat alterării facultăţilor min
tale ale unuia dintre soţi. Apoi, indiferent de circumstanţele cauzei,
judecătorul nu poate respinge divorţul dacă s-au împlinit cei doi ani
de separare a soţilor. Cheltuielile de judecată nu mai sunt suportate în
mod automat de soţul reclamant, obligaţia de ajutor nu mai are
menţinute avantajele anterior reglementate, iar acordarea prestaţiilor
compensatorii este incertă, însă va putea fi pusă în sarcina soţului
reclamant plata unor daune-interese, când separarea se datorează în
exclusivitate acestuia, fără vreo vină a soţului pârât."
Reglementarea actuală introduce însă posibilitatea articulării într-un
singur dosar a cererii de divorţ pentru alterarea definitivă a legăturii
conjugale cu cererea de divorţ pentru greşeală. Astfel, într-o cerere
principală bazată pe divorţul pentru greşeală se va putea introduce o
cerere reconvenţională bazată de alterarea definitivă a legăturii
conjugale, chiar dacă nu s-au împlinit cei doi ani de separare ceruţi de
lege pentru acest caz de divorţ, ori într-o cerere principală bazată pe
divorţul cauzat de alterarea definitivă a legăturii conjugale se va putea
introduce o cerere reconvenţională pentru divorţul bazat pe greşeală.
Judecătorul va fi obligat să analizeze cu prioritate cererea bazată pe
divorţul pentru greşeală, iar dacă ea va fi găsită neîntemeiată va putea
desface căsătoria în baza cererii de alterare definitivă a legăturii con
jugale, alterare care reiese chiar din introducerea cererii de desfacere
a căsătoriei pentru greşeală.3
178. în fine, al patrulea caz de divorţ, cel pentru greşeală, nu a
cunoscut modificări prin noua lege.
1 F. Dekeuwer-Defosser, Nouveaux cas de divorce, Revue Lamy,

Supplement au No. 13, Fevrier 2005, p. 66.
2 Idem, p. 67.
3 Ibidem.
§.2. Italia
179. Italia a fost penultima ţară preponderent catolică care a admis

şi reglementat divorţul, după polemici îndelungate, prin Legea
nr. 898/1970 modificată prin Legea nr. 436/1978 şi Legea nr. 74/1987.1
Lupta dintre partidele politice partizane ale divorţului şi cele adepte
ale poziţiei bisericii catolice, care s-a angrenat cu toate forţele în
această bătălie, a fost tranşată prin referendumul organizat în 1974,
când majoritatea cetăţenilor italieni a decis ca legea să rămână în
vigoare.
în legea italiană sunt recunoscute trei forme de căsătorie: căsă
toria civilă, căsătoria concordată şi căsătoria între necatolici.2
180. Căsătoria civilă este cea prevăzută şi reglementată în Codul
civil, supusă procedurii şi autorităţii juridice civile obişnuite. Ea este
oficiată public la casa de căsătorii a oficiului de stare civilă. Nu
trebuie echivalată cu un contract juridic cu caracter patrimonial, ci
trebuie înţeleasă ca o finalitate de esenţă etică: aceea de a crea cupluri
conjugale cu o comuniune spirituală şi materială între soţi. Potrivit
dreptului italian, căsătoria civilă constituie „una act solemn cu o
natură esenţialmente personală” prin care, înaintea oficialităţii statului
civil, soţii declară, în mod reciproc, dorinţa de a crea o nouă familie
(societas coniugalis ).3
181. Căsătoria concordată este diferită de căsătoria civilă prin

natură juridică şi finalitate. Pentru înţelegerea diferenţei este necesar
să avem în vedere că, aşa cum recunoaşte Curtea Constituţională
italiană prin sentinţa nr. 169 din 5.07.1971, căsătoria este realizată în
două momente diferite:
- căsătoria ca act juridic, adică momentul constitutiv al căsătoriei,
mai precis celebrarea şi
- căsătoria ca raport juridic, mai precis ca raporturi ce urmează
celebrării (căsătoria în existenţa sa faptică).
1M. Comporţi, coautor al lucrării Istituzioni di Diritto privato în coor

donarea lui M. Bessone, a noua ediţie, Editura G. Giappichelli, Torino,
2002, p. 209.
2 Idem, p. 176.
3 Idem, p. 177.
Ca act juridic, căsătoria este guvernată de regulile dreptului cano

nic, în ceea ce priveşte constatarea eventualelor cauze de nulitate sau
nevalabilitate a încheierii sale, iar ca raport juridic este întotdeauna şi
exclusiv reglementată de codul civil. Se poate spune că această
căsătorie este reglementată mixt, între dreptul bisericesc şi cel statal,
conform Concordatului dintre Sfântul Scaun şi Italia din 11.02.1929
revizuit prin Concordatul Lateran din 18.02.1984 ratificat prin Legea
nr. 121 din 25.03.1985. Astfel, statul italian recunoaşte sacramentul
căsătoriei disciplinat de dreptul canonic ca producător de efecte
civile, în timp ce Sfântul Scaun consimte ca separaţia de persoane să
fie judecată şi stabilită după jurisdicţia civilă.1
182. Căsătoria între necatolici este o căsătorie civilă la care
diferă forma de celebrare. Aceasta, în loc să aibă loc în faţa prima
rului, se desfăşoară în faţa preotului sau a reprezentantului cultului
necatolic, urmând ritualul acelei religii. Reprezentantul oficial al
statului face formalităţile preliminare şi după ce constată inexistenţa
impedimentelor la căsătorie, autorizează căsătoria cu indicaţiile repre
zentantului cultului înaintea căruia trebuie să aibă loc celebrarea.
Reprezentantul cultului necatolic trebuie să citească în faţa soţilor
prevederile art. 143, 144, 147 din codul civil italian şi să ia act, în faţa
a doi martori, de declaraţiile pe care le fac soţii în sensul că vor să se
căsătorească. Actul de căsătorie se transmite imediat oficiului statului
civil pentru transcrierea în registrul de căsătorii.2
183. Reîntorcându-ne la problematica divorţului trebuie arătat că
legea din 1970 a stabilit un sistem mixt fondat atât pe ideea de divorţ-
sancţiune cât şi pe ideea de divorţ-remediu.
Motivele de divorţ-sancţiune sunt bazate pe condamnarea penală
a unuia dintre soţi pentru diferite infracţiuni considerate incompa
tibile cu continuarea căsătoriei:3
a) condamnarea soţului la detenţiune pe viaţă sau la mai mult de
15 ani închisoare pentru infracţiuni cu intenţie, cu excluderea delic
telor politice;
b) condamnarea unuia dintre soţi pentru incest, viol şi alte infrac
ţiuni privitoare la viaţa sexuală, constrângerea sau îndemnarea soţului
1Idem, p. 178-180.
2 Idem, p. 176-177.
3 Idem, p. 210.
ori descendentului minor la prostituţie, precum şi favorizarea descen

dentului chiar adoptat de a practica prostituţia;
c) condamnarea pentru uciderea unui descendent sau fiu adoptiv,
pentru tentativă de omor contra soţului, descendentului sau fiului
adoptiv;
d) două sau mai multe condamnări pentru infracţiuni contra per
soanei şi infracţiuni vizând obligaţiile de întreţinere în familie, rele
tratamente sau maltratarea membrilor familiei;
e) chiar în cazul achitării pentru iresponsabilitate în comiterea
uneia dintre infracţiunile prevăzute mai sus la lit. b) şi c), dacă jude
cătorul confirmă imposibilitatea reluării convieţuirii de familie.
După cum observau mai mulţi autori1 numărul divorţurilor pentru
aceste cauze este aproape infim până în prezent.
184. Majoritatea acţiunilor de divorţ sunt pronunţate ca urmare a
transformării separaţiei de corp în desfacere a căsătoriei, conver
siune ce nu poate fi refuzată atâta timp cât condiţiile impuse de lege
sunt respectate. Această separaţie poate fi consensuală sau se poate
datora vinei unuia dintre soţi şi, în ambele cazuri, judecătorul omolo
ghează sau examinează şi apreciază cu privire la declararea separării
de corp.2
Pentru ca separarea de corp să se transforme în divorţ aceasta
trebuie să dureze cel puţin 5 ani, dacă ambii soţi sunt de acord cu
separarea, 7 ani dacă există opoziţie din partea pârâtului, iar vina este
exclusivă a reclamantului şi 6 ani în cazul separaţiei consensuale
omologate anterior intrării în vigoare a legii.3 Termenul începe să
curgă de la data primei înfăţişări la procesul de separare de corp.
185. Separarea de corp care se pronunţă de instanţă este aşa numi
ta separare judiciară, dar părţile pot fi separate în fapt înaintea pro
nunţării acesteia, iar practica şi doctrina au stabilit că odată dovedită
sau necontestată separarea în fapt ea va fi luată în calculul termenului
prevăzut de lege pentru acordarea divorţului.4
1M. Comporţi şi M. A ncei în operele citate.

2 M. Ancei, Le divorce a l’etranger, La Documentation Francaise,
Paris, 1975, p. 99.
3 M. Ancei, op. cit., p. 99 şi M. Comporţi, op. cit., p. 211.
4 M. Ancei, op. cit., p. 100.
186. Alte motive pentru divorţul-remediu sunt considerate necon-

sumarea căsătoriei şi divorţul pronunţat în străinătate. Pentru acestea nu
mai este necesară trecerea vreunei perioade de timp. Neconsumarea
căsătoriei, chiar constatată de dreptul canonic anterior introducerii
cererii la instanţă, poate constitui motiv de divorţ-remediu. De aseme
nea, desfacerea căsătoriei încheiate în străinătate poate constitui
motiv de divorţ în dreptul italian, întrucât legiuitorul a vrut să ofere o
posibilitate mai uşoară soţilor, faţă de recunoaşterea hotărârilor
străine care este o procedură restrictivă şi greoaie.1
§.3. Germania
187. în prezent, unicul motiv de divorţ prevăzut în Codul civil

german, art. 1565, 1566, 1567, este bazat pe principiul'eşecului căsă
toriei, a rupturii vieţii comune a soţilor.2
Prezumţia de eşec apare atunci când soţii trăiesc despărţiţi în fapt
timp de un an sau trei ani şi ambii sau numai unul dintre ei solicită
desfacerea căsătoriei. Prin separare se înţelege traiul deosebit al celor
doi soţi, chiar şi în acelaşi domiciliu conjugal, dacă niciunul nu mai
doreşte reluarea vieţii comune şi îşi declină orice responsabilitate a
vieţii conjugale. Termenele de despărţire sunt apreciate în funcţie de
data ultimelor pledoarii, aşa încât acţiunea poate fi introdusă şi
anterior împlinirii termenului.
188. Anterior reintroducerii divorţului în Codul civil german, el a
făcut obiectul unei legi separate, care era fondată în principal pe ideea
de vinovăţie, dar cunoştea şi motive obiective de desfacere a căsă
toriei. Vinovăţia apărea în caz de adulter sau neglijare a îndatoririlor
conjugale, iar cauzele obiective erau bazate pe tulburările mentale ale
pârâtului care duceau la neglijarea îndatoririlor conjugale sau lipsa
comunităţii spirituale dintre cei doi soţi; pe boala contagioasă care
inspira dezgust celuilalt soţ şi a cărei vindecare sau dispariţie a ris
cului de contaminare nu putea fi prevăzută; pe ruptura vieţii conju
1M. Ancei, op. cit., p. 101 şi M. Comporţi, op. cit., p 211.

2 M. Ancei, op. cit., p. 87 şi M.I. Rusu, Procedura divorţului în dreptul
românesc, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 173.
gale pentru o perioadă mai mare de trei ani, fără posibilitate de recon
ciliere cel puţin din partea unuia dintre soţi.1
§.4. Austria
189. Până la apariţia legii din 6 iulie 1938 (.E hegesetz ), în Austria
existau trei regimuri diferite ce cârmuiau divorţul, după cum persoa
nele căsătorite erau de religie catolică, de alte religii creştine sau de
religie iudaică. In cazul soţilor de religie catolică sau chiar dacă
numai unul dintre soţi era de religie catolică, divorţul nu era permis,
ei putând apela numai la separaţia de corp. Pentru soţii de alte religii
divorţul era foarte uşor de obţinut, chiar dacă singura cauză invocată
era „o aversiune insurmontabilă”, în acest caz cu singura condiţie de a
fi solicitat de ambele părţi. Pentru cei de religie iudaică divorţul era
reglementat de regulile lor religioase.2
Legea din 1938 a suprimat separaţia de corp şi a decis că regu
lile ei sunt aplicabile tuturor cetăţenilor austrieci indiferent de apar
tenenţa lor religioasă. Această lege a fost modificată în 26 iulie 1945,
când au fost eliminate dispoziţiile legale marcate de perioada nazis
mului.
190. In prezent, motivele de divorţ pot fi împărţite în două mari
grupe: cele aplicabile divorţului sancţiune, care au la bază noţiunea
de culpă şi cele aplicabile divorţului remediu, care au la bază cauze
obiective ce exclud culpa vreunei părţi.
Motivele ce au la bază noţiunea de culpă sunt:
- adulterul. Jurisprudenţa consideră adulterul ca un motiv absolut
de divorţ fiind indiferent dacă el s-a comis după despărţirea în fapt a
soţilor, reclamantul ne trebuind să facă dovada că despărţirea se
datorează acestui fapt. O parte din doctrină contestă această interpre
tare argumentând că un divorţ întemeiat pe culpă nu poate ignora
comportamentul soţului inocent, care îl poate ierta pe cel adulterin, îl
poate tolera sau chiar îi poate facilita comportamentul.3
1M. Ancei, op. cit., p. 85-86.

2 Idem, p. 89.
3 Idem, p. 89.
VII. Motivele de divorţ Tn legislaţia altor ţări 103
- refuzul de p rocreare. Această prevedere, înscrisă în art. 48 din

legea sus-menţionată, pare a fi căzută în desuetudine, întrucât nu se
întâlneşte în procesele de divorţ aflate pe rolul instanţelor de judecată.
- neglijarea gravă a obligaţiilor izvorând din căsătorie. Această
cauză formulată generic înglobează toate faptele care fac imposibilă
continuarea sau reluarea vieţii în comun (neglijarea vieţii conjugale,
comportamente contrare moralei sau bunelor moravuri etc.).
Trebuie subliniat că în niciunul dintre aceste cazuri soţul vinovat
nu poate introduce acţiunea de divorţ, chiar dacă dovedeşte că celălalt
soţ are partea sa de vină în comportamentul pe care el l-a adoptat.
Interdicţia se bazează pe principul nem o auditur propriam turpitudinem
a llegans}
De asemenea trebuie remarcat că cererea de divorţ va avea un fine
de neprimire dacă se dovedeşte, prin atitudinea soţului inocent, că
acesta a iertat greşeala partenerului sau că nu resimte că aceasta ar
duce la falimentul căsătoriei. Aceeaşi soluţie va fi dată şi dacă au
trecut mai mult de şase luni de la data la care soţul inocent a aflat de
faptă şi nu a introdus acţiunea sau de la data săvârşirii faptei au trecut
mai mult de zece ani.2
191. Motivele obiective de divorţ sunt în număr de patru,
primele trei referindu-se la cauze medicale ce pot fi dovedite doar cu
rapoarte medico-legale, iar ultimul caz la separarea în fapt a soţilor.3
Ele sunt:
- com portam ente rezultând dintr-o tulburare m intală. Acest
comportament poate fi caracteristic unei alienaţii mintale sau poate
duce la neglijarea gravă a unor obligaţii ale căsătoriei, prevăzute între
cazurile de divorţ din culpă.
- boală m intală. Este considerată motiv obiectiv de divorţ atunci
când atinge un prag care face imposibilă comunitatea spirituală a
celor doi soţi.
- boală contagioasă sau respingătoare. Această cauză de divorţ
poate fi invocată atunci când se pune în pericol sănătatea celuilalt soţ
şi nu există vindecare sau posibilitate de dispariţie a riscului de
contaminare, într-un timp previzibil.
1Idem, p. 90.
2 Idem, p. 91.
3 Idem, p. 90.
- separarea în fa p t a soţilor de cel p u ţin trei ani. Oricare dintre

soţi poate cere divorţul pentru această cauză atunci când reluarea
vieţii de familie, după atâta timp, este imposibilă. Această dispoziţie
permite de fapt divorţul prin consimţământ.
în cazurile bazate pe boala soţului cererea va fi respinsă dacă
divorţul ar fi în opoziţie cu bunele moravuri sau ar constitui o măsură
injustă pentru soţul bolnav. De asemenea divorţul fondat pe separarea
în fapt poate fi inadmisibil dacă motivul separării îl constituie fapta
exclusivă a reclamantului. Inadmisibilitatea va putea fi înlăturată dacă
se dovedeşte că ar fi contrar bunelor moravuri continuarea căsătoriei.1
§.5. Belgia
192. Divorţul şi separarea de corp sunt supuse aceloraşi condiţii de

fond şi de formă reglementate în Codul civil belgian. Ele sunt bazate pe
existenţa unei culpe determinate ce trebuie probată. Legislaţia belgiană
cunoaşte şi divorţul prin consimţământ mutual, la baza căruia trebuie
de asemenea să existe o culpă, dar care nu va fi invocată.
Motivele de divorţ sunt: adulterul femeii, întreţinerea unei concu
bine în domiciliul conjugal, excesele, injuriile grave.2
Pentru ca greşeala să poată fi considerată motiv de divorţ ea trebuie
să întrunească trei elemente: un element material care să reprezinte
încălcarea unei obligaţii născute din căsătorie, un element moral,
imputabil din punct de vedere psihologic sau moral celui ce a săvârşit
fapta şi să aibă un caracter injurios.3 Vinovăţia reciprocă a părţilor nu
se „compensează”, dar va fi avută în vedere în măsura în care poate
constitui „circumstanţă atenuantă” pentru fapta celuilalt soţ.
193. Pentru obţinerea divorţului prin consimţământ mutual este
necesar ca cei doi soţi să aibă fiecare 23 de ani împliniţi şi să fie
căsătoriţi de cel puţin doi ani.
Acţiunea de divorţ va fi respinsă dacă după comiterea faptei
invocate de reclamant părţile s-au împăcat sau dacă fapta nu îi poate
1Idem, p. 91.
2 Idem, p. 94.
3 Curtea de Casaţie din Belgia a stabilit că este necesară existenţa
caracterului injurios chiar şi în cazul motivelor peremptorii cum ar fi
adulterul sau întreţinerea concubinei în domiciliul conjugal. Idem, p. 94.
VII. Motivele d e divorţ în legislaţia altor ţări 105
fi imputată pârâtului, de exemplu datorită unei boli mintale. Boala

mintală nu poate constitui motiv de divorţ întrucât soţii îşi datorează
sprijin. Intr-un singur caz, când boala a fost ascunsa la încheierea
căsătoriei, ea poate fi invocată ca motiv de despărţenie fiind consi
derată o injurie gravă.1
§.6. Portugalia
194. De la adoptarea Codului civil din 1867 şi până la revoluţia

din 1910, în Portugalia divorţul a fost interzis, căsătoria fiind consi
derată un contract perpetuu. Prin Legea din 3 noiembrie 1910, apărută
la o lună după proclamarea republicii, s-a reglementat divorţul
judiciar şi divorţul prin consimţământ mutual. Odată cu Concordatul
semnat la 7 mai 1940 între Sfântul Scaun şi preşedintele Salazar s-a
făcut o diferenţiere între căsătoriile catolice, care erau considerate
indisolubile, şi căsătoriile civile care au rămas supuse legii din 1910.
Pentru ca principiul neretroactivităţii legii sa nu fie încălcat,
căsătoriile catolice celebrate înainte de 1 august 1940, data intrării în
vigoare a Concordatului, au rămas şi ele supuse legii din 1910.
Intrarea în vigoare a noului Cod civil în anul 1967 a marcat o nouă
transformare a instituţiei divorţului, care a fost reglementată prin
acest act normativ, modificările esenţiale fiind în materia motivelor
de divorţ. Noua lege a suprimat divorţul prin consimţământ mutual,
dar a păstrat separaţia de corp prin consimţământ mutual, conservând
concepţia divorţului sancţiune.2
195. Articolul 1778 din Codul civil portughez prevede următoa
rele motive de divorţ3:
- adulterul unuia dintre soţi;
- practici anticoncepţionale sau practici sexuale deviante impuse
reclamantului;
- condamnarea definitivă a unuia dintre soţi pentru o infracţiune
la o pedeapsă mai mare de doi ani;
- condamnarea definitivă a unuia dintre soţi pentru o infracţiune
ce vizează instigarea la desfrâu a descendenţilor ori a fratelui sau a
1Idem, p. 94.
2 Idem, p. 117.
3 Idem, p. 118.
surorii reclamantului ori pentru tentativă de omor asupra reclaman

tului sau omor ori tentativă de omor asupra unei rude în linie directă
sau până la gradul al treilea a reclamantului;
- conduita sau moravurile care pot să pară josnice pentru celălalt
soţ;
- părăsirea definitivă a domiciliului conjugal pentru o perioadă
mai mare de trei ani;
-orice altă faptă care atentează grav la integritatea, fizică sau
morală a reclamantului.
Faptele invocate de reclamant nu pot constitui motive de divorţ
decât în măsura în care duc la imposibilitatea continuării căsătoriei şi
după aprecierea lui sunt incompatibile cu condiţia sa socială sau
gradul său de educaţie. Soţul care se face vinovat de vreuna din
faptele enumerate în art. 1778 nu poate să le invoce pentru a solicita o
separare de corp sau divorţul.
196. Separaţia de corp poate fi cerută pentru aceleaşi motive ca
şi divorţul, dar poate fi cerută şi prin consimţământ mutual. Este de
observat că numai separaţia de corp poate fi cerută prin consimţământ
mutual, divorţul prin consimţământ mutual, permis între 1910 şi 1967
pentru căsătoriile neconcordate, fiind abrogat în prezent pentru toate
formele de căsătorie.
Pentru a putea solicita o hotărâre de separare de corp prin consim
ţământ mutual este necesar ca soţii să fie căsătoriţi de mai mult de trei
ani şi ambii să aibă vârsta de peste douăzeci şi cinci de ani (art. 1786).1
Soţii care au obţinut o hotărâre de separare de corp pot, după
trecerea a trei ani de la data hotărârii, să solicite conversiunea
separaţiei în divorţ. Dacă pe parcursul separaţiei unul dintre soţi
comite un adulter celălalt soţ nu mai trebuie să aştepte trecerea celor
trei ani ci poate solicita imediat conversiunea separaţiei în divorţ.2
197. Trebuie subliniat faptul că, odată cu integrarea în 1967 în
codul civil portughez a concordatului încheiat cu Suveranul Pontif,
numai căsătoriile civile şi cele încheiate de catolici înainte de 1 august
1940 pot fi desfăcute prin divorţ, nu şi căsătoriile catolicilor încheia
te după această dată. De asemenea, pentru a se pronunţa divorţul este
necesar a se face dovada că soţul inocent nu l-a iertat expres sau tacit
pe celălalt soţ şi că nu a trecut mai mult de un an de la data comiterii
1Idem, p. 118.
2 Idem, p. 118.
I
faptei sau de la data la care soţul inocent a luat cunoştinţă de ea.

Cererea de divorţ poate fi introdusă numai de soţul inocent, iar dacă
acesta este incapabil de reprezentantul său legal, cu acordul consi
liului de familie.1
§.7. Elveţia
198. Motivele de divorţ sunt reglementate în prezent de Codul

civil elveţian, intrat în vigoare în anul 1912. Anterior acestui act nor
mativ, aplicabil tuturor cantoanelor, motivele de divorţ erau supuse
normelor cantonale.
Dreptul elveţian cunoaşte atât forma divorţului-sancţiune cât şi
forma divorţului-remediu.
Pentru divorţul-sancţiune vinovăţia apare în următoarele cazuri2:
- adulterul , ce poate fi invocat numai de soţul inocent şi dacă nu
l-a iertat pe cel vinovat;
- atentatul la viaţă şi injuriile g ra v e ;
- delictele infam ante sau conduita dezonorantă. Jurisprudenţa le
consideră două motive relative de divorţ, iar pentru delictele infa
mante nu se cere existenţa unei urmăriri penale, fiind suficientă
probarea realităţii lor faptice.
- abandonul. Pentru ca această faptă să constituie motiv de divorţ
trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiţii: abandonul să se fi
comis de una din părţi cu rea-credinţă, soţul inocent să-l fi somat pe
cel ce la abandonat pentru a reveni în domiciliul conjugal şi între data
introducerii acţiunii şi abandon să fi trecut doi ani.
Pentru primele trei cazuri cererea de divorţ nu va mai fi primită
atunci când s-au scurs şase luni de la data la care reclamantul a avut
cunoştinţă de fapte sau atunci când de la data faptei şi până la intro
ducerea cererii de divorţ au trecut mai mult de cinci ani.
199. în cazul divorţului-remediu codul prevede două motive
obiective3: boala psihică incurabilă a soţului pârât şi separarea în fapt.
Boala psihică incurabilă este singura maladie care poate constitui
motiv de divorţ, nici o altă boală neputând duce la desfacerea căsă
1Idem, p. 119.
2 Idem, p. 121.
3 Idem, p. 122.
toriei. în cazul separării în fapt trebuie ca reclamantul să probeze doar

această împrejurare, fară a-i imputa şi altceva pârâtului. Dacă recla
mantul este cel vinovat de separare şi pârâtul se opune cererii,
divorţul nu va fi pronunţat.
§.8. Olanda
200. Până în epoca Reformei, divorţul supus regulilor canonice şi

tribunalelor ecleziastice, era aproape necunoscut. Odată cu pătrun
derea Reformei divorţul a fost permis pentru motivele canonice acolo
prevăzute. între 1810 şi 1838 s-au aplicat prevederile Codului civil
francez, iar după această dată a intrat în vigoare Codul civil olandez,
care interzicea divorţul prin consimţământ mutual.
După al doilea război mondial a început munca de realizare a unui
nou cod civil. în anul 1971 a intrat în vigoare legea ce reglementează
divorţul, prin care s-a permis divorţul prin consimţământ, s-au
înlăturat cele patru motive de divorţ existente până atunci, precum şi
cele şapte motive de separare de corp, punându-se în loc un singur
motiv: despărţirea de durată a soţilor.1
201. Dacă ambii soţi solicită pronunţarea divorţului ei nu trebuie
să indice niciun motiv care să-i fi condus la luarea acestei decizii, iar
instanţa trebuie să pronunţe desfacerea căsătoriei. Dacă numai unul
dintre soţi solicită divorţul, dar celălalt soţ nu se opune, ne aflăm în
situaţia de mai sus. Când însă vinul dintre soţi se opune la desfacerea
căsătoriei el trebuie să dovedească că relaţia de căsătorie este încă
durabilă sau să probeze că vinovat de destrămarea căsătoriei este
soţul reclamant.2
Chiar dacă instanţa refuză pronunţarea divorţului, părţile pot soli
cita separarea de corp, pentru aceleaşi cauze, iar după trei ani, oricare
dintre soţi va putea cere transformarea separaţiei în divorţ. In cazul
unei conduite condamnabile a unuia dintre soţi, termenul între pro
nunţarea separaţiei şi transformarea lui în divorţ este redus la un an.
Pentru a se putea formula o cerere de divorţ este necesar să fi
trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi numai în cazuri
extrem de grave acest termen poate fi mai mic. De asemenea, soţul
1Idem, p. 107.
2 Idem, p. 108.
VII. Motivele de divorţTn legislaţia altor ţări 109
pârât poate ridica o excepţie privitoare la starea sa materială după

divorţ, faţă de starea din timpul căsătoriei, iar dacă aceasta va fi
considerată mai scăzută, cauza nu va fi primită până nu se va face
dovada unei înţelegeri între soţi, care să-i asigure pârâtului condiţii
similare de trai. Excepţia nu va fi primită dacă se dovedeşte că pârâtul
are mijloace personale îndestulătoare sau dacă el este singurul
vinovat de destrămarea căsătoriei.1
§.9. Ţările scandinave
202. Până la începutul secolului XX, tradiţia creştină a indisolu-

bilităţii căsătoriei a fost menţinută în aceste ţări nordice.
în anul 1910, o iniţiativă guvernamentală, la nivelul Suediei,
Danemarcei şi Norvegiei, a dus la dorinţa elaborării unei legi comune
în ceea ce priveşte căsătoria şi divorţul. Apărută în 1915 în Suedia, o
nouă concepţie asupra divorţului fondată pe eşecul uniunii conjugale
şi pe caracterul intolerabil al menţinerii unei astfel de vieţi comune,
s-a răspândit cu rapiditate şi în celelalte două ţări, făcând să apară o
nouă modalitate de divorţ bazată pe constatarea dezacordului profund
şi permanent al soţilor, care puteau să solicite divorţul după o încer
care de conciliere prealabilă obligatorie.2
Efortul juriştilor scandinavi a dus la apariţia în cele trei state a
unor legi naţionale extrem de asemănătoare, practic aproape la o uni
ficare a legislaţiei, la care, în cele din urmă s-a aliniat şi Finlanda.
în anul 1973, Suedia, a promulgat o nouă lege care a avut ca scop
simplificarea formalităţilor de căsătorie şi de divorţ, îndepărtându-se
de legislaţia anterioară.
Motivele de divorţ ce se regăsesc în toate ţările, mai puţin Suedia,
sunt fondate fie pe noţiunea de vinovăţie fie pe cauze obiective.
203. Motivele bazate pe vinovăţie pot fi sintetizate astfel:3
- abandonarea vieţii comune de către unul dintre soţi în mod
voluntar şi fără vreun motiv valabil timp de doi ani;
1Idem, p. 109.
2 Idem, p. 111.
3 Idem, p. 112.
- încheierea unei noi căsătorii de către unul dintre soţi, caz în care
divorţul va putea fi solicitat de către celălalt soţ. în Finlanda, divorţul
se va solicita în acest caz pentru adulter;
- adulterul, în măsura în care soţul inocent nu a consimţit la
acesta. Pentru raţiuni particulare sau care ţin de bunăstarea copiilor,
în acest caz se poate pronunţa doar separaţia de corp, iar dacă aceasta
a fost deja pronunţată se poate refuza divorţul;
- contractarea unei boli venerice contagioase ce poate fi transmisă
partenerului prin întreţinerea de relaţii intime. în Finlanda se cere ca
boala să fi fost contractată în timpul căsătoriei;
- comiterea de acte delictuoase împotriva soţului sau a copiilor;
- condamnarea unuia dintre soţi la pedeapsa închisorii mai mare
de trei ani. Dacă pedeapsa este mai mică de trei ani, fără a fi mai mică
de şase luni, cererea de divorţ poate fi respinsă. Soţul inocent nu
poate cere divorţul pentru acest motiv dacă a fost complice la infrac
ţiune sau a cunoscut-o şi acceptat-o. In Danemarca pedeapsa trebuie
să fie de numai doi ani;
- consumul excesiv de băuturi alcoolice care este motiv de divorţ
numai în Finlanda.
Cererea de divorţ nu poate fi primită dacă au trecut mai mult de
şase luni de la data la care soţul inocent a luat cunoştinţă de faptă sau
dacă s-au scurs mai mult de trei ani în caz de adulter, boală venerică
contagioasă, condamnare penală sau fapte delictuoase.
204. Motivele obiective de divorţ, recunoscute în Danemarca,
Norvegia şi Finlanda sunt următoarele1:
- alienaţia mintală a unuia dintre soţi timp de trei ani în timpul
căsătorie. Instanţa poate însă să respingă cererea dacă se consideră că
viaţa comună poate continua. Pentru motive bine întemeiate, în unele
cazuri, se poate însă scurta perioada de trei ani.
- absenţa unuia dintre soţi timp de trei ani.
- traiul separat timp de un an neîntrerupt după declararea separării
de corp. în Norvegia termenul de un an este valabil numai dacă ambii
soţi solicită divorţul, în caz contrar, termenul este de doi ani.
- în absenţa unei hotărâri de separare de corp, dacă cei doi soţi
trăiesc separaţi în fapt timp de trei ani sau chiar mai puţin, oricare
dintre ei poate solicita divorţul. In acest caz însă instanţa poate refuza
1Idem, p. 113.
justificat divorţul. In Finlanda termenul separării în fapt trebuie să fie

de doi ani.
205. întorcându-ne la legea din 1973 promulgată în Suedia trebuie
să arătăm că aceasta a dus, credem noi, chiar la mai mult decât Ia o
simplificare a divorţului. Au fost suprimate noţiunea de vinovăţie şi
motivele de divorţ. Ambii soţi sau oricare dintre ei poate solicita
desfacerea căsătoriei fără a fi nevoit să indice vreun motiv ce a dus la
destrămarea acesteia. Instanţa este obligată să pronunţe divorţul fără a
putea să analizeze pe fond cererea şi fără să cunoască motivele
părţilor sau părţii. Hotărârea se pronunţă imediat în afara cazurilor în
care soţii au în întreţinere copii minori sub vârsta de 16 ani. Mai mult
decât atât, pentru cazurile în care în mod normal se pronunţa o
hotărâre de anulare a căsătoriei se pronunţă tot o hotărâre de divorţ, la
cererea unuia dintre soţi sau a reprezentantului ministerului public.
§.10. Rusia
206. După destrămarea fostei Uniuni Sovietice, printre priorităţile

legislative ale Rusiei s-a numărat şi elaborarea unui nou Cod al
familiei, care a intrat în vigoare în anul 1996. Deşi s-a îndepărtat într-
o oarecare măsură de concepţia comunistă asupra căsătoriei, noua
legislaţie nu a recunoscut caracterul religios al tainei căsătoriei, defi
niţia rămânând ancorată pe tărâmul dreptului, iar căsătoria repre
zentând „acordul de voinţă bilateral al viitorilor soţi îndreptat spre
apariţia relaţiilor maritale”.1 Numai căsătoriile înregistrate la Oficiul
Stării Civile nasc consecinţe juridice, celelalte rămânând în afara
sferei dreptului.
207. în opinia legislaţiei ruse actuale s-a păstrat opinia conform
căreia desfacerea căsătoriei este considerată o dezorganizare ireme
diabilă a căsătoriei, dar s-a permis şi divorţul prin consimţământ.
Codul civil şi Codul familiei prevăd două proceduri separate prin care
soţii pot divorţa. O procedură administrativă, care se desfăşoară la
Oficiul Stării Civile şi care vizează doar divorţurile prin consim
ţământul ambilor soţi şi o procedură judecătorească, care se desfă
şoară în faţa instanţei în cazurile în care unul dintre soţi nu este de
acord cu desfacerea căsătoriei.

208. Procedura administrativă poate fi urmată în mai multe

situaţii:1
- când ambii soţi solicită divorţul şi nu au copii minori;
- când unul dintre soţi a fost declarat absent, chiar dacă din
căsătorie au rezultat copii minori;
- când unul dintre soţi a fost condamnat pentru o perioadă mai mare
de 3 ani, indiferent dacă există copii minori rezultaţi din căsătorie.
în toate situaţiile enumerate, soţii sau soţul inocent înaintează
cererea la Oficiul Stării Civile, iar după o lună de la înregistrarea
acesteia se înregistrează şi divorţul, după verificarea îndeplinirii
condiţiilor prevăzute de lege. Toate aspectele legate de situaţia
minorilor, în ultimele două cazuri, partajul bunurilor comune, plata
vreunei pensii de întreţinere către celălalt soţ etc. se soluţionează
ulterior, de instanţa de judecată, la sesizarea unuia dintre soţi.
Căsătoria se consideră desfăcută de la data introducerii cererii de
divorţ care se consemnează în registrul de stare civilă, iar soţilor li se
eliberează o adeverinţă care atestă desfacerea căsătoriei şi data
desfacerii.
209. Procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se aplică atunci
când din căsătorie au rezultat copii şi nu există acordul soţilor la
desfacerea căsătoriei. în aceste cazuri, se aplică principiul dezorga
nizării iremediabile a familiei, judecătorul fiind chemat să se
pronunţe cu privire la realitatea şi soliditatea motivelor invocate de
unul dintre soţi şi să concluzioneze dacă viaţa împreună a soţilor şi
păstrarea familiei mai sunt sau nu posibile. Când instanţa are îndoieli
cu privire la imposibilitatea continuării căsătoriei poate amâna
judecarea cauzei şi acorda un termen de trei luni în vederea împăcării.
Dacă şi după acest termen reclamantul stăruie în desfacerea căsătoriei
judecătorul trebuie să pronunţe divorţul, conform art. 22 alin. (2) din
Codul familiei rus.2
Procedura judecătorească mai este aplicabilă şi în cazurile în care,
deşi unul dintre soţi şi-a dat consimţământul la desfacerea căsătoriei,
1Idem, p. 450.
2 Idem, p. 451. Alineatul menţionat prevede: „Căsătoria se desface de
către instanţă dacă măsurile de împăcare au fost zadarnice şi un soţ mai
insistă în divorţ.” Practica instanţelor a fost sintetizată într-o de decizie
de reglementare unitară dată de Plenul Tribunalului Suprem al Federaţiei
Ruse nr. 15 din 5 noiembrie 1998.
nu este de acord ca aceasta să se facă în faţa Oficiului Stării Civile

sau nu este de acord să semneze o cerere comună de divorţ şi nu se
prezintă pentru înregistrarea divorţului ori este în imposibilitatea de a
se prezenta pentru înaintarea cererii.1
Mai trebuie menţionat că, în conformitate cu art. 17 din Codul
familiei, cererea de divorţ nu poate fi înaintată cât timp soţia este
însărcinată şi până la împlinirea vârstei de un an a copilului.
§.11. Republica Moldova
210. Noul Cod al familiei din Republica Moldova, Legea nr. 1316
- XIV, a intrat în vigoare la data de 26.10.2000. Căsătoria se încheie
la organele de stare civilă de la domiciliul oricăruia dintre viitori soţi
sau oricăruia dintre părinţii lor, pe baza unei declaraţii de căsătorie pe
care o depun personal.
Divorţul este definit ca fiind desfacerea căsătoriei în timpul vieţii
soţilor, prin hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice care fac
imposibilă continuarea căsătoriei, sau în baza acordului de voinţă al
soţilor.2
Ca şi în Rusia, căsătoria poate fi desfăcută printr-o procedură admi
nistrativă, la Oficiul Stării Civile, sau de către instanţa judecătorească.
211. Cazurile în care se urmează procedura administrativă sunt
următoarele:3 •
- pe baza acordului comun al soţilor când din căsătorie nu au
rezultat copii minori comuni sau adoptaţi şi între soţi nu există litigii
referitoare la partajul bunurilor comune sau întreţinerea soţului inapt
de muncă;
- dacă unul dintre soţi a fost declarat incapabil;
- dacă unul dintre soţi a fost declarat dispărut;
- când unul dintre soţi a fost condamnat la o pedeapsă cu închi
soarea pentru o perioadă mai mare de trei ani.
212. Instanţa judecătorească este chemată să se pronunţe cu
privire la desfacerea căsătoriei dacă din căsătorie au rezultat copii
1Idem, p. 450.
2 V. Pănzari, Dreptul familiei. Note de curs, Chişinău, 2000, p. 58,
citat în I. Chelaru.
minori sau unul dintre soţi nu este de acord cu divorţul. De asemenea,

instanţa este competentă şi în cazurile prevăzute pentru procedura
administrativă când ambii soţi sau numai unul dintre ei o solicită,
refuzând să se prezinte la Oficiul Stării Civile.
213. Din practica judecătorească au rezultat ca motive temeinice
pentru desfacerea căsătoriei următoarele:1
- soţul pârât suferă de alienaţie sau debilitate mintală cronică ori
de o boală gravă incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
- raporturile conjugale sunt afectate de nepotriviri de ordin
fiziologic;
- traiul în concubinaj al unuia dintre soţi în locuinţa comună sau
comportarea imorală a acestuia;
- refuzul nejustificat al unui soţ de a locui împreună cu celălalt.
Refuzul trebuie să parvină de la soţul pârât;
- despărţirea în fapt a soţilor, care trebuie să aibă caracter defi
nitiv;
- stabilirea soţului pârât în străinătate concomitent cu părăsirea
partenerului;
- condamnarea soţului pârât pentru tentativă, complicitate la
tentativă de omor sau instigare la omor împotriva soţului reclamant;
- condamnarea soţului pârât pentru vătămare gravă a integrităţii
corporale a soţului reclamant ori pentru infracţiuni referitoare la viaţa
sexuală;
- condamnarea soţului pârât pentru una sau mai multe infracţiuni
săvârşite cu intenţie, altele decât cele enumerate mai sus, pentru care
a fost condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin trei ani, pedeapsă
în a cărei executare se află sau urmează să o execute;
- consumul exagerat de alcool devenit viciu ce duce la degradarea
morală a soţului pârât;
- neîndeplinirea obligaţiilor conjugale, chiar în absenţa despărţirii
în fapt.
1Idem, p. 463.
VII, Motivele d e divorţTn legislaţia altor ţări 115
Secţiunea 2. Motivele de divorţ în ţările aparţinând

sistemului Common Law
§. 1. Regatul Unit al Marii Britanii
214. Divorţul judiciar a apărut târziu în Regatul Unit al Marii

Britanii, de abia în a doua jumătate a secolului XIX. Până în această
perioadă indisolubilitatea căsătoriei a constituit regula, afacerile
matrimoniale fiind cârmuite în exclusivitate de dreptul canonic unde
se cunoştea doar instituţia separării de corp, ce nu permitea o
adevărată desfacere a căsătoriei cu posibilitate de recăsătorire. Chiar
după apariţia Reformei, biserica anglicană a continuat să susţină
imposibilitatea divorţului, cu o singură excepţie- Scoţia care a preluat
în dreptul său canonic motivele de divorţ permise de bisericile pro
testante. Singura posibilitate de desfacere a căsătoriei era printr-un
privilegiu excepţional, acordat de rege în Parlament, deci printr-un
act privat al Parlamentului, primul dintre ele fiind consemnat în 1669.
Datorită acestei restricţii, puţini erau cei ce puteau să divorţeze cu
posibilitatea recăsătoririi, datele istorice arătând că până la mijlocul
secolului XIX se înregistrau doar două sau trei divorţuri pe an,
aproape totdeauna pronunţate în favoarea soţului.1
215. Apărut în 1857, M a trim o n ia l C auses A c t, a prevăzut divor

ţul pentru o cauză unică, şi anume adulterul, atribuind competenţa de
judecată instanţelor de drept comun. Pentru femeie era suficientă
dovedirea existenţei adulterului, dar pentru bărbaţi era necesar ca
acesta să aibă şi alte consecinţe agravante. De abia în 1923, printr-o
modificare legislativă cei doi soţi au fost puşi pe picior de egalitate.
O mişcare de reformare a sistemului, începută la debutul secolului
XX, s-a finalizat abia în 1937 când a fost promulgat un nou act nor
mativ, cu aceeaşi titulatură ca şi precedentul, dar care în afara adulte
rului recunoştea ca motive de divorţ cruzimile, abandonul familiei
pentru mai mult de trei ani, boala mintală incurabilă şi, în cazul în
care reclamanta era soţia, violul, sodomia şi bestialitatea.2
1M. Ancei, op. cit., p. 142.

2 Idem.
216. După al doilea război mondial, mişcarea de reformare a

continuat, posibilitatea introducerii unor noi motive de divorţ şi chiar
a apariţiei divorţului pentru eşecul căsătoriei, fiind analizată atât de
comisii guvernamentale cât şi de un grup de studiu constituit de
arhiepiscopul de Canterburry. Noul act normativ, intrat în vigoare în
1973 a constituit un compromis între cele două curente singurul
motiv generic admis pentru desfacerea căsătoriei fiind bazat pe eşecul
irevocabil al relaţiilor de familie. In art. 2 sunt enumerate cele cinci
cazuri în care judecătorul poate considera că ne aflăm îri faţa
unei rupturi iremediabile.1
Acestea sunt:
217. adulterul
Pentru ca această faptă a pârâtului să ducă la posibilitatea
desfacerii căsătoriei este necesar ca reclamantul să dovedească şi că,
datorită ei, consideră că nu mai poate continua viaţa în comun. Dacă
persoana cu care este comis adulterul este cunoscută ea poate fi
indicată de reclamant, dar nu este necesar acest lucru şi este chiar
interzis în cazul în care s-a comis un viol asupra altei persoane.2 Dacă
după aflarea comiterii adulterului soţul inocent continuă să trăiască cu
celălalt soţ o perioadă mai mare de şase luni, fapta nu mai poate
constitui motiv de divorţ. Cu toate acestea, în cazul repetării faptelor,
cu aceeaşi persoană sau cu altele, de la data fiecărei noi fapte începe
să curgă un nou termen.3
218. purtare nerezonabilă4
Acest motiv apare atunci când reclamantul consideră că faţă de
comportamentul pârâtului, pentru orice persoană de bun-simţ apare
imposibilă continuarea căsătoriei. Cererea poate evidenţia mai multe
fapte sau o singură faptă gravă. Aprecierea faptei ca nerezonabilă
aparţine tribunalului, care va o va analiza şi în funcţie de personali
tatea soţilor.
Acest motiv de divorţ înglobează şi ceea ce anterior constituia a
cauză separată de despărţenie, şi anume, cruzimile, fără a fi necesar
1M. Ancei, op. cit., p. 143, R. Blomfield, H. Brooks, A Practicai Guide

to Family Proceedings, Second Edition, Family Law - Imprint of Jordan
Publishing Limited, 2002, p. 3-4.
2R. Bomfield, H. Brooks, op. cit., p. 5.
3 Idem, p. 5.
4 M. Ancei, op. cit., p. 144, R. Blomfield, H. Brooks, op. cit., p. 5.
ca acestea să fi afectat sănătatea fizică sau morală a celuilalt soţ. Prin

prisma acestui motiv sunt analizate şi violul, sodomia, bestialitatea şi
practicile sexuale anormale.
- 219. părăsirea de către pârât a domiciliului conjugal pentru o
perioadă de doi ani, fară întrerupere, imediat precedentă cererii de
divorţ1
Abandonarea domiciliului conjugal poate fi făcută de orice dintre
soţi, cu sau fără motiv, importantă fiind perioada şi intenţia de a-1
părăsi pe celălalt soţ.
- 220. traiul separat al soţilor timp de doi ani, fără întrerupere,
până la data introducerii cererii de divorţ, şi consimţământul pârâtului
la divorţ2
Consimţământul pârâtului trebuie să fie expres dat, atitudinea
pasivă a acestuia nefiind eficientă şi suficientă pentru acest motiv de
divorţ. De asemenea, consimţământul trebuie dat în cunoştinţă de
cauză, eroarea în care s-a aflat pârâtul putând duce la o cerere de
anulare a procedurii.
Acest motiv de divorţ exclude noţiunea de vină însă nu este echi
valentul unui divorţ prin consimţământ mutual pentru că înaintea
pronunţării desfacerii căsătoriei instanţa trebuie să verifice eşecul
iremediabil al căsătoriei, iar judecătorul poate suspenda darea deciziei
dacă nu este mulţumit de tranzacţia părţilor privitoare la copii şi
partea financiară.
Traiul separat al soţilor poate avea loc chiar în acelaşi imobil, fără
a fi nevoie de domicilii distincte, însă trebuie dovedit, prin orice
mijloc de probă că ei nu mai gospodăresc împreună şi că, cel puţin
pentru unul dintre ei viaţa în comun nu mai este posibilă.
- 221. traiul separat al soţilor timp de cinci ani, fără întrerupere,
până la data introducerii cererii de divorţ3
După o perioadă atât de lungă de separare se consideră că viaţa în
comun este iremediabil afectată, indiferent care a fost motivul iniţial
al despărţirii (boală mintală, tratament prelungit într-un spital,
detenţia sau chiar despărţirea amiabilă). Judecătorul va face doar
formalitatea de a lua acordul soţilor, însă trebuie să fie convins de
1Idem.
2 M. Ancei, op. cit., p. 145, H. Blomfield, H. Brooks, op. cit., p. 6.
3 Idem.
eşecul căsătoriei, iar în cazul în care pârâtul se opune demonstrând

mari prejudicii financiare sau morale, cererea poate fi respinsă.
222. Nu putem încheia serata prezentare a sistemului Marii
Britanii fără a puncta situaţia existentă în Scoţia.
Ca şi în restul ţării, până la ruptura cu Biserica catolică şi papalitatea,
căsătoria era indisolubilă fiind posibilă doar separaţia de corp pentru
câteva cauze specifice printre care şi adulterul. Din 1560 s-a recunos
cut autoritatea Curţii de la Edinburg de a pronunţa divorţul în cazul
adulterului. In 1573 s-a recunoscut ca motiv de divorţ şi părăsirea
unuia dintre soţi de către celălalt soţ, iar în 1938 au mai fost adăugate
ca motive de divorţ: cruzimile, nebunia incurabilă, sodomia şi bestia
litatea. Putem astfel trage concluzia că în perioada 1560-1937 Scoţia
a fost infinit mai liberală în materia divorţului decât restul Marii
Britanii, motiv pentru care o mare parte din cetăţenii englezi îşi
mutau reşedinţa în această parte a ţării pentru a putea divorţa.1
§.2. Statele Unite ale Americii
223. în Statele Unite legislaţia privind dreptul familiei variază de la

un stat la altul, însă în esenţă ea a fost şi este supusă regulilor Common
Law. Coloniile din nordul continentului au fost supuse vreme înde
lungată sistemului existent în Anglia, care prevedea indisolubilitatea
căsătoriei, pe când cele din sud au avut o apropiere mai mare de
sistemul scoţian, recunoscând divorţul pentru adulter şi pentru abandon.
După declararea Independenţei, fără a suprima puterea Parla
mentului fiecărui stat de a acorda divorţul, s-a lăsat posibilitatea fiecă
rui stat de a decide în această materie, astfel că problematica divorţului
a trecut încet dar constant în competenţa tribunalelor de drept comun. A
apărut tot mai mult ideea divorţului-sancţiune bazat pe cazuri de
adulter, părăsire a soţului şi, nu fără multe discuţii, cruzimi.2
224. Datorită sistemelor restricţioniste din unele state şi a
permisivităţii altora a apărut aşa numitul divorţ prin migrare, cuplu
rile stabilindu-şi reşedinţa într-un stat ce permitea, fără prea mari
formalităţi, desfacerea căsătoriei şi obţinând ceea ce în statul de ori
gine le era imposibil sau foarte greu de obţinut. Un exemplu celebru
1 M. Ancei, op. cit., p. 151-152.

2 Idem, p. 155.
Vil. Motivele de divorţ în legislaţia altor ţări 119
de acest fel este orăşelul Reno din statul Nevada, care a şi primit
denumirea de cel mai mare oraş mic din lume (The Biggest Little
City in the World).
225. La începutul secolului XX, datorită controverselor apărute şi
a celor două tendinţe conturate, una conservatoare care dorea să
păstreze stabilitatea căsătoriei şi recunoştea divorţul numai în cazuri
rare pentru vinovăţia unuia dintre soţi şi cealaltă novatoare care milita
pentru divorţul-remediu aplicabil căsătoriilor eşuate, s-a constituit
Conferinţa Naţională a Comisarilor pentru Lege Uniformă (N a tional
C onference o f Com m issioners on U niform Law). Aceasta a cuprins
jurişti din toate statele americane dispuşi să lucreze la un proiect de
lege de unificare a dispoziţiilor legislative statale, iar în 1970 a
publicat Legea uniform ă pentru căsătorie şi divorţ (U niform M arriage
a n d D ivorce A ct), care a fost adoptată de tot mai multe state.1
Faţă de această diversitate de reglementări putem să încercăm o
grupare a statelor confederative în state care au păstrat noţiunea de
divorţ-sancţiune şi state care s-au raliat concepţiei de divorţ-remediu.
226. în statele adepte ale divorţului-sancţiune motivele de divorţ
sunt grupate în două mari categorii: motive bazate pe vinovăţie şi
motive obiective. •
Motivele bazate pe vinovăţie sunt:2
- adulterul;
- condamnarea la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea
comisă în unele state sau pentru anumite categorii de infracţiuni în
altele;
- cruzimi: ameninţările, injuriile repetate, refuzul prelungit şi
injust de împlinire a datoriei conjugale, obligarea unuia dintre soţi de
a locui împreună cu socrii săi în condiţiile în care ar putea avea o
locuinţă separată;
- abandonul: absenţa prelungită, abandonul voluntar, chiar dacă
este motivat de conduita partenerului, refuzul femeii de a-şi urma
soţul, chiar dacă este motivat de conduita partenerului, etc.
227. Ca motive obiective sunt considerate:3
- impotenţa sau frigiditatea;
1Idem, p. 156-157.
2 Idem, p. 158.
3 Idem, p. 158-159.
- alienaţia mintală incurabilă, dar şi epilepsia sau deranjamentul

mintal cronic;
- alcoolismul;
- bolile ruşinoase, cum ar fi bolile venerice, mai ales dacă recla
mantul a fost contaminat;
- nepotrivirea de caracter, care, în unele state nu este suficientă ca
motiv de divorţ, ci trebuie completată şi cu alte elemente ce pot forma
convingerea judecătorului.
228. In statele adepte ale divorţului- remediu nu există decât un
singur motiv de divorţ, şi anume ruptura căsătoriei, care trebuie să fie
iremediabilă şi să nu dea posibilitatea vreunei reconcilieri rezonabile,
în 1973, Conferinţa Naţională menţionată mai sus a propus ca această
ruptură să fie probată cu o perioadă de separare a soţilor, continuă, de
cel puţin 180 de zile, înaintea introducerii cererii de divorţ.
Acest motiv unic de divorţ a fost formulat în cel puţin trei variante
care au fost adoptate de diferite state. Astfel, unele au considerat
motiv de divorţ „ruperea iremediabilă a căsătoriei”, altele au consi
derat că este necesar a se proba „neantizarea scopului căsătoriei şi
absenţa unei speranţe rezonabile că uniunea conjugală mai poate fi
păstrată”, şi în fine, altele au considerat motiv de divorţ „ruptura rela
ţiilor matrimoniale care a atins un asemenea grad încât scopul legitim
al căsătoriei a fost distrus şi nu mai subzistă nici o speranţă rezonabilă
că uniunea conjugală ar putea fi păstrată”.
Secţiunea 3. Motivele de divorţ

în ţările Americii Latine
229. Fiind compusă din state ataşate religiei catolice, America

latină a refuzat până la începutul secolului XX să recunoască soţilor
posibilitatea de a divorţa. Singura posibilitate de a se despărţi, fără
ruperea legăturii conjugale era separaţia de corp (separatio a m ensa
et thoro). La începutul secolului trecut s-a făcut simţită influenţa drep
tului francez şi, cu excepţia a cinci state, Argentina, Brazilia, Chile,
Columbia şi Paraguay, celelalte au introdus în legislaţia lor divorţul
ca modalitate de desfacere a căsătoriei, păstrând însă şi separaţia de

corp, pentru aceleaşi motive ca şi divorţul.1
230. Legislaţia ţărilor Americii latine admite, cel mai adesea, trei
categorii de cazuri de divorţ: cele pentru vinovăţie, cele pentru
motivele obiective şi divorţul prin consimţământ mutual.
în ceea ce priveşte vinovăţia, cel mai adesea sunt enumerate ca şi
cauze:2
- adulterul;
- părăsirea domiciliului conjugal;
- atentatul contra vieţii soţului sau soţiei;
-loviturile şi injuriile grave care fac intolerabilă viaţa în comun;
- tentativa soţului de a-şi prostitua soţia sau tentativa de corupere
a copiilor de către unul dintre soţi.
La aceste cazuri unele state mai adaugă:
- graviditatea femeii înaintea căsătoriei (Nicaragua, Guatemala,
Honduras, Mexic, Salvador);
- infracţiuni grave comise ca autor sau complice şi care duc la
condamnarea la pedeapsa închisorii pentru o perioadă de doi sau trei
ani (Cuba, Ecuador, Mexic, Peru), de cinci sau zece ani (Guatemala,
Uruguay) sau la pedeapsa muncii forţate (Salvador, Uruguay);
- beţia zilnică (Salvador, Bolivia, Cuba, Guatemala, Mexic,
Panama);
- consumul zilnic de stupefiante (Peru);
- viciul jocurilor de noroc (Cuba, Ecuador, Guatemala, Mexic);
- refuzul îndeplinirii obligaţiei de asistenţă şi ajutorare a partene
rului şi copiilor (Guatemala, Mexic, Panama);
- risipirea bunurilor din gospodărie (Guatemala);
- declararea dispariţiei unuia dintre soţi (Mexic)
- acuzarea calomnioasă de către unul dintre soţi a celuilalt ce ar
putea duce la o pedeapsă de doi ani închisoare (Mexic)
- certurile continue care fac imposibilă continuarea vieţii în
comun şi chiar nepotrivirea de caracter (Cuba, Uruguay)
- delictele comise împotriva persoanei sau bunurilor partenerului,
care ar putea duce la pedeapsa închisorii mai mare de un an, chiar
dacă sunt făcute de un terţ, dar la îndemnul soţului (Mexic)
1Idem, p. 127.
2 Idem, p. 128.
- viciile sau conduita imorală care atentează la onoarea sau la

reputaţia celuilalt soţ (Cuba).
231. Printre cauzele obiective de divorţ se situează:’
- boala mintală incurabilă (Cuba, Panama, Guatemala, Mexic);
- boala incurabilă şi contagioasă, care ar aduce prejudicii celuilalt
soţ şi copiilor (Guatemala, Mexic, Peru);
- impotenţa incurabilă şi apărută ulterior căsătoriei (Guatemala,
Mexic);
- separaţia judiciară sau amiabilă, care poate fi transformată după
trecerea unui anumit număr de ani, ce diferă de la ţară la ţară, în
divorţ;
- separaţia de fapt, care după trecerea unui număr de ani se poate
şi ea transforma în divorţ, la cererea uneia sau ambelor părţi, judecă
torul trebuind doar să verifice realitatea, durata şi continuitatea des
părţirii, fără a fi nevoit a cerceta motivul sau motivele care au dus la
această separaţie;
Divorţul prin consimţământ mutual este prevăzut în legislaţiile
tuturor statelor care admit divorţul, cu excepţia Venezuelei, Cubei şi
statului Costa Rica.
1Idem, p. 129.
Titlul II
Particularităţile Procedurii D ivorţului
Capitolul I
Introducere
Secţiunea 1. Scurt istoric
232. Căsătoria este una dintre cele mai cunoscute instituţii şi

alături de ea, în mod firesc, divorţul ca modalitate de desfacere a
căsătoriei.
în legislaţiile modeme căsătoria este o instituţie pur civilă. Atât
reglementarea ei cât şi celebrarea ei sunt de competenţa legilor civile.
Nu întotdeauna a fost însă aşa.
233. La începuturi, ca şi acum, căsătoria era de competenţa exclu
sivă a autorităţilor laice. Biserica nu se ocupa deloc de această
instituţie cârmuită numai de regulile dreptului civil. Odată cu apariţia
religiei creştine au apărut însă şi reguli religioase, aplicabile credin
cioşilor creştini, care au coexistat cu regulile generale laice aplicabile
pentru toată lumea. Cu timpul însă, regulile dreptului canonic au
început să câştige teren, iar în secolul al X-lea căsătoria a ieşit complet
de sub regulile laice intrând total sub cârmuirea bisericii. Această
stare a durat până în secolul al XlV-lea când unii suverani au început
să prevadă reguli pentru încheierea căsătorie', pentru reglementarea
diferendelor din timpul căsătoriei şi chiar pentru desfacerea căsă
toriei.
Revenirea căsătoriei pe terenul laicismului s-a realizat în secolul
al XVIII-lea, odată cu Constituţia franceză din 1791, care în celebrai
art. 7 spune: ,JLa loi ne considere le m ariage qite com m e un contrat
c iv ir .
234. Vechiul drept românesc a cunoscut şi el influenţa bisericii
asupra căsătoriei. Sub domnia lui Vasile Lupu, soborul întrunit la Iaşi
în 1642 a proclamat căsătoria ca un contract religios, o taină.
124 Titlul II. Particularităţile procedurii divorţului
Constituţia din 1866, în art. 22 alin. (2) prevede că: „întocmirea

acestor acte (actele de stare civilă) trebuie să preceadă totdeauna
benedicţiunea religioasă, care pentru căsătorii va fi obligatoare, afară
de cazurile ce se vor prevedea prin anume lege”. De la această preve
dere legală s-au născut discuţii privind caracterul mixt laic şi religios
al căsătoriei, în doctrină şi jurisprudenţă, câştigând însă opinia
potrivit căreia căsătoria era un contract civil.
Odată cu Constituţia din 1923 s-a înlăturat această dispută întrucât
art. 234 prevedea fără putinţă de tăgadă că actele de stare civilă sunt
de competenţa autorităţilor laice şi trebuie să preceadă binecuvântarea
religioasă.
Constituţia din 27 februarie 1938 va readuce însă în discuţie
această controversă prin art. 20 care prevedea că binecuvântarea reli
gioasă, ulterioară încheierii civile a căsătoriei, este obligatorie pentru
toţi membrii cultelor. Doctrina şi jurisprudenţă au rămas însă fidele
poziţiei adoptate în perioada Constituţiei din 1866.
Constituţiile ulterioare şi actele normative care au reglementat
actele de stare civilă au consacrat caracterul civil al instituţiei căsă
toriei.
235. Această evoluţie sinuoasă a caracterului laic, mixt sau reli
gios a instituţiei căsătoriei a avut o înrâurire hotărâtoare şi asupra
instituţiei desfacerii căsătoriei. Instituţia despărţeniei a fost cunoscută
şi practicată în toate legislaţiile din cele mai vechi timpuri şi până
astăzi.
în dreptul roman, în vechiul drept german şi în dreptul ebraic
căsătoria se putea desface unilateral, prin voinţa bărbatului sau a
femeii, fără intervenţia judecătorului, fără a fi obligaţi să facă dovada
vreunei cauze determinate de despărţenie.1
Această libertate absolută a fost îngrădită odată cu evoluţia
societăţii şi cu apariţia creştinismului.
236. Bazându-se pe preceptul lui Isus Cristos: „Ceea ce Dumnezeu
a împreunat, omul să nu despartă”, biserica catolică a ajuns ca în
secolul al XH-lea să interzică în mod absolut desfacerea căsătoriei.
Până în acea perioadă au existat şi între evanghelişti neînţelegeri în
privinţa desfacerii căsătoriei prin divorţ, deoarece evangheliştii
Marcu şi Luca condamnau despărţenia în mod absolut, în timp ce
1M. Rarincescu, op. cit., p. 489-490.

I. Introducere 125
evanghelistul Matei admitea desfacerea căsătoriei însă numai pentru

adulter. De asemenea, mai târziu, Tartulian admitea despărţenia în
cazul adulterului, în timp ce Sfântul Augustin considera că despăr
ţenia este oprită în mod absolut.1
237. Concepţia indisolubilităţii căsătoriei a fost respectată şi
aplicată în ţările catolice mult timp, în unele din ele, ca Spania, până
în 1984 şi Italia până în 1974.
în Franţa, interzicerea despărţeniei a durat până la Revoluţia
franceză. Adunarea legislativă franceză a legiferat însă nu numai
caracterul civil al contractului de căsătorie ci a permis chiar despăr
ţenia prin consimţământ mutual şi despărţenia pentru nepotrivire de
caracter. Această schimbare radicală nu a rezistat însă în timp, Codul
Napoleon reducând numărul cauzelor determinate pentru care se
putea solicita despărţenia, prevăzând forme greoaie pentru despăr
ţenia prin consimţământ şi excluzând despărţenia pentru nepotrivire
de caracter.
în anul 1814, odată cu Restauraţia, religia catolică a redevenit în
Franţa religie de stat, iar în anul 1816 despărţenia a fost suprimată
prin legea din 8 mai2, fiind reintrodusă abia în anul 1884 prin legea
Naquet3.
238. în prezent, posibilitatea desfacerii căsătoriei prin divorţ este
admisă de toate legislaţiile.
Oricât ar fi de necesară menţinerea căsătoriei, în special în inte
resul copiilor, există numeroase cazuri în care viaţa comună devine
imposibilă.
Argumentul religios susţinut de catolici privind încălcarea unei
dogme nu are acoperire, cu atât mai mult cu cât biserica ortodoxă şi
cea protestantă nu s-au opus niciodată desfacerii căsătoriei, argumen
tând tot prin precepte evanghelice aşa cum am arătat mai sus.
Alt argument ce se aduce în contra desfacerii căsătoriei prin divorţ
vizează sacrificarea intereselor copiilor, însă acest argument vizează
doar căsătoriile din care au rezultat copii, pe de o parte, iar pe de altă
parte, dacă interesele copiilor pot suferi în urma divorţului aceste
1Idem.
2 B. Boerescu, Codicile române sau Collecţiune de toate legile României,
a doua ediţiune, Typographia Laboratoriloru Români, 1873, Bucureşti, p. 24.
3 A. Benabent, Droit civil - La Familie, huitieme edition, Editions
Litec, Libraire de la Cour de cassation, 1997, Paris, p. 191.
126 Titlul 11, Particularităţile procedurii divorţului
interese pierd şi mai mult prin facerea copiilor părtaşi neîncetat la

certurile şi excesele dintre părinţi.
In fine, critica adusă despărţeniei, că prin ea s-ar încuraja contrac
tarea cu mare uşurinţă a căsătoriilor, poate fi uşor combătută printr-o
strictă reglementare a divorţului şi printr-o scrupuloasă aplicare a
legii în procesele de această natură.
239. Desfacerea căsătoriei este reglementată, în ţara noastră, în
prezent în ceea ce priveşte dispoziţiile de drept material în Codul
familiei (art. 37-44), iar în ceea ce priveşte dispoziţiile de procedură
în Codul de procedură civilă (art. 607-619).
Sub titlul «Desfacerea căsătoriei» din capitolul IV al Codului
familiei prin art. 37 alin. (2) se prevede că desfacerea căsătoriei poate
fi realizată numai prin divorţ, iar din conţinutul art. 38 şi următoarele
rezultă că divorţul se poate pronunţa numai de o instanţă judecă
torească.
în reglementarea anterioară, ce era cuprinsă în Codul civil,
capitolul VII intitulat « Despre desfacerea căsătoriei », în art. 209 se
stipula: „Căsătoria se desface: 1. Prin moartea unuia din soţi. 2. Prin
despărţenia legal pronunţată”.
240. Potrivit reglementării actuale, art. 37 alin. (1), moartea unuia
din soţi este cauză de încetare a căsătoriei.
Capitolul VI din Codul de procedură civilă intitulat «Divorţul»
cuprinde normele de drept procedural privind procesele de divorţ.
Aceste norme erau cuprinse anterior sub titlul VI din Codul civil,
«Despre despărţenie».
241. După cum se poate observa, normele de drept material fac
referire la desfacerea căsătoriei, în timp ce normele de procedură
vorbesc despre divorţ. Noua titulatură a capitolului din codul de
procedură civilă a fost introdus prin art. III din O.U.G. nr. 138/2000.
Anterior acest capitol era intitulat „Despărţenia” preluând şi păstrând
vechea denumire din Codul civil. Considerăm că era necesară actuali
zarea acestor termeni, dându-se şi normelor de procedură titulatura de
desfacere a căsătoriei prin divorţ, întrucât încetarea căsătoriei, desfa
cerea acesteia sau desfiinţarea ei au semnificaţii şi efecte deosebite, la
încetarea căsătoriei nefiind nevoie de intervenţia justiţiei, de regulă,
la desfacere şi la desfiinţare fiind nevoie de intervenţia justiţiei însă
cu efecte diferite ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în atare
cauze.
I. Introducere 127
Secţiunea 2. Definirea noţiunii de desfacere

a căsătoriei
242. Nici Codul familiei nici Codul de procedură civilă nu defi

nesc noţiunea de desfacere a căsătoriei, singură doctrina ocupându-se
de definirea acestei noţiuni.
în literatura juridică au existat mai multe definiţii, astfel:
- prin despărţenie s-a înţeles casarea în virtutea legii, prin justiţie,
a legăturilor căsătoreşti dintre soţii în viaţă şi valabil căsătoriţi;1
- despărţenia sau divorţul este desfacerea căsătoriei pronunţată
printr-o hotărâre judecătorească, pe baza unei cauze determinate de
lege sau pe temeiul voinţei statornice a soţilor de a se despărţi,2
- prin despărţenie se înţelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre
judecătorească, în timpul vieţii soţilor şi potrivit unor reguli anume
stabilite de lege;3
- prin divorţ se înţelege desfacerea căsătoriei prin hotărâre judecă
torească, la cererea oricăruia dintre soţi;4
- divorţul este desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin
hotărâre judecătorească, pentru motive temeinice, care fac imposibilă
continuarea căsătoriei pentru soţul care cere desfacerea ei;5
- divorţul este desfacerea unei căsătorii valabile în timpul vieţii
celor doi soţi (la divorce est la rupture d ’un m ariage valable du
vivant des d eux epoux );6
- divorţul este desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor (le
divorce est la dissolution du m ariage du vivant des epoux).1
243. în condiţiile actuale ale Codului familiei, care face distincţia

între nulitatea căsătoriei (art. 19-24), încetarea căsătoriei [art. 37
alin. (1)] şi desfacerea căsătoriei [art. 37 alin. (2)], ţinând cont de pre
vederile art. 38-44 din Codul familiei şi art. 607-619 Cod procedură
1 G. Tabacovici, op. cit., p. 346.

2 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 376.
3 M. Rarincescu, op. cit., p. 489.
4 T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, volumul I, Ediţie revăzută,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, Bucureşti, p. 235.
5 1. Albu, op. cit., p. 247.
6 M. Planiol, G. Ripert, Trăite pratique de droit civil francais, Tome
II, Librairie generale de droit & de jurisprudence, 1926, Paris, p. 391.
civilă, am putea defini divorţul ca desfacerea unei căsătorii valabil

încheiate, în timpul vieţii soţilor, pentru motive temeinice sau pe baza
acordului soţilor, în condiţiile legii, prin hotărâre judecătorească.
Secţiunea 3. Formele de desfacere

a căsătoriei prin divorţ
244. în dreptul modem sunt cunoscute, de regulă, două forme de

desfacere a căsătoriei p rin divorţ, şi anume, divorţul pentru motive
temeinice şi divorţul prin consimţământ mutual.
în legislaţia noastră divorţul prin consimţământ mutual a fost
reintrodus prin Legea nr. 59/1993.
întrucât procesele de divorţ au un impact social deosebit, datorită
specificului relaţiilor dintre soţi, a necesităţii ocrotirii intereselor
minorilor şi pentru a se evita încheierea căsătoriilor şi apoi desfacerea
lor cu prea mare uşurinţă, legiuitorul a prevăzut o procedură specială,
derogatorie în multe privinţe de la dreptul comun.
în continuare, vom analiza procedura specială a divorţului regle
mentată în art. 607-619 ale Codul de procedură civilă relevând dife
renţele dintre această procedură şi procedura de drept comun, nu
înainte însă de a prezenta un scurt istoric al acestei proceduri în
dreptul românesc.
Capitolul II
Evoluţia procedurii de judecată a divorţului
în legiuirile româneşti
Secţiunea 1. Procedura divorţului pentru cauze

determinate din Codul civil
245. Regulile privitoare la procedura divorţului au fost aşezate de

legiuitorul din 1864 în chiar cuprinsul codului civil. Această proce
dură era complicată şi dura în timp. Legiuitorul a prevăzut o proce
dură lungă şi anevoioasă pentru a descuraja pornirea proceselor de
divorţ fără existenţa unor motive grave. Această procedură este cu
totul specială, atât din punct de vedere al mersului instanţei şi al
probelor, cât şi al termenelor date părţilor pentru exercitarea căilor de
atac. Procedura nu a fost modificată nici cu ocazia reformei proce
durii civile din 19 mai 1925, ci abia art. 78 din legea accelerării jude
căţilor de la 1943 a abrogat în mod expres art. 216-233, art. 235-240
şi art. 243-245 C. civ.
Vom examina mai întâi procedura divorţului aşa cum a fost ea
reglementată în codul civil după care vom puncta modificările aduse
prin legea de accelerare a judecăţii.
246. Ca şi în dreptul actual, numai soţii puteau introduce acţiunea
de divorţ. Moştenitorii acestora nu puteau nici introduce, nici con
tinua acţiunea pornită de autorii lor. Creditorii soţilor nu puteau nici
ei introduce o asemenea acţiune. Cu alte cuvinte, acţiunea de divorţ a
fost şi este personală.
Datorită prevederilor legale din acea vreme, femeia măritata nu
putea să pledeze fără autorizarea soţului. Atunci când ea este recla
mantă în procesul de divorţ s-a considerat că autorizarea maritală este
suplinită de ordonanţa prezidenţială prevăzută de art. 222 C. civ. prin
care reclamantul este autorizat să citeze pârâtul. Această autorizare a
justiţiei suplinea capacitatea femeii atât în cazul în care era recla

mantă cât şi în cazul în care era pârâtă.1
247. în cazul minorilor, datorită faptului că aceştia erau eman
cipaţi prin căsătorie (art. 421 C. civ.) s-a considerat că pot introduce
cererea de divorţ şi pot pleda în acest proces, întrucât prin art. 428 nu
se cere asistenţa curatorului decât în cazul proceselor relative la o
avere nemişcătoare. Aceeaşi soluţie a fost dată şi în cazul persoanelor
puse sub consiliu judiciar.
248. în ce priveşte interzişii s-a făcut deosebirea între interzişii
legali şi interzişii judecătoreşti. Cei din prima categorie puteau intro
duce acţiunea de divorţ fiind asistaţi de curatori pentru întregirea
capacităţii micşorate prin efectul condamnării, cei din a doua catego
rie nu puteau introduce acţiunea de divorţ, însă s-a discutat posibili
tatea ca această acţiune să fie introdusă de către tutore.2
249. Instanţa competentă în judecarea cererilor de divorţ este
tribunalul civil. In cazul în care motivul de divorţ invocat este pedep
sit de legea penală şi există o acţiune penală în curs de desfăşurare la
instanţa represivă, potrivit art. 217 C. civ., judecarea acţiunii de
despărţenie se va suspenda până la terminarea judecăţii penale şi
pronunţarea unei hotărâri definitive. Achitarea pronunţată în cauza
penală nu va duce automat la respingerea acţiunii de divorţ, întrucât
chiar dacă fapta nu constituie infracţiune, ea poate întruni elementele
unei injurii grave ce poate duce la disoluţia căsătoriei. în cazul în care
soţul era condamnat la muncă silnică sau la recluziune procedura se
simplifica, faza concilierilor prezidenţiale fiind suprimată, iar tribu- .
naiul mulţumindu-se să verifice dacă hotărârea de condamnare a fost
pronunţată de o instanţă română şi dacă a rămas definitivă.
Competenţa teritorială aparţinea tribunalului districtului în care
soţii îşi aveau domiciliul, în realitate tribunalul domiciliului bărba
tului, pentru că în acea perioadă femeia măritată domicilia legalmente
la bărbatul său.3 Această competenţă rămânea dobândită chiar dacă
soţul pârât îşi schimba ulterior domiciliul. Excepţia de necompetenţă
teritorială trebuia ridicată înainte de orice apărare asupra fondului, în
prima fază a procedurii înaintea preşedintelui. Preşedintele se pro-
1C. Hamangiu, op. cit., p. 391.

2 Idem, p. 392.
3 M. Rarincesu, op. cit., p. 509.
11. Procedura de judecată a divorţului în legiuirile româneşti 131
nunţa asupra excepţiei prin ordonanţă care era susceptibila de apel,

apelul judecându-se de Curtea de Apel.1
250. Procedura de despărţenie pentru cauze determ inate se
împărţea în două faze: prima fază avea loc în camera de consiliu, în
faţa preşedintelui tribunalului, iar a doua fază avea loc în sala de
şedinţă în faţa completului tribunalului.2
Prima fază începe cu introducerea cererii de divorţ. Cererea
trebuia sub sancţiunea nulităţii să cuprindă amănunţit toate faptele
care se invocau ca motive de divorţ (art. 218 C. civ.).
Soţul reclamant era obligat să se prezinte în persoană la preşe
dintele instanţei, iar în caz de boală, atestată prin certificat medical,
preşedintele se ducea la domiciliul reclamantului pentru a primi
cererea de divorţ din mâna sa. De la această prevedere a existat o
singură derogare introdusă prin Legea din 23.12.1916 care, în art. 17
alin. (2), prevedea că în timp de război, soţul chemat sub arme este
autorizat să se prezinte prin mandatar în procesul de divorţ, oricare ar
fi stadiul acestuia şi oricare ar fi calitatea sa în proces.3
Prezenţa personală a reclamantului era indispensabilă întrucât la
depunerea cererii de divorţ se realiza prima conciliere prin persoana
preşedintelui tribunalului, care dădea sfaturi de împăcare soţului,
încercând să-l determine să revină asupra cererii. înfăţişarea soţilor în
persoană este de altfel obligatorie pe tot parcursul procesului. Prin
derogare de la normele de drept comun, în procesele de divorţ părţile
nu se pot înfăţişa prin procuratori, care să le reprezinte (art. 225
C. civ.) ci trebuie să se prezinte personal, cel mult asistate de unul sau
mai mulţi „sfătuitori”, care pot fi şi avocaţi (art. 224, art. 236 şi
art. 237 C. civ.) De la această regulă exista o singură excepţie, în faza
recursului în faţa înaltei Curţi de Casaţie, unde părţile pot fi repre
zentate de avocaţi.4
Primind cererea de divorţ, preşedintele tribunalului o vizează şi
încheie chiar pe aceasta un proces-verbal, semnat de el şi de recla
mant, iar în cazul în care reclamantul nu ştie să scrie, se va insera
aceasta în cuprinsul procesului-verbal (art. 219 C. civ.). Prin acelaşi
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 394.

2 M. Rarincesu, op. cit., p. 509-510.
3 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nota 1 de
la p. 394.
4 M. Rarincescu, op. cit., p. 511.
proces-verbal preşedintele fixează un nou termen la care ambele părţi

vor fi citate. Pârâtul se citează prin ordonanţa preşedinţială.
251. La termenul fixat pentru concilierea soţilor în camera de
consiliu preşedintele va încerca împăcarea lor, iar dacă nu va reuşi va
încheia un proces verbal. Lipsa acestei concilieri atrage nulitatea
întregii proceduri. Aceeaşi procedură de conciliere este obligatorie
şi în cazul introducerii unei cereri reconvenţionale. înfăţişarea de
reconciliere nu poate lipsi decât în cazul în care motivul pentru care
se solicită divorţul este condamnarea la muncă silnică sau recluziune.
Dacă sfaturile date de preşedinte nu izbutesc, după trecerea a
3 zile de la înfăţişarea pentru conciliere, soţul reclamant poate solicita
citarea părţilor înaintea tribunalului. Până la apariţia Legii din
29 octombrie 1877, preşedintele trebuia să trimită dosarul şi ministe
rului public şi abia apoi să îl înainteze instanţei împreună cu conclu
ziile procurorului. Prin art. 2 şi art. 3 din legea sus-menţionată această
cerinţă a fost înlăturată.1 Prin aceeaşi lege au fost de fapt înlăturate
toate menţiunile din cod care solicitau prezenţa sau concluziile pro
curorului în procesele de divorţ.
252. Potrivit codului, tribunalul poate, prin încheiere, să acorde
dreptul de citare sau poate să îl suspende pentru o perioadă de cel
mult 20 de zile. încheierea nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Prima zi de înfăţişare în faţa tribunalului se va fixa în aşa fel încât
de la data primirii citaţiei de către pârât să treacă cel puţin 30 de zile,
iar odată cu citaţia se vor înmâna copia cererii de chemare în judecată
şi toate actele pe care reclamantul îşi sprijină acţiunea.
253. Procedura înaintea completului tribunalului se subdivide
la rândul ei în patru faze, şi anume: expunerea de motive, admiterea
în principiu a acţiunii, ascultarea martorilor şi pronunţarea hotărârii.
în materie de divorţ, dezbaterile înaintea tribunalului au loc în
şedinţă secretă. Secretul dezbaterilor este o regulă esenţială a proce
durii divorţului pentru ca părţile să poată discuta liber faptele delicate
care au dus la iniţierea desfacerii căsătoriei. S-a decis însă că desfă
şurarea şedinţei în mod public nu este motiv de casare.2
1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 396 şi

397 nota 1.
2 Idem, p. 398.
[[. Procedura de judecată a divorţului în legiuirile româneşti 133
254. Expunerea de motive se face la prima zi de înfăţişare în faţa

tribunalului şi constă în susţinerea de către reclamant a motivelor de
divorţ şi propunerea probelor, inclusiv a probei cu martori. Pârâtul, la
rândul său, trebuie să îşi înfăţişeze apărările sale şi de asemenea să-şi
propună probele. După aceasta tribunalul întocmeşte un proces-verbal
care cuprinde toate susţinerile şi probele propuse de părţi şi care
fixează noul termen de judecată. Procesul-verbal este semnat şi de
părţi, după care se va numi un judecător raportor.
255. La a doua înfăţişare a părţilor tribunalul trebuie să se pro
nunţe asupra admiterii sau respingerii în principiu a cererii de divorţ,
adică asupra admiterii sau respingerii ei în drept. Această admitere
în principiu este o derogare de la dreptul comun şi implică numai
analizarea calităţii celui care a introdus acţiunea de divorţ şi a înca
drării în drept a motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei. Dacă
va admite în principiu cererea şi va avea la dosar toate probele nece
sare, la acest termen, instanţa se va pronunţa şi pe fondul litigiului.
De cele mai multe ori însă se va acorda termen pentru administrarea
dovezilor. Această înfăţişare este ultimul termen la care părţile mai
pot să propună probe în apărare, daeă nu au făcut-o la primul termen,
sau să completeze probatoriul. Tribunalul va lua act de solicitările
părţilor şi va dispune citarea martorilor pentru termenul următor.
256. A treia înfăţişare în faţa tribunalului este consacrată ascul
tării martorilor. Martorii se ascultă în şedinţă secretă, aceasta fiind o
altă derogare de la procedura de drept comun. Fiecare dintre părţi şi
sfătuitorii lor pot pune martorilor întrebările pe care le cred de
cuviinţă. Depoziţia martorilor este orală, dar ea va fi consemnată în
scris. Dacă nu pot fi ascultaţi toţi martorii la acest termen se va putea
da un nou termen pentru ascultarea celorlalţi. Martorii reclamantului
vor fi ascultaţi chiar dacă pârâtul lipseşte. Dacă însă reclamantul
lipseşte fără a exista dovada că ar suferi de vreo boală, acţiunea va fi
respinsă. Prin derogare de Ia dreptul comun, în procesele de divorţ
pot fi audiaţi ca martori şi rudele părţilor, mai puţin descendenţii.
Articolul 234 C. civ. prevede că pot fi audiate şi slugile soţilor.
O dovadă des folosită în procesele de divorţ o constituie scrisorile
schimbate între soţi sau între soţi şi terţe persoane, considerându-se
că principiul inviolabilităţii corespondenţei nu îşi poate găsi aplicarea
în această materie.
în divorţ nu este admisă ca probă mărturisirea şi jurământul.
257. După ce toate dovezile au fost administrate se trece la ultima

subfază a procesului de divorţ, instanţa acordând termen pentru pro
nunţarea hotărârii, numind un judecător raportor. Ordonanţa prin care
se fixează termenul de pronunţare a hotărârii se comunică pârâtului
chiar dacă acesta a fost de faţă şi a luat termen în cunoştinţă.
La termenul fixat pentru pronunţarea hotărârii, judecătorul raportor
va da citire raportului întocmit, după care părţile pot face observaţiile
pe care le cred de cuviinţă. Toate acestea se desfăşoară în şedinţă
secretă. Tribunalul declară apoi dezbaterile închise şi va pronunţa
sentinţa în şedinţă publică.
258. Legea dă tribunalului facultatea de a amâna pronunţarea
desfacerii căsătoriei şi a impune soţilor aşa-zisul an de încercare sau
de gândire, autorizând pe femeie să părăsească locuinţa bărbatului
său şi obligându-1 pe acesta să îi plătească o pensie de întreţinere, în
concordanţă cu veniturile sale, în măsura în care femeia nu are veni
turi proprii îndestulătoare. Această facultate pe care legea o dă tribu
nalului nu este aplicabilă decât în cazul motivelor de divorţ cuprinse
în art. 212 C. civ., respectiv excese, cruzimi sau injurii grave. Dacă
după trecerea anului de gândire părţile nu s-au împăcat, reclamantul
poate cere tribunalului fixarea unui termen la care va fi citat şi
pârâtul, termen la care este obligatorie pronunţarea sentinţei.
259. Sentinţa tribunalului poate însă să constea şi în respingerea
acţiunii de divorţ. Această soluţie se poate da în cazul împăcării
soţilor. împăcarea poate interveni în orice fază a procesului, chiar şi
după pronunţarea hotărârii de divorţ, până la transcrierea ei în
registrul de stare civilă.
O altă cauză de respingere a acţiunii poate consta în probarea de
către pârât a reciprocităţii faptelor vinovate.1 Considerentul pentru
care se ajunge la o asemenea soluţie constă în faptul că atunci când o
vină oarecare este reciprocă, vina unuia din soţi şterge caracterul de
gravitate a vinei celuilalt.
Moartea unuia din soţi pe parcursul procesului va duce necon
diţionat la respingerea acţiunii, întrucât căsătoria va fi desfăcută prin
faptul decesului.
260. Au existat discuţii cu privire la incidenţa prescripţiei în
cazul acţiunilor de divorţ. Majoritatea autorilor au considerat că
1M. Rarincescu, op. cit., p. 522-523.

II. Procedura de judecată a divorţului în legiuirile româneşti 135
acţiunea de divorţ fiind o acţiune de stare civilă este imprescriptibilă.

Au fost însă şi voci care au considerat că în cauză sunt aplicabile
prevederile art. 1890 C. civ., acţiunea de divorţ prescriindu-se într-un
termen de 30 de ani.1 Opinia a fost fundamentată pe legislaţia germa
nă şi elveţiană, care fixează un termen de prescripţie de 6 luni după
trecerea căruia soţul care ar fi fost în drept să ceară despărţenia pentru
un anumit motiv, nu mai este în drept să o ceară.
261. Legiuitorul de la 1864 a prevăzut posibilitatea ca pe par
cursul procesului de divorţ să poată fi luate anumite m ăsuri provi
zorii care se referă fie la femeie fie la copii rezultaţi din căsătorie.
Măsurile provizorii ce se pot lua faţă de femeie sunt: autorizarea de a
părăsi domiciliul bărbatului sau obligarea bărbatului la plata unei
pensii de întreţinere către soţie. în epocă au existat discuţii cu privire
la modalitatea în care femeia poate părăsi domiciliul conjugal, dacă
aceasta se face prin simplu act de voinţă sau este nevoie de o cerere
adresată tribunalului ce este dator să se pronunţe. Nici din punct de
vedere doctrinar şi nici din punct de vedere al jurisprudenţei pro
blema n-a fost tranşată definitiv.2
în legătură cu cealaltă măsură provizorie ce vizează ţinerea
copiilor, art. 249 C. civ. prevede că aceştia vor rămâne la bărbat, dar
pentru motive temeinice la cererea mamei, a altei persoane sau a
ministerului public ei vor putea fi încredinţaţi mamei, altei persoane
sau unei instituţii publice, până la soluţionarea divorţului.
Instanţa chemată să se pronunţe asupra măsurilor provizorii este
tribunalul la care a fost introdusă şi cererea de divorţ. Măsura se ia pe
calea ordonanţei preşedinţiale, este vremelnică, se judecă după
procedura de drept comun şi poate fi atacată cu apel şi recurs.
262. Căile de atac prevăzute în codul civil sunt apelul, opoziţia şi
recursul.
Cu apel pot fi atacate atât hotărârea care rezolvă fondul cauzei cât
şi hotărârea prin care se admite sau se respinge în principiu cererea de
divorţ. în cazul acestei din urmă hotărâri, atacarea ei se va putea face
pe parcursul procesului, cursul desfăşurării acţiunii în faţa primei
instanţe fiind suspendat pe parcursul judecăţii în apel.
1Idem, p. 524-525.
2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 420^422;
M. Rarincescu, op. cit., p. 529-530; G. Tabacovici, op. cit., p. 377-379.
împotriva hotărârii de fond termenul de apel este de două luni de

la comunicarea acesteia.
în faţa instanţei de apel procedura de soluţionare este urgentă
nemaifiind incidente normele de la judecata în primă instanţă a proce
selor de divorţ. Totuşi, s-a susţinut constant că şi la apel părţile
trebuie să se înfăţişeze personal. De asemenea, majoritatea doctrinei
şi jurisprudenţa, în mod constant, au prevăzut că nu exista piedică în a
lua act de renunţarea părţilor la calea de atac a apelului.
263. In ceea ce priveşte calea de atac a opoziţiei, reglementată la
acea vreme, s-a susţinut constant că această cale este deschisă
împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de apel, întrucât termenul
de transcriere a unei astfel de hotărâri nu începe să curgă decât de la
expirarea termenului de opoziţie. Au existat însă discuţii contradic
torii cu privire la existenţa unui drept de opoziţie împotriva unei sen
tinţe pronunţate de tribunal în primă instanţă. Printr-o decizie pro
nunţată de înalta Curte de Casaţie, în anul 1900, s-a tranşat definitiv
problema, în sensul statuării că un asemenea drept nu există.1
264. A treia cale de atac în materie de despărţenie este recursul.
Potrivit art. 245 C. civ., prin derogare de la dreptul comun, decizia
pronunţată în apel poate fi atacată cu recurs în termen de 3 luni de la
comunicare. Tot prin derogare de la dreptul comun, recursul este
suspensiv de executare.
265. Consecvent cu sine însuşi, legiuitorul de la 1864, a mai
prevăzut o derogare de la dreptul comun, în materia divorţului, şi
anume, hotărârea definitivă de desfacere a căsătoriei nu îşi produce
efectele decât după transcrierea sa în registrul de stare civilă.
Transcrierea n u poate fi solicitată decât de soţul reclamant, într-un
termen de două luni de la expirarea termenului de apel, de opoziţie
sau de recurs. In cazul în care nu solicită în acest termen transcrierea
hotărârii întreaga procedură urmată în procesul de divorţ este anulată.
Pentru transcrierea hotărârii, soţul reclamant va trebui să se înfăţişeze
în persoană la ofiţerul stării civile, cu o copie legalizată a hotărârii
judecătoreşti. înscrierea în termen a hotărârii de despărţenie face ca
ea să devină opozabilă erga omnes.
Hotărârea de divorţ va putea fi înscrisă şi după trecerea a 2 luni,
dar numai în cazul în care, printr-o hotărâre judecătorească, se va
1M. Rarincescu, op. cit., p. 535.

constata existenţa unui caz fortuit şi se va ordona de instanţă ofiţe

rului stării civile să facă înscrierea. De asemenea, termenul de două
luni nu este aplicabil hotărârilor de divorţ pronunţate în străinătate,
care vor trebui mai întâi înfăţişate instanţei române spre recunoaştere
şi învestire cu formulă executorie, şi abia după aceea înscrise în
registrul de stare civilă.
Dacă soţul reclamant pierde termenul de transcriere, o nouă acţiu
ne de divorţ va putea fi deschisă însă numai pentru cauze noi, caz în
care se va putea însă întemeia şi pe cauzele vechi, cauze noi însem
nând orice fapte petrecute posterior despărţeniei, respectiv posterior
termenului în care ar fi trebuit să facă transcrierea primei hotărâri.
Secţiunea 2. Procedura divorţului

prin consimţământ mutual din Codul civil
266. Reglementarea divorţului prin consimţământ mutual în codul

civil de la 1864 nu a făcut decât să păstreze o tradiţie a vechiului
drept românesc, deoarece Codul Caragea admitea desfacerea căsăto
riei prin acordul părţilor, cu condiţia trecerii unui termen de 3 ani în
care acest acord să persiste.
Legiuitorul nu a văzut această formă de divorţ ca o desfacere a
căsătoriei fară niciun motiv, ci s-a gândit să dea soţilor posibilitatea
de a se despărţi fără a mai fi nevoiţi să facă publice cauzele care îi
determină la facerea acestui pas, ori de câte ori interesele lor sau ale
copiilor ar cere ca acestea să rămână necunoscute.
Doctrina contemporană cu această formă de divorţ şi-a manifestat
în mod constant atitudinea critică faţă de o atare prevedere, iar
divorţurile pronunţate prin această procedură au fost extrem de rare.
267. Condiţiile de admisibilitate ale divorţului prin consimţământ
mutual sunt foarte numeroase, iar procedura este extrem de greoaie şi
stufoasă.
Pentru a putea apela la această procedură trebuie îndeplinite
câteva condiţii de fond care se referă la vârsta celor doi soţi, durata
căsătoriei ce urmează a se desface şi la anumi'te autorizări prealabile
obligatorii.
Referitor la vârsta soţilor, codul civil fixează un plafon minim de
vârstă cerând ca bărbatul să fi împlinit 25 de ani, iar femeia 21.
Pentru femeie fixează însă şi o limită maximă la 45 de ani, vârstă

după care nu mai este posibil divorţul prin consimţământ.
Condiţia referitoare la durata căsătoriei prevede că soţii trebuie sa
fie căsătoriţi de cel puţin doi ani, dar limitează această formă de
divorţ la plafonul de 20 de ani de căsătorie, perioadă după care nu se
mai poate accede la despărţirea prin consens.
în fine, ultima condiţie de fond cere ca soţii să aibă consim
ţământul părinţilor sau a celorlalţi ascendenţi la desfacerea căsătoriei,
în caz de neînţelegere între tată şi mamă, consimţământul tatălui va fi
suficient, iar dacă tatăl va fi decedat sau e incapabil de a-şi manifesta
voinţa, consimţământul mamei va fi de ajuns. Dacă ambii părinţi sunt
incapabili de a-şi da consimţământul sau sunt decedaţi se vor consulta
ascendenţii pe line paternă. Neînţelegerea dintre bunic şi bunică
echivalează cu acordarea consimţământului. în lipsa ascendenţilor
paterni, cei din linia maternă vor fi chemaţi să autorizeze divorţul, în
aceleaşi condiţii.
Consimţământul părinţilor sau a ascendenţilor trebuie dat în formă
autentică, cu un conţinut expres prevăzut de lege, sub sancţiunea
nulităţii. Consimţământul poate fi dat şi prin înscris sub semnătură
privată, dar numai încheiat şi semnat în faţa autorităţii judecătoreşti
sesizată cu cererea de divorţ.
268. înainte de începerea procedurii înaintea tribunalului legea
obligă soţii, care îndeplinesc condiţiile de fond enumerate mai sus, ca
de comun acord, să ia anumite măsuri cu caracter provizoriu.
Aceste măsuri se referă la inventarul şi evaluarea averii mobile şi
imobile, încredinţarea copiilor minori şi stabilirea pensiei alimentare
datorate de bărbat femeii, dacă aceasta nu are venituri proprii. Toate
aceste măsuri vor fi consemnate în înscrisuri sub semnătură privată,
legea necerând forma autentică, aşa cum face în cazul consimţămân
tului părinţilor sau ascendenţilor.
Aceste măsuri preliminare trebuie îndeplinite anterior prezentării
cererii de divorţ şi trebuie soluţionate prin acordul celor doi soţi.
269. După îndeplinirea tuturor acestor formalităţi soţii se prezintă
împreună şi în persoană în faţa preşedintelui tribunalului civil al
judeţului unde domiciliază sau al judecătorului delegat de acesta cu
astfel de atribuţiuni. La înfăţişare trebuie să fie însoţiţi de doi martori
majori.
Magistratul, de faţă cu cei doi martori, dă sfaturi de împăcare
soţilor, încercând o conciliere a lor, după care, dacă nu reuşeşte, le va
II. Procedura de judecată a divorţului Tn legiuirile româneşti 139
aduce la cunoştinţă efectele divorţului. Ulterior acestei proceduri li se

înmânează soţilor un certificat care atestă faptul că au cerut divorţul
prin consens. Pe lângă înscrisurile arătate anterior, soţii vor trebui să
mai depună la dosar: certificatele lor de naştere, certificatul de
căsătorie şi certificatul de naştere şi eventual de deces al copiilor
născuţi din căsătorie.
îndeplinirea tuturor acestor formalităţi va fi consemnată într-un
proces-verbal. Toate actele depuse de părţi se opresc în dosar. Textul
art. 263, în alineatul (2) face menţiune despre autorizarea dată, cu
această ocazie, femeii pentru a se retrage din casa bărbatului. Opina
majoritară a doctrinei din acea perioadă a fost aceea că această
prevedere este cel puţin stranie,1 într-o procedură bazată pe consensul
părţilor, cu atât mai mult cu cât, aşa cum am arătat mai sus, în forma
uzitată de divorţ s-a considerat că nu este nevoie de o astfel de
autorizare de către instanţă.
270. Tot complexul de formalităţi din faţa instanţei trebuia repetat
de trei ori, la a patra, la a şaptea şi la a zecea lună de la data
introducerii cererii. Neprezentarea soţilor la termenele fixate atrăgea
nulitatea procedurii. De asemenea, la fiecare termen trebuia făcută
dovada că părinţii sau ascendenţii continuă să consimtă la divorţ.
După trecerea unui an de la prima înfăţişare şi într-un termen de
15 zile de la împlinirea anului, soţii, asistaţi fiecare de câte două per
soane notabile din comună, în vârstă de cel puţin 40 de ani, se
prezentau din nou împreună şi în persoană în faţa preşedintelui sau a
judecătorului delegat. Ei înmânau procesele-verbale ale celor patru
înfăţişări anterioare şi solicitau admiterea divorţului. Magistratul le
dădea din nou sfaturi de împăcare, iar în caz de stăruinţă la despăr
ţenie întocmea un proces-verbal semnat de soţi şi de asistenţi.
întregul dosar era apoi înaintat tribunalului, care verifica înde
plinirea tuturor formalităţilor, după care admitea divorţul şi pronunţa
desfacerea căsătoriei. în această procedură atribuţia tribunalului era
numai de a verifica îndeplinirea corectă şi legală a tuturor forma
lităţilor.
271. în caz de respingere a cererii de divorţ soţii aveau dreptul de
a ataca sentinţa cu apel. Termenul de apel era de 20 de zile de la
comunicarea sentinţei, iar apelul trebuia făcut de fiecare soţ. Dacă era
1C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 432.

făcut numai de unul din soţi, el urma să fie respins. Atacarea sentinţei
în cazul admiterii cererii de divorţ ar fi fost lipsită de interes, întrucât
părţile ar fi putut să nu dea eficienţă hotărârii în cazul în care se
împăcau prin netranscrierea ei, însă jurisprudenţa s-a pronunţat
constant în sensul admisibilităţii căii de atac şi în această situaţie. In
termen de 5 zile de la primirea cererilor de apel, preşedintele curţii de
apel sau consilierul care îl înlocuia întocmea un raport către Curte,
aceasta judecând cauza în termen de 10 zile de la primirea raportului.
Şi înaintea Curţii era necesară prezenţa personală a părţilor.
272. Decizia pronunţată de Curtea de Apel putea fi atacată cu
recurs în termen de o lună de la comunicare. Recursul trebuia pro
movat tot de ambele părţi.
273. Ca şi la divorţul pentru cauze determinate, hotărârea de
admitere a divorţului, pentru a produce consecinţe juridice, trebuia
transcrisă în termen de două luni în registrul stării civile, unde
părţile trebuiau să se prezinte împreună şi personal cu o copie
legalizată a hotărârii;
Secţiunea 3. Incidenţa unor legi

de procedură ulterioare
274. Nu putem să încheiem capitolul destinat divorţului regle

mentat de codul civil fără a puncta câteva modificări, considerăm
esenţiale, aduse procedurii de divorţ prin Legea accelerării jude
căţilor din 1943. Această lege a abrogat în mod expres art. 216-233,
art. 235-240 şi art. 243-245 din codul civil, divorţul pentru cauze
determinate rămânând să fie judecat după procedura comună, cu
unele derogări.
Prin art. 75 din această lege s-a reglementat precis obligativitatea
prezenţei personale a părţilor numai în faţa instanţelor de fond şi s-a
permis reprezentarea prin mandatar, dar numai în cazul în care unul
dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este pus sub
interdicţie sau domiciliază în străinătate.
Competenţa teritorială a fost stabilită în favoarea ultimului domi
ciliu comun al soţilor, iar dacă nu au avut un astfel de domiciliu
tribunalul competent este cel de la domiciliul pârâtului. în fine, când
II. Procedura de judecată a divorţului Tn legiuirile româneşti 141
pârâtul nu are domiciliu în ţară, cauza se va judeca la tribunalul domi

ciliului reclamantului (art. 71).
Cererea de divorţ trebuia să cuprindă în afară de condiţiile de
formă cerute pentru cererea de chemare în judecată şi numele copiilor
născuţi din căsătorie sau menţiunea că nu sunt copii, alăturându-se
certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor (art. 73).
S-a suprimat a doua conciliere din cabinetul preşedintelui, iar în
faţa tribunalului s-a suprimat expunerea de motive, admiterea în
principiu şi amânarea pronunţării.
După primirea acţiunii, preşedintele dispune citarea părţilor
înaintea sa, iar la termenul fixat el le dă sfaturi de împăcare şi, dacă
această conciliere nu reuşeşte, fixează termen de judecată în faţa
tribunalului, în şedinţă publică, judecata continuând după regulile de
drept comun (art. 76).
Dacă soţul pârât doreşte să depună cerere reconvenţională va
putea să o introducă direct la secţiunea sesizată cu cererea principală,
până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe (în vechea
procedură el era obligat să ia de la început toate termenele de 'con
ciliere). In cazul în care motivele apar după pronunţarea hotărârii de
primă instanţă, iar cauza se află în judecată în apel, cererea reconven
ţională se va putea introduce direct la Curtea de Apel, aceasta jude
când în primă şi ultimă instanţă.
O altă noutate adusă de legea de accelerare constă în faptul că
tribunalul poate pronunţa desfacerea căsătoriei în favoarea ambilor
soţi, chiar dacă numai unul dintre ei a introdus acţiunea, dacă din
probele administrate rezultă culpa comună (art. 72).
275. Unele prevederi ale legii accelerării judecăţilor au preluat
însă din cele abrogate din codul civil şi anume: interogatoriul şi jură
mântul părţilor nu sunt admisibile ca mijloace de probă în acţiunea de
divorţ [art. 77 alin. (5)]; în tot cursul procesului, înaintea instanţelor
de fond pârâtul se poate desista de acţiune, chiar dacă pârâtul se
opune [art. 77 alin.(6)]; recursul este suspensiv de executare (art. 77
alin. ultim); femeia poate fi autorizată să părăsească domiciliul con
jugal (art. 74); cererea de pensie alimentară a femeii se va introduce
la tribunalul care judecă acţiunea de divorţ [art. 72 alin. (7)]; pe
parcursul procesului de divorţ copii rămân la tată, tribunalul putând
să-i încredinţeze în mod provizoriu unei alte persoane, la cererea
soţiei sau a ministerului public (art. 74).
Secţiunea 4. Procedura divorţului

în legea ardeleană
276. Procesele de desfacere a căsătoriei şi de separaţie de pat şi

masă s-au judecat după procedura civilă austriacă intrată în vigoare la
9 august 1895 prin publicarea în buletinul legilor imperiale şi apoi
după procedura civilă ungară cuprinsă în Legea I din 1911, care face
trimiteri la Legea 31 din 1894, legea matrimonială.
Procedura civilă austriacă se compune din codul de procedură
propriu-zis (Zivillprocessordnung ), din Norma de jurisdicţiune (Juris-
diktionsnorm ) şi din procedura execuţiunii (Executionsordnung), fieca
re precedate de câte o lege introductivă.1 Potrivit Normei de jurisdic
ţiune, procesele de divorţ se judecau de tribunalele de primă instanţă
(art. 50 pct. 2) în a căror circumscripţie soţii aveau ultimul domiciliu
comun (art. 76). Acţiunile contra unui supus austriac pentru separaţia
judiciară sau desfacerea căsătoriei puteau fi introduse alternativ şi la
domiciliul ordinar al reclamantului sau, dacă acesta nu avea stabilit
un domiciliu ordinar, la tribunalul din Viena (art. 100). Separaţiunea
prin consimţământ mutual, ca şi desfacerea căsătoriei în baza art. 133
C. civil austriac, era în competenţa judecătoriei de ocol în care bărbatul
îşi avea domiciliul ordinar (art. 114). Prin Ordonanţa Ministerului de
justiţie din 9 decembrie 1897, relativă la procedura în afacerile matri
moniale, pentru a se pune de acord procedura propriu-zisă cu regle
mentări specifice anterioare, s-a dispus ca în procedurile prevăzute în
art. 94, art. 97 şi art. 107 din codul civil austriac să se aplice toate pre
vederile codului de procedură civilă, cu unele rezerve care se refereau
la neobligativitatea prezentării părţilor în primă instanţă prin avocaţi şi
neobligativitatea acestora de a depune cauţiune pentru cheltuielile de
judecată (art. 1 din actul normativ sus citat). Aceeaşi ordonanţă are pre
vederi speciale pentru procedura separaţiei de corp ce vizează obli
gativitatea concilierii soţilor, trecerea în procesul-verbal de dezbateri
a profesiunii, domiciliului, vârstei şi religiei celor doi soţi, a datei
contractării căsătoriei, a numărului, vârstei şi sexului copiilor şi a
existenţei sau inexistenţei unui contract de căsătorie (art. 2 şi art. 5).
Sentinţa pronunţată asupra acţiunii de separaţie trebuie să indice care
dintre soţi este culpabil de despărţenie (art. 6).
1 C.A. Spulber, Codul de procedură civilă austriacă cu norma de juris

dicţie, Ed. Imprimeria Statului, Bucureşti, 1921, p. 4.
277. Legea I din 1911 reglementa procedura în cauzele matrimo

niale în titlul XI. Competenţa materială revenea tribunalului (art. 2),
iar competenţa teritorială era a tribunalului de la ultimul domiciliu
comun al soţilor, dacă amândoi soţii sau numai unul dintre ei era
cetăţean român. Acţiunea de divorţ putea fi intentată şi de soţul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 643 combinat cu art. 86 din Legea
nr. 31/1894), iar în cazul soţului dement acţiunea putea fi intentată de
reprezentantul său legal, cu autorizarea prealabilă a instanţei tutelare
(art. 87 din Legea nr. 31/1894). Reprezentarea părţilor prin avocat era
obligatorie şi în procesele matrimoniale (art. 96), dar avocatul trebuia să
aibă o procură specială pentru purtarea acestui tip de proces (art. 643).
Participarea procurorului era posibilă, motiv pentru care era obliga
torie citarea acestuia pentru toate termenele şi trebuiau să-i fie comu
nicate toate „scriptele” şi hotărârile ce se comunicau şi părţilor, el
putând exercita şi căile de reformare, care la vremea aceea erau
apelul, revizuirea şi recursul (art. 644).
278. înainte de intentarea acţiunii de despărţenie sau de separaţie de
corp, partea putea solicita tribunalului competent împăciuirea prea
labilă. Pe baza acestei cereri judecătorul fixa termen şi cita soţii cu
menţiunea de a se prezenta în persoană. Citaţia trebuia înmânată per
sonal fiecărui soţ. Dacă unul dintre soţi nu se putea prezenta din motive
de boală sau din alte motive importante putea fi ascultat şi separat, prin
comisie rogatorie. La împăciuire puteau participa numai soţii. Dacă
după ascultarea părţilor judecătorul considera că sunt perspective de
împăcare a acestora, putea fixa un nou termen pentru conciliere. Peti
ţionarul care nu se înfăţişa la termenul fixat putea solicita un nou
termen, care nu era mai mare de 15 zile de la ziua de înfăţişare. Dacă
nici la acest termen nu se înfăţişa, se considera că împăciuirea nu s-a
solicitat. Dacă însă se prezenta numai petiţionarul sau dacă citarea
celeilalte părţi nu a putut fi realizată la două termene consecutive se
considera că împăciuirea nu era posibil de realizat. Constatarea neîm-
păcării se făcea printr-o încheiere împotriva căreia nu se putea declara
recurs. Neintentarea acţiunii în termen de 30 de zile de la primirea
încheierii echivala cu considerarea ei ca nefăcută. împăciuirea preala
bilă nu putea fi solicitată dacă acţiunea de divorţ sau de separaţie era
intentată de reprezentantul legal al soţului dement sau dacă partea
adversă era dementă ori locul reşedinţei sale era necunoscut.
279. în cazul cererii de divorţ întemeiată pe prevederile art. 77 lit. a)
din Legea nr. 31/1894 soţul părăsit sau reprezentantul său legal era
singurul îndreptăţit să introducă, la tribunalul competent să judece

divorţul, cererea de obligare a celuilalt soţ de a relua raporturile con
jugale. Cererea trebuia să cuprindă date referitoare la părăsire şi la
durata părăsirii. Prin încheiere, instanţa va ordona reluarea vieţii
conjugale fixând un termen între 30 şi 90 de zile. încheierea se
înmâna personal soţului ce a părăsit domiciliul conjugal. împotriva
acestei încheieri nu se putea face recurs.
280. Dacă cererea de divorţ era întemeiată pe prevederile art. 77
lit. b) din Legea nr. 31/1894, emiterea publicaţiei prealabile necesare
era de competenţa tribunalului ultimului domiciliu comun al soţilor.
Cererea va cuprinde date referitoare la părăsirea domiciliului conjugal,
la ultima reşedinţă cunoscută a soţului plecat, precum şi la faptul că
reşedinţa acestuia este necunoscută de cel puţin un an. Instanţa va numi
un curator pentru soţul absent şi va dispune emiterea unei publicaţii
prin care îl soma pe cel absent ca în termen de un an să restabilească
convieţuirea conjugală. Somaţia se afişa la sediul tribunalului şi se
publica de două ori într-un ziar oficial. Termenul de un an curgea de la
a doua publicare în ziar. încheierea prin care se ordona emiterea publi
caţiei nu putea fi atacată cu recurs. In cazul ambelor situaţii de mai sus,
în cuprinsul somaţiei se încunoştinţa soţul ce a părăsit domiciliul că,
neconformarea sa va duce la admiterea cererii de divorţ.
281. Ordonanţa nr. 43/1920, prin art. 2, a prevăzut că în cazul
proceselor de divorţ întemeiate pe art. 77 lit. a) şi b) din Legea
nr. 31/1894 judecata se va face în complet de un judecător din cadrul
tribunalului competent, care va judeca însă după regulile de proce
dură stabilite pentru judecătoriile de ocoale.
Cererea de chemare în judecată trebuia să cuprindă toate ele
mentele necesare pentru stabilirea articolului în baza căruia se solicita
desfacerea căsătoriei sau separaţia, dovada că s-a îndeplinit sau nu
este necesară procedura prealabilă expusă mai sus, dovada că s-a
încercat împăciuirea prealabilă, date privitoare la încheierea căsăto
riei, la naşterea copiilor şi eventualul deces al acestora, cu alăturarea
de copii ale actelor doveditoare. Dacă cererea era incompletă preşe
dintele tribunalului putea refuza emiterea citaţiei şi obliga reclamanr
tul să-şi întregească cererea, conform dispoziţiilor de drept comun din
procedură. Instanţa putea refuza acceptarea cererii şi în cazul în care
reclamantul evident nu era îndreptăţit la intentarea acţiunii sau dacă, în
cazul părăsirii infidele nu se urmase procedura prealabilă de notificare
a soţului care a plecat din domiciliul conjugal. Dacă legiuitorul preve
dea un termen de intentare a acţiunii (Legea nr. 31/1894) sau dacă

instanţa era necompetenta se putea da o încheiere de neacceptare a
cererii.
282. în cazul în care nu se parcursese procedura prealabilă de
îm păciuire sau dacă trecuseră mai mult de 30 de zile de la realizarea
acesteia până la introducerea acţiunii se ordona încercarea de împă
ciuire anterior rezolvării petiţie de înaintare a acţiunii. împăcarea
prealabilă se putea omite numai dacă partea adversă avea reşedinţa în
străinătate sau dacă pentru realizarea acesteia se întâmpinau mari
greutăţi.
283. Prin Ordonanţa nr. 43/1920 s-a suprimat procedura prepa-
ratorie înscrisă în art. 655-663, care s-a contopit cu dezbaterea
asupra fondului procesului, fixându-se astfel termen direct în şedinţă.
Procedura preparatorie se desfăşura în faţa unui judecător delegat
care era obligat ca prin ascultarea părţilor, a reprezentanţilor legali ai
părţilor, a părinţilor acestora sau a altor persoane să clarifice starea de
fapt şi să pregătească probaţiunea.
284. Când acţiunea de divorţ se baza pe art. 76, art. 78-80 din
Legea nr. 31/1894 instanţa era datoare să stabilească mai întâi, prin
încheiere, perioada de vieţuire separată, indicând data calendaristică
de împlinire a termenului. Această încheiere era interlocutorie şi nu
prejudeca fondul1, sentinţa dată pe fondul cauzei putând să aibă ca
soluţie şi respingerea cererii de divorţ.2
285. Până la rămânerea definitivă a sentinţei de divorţ reclamantul
putea renunţa în orice stadiu al procedurii la acţiunea sa, fără acordul
pârâtului.
286. De asemenea, până la închiderea dezbaterilor premergătoare
sentinţei primei instanţe, reclamantul putea invoca şi motive noi de
divorţ pe care nu le-a valorificat în acţiune, chiar dacă acestea, dato
rită trecerii termenului, nu ar mai fi putut fi invocate pe calea unei
acţiuni independente. Acelaşi drept îl avea şi pârâtul care intentase
cerere reconvenţională, condiţia unică pentru amândouă părţile fiind
însă aceea ca motivul să mai subziste.
1S. Laday, op. cit., pct. 564, D. III. 9/166.

2 S. Laday, op. cit., pct. 560, C. 2251/1898.
287. In ceea ce priveşte probele exista şi la acea dată îngrădirea

probei cu interogatoriul, acesta fiind admis numai pentru menţinerea
căsătoriei.
288. Dacă la termenul fixat pentru dezbateri nu se prezenta pârâtul
se putea păşi la judecarea cauzei. Dacă însă nu se prezenta reclaman
tul sau acesta nu dorea dezbaterea cauzei, cu sau fără prezenţa
pârâtului, instanţa declara prin încheiere stins procesul. In termen de
15 zile de la pronunţarea acestei încheieri reclamantul putea să soli
cite un nou termen justificându-şi lipsa de la termenul precedent.
Potrivit art. 674, după intentarea acţiunii sau după cererea de
împăciuire prealabilă ori vieţuire separată instanţa putea să ia măsuri
provizorii cu privire la încredinţarea copiilor minori comuni, la
pensia de întreţinere pentru aceştia precum şi pentru femeie. Proba
toriul era sumar putând fi omisă audierea părţii adverse, iar încheierea
era executorie şi supusă numai recursului. Hotărârea putea fi modi
ficată dacă se modificau împrejurările avute în vedere la luarea ei.
289. Moartea unuia dintre soţi înainte de rămânerea definitivă a
sentinţei de divorţ ducea la întreruperea judecăţii şi la constatarea
desfacerii căsătoriei prin deces.
Sentinţa dată de prima instanţă putea fi atacată cu apel. în apel nu
se putea introduce cerere reconvenţională şi nici nu puteau fi valori
ficate motive care nu au fost dezbătute la prima instanţă. Absenţa
părţilor legal citate de la dezbaterea apelului nu împiedică soluţio
narea acestuia.
Revizuirea nu era permisă ca şi cale de atac în cazul hotărârilor
de divorţ în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei.
Secţiunea 5. Evoluţia procedurii de judecată

a divorţului reglementată prin Codul familiei
şi Codul de procedură civilă
290. La data intrării în vigoare a Codului familiei procedura

divorţului era reglementată în art. 607-619 C. proc. civ.
Competenţa materială revenea tribunalului, iar competenţa terito
rială era cea a tribunalului de la domiciliul comun al soţilor. Dacă
părţile nu au avut un domiciliu comun, competenţa revenea tribu
nalului de la domiciliul pârâtului. In cazul în care soţul pârât nu avea
domiciliul în ţară sau nu avea domiciliul cunoscut competenţa se

stabilea după domiciliul reclamantului (art. 5 şi art. 607 C. proc. civ.).
La acţiunea de divorţ introdusă de reclamant pârâtul putea intro
duce cerere reconvenţională cel mai târziu până la prima zi de
înfăţişare în şedinţă publică, sub sancţiunea decăderii soţului pârât de
a cere desfacerea căsătoriei, în afară de cazul în care cererea recla
mantului a fost respinsă şi au intervenit ulterior motive temeinice de
divorţ (art. 608-610 C. proc. civ.)
Prezenţa personală a soţilor era obligatorie în faţa primei instanţe
pentru a se da lămuriri şi a se încerca împăcarea lor. Era exceptat doar
soţul care executa o pedeapsă privativă de libertate, suferea de o
boală gravă, era interzis sau locuia în străinătate. In aceste cazuri era
permisă reprezentarea prin mandatar (art. 614 C. proc. civ.).
Dacă reclamantul nu se prezenta acţiunea se respingea ca
nesusţinută (art. 616 C. proc. civ.).
291. în faţa primei instanţe procesul de divorţ parcurgea două
faze: prima fază în camera de chibzuire şi a doua în şedinţă publică.
Prima fază se desfăşura numai în prezenţa judecătorului şi a
soţilor, care erau citaţi la un termen anume stabilit, ulterior introdu
cerii cererii de despărţenie, dându-li-se sfaturi de împăcare. Dacă
împăcarea nu se realiza sau pârâtul nu se înfăţişa şi reclamantul
stăruia în cerere, se acorda termen în şedinţă publică. In cazul în care
cererea de divorţ se întemeia pe alienaţie mintală cronică sau debi
litate mintală, pe o boală gravă cronică şi contagioasă ori dacă soţul
pârât era condamnat la o pedeapsa privativă de libertate de cel puţin
3 ani sau dacă era declarat dispărut prin hotărâre judecătorească,
această primă fază nu mai era necesară, întrucât se ştia dinainte că
soţul se află într-o situaţie excepţională şi este în imposibilitate de a
se prezenta, procedura devenind inutilă.
A doua fază avea loc, după cum am arătat, în şedinţă publică, unde
primordial se încerca o nouă împăcare a părţilor, după care, dacă
aceasta nu reuşea, se trecea la propunerea şi administrarea probelor.
292. în materie de probe era admisă mărturia rudelor şi a afinilor
până la gradul al treilea inclusiv, fiind exceptaţi descendenţii. Intero
gatoriul nu putea fi utilizat ca mijloc de probă pentru dovedirea
motivelor de divorţ.
293. Pe tot parcursul procesului de divorţ se puteau lua măsuri
provizorii pe calea ordonanţei preşedinţiale în ceea ce priveşte:
încredinţarea provizorie a copiilor minori până la pronunţarea hotă

rârii de divorţ, ţinându-se seama de interesele exclusive ale acestora;
întreţinerea ce trebuia acordată copiilor; întreţinerea între soţi; folo
sinţa locuinţei comune a soţilor. Aceste măsuri puteau fi luate la
solicitarea soţilor, iar cele privitoare la copii şi la cererea procurorului
sau autorităţii tutelare.
294. Reclamantul putea renunţa la divorţ pe tot parcursul pro
cesului în faţa instanţei de fond chiar dacă pârâtul se împotrivea.
împăcarea soţilor ducea la stingerea procesului de divorţ.
Divorţul se pronunţa din vina soţului pârât şi numai dacă se dove
dea şi vina concurentă a soţului reclamant se putea desface căsătoria
din vina ambilor soţi. In lipsa cererii reconvenţionale, căsătoria nu se
putea desface din vina soţului reclamant. Dacă în timpul divorţului
unul dintre soţi deceda procesul înceta, neputând fi continuat de
moştenitori, acţiunea de divorţ având un caracter strict personal.
în afara soluţiei dată în ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei
hotărârea de divorţ trebuia să cuprindă, în mod obligatoriu, menţiuni
privind încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare, precum
şi contribuţia fiecărui părinte necesară îndeplinirii acestor sarcini,
chiar în lipsa cererii exprese a soţilor.
La cererea soţilor, odată cu divorţul, se puteau rezolva chestiuni
privitoare la fixarea pensiei de întreţinere între soţi, atribuirea locuin
ţei comune, stabilirea numelui pe care soţii îl vor purta după desfa
cerea căsătoriei şi împărţirea bunurilor comune.
295. Hotărârea de divorţ se putea ataca cu recurs (calea de atac a
apelului fiind abrogată prin Decretul nr. 132/19.06.1952, recursul
rămânând singura cale de atac ordinară), cu contestaţie în anulare şi
cu recurs în supraveghere. Revizuirea în materia divorţului era
inadmisibilă ca şi în prezent.
Căsătoria era considerată desfăcută din ziua în care hotărârea prin
care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.
296. Decretul nr. 779/1966 a adus importante modificări proce
durii divorţului astfel:
- cererea de divorţ trebuia prezentată personal de către soţul
reclamant preşedintelui instanţei;
- faza de conciliere în faţa preşedintelui instanţei era mult mai
laborioasă întrucât la primirea cererii preşedintele dădea sfaturi de
împăcare soţului reclamant, iar dacă acesta stăruia în desfacerea
căsătoriei fixa un termen pentru înfăţişarea ambilor soţi când stăruia

din nou pentru împăcarea lor;
- după încercarea de împăcare a soţilor, dacă aceasta nu reuşea
sau soţul pârât nu se înfăţişa, deşi fusese legal citat, s-a introdus
instituţia termenului de gândire obligatoriu care varia între minimum
6 luni, dacă nu existau copii minori şi maximum 1 an, dacă aceştia
existau. După împlinirea acestui termen, părţile erau citate din nou şi
preşedintele avea posibilitatea fie să fixeze termen de judecată fie,
dacă considera util, să le dea un nou termen de gândire de cel mult
6 luni. După expirarea acestui nou termen de gândire, la cererea
reclamantului, deci nu din oficiu ca prima dată, preşedintele fixa
termen pentru judecarea cererii;
- dacă la termenele de conciliere în camera de consiliu recla
mantul nu se prezenta procesul se suspenda, prevedere inexistentă
anterior;
- s-a introdus posibilitatea judecării cererii de divorţ, în a doua
fază, şi în camera de consiliu dacă se considera de către instanţa de
judecată că astfel s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a
probelor. în toate cazurile însă hotărârea se pronunţa în şedinţă
publică;
- a doua fază de judecată a fost prelungită şi ea în sensul că la
primul termen în şedinţă publică instanţa era datoare să stăruie în
împăcarea soţilor, iar dacă aceştia nu voiau să se împace păşea la
propunerea probelor, însă încuviinţarea acestora se făcea la un termen
ulterior. La termenul la care se încuviinţau probele nu se puteau şi
administra, fiind obligatorie acordarea unui nou termen de judecată;
- împăcarea soţilor, ca modalitate de stingere a procesului de
divorţ, a fost considerată posibilă şi în faţa instanţei de recurs, chiar
dacă recursul nu era timbrat conform legii;
- termenul de recurs a fost prelungit la 30 de zile şi curgea numai
de la comunicarea hotărârii;
- recursul reclamantului era respins ca nesusţinut dacă acesta nu
se prezenta la judecată fiind prezent numai pârâtul, pe când recursul
pârâtului se judeca chiar dacă acesta nu era prezent şi se înfăţişa
numai reclamantul;
- căsătoria era considerată desfăcută numai din ziua în care se
făcea menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de
căsătorie. Această menţiune trebuia făcută în termen de 2 luni de la
rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ şi numai la cererea soţului
care a obţinut divorţul. Neefectuarea menţiunii în termenul arătat mai
sus ducea la rămânerea fără efect a hotărârii de divorţ. O nouă acţiu

nea putea fi introdusă numai pentru fapte noi, soţul reclamant
putându-se însă sprijini şi pe faptele constatate în hotărârea rămasă
fără efect;
- nu s-a mai reglementat expres posibilitatea ca pe parcursul
procesului de divorţ să se poată lua măsuri vremelnice, pe calea
ordonanţei preşedinţiale, cu privire la încredinţarea minorilor, pensia
de întreţinere datorată pentru aceştia şi folosinţa locuinţei.
297. După cum se poate observa, actul normativ din 1966 a
înăsprit condiţiile în care se putea obţine divorţul introducând o nouă
instituţie, cea a termenului de gândire obligatoriu, care era menit să
dea posibilitatea părţilor să reflecteze asupra temeiniciei dorinţei lor
de a desface căsătoria. Noua procedură a condus la faptul că un
proces de divorţ putea să dureze, în cele mai fericite condiţii, cel
puţin doi ani şi jumătate. Aşa cum am arătat şi mai sus, această proce
dură era aplicabilă indiferent de motivul de divorţ invocat, întrucât
Decretul nr. 779 a eliminat motivele de divorţ determinate prevăzute
în anteriorul art. 615.
Odată cu reintroducerea motivelor de divorţ determinate, prin
Decretul 680/1969, s-a modificat şi procedura divorţului referitoare la
acestea, stipulându-se în art. 6131 ca termenele de gândire din prima
fază a procesului de divorţ nu simt aplicabile în cazul cererilor de
divorţ bazate pe aceste motive.
298. Dinamica vieţii sociale şi observaţiile bazate pe practica judi
ciară au făcut însă ca legiuitorul să fie nevoit să intervină din nou în
reglementarea procedurii divorţului în anul 1974 prin Decretul nr. 174.
Modificările aduse prin acesta au nuanţat procedura divorţului astfel:
- termenele de gândire din prima fază a procesului au fost reduse
în cazul căsătoriilor din care nu au rezultat copii minori fiind cuprinse
între minimum 3 luni şi maximum 6 luni, la căsătoriile din care au
rezultat copii minori fiind păstrate termenele de minimum 6 luni şi
maximum 1 an.
- după împlinirea acestui termen de gândire cauza se repunea pe
rol numai la cererea reclamantului, şi nu din iniţiativa preşedintelui ca
în reglementarea anterioară, înlăturându-se însă posibilitatea preşe
dintelui de a acorda un nou termen de gândire dacă constata că părţile
nu s-au împăcat sau pârâtul nu se prezenta şi obligându-1 să fixeze
termen în şedinţă publică.
II. Procedura d e ju d e c a tă a divorţului în legiuirile româneşti 151
- art. 6131 a fost modificat separându-se motivele determinate de

divorţ în două categorii. Pentru cele din prima categorie, care
cuprindeau motivul că soţul pârât suferă de alienaţie sau debilitate
mintală cronică, este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească
definitivă sau este plecat din ţară de cel puţin 2 ani, părăsindu-şi
soţul, preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, fixa direct
termen de judecată în şedinţă publică. Pentru cele din a doua cate
gorie, care vizau motivul că soţul pârât a fost condamnat pentru tenta
tivă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soţului reclamant,
instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a
soţului reclamant, nedenunţarea acestor fapte ori favorizarea acelora
care le-au săvârşit sau a fost condamnat pentru săvârşirea unei infrac
ţiuni la viaţa sexuală; soţul pârât a fost condamnat pentru una sau mai
multe infracţiuni săvârşite cu intenţie, altele decât cele arătate ante
rior, să execute pedeapsa închisorii de cel puţin 3 ani sau soţii trăiesc
despărţiţi de cel puţin 5 ani, preşedintele instanţei, după ce dădea
sfaturi de împăcare reclamantului, fixa termen în vederea împăcării în
camera de consiliu, iar dacă soţii nu se împăcau sau pârâtul nu se
înfăţişa, fixa termen de judecată în şedinţă publică fără să mai acorde
termen de gândire.
- s-a introdus un nou art. 6132 prin care s-a reglementat din nou
expres posibilitatea instanţei ca pe calea ordonanţei preşedinţiale, pe
tot parcursul procesului de divorţ, să se poată lua măsuri vremelnice
în ceea ce priveşte încredinţarea copiilor minori, obligaţia de între
ţinere, şi folosinţa locuinţei, adăugându-se faţă de vechea reglemen
tare şi posibilitatea de a se statua provizoriu asupra încasării alocaţiei
de stat pentru copii.
- de asemenea, s-a prevăzut că data rămânerii definitive a hotă
rârii de divorţ este data la care se consideră desfăcută căsătoria,
revenindu-se asupra necesităţii efectuării menţiunilor pe marginea
actului de căsătorie sub sancţiunea lipsirii de efect a hotărârii.
299. O nouă modificare a procedurii divorţului a avut loc prin
Decretul nr. 312/1977 care a simplificat-o şi mai mult în ceea ce
priveşte motivele prevăzute la art. 6131 alin. (1), lit. a), b) şi c)
(alienaţia sau debilitatea mintală cronică, dispariţia şi stabilirea în
străinătate) când, în afara faptului că la primirea cererii se fixa termen
direct în şedinţă publică, s-a stipulat că instanţa poate pronunţa
divorţul pe baza probelor chiar la prima zi de înfăţişare.
300. în fine, tot în anul 1977, prin Decretul nr. 475 s-a modificat
alin. (1) şi (2) din art. 613 în sensul că s-a eliminat termenul de
gândire în cazul căsătoriilor din care nu au rezultat copii minori, după
primul termen din camera de consiliu preşedintele fixând termen
direct în şedinţă publică, în cazul în care părţile nu se împăcau.
301. Cea mai recentă modificare a procedurii divorţului s-a
realizat prin Legea nr. 59/1993, iar prevederile cuprinse în această
modificare şi care sunt aplicabile şi în prezent, vor fi examinate în
capitolele următoare ce doresc să realizeze o analiză cât mai cuprin
zătoare a particularităţilor procedurii de desfacere a căsătoriei.
Capitolul III
Instanţa competentă
Secţiunea 1. Precizări prealabile
302. Pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ competenţa generală

revine instanţelor judecătoreşti, singurele îndrituite să verifice exis
tenţa motivelor temeinice care pot duce la disoluţia unei familii şi sin
gurele care pot verifica îndeplinirea condiţiilor legale pentru divorţul
prin consimţământ.
în majoritatea ţărilor europene şi în S.U.A. s-au constituit tribu
nale speciale pentru afacerile de familie sau există secţii specializate
în cadrul instanţelor care judecă numai astfel de procese.
Având în vedere importanţa familiei în societate, nevoia de înţele
gere a ceea ce înseamnă o relaţie de familie şi alinierea la cerinţele
europene, s-a dovedit necesară înfiinţarea şi în România a unor astfel
de instanţe sau cel puţin a unor secţii specializate, întrucât, de multe
ori, procesele de divorţ sunt tratate cu superficialitate sau de jude
cători care nu înţeleg complexitatea unei relaţii de familie pentru
simplul motiv că nu au o experienţă proprie şi nici o specializare în
acest domeniu. O soluţie arbitrară în acest domeniu poate traumatiza
pentru perioade lungi de timp atât adulţii implicaţi în proces cât şi
minorii, care fără voia lor, de cele mai multe ori, devin obiect de
dispută sau de şicană, fiind supuşi unor presiuni şi denaturări ale
realităţii ce pot lăsa sechele pentru toată viaţa.
Secţiunea 2. Competenţa materială
303. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară este primul

act normativ care a statornicit existenţa unor instanţe sau a unor
complete specializate în judecarea cauzelor cu minori şi de familie.
La doar zece luni de la intrarea în vigoare, legea a suferit modificări
relativ ample prin Legea nr. 247/2005, modificări ce au afectat şi
concepţia iniţială privind instanţele de minori şi familie, instanţe a
căror competenţă materială în domeniul divorţului ne interesează în

prezenta secţiune.
Vom încerca în continuare o analiză a prevederilor iniţiale ale
legii şi o prezentare a actualei reglementări.
304. Prin această nouă lege se dispunea înfiinţarea şi în România
a tribunalelor pentru minori şi familie, iar în art. 41 erau regle
mentate categoriile de cauze ce intrau în competenţa acestor instanţe.
Astfel, în materie civilă, cea care ne interesează din perspectiva
acestei lucrări, tribunalele pentru minori şi familie urmau să judece
cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime
privind persoana minorilor, decăderea din drepturile părinteşti, cere
rile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încu
viinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind
raporturile de familie.
305. Legea sus-menţionată a intrat în vigoare la 29 septembrie
2004. Având în vedere că înfiinţarea unor tribunale specializate pe
întreg teritoriul ţării necesita atât un efort economic important, din
punct de vedere al spaţiilor şi logisticii, dar şi al personalului, cât şi'
un efort în sporirea numărului judecătorilor şi instruirea lor, în
art. 130 din lege s-au prevăzut câteva dispoziţii tranzitorii.
în primul rând, în alineatul (2) al articolului menţionat s-a stipulat
că tribunalele specializate vor începe să funcţioneze până cel mai
târziu la data de 1 ianuarie 2008. Aşadar, înfiinţarea tribunalelor
pentru minori şi familie urma să se facă eşalonat, pe parcursul a 3 ani
şi jumătate. Primul tribunal de acest fel a fost înfiinţat la Braşov.
în al doilea rând, pentru ca tribunalele nou înfiinţate să nu fie
aglomerate de la bun început cu toate cauzele ce le-ar reveni potrivit
art. 41 din lege şi pentru a se asigura o competenţă materială unitară
pe întreg teritoriul ţării, în alineatul (3) s-a prevăzut că până la
1 ianuarie 2008, tribunalele pentru minori şi familie înfiinţate vor
judeca numai cauzele prevăzute la art. 41 şi art. 42 care sunt în
competenţa de primă instanţă a tribunalului. Aşa fiind până la
începutul anului 2008 cauzele având ca obiect desfacerea căsătoriei
continuau să fie în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, chiar
şi în localităţile unde se vor fi înfiinţat deja tribunalele specializate.
După această dată, competenţa în primă instanţă urma să revină
tribunalelor pentru minori şi familie.
în al treilea rând, în alineatul (4), legiuitorul a reglementat înfiin
ţarea secţiilor sau completelor specializate în cadrul tribunalelor de
III. Instanţa com petentă 155
drept comun până la înfiinţarea tribunalelor specializate, astfel încât

acestea preluau competenţa de primă instanţă a tribunalelor pentru
minori şi familie în cazul în care legi speciale, cum este Legea
nr. 272/2004, prevedea competenţa de primă instanţă la tribunal şi jude
cau în aceleaşi complete sau secţii cauzele de acest gen aflate în acel
moment în competenţa tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 C. proc. civ.
Este de observat însă că aceste secţii sau complete specializate
continuau să existe în cadrul tribunalelor de drept comun şi după
înfiinţarea tribunalelor specializate pe întreg teritoriul ţării pentru că
ele urmau să judece apelurile împotriva hotărârilor de primă instanţă
date de tribunalele pentru minori şi familie susceptibile de această
cale de atac.
în concluzie, până la data de 1 ianuarie 2008, competenţa în primă
instanţă în judecarea cauzelor de divorţ revenea în continuare jude
cătoriei, ca şi până la apariţia Legii nr. 304/2004, iar după această
dată competenţa de primă instanţă trecea la tribunalele pentru minori
şi familie.
306. Urmare modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005
înfiinţarea tribunalelor specializate nu mai este obligatorie, iar cele
înfiinţate sau care se vor înfiinţa vor prelua spre judecată cauzele de
competenţa tribunalului (art. 37).
Este însă prevăzută în mod obligatoriu înfiinţarea unor secţii sau
complete specializate pentru minori şi familie la judecătorii [art. 39
alin. (2)], la tribunale [art. 36 alin. (3)] şi la curţile de apel [art. 35
alin. (2)].
307. în concluzie, competenţa materială în judecarea cauzelor
de divorţ revine în primă instanţă secţiei sau completului specializat
din cadrul judecătoriei, în apel tribunalului pentru minori şi familie,
dacă acesta este înfiinţat, sau secţiei ori completului specializat al
tribunalului de drept comun, iar în recurs secţiei sau completului
specializat al curţii de apel.
De altfel, această nouă concepţie a legiuitorului se pliază pe pre
vederile codului de procedură civilă care reglementează competenţa
materială a instanţelor.
308. Nu putem să încheiem discuţia privitoare la competenţa
materială în judecarea cauzelor de divorţ fară să semnalăm existenţa
unei opinii apărute anterior modificării Legii nr. 304/2004 prin Legea
nr. 247/2005 şi care are justeţea ei din punct de vedere al argumen

tării, dar care nu a fost îmbrăţişată de legiuitor.1
Potrivit acestei opinii, păstrarea competenţei materiale, în jude
carea cauzelor de divorţ, a judecătoriei în primă instanţă, a tribuna
lului specializat în apel şi a curţii de apel în recurs contravine scopu
lui pentru care au fost înfiinţate tribunalele specializate, deoarece
duce la exceptarea de la jurisdicţia instanţei special create a unei
importante categorii de litigii din domeniul raporturilor de familie.
Or, scopul instituirii tribunalelor pentru minori şi familie a fost
tocmai scoaterea din competenţa instanţelor de drept comun a acestor
cauze, scop care nu se mai regăseşte în această ordine de competenţă.
Autorii articolului propuneau ca tribunalelor specializate să le revină
competenţa de soluţionare a divorţului în primă instanţă, apelul să fie
judecat de tribunalele de drept comun, iar recursul de curţile de apel.
După cum am arătat, legiuitorul nu a îmbrăţişat această ipoteză şi
credem că, în afara efortului financiar semnificativ care ar fi trebuit
realizat pentru înfiinţarea tribunalelor specializate în acest domeniu,
alături de alte tribunale specializate, s-a avut în vedere şi efortul
financiar la care ar fi fost supuse părţile obligate să se deplaseze
pentru fiecare termen din localităţile de domiciliu în localitatea reşe
dinţă de judeţ în care funcţionează tribunalul pentru minori şi familie.
Pe de altă parte însă, şi autorii articolului au de partea lor justeţea
argumentului referitor la disiparea scopului pentru care au fost
înfiinţate aceste tribunale.
Credem însă că actuala reglementare poate să îşi păstreze consis
tenţa în măsura în care se va realiza cu consecvenţă un program de
formare profesională a judecătorilor care fac parte din completele
specializate în acest domeniu.
Secţiunea 3. Competenţa teritorială
309. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este în

principiu relativă, art. 19 C. proc. civ. prevăzând că părţile pot con
1 Gh. Durac, N.H. Ţiţ, Consideraţii referitoare la contradicţia dintre

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Codul de procedură
civilă, în legătură cu determinarea instanţei competente să soluţioneze
cererile de divorţ, în Dreptul nr. 5/2005, p. 135-139.
veni, prin înscris sau declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile

privitoare la bunuri să fie judecate şi de alte instanţe decât cele care,
potrivit legii, au competenţa teritorială, în afară de cazurile cuprinse
în art. 13-16. Din cuprinsul normei instituite de art. 19, coroborată cu
cele prevăzute în art. 13-16, rezultă fară dubiu că părţile pot conveni
asupra competenţei teritoriale numai în pricinile privitoare la bunuri
şi nu în cele privitoare la starea şi capacitatea persoanei. Pentru
acestea din urmă, competenţa teritorială este cârmuită de norme cu
caracter absolut.
310. In cazul acţiunilor de divorţ norma de competenţă este înscrisă
în art. 607 C. proc. civ. Acest articol prevede că pentru judecarea cere
rilor de despărţenie este competentă judecătoria de la ultimul domiciliu
comun al soţilor. Iată deci că avem o normă cu caracter absolut, atră
gând ca atare incidenţa art. 159 pct. 3 C. proc. civ., care stipulează că
necompetenţa este de ordine publică când pricina este de competenţa
unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.
Această competenţă teritorială absolută este atrasă numai dacă la
data introducerii acţiunii cel puţin unul dintre soţi mai locuia în
circumscripţia judecătoriei în care s-a aflat ultimul domiciliu comun
al lor. Nu prezintă interes dacă cel ce locuieşte în circumscripţia
judecătoriei ultimului domiciliu comun este reclamantul sau pârâtul şi
nici dacă acesta locuieşte efectiv la adresa ultimului domiciliu comun
sau doar în raza de competenţă a judecătoriei.1 Interpretarea în acest
sens a dispoziţiilor legale este dată de analizarea completă a preve
derilor cuprinse în art. 607 C. proc. civ.
Schimbarea ulterioară sesizării instanţei a domiciliului părţilor nu
va influenţa competenţa teritorială a instanţei.2
De asemenea, nu va schimba competenţa teritorială a instanţei
nici faptul că pentru o perioadă determinată de timp, în concediul de
odihnă, una din părţi a locuit efectiv la un alt domiciliu.3
311. în literatura şi practica juridică s-a decis constant că noţiunea
de «domiciliu», în sensul art. 607 C. proc. civ., are în vedere domi
1 V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II,

Ed. Naţional, 1997, Bucureşti, p. 511-512.
2 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 552/1980, în C.D. 1980, p. 161
şi Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 567/1969 în C.D. 1969, p. 175.
3 Trib.jud. Hunedoara, decizia civilă nr.550/1979, în R.R.D.nr. 11/1997,
p. 64.
ciliul efectiv al soţilor, fiind irelevant faptul că aceştia nu aveau

mutaţie temporară sau definitivă în acea localitate.1
In situaţia în care soţii nu au avut un domiciliu comun sau, la data
introducerii acţiunii, niciunul dintre ei nu mai locuieşte în circumscrip
ţia judecătoriei ultimului domiciliu comun, art. 607 C. proc. civ. preve
de competenţa teritorială a judecătoriei în raza căreia se află domiciliul
pârâtului, ceea ce înseamnă întoarcerea la norma de competenţă
înscrisă în art. 5 C. proc. civ.2
312. In fine, ultima situaţie reglementată de art. 607 C. proc. civ.
vizează cazul în care soţul pârât are domiciliul în străinătate, când
acţiunea se va îndrepta la instanţa domiciliului reclamantului. în legă
tură cu această reglementare unii autori adaugă şi alternativa în care
pârâtul are reşedinţa în străinătate, considerând că este aplicabilă
aceeaşi normă de competenţă.3
Având în vedere că norma de competenţă cuprinsă în art. 607 este
o normă de ordine publică, considerăm ca ea este de strictă interpre
tare, iar legiuitorul nu a cuprins şi această situaţie. Soluţia ar fi ca în
situaţia în care pârâtul are domiciliul în ţară, iar reşedinţa în străi
nătate acţiunea să fie introdusă la judecătoria în circumscripţia căreia
se situează domiciliul pârâtului şi numai în situaţia în care pârâtul are
domiciliul în străinătate iar reşedinţa în ţară sau nu are reşedinţa în
ţară să fie aplicabile prevederile ce îndreaptă acţiunea reclamantului
la instanţa domiciliului său.
313. Ce se întâmplă însă în cazul în care nu se cunoaşte domi
ciliul pârâtului ci numai reşedinţa sa sau nu se cunoaşte nici domi
ciliul, nici reşedinţa acestuia ? După cum bine se observă în literatura
de specialitate4 legiuitorul tace. în aceste condiţii, ar trebui să ne
întoarcem la regula înscrisă în art. 5, competenţa revenind instanţei de
la reşedinţa pârâtului, în primă variantă, şi instanţei de la domiciliul
1 Trib. Suprem, col. civ., decizia civilă nr. 905/1963, în C.D. 1963,
p. 233, Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 242/1985, în R.R.D.
nr. 8/1985, p. 66.
2 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 1835/1972, în C.D.
1972, p. 270 şi mai recent C.S.J., Secţia civilă, decizia civilă nr. 229/1996,
în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1996, p. 93.
3 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 512.
4 Idem, p. 512-513.
reclamantului în a doua variantă.1 Doctrina şi jurisprudenţa au decis

însă că în ambele variante acţiunea de divorţ se va îndrepta la jude
cătoria domiciliului reclamantului.2
314. Normele de competenţă teritorială înscrise în art. 607
C. proc. civ. nu sunt de natură dispozitivă, ci au caracter imperativ,
nici părţile şi nici instanţa neputându-le înlătura.3 Datorită caracte
rului imperativ al normelor, reclamantul nu are posibilitatea de
alegere între mai multe instanţe deopotrivă competente, el trebuind să
intenteze acţiunea în ordinea şi în condiţiile stabilite de lege.
Tot datorită caracterului imperativ al normelor, potrivit art. 159 şi
art. 162 C. proc. civ., excepţia de necompetenţă teritorială în materie
de divorţ poate fi ridicată în tot cursul procesului, atât în fond cât şi în
apel, şi chiar în faţa instanţei de recurs dacă nu necesită verificări a
unor împrejurări de fapt din afara dosarului.4
315. De curând, în literatura juridică s-a făcut o propunere
de lege fe r e n d a cu privire la competenţa teritorială în cazul divor
ţului prin consimţământul soţilor.5 Autoarea articolului consideră
că normele care reglementează competenţa teritorială în cazurile de
desfacere a căsătoriei prin acordul părţilor ar trebui să fie dispozitive
şi nu imperative. Propunerea sa porneşte de la o situaţie de fapt
concretă, în care cei doi soţi aveau reşedinţa stabilită în străinătate şi
nu avuseseră şi nici nu aveau domiciliu comun în ţară, în acest caz
urmând a fi competentă orice judecătorie din România, la alegerea
comună a soţilor. De asemenea, propune ca în cazul în care soţii au
avut un domiciliu comun, dar niciunul nu mai locuieşte acolo, ambii
având reşedinţa în străinătate, competenţa teritorială să fie lăsată la
alegerea soţilor. Este de netăgăduit că în atare situaţii, nereglementate
1 T.R. Popescu, op. cit., p. 529; M. Tăbârcă, Drept procesual civil,

voi. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti. 2005, p. 247.
2 a se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., nota 111, p. 513.
3 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 513,1. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de
drept procesual civil, voi. I, Universitatea din Bucureşti, 1981, p. 121;
I. Leş, Proceduri civile speciale, Ed. AII Beck, 2000, Bucureşti, p. 111, Trib.
Suprem, Secţia civilă, decizia civilă nr. 2106/1972, în C.D. 1972, p. 271.
4 Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 281/1984, în R.R.D. nr. 6/1984,
p. 62.
5 A. Ştefan, Propunere de lege ferenda în materia competenţei terito
riale a instanţelor în cazul cererii de desfacere a căsătoriei prin acordul
ambilor soţi, în Dreptul nr. 6/2004, p. 130-131.
160 Titlul II, Particularităţile procedurii divorţului
de norma internă, care nu le-a avut în vedere la data la care a fost

edictată, stabilirea competenţei teritoriale a instanţei este destul de
greu de identificat, mai ales în prima ipoteză, însă nu aş înclina în
favoarea propunerii făcute în articol, ci aş fi în favoarea unei norme
de competenţă teritorială tot imperativă, dar reglementată distinct,
poate în favoarea judecătoriei de la locul încheierii căsătoriei, dacă
aceasta s-a încheiat în ţară sau a judecătoriei municipiului Bucureşti,
dacă s-a încheiat căsătoria în străinătate.
316. în art. 611 C. proc. civ. se mai cuprinde o norma derogatorie
de la dreptul comun, în ceea ce priveşte instanţa competentă terito
rial să soluţioneze o cerere de pensie alimentară, stipulându-se că
cererea se va face la judecătoria învestită cu cererea de despărţenie,
chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul
părţilor. Această prevedere este firească dacă cererea de pensie a fost
formulată ca cerere accesorie a divorţului.
Când însă această cerere se face separat, după introducerea cererii
de divorţ, până la soluţionarea acesteia care este instanţa competentă?
Potrivit art. 10 pct. 7 C. proc. civ. combinat cu art. 5 şi art. 12 din
acelaşi cod, în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru
pensie alimentară, în afara domiciliului pârâtului este competentă şi
instanţa domiciliului reclamantului, existând deci o competenţă terito
rială alternativă. Iată însă că, odată pornită acţiunea de divorţ, cererile
făcute de descendenţi, căci numai despre ei poate fi vorba în această
variantă, nu mai pot fi îndreptate decât la judecătoria pe rolul căreia
se află acţiunea de divorţ. Se instituie deci o normă imperativă,
instanţa domiciliului reclamantului nemaifiind competentă.
Faţă de redactarea art. 611 C. proc. civ. apare însă şi o altă proble
mă. In conformitate cu reglementarea cuprinsă în art. 41 alin. (1)
Codul familiei, până la desfacerea căsătoriei soţii îşi datorează între
ţinere. Obligaţia legală de întreţinere existentă între soţi este cuprinsă
şi în art. 86 C. fam. In situaţia în care unul dintre soţi se află în
nevoie, neavând putinţa unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii
de a munci, situaţie prevăzută în alin. (2) al art. 86 C. fam. sunt apli
cabile, după introducerea acţiunii de divorţ, prevederile art. 611
C. proc. civ.? Considerăm că răspunsul este afirmativ, întrucât textul
face referire la pensia alimentară fară a face deosebire între creditorii
acestei pensii alimentare. In aceste condiţii avem din nou o normă
derogatorie, de data aceasta de la prevederile art. 5 C. proc. civ. care
instituie competenţa instanţei domiciliului pârâtului, norma fiind şi în
acest caz imperativă.
Capitolul IV
Participanţii la procesul de divorţ
317. La orice proces civil, atât la activitatea de judecată cât şi la

cea de executare a hotărârilor judecătoreşti, participă mai multe per
soane şi organe: instanţa, părţile, procurorul, martorii, interpreţii,
experţii, avocaţii, organul de executare, alte organe şi persoane.
Unii dintre aceşti participanţi influenţează în mod hotărâtor existen
ţa şi desfăşurarea procesului civil, literatura de specialitate numindu-i
subiecţi ai procesului civil.1 Au această calitate instanţa judecăto
rească, părţile, procurorul şi organul de executare.
La procesele de divorţ pot participa în afara subiecţilor enumeraţi
mai sus martorii, interpreţii, avocaţii, tutorele sau curatorul şi auto
ritatea tutelară.
318. în capitolul precedent am discutat de instanţa judecătorească
sub aspectul competenţei şi vom mai discuta despre rolul ei în capito
lele următoare, pe măsură ce vom analiza particularităţile procedurii
divorţului. De asemenea, rolul şi poziţia organului de executare vor fi
analizate în capitolul destinat executării silite a hotărârii judecătoreşti.
în prezentul capitol ne vom ocupa de părţi, din punct de vedere al
legitimării procesuale şi de procuror, în calitatea lor de subiecţi ai
procesului civil, precum şi de autoritatea tutelară, în calitatea ei de
participant la procesul de divorţ.
Martorii, tutorele sau curatorul şi avocatul vor fi analizaţi în
cadrul probelor şi a instituţiei reprezentării în procesul de divorţ.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 304.

Secţiunea 2. Părţile în procesul de divorţ.

Legitimarea procesuală
319. Acţiunea de divorţ, fiind o acţiune strict personală, nu poate

fi introdusă decât de unul dintre soţi împotriva celuilalt soţ, aceştia
fiind singurele părţi posibile într-o atare acţiune.
în cadrul acestui proces nu sunt incidente prevederile art. 47
C. proc. civ care vizează coparticiparea procesuală activă sau pasivă
şi nici nu poate fi concepută una din formele de participare a terţilor
în procesul civil.
Părţi sau „protagoniştii” acestei acţiuni nu pot fi decât soţii în
calitate de reclamant şi pârât. In cazul introducerii unei cereri recon-
venţionale ei pot avea dubla calitate de reclamant-pârât reconven-
ţional şi pârât-reclamant reconvenţional.
Creditorii soţilor nu pot introduce acţiunea de divorţ pe calea
acţiunii oblice reglementată de art. 974 Cod civil, întrucât acţiunea de
divorţ este strict personală şi vizează starea civilă a persoanei, iar
acţiunea oblică este o acţiune cu conţinut eminamente patrimonial,
articolul sus-menţionat excluzând explicit dreptul creditorului de a
exercita astfel de acţiuni. Opinia este unanimă în această privinţă, atât
în doctrina română cât şi în cea franceză.1
în cazul în care reclamantul dintr-un proces de divorţ moare pe
parcursul derulării procesului, moştenitorii acestuia nu pot continua
acţiunea întrucât, în afara faptului că este o acţiune strict personală, în
baza art. 37 alin. (1) C. fam., la data decesului căsătoria încetează.
Pentru aceleaşi motive, moştenitorii pârâtului nu pot lua locul aces
tuia în proces.
320. Articolul 614 C. proc. civ. prevede în afara obligativităţii
prezenţei personale a părţilor la instanţele de fond şi câteva cazuri în
care este permisă înfăţişarea lor prin mandatar, iar printre aceste
cazuri se numără şi interzisul judecătoresc ce poate fi reprezentat de
tutore. Din această dispoziţie legală în literatura şi practica judiciară
s-a pus problema legitimării procesuale în cazul alienaţilor şi debililor
1 V.M. Ciobanu , op. cit., voi. II, p. 513; I. L eş , op. cit., p. 107;
T.R. Popescu, op. cit., p. 258; I. Deleanu, op. cit., p. 528; G. Rarincescu,
op. cit., p. 507; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,
p. 390; M. Planiol, G. Ripert, op. cit., p. 450.
IV. Participanţii la procesul de divorţ 163
mintali. Problema comportă două aspecte: legitimarea procesuală

activă şi legitimarea procesuală pasivă, care la rândul ei priveşte
alienatul sau debilul mintal neinterzis şi alienatul sau debilul mintal
interzis.
321. în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă a aliena
tului sau debilului mintal neinterzis, precum şi legitimarea proce
suală pasivă a acestuia, opinia este unanimă în sensul că acesta poate
introduce acţiunea de divorţ primind calitatea de reclamant sau poate
sta în proces în calitate de pârât, chiar dacă este internat.1
Soluţia legitimării procesuale active este dată de prezumarea exis
tenţei discernământului la persoanele care nu sunt puse sub inter
dicţie. Prezenţa sau lipsa discernământului sunt stări de fapt care pot
fi probate. Considerându-se că alienatul sau debilul mintal neinterzis
are discernământ, el poate introduce acţiunea de divorţ, cu posibi
litatea de a se dovedi, de către celălalt soţ, lipsa discernământului la
data introducerii acţiunii. Dacă ulterior introducerii acţiunii acesta îşi
pierde luciditatea, va fi reprezentat în instanţă de un curator numit în
condiţiile art. 152 C. fam. Aceeaşi este soluţia şi în cazul în care este
pus sub interdicţie după introducerea acţiunii, numai că în acest caz
va fi reprezentat de tutorele numit tot în condiţiile codului familiei,
facându-se în cauză aplicaţiunea art. 614 C. proc. civ.
în situaţia prezentată mai sus legitimarea procesuală pasivă există
indiferent de prezenţa sau lipsa discernământului persoanei alienate
sau debile mintale neinterzise, întrucât până la punerea sub interdicţie
persoana este prezumată că are discernământ. Luciditatea sa fiind o
stare de fapt, va fi supusă probaţiunii, iar în cazul în care instanţa
constată că pârâtul, datorită bolii de care suferă nu se poate apăra
singur sau nu se poate apăra eficient, va dispune numirea unui
curator. La fel, în cazul în care este pus sub interdicţie în timpul
procesului, va fi reprezentat de tutore în condiţiile aceluiaşi art. 614
C. proc. civ.
322. Controversele au apărut în situaţia alienatului sau debilului
mintal interzis, în ceea ce priveşte legitimarea procesuală activă.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 515; T.R. Popescu, op. cit., p. 258-259;
I.P. Filipescu, Capacitatea procesuală a soţului alienat sau debil mintal în
cazul divorţului, în S.C.J. nr. 3, 1988, Bucureşti, p. 245-247.
164 Titlul 11. Particularităţile procedurii divorţului
într-o primă opinie1, s-a susţinut că în ciuda faptului că art. 614

C. proc. civ. nu face diferenţierea între poziţia de reclamant sau pârât
a interzisului, posibilitatea ca acesta să introducă o acţiune de divorţ
în momentele de luciditate este exclusă. Argumentele aduse s-au
sprijinit pe faptul că incapacitatea interzisului se bazează pe o pre
zumţie de insanitate permanentă şi în consecinţă nu se poate face
distincţie între actele efectuate într-un moment de luciditate şi
celelalte acte, toate actele sale trebuind să fie întotdeauna anulate, că
momentul de luciditate trebuie să existe pe tot parcursul procesului şi,
în fine, că instituţia reprezentării statuată în art. 614 este subsecventă
stabilirii legitimării procesuale active.
într-o a doua opinie, care este majoritară,2 se susţine admisi
bilitatea introducerii acţiunii de divorţ de către soţul pus sub inter
dicţie aflat în momente de luciditate. Principalul argument adus în
sprijinul acestei opinii se referă la faptul că este inadmisibil să
transformăm o incapacitate de exerciţiu într-o incapacitate de folo
sinţă care nu este prevăzută expres de lege.
într-adevăr, cel pus sub interdicţie are capacitate de folosinţă, dar
este lipsit total de capacitate de exerciţiu. Lipsa capacităţii de exer
ciţiu este suplinită de lege prin reprezentarea legală a interzisului,
acesta putând să încheie actele juridice nu personal, ci prin inter
mediul tutorelui. Dar nu toate actele juridice pot fi încheiate prin
reprezentare, cum este cazul celor strict personale, iar pornirea acţiu
nii de divorţ nu este prevăzută nicăieri ca intrând în atribuţiile tuto
relui. în aceste condiţii, dacă nu s-ar recunoaşte interzisului posibi
litatea de a introduce acţiunea de divorţ în momentele sale de
luciditate am transforma incapacitatea de exerciţiu în incapacitate de
folosinţă. Această transformare ar intra în coliziune şi cu art. 41
C. proc. civ. care stipulează că orice persoană care are folosinţa drep
1 O. Rădulescu, Nota I la decizia civilă nr. 2849/1982 a Trib. mun.

Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 49-50;
I R . Popescu, op. cit., p. 258; C. Hamangiu, I. RosettiBălănescu, AlBăicoianu,
op. cit., p. 392.
2 I.P. Filipescu, op. cit., I. Moroianu, Nota II la decizia civilă
nr. 2849/1982 a Trib. mun. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, în R.R.D.
nr. 6/1984, p. 50-53, M. Banu, Acordarea legitimării procesuale active
reprezentantului legal al soţului interzis în acţiunea de divorţ a acestuia,
în S.C.J. nr. 3/1988, Bucureşti, p. 241-244; V.M. Ciobanii, op. cit.,
p. 514-515; I. Leş, op. cit., p. 107-108, I. Deleanu, op. cit., p. 529.
turilor civile poate să fie parte în judecată. De altfel, literatura juridică

română şi străină s-a exprimat constant de-a lungul timpului în sensul
necesităţii introducerii exprese în legislaţie a dreptului persoanei
interzise de a introduce acţiunea de divorţ în momentele de luciditate,
aducând şi argumente care vizează etica şi moralitatea, atunci când
celălalt soţ agravează starea de boală sau nu introduce acţiunea de
divorţ din pure interese patrimoniale.1
Pentru identitate de motive, autorii susţin că interzisul pârât poate
introduce cerere reconvenţională în momente de luciditate.
323. în literatura juridică s-a exprimat şi opinia ca de lege
fe r e n d a să se prevadă şi posibilitatea ca tutorele interzisului să poată
introduce acţiunea de divorţ cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare.2 Argumentele folosite sunt în principal cele expuse mai sus
pentru posibilitatea ca interzisul să introducă acţiunea în momentele
de luciditate, respectiv prevederile art. 41 şi art. 614 din C. proc. civ.
La acestea se adaugă situaţia stipulată în art. 54 alin. (3) C. fam. ce
derogă de la dreptul comun, permiţând tutorelui să introducă acţiunea
în tăgada paternităţii cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare,
ştiut fiind că şi această acţiune este una strict personală, şi se argu
mentează că, aşa cum legiuitorul a putut prevedea această derogare
pentru ocrotirea drepturilor interzisului şi minorului, poate să adauge
şi această nouă derogare. In fine, un ultim argument de ordin juridic
este adus prin invocarea art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 31/1954, care
cuprinde principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor civile,
susţinându-se că dacă soţul interzisului nu introduce cu rea-credinţă
acţiunea de divorţ, în cazul în care persoana pusă sub interdicţie nu
are momente de luciditate, rămâne prinsă în capcana unei căsătorii pe
care nu o poate desface.
Faţă de argumentele expuse considerăm că intervenţia legiuito
rului în acest sens ar fi binevenită şi ar crea o situaţie echitabilă
pentru interzisul care nu are momente de luciditate, faţă de cel care
are astfel de momente.
11.P. Filipescu, op. cit., în S.C.J. nr. 3/1988, p. 246-247; I. Moroicmu,

loc. cit., p. 52, C. Hamangiu ş.a., op. cit., p. 392.
2 1.P. Filipescu, op. cit., în S.C.J. nr. 3/1988, p. 247; M. Banu, op. cit.,
p. 242.
Secţiunea 3. Procurorul
324. Procurorul este, aşa cum am arătat mai sus, unul din subiecţii
procesului civil în general şi, după reglementarea din art. 45 C. proc. civ.,
am putea spune că în procesul de divorţ are un rol sporit, întrucât va
fi chemat, ori de câte ori va considera necesar, să apere drepturile şi
interesele legitime ale minorilor.
Din dispoziţia legală înscrisă în Codul de procedură civilă rezultă
că procurorul poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte
cazuri expres prevăzute de lege, poate pune concluzii în orice proces
civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, poate
în condiţiile legii să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri,
iar în cazurile în care poate porni acţiunea civilă poate să ceară şi
punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea acelor
persoane.
325. Până la această dată, în doctrină s-a exprimat opinia că pro
curorul nu poate introduce acţiunea de divorţ.1
Ne punem întrebarea dacă, după modificarea art. 45 din Codului
de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, situaţia nu s-a schimbat
în parte. în vechea redactare a art. 45 alin. (1) se arată că: „Ministerul
Public poate introduce orice acţiune, în afară de cele strict personale
şi să participe la orice proces, în oricare fază a acestuia, în cazurile în
care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege”. Opinia majoritară de până acum s-a datorat
excluderii de către legiuitor din sfera acţiunilor ce pot fi promovate
de procuror, a celor care se referă la acţiunile strict personale, acţiu
nea de divorţ fiind o astfel de acţiune.
Noua formulare a alin. (1) a aceluiaşi articol spune că: „Ministe
rul Public poate pomi acţiunea civilă ori de câte ori este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.”
1 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 513; I. Leş, op. cit., p. 107; T.R. Popescu,
op. cit., p. 258; I. Deleanu, Procedura civilă, voi. II, p. 528.
După cum se poate uşor observa, din noua reglementare a dispărut

referirea la acţiunile strict personale. în aceste condiţii, considerăm că
procurorul a căpătat legitimare procesuală activă de a introduce
acţiunea de divorţ ori de câte ori este necesar pentru apărarea drep
turilor şi intereselor legitime ale persoanelor puse sub interdicţie şi
ale dispăruţilor.1 Pentru minori nu se pune această problema întrucât
prin căsătorie femeia, chiar minoră, dobândeşte capacitate deplină de
exerciţiu, iar bărbatul nu se poate căsători decât după împlinirea
vârstei de 18 ani, deci numai după ce devine major.
în sprijinul acestui punct de vedere vine şi decizia nr. 71/5 martie
2002 a Curţii Constituţionale2 prin care s-a respins excepţia de ne-
constituţionalitate a art. 45 alin. (1) C. proc. civ. raportat la preve
derile art. 130 alin. (1) din Constituţie (text modificat prin Legea
nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei) în care se statuează că dispo
ziţiile atacate consacră posibilitatea procurorului de a pomi procesul
civil în cazurile în care persoana interesată se află într-o impo
sibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exerciţiu sau având
capacitate de exerciţiu restrânsă) ori obiectivă (cazul persoanei
dispărute) de a-şi exercita dreptul de acces la justiţie.
326. în ceea ce priveşte participarea procurorului în procesul
civil considerăm că acesta va putea să participe la procesele de divorţ,
mai ales la acelea în care sunt implicaţi şi copii minori.
Astfel, în procesele de desfacere a căsătoriei din care au rezultat
copii minori, procurorul va putea participa pentru a veghea la
încredinţarea minorilor părintelui care oferă cele mai bune condiţii
pentru creştere şi educare şi la stabilirea pensiei de întreţinere
datorate de celălalt părinte.
Considerăm că procurorul participă şi în cazul acţiunilor ce
vizează stabilirea unor măsuri provizorii pe durata procesului de
divorţ, atunci când este vorba de interesele minorilor.
Din nefericire, în ultima perioadă, procurorul nu şi-a manifestat
acest drept, cel puţin în cazul acţiunilor sus-menţionate, aflate pe
rolul instanţelor braşovene.
327. în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac, întrucât alin. (5)
al art. 45 C. proc. civ. nu face nicio distincţie, procurorul poate ataca
hotărârea judecătorească pronunţată într-o acţiune de divorţ, chiar
1Pentru o opinie similară, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., voi. I, p. 217.

2 M. Of. nr. 309 din 10 mai 2002.
dacă nu este vorba de interesele minorilor, interzişilor sau dispăru

ţilor.1 De asemenea, procurorul poate să formuleze apel sau recurs,
indiferent dacă a participat sau nu la judecarea acţiunii de divorţ, aşa
cum rezultă din prevederile art. 284 alin. fmal C. proc. civ. şi art. 301
C. proc. civ. Termenul căii de atac va curge însă diferit după cum a
participat sau nu la judecarea cauzei. In cazul în care a participat la
judecată, termenul curge de la comunicare, iar în cazul în care nu a
participat, termenul curge de la pronunţare.
328. Dreptul procurorului de a cere punerea în executare a ho
tărârilor este limitat la acele cauze în care poate pomi acţiunea civilă,
aşa cum rezultă din teza a Ii-a a alin. final al art. 45 C. proc. civ., deci
şi în cazul acţiunilor de divorţ. Din analiza textului, rezultă că cererea
de executare silită poate fi formulată de procuror nu numai în
situaţiile în care a pornit efectiv acţiunea civilă, ci şi în situaţiile în
care i-ar fi fost permis să o pornească, dar procesul nu a fost pornit de
el, însă numai dacă hotărârea este în favoarea persoanelor prevăzute
la alin. (1) al art. 45 C. proc. civ.
Secţiunea 4. Autoritatea tutelară
329. Unul din participanţii importanţi la procesele de divorţ în

cazul desfacerii căsătoriei din care au rezultat copii minori este auto
ritatea tutelară.
Potrivit art. 158 C. fam. atribuţiile de autoritate tutelară aparţin
organelor executive şi de dispoziţie ale consiliilor locale comunale,
orăşeneşti, municipale sau de sector ale municipiului Bucureşti.
Pentru ocrotirea părintească, autoritatea tutelară competentă este
cea de la domiciliul minorului [art. 159 lit. a) C. fam.]
Articolul 42 C. fam. prevede obligativitatea instanţei de a se pro
nunţa cu privire la încredinţarea copiilor minori ascultând pentru
aceasta, printre alţii, şi autoritatea tutelară.
330. Din enumerarea acestor dispoziţii legale rezultă fără îndoială
că participarea autorităţii tutelare în procesele de divorţ este nu numai
necesară ci răspunde unei reglementări legale. Participarea sa însă în
1 A se vedea V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 359; I. Leş, op. cit.,
p. 135; M. Tăbârcă, op. cit., voi. I, p. 221.
IV, Participanţii la procesul de divorţ 169
procesul de divorţ este diferită de aceea pe care o dobândeşte atunci

când legea o autorizează să promoveze acţiunea civilă în vederea
ocrotirii drepturilor şi intereselor minorilor.1 In procesul de divorţ
autoritatea tutelară nu este parte, ci doar participant la activitatea judi
ciară pentru a pune concluzii, având calitatea de organ de informare şi
avizare.2
331. Pentru a determina poziţia procesuală a autorităţii tutelare
este necesară identificarea naturii juridice a activităţii desfăşurate de
acest organ pentru ocrotirea minorilor.
în literatura juridică au existat mai multe opinii cu privire la natu
ra atribuţiilor autorităţii tutelare. Intr-o opinie rămasă singulară
s-a considerat că atribuţiile sale „fac parte din sfera activităţii execu
tive pe care o desfăşoară obişnuit organele administraţiei de stat.”3 în
alte opinii, s-a precizat că, deşi face parte dintre organele administra
ţiei de stat, atribuţiile pe care Ie îndeplineşte autoritatea tutelară
conform dispoziţiilor Codului familiei nu sunt atribuţii executive şi
de dispoziţie, ci atribuţii ce ţin de dreptul familiei şi numai actele prin
care sunt aduse la îndeplinire au caracter administrativ.4
332. Deşi conform clasificării făcute la începutul acestui capitol
autoritatea tutelară nu este trecută în rândul subiecţilor procesului
civil, ci în rândul celorlalţi participanţi, considerăm, alături de alţi
autori,5 că în cauzele de divorţ autoritatea tutelară este un participant
indispensabil din cel puţin două motive.
1 A se vedea pentru un studiu amănunţit privind cele două ipostaze

ale autorităţii tutelare V. Mosinschi, Poziţia autorităţii tutelare în proce
sele la care participă ca parte sau numai spre a fi ascultată, în R.R.D.
nr. 3/1967, p. 87-93.
2 Idem, p. 90.
3 V. Nicolescu, T. Hentea, E. Popescu, Autoritatea tutelară, Ed. Ştiin
ţifică, Bucureşti, 1965, p. 17.
4 E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 304; I. lovănaş, A Balogh, R.N. Petrescu,
Organizarea şi funcţionarea organelor locale ale puterii şi administraţiei
de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 138; M. Enache,
Poziţia procesuală a autorităţii tutelare în cauzele în care participă spre a
fi ascultată, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 31.
5M. Enache, op. cit., p. 31.
în primul rând, ascultarea autorităţii tutelare fiind obligatorie în

acţiunile de divorţ în care se pune problema încredinţării minorilor,
sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii judecătoreşti, rezultă că
poziţia sa procesuală diferă esenţial de a celorlalţi participanţi la
procesul civil, participanţi care pot sau nu să fie prezenţi, în funcţie
de dreptul de disponibilitate al părţilor sau de structura procesului (ne
referim aici la martori, experţi, interpreţi). în al doilea rând, având
prerogativa ocrotirii generale a minorilor, chiar dacă este numai
ascultată în cadrul procesului de divorţ, activitatea sa procesuală nu
poate fi limitată la activitatea martorului, expertului sau interpretului,
instanţa bazându-şi de cele mai multe ori hotărârea luată pe cele
constatate în ancheta socială, bineînţeles în măsura în care se corobo
rează cu restul probatoriului administrat.
Din faptul că autoritatea tutelară nu este parte în procesul de
divorţ rezultă că delegatul autorităţii tutelare nu este un reprezentant
judiciar, ci doar titularul unui mandat special care rezidă din nece
sitatea exprimării unui aviz cu privire la încredinţarea minorilor1 şi nu
are drepturile recunoscute de lege părţilor din proces, cum ar fi
dreptul de a propune probe sau de a pune concluzii în fond.2
333. Alături de alţi autori3 considerăm că este necesar să se
analizeze modul în care se efectuează în prezent anchetele sociale şi
să ia măsurile legislative necesare pentru eficientizarea acestora.
Ar putea fi considerat un prim pas în această direcţie faptul că,
prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, nou înfiinţata direcţie generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului are atribuţii de colaborare cu serviciile de auto
ritate tutelară organizate în cadrul primăriilor. Această activitate de
colaborare nu este însă suficientă. Legiuitorul nu s-a preocupat de
reglementarea conţinutului anchetei sociale, care de cele mai multe
ori suferă prin conciziunea sa, aşa cum s-a preocupat de conţinutul
raportului referitor la copiii ce intră sub incidenţa legii mai sus
menţionate.4
1 V Mosinschi, op. cit., p. 90-91.

2 Idem, p. 91-92.
3 V.M. Ciobanu, op. cit., vezi nota de subsol nr. 148, p. 524.
4 A se vedea art. 130 din lege care detaliază conţinutul obligatoriu al
raportului ce trebuie depus la dosarul cauzei.
334. Consider că în continuare este necesară acordarea unei atenţii

mai mari copiilor care trec prin trauma despărţirii părinţilor, copii
care ar trebui şi ei să beneficieze de investigare psihologică, pentru că
în acest mod şi instanţa ar fi mai în cunoştinţă de cauză când ar
dispune încredinţarea minorului şi nu s-ar baza exclusiv pe declara
ţiile martorilor şi pe propriile intuiţii, ci şi pe opinia unui expert.
/
Capitolul V
Cererea de divorţ şi întâmpinarea
Secţiunea 1. Cuprinsul cererii de divorţ
335. Cererea de divorţ, ca orice cerere de chemare în judecată,

trebuie să îndeplinească cerinţele art. 112 C. proc. civ. care se comple
tează cu cerinţele specifice reglementate în art. 612 C. proc. civ.
Cererea de chemare în judecată, aşa cum este reglementată în
art. 112 C. proc. civ., trebuie să cuprindă:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, iar d acă reclam an
tu l locuieşte în străinătate se va indica ş i dom iciliul ales în Rom ânia,
unde urm ează să i se fa c ă toate com unicările p riv in d procesul;
în cazul cererilor de divorţ numele părţilor vor fi numele dobân
dite de acestea în urma căsătoriei, conform prevederilor art. 27 C. fam.
sau numele schimbat pe cale administrativă în timpul căsătoriei, cu
consimţământul celuilalt soţ, în condiţiile art. 28 alin. (2) C. fam.
Domiciliul sau reşedinţa părţilor, ca element al cererii de
chemare în judecată, prezintă o importanţă deosebită în acţiunile de
divorţ întrucât, aşa cum am dezvoltat mai sus, atrage competenţa
teritorială specială reglementată de art. 607 C. proc. civ., iar instanţa
este datoare să îşi verifice competenţa în soluţionarea procesului,
fiind vorba de o competenţă cârmuită de norme imperative.
Şi în cazul divorţului sunt puse pe acelaşi plan domiciliul sau
reşedinţa părţilor şi nu domiciliul aşa cum este definit în art. 13 din
Decretul nr. 31/1954 şi art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa si actele de identitate ale
cetăţenilor români1, pentru identitate de raţiune, privind comunicările
în legătură cu procesul. Această regulă va fi aplicabilă şi în cazul în
care partea are şi domiciliu şi reşedinţă, ea fiind cea care va alege
indicarea locului în care locuieşte efectiv la data sesizării instanţei.2
1 Publicată în M. Of. nr. 641 din 20 iulie 2005, aprobată prin Legea
nr. 290/2005 (M. Of. nr. 959 din 28 octombrie 2005).
2 M. Tăbărcă, op. cit., voi. I, p. 358.
V. Cererea de divorţ şi întâm pinarea 173
Considerăm însă că reclamantul va trebui să arate instanţei, în

cazul în care indică o altă adresă a pârâtului decât aceea care atrage
competenţa teritorială a acelei instanţe, că pârâtul are în continuare
domiciliul sau reşedinţa la „locul ultimului domiciliu comun al
părţilor”, însă indicarea unei alte adrese se datorează doar locuirii
efective în altă localitate la data sesizării instanţei.
Aceeaşi menţiune trebuie făcută şi de pârât în ipoteza în care îşi
indică un domiciliu ales.
De asemenea, pentru soţul reclamant care locuieşte în străinătate
se aplică prevederea referitoare la obligativitatea alegerii unui domi
ciliu în România, unde i se vor face toate comunicările privind proce
sul, cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ. privind indicarea
persoanei căreia i se vor face aceste comunicări. In cazul în care
reclamantul nu îşi alege un domiciliu în România, judecata va fi
suspendată conform art. 1551 C. proc. civ., printr-o încheiere dată în
procedură necontencioasă potrivit dispoziţiilor art. 339 C. proc. civ.
336. 2 - n u m e le şi calitatea c e lu i care reprezintă p a rte a în p r o
ces, ia r în ca zu l reprezentării p r in avocat, n u m e le acestuia ş i se d iu l
p ro fe sio n a l;
Faţă de cerinţa de la alin. (1), pct. 2 din art. 112 C. proc. civ., în
procesele de divorţ există o specificitate întrucât, în afara cazurilor
prevăzute în art. 614 în care părţile se pot prezenta prin mandatar, şi
anume: soţul execută o pedeapsă privativă de libertate, este împie
dicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în
străinătate, soţii nu pot fi reprezentaţi în instanţă de avocaţi, ci doar
asistaţi de aceştia, aşa încât, de regulă, această prevedere poate fi
folosită doar în ipotezele strict prevăzute de lege.
Indicarea unui reprezentant al părţii mai poate fi făcută în cazurile
în care soţul pârât este pus sub interdicţie, citarea tutorelui inter
zisului fiind obligatorie în calitate de reprezentant legal al acestuia.
337. 3 - ob iectu l cererii;
In cadrul acţiunii de divorţ capătul principal de cerere va fi cel
referitor la desfacerea căsătoriei. Reclamantul va putea însă să
formuleze şi cereri accesorii vizând încredinţarea copiilor, pensia de
întreţinere datorată pentru aceştia, păstrarea numelui avut în timpul
căsătoriei, atribuirea beneficiului contractului de închiriere, evacuarea
soţului pârât din locuinţă, pensia de întreţinere pe care şi-o datorează
soţii şi împărţirea bunurilor comune.
Având în vedere dispoziţiile art. 42 C. fam., instanţa de divorţ este

obligată să se pronunţe cu privire la încredinţarea copiilor minori şi
pensia de întreţinere datorată acestora, aşa încât, chiar în lipsa unor
astfel de capete de cerere, ele vor fi puse din oficiu în discuţia părţilor
şi vor fi soluţionate prin hotărârea judecătorească, tară a ne afla în
conflict cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Este de observat şi faptul că păstrarea numelui avut în timpul
căsătoriei, în baza art. 40 C. fam., este o cerere accesorie care se
soluţionează obligatoriu odată cu divorţul, aşa încât neformularea ei
în cadrul cererii de chemare în judecată duce la consecinţa impo
sibilităţii formulării ei printr-un proces separat.
338. 4 - arătarea m otivelo r de fa p t şi de drept p e care se în te
m eia ză cererea;
Acest element al cererii de chemare în judecată nu cunoaşte
reglementări specifice faţă de cele general valabile oricărei acţiuni în
justiţie. Reclamantul va trebui să prezinte instanţei faptele pe care le
consideră relevante pentru a constitui motive temeinice de desfacere a
căsătoriei sau să indice motivele pentru care starea sănătăţii sale sau a
pârâtului face imposibilă continuarea căsătoriei.
Temeiul de drept al cererii nu trebuie indicat de reclamant prin
chiar textul de lege aplicabil, judecătorului revenindu-i obligaţia de a
face încadrarea corectă din punct de vedere legal1, iar în cazul
desfacerii căsătoriei acest lucru nu poate prezenta dificultăţi.
339. 5 - arătarea dovezilor p e care se sprijin ă fie c a r e ca p ă t de
cerere;
Şi în cazul proceselor de divorţ părţile sunt obligate să se
conformeze celor cuprinse în pct. 5 al art. 112 C. proc. civ. cu privire
la înscrisuri şi dovada cu martori. Ne vom referi la particularităţile
admisibilităţii şi administrării probelor în cauzele de divorţ în
capitolul rezervat probelor. Vom arăta însă şi aici că proba cu
interogatoriul nu este admisibilă în divorţ cu privire la capătul de
cerere referitor la desfacerea căsătoriei, iar în principiu, la declan
şarea procesului, când avem doar două părţi, cei doi soţi, unul în
1 A se vedea V.M. Ciobanii, op. cit., voi. I, p. 31; I. Leş, op. cit.,
p. 358; I. Deleanu, op. cit., voi. I, p. 230; M. Tăbârcă, op. cit. voi. I,
p. 362; Curtea Supremă, decizia civilă nr. 1034/1949, în J.N. nr. 1/1950,
p. 87; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 460/1965, în C.D. nr. 1965, p. 258;
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 484/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 59.
calitate de pârât şi unul în calitate de reclamant, reclamantul va trebui

să alăture cererii doar două copii de pe înscrisurile de care înţelege să
se folosească, unul pentru a fi comunicat pârâtului, iar celălalt p en tru
instanţă.
340. 6- sem nătura.

Cererea de divorţ va fi semnată personal de către soţul reclamant.
O problemă interesantă s-ar putea pune în situaţiile reglementate
de art. 614 C. proc. civ. când legea permite reprezentarea soţului prin
mandatar, în faţa instanţelor de fond, înlăturând obligativitatea pre
zenţei personale. Deşi textul de lege, prin formularea sa, se referă
doar la înfăţişarea personală a părţii, credem că ar putea fi extrapolat
şi în ceea ce priveşte posibilitatea semnării cererii de divorţ de către
mandatar şi nu în mod obligatoriu de parte. Justificarea calităţii de
mandatar al părţii, deci de reprezentant al acesteia, în situaţiile limita
tiv prevăzute de lege, conduce la valabilitatea cererii astfel semnate.1
341. Articolul 612 C. proc. civ. cuprinde cerinţele specifice unei
cereri de divorţ, care va trebui ca pe lângă cele menţionate anterior
sa indice şi numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se
bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie, iar dacă nu
simt copii minori, să se facă arătare despre aceasta.
De asemenea, este obligatorie depunerea odată cu cererea de
divorţ a copiilor după certificatul de căsătorie şi certificatele de naşte
re ale copiilor minori.2
Aceste cerinţe sunt imperative, preşedintele instanţei fiind dator să
le verifice la primirea cererii.
In cazul divorţului prin acordul părţilor, cererea de chemare în
judecată nu va cuprinde unele menţiuni prevăzute în art. 112, şi
anume: motivele de fapt şi dovezile pe care se sprijină părţile, şi nici
unele menţiuni prevăzute în art. 612: numele copiilor minori, dar va
cuprinde menţiunea obligatorie că părţile nu au copii din căsătorie şi,
ca o consecinţă, nu se va alătura certificatul de naştere al minorilor.
1 I. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G.V. Protopopescu, Accelerarea

judecăţilor, Ed. a Il-a revăzută şi adăugită, Ed. Tiparul Românesc, 1947,
p. 37, nota nr. 18 referitoare la decizia civilă nr. 922/1936, Cas. III.
2 A se vedea dec. de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. 10/1969
(modificată prin decizia nr. 10/1974), pct. 3 lit. a), în S. Zilberstein,
V. Ciobanu, op. cit., p. 173, p. 176.
Tot în cazul acestei forme de divorţ, cererea de chemare în jude

cată trebuie semnată de ambii soţi.
Şi în cazul cererii de divorţ sunt aplicabile prevederile art. 132
C. proc. civ., reclamantul putând solicita acordarea unui termen în
vederea întregirii sau modificării cererii de chemare în judecată.
Secţiunea 2. Taxa de timbru
342. Odată cu introducerea cererii de divorţ, trebuie făcută dovada

achitării taxelor de timbru.
în prezent legea instituie două timbraje distincte: taxa judiciară de
timbru şi timbrul judiciar. Taxa judiciară de timbru este reglementată
de art. 7 lit. a) şi b) din Legea nr. 146/1997, cuantumul taxei fiind mo
dificat prin H.G. nr. 1514/2005, iar timbrul judiciar este reglementat de
O.G. nr. 32/1995 modificată şi completată de Legeanr. 123/1997.
Taxa judiciară de timbru se achită anticipat la administraţia
financiară, în conturi speciale ale trezoreriei, iar timbrul judiciar se
aplică pe cererea de chemare în judecată.
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru a adus o
nouă viziune asupra modalităţii de timbraj în cazul cererilor de divorţ
stabilind cuantumuri fixe ale taxei judiciare de timbru, făcând
diferenţieri între acţiunile introduse în temeiul diferitelor alineate ale
art. 38 din Codul familiei şi instituind şi norme de protecţie socială.
Astfel, până la apariţia acestui act normativ legiuitorul stabilea o
limită minimă şi una maximă a taxei de timbru, preşedintele jude
cătoriei fiind acela, care în funcţie de venitul mediu net lunar realizat
de reclamant în ultimele 12 luni, stabilea cuantumul taxei datorate. In
prezent taxa judiciară de timbru este stabilită în cuantum fix de 39 lei
[art. 7 lit. a) pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. (1) şi
(2) C. fam.]
în reglementarea anterioară dată prin H.G. nr. 1295/1990, se
stabilea o taxă fixă pentru cererile de divorţ când acestea se întemeiau
pe motivul că soţul pârât suferă de alienaţie sau debilitate mintală
cronică ori este declarat dispărut prin hotărâre judecătorească
definitivă. Primele două ipoteze decurgeau din prevederile fostului
art. 615 C. proc. civ. în noua reglementare, atât a codului familiei cât
şi a codului de procedură civilă, aceste ipoteze nu se mai regăsesc în
această formă, legiuitorul optând pentru o formulare mai generală în
alin. (3) al art. 38 C. fam., respectiv „starea sănătăţii face imposibilă

continuarea căsătoriei”, iar pentru aceste cazuri s-a prevăzut o taxă
judiciară de timbru mai mică, de numai 8 lei [art. 7 lit. b)].
Tot la art. 7 lit. b) au fost introduse şi două ipoteze în care cuantu
mul taxei de timbru este tot de 8 lei, ipoteze inexistente până în
prezent în legile timbrajului şi care oferă protecţie socială unor
anumite categorii de persoane. Cele două cazuri, în care deşi acţiunea
de divorţ se întemeiază pe prevederile art. 38 alin. (1) şi (2) nu se
datorează taxa de timbru de 39 lei, sunt: când reclamantul nu reali
zează venituri sau când acestea sunt inferioare salariului minim brut
pe ţară.
343. Legea nr. 146/1997 reia prevederile din H.G. nr. 1295/1990,
în art. 23 lit. d) şi stipulează că în cazul împăcării părţilor în timpul
procesului de divorţ sau în cazul renunţării la judecată, se restituie,
la cererea petiţionarului, jumătate din taxa de timbru plătită. Cererea
de restituire se adresează instanţei judecătoreşti la care s-a introdus
acţiunea, iar dreptul de a solicita restituirea poate fi exercitat în
termen de un an de la data naşterii sale. Termenul de un an este un
termen de prescripţie şi considerăm că el începe să curgă de la data
pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care s-a luat act de renunţarea
la judecată sau de împăcarea părţilor,
344. Trebuie să menţionăm că în cazul căilor de atac taxa de
timbru datorată este de 50% din cea achitată pentru introducerea
acţiunii. Noua reglementare s-a îndepărtat astfel de cea anterioară
care prevedea că recursul introdus împotriva sentinţei de admitere a
cererii de divorţ este scutit de taxa de timbru, dacă prin recurs se cere
menţinerea căsătoriei. înlăturarea acestei prevederi se datorează
probabil faptului că în prezent cuantumul taxei de timbru este fix şi
nu mai apare atât de împovărător pentru parte.
Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, care a modi
ficat şi completat Codul de procedură civilă, recursul a fost trecut din
cadrul căilor ordinare de atac în cadrul căilor extraordinare. Până la
modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 prin O.G. nr. 34/20011,
în cadrul instanţelor de judecată au existat discuţii cu privire la
timbrajul acţiunii de divorţ în calea de atac a recursului, întrucât
art. 11 din lege rămăsese neschimbat şi prevedea plata a 50% din taxa
1M. Of. nr. 511 din 28 august 2001.

de timbru achitată la prima instanţă pentru căile ordinare de atac, în

acest fel recursul ieşind din sfera acestei prevederi legale. Soluţia
aleasă de judecători de a continua taxarea cauzelor conform prevede
rilor articolului sus menţionat, interpretând legea în spiritul şi nu în lite
ra ei, s-a dovedit justă, întrucât, prin art. I pct. 3 din O.G. nr. 34/2001
legiuitorul a reformulat art. 11 în sensul că cererile pentru exercitarea
apelului sau recursului împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează
cu jumătate din taxa datorată la prima instanţă.
345. Legat de taxa judiciară de timbru trebuie să mai menţionăm
că în practică au existat opinii diferite cu privire la timbraj în lumina
prevederilor art. 14 din Legea nr. 146/1997, care stipulează că atunci
când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită,
taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în
parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se
prevede altfel. Astfel, unele instanţe au solicitat timbrarea separată a
cererilor accesorii divorţului ce vizează încredinţarea copiilor minori,
păstrarea sau revenirea la numele avut în timpul căsătoriei sau ante
rior acesteia, folosinţa locuinţei cu evacuarea celuilalt soţ, împărţeala
bunurilor comune, iar alte instanţe au considerat că toate aceste
capete de cerere fiind accesorii divorţului sunt incluse în taxa prevă
zută de lege.1 în ceea ce ne priveşte, considerăm că interpretarea
corectă a prevederii legale ar fi în sensul timbrării capătului de cerere
privind desfacerea căsătoriei şi cererile accesorii acestuia, respectiv
cele strâns legate de destrămarea familiei - încredinţarea minorilor,
pensia de întreţinere, păstrarea numelui din timpul căsătoriei şi
folosinţa locuinţei - cu taxa prevăzută la art. 7 lit. a) şi b) din Legea
nr. 146/1997, iar capătul de cerere vizând partajul bunurilor comune
cu taxa prevăzută la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, fiind înde
plinită astfel cerinţa care spune că „taxa judiciară de timbru se dato
rează pentru fiecare capăt de cerere după natura sa ” (s.n.).
346. în ceea ce priveşte timbrul judiciar, aşa cum am arătat mai
sus, acesta se aplică pe cererea de divorţ sau pe cererea de exercitare
a unei căi de atac, fiind un timbru mobil. Potrivit art. 1 din O.G.
nr. 32/1995 aşa cum a fost modificat prin art. 1 din Legea nr. 123/1997,
timbrul judiciar se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de
1 Pentru opinia în sensul că fiecare capăt de cerere care nu se referă la

divorţ şi încredinţarea minorilor se timbrează separat a se vedea M.I. Rusu,
op. cit., p. 49.
V, Cererea de divorţ şi întâm pinarea 179
competenţă tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei,

Parchetului General de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de notarii publici. Art. 3
stipulează că valoarea timbrului judiciar este de 0,30 lei, dacă se
solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi 0,15 lei, când cererile au ca
obiect soluţionarea unei căi de atac, indiferent de calea de atac exer
citată. Timbrul judiciar se aplică în toate cazurile în care se percep
taxe judiciare de timbru, deci şi în cazul acţiunilor de divorţ. Trebuie
menţionat că, indiferent de cuantumul taxei judiciare de timbru dato
rate, valoarea timbrului judiciar rămâne aceeaşi, respectiv, 0,30 lei şi
0,15 lei.
347. Spre deosebire de taxa judiciară de timbru a cărei neachitare
anticipată, în principiu, nu împiedică primirea cererii de chemare în
judecată sau de exercitare a unei căi de atac, fiind posibilă şi achitarea
ulterioară, neaplicarea timbrului judiciar corespunzător atrage un fine
de neprimire, potrivit art. 6 din Normele metodologice nr. 2083/1997
pentru aplicarea O.G. nr. 32/1995. Mai mult decât atât, magistratul
care a primit o acţiune sau o cerere supusă timbrului judiciar, fără ca
obligaţia de timbrare să fi fost îndeplinită în totalitate sau în parte,
răspunde potrivit legii (art. 11 din aceleaşi norme). De asemenea,
legat de regimul timbrului judiciar, trebuie să menţionăm că scutirile,
reducerile, eşalonările şi amânările acordate de instanţa de judecată
pentru plata taxei judiciare de timbru, potrivit Legii nr. 146/1997, nu
sunt aplicabile şi timbrului judiciar.
Toate aceste diferenţieri de regim ale timbrului judiciar faţă de taxa
judiciară de timbru se datorează în primul rând cuantumului valoric
redus al acestuia, el neconstituind o povară financiară pentru parte.
Secţiunea 3. Depunerea cererii
348. Cererea de divorţ se depune de reclamant personal la preşe

dintele instanţei.
Iată că avem din nou două derogări de la procedura obişnuită
referitoare la cine poate depune cererea şi cine o poate primi.
Potrivit normelor generale de procedură, cererea de chemare în
judecată se poate depune personal de parte, de reprezentantul acesteia
sau se poate trimite prin poştă.
Din cuprinsul art. 613 C. proc. civ. rezultă însă fără dubiu că
cererea de divorţ va fi depusă de parte personal, întrucât numai aşa
preşedintele va putea da sfaturi de împăcare părţii. Legiuitorul a
simţit nevoia, faţă de faptul că desfacerea unei căsătorii depăşeşte
sfera intereselor private, să prevadă obligativitatea celui care primeşte
cererea de chemare în judecată de a atrage atenţia părţii asupra
consecinţelor introducerii acestei cereri.
349. In mod obişnuit, conform art. 114 alin. (1), C. proc. civ. pri
mirea cererii de chemare în judecată se poate face de preşedintele
instanţei sau de un judecător desemnat de acesta.
Acelaşi art. 613 prevede derogatoriu de la dreptul comun, de
această dată, că numai preşedintele instanţei este acela ca poate primi
o cerere de divorţ. Prin această prevedere specială s-a vrut a se da
greutate sfaturilor de împăcare pe care cel ce primeşte cererea este
dator a le da reclamantului, considerându-se că impactul asupra părţii
va fi mai puternic şi sfaturile date vor fi mai calificate şi mai cu
greutate venind de la o persoană cu o anumită poziţie socială.
Din păcate, în prezent, această activitate se desfăşoară mai mult
formal datorită atât lipsei de timp a preşedinţilor de judecătorii cât şi
lipsei unei experienţe de viaţă a acestora, mulţi fiind tineri, astfel
încât autoritatea lor în faţa părţii este de cele mai multe ori ştirbită. în
aceste condiţii, considerăm că ar fi necesară reglementarea unei
proceduri de mediere anterioară şi obligatorie în cazul divorţului,
indiferent de forma acestuia. Medierea va trebui efectuată de persoa
ne pregătite în acest domeniu, eventual cu cunoştinţe de specialitate
în psihologie, pentru ca sfaturile date de ele să aibă impactul necesar
asupra părţilor. De asemenea, considerăm că la mediere ar trebui să
participe în mod obligatoriu ambii soţi.
350. Nerespectarea obligaţiei preşedintelui de a da sfaturi de
împăcare reclamantului se consideră a duce la anularea hotărârii, în
condiţiile în care reclamantul dovedeşte îndeplinirea condiţiilor
înscrise în art. 105 alin. (2) C. proc. civ.1 Deşi suntem de acord în
principiu că sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la actele îndeplinite
cu neobservarea formelor legale sau chiar de un funcţionar necompe
tent, în cazul în care cererea de divorţ este primită de alt judecător
decât preşedintele instanţei, în practică este mai greu pentru recla
1M. Tăbârcă, op. cit., voi. II, p. 249.

mant să facă dovada neîndeplinirii obligaţiei de a da sfaturi de împă

care, întrucât la primirea cererii de divorţ preşedintele nu întocmeşte
o încheiere care să ateste cele petrecute la fixarea termenului ci pune
o rezoluţie administrativă pe cererea de chemare în judecată, din care
nu rezultă îndeplinirea acestei obligaţii legale.
în doctrină s-a mai exprimat opinia că în cazul divorţului înte
meiat pe prevederile art. 38 alin. (3) C. fam. preşedintele instanţei nu
mai are obligaţia de a da sfaturi de împăcare reclamantului întrucât
divorţul remediu, bazat pe starea de sănătate a unuia dintre soţi, care
face imposibilă continuarea căsătoriei, exclude ideea de conflicte
între soţi.1 Consider că şi în această situaţie sunt pe deplin aplicabile
prevederile art. 613 C. proc. civ. pentru că, pe de o parte, legea nu
distinge între cazurile de divorţ întemeiate pe prevederile art. 38
C. fam., iar pe de altă parte, la primirea cererii preşedintele nu are de
unde să ştie dacă cele invocate de reclamant sunt reale, respectiv sta
rea sănătăţii este de natură să ducă la desfacerea căsătoriei, instanţa
de judecată fiind singura îndrituită să se pronunţe asupra cererii şi să
verifice veridicitatea celor susţinute prin acţiune.
351. în cazul divorţului prin consimţământul părţilor, reglemen
tarea cuprinsă în art. 613 ’, derogă şi ea de la dreptul comun întrucât la
depunerea cererii este necesară prezenţa ambilor soţi. Tot preşedintele
instanţei este cel ce va primi cererea şi va verifica existenţa consimţă
mântului părţilor. în această procedură, simplificată nu mai există
obligativitatea de a da sfaturi de împăcare celor doi soţi, ceea ce consi
derăm că este o scăpare de neiertat a legiuitorului. Indiferent dacă din
căsătorie au rezultat sau nu copii minori nu este normal să nu se încerce
salvarea căsătoriei. Şi în acest caz ar trebui prevăzută o mediere obli
gatorie şi anterioară introducerii cererii de divorţ.
Secţiunea 4. Fixarea termenului
352. Articolul 613 C. proc. civ prevede că, după ce preşedintele

instanţei primeşte cererea de divorţ şi dă sfaturi de împăcare recla
mantului, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen
pentru judecarea cauzei în şedinţă publică.
1Idem.
Deşi norma specială nu face nicio trimitere, considerăm că şi în

cazul acestor acţiuni sunt incidente prevederile art. 114 şi art. 1141
C. proc. civ.
Astfel, conform art. 114 C. proc. civ., la primirea acţiunii, preşe
dintele este obligat să verifice dacă cererea de divorţ îndeplineşte
toate cerinţele legii şi dacă sunt alăturate toate înscrisurile, impuse
prin norme imperative, necesare unei astfel de cereri.
Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite le va aduce la cunoştinţa
reclamantului care va putea să le completeze pe loc. în cazul în care
completarea pe loc nu este posibilă se va înregistra cererea şi se va
acorda un termen scurt, punându-se în vedere reclamantului că
neîndeplinirea acestor obligaţii până la termenul arătat va fi sancţio
nată cu suspendarea judecăţii. Suspendarea judecăţii se va face prin
încheiere, potrivit dispoziţiilor art. 339 C. proc. civ.
353. Trebuie să facem observaţia că în cazul acţiunii de divorţ nu
sunt aplicabile prevederile tezei a IlI-a din alin. (2) al art. 114
C. proc. civ., referitoare la situaţiile în care cererea este trimisă prin
poştă, întrucât prezenţa personală a reclamantului la introducerea
acţiunii de divorţ sau a ambilor soţi în cazul divorţului prin consim
ţământ mutual este obligatorie.
354. De asemenea, datorită specificului acţiunii de desfacere, a
căsătorie nu sunt aplicabile prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol
referitoare la numirea unui mandatar în cazurile de coparticipare
procesuală activă sau pasivă.
355. Potrivit art. 1141 C. proc. civ., de îndată ce constată că sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru cererea de chemare în
judecată, preşedintele instanţei va fixa termen de judecată pe care îl
va da în cunoştinţă reclamantului, sub semnătură,1 iar cealaltă parte
va fi citată. Primul termen de judecată se va fixa în aşa fel încât de la
primirea citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru
pregătirea apărării. Pentru toate termenele următoare, ca şi în cazul
fixării termenului în urma casării cu trimitere pentru necercetarea
fondului, vor fi aplicabile dispoziţiile cuprinse în art. 89 alin. (1)
C. proc. civ., respectiv citaţia va fi înmânată, sub sancţiunea nulităţii
cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată.
1 S-a decis că în rezoluţia prin care se dă reclamantului termen în

cunoştinţă pentru a se prezenta în faţa instanţei, trebuie să se precizeze nu
numai ziua ci şi ora prezentării. Trib. Suprem, dec. civ. nr. 428/1975, în
I.G. M ihufă, Repertoriu 1969-1975, p. 368, nr. 100.
356. în ceea ce priveşte prevederile alin. (5) ale art. 1141C. proc. civ.,
în cadrul acţiunilor de divorţ preşedintele va putea dispune citarea
autorităţii tutelare, dacă din căsătorie au rezultat copii minori sau
există minori care au acest statut, va putea dispune emiterea unei
adrese la locul de muncă al părintelui ce urmează a fi obligat la plata
pensiei de întreţinere şi va putea dispune chiar citarea la intero
gatoriu, dacă ea este solicitată pentru dovedirea altor împrejurări,
referitoare la capetele de cerere accesorii şi nu la motivele de divorţ.
357. în cazul divorţului prin consimţământul părţilor art. 6131
prevede o procedură derogatorie de la dreptul comun în ceea ce
priveşte fixarea term enului de judecată datorită obligativităţii ca
ambele părţi să se înfăţişeze personal în faţa preşedintelui jude
cătoriei. Astfel, termenul va fi dat în cunoştinţă, sub semnătură,
ambelor părţi care sunt prezente. De asemenea, termenul în şedinţa
publică se va fixa la un interval de minimum două luni de la data
primirii ceraţii de divorţ.
La darea în cunoştinţă a termenului de judecată părţii sau părţilor
prezente trebuie să facem menţiunea că potrivit principiului repartizării
aleatorii a cauzelor, înscris în art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004
republicată, în prezent, după primirea cererii de divorţ aceasta va trebui
să fie înregistrată şi abia după constituirea dosarului şi primirea unui
număr de înregistrare, în baza căruia va fi distribuit aleatoriu, preşe
dintele va putea să comunice reclamantului termenul la care urmează
să aibă loc prima înfăţişare în faţa instanţei de judecată.
Considerăm însă că în ipoteza în care reclamantului i se pune în
vedere completarea cererii de chemare în judecată, iar această comple
tare nu este posibilă, şi preşedintele instanţei îi acordă termen, reparti
zarea aleatorie a cauzei nu mai poate avea loc până la conformarea
părţii la cele dispuse. Această interpretare se desprinde din prevederile
art. 114 alin. (2) teza a Il-a, alin. (3) si alin. (4) C. proc. civ. coroborate
cu prevederile art. 613 C. proc. civ. şi art. 339 C. proc. civ.
358. Potrivit art. 613 C. proc. civ. prim irea cererii de divorţ este
în competenţa exclusivă a preşedintelui instanţei. Dacă cererea pre
zentată de reclamant are nevoie de completări ce nu pot fi realizate
imediat, preşedintele îi va acorda un termen scurt conform alin. (2)
teza a Il-a din art. 114 C. proc. civ., atrăgându-i atenţia că neconfor-
marea sa poate duce la suspendarea judecăţii [alin. (3) al aceluiaşi
articol]. încheierea de suspendare pronunţată în condiţiile art. 339
C. proc. civ. are în vedere situaţiile în care legea dă în căderea preşe
dintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios, deci

tocmai ipoteza în care ne aflăm, aşa încât nu poate fi vorba de o
repartizare aleatorie a cauzei deoarece acest incident urmează să fie
soluţionat de aceeaşi persoană, iar scopul repartizării aleatorii este cel
de a îndepărta orice dubiu cu privire la posibilitatea „dirijării” dosa
relor către anumite complete de judecată.
De abia după şi doar în cazul în care reclamantul îşi îndeplineşte
obligaţiile puse în vedere la primirea iniţială a cererii, se va proceda
la repartizarea aleatorie a dosarului şi i se va da în cunoştinţă terme
nul astfel stabilit.
359. Mai dorim să menţionăm că şi în cazul completării cererii
de chemare în judecată considerăm că este necesară prezenţa recla
mantului la termenul scurt stabilit de preşedinte rămânând aplicabile
întru-totul prevederile art. 612 alin. (4) C. proc. civ.
Secţiunea 5. Citarea
360. Citarea părţilor în cazul proceselor de divorţ se face potrivit

reglementării generale cuprinse în art. 86-100 C. proc. civ.
în ipoteza în care reclamantul afirmă că nu cunoaşte domiciliul
pârâtului, instanţa sesizată va dispune citarea pârâtului prin publi
citate. Potrivit art. 95 alin. (4) C. proc. civ., dacă pârâtul se înfăţi
şează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-credinţă, toate
actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi
anulate, iar reclamantul va putea fi sancţionat cu amenda şi condam
nat la despăgubiri.
361. în condiţiile societăţii de astăzi când libertatea de circulaţie a
persoanelor a căpătat o dimensiune europeană sau chiar mondială, nu
de puţine ori, instanţele de judecată se confruntă cu situaţii în care
pârâtul introduce contestaţie în anulare împotriva sentinţei de
desfacere a căsătoriei devenită irevocabilă prin neexercitarea căilor
de atac şi dovedeşte că a fost plecat la muncă sau la studii în străină
tate, iar reclamantul ştia de reşedinţa sa.
362. Articolul 6161 C. proc. civ. cuprinde o normă derogatorie de
la dreptul comun în ceea ce priveşte citarea în pricinile de divorţ. în
cazul în care citarea pârâtului s-a îndeplinit prin afişare, iar acesta nu
se prezintă la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va
dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la

locul indicat în cererea reclamantului, cu atât mai mult în cazurile în
care părţile din proces au acelaşi domiciliu.1 Dacă se constată că acesta
nu domiciliază acolo va dispune citarea la noul domiciliu şi, dacă este
cazul, la locul de munca.2 Rigoarea impusă de legiuitor prin instituirea
acestei norme se datorează nu numai faptului că este vorba de desfa
cerea unei căsătorii, ci şi pentru că, de cele mai multe ori, în cadrul
acţiunii de divorţ se soluţionează şi capete accesorii ce vizează copiii
minori sau folosinţa locuinţei. încunoştinţarea reală a pârâtului de
existenţa procesului de divorţ a fost şi este o preocupare permanentă nu
numai a legiuitorului ci şi a instanţelor de judecată.3
Practica instanţelor a demonstrat că este necesar ca procedura de
citare să fie analizată cu atenţie de completul de judecată, chiar şi
atunci când nu este îndeplinită prin afişare. Va trebui să se verifice
dacă persoana căreia i s-a înmânat citaţia este pârâtul personal, o rudă
a acestuia sau o altă persoană care locuieşte cu el. Nu de puţine ori s-
a constatat că cel ce semnează de primire este soţul reclamant sau o
rudă a acestuia, persoane care nu pot prezenta credibilitatea necesară
pentru a trage concluzia ca îl vor încunoştinţa pe pârât de existenţa
procesului de divorţ.
363. Dacă soţul pârât are domiciliul sau reşedinţa în străină
tate şi, prin tratate sau convenţii internaţionale la care România este
parte, nu se prevede o altă procedură, citarea acestuia se va realiza în
condiţiile art. 87 pct. 8 C. proc. civ. Citaţia scrisă va fi trimisă cu scri
soare recomandată cu confirmare de primire şi, în condiţiile art 1141
alin. (4) C. proc. civ., i se va pune acestuia în vedere că are obligaţia
1 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 72/2000, în Culegere de practică

judiciară în materie civilă pe anul 2000, p. 509.
2 C.A. Braşov, decizia civilă nr. 720/R/1999 în Buletinul Jurispru-
denţei, 1999, p. 82.
3 Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1955, C.D. 1955,
voi. I, p. 11, Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1969, în
C.D. 1969, modificată prin decizia de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1), în
C.D. 1974, p. 34, R.R.D. nr. 4/1975, p. 38, Trib. Suprem, Secţia civilă,
decizia nr. 246/1985, în R.R.D. nr. 12/1985, p. 65, C.S.J., Secţia civilă,
decizia nr. 223/1994 în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe
1994, p. 90, Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 73/1998 în Jurispru-
denţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă şi procesual civilă pe anul
1998, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 85-86.
să îşi aleagă domiciliul în România unde i se vor comunica toate

actele de procedură ulterioare. Dacă pârâtul nu se conformează
acestei obligaţii comunicările i se vor face la adresa din străinătate
prin scrisoare recomandată, iar recipisa de predare la poştă va ţine loc
de dovadă de îndeplinire a procedurii. în cuprinsul recipisei de
expediere a scrisorii se vor menţiona actele expediate.
Este de observat că în aceste cazuri doar citarea iniţială se face cu
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, pentru comunicările
ulterioare nemai fiind prevăzută confirmarea de primire, ceea ce derogă
de la alin. (3) al art. 86 C. proc. civ., text imperativ ce cuprinde norma
comună de îndeplinire a comunicărilor.
Tot cu referire la pct. 8 al art. 87 C. proc. civ. considerăm că este
aplicabilă şi teza finală care prevede pentru cei aflaţi în străinătate şi
citarea mandatarilor cunoscuţi din ţară întrucât, chiar dacă ne aflăm în
faţa unor drepturi personale nepatrimoniale care, în principiu, nu fac
obiectul mandatului general de administrare, este important ca soţul
pârât să afle de existenţa procesului sau instanţa să se informeze
asupra domiciliului ori reşedinţei actuale a acestuia. Bineînţeles că
citarea numai a mandatarului nu va putea acoperi procedura cu
partea, însă, fiind prevăzută de lege, şi mandatarul putând fi o sursă
credibilă de informaţii, poate fi folosită în completarea prin analogie
a art. 6161 C. proc. civ.
364. în toate cazurile în care prin tratate sau convenţii interna
ţionale la care România este parte se prevede o altă modalitate de
citare şi de comunicare a actelor de procedură aceasta va prevala
faţă de norma de drept comun prezentată mai sus. Citarea şi comu
nicarea actelor de procedură se va face în aceste cazuri prin interme
diul Ministerului Justiţiei în conformitate cu prevederile 5-8 din
Legea nr. 189/2003. Tot în aceste cazuri, dacă destinatarul nu locuieşte
la adresa indicată de reclamant sau refuză primirea actelor, se prevede
în alin. (2) al art. 8 că se va proceda conform normelor relevante din
dreptul intern. Pentru realizarea citării prin publicitate a acestor
persoane va trebui ca procedura să fie realizată cu cel puţin 40 de zile
înaintea termenului de judecată, iar în cazuri urgente cu 20 de zile,
apărând astfel o normă specială faţă de prevederile art. 1141 alin. (3)
C. proc. civ.
Odată cu citaţia se va comunica pârâtului şi copia acţiunii însoţită
de toate înscrisurile.
365. Mai ţinem să menţionăm încă odată, şi în acest paragraf

consacrat citării, că, datorită obligativităţii opiniei autorităţii tutelare
în procesele de divorţ, conform art. 42 C. fam., odată cu fixarea ter
menului de judecată, preşedintele judecătoriei va dispune şi citarea
autorităţii tutelare, transmiţând datele necesare pentru ca aceasta să
demareze procedura anchetei sociale.
In cazul divorţului prin consimţământ, citarea nu este necesară
întrucât ambele părţi sunt prezente în faţa preşedintelui judecătoriei şi
iau termen în cunoştinţă.
Secţiunea 6. întâmpinarea
366. Prin derogare de la prevederile art. 118 alin. (1) C. proc. civ.,
constituind chiar una din excepţiile expres prevăzute de acest text de
lege, alin. (5) al art. 612 C. proc. civ. prevede că în cazul acţiunilor de
divorţ pârâtul nu este ţinut să facă întâm pinare.
Această dispoziţie considerăm că a fost inserată de legiuitor
tocmai pentru a da posibilitatea pârâtului, care se poate opune la
desfacerea căsătoriei, de a nu-şi prezenta poziţia sa faţă de motivele
reclamantului într-un mod agresiv şi categoric care ar duce la
tensionarea şi mai puternică a relaţiilor dintre soţi.
Dacă soţul pârât ar fi obligat să depună întâmpinare el ar trebui să
răspundă la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în
judecată, aşa cum stipulează art. 115 pct. 2 C. proc. civ., iar atitudinea
sa ar putea adânci conflictul ivit între soţi, conflict care ar putea fi
atenuat şi chiar stins pe parcursul procesului datorită atitudinii împă
ciuitoare a pârâtului şi intervenţiei judecătorului care, cel puţin la
prima instanţă, în conformitate cu art. 131 alin. (1) C. proc. civ., este
dator să încerce împăcarea părţilor.
Pentru aceleaşi considerente credem că nici în ceea ce priveşte
cererile accesorii divorţului pârâtul nu este obligat să depună întâm
pinare. Pe de o parte, pentru că exprimându-şi punctul de vedere chiar
şi numai cu privire la aceste cereri ar putea mări înverşunarea recla
mantului, iar pe de altă parte pentru că, aşa cum am arătat mai sus,
întâmpinarea trebuie să cuprindă răspunsul pârâtului la toate capetele
de fapt şi de drept.
De altfel, cererea de divorţ, aşa cum o reglementează art. 612
C. proc. civ., se distinge doar prin particularităţile acolo enumerate de
cererea de chemare în judecată obişnuită, fapt indicat şi în alin. (1) al

acestui articol. Or, obiectul cererii de chemare în judecată, aşa cum e
prevăzut în alin. (1) pct. 3 al art. 112 C. proc. civ. poate fi unic sau se
poate concretiza într-un capăt de cerere principal şi capete de cerere
accesorii,1 aşa cum se întâmplă cel mai adesea în acţiunile de divorţ,
iar alin. (5) al art. 612 C. proc. civ., care instituie excepţia neobligati-
vităţii depunerii întâmpinării, nu distinge dacă aceasta se referă la
capătul principal de cerere sau şi la capetele accesorii, obiectul cererii
de chemare în judecată formând astfel un tot unitar. Aşa fiind, consi
derăm că acolo unde legea nu distinge, nici noi nu putem să distingem.
Bineînţeles însă că pârâtul poate lua hotărârea de a depune întâm
pinare, chiar şi în situaţia în care se opune la desfacerea căsătoriei,
încercând ca prin acest act procedural să prezinte poziţia sa faţă de
temeiurile pe care reclamantul le consideră ca fiind de natură să
vatăme grav relaţiile dintre soţi.
367. Chiar dacă în procesele de divorţ depunerea întâm pinării nu
este obligatorie, dacă pârâtul doreşte să se folosească de acest act pro
cedural va trebui să o facă în condiţiile art. 1141 alin. (2) C. proc. civ.,
respectiv întâmpinarea va trebui să fie depusă la dosar cel mai târziu cu
5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.
De asemenea, la prima zi de înfăţişare, pârâtul, care nu a depus
întâmpinare va fi obligat să invoce excepţiile relative şi probele de
care înţelege să se folosească în proces sub sancţiunea decăderii din
acest drept, conform prevederilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, considerăm aplicabile şi prevederile alin. (3) ale art. 118
C. proc. civ. în sensul că pârâtul neasistat2 de avocat poate solicita
acordarea unui termen în vederea depunerii întâmpinării şi pregătirii
apărării, pentru că aşa cum am arătat mai şi mai sus, neobligativitatea
depunerii întâmpinării nu este de natură să împiedice exercitarea
acestui drept procedural.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 29.

2 Am inserat în text doar ipoteza pârâtului neasistat de avocat nu şi
cea a pârâtului nereprezentat de avocat, întrucât, aşa cum vom vedea mai
jos când vom discuta de reprezentarea părţilor în procesele de divorţ,
această reprezentare este restrânsă doar la cazurile cuprinse în art. 614
C. proc. civ.
Capitolul VI
Cererea reconvenţională
368. Articolele 608-610 C. proc. civ. reglementează situaţiile în

care soţul pârât poate solicita şi el, prin cerere reconvenţională, desfa
cerea căsătoriei prin divorţ.
Secţiunea 1. Cuprinsul cererii reconvenţionale
369. Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească aceleaşi con

diţii ca şi cererea de chemare în judecată [art. 119 alin. (2) C. proc. civ.].
Articolul 608 C. proc. civ. nu numeşte cererea făcută de soţul
pârât cerere reconvenţională, ci spune că acesta poate face şi el cerere
de despărţenie.
Din această exprimare lacunară a legiuitorului s-a iscat o contro
versă între doctrină şi practică. Unele instanţe au considerat că cere
rea pârâtului este o cerere principală, în timp ce doctrina a susţinut
constant că este vorba de o cerere reconvenţională şi că, dacă pârâtul
vrea să solicite şi el desfacerea căsătoriei, singura cale de urmat este
introducerea unei cereri reconvenţionale în condiţiile stabilite de
art. 608, 609 C. proc. civ. Aşa cum recunoaşte şi doctrina1 disputa este
mai mult de ordin teoretic.
întrucât cererea reconvenţională se întocmeşte conform cererii de
chemare în judecată, aceasta va trebui să respecte prevederile art. 112
şi art. 612 C. proc. civ.
Considerăm însă că aflându-ne deja în faţa unui dosar ce cuprinde
toate datele şi actele necesare, pârâtul nu mai trebuie să nominalizeze
copii minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală
a copiilor născuţi din căsătorie şi nu mai este obligat să depună certi
ficatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor, cerinţe
prevăzute de art. 612, deşi aceste cerinţe sunt edictate sub forma unor
norme imperative. Atât timp cât din acest punct de vedere nu există
1 V.M. Ciobanii, op. cit., p. 517.

disensiuni între părţi nu este necesară „îngroşarea” dosarului cu acte

în dublu exemplar, care nu folosesc nimănui.
Cererea reconvenţională trebuie să cuprindă faptele pentru care
pârâtul consideră că trebuie desfăcută căsătoria şi care sunt imputabile
soţului reclamant.
370. Formularea unei cereri reconvenţionale nu este obligatorie,
însă în lipsa ei soţul pârât nu va putea obţine desfacerea căsătoriei din
vina exclusivă a soţului reclamant, ci cel mult din culpă comună, în
măsura în care din probele administrate reiese o astfel de culpă a
soţului reclamant.1 Dacă din probe rezultă că motivele invocate de
reclamant sunt neîntemeiate, chiar dacă ar rezulta culpa exclusivă a
reclamantului, în lipsa cererii reconvenţionale singura soluţie ce
poate fi pronunţată de instanţă este respingerea cererii de divorţ.^
371. Introducerea cererii reconvenţionale se face la aceeaşi
instanţă care judecă cererea principală, iar cele două cereri se vor
judeca împreună. Această prevedere cuprinde şi o prorogare legală
de competenţă în favoarea instanţei la care a fost introdusă cererea
principală. Observăm şi că art. 608 alin. (2) derogă de la dreptul
comun care, în art. 120 alin. (2), permite ca în cazul în care numai
cererea principală este în stare de judecată, cererea reconvenţională să
fie disjunsă şi judecată separat, în procesele de divorţ această disjun
gere nefiind posibilă.3
1 Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1969, modificată

prin decizia de îndrumare nr. 10/1974 în Culegere de decizii de îndrumare
ale Plenului Tribunalului Suprem în materie civilă pe anii 1952-1980,
p. 245, 255.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1928/1983, în R.R.D. nr. 7/1984;
Trib. mun. Bucureşti decizia civilă nr. 1181/1990 în Culegere 1990,
p. 17; C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 517/1994, în Culegere 1994,
p. 159; C.A. Cluj, decizia civilă nr. 342/1998, în Culegere 1998, p. 180.
3 1. Filipescu, op. cit., p. 235; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 518;
G. Porumb, op. cit., voi. II, p. 402; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 846;
M. Tăbârcă, op. cit., voi. II, p. 251.
VI, Cererea reconvenţională 191
372. Cererea reconvenţională este asimilată acţiunii şi în aceste

condiţii timbrajul solicitat va fi acelaşi ca la acţiunea de divorţ, cu
toate precizările pe care le-am făcut mai sus în secţiunea dedicată
cererii de chemare în judecată.
Secţiunea 3. Depunerea cererii reconvenţionale
373. Fiind o „cerere de despărţenie”, aşa cum o caracterizează şi

legiuitorul, considerăm că şi ea trebuie să urmeze regula specială
instituită pentru introducerea cererii de chemare în judecată, respectiv
trebuie depusă personal de către soţul pârât. Cel ce primeşte de
această dată cererea de despărţenie este preşedintele completului de
judecată, şi nu preşedintele instanţei ca în cazul introducerii acţiunii,
pentru motive lesne de înţeles, iar acesta considerăm că trebuie să dea
sfaturi de împăcare soţului.
374. Articolele sus-menţionate, care reglementează instituţia cere
rii reconvenţionale în materia divorţului prevăd anumite term ene în
care cererea reconvenţională trebuie depusă sub sancţiunea decăderii.
Termenele deosebite la care se poate depune cererea se subscriu
perioadelor diferite de timp în care se petrec faptele ce pot constitui
motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ.
într-o primă situaţie, cererea reconvenţională trebuie depusă cel
mai târziu la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele
petrecute înainte de această dată. Aparent, această situaţie seamănă cu
cea cuprinsă în norma generală din alin. (3) al art. 119, care prevede
că cererea reconvenţională se depune cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare. Se deosebeşte însă de aceasta întrucât, ca regulă generală,
alin. (3) din art. 119 prevede că cererea se depune odată cu întâm
pinarea, dar în procesele de divorţ, potrivit alin. (5) al art. 612, pârâtul
nu este obligat să depună întâmpinare.
într-o a doua situaţie, pentru faptele petrecute după această dată,
pârâtul poate face cerere reconvenţională până la începerea dezba
terilor asupra fondului în cererea reclamantului [art. 608 alin. (1) teza
a Il-a], ceea ce înseamnă că pârâtul poate depune reconvenţională
până când instanţa îi dă cuvântul asupra cererii principale. De această

dată norma specială derogă total de la norma generală.
în aceste două prime ipoteze, conform alin. (2) al art. 608 C. proc. civ.,
cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca
împreună cu cererea reclamantului.
A treia situaţie este reglementată de art. 609 care prevede că
pentru faptele petrecute după începerea dezbaterilor la prima instanţă,
în timp ce judecata cererii reclamantului se află în apel, cererea
reconvenţională a pârâtului poate fi făcută direct în faţa instanţei de
apel învestită cu judecarea cauzei. Dispoziţiile acestui articol au deve
nit din nou aplicabile abia după reintroducerea căii de atac a apelului
prin Legea nr. 59/1993. Norma cuprinsă în acest articol este şi ea o
normă specială care derogă de la norma de drept comun înscrisă în
art. 294 alin. (1) C. proc. civ. care interzice cererile noi în apel.1
375. Aşa cum am menţionat mai sus, nedepunerea cererii recon-
venţionale în termenele arătate atrage sancţiunea decăderii, soţul
pârât nemaiputând să ceară desfacerea căsătoriei ulterior, pentru
aceste motive.
Articolul 610, în teza finală, prevede însă că dacă cererea recla
mantului a fost respinsă şi motivele s-au ivit ulterior, pârâtul va putea
introduce o cerere de desfacere a căsătoriei pentru aceste noi motive,
în această materie, se derogă din nou de la dreptul comun care
prevede în art. 135 că dacă cererea reconvenţională nu s-a făcut în
termenul stabilit de lege, ea se va judeca separat, în afara cazului în
care părţile sunt de acord să se judece împreună.
Din acelaşi text se desprinde soluţia că dacă motivele de divorţ s-au
ivit după pronunţarea hotărârii în apel, în timp ce se judecă recursul,
pârâtul va trebui să introducă o cerere pe cale principală, în faţa
primei instanţe, nefiindu-i permis să formuleze cererea în recursul
celeilalte părţi.2 Soluţia este firească, mai ales în prezent, când recursul
a fost trecut în categoria căilor extraordinare de atac, iar motivele
invocate în această cale de control judiciar au fost din nou restrânse,
criticile putându-se referi numai la nelegalitatea hotărârii.
1A se vedea V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură

civilă în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (I), în Dreptul
nr. 2/1994, p. 11-12; G. Boroi, D. Rădescu , op. cit., p. 425; M. Tăbărcă,
op. cit., voi. II, p. 250.
2 A se vedea şi M. Tăbărcă, op. cit., voi. II, p. 251.
VI. Cererea reconvenţională 193
376. Trebuie să subliniem totodată că pârâtul poate sesiza instanţa

în condiţiile art. 610 C. proc. civ. numai dacă cererea reclamantului a
fost respinsă, în caz contrar acţiunea pârâtului urmând a fi respinsă, ca
inadmisibilă.1 Ne simţim datori să facem o precizare cu privire la
această soluţie a instanţei, alăturându-ne opiniei privitoare la excepţia
inadmisibilităţii.2 Când se discută de inadmisibilitate se are în vedere
soluţia instanţei de respingere a acţiunii pronunţată ca urmare a invo
cării unei excepţii dirimante fie de procedură, fie de fond. Noţiunea de
admisibilitate vizează deci nu excepţia, ci efectul spre care aceasta tin
de, respectiv o anumită modalitate de respingere a cererii. Referindu-ne
la cele inserate în art. 610 C. proc. civ., considerăm că respingerea
acţiunii pârâtului în cazul introducerii unei cereri principale, în con
diţiile în care acţiunea reclamantului iniţial a fost admisă şi nu respinsă,
se bazează pe invocarea autorităţii de lucru judecat reglementată de
art. 1201 C. civ., între soţi problemele privind desfacerea căsătoriei şi
cererile accesorii acesteia fiind tranşate definitiv în favoarea desfa
cerii căsătoriei printr-o hotărâre judecătorească. In consecinţă, căsă
toria nu mai există şi deci se nu mai poate supune atenţiei instanţei o
stare de drept inexistentă.
377. O problemă interesantă, care a suscitat discuţii în doctrină, a
apărut în practica judecătorească, când pârâtul a introdus separat şi
ulterior o cerere de desfacere a căsătoriei, după ce prima instanţă se
pronunţase prin sentinţă în sensul admiterii acţiunii de divorţ pro
movate de reclamantă, iar împotriva acestei sentinţe pârâtul declan
şase calea de atac a apelului, dosarul aflându-se pe rolul tribunalului.3
Iniţial, tribunalul a suspendat judecarea apelului în baza art. 244
pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea noii acţiuni de divorţ aflate
pe rolul judecătoriei. Curtea de apel a admis recursul declarat împo
triva încheierii de suspendare concluzionând că în cauză nu sunt
incidente dispoziţiile cuprinse în art. 244 pct. 1 C. proc. civ. şi a
trimis cauza spre continuarea judecării apelului.
1Idem.
2 Pentru o dezvoltare a acestei problematici a se vedea V.M. Ciobanu,
op. cit., voi. II, p. 120-124; V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind
excepţiile procesuale, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 147-154.
3 1. Lazăr, V.M. Ciobanu, Unele probleme de drept procesual civil ce
pot surveni în litigiile privind divorţul, ca urmare a reintroducerii căii de
atac a apelului, în Dreptul nr. 9/1995, p. 39-42.
Invocându-se soluţia instanţei de recurs în faţa judecătoriei, care

avea de soluţionat noua acţiune de divorţ, aceasta a luat măsura
suspendării judecării cauzei, în baza aceluiaşi text de lege. împotriva
acestei încheieri s-a declarat apel. Tribunalul, învestit cu soluţionarea
apelului împotriva sentinţei de divorţ pronunţate de judecătorie şi
împotriva încheierii de suspendare a judecăţii celei de-a doua acţiuni
de divorţ, a făcut aplicarea art. 163 alin. (2) C. proc. civ., a ridicat din
oficiu excepţia de litispendenţă şi constatând îndeplinite prevederile
art. 163 alin. ultim C. proc. civ. şi ale art. 164 C. proc. civ. a dispus
reunirea dosarelor în faţa instanţei de apel.
într-o primă opinie,1 autorul consideră legală soluţia instanţei de
recurs, cu privire la nelegalitatea suspendării soluţionării apelului, însă
consideră că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 163 alin. (3)
C. proc. civ. litispendenţă neoperând în cazul în care una din cele
două cereri, identice în ce priveşte părţile, obiectul şi cauza, se află în
faţa instanţei de apel ori de recurs, într-o astfel de ipoteză la instanţa
de fond urmând a fi invocată puterea relativă a lucrului judecat, care
rezultă din hotărârea de fond deja pronunţată.
în cea de-a doua opinie2 autorul, analizând prioritatea normelor
speciale cuprinse în art. 607-619 C. proc. civ. raportate la normele
generale cuprinse în art. 119-120 C. proc. civ., concluzionează că
cererea pârâtului de desfacere a căsătoriei, fiind în fapt o cerere
reconvenţională, nu putea fi introdusă separat, ci trebuia urmată
procedura prevăzută în art. 609 C. proc. civ, şi introdusă direct în
apel. Această interpretare este cea legală faţă de reintroducerea în
Codul de procedură civilă a căii de atac a apelului prin Legea
nr. 59/1993. De asemenea, în ceea ce priveşte excepţia litispendenţei,
autorul consideră că aflându-ne în cadrul unui proces de divorţ, regle
mentarea aplicabilă este cea cuprinsă în art. 608 alin. (2) C. proc. civ.,
cele trei condiţii ale litispendenţei fiind pe deplin aplicabile, cu atât
mai mult cu cât, după reintroducerea căii de atac a apelului, ambele
pricini se aflau în faţa instanţelor de fond, aşa cum cere alin. (2) al
art. 163 C. proc. civ., apelul fiind o cale de atac devolutivă, care pro
voacă o nouă judecată asupra fondului.
Ne raliem în totalitate acestei a doua opinii pentru aceleaşi consi
derente expuse de autorul său.
1Opinia aparţine autorului articolului menţionat la p. 39-40,1. Lazăr.

2 Opinia aparţine autorului V.M. Ciobanu, la acelaşi articol menţionat
la p. 40-42.
VI. Cererea reconvenţionala 195
Considerăm că reglementarea specială a cererii reconvenţionale în

materia divorţului se datorează intenţiei legiuitorului de a sprijini
soţul pârât în încercarea acestuia de a păstra căsătoria şi de a încerca
pe parcursul derulării procesului soluţii de împăcare. Ceea ce invocă
soţul reclamant ca motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei se
poate dovedi pe parcurs procesului că nu are această semnificaţie
fiind doar o întâmplare în viaţa cuplului, iar stăruinţa de împăcare a
pârâtului şi schimbarea atitudinii şi comportamentului acestuia în
viaţa conjugală pot da roadele scontate. Dorinţa societăţii este de a
salva pe cât posibil orice căsătorie şi de a permite soţului reclamant,
care poate a reacţionat sub impulsul momentului, să revină asupra
hotărârii sale. Dacă pârâtul ar fi obligat să depună cererea reconven-
ţională conform dreptului comun, s-ar putea ivi între părţi rivalităţi de
neconciliat.
Capitolul VII
Şedinţa d e ju d ec ată
378. Şedinţa de judecată se desfăşoară în cea mai mare parte sub

regulile dreptului comun, existând însă şi anumite derogări care se
datorează din nou specificului proceselor de divorţ.
în continuare vom examina doar normele care derogă de la drep
tul comun.
Secţiunea 1. Publicitatea
379. Norma generală de procedură care prevede publicitatea

şedinţei de judecată este cuprinsă în art. 121 C. proc. civ. Potrivit
acestui articol, şedinţele sunt publice în afară de cazurile în care legea
dispune altfel. Instanţa însă poate să dispună ca dezbaterile să se facă
în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea
sau moralitatea publică sau pe părţi. în şedinţa secretă părţile vor
putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane
desemnate de ele.
Articolul 615 din procedura specială a divorţului prevede că
cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică, ca regulă. Până aici
cele doua texte nu diferă în ceea ce priveşte regula generală de jude
care a cauzelor.
380. A doua teză a art. 615 stipulează că instanţa poate dispune
judecarea în camera de consiliu, dacă apreciază că prin aceasta s-ar
asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor.
Din acest punct cele două articole se despart. Norma generală
prevede judecarea în şedinţă secretă, iar norma specială în camera de
consiliu. Care este deosebirea dintre cele două?
Din analiza art. 121 credem că în cazul şedinţei secrete singurele
persoane admise sunt părţile, avocaţii acestora şi cel mult câte două
persoane pentru fiecare parte, persoane desemnate de părţi. Rezultă
că, deşi legiuitorul a restrâns aplicarea principiului publicităţii, nu l-a
VII. Şedinţa de ju d e ca tă 197
înlăturat de tot prin îngăduirea prezenţei în sala de judecată a unor

persoane străine de judecarea cauzei.
Aşa cum este reglementată în prezent şedinţa secretă am putea-o
numi o şedinţă cu publicitate restrânsă.
Instituţia camerei de consiliu este folosită de legiuitor disparat în
cadrul codului fără să existe însă o definire a acestui termen. Unii
autori1 vorbind despre principiul publicităţii spun că judecarea în
camera de consiliu se face fără prezenţa părţilor, dar nu în legătură cu
cercetarea fondului cauzei, ci a rezolvării unor incidente intervenite
pe parcursul procesului. Intr-adevăr, judecata în camera de consiliu se
face în cazul conflictelor de competenţă, a propunerii de recuzare, a
strămutării, a cererii de asistenţă juridică gratuită, a cererii de preschim
bare a unui termen, în cazul administrării unor probe prin comisie roga
torie, în cazul deliberării, a hotărârilor care consfinţesc învoiala părţilor
şi la judecarea apelului şi recursului în procedura necontencioasă.
In majoritatea cazurilor enumerate mai sus judecarea se face fără
citarea părţilor şi, implicit, fără prezenţa lor. In alte cazuri însă instanţa
este obligată să citeze părţile - strămutare, cerere de preschimbare a
unui termen etc.
Interpretând prevederile art. 615, în ansamblul reglementării
judecăţii în camera de consiliu, ar rezulta că la şedinţa desfăşurată în
această formă nu au acces decât părţile şi avocaţii lor, neexistând
posibilitatea prezenţei şi a unor alte persoane desemnate de părţi.
Aceasta să fi fost voinţa legiuitorului ? Privind către legislaţiile altor
ţări europene în materia procedurii divorţului considerăm că da. în
majoritatea acestor ţări procesele de divorţ se judecă în totalitate şi ca
regulă „cu uşile închise”.
381. Revenind la deosebirile dintre norma generală şi norma
specială, observăm că art. 121 indică ca şi motive pentru care şedinţa
poate fi declarată secretă vătămarea ordinii sau moralităţii publice
sau vătămarea părţilor. Articolul 615 indică generic, ca şi motiv, asi
gurarea unei mai bune judecăţi sau administrări a probelor. Credem
că această „mai bună judecată sau administrare a probelor” are la
bază tot motivaţia unei vătămări a moralităţii publice sau a părţilor.
Pe lângă rolul social al instituţiei căsătoriei, aceasta înseamnă, în
primul rând, relaţiile personale dintre soţi. Expunerea în public a
manifestărilor care au dus la deteriorarea acestor relaţii este de cele
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 140.

mai multe ori vătămătoare pentru părţi şi, uneori, datorită aspectelor
pe care le îmbracă abuzurile uneia din părţi, chiar pentru moralitatea
publică. Indiferent de ceea ce au făcut în intimitatea relaţiilor perso
nale, soţii despărţirii prin divorţ vor continua să trăiască în comu
nitatea înconjurătoare, iar facerea publică a anumitor comportamente
private a acestora ar putea să ducă la marginalizarea lor sau chiar la
excluderea din viaţa socială.
De altfel, în practica instanţelor, s-a făcut uz de prevederile
acestui articol de cele mai multe ori pentru aceste considerente şi, de
regulă, în faza de administrare a probelor, când s-a considerat că
relatarea anumitor fapte de către martori ar aduce prejudicii părţilor
sau moralităţii publice, dar şi pentru motivul la fel de întemeiat că
relatarea martorilor este mai liberă atunci când auditoriul se rezumă
numai la ce doi soţi.
Solicitarea ca întregul proces sau numai o parte din acesta să se
desfăşoare în camera de consiliu poate proveni din partea oricărei
părţi şi credem că şi instanţa din oficiu poate dispune aceasta, atunci
când consideră că faţă de motivele de divorţ invocate s-ar ajunge la o
vătămare a moralităţii publice.
382. De altfel, art. 615 C. proc. civ. a făcut obiectul a două decizii
pronunţate de Curtea Constituţională.1 în ambele sesizări părţile au
invocat încălcarea art. 26 din Constituţie privind viaţa intimă,
familială şi privată prin prisma faptului că procesele de divorţ se
judecă în şedinţă publică, iar prin specificul probelor se aduce atin
gere intimităţii părţilor. în ambele decizii, Curtea a statuat că preve
derea vizând publicitatea şedinţelor de judecată în procesele de divorţ
nu intră în conflict cu norma constituţională înscrisă în art. 26 refe
ritoare la ocrotirea vieţii intime şi de familie, întrucât nu toate relaţiile
dintre soţi, care se discută în astfel de procese, se referă la viaţa inti
mă a acestora, unele probleme cum ar fi cele privitoare la încre
dinţarea copiilor minori depăşind acest cadru şi prezentând interes
public. De asemenea, s-a reţinut că dispoziţiile înscrise în art. 615
C. proc. civ. se justifică şi prin art. 44 alin. (2) (în fosta reglementare)
din Constituţie conform căruia condiţiile de încheiere, de desfacere şi
de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege şi este, totodată, în
1 Decizia nr. 56 din 13 octombrie 1993, în M. Of. nr. 31 din 1 februa

rie 1994 şi Decizia nr. 308 din 8 iulie 2004, în M. Of. nr. 887 din 29
septembrie 2004.
VII, Şedinţa de ju d e ca tă 199
concordanţă şi cu prevederile art. 127 (art. 126 în vechea reglemen

tare) din Constituţia republicată, care prevede că şedinţele de judecată
sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege.
Publicitatea şedinţelor de judecată, înscrisă şi în art. 6 pct. 1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, privind un proces echitabil, constituie o garanţie a corecti
tudinii, independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, contribuind la
promovarea încrederii cetăţenilor în administrarea justiţiei. Totodată
Curtea a statuat că protecţia vieţii private a părţilor în procesul de
divorţ este asigurată prin reglementarea în textul criticat a excepţiei
de la regula publicităţii, în sensul că părţile pot solicita sau instanţa
poate dispune din oficiu, judecarea în camera de consiliu, dacă se
apreciază că s-ar asigura o mai bună administrare a probelor sau dacă
dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică.
Pronunţarea hotărârii judecătoreşti se face întotdeauna în şedinţă
publică [art. 615 alin. (2)].
Secţiunea 2. Reprezentarea
383. In cadrul proceselor civile, potrivit dreptului comun, părţile

pot să-şi exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar
[art. 67 alin. (1)].
Articolul 614 prevede că în cazul proceselor de divorţ părţile se
vor înfăţişa în persoană. Aceasta înseamnă că ele nu pot fi reprezen
tate nici de un mandatar neavocat nici de mandatar avocat, neputând
sta în proces prin reprezentanţi.
Avocaţii pot doar să asiste partea în procesul de divorţ ,nu să o şi
reprezinte.
Deoarece art. 614 se referă la instanţele de fond când prevede
obligativitatea prezenţei personale a părţilor, rezultă că prezenţa per
sonală a părţilor este obligatorie atât la prima instanţă - judecătoria -
cât şi la instanţa de apel - tribunalul - întrucât după reintroducerea
căii de atac a apelului prin Legea nr. 59/1993 acestea sunt cele două
instanţe de fond.
Legiuitorul a prevăzut această derogare de la dreptul comun dato
rită faptului că o eventuală împăcare a părţilor nu s-ar putea media de
către instanţă dacă ei nu ar fi prezenţi personal ci ar sta în proces prin
mandatari.
384. După modificarea art. 131 din Codul de procedură civilă prin
O.U.G. nr. 138/2000, prezenţa personală a părţilor în faţa primei
instanţe poate fi solicitată de judecător în toate procesele civile, pentru
a se încerca împăcarea lor. Analizând textul modificat al art. 131 obser
văm că există totuşi o deosebire faţă de norma specială din art. 614.
în condiţiile dreptului comun, datoria judecătorilor de a încerca împă
carea părţilor implică solicitarea înfăţişării personale a acestora cel
puţin la un termen, chiar dacă au reprezentanţi, pe când în condiţiile
art. 614 părţile trebuie să fie prezente personal de-a lungul întregului
proces la instanţele de fond, ei neputând fi reprezentaţi, ci doar
asistaţi.
385. De la regula prezenţei obligatorii a părţilor în procesele de
divorţ, acelaşi art. 614 prevede patru excepţii, când soţul se poate
înfăţişa prin mandatar: dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă
privativă de libertate, dacă este împiedicat de o boală gravă, dacă este
pus sub interdicţie sau dacă are reşedinţa în străinătate.
Numai în aceste patru cazuri este permisă reprezentarea părţilor
prin mandatar avocat sau neavocat.
Practica judiciară1 a interpretat în mod corect una din aceste
prevederi şi a decis că, întrucât s-a făcut dovada că la data judecării
cauzei reclamanta era plecată din ţară, împreună cu minorul rezultat
din căsătorie, pentru tratament medical, reprezentarea sa în instanţă
este justificată, conform art. 614 C. proc. civ., având reşedinţa în
străinătate, iar sancţiunea prevăzută de art. 616 C. proc. civ. este
inaplicabilă.
386. Procura pentru reprezentarea părţii în judecată poate fi
dată în condiţiile dreptului comun [art. 68 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.].
De asemenea, sunt aplicabile prevederile art. 68 alin. (4) în sensul
că dacă mandatul este dat unei alte persoane decât un avocat, man
datarul nu poate pune concluzii decât prin avocat.
în ceea ce priveşte alin. (6) al aceluiaşi articol, în mod logic, în
procesele de divorţ, la judecătorie, un soţ nu poate fi reprezentat de
celălalt soţ şi considerăm că nici de o rudă până la gradul patru
inclusiv, atunci când această ruda este citată ca martor de către una
din părţi (vom vedea că prin derogare de la dreptul comun, în pro
cesele de divorţ pot fi martori şi rudele, cu excepţia descendenţilor).
1 A se vedea C.A. Braşov, decizia civilă nr. 716/1995, în Culegere

1994-1998, p. 121.
Nu este admisibilă întrunirea a două calităţi, cea de martor şi cea de

reprezentant, în una şi aceeaşi persoană.
387. Datorită faptului că legea exclude de la audierea ca martori
pe descendenţii părţilor credem că, pentru aceleaşi motive de mora
litate, niciunul din descendenţi nu poate fi reprezentantul unuia din
părinţi în cadrul proceselor de divorţ.
Restricţia impusă reprezentării părţilor în procesele de divorţ de
art. 614 C. proc. civ. a făcut obiectul controlului de constituţionali
tate, Curtea Constituţională respingând excepţia invocată prin decizia
nr. 421/14 octombrie 2004.1 Autoarea excepţiei a susţinut că apărăto
rului său nu i s-a permis să solicite probe şi să pună întrebări mar
torilor invocându-se de către instanţă prevederile art. 614 C. proc. civ.
ceea ce duce la încălcarea art. 20 şi art. 24 din Constituţie şi a art. 6
din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi liber
tăţilor fundamentale, întrucât prevederile din Codul de procedură
civilă pot avea sens, având în vedere caracterul intuitu p erso n a e al
acţiunii, numai în ceea ce îl priveşte pe reclamant, obligativitatea
prezenţei personale în proces a pârâtului constituind o încălcare a
dreptului la apărare şi a dreptului la reprezentare prin avocat.
Curtea a reţinut că autoarea excepţiei a înţeles să limiteze
caracterul strict personal (şi nu intuitu p ersonae, cum impropriu se
exprimă) al acţiunii numai în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în
condiţiile înecare este unanim admis că obiectul acţiunii, pentru toate
părţile, are acest caracter, ceea ce a condus la o premisă eronată pe
baza căreia îşi construieşte întreaga critică. Aşa fiind, reglementarea
criticată nu face decât să dea expresie acestei particularităţi esenţiale
a procesului de divorţ.
Curtea a constatat, de asemenea, că exigenţa astfel justificată nu
aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, în condiţiile în care,
pentru valorificarea sa, alin. (2) al art. 24 din Constituţie le recunoaşte
acestora dreptul de a fi asistate, ceea ce permite şi art. 614 C. proc. civ.,
iar nu şi pe acela de a fi reprezentate, ipoteză în care s-ar fi putut reţine
că reglementarea criticată contravine prevederilor constituţionale. O
atare dihotomie implică în mod necesar realizarea unei distincţii între
„asistare”, care presupune prezenţa fizică a părţii în instanţă, şi „repre
zentare”, când partea nu este prezentă fizic ci este substituită juridic
1Decizia nr. 421/14 octombrie 2004, M. Of. al României nr. 1203 din
15 decembrie 2004.
de un mandatar care poate fi avocat sau o terţă persoană împuternicită

de parte.
388. Considerăm că strict legată de cerinţa ca părţile să se prezinte
personal în faţa instanţelor de fond pot fi şi sunt incidente prevederile
Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de me
diator. Capitolul 6 secţiunea 1, art. 64-66, din această lege sunt dedi
cate dispoziţiilor speciale privind conflictele de familie. Profitând de
prezenţa personală a părţilor instanţa poate să le recomande acestora
rezolvarea neînţelegerilor privind continuarea căsătoriei, exerciţiul
drepturilor părinteşti, încredinţarea copiilor, contribuţia părinţilor la
întreţinerea copiilor şi orice alte neînţelegeri care apar între soţi pe
calea medierii [art. 64 alin. (1)]. O sarcină specifică şi obligatorie a
mediatorului în cazul conflictelor de familie este să vegheze ca
rezultatul medierii să nu contravină interesului superior al copilului,
încurajând astfel părinţii să se concentreze în primul rând asupra
nevoilor copilului care nu trebuie să sufere ca urmare a separaţiei în
fapt a soţilor sau a divorţului (art. 65). Pe parcursul medierii, dacă
mediatorul află de existenţa unor fapte care pot pune în pericol
creşterea şi dezvoltarea normală a copilului ori pot prejudicia grav
interesul acestuia este obligat să sesizeze autoritatea competentă să ia
măsurile ce se impun [art. 66 alin. (2)]. înţelegerea soţilor cu privire
la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea cererilor accesorii divorţului
se va depune de părţi la instanţa care a fost sesizată cu soluţionarea
cererii.1 Bineînţeles că instanţa va fi obligată să verifice respectarea
normelor legale imperative în domeniu şi mai ales soluţionarea
aspectelor vizând copilul, care trebuie făcute în acord cu interesul
superior al acestuia.
Secţiunea 3. Prezenţa părţilor
389. Distinct de cerinţa ca părţile să se prezinte personal în faţa

instanţelor de fond, pe care am analizat-o mai sus, art. 616 şi art. 619
alin. (2) pretind că în cazul proceselor de divorţ reclamantul să fie
prezent pe tot parcursul judecăţii, atât la prima instanţă, cât şi înaintea
1 Cu privire la înţelegerea soţilor referitoare la capătul de cerere

vizând desfacerea căsătoriei vezi precizările făcute la capitolul destinat
actelor de dispoziţie, secţiunea Tranzacţia.
VII. Şedinţa de jud e ca tă 203
instanţelor de apel sau de recurs, atunci când el este cel ce a promovat

apelul sau recursul împotriva hotărârii prin care a fost respinsă
cererea sa de divorţ.
Dreptul comun, în art. 152, prevede că dacă la termenul sorocit
pentru judecată se prezintă numai una din părţi, fără să intereseze care
din ele, reclamantul sau pârâtul, instanţa va cerceta toate lucrările
dosarului, va asculta susţinerile părţii prezente şi se va pronunţa pe
baza probelor administrate. De asemenea, instanţa va putea păşi la
judecată şi dacă nu se prezintă niciuna dintre părţi, dar cel puţin una
dintre ele, din nou nu interesează care, a solicitat în scris judecarea în
lipsă [art. 242 alin. (2)].
390. în procesele de divorţ reclamantul trebuie să fie prezent la
toate termenele de judecată, în primă instanţă, în caz contrar acţiunea
fiind respinsă ca nesusţinută. Aceeaşi prezenţă obligatorie a recla
mantului este reglementată în alin. (2) al art. 619 C. proc. civ., dar
numai în situaţiile în care acţiunea de divorţ a fost respinsă, iar cel ce
a promovat calea de atac este reclamantul ce stăruie în desfacerea
căsătoriei, deci în admiterea acţiunii sale. Este de altfel singura
situaţie în care instanţa poate respinge o acţiune ca nesusţinută.1
Această prevedere a făcut şi obiectul unei excepţii de neconsti-
tuţionalitate care a fost însă respinsă de Curtea Constituţională prin
decizia nr. 115/2002.2 Instanţa de control constituţional a reţinut că
prevederile art. 51, art. 58 alin. (1), art. 72, nu sunt incidente în cauză,
iar prevederile art. 123 alin. (1) şi (2) şi art. 125 alin. (2) şi (3) din
Constituţie (în vechea numerotare)3 nu au fost încălcate. Autorul
excepţiei a susţinut că dispoziţiile din codul de procedură civilă
atacate sunt prea permisive în cadrul unei proceduri speciale, cum
este cea a divorţului, şi nu limitează puterea judecătorească atunci
când aceasta este chemată să spună dreptul. Curtea a reţinut că, prin
derogare de la dreptul comun, dispoziţiile art. 616 C. proc. civ. regle
mentează o sancţiune procedurală specială - respingerea cererii de
1Trib. reg. Craiova, decizia civilă nr. 1317/1955, cu notă de I. Stoenescu,

în L.P. nr. 6/1955, p. 662.
2 Decizia nr. 115/11 aprilie 2002 a Curţii Constituţionale a fost publi
cată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 396 din 10 iunie 2002.
3 Este de remarcat că după revizuirea Constituţiei art. 51 a fost abrogat,
iar art. 72, art. 123 şi art. 125 au fost modificate prin Legea nr. 429/2003 de
revizuire a Constituţiei.
divorţ ca nesusţinută, care are ca temei culpa procesuală dedusă din

neînfăţişarea reclamantului la termenul de judecată, în primă instanţă,
şi care operează numai dacă această lipsă este nejustificată, şi se
bazează pe prezumţia legală de renunţare la judecată.
391. Aşa cum reiese şi din decizia sus-citată, pentru a se aplica
această sancţiune, trebuiesc îndeplinite cumulativ două condiţii: lipsa
reclamantului să fie nejustificată şi la judecată să se prezinte numai
pârâtul.
Dacă reclamantul lipseşte justificat, făcând dovada cu depunerea
la dosar a unui certificat medical, de exemplu, chiar dacă este prezent
numai pârâtul, instanţa va acorda un nou termen de judecată.1
Dacă nici reclamantul, nici pârâtul nu se prezintă la termen se
revine la dreptul comun, art. 242 alin. (1) pct. 2, instanţa suspendând
judecarea cauzei. Instanţa va lua măsura suspendării, potrivit drep
tului comun [art. 242 alin. (1) pct. 1] şi dacă ambele părţi o solicită.2
în cazul în care acţiunea de divorţ a fost admisă, iar apelul sau
recursul reclamantului vizează numai modul de apreciere al culpei în
desfacerea căsătoriei ori soluţionarea unui capăt accesoriu de cerere,
chiar dacă reclamantul lipseşte şi se prezintă numai pârâtul calea de
atac va fi judecată în condiţiile art. 152 C. proc. civ., deoarece art. 619
alin. (2) C. proc. civ. este o normă specială de strictă interpretare.
392. Am văzut că art. 614 obligă la prezenţa personală a părţilor
în procesele de divorţ, iar lipsa nejustificată a reclamantului atrage o
sancţiune dură.
Care este însă sancţiunea în cazul în care nu se prezintă pârâtul?
în situaţia în care pârâtul este asistat de avocat acesta nu va putea
să participe activ la judecarea procesului, în sensul că nu va putea
propune probe, nu va putea discuta în contradictoriu admisibilitatea
probelor propuse de partea adversă, nu va putea audia martorii pro
puşi anterior şi nici nu va putea pune întrebări martorilor reclaman
tului.
în situaţia în care pârâtul nu este asistat de avocat, el va suporta
sancţiunile prevăzute pentru pierdea termenelor în care se poate
efectua un act procesual în cadrul procesului civil, periclitându-şi
apărarea şi posibilitatea de a dovedi că nu este singur culpabil în
1C.A. Braşov, decizia civilă nr. 716/1995 în Culegere 1994-1997, p. 121.

2 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 3 ] 78/2000, în Culegere 2000, p. 511.
393. In dreptul comun, pârâtul poate solicita judecarea în lipsă.

Pentru că respingerea acţiunii reclamantului ca nesusţinută, dacă
acesta nu se prezintă la judecarea cauzei, se bazează pe o prezumţie
legală de renunţare la judecată, în procesele de divorţ cererea scrisă a
pârâtului de a se păşi la judecată în lipsa sa nu va avea ca efect, în
cazul lipsei reclamantului, suspendarea cauzei ci respingerea ei ca
nesusţinută.
Bineînţeles că pârâtul poate solicita judecarea în lipsă însă aceasta
va putea fi considerată ca o atitudine de indiferenţă a sa faţă de soarta
căsătoriei, putând spune mult, coroborată cu celelalte probe admi
nistrate de reclamant, cu privire la posibilitatea continuării căsătoriei.
Faţă de prevederile art. 619 alin. (2) trebuie să facem precizarea
că apelul sau recursul declarat de pârât se va judeca chiar dacă se pre
zintă numai reclamantul, în acest caz norma de procedură aplicabilă
fiind tot cea de drept comun înscrisă în art. 152 C. proc. civ.
Capitolul VIII
Probele
394. Legislaţia noastră, ca de altfel şi cea franceză din care s-a

inspirat, nu cunoaşte o reglementare unitară a probelor, dispoziţiile
referitoare la ele fiind cuprinse, ca regulă în Codul civil şi în Codul de
procedură civilă.
Codul civil se ocupă în mod special de admisibilitatea şi forţa pro
bantă a mijloacelor de dovadă pe care le reglementează (înscrisurile,
prezumţiile şi mărturisirea), iar Codul de procedură civilă, în Cartea
a Il-a, Capitolul III, Secţiunea III, art. 167-241 de administrarea pro
belor.1
Cele două coduri reglementează ca probe în procesul civil: înscri
surile, mărturisirea sau interogatoriul, martorii, prezumţiile, expertiza,
cercetarea la faţa locului şi asigurarea dovezilor.
395. în procesul de divorţ propriu-zis, care se referă doar la desfa
cerea căsătoriei, datorită specificului său, din ansamblul probelor
enumerate mai sus nu sunt folosite expertiza şi cercetarea la faţa
locului. Aceste probe pot să apară doar dacă părţile au formulat şi un
capăt de cerere accesoriu ce vizează partajarea bunurilor comune.
Partajul este la rândul său o procedură specială pe care o vom analiza
într-un titlu separat.
La mijloacele de probă enumerate trebuie însă să adăugăm şi o
probă care este impusă de Codul familiei, în procesele de despărţenie
în care se pune problema încredinţării copiilor minori, şi anume,
ancheta socială.
Faţă de dreptul comun, pentru materia divorţului există două
dispoziţii derogatorii exprese care se referă la proba cu martori şi
proba cu interogatoriul.
1 V.M. Ciobanii, op. cit., voi. I, p. 149.

VIII. Probele 207
Secţiunea 2. Proba cu înscrisuri
396. Ca şi în celelalte procese civile, proba cu înscrisuri este

admisibilă în procesele de divorţ pentru dovedirea tuturor capetelor
de cerere, inclusiv a motivelor pentru care se solicită desfacerea
căsătoriei.
Părţile pot să se folosească atât de înscrisuri sub semnătură privată
cât şi de înscrisuri autentice. Cele mai uzitate însă în dovedirea fapte
lor ce conduc la cererea de desfacere a căsătoriei sunt înscrisurile sub
semnătură privată, de regulă scrisori care emană de la unul dintre soţi
şi care sunt adresate celuilalt soţ sau unor terţe persoane.
Relativ recent au început să fie folosite înscrisuri care ţin de mij
loacele moderne de comunicaţie cum ar fi e-mailurile sau transcrieri
ale unor înregistrări telefonice realizate pe benzi magnetice. Problema
care s-a pus în legătură cu aceste înscrisuri a fost legată de admi
sibilitatea şi forţa lor probantă având în vedere că nu sunt reglemen
tate nici în codul civil nici în codul de procedură civilă, iar conţinutul
lor poate fi alterat în aşa fel încât să nu se mai poată depista conţi
nutul iniţial.
397. In ceea ce priveşte e-mailurile, alături de alţi autori,1 consi
derăm că ele pot fi asimilate înscrisurilor sub semnătură privată şi vor
face dovada împotriva celui ce le-a trimis în măsura în care nu se
contestă conţinutul lor de partea căreia i se opun. De altfel, înscri
surile în format electronic au făcut obiectul de reglementare a Legii
nr. 455/2001 privind semnătura electronică, iar legiuitorul le-a asimilat
în privinţa condiţiilor şi efectelor cu înscrisurile sub semnătură privată,
iar în privinţa forţei probante cu cele stipulate în art. 1176 C. civ. Chiar
dacă e-mailurile private ale părţilor din procesul de divorţ, nu înde
plinesc în totalitate condiţiile impuse de această lege, în măsura în
care nu sunt contestate sau se coroborează cu alte probe administrate
în cauză, vor putea fi fructificate de instanţă la formarea convingerii
privind veridicitatea celor imputate părţii de la care se presupune că
provin.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 178; V.M. Ciobanu, G. Boroi,
op. cit., p. 244; I. Leş, op. cit., p. 451-452; M. Tăbârcă, op. cit., voi. I,
p. 534-535.
398. Transcrierea înregistrărilor telefonice ale unuia dintre

soţi a fost admisă ca probă în procesul de divorţ de către instanţele de
judecată1 fiind de asemenea asimilată înscrisului sub semnătură
privată. De altfel, partea care înţelege să se folosească de o astfel de
probă va depune la dosar atât transcrierea înregistrării cât şi suportul
de pe care a fost făcută înregistrarea, iar o eventuală contestare a
modificării conţinutului convorbirii, prin trunchierea sa sau alterarea
vocii, vor putea forma obiectul unei expertize tehnice de specialitate.
Admisibilitatea unei atare probe se impune cu atât mai mult şi în
procesul civil cu cât ea a fost reglementată distinct în procesul penal,
în art. 911 şi urm. C. proc. pen., care are în vedere nu numai ipoteza
înregistrărilor audio şi chiar video efectuate în baza unei autorizaţii
date de instanţă, ci şi a celor efectuate direct de parte.
Prin urmare, ar fi util ca şi în codul civil ori în codul de procedură
civilă să fie reglementate aceste probe, mă refer atât la e-mailuri cât şi
la înregistrările audio şi video, cu cât ele devin tot mai des uzitate şi
corespund dezvoltării actuale a societăţii.
399. O altă probă folosită frecvent în procesele de divorţ este
fotografia, care nu are o apariţie recentă ci datează de foarte mult
timp, iar instanţele au admis-o ca dovadă în aceleaşi condiţii pe care
le-am analizat mai sus cu privire la e-mailuri şi transcrierile înre
gistrărilor audio.
Admiterea probei cu înscrisuri şi administrarea acesteia sunt
supuse condiţiilor din normele generale de procedură.
400. O discuţie specială poate fi însă făcută cu privire la preve
derile art. 172 şi art. 173 C. proc. civ. Aceste prevederi cuprinse în
paragraful 2 al secţiunii a IlI-a din capitolul III al titlului III din cartea
a II- a Codului de procedură civilă referitor la dovada cu înscrisuri
cuprind două reglementări care consider că pot avea o interpretare
oarecum diferită în procesele de divorţ.
Astfel, art. 172 C. proc. civ. stipulează că la cererea uneia dintre
părţi, care învederează că cealaltă parte deţine un înscris privitor la
pricină, instanţa poate ordona înfăţişarea lui, iar cererea de înfăţişare
nu poate fi respinsă dacă înscrisul este comun părţilor sau dacă chiar
partea potrivnică s-a referit în judecată la înscris ori, potrivit legii,
este obligată să înfăţişeze înscrisul. Această situaţie se poate întâlni în
1 A se vedea Trib. Jud. Alba, decizia civilă nr. 664/1984, în R.R.D.

nr. 7/1985, p. 55.
VIII. Probele 209
procesele de divorţ, în ipoteza în care este vorba de scrisori care

emană de la o parte şi se află în posesia celeilalte părţi, şi care au
legătură cu motivele de divorţ invocate de reclamant sau au fost
învederate instanţei prin apărările pârâtului.
401. Articolul 173 C. proc. civ. dispune însă că instanţa poate res
pinge cererea de înfăţişare a înscrisului, în întregime sau în parte, în
trei cazuri: când cuprinsul înscrisului priveşte chestiuni cu totul perso
nale, când înfăţişarea înscrisului ar încălca îndatorirea de a păstra
secretul sau când înfăţişarea ar atrage urmărirea penală împotriva părţii
sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public.
Dacă ipotezele de la pct. 2 şi 3 teza I nu comportă discuţii, chiar şi
în cazul proceselor de divorţ neputându-se încălca obligaţia de
păstrare a secretului sau de atragere a urmăririi penale asupra părţii
sau asupra altei persoane, se pune în discuţie aplicabilitatea celorlalte
reglementări.
402. Considerăm că norma cuprinsă în pct. 1 al art. 173 C. proc. civ.
nu este aplicabilă în procesele de divorţ. Cu prilejul derulării
procesului de desfacere a căsătoriei se discută tocmai chestiunile cu
totul personale ale celor doi soţi care au condus la crearea stării
conflictuale în cuplu şi care pot constitui motive temeinice pentru
desfacerea acesteia. Intre soţi, în timpul convieţuirii în comun nu pot
exista „chestiuni personale” care să nu fie cunoscute şi celuilalt soţ.
înscrisul solicitat a fi prezentat poate consta într-o scrisoare în care
unul dintre soţi îşi expune punctul său de vedere cu privire la relaţiile
din cuplu şi, emanând de la acesta, care nu îşi preconstituie dovezi
prin păstrarea unei copii, poate aduce lămuriri cu privire la soţul care
se face vinovat de desfacerea căsătoriei. De aceea, considerăm că
partea potrivnică nu se poate prevala de această reglementare pentru a
se opune aducerii înscrisului solicitat.
403. In ceea ce priveşte teza a Il-a a pct. 3 al art. 173 C. proc. civ.,
situaţia este puţin diferită. Nicio persoană, în principiu, nu poate fi
obligată să se expună dispreţului public. înscrisul solicitat a fi adus
poate să constea dintr-o scrisoare care provine de la un terţ, adresată
unuia dintre soţi, şi care să ateste existenţa unei legături extraconju-
gale între acea persoană şi respectivul soţ, scrisoare pe care partea
care solicită prezentarea a avut-o în mână, dar nu a putut-o păstra sau
despre care are cunoştinţă de la alte persoane. Va putea fi refuzată
prezentarea înscrisului pe considerentul textului de lege menţionat
mai sus? Considerăm că nu pentru aceleaşi argumente folosite mai

sus. Obligaţia de fidelitate este una din componentele căsătoriei,
încălcarea ei poate constitui motiv temeinic pentru desfacerea căsă
toriei, iar expunerea la dispreţul public, în această situaţie, a fost deja
consumată prin legătura extraconjugală ce a impietat asupra relaţiilor
dintre cei doi soţi. Totodată nu poate fi primită nici apărarea care
vizează posibilitatea expunerii la dispreţul public a terţei persoane,
implicată în legătura extraconjugală, întrucât, pe de o parte, textul de
lege se referă doar la deţinătorul înscrisului, iar pe de altă parte, din
punct de vedere moral, terţa persoană este deja expusă dispreţului
public prin instituirea acestei legături, ştiut fiind că, de regulă, exis
tenţa unei legături extraconjugale este cunoscută de foarte multe per
soane, ultimul care află de ea fiind soţul celui implicat.
Secţiunea 3. Proba cu martori
404. Deşi procedura divorţului este reglementată în Cartea a VI- a

Codului de procedură civilă, care se ocupă de procedurile speciale,
norma specială ce se aplică în cazul acestor procese se regăseşte în
partea de dispoziţii generale a codului.
A stfe l, după ce art. 189 arată persoanele care nu pot fi ascultate ca
martori în procesul civil, art. 190 derogă de la această normă, dar
numai în pricinile privitoare la starea civilă sau despărţenie.
în aceste pricini pot fi martori rudele şi afinii părţilor cu excepţia
descendenţilor.
405. Excluderea descendenţilor din categoria martorilor este
firească, ea întemeindu-se în principal pe motive de moralitate şi de
respect pe care copii trebuie să le aibă faţă de părinţi.1 Indiferent de
diferendele apărute între soţi în timpul căsătoriei, copii, chiar majori,
nu pot fi făcuţi părtaşi la acestea, neputând fi înregimentaţi într-o
tabără sau alta. în definitiv între soţi nu există nicio legătură de sânge,
însă copii sunt rodul lor şi poate cea mai apropiată şi singura rudă
care le poate însenina şi alina bătrâneţea.
406. Raţiunea pentru care rudele şi afinii părţilor sunt admişi ca
martori în procesele de divorţ rezidă din faptul că aceştia sunt, în
11. Leş, op. cit., p. 749.

VIII. Probele 211
general, cei mai buni cunoscători ai relaţiilor de familie. Pentru rezol

varea incidentelor şi diferendelor apărute în viaţa de familie, cel mai
adesea, soţii recurg la sprijinul ascendenţilor sau rudelor apropiate.
Astfel, aceştia sunt, în mod firesc, cunoscători ai adevăratelor rapor
turi existente între soţi.
Bineînţeles însă că aceşti martori pot fi de cele mai multe ori
părtinitori. De aceea, în procesele de divorţ, instanţa trebuie să îşi
manifeste rolul activ pe parcursul audierii martorilor şi să caute prin
întrebări şi confruntări între aceştia să stabilească adevăratele motive
care au dus la destrămarea căsătoriei. Depoziţiile martorilor-rude
trebuiesc coroborate cu întreg materialul probator administrat în
cauză, cu depoziţiile celorlalţi martori şi cu înscrisurile depuse la
dosar, dacă aceste dovezi există.1
înlăturarea depoziţiei unui martor-rudă trebuie temeinic motivată,
întrucât, de cele mai multe ori, alţi martori sau alte probe nu pot fi
administrate.2
Secţiunea 4. Interogatoriul
407. O altă derogare de la dreptul comun în materia probelor este

stabilită de această dată în art. 612 alin. (6) C. proc. civ.
Prin această reglementare legiuitorul a exclus interogatoriul ca
mijloc de probă în procesele de despărţenie.
Raţiunea acestei excluderi este aceea de a se evita desfacerea
unei căsătorii prin consimţământul soţilor. Ea a fost inclusă în cod în
perioada în care divorţul prin consimţământ mutual nu era permis de
lege. în prezent, când această formă de divorţ este permisă, menţi
nerea interdicţiei se datorează excluderii posibilităţii soţilor de a
divorţa prin consimţământ în alte condiţii decât cele prevăzute în
art. 38 C. fam.3
1Instanţa a înlăturat declaraţia mamei reclamantului nu pentru că ar fi

fost inadmisibilă audierea rudelor în procesul de divorţ, ci datorită lipsei
de obiectivitate a martorei, rezultată din analizarea sa în complexul
întregului material probator. C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 3124/2000
în G. Boroi, O. Spineanu M atei , Codul de procedură civilă, Ed. AII Beck,
2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 706/1978 în C.D. 1978, p. 168.
Intr-adevăr, dacă s-ar admite interogatoriul ca mijloc de dovedire

a motivelor de divorţ, soţii s-ar putea înţelege ca unul să-i impute
celuilalt anumite fapte, iar acesta din urmă să le recunoască, şi astfel,
într-o modalitate mascată s-ar putea obţine divorţul eludându-se dis
poziţiile imperative ale legii.
408. După cum menţionează unii autori1 într-o decizie de îndru
mare a Plenului Tribunalului Suprem se constată că în fapt, adeseori
părţile încearcă să ajungă la utilizarea mărturisirii în mod indirect,
şi anume prin adresarea unei scrisori, prin care un soţ se recunoaşte
vinovat de una din faptele care ar putea constitui motiv de divorţ, iar
datorită acestui lucru instanţele trebuie să manifeste o grijă deosebită
în administrarea şi evaluarea probelor, pentru a nu se ajunge la dena
turarea adevărului şi eludarea legii.
Faţă de formularea alin. (6) din art. 612, interogatoriul poate fi
folosit însă şi în prezent în procesele de divorţ în legătură cu cererile
accesorii ce pot fi formulate de părţi.
în doctrină2 şi în jurisprudenţă3, tot faţă de formularea acestui
alineat se susţine că interogatoriul poate fi folosit pentru combaterea
motivelor de divorţ. Teoretic considerăm că opinia este întemeiată,
însă în practică, indiferent de modul în care este formulată întrebarea,
prin răspunsul dat de parte se poate ajunge la o recunoaştere indirectă
a motivelor de divorţ şi nu neapărat la o combatere a lor.
409. Legat de interogatoriu ca mijloc de dovadă în procesele de
divorţ trebuie să remarcăm că în legislaţiile altor state nu există
această interdicţie4.
Secţiunea 5. Ancheta socială
410. Aşa cum am arătat când am prezentat participanţii la proce

sele de divorţ, potrivit art. 42 C. fam, când există o cerere accesorie
ce vizează încredinţarea copiilor minori este necesară ascultarea auto
rităţii tutelare.
1T.R. Popescu, op. cit., p. 266 în nota 2 de subsol.

2 Idem.
3 Trib. Reg. Galaţi, decizia civilă nr. 2232/1960, în L.P. nr. 2/1961,
p. 1 1 2 .
VIII. Probele 213
Autoritatea tutelară îşi exprimă punctul de vedere prin efectuarea

unei anchete sociale în care evidenţiază condiţiile oferite de fiecare
părinte şi opinează asupra părintelui care oferă cele mai bune condiţii
de creştere şi educare a minorului.
Prin ancheta socială este informată instanţa cu privire la condiţiile
de trai ale părintelui, condiţiile de locuit pe care i le poate oferi mino
rului, veniturile părintelui, modul în care acesta se îngrijeşte de
minor, preocuparea pe care a manifestat-o şi pe care o manifestă
pentru educarea copilului, profilul moral al părintelui, precum şi orice
alte informaţii care pot contribui la o mai bună cunoaştere a soţilor de
către instanţă care, coroborându-le cu celelalte probe administrate, va
trebui să stabilească care dintre cei doi părinţi este mai îndreptăţit să
primească minorul pentru creştere şi educare permanentă.
411. S-a decis că referatul de anchetă socială privind încre
dinţarea copilului minor unuia dintre părinţi în procesul de divorţ nu
este un act administrativ care prin el însuşi să producă efecte juridice
şi nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ, ci numai
odată cu hotărârea pronunţată, pe cale apelului sau a recursului.1
întrucât în procesele de divorţ, în multe cazuri, părţile sunt des
părţite în fapt locuind efectiv în domicilii sau reşedinţe separate ori
chiar în localităţi diferite, practica judiciară a statuat că instanţa de
judecată va solicita opiniile ambelor autorităţi tutelare, chiar dacă
minorul se află în îngrijirea unuia din părinţi, întrucât la soluţionarea
divorţului este necesar a se cunoaşte condiţiile oferite de fiecare
părinte.2
412. Legea nu impune în mod expres prezenţa autorităţii tutelare
la judecată, însă instanţa supremă a stabilit, cu valoare de principiu,
că, deşi prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare nu este
necesară, este necesar să se comunice părerea în scris, iar hotărârea
pronunţată în lipsa anchetei sociale, în lipsa citării autorităţii
tutelare sau fără a exista un referat scris din partea acesteia este
casabilă3.
1 C.S.J, secţia de contencios administrativ, decizia civilă nr. 394/1993,

în SIJUR/iulie 1994.
2 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 34/1981, în C.D. 1981, p. 168.
3 Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1962 în S. Zilberstein,
V.M. Ciobcmu, îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 306 şi
413. Prin decizia de îndrumare nr. 19/1962 a Plenului Tribuna

lului Suprem s-a statuat şi că necitarea legală a autorităţii tutelare
nu va duce la o casare cu trimitere întrucât autoritatea tutelară nu este
parte în procesul de divorţ, instanţa urmând să reţină cauza şi să
rejudece cu citarea autorităţii tutelare. Această îndrumare este valabilă
şi în prezent având în vedere că alin. (5) al art. 312 C. proc. civ.
cuprinde aceleaşi prevederi şi cu atât mai mult cu cât alin. (4) al
aceluiaşi articol prevede ca normă generală casarea cu reţinere în
cazul judecării recursului de către tribunale sau curţi de apel, or în
prezent, recursurile în procesele de divorţ sunt în competenţa exclu
sivă a curţilor de apel. Mai trebuie menţionat că invocarea necitării
autorităţii tutelare ca motiv de apel sau recurs nu poate duce la
admiterea acestor căi de atac în măsura în care cererea de divorţ a fost
respinsă.1 Cu atât mai mult, dacă şi în apel s-a păstrat soluţia de res
pingere a acţiunii de divorţ, în recurs nu va putea fi casată hotărârea
pentru necitarea autorităţii tutelare, considerată ca motiv de nulitate a
hotărârii astfel pronunţate. Potrivit art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.,
soluţia casării cu trimitere a cauzei spre rejudecare este posibilă
numai în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege. Chiar dacă
tribunalul a omis citarea autorităţii tutelare, întrucât aceasta nu are
calitatea de parte în procesul de divorţ, n u sunt aplicabile prevederile
art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Conform art. 42 alin. (1) C. fam.,
autoritatea tutelară trebuie ascultată doar în legătură cu încredinţarea
copiilor, dar încălcarea textului menţionat face operant doar motivul
de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care constituie un
motiv de modificare a hotărârii, şi nu de casare. Această încălcare a
art. 42 C. fam. nu este operantă în condiţiile în care respingându-se
acţiunea de divorţ, nu s-a luat nicio măsură cu privire la încredinţarea
copiilor, deoarece acest capăt de cerere este subsidiar acţiunii
principale şi nu se pot reţine aplicări greşite ale legii pentru un capăt
accesoriu, în condiţiile în care s-a respins capătul principal de cerere.2
I. Pop, Despre ancheta socială în procesele cu minori, R.R.D. nr. 6/1984,

p. 17-18.
1A se vedea V.M. Ciobănit, G. Boroi, op. cit., p. 405 şi practica invo
cată acolo.
2 Pentru considerente în acelaşi sens a se vedea C.A. Iaşi, decizia
civilă nr. 805/2002, cu notă de M. Gaiţă şi M.M. Pivniceru, în C.J.
nr. 5/2003, p. 39-40.
VIII. Probele 215
414. Autoritatea tutelară comunică concluziile sale printr-o

adresă scrisă. In unele situaţii, această adresă conţine doar opinia
acesteia cu privire la părintele căruia să i se încredinţeze copilul şi
considerăm că o astfel de modalitate de comunicare nu este în spiritul
legii şi nici eficientă întrucât instanţa este cea care trebuie să tragă
concluziile, în cunoştinţă de cauză, ştiut fiind că părerea autorităţii
tutelare nu leagă instanţa.
Inscriindu-se doar în cadrul probelor administrate în mod obliga
toriu de instanţă în procesele de divorţ, ancheta socială nu impune
instanţei de judecată soluţia în ceea ce priveşte încredinţarea
minorilor, dar contribuie într-o proporţie destul de mare la formarea
convingerii judecătorului cu privire la luarea măsurii care corespunde
în cel mai adecvat mod interesului superior al copilului.
Secţiunea 6. Comisia rogatorie
415. Pentru administrarea probelor în procesul de divorţ poate fi

folosită şi instituţia comisiei rogatorii reglementată în art. 169 alin. (4)
C. proc. civ.
Astfel, pentru audierea unui martor, netransportabil pe distanţe
lungi, se poate solicita ca audierea să se facă de instanţa din loca
litatea în care acesta domiciliază sau din apropierea domiciliului său.
De regulă, audierea se face de o instanţă egală în grad însă ea poate fi
realizată şi de o instanţă mai mică în grad. In condiţiile înfiinţării
tribunalelor pentru minori şi familie, ca instanţe specializate, consi
derăm că prevederea legală rămâne aplicabilă, audierea putându-se
face şi de o instanţă de drept comun, dar în cadrul completului specia
lizat în materie de minori şi familie.
416. Având în vedere libera circulaţie a persoanelor, aşa cum am
arătat şi mai sus, este posibilă necesitatea efectuării unei comisii
rogatorii internaţionale şi în procesele de divorţ. Aceste comisii
sunt reglementate de Legea nr. 189/2003. Potrivit art. 15 din acest act
normativ, prin comisia rogatorie se pot audia martori sau alte per
soane implicate, se pot obţine documente, efectua expertize, realiza
anchete sau procura alte acte sau informaţii necesare pentru soluţio
narea unui caz determinat. Comisia rogatorie se poate dispune la
cererea părţilor sau din oficiu de instanţă. Ea este utilă atât în cazul
audierii unor martori cât şi pentru efectuarea unor anchete sociale.
417. Cererea de comisie rogatorie se trimite de instanţa judecă

torească Ministerului Justiţiei care la rândul său o înaintează auto
rităţii competente centrale din statul în care urmează a fi efectuată
sau, în caz de urgenţă, misiunii diplomatice sau consulare a României
din statul respectiv, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe.
Efectuarea de comisii rogatorii prin serviciile diplomatice sau consulare
este posibilă numai dacă legislaţia statului solicitat o permite. Legea
interzice o dublă transmitere alegerea modalităţii revenind magistra
tului care o dispune, iar în lipsa acestei precizări se va trimite autorităţii
statului solicitat. Misiunile diplomatice sau consulare ale României pot
fi solicitate să efectueze comisii rogatorii numai pentru cetăţenii români
aflaţi în străinătate, aceştia putând fi asistaţi la cererea lor de un
apărător. în temeiul unor convenţii bilaterale sau în conformitate cu
legislaţia europeană, după ce România va deveni stat membru al
Uniunii Europene, instanţele române, la nivelul curţilor de apel, pot
solicitat direct efectuarea comisiei rogatorii instanţelor de nivel
similar din străinătate.
418. Cererea de comisie rogatorie va cuprinde obligatoriu ele
mente prevăzute în art. 18 din lege, respectiv: autoritatea solicitantă,
autoritatea solicitată,' identitatea şi adresa părţilor, obiectul cauzei, cu
un scurt rezumat al faptelor, obiectul comisiei rogatorii, numele şi
adresa persoanelor care urmează a fi audiate prin comisie rogatorie,
întrebările care urmează a fi puse, documentele de examinat, preci
zarea împrejurării dacă depoziţia se ia sub jurământ sau numai prin
afirmaţii şi orice alte solicitări speciale pe care instanţa românească le
consideră necesare. Traducerea cererii şi a răspunsului se asigură de
Ministerul Justiţiei.
419. Instanţa română va putea solicita comunicarea datei şi a
locului stabilit pentru efectuarea comisiei rogatorii şi, cu acordul
autorităţii judiciare solicitate şi cu avizul Ministerului Justiţiei, jude
cătorii români pot asista la efectuarea comisiilor rogatorii.
Articolul 21 din lege prevede că din punct de vedere al valorizării
comisia rogatorie devine probă la dosarul cauzei, având aceeaşi
valoare ca şi când actul judiciar respectiv ar fi fost îndeplinit de către
autoritatea judiciară română competentă.
Capitolul IX
Măsurile provizorii
420. Măsurile provizorii ce pot fi luate în timpul procesului de divorţ

sunt evidenţiate în mod special în cuprinsul art. 6132 C. proc. civ. Aceste
măsuri vremelnice vizează încredinţarea copiilor minori, obligaţia de
întreţinere, alocaţia pentru copii şi folosirea locuinţei. Calea de urmat
în cazul acestor măsuri este ordonanţa preşedinţială.
După cum rezultă din text măsurile pot fi luate în temeiul acestei
norme special numai în timpul procesului de divorţ, ceea ce înseamnă
că acţiunea de divorţ trebuie să fie introdusă la data la care se solicită
luarea măsurilor. Aceste măsuri pot fi luate de instanţa la care s-a
îndreptat acţiunea de divorţ şi înaintea primului termen de judecată1,
fiind necesar a se face doar dovada introducerii acţiunii.
421. Şi anterior introducerii acţiunii de divorţ se poate solicita
instanţei să ia măsuri în aceste materii pe calea ordonanţei preşe-
dinţiale, în condiţiile dreptului comun, art. 581 C. proc. civ., numai că
de această dată reclamantul va trebui să facă dovada urgenţei2.
Diferenţa deci între norma specială şi cea generală constă în faptul
că după introducerea acţiunii de divorţ legiuitorul a instituit o pre
zumţie legală de urgenţă în aceste domenii.3 Această prezumţie este
firească întrucât introducerea divorţului marchează viaţa normală de
familie şi până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, părţilor şi mai
ales copiilor lor trebuie să li se asigure un climat cât de cât normal de
viaţă.
11.C.C.J., decizia civilă nr. 497/2004, în Dreptul nr. 3/2005, p. 267.

2 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 524-525.
3A se vedea în acest sens Trib. Bucureşti, Secţia a IY-a civilă, decizia
nr. 239/1990, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990,
p. 134, nr. 177.
422. Măsurile sunt provizorii într-un înţeles dublu, în sensul că se

iau numai pe durata procesului de divorţ, ele încetând de plin drept pe
data devenirii irevocabile a hotărârii de admitere sau de respingere a
acţiunii de divorţ şi în sensul că pot fi modificate sau sistate pe tot
parcursul procesului de divorţ1.
423. Intr-o altă opinie2 se consideră că măsurile provizorii au două
caractere şi anume: sunt accesorii pentru că pot fi cerute numai în
măsura în care există o cerere de divorţ şi procesul de divorţ este în
desfăşurare şi sunt p ro v izo rii în sensul că pot fi oricând modificate pe
aceeaşi cale ori de câte ori împrejurările impun aceasta.
După cum se poate observa, în esenţă, cele două opinii spun acelaşi
lucru.
Important de menţionat este că aceste măsuri au caracter provizo
riu, iar odată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să
hotărască şi cu privire la aspectele care au făcut obiectul unor hotărâri
judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 6132 C. proc. civ., hotărârea
finală asupra fondului divorţului desfiinţând măsurile provizorii luate
de instanţă anterior.3
424. Calea de atac împotriva ordonanţei pronunţate în temeiul
art. 6132 este cea de drept comun, respectiv recursul declarat în termen
de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după cum judecarea
ordonanţei s-a făcut cu sau fără citarea părţilor. Pronunţarea hotărârii
va putea fi amânată cel mult 24 de ore, iar motivarea se va face în cel
mult 48 de ore de la pronunţare. In consecinţă, fiind prevăzută în norma
legală incidenţa acestei proceduri speciale, ea va fi aplicabilă în toate
componentele ei derogatorii de la norma generală de procedură.
Secţiunea 2. încredinţarea copiilor minori
425. Dacă în timpul procesului de divorţ soţii nu mai locuiesc

împreună şi nu se înţeleg cu privire la locuinţa copiilor minori se
pune problema încredinţării provizorii a acestora spre creştere şi edu
care unuia dintre părinţi.
11. Albu, op. cit., p. 272-273.

3Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1717/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 58.
IX, Măsurile provizorii 219
Criteriul după care se va conduce instanţa pentru a decide în

această privinţă este numai interesul copiilor.
întrucât până la pronunţarea divorţului nu se poate spune care soţ
este vinovat de divorţ, nu există „soţ vinovat”, aşa încât, faptul că
unul dintre soţi este pârât nu trebuie să influenţeze cu nimic atribuirea
provizorie a copiilor minori.1 Noi am merge mai departe şi am spune
că un „soţ rău” nu este neapărat şi un părinte rău.
Pentru că nu există dispoziţii speciale cu privire la norma de drept
material aplicabilă, în literatura juridică s-a exprimat opinia că, prin
analogie, se aplică prevederile art. 42-43 C. fam.2 Avem însă rezerve
faţă de această opinie.
426. Articolele 42-43 din Codul familiei se referă la încredinţarea
copiilor minori ca măsură definitivă luată de instanţă odată cu
pronunţarea divorţului. Pe parcursul procesului de divorţ ne aflăm
însă în altă situaţie pentru care există o reglementare mai apropiată
cuprinsă în art. 100 C. fam. şi care vizează stabilirea domiciliului
minorului atunci când soţii nu locuiesc împreună.
In practică s-a stabilit că „împrejurarea că, printr-o hotărâre jude
cătorească anterioară, copilul a fost încredinţat spre creştere şi educare
mamei, nu poate constitui un impediment pentru ca, ulterior, el să fie
încredinţat vremelnic tatălui, pe calea ordonanţei preşedinţiale.”3
Principial suntem de acord cu această soluţie însă instanţa trebuie
şă aibă motive temeinice pentru â lua pe această cale o măsură de
reîncredinţare a minorului, având în vedere că măsura anterioară a
putut fi luată în urma judecării unei acţiuni pe fondul cauzei, pentru a
nu se ajunge la situaţia, destul de des întâlnită din păcate, în care
copilul este plimbat ca o minge de ping-pong între cei doi părinţi
numai în scop de şicană reciprocă.
Tot în practică s-a decis că „în cazul în care, pe timpul procesului
de divorţ, s-a luat măsura de a se încredinţa copilul unuia dintre soţi,
această măsură provizorie nu mai poate fi executată dacă ulterior s-a
soluţionat procesul de divorţ, iar copilul a fost încredinţat prin
' Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 428/1953 şi decizanr. 540/1953,
înC.D. 1954, p. 148-149.
21. Albu, op. cit., p. 274.
3 Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 871/1976, în R.R.D. nr. 10/1977,
p. 60.
hotărâre finală celuilalt soţ”1. Suntem de acord cu această decizie cu

condiţia ca prin hotărâre finală să se înţeleagă hotărâre irevocabilă
sau devenită irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac.
Secţiunea 3. Obligaţia de întreţinere
427. Din formularea generală a art. 6132 în literatura de specia

litate s-a tras concluzia justă că obligaţia de întreţinere vizată este nu
numai cea care se referă la pensia datorată pentru minor de către
părintele care nu-1 mai are în îngrijire, ci şi de pensia pe care ar
datora-o un soţ celuilalt soţ.2
Stabilirea pensiei de întreţinere pentru copilul minor se va
face în conformitate cu dispoziţiile Codului familiei referitoare la
obligaţia legală de întreţinere, art. 86-96, norme legale pe care le vom
analiza pe larg în capitolul destinat cererilor accesorii acţiunii de
divorţ, întrucât nu există deosebiri esenţiale între cele două obligaţii
de întreţinere. Aşa cum vom vedea însă, hotărârea prin care se stabi
leşte pensia de întreţinere ca măsură provizorie îşi va înceta efectele
odată cu definitivarea hotărârii de divorţ.
într-o opinie3 se consideră că incidente în cauză ar fi şi preve
derile art. 41-42 C. fam. Pentru aceleaşi considerente de mai sus
credem că acestea nu pot fi incidente atât timp cât părţile sunt căsă
torite, iar normele de drept substanţial în materia stabilirii pensiei de
întreţinere pentru descendenţi se află în art. 86 şi urm. C. fam.
428. în ceea ce priveşte pensia de întreţinere datorată de soţi
unul altuia credem că ceea ce se poate avea în vedere din cuprinsul
art. 41 este numai cuantumul pensiei, criteriile generale de atribuire
fiind cuprinse, în timpul căsătoriei, tot în normele care guvernează
obligaţia legală de întreţinere, respectiv art. 86 alin. (1) C. fam. şi
izvorăsc din aplicarea principiului înscris în art. 2 C. fam. potrivit
căruia soţii îşi datorează unul altuia sprijin moral. De altfel, pensia de
întreţinere între soţi, acordată în timpul procesului de divorţ, în
temeiul art. 6132 C. proc. civ. are ca fundament juridic tocmai prin
cipiul înscris în art. 2 C. fam., în timp ce pensia acordată unuia dintre
1Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1978 în C.D. 1978, p. 187.
2 T.R. Popescu , op. cit, p. 268, 1. Albu, op. cit., p. 274.
IX. Măsurile provizorii 221
soţi prin hotărârea de divorţ, aşa cum vom vedea mai departe, are un
cu totul alt fundament juridic.
429. După introducerea acţiunii de divorţ şi până la răm â
nerea definitivă a h o tărârii care consfinţeşte desfacerea căsătoriei
soţii îşi datorează întreţinere, cu îndeplinirea condiţiilor de drept
comun, respectiv are drept la întreţinere numai soţul care se află în
nevoie din cauza incapacităţii de muncă.1
Practica judiciară2 a admis chiar că pensia de întreţinere se poate
acorda soţiei bolnave pe calea ordonanţei preşedinţiale reglemen
tate de art. 6132 C. proc. civ. şi fără citarea părţilor.
Deşi nici în literatura juridică şi nici în practică nu se face vorbire,
considerăm că este admisibilă o cerere de stabilire a pensiei de între
ţinere pe această cale şi în cazul copilului major care este în conti
nuarea studiilor.
Secţiunea 4. Alocaţia pentru copii
430. Pe parcursul procesului de divorţ instanţa poate stabili care

dintre părinţi este în drept să încaseze alocaţia pentru copii.
In prezent, alocaţia de stat pentru copii este reglementată de Legea
nr. 61/1993, republicată, cu modificările ulterioare şi H.G. nr. 591/1993
republicată.
Conform acestor acte normative, titularul alocaţiei de stat este
copilul, iar după împlinirea vârstei de 14 ani plata se poate face direct
titularului, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.
Până la această vârstă alocaţia se plăteşte unuia din părinţi, pe
baza acordului acestora sau, în caz de neînţelegere, pe baza deciziei
autorităţii tutelare, părintelui la care s-a stabilit, prin hotărâre
judecătorească, domiciliul copilului ori căruia i s-a încredinţat spre
creştere şi educare (art. 4).
Din formularea actuală a textului s-ar putea trage concluzia că
instanţa judecătorească nu mai are în atribuţii stabilirea părintelui în
drept a încasa alocaţia de stat, ci numai autoritatea tutelară, singurul
atribut al instanţei rămânând în aria stabilirii domiciliului minorului
sau în încredinţarea acestuia spre creştere şi educare, ulterior, auto
11.P. Filipescu, op. cit., p. 508.

2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 19/1953, în J'.N. nr. 5/1953, p. 73.
ritatea tutelară, prin decizie, fiind cea care va nominaliza părintele ce

va încasa alocaţia.
Considerăm că o astfel de interpretare nu poate fi primită. Intenţia
legiuitorului (cu formularea deficitară arătată mai sus) nu a putut fi
decât în sensul în care, în timpul căsătoriei, în cazul neînţelegerii
dintre părinţi, autoritatea tutelară, la cererea părintelui interesat, prin
decizie, va stabili care din cei doi părinţi este îndreptăţit să încaseze
alocaţia de stat pentru minor, iar în cursul procesului de divorţ această
măsură se va lua de instanţa judecătorească. O altă interpretare nu ar
face decât să încalce prevederile art. 6132 C. proc. civ.
431. Având în vedere că stabilirea dreptului la alocaţia de stat
pentru copiii se face pe baza cererii şi a actelor din care rezultă înde
plinirea condiţiilor de acordare a acestui drept (art. 6 din lege) este
interesant şi important de semnalat că în prezent, datorită liberei circu
laţii a persoanelor, s-a pus problema dreptului la prestaţii familiale
(denumirea din dreptul comunitar a alocaţiei de stat) în statul membru
de ocupare şi în cel de reşedinţă, pentru prevenirea cumulului.
într-o decizie1, dispusă în procedura pronunţării hotărârilor preli
minare, după definirea noţiunii de „lucrător”, Marea Cameră a statuat
că, în măsura în care un lucrător îşi are reşedinţa într-un stat membru
şi munceşte pe teritoriul altui stat membru, iar între instituţiile publice
de asigurări sociale dintre cele două state membre intervine un con
flict negativ de competenţă în legătură cu suportarea prestaţiilor fami
liale, este aplicabilă prevederea cuprinsă în art. 73 din Regulamentul
nr. 1408/71.
Potrivit acestei prevederi se garantează plata prestaţiilor familiale
prevăzute de legislaţia statului în care lucrătorul munceşte, ca şi când
acesta ar avea reşedinţa, împreună cu familia, pe teritoriul acestui stat.
Articolul 73 se interpretează în coroborare cu art. 13 alin. (2) lit. a)
din acelaşi regulament, conform căruia lucrătorul de pe teritoriul unui
stat membru se supune legislaţiei acestuia inclusiv în cazul în care îşi
are reşedinţa pe teritoriul altui stat membru.
1 Este vorba de Marea Cameră, procedura pronunţării hotărârilor preli

minare Oberlandesgericht Innsbmck (Austria), cauza nr. C-543/03 Christine
Dodl şi Petra Oberhollenzer împotriva Tiroler Gebietskrankenkasse,
Hotărârea din 7 iunie 2005, prelucrată şi prezentată de A. Ciobanu-Dordea,
în C.J. nr. 9/2005, p. 83-85.
IX. Măsurile provizorii 223
Drept urmare, regimul aplicabil lucrătorilor trebuie interpretat

uniform în toate statele membre, indiferent de organizarea prevăzută
de legislaţiile naţionale privind dobândirea dreptului la prestaţii fami
liale. Statul membru pe teritoriul căruia lucrătorul este ocupat dato
rează prestaţiile familiale în temeiul dreptului comunitar.
Regula instituită de art. 73 este o regulă generală, dar nu absolută,
cumulul prestaţiilor familiale fiind combătut prin normele speciale
prevăzute de regulamentele nr. 1408/71 (art. 76) şi 574/72 (art. 10).
432. Articolul 10 alin. (1) lit. a) din Regulamentul nr. 547/72
prevede că, în cazul în care prestaţiile familiale sunt datorate în statul
de reşedinţă al minorului, independent de condiţiile de asigurare sau
de muncă, dreptul la prestaţiile datorate în baza art. 73 din Regu
lamentul nr. 1408/71 este suspendat.
Prin excepţie de la această normă de prevenire a cumulului, art. 10
alin. (1), lit. b) pct. i) din Regulamentul nr. 574/72 prevede că, dacă o
activitate profesională este exercitată pe teritoriul statului de reşedinţă
al minorului de „persoana având dreptul la prestaţii familiale sau de
persoana căreia aceste prestaţii îi sunt plătite”, prestaţiile cuvenite în
statul membru de ocupare în temeiul art. 73 se suspendă. Prin sintagma
citată mai sus se înţelege, în afara soţului, şi persoana care nu este sau
nu mai este căsătorită cu persoana care beneficiază de alocaţiile prevă
zute de art. 73 din Regulamentul nr. 1408/71 sau, se înţelege, după caz,
însăşi persoana beneficiară, în ipoteza în care cumulul drepturilor la
prestaţii provine din faptul că această persoană lucrează de asemenea în
statul de reşedinţă. O situaţie similară o reprezintă exercitarea de către o
persoană care are dreptul să îngrijească minorul, în special de soţul
beneficiarului vizat de art. 73 din Regulamentul nr. 1408/71, a unei
activităţi profesionale pe teritoriul statului membru de reşedinţă al
copiilor, caz în care se suspendă, prin efectul art. 10 din Regulamentul
nr. 574/72, dreptul la alocaţii de aceeaşi natură plătite efectiv de statul
membru de reşedinţă, indiferent de beneficiarul direct al prestaţiilor
familiale desemnat de legislaţia respectivului stat.
Faptul că părintele celălalt, din cauza activităţii profesionale
desfăşurate cu normă întreagă, nu îndeplineşte condiţiile pentru a fi
titular al alocaţiilor prevăzute de lege, este irelevant pentru aplicarea
art. 10 alin. (1), lit. b) pct. i) din Regulamentul nr. 574/72. Pentru ca
această dispoziţie să devină aplicabilă, deci pentru răsturnarea ordinii
de competenţă în favoarea statului membru de reşedinţă, nu se cere ca
activitatea profesională să fie exercitată de persoana care are ea însăşi
dreptul la prestaţii familiale. Este de ajuns ca dreptul la prestaţii

familiale m statul de reşedinţă să revină oricăruia dintre părinţi.
Am considerat necesară redare acestei decizii având în vedere
iminenţa integrării României în Uniunea Europeană, fapt care va duce
la ivirea unor astfel de probleme cu ocazia divorţului soţilor şi
atribuirii plăţii alocaţiei de stat către unul dintre părinţi.
Secţiunea 6. Folosinţa locuinţei
433. Pentru motive întemeiate, oricare dintre soţi poate solicita

instanţei ca măsură provizorie atribuirea în exclusivitate a folo
sinţei locuinţei, cu evacuarea celuilalt soţ sau partajarea folosinţei
locuinţei pe durata procesului de divorţ.
Ar fi interesant de menţionat, înainte de a analiza cuprinsul actual
al normei, că o prevedere asemănătoare a existat în Codul de proce
dură civilă în art. 613 până la modificarea adusă prin Decretul
nr. 779/1966 care a înlăturat măsurile provizorii ele fiind reintroduse
prin Decretul 174/1974, prin art. 6132 în conţinutul actual.
în vechea reglementare, printre altele, m ăsurile provizorii se refe
reau la reşedinţa deosebită a soţilor. Autorizarea instanţei ca soţia să
aibă reşedinţa separată pe timpul divorţului era necesară în dreptul
român anterior întrucât femeia măritată avea ca domiciliu obligatoriu
pe acela al soţului său, domiciliu care subzista până la desfacerea căsă
toriei. Ea putea părăsi acest domiciliu pe durata divorţului numai cu
autorizarea tribunalului (art. 93 şi art. 250 C. civ., în prezent abrogate).
434. întrucât în dreptul actual soţii nu au nevoie de încuviinţarea
instanţei judecătoreşti pentru a avea domicilii sau reşedinţe deosebite
legiuitorul a reformulat vechiul art. 613, odată cu reintroducerea sa, şi
a prevăzut ca măsură provizorie numai problema folosinţei locuinţei.
Pe această cale se poate dispune atât evacuarea vremelnică a
soţului care, prin acte de violenţă, pune în pericol sănătatea sau viaţa
celuilalt soţ1 cât şi reintegrarea în domiciliul conjugal al soţului care a
fost alungat.2
1 Trib. Jud. Neamţ, decizia civilă nr. 404/1981, în R.R.D. nr. 1/1982,
p. 55.
Capitolul X
Cererile accesorii
435. Singurele referiri la cererile accesorii se regăsesc în art. 6131

alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. Acest articol se referă la
divorţul prin consimţământul părţilor şi stipulează că soţii pot stabili
modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii
divorţului, cereri accesorii ce vizează numele pe care soţii îl vor purta
după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei. Pentru
cererile accesorii se vor putea administra probele prevăzute de lege,
atunci când instanţa consideră necesar.
Reglementarea expresă a cererilor accesorii, indiferent de natura
amiabilă sau nu a divorţului, este o deficienţă a legiuitorului care
stăruie de mai mult timp în cadrul reglementării procedurii desfacerii
căsătoriei din Codul de procedură civilă. Făcând însă aplicarea preve
derilor din Codul familiei, din capitolul destinat desfacerii căsătoriei,
practica judiciară a statuat că în cazul tuturor acţiunilor de divorţ se
vor soluţiona cereri accesorii, unele în mod obligatoriu şi din oficiu
fiind supuse dezbaterii părţilor.1
436. In consecinţă, odată cu formularea capătului principal de
cerere, ce vizează desfacerea căsătoriei, reclamantul va putea solicita
ca cereri accesorii încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor
minori, stabilirea unei pensii de întreţinere în sarcina părintelui căruia
nu îi sunt încredinţaţi copiii, stabilirea unui program de vizitare a
minorului, încuviinţarea purtării numelui din timpul căsătoriei, atri
buirea folosinţei locuinţei precum şi partajul bunurilor comune. în
continuare, vom analiza caracteristicile fiecăreia dintre aceste cereri
accesorii, cu precizarea că la cererea ce vizează împărţirea bunurilor
comune ne vom referi în titlul III al prezentei lucrări, titlu ce este
destinat în întregime acestei instituţii.
1 Decizia de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. 10/13.11.1969, în

Culegerea de decizii de îndrumare ale Plenului Tribunalului Suprem în
materie civilă p e anii 1952-1980, realizată pentru uz intern de Procura
tura Generală a R.S.R., p. 229-248.
Secţiunea 2. încredinţarea spre creştere

şi educare a copiilor minori
437. Rezolvarea acestei cereri accesorii este obligatorie în toate

procesele de divorţ în care din căsătorie au rezultat copii minori.
Chiar dacă părţile nu formulează o astfel de cerere, instanţa, din
oficiu, o va pune în discuţia lor şi va stabili odată cu desfacerea căsă
toriei căruia dintre părinţi îi vor fi încredinţaţi copii.
Obligativitatea soluţionării acestei cereri accesorii rezidă din
economia textului art. 42 din Codul familiei, care prevede că instanţa
judecătorească va hotărî, odată cil p ronunţarea divorţului (s.n.),
căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copii minori.
438. Pentru soluţionarea cererii, legea prevede administrarea unui
anumit probatoriu, respectiv ascultarea părinţilor, a autorităţii
tutelare şi a minorului, dacă a împlinit 10 ani.
Din reglementarea expresă a art. 42 alin. (1) C. fam. reiese că aceste
probe sunt obligatorii, dar alături de ele instanţa va putea completa
probatoriul cu înscrisuri şi depoziţii de martori care să ducă la formarea
unei convingeri depline şi fundamentate a judecătorilor ce vor avea
sarcina de a încredinţa copii unuia dintre părinţi ţinând cont întotdeauna
numai de interesele minorilor [art. 40 alin. (4) C. fam.]
439. Revenind la cele trei probe obligatorii pentru soluţionarea
acestei cereri accesorii trebuie să facem câteva precizări.
în ceea ce priveşte ascultarea părinţilor aceasta se poate realiza
prin luarea unui interogatoriu din oficiu, atunci când nu şi-au expri
mat opţiunea prin cererea de chemare în judecată, cererea recon-
venţională sau întâmpinare. Considerăm că şi în situaţia în care
această opţiune este exprimată în scris, instanţa este datoare să soli
cite poziţia părţilor, exprimată expres, odată cu concluziile în fond
asupra cauzei.
în ceea ce priveşte ascultarea autorităţii tutelare, aceasta se va
face prin citarea ei cu solicitarea de a depune la dosarul cauzei o
anchetă socială privind situaţia materială a soţilor, condiţiile pe care
aceştia le pot oferi minorului pentru creştere şi educare, ataşamentul
fiecărui părinte faţă de minor şi a minorului faţă de părinţi, cu
propuneri motivate de încredinţare a copilului unuia sau altuia dintre
părinţi. Ne menţinem toate observaţiile făcute mai sus, în paragraful
ce vizează ancheta socială ca probă în procesul de divorţ, legate de
modul de efectuare şi de conţinutul anchetei sociale.
X, Cererile accesorii 227
440. In ceea ce priveşte faptul că hotărârea instanţei dată fără

ascultarea autorităţii tutelare este casabilă (în lumina Deciziei de
îndrumare nr. 19/1962 a Plenului Tribunalului Suprem) trebuie să
facem câteva precizări.
Potrivit deciziei de îndrumare menţionate, în cazul în care instanţa
sesizată cu judecarea recursului declarat împotriva sentinţei de divorţ,
casa hotărârea atacată pentru necitarea legală a autorităţii tutelare în
situaţiile în care potrivit art. 42 alin. (1) C. fam. ascultarea ei era
obligatorie, nu trimitea cauza spre rejudecare la instanţa care a pro
nunţat hotărârea casată, ci o reţinea spre rejudecare în fond, dispu
nând citarea autorităţii tutelare.1
Până la apariţia Legii nr. 219/2005, dacă neregularitatea era
sesizată în cursul judecăţii în apel sau în recurs, instanţa dispunea
efectuarea anchetei sociale în acea fază a judecăţii, întrucât art. 297
C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 şi
O.U.G. nr. 51/2001, nu mai prevedea posibilitatea desfiinţării cu
trimitere a cauzei, iar art. 312, aşa cum a fost modificat prin O.U.G.
nr. 138/2000, în alin. (5) prevede că trimiterea cauzei spre rejudecare
se face doar în cazul în care p a rte a (s.n.) nu a fost citată, iar auto
ritatea tutelară nu este parte în proces, ci doar participant în cadrul
procesului de divorţ. După revenirea la forma anterioară a art. 297
C. proc. civ., respectiv la posibilitatea desfiinţării cu trimitere a
cauzei în apel, considerăm că se reiterează toate raţionamentele avute
în vedere de decizia de îndrumare, care a fost dată într-o perioadă în
care nu exista calea de atac a apelului, dar care îşi păstrează actuali
tatea şi în noile condiţii. In consecinţă dacă în ultima cale de atac de
reformare, cea a recursului, nu este acceptabilă trimiterea spre rejude
care a cauzei doar pentru necitarea autorităţii tutelare, cu atât mai
puţin în apel care este o cale de atac devolutivă ce reevaluează temei
nicia sentinţei prin prisma probatoriului.
De asemenea, dacă în apel sau în recurs se invocă necitarea
autorităţii tutelare, dar cererea de divorţ a fost respinsă neluându-se
astfel nicio măsură cu privire la minor, nu se poate admite calea de
atac numai pentru acest motiv. Dacă însă instanţa de control judiciar
va constata că respingerea acţiunii este greşită şi va admite calea de
1 S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, îndreptar de practică judiciară,

Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 142-143.
atac, va dispune ascultarea autorităţii tutelare cu ocazia rejudecării1

fie la aceeaşi instanţă, în cazul apelului sau recursului cu reţinere, fie
la instanţa de trimitere, în cazul desfiinţării cu trimitere spre rejude-
care de către instanţa de apel sau a casării cu trimitere, de către
instanţa de recurs.
441. A treia probă obligatorie în cadrul încredinţării minorului
este ascultarea acestuia dacă a împlinit 10 ani, astfel cum prevede
art. 42 alin. (1) C. fam. Ascultarea minorului este reglementată de
art. 1441 C. proc. civ., care prevede că minorul va fi ascultat în came
ra de consiliu, iar dacă instanţa consideră necesară ascultarea, se va
face fără ca părţile sau alte persoane să fie de faţă. Această regle
mentare este stipulată astfel pentru a feri minorul de stresul ascultării
sale într-o şedinţă de judecată la care participă o multitudine de per
soane străine şi care ar putea afecta, prin inhibare, exprimarea liberă a
copilului. De regulă, instanţele ascultă minorul fără prezenţa părţilor
sau a altor persoane, cu excepţia grefierului de şedinţă, ce va con
semna poziţia acestuia. Ascultarea sa în absenţa părinţilor se face în
considerarea dorinţei ca minorul să nu fie inhibat, ştiut fiind că în
cursul procesului de divorţ, din nefericire, de cele mai multe ori în
scop de şicană a celuilalt soţ şi nu din convingere, unii părinţi îşi
schimbă total comportamentul încercând să câştige încrederea copi
lului, încredere care la această vârstă este uşor de câştigat, copii
tinzând să se alăture părintelui care îi conferă mai multă libertate de
mişcare şi o supraveghere nu foarte strictă.
442. Legat de ascultarea minorului, în practica judiciară s-au ivit
mai multe situaţii care au ridicat probleme şi a căror soluţionare a fost
controversată.
O primă problemă vizează modul în care este adus minorul în
faţa instanţei pentru a fi ascultat. în doctrină s-au exprimat opinii că
aducerea acestuia este diferită după cum minorul a împlinit 14 ani sau
nu. întrucât preferinţa pentru unul dintre părinţi exprimată de copilul
în vârstă de 10 ani împliniţi are doar valoarea unei informări a instan
ţei, rezultă că chemarea şi ascultarea sa fac parte din sfera admi
nistrării probelor. Dacă minorul a împlinit 14 ani, va fi citat personal,
iar dacă nu a împlinit această vârstă, neavând niciun fel de capacitate
de exerciţiu, nu va fi citat personal ci va fi chemat spre a fi adus prin
1I. M ilitam , notă la decizia civilă nr. 302/1971 a Trib. jud. Ilfov, în
R.R.D. nr. 3/1972, p. 130-133.
X. Cererile accesorii 229
părintele la care locuieşte sau prin persoana în grija căreia se află în

acel moment. Aceasta întrucât „un copil lipsit de capacitate de exer
ciţiu nu are discernământul necesar ori informaţia necesară spre a şti
ce înseamnă o citare în faţa instanţelor judecătoreşti şi care sunt
consecinţele ce ar decurge din refuzul de a da urmare citaţiei.”1 Dacă
părinţii sau persoanele în grija cărora se află minorul nu dau urmare
invitaţiei făcute de instanţă de a aduce copilul, instanţa va trage con
cluziile ce le crede de cuviinţă din acest fapt, neaducerea minorului
neputând însă împiedica soluţionarea litigiului.2
443. Faţă de aceste opinii exprimate în doctrină, ne permitem să
formulăm o distincţie în ceea ce priveşte citarea minorului peste
14 ani şi «chemarea» celui aflat sub această vârstă în sensul obligati
vităţii citării şi în cazul din urmă.
Această distincţie a aducerii minorului în faţa instanţei rezultă
din interpretarea coroborată a prevederilor din codul de procedură
civilă. Articolul 195 C. proc. civ. prevede că minorul mai mic de 14
ani poate fi ascultat ca martor însă la aprecierea depoziţiei sale
instanţa va ţine seama de situaţia sa specială, iar alin. (10) al art. 193
C. proc. civ., care se referă la depunerea jurământului de către martor
stipulează că minorul sub 14 ani nu depune jurământul dar i se atrage
atenţia să spună adevărul. în consecinţă, audierea minorilor ca
martori, indiferent de vârstă, este permisă de legislaţia în vigoare însă
cu normele de protecţie specială pentru cel aflat sub 14 ani, deci lipsit
de capacitate de exerciţiu. Citarea minorului audiat ca martor se face
însă în mod diferenţiat. Pornind de la prevederile art. 42 C. proc. civ.
care reglementează situaţia persoanelor ce nu au exerciţiul drepturilor
lor şi care nu pot sta în judecată decât reprezentate, asistate sau auto
rizate, după cum sunt sub 14 ani, între 14 şi 18 ani ori puse sub inter
dicţie, legiuitorul a fost consecvent în dispoziţiile privitoare la citare
şi a dispus în alin. (5) al art. 92 că înmânarea citaţiei nu se poate face
unui minor sub 14 ani. Aşa fiind, minorul sub 14 ani este citat în
calitate de martor prin reprezentantul său legal şi nu personal întrucât
el nu are capacitate de exerciţiu şi nu poate sta în judecată decât
reprezentat. Transpunând aceste prevederi legale generale la situaţia
1E A . Barasch, 1. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Ed. Ştiin

ţifică, Bucureşti, 1960, p. 359.
2 A. Ungureanu, nota II la decizia civilă nr. 590/18.04.1967 a Trib.
Reg. Bacău, în R.R.D. 8/1968, p. 132-133.
reglementată de art. 1441C. proc. civ. este evident că minorul care a

împlinit 14 ani va fi citat personal pentru a se prezenta în faţa
instanţei, iar minorul sub 14 ani va fi citat prin reprezentantul său
legal, respectiv prin părintele în îngrijirea căruia se află pe parcursul
procesului de divorţ.
444. O a doua problemă apărută vizează situaţia în care minorul
împlineşte 10 ani în cursul judecăţii apelului sau recursului. Intr-o
decizie de speţă a Tribunalului regional Bacău, întrucât minorul a
împlinit vârsta de 10 ani în intervalul dintre pronunţarea hotărârii de
fond şi soluţionarea în recurs a pricinii privind reîncredinţarea sa (la
data respectivă nu era reglementată calea de atac a apelului), s-a
admis recursul şi s-a casat cu reţinere dispunându-se şi audierea mi
norului. Această soluţie a instanţei a fost considerată legală de unii
autori (criticându-se doar temeiul casării care nu interesează în acest
moment)1 şi nelegală de către alţii2.
Aplicând situaţia creată, în speţa ce vizează reîncredinţarea, la
procesele de divorţ ce cuprind cererea accesorie referitoare la încre
dinţarea copiilor minori, considerăm că în cazul în care minorul a
împlinit 10 ani în cursul judecăţii apelului acesta va fi adus pentru
ascultare, având în vedere caracterul de nouă judecată în fond a
cauzei în apel şi de libertate a probatoriului, iar dacă minorul a împli
nit 10 ani în cursul judecăţii recursului va fi adus spre ascultare în
faţa acestei instanţe, dar în ambele cazuri numai dacă apelul sau
recursul vizează şi aspectul privind încredinţarea minorului.3
445. In fine, o ultimă problemă ce vizează ascultarea minorului
este aceea dacă instanţa poate dispune ascultarea acestuia şi în cazul
în care nu a împlinit 10 ani. Având în vedere că opţiunea minorului
pentru unul dintre părinţi este luată în considerare de instanţă numai
ca o informare a sa, fiind întotdeauna coroborată cu celelalte probe
administrate, precum şi faptul că nu există o interdicţie legală în acest
sens, considerăm că poate fi ascultat şi minorul sub 10 ani atunci
când instanţa consideră necesar. Dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. fam.
trebuie interpretate prin coroborare cu cele ale art. 12 din Convenţia
1I. Dogaru, nota I la decizia civilă nr. 590/1967 a Trib. Reg. Bacău,
în R.R.D. nr. 8/1968, p. 129-131.
2 A. Ungureanu, nota II la aceeaşi decizie de mai sus în R.R.D.
nr. 8/1968, p. 131-132.
3 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 524, nota de subsol nr. 149.
cu privire la drepturile copilului1 potrivit cărora, statele părţi la

convenţie garantează copilului capabil de discernământ dreptul de a-
şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte, iar în
acest scop copilului i se va da posibilitatea, în special, de a fi ascultat
în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, fie
direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în
conformitate cu regulile de procedură din legislaţia naţională.
446. Alegerea vârstei de 10 ani de către legiuitorul naţional pentru
impunerea obligaţiei instanţei de a asculta minorul s-a fondat pe
considerentul că dezvoltarea psihică a copilului este suficient de mare
pentru a putea da informaţii reale şi utile instanţei cu privire la
legăturile dintre el şi cei doi părinţi. Aceasta nu înseamnă însă că în
această privinţă discernământul copilului nu este suficient de ridicat
şi înainte de împlinirea vârstei impuse de lege. în condiţiile actuale de
educare şi acces la informaţie a copilului am putea chiar să presu
punem că pragul de înţelegere a legăturilor afective şi comporta
mentale a părinţilor faţă de el se situează de multe ori sub această
limită, mai ales pentru copii crescuţi în anumite medii.
447. Poziţia procesuală a copilului care este ascultat are un
statut aparte, diferit de acela al unor persoane care sunt ascultate în
cauză ca martori sau ca sursă de informare, pentru că el este ascultat
în propria cauză, uneori fiind chiar figura centrală, interesele sale
fiind prioritare.2
448. Ascultarea copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani,
dar care poate avea un grad de dezvoltare psiho-emoţională deosebită,
poate constitui un demers util în asigurarea respectării cu prioritate a
interesului acestuia. Din această perspectivă, atât timp cât legea nu se
opune, instanţa are posibilitatea de a asculta şi minorul care nu a
împlinit 10 ani, pentru a obţine, spre exemplu, informaţii cu privire la
stabilirea legăturilor afective care s-au format între părinţi şi copii,
1 Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost ratificată prin

Legea nr. 18/1990, republicată, ca urmare a constatării unor diferenţe de
traduceri din limba engleză în limba română, în Monitorul Oficial al
României nr. 314 din 13 iunie 2001, partea I.
2 Pentru o opinie asemănătoare a se vedea şi D. Rizeanu, în legătură
cu ascultarea minorului în cazurile prevăzute de Codul familiei, în
R.R.D.nr. 5/1969, p. 118-122.
element important în aprecierea modului în care va fi rezolvată

încredinţarea copiilor.
De altfel, în lumina dispoziţiilor art. 2 şi art. 24 alin. (2) din Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
principiul interesului superior al copilului este aplicabil în orice
reglementări din acest domeniu precum şi în orice procedură judiciară
şi administrativă unde minorul care a împlinit 10 ani va fi ascultat
obligatoriu, dar, dacă autoritatea competentă apreciază că este nece
sară pentru soluţionarea cauzei, va putea dispune şi audierea copilului
care nu a împlinit această vârstă.
în sprijinul opiniei noastre poate fi adusă, ca argument supli
mentar, o decizie recentă a Curţii Constituţionale, care deşi este dată
în interpretarea art. 103 alin. 2 teza a doua din Codul familiei, se
referă în fapt tot la vârsta de la care copilul poate fi audiat de
instanţă.1
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate a art. 103 alin. (2) teza
a Il-a din Codul familiei arată că textul de lege criticat contravine
dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 din Constituţie, precum şi
dispoziţiilor art. 3, 12 şi 13 din Convenţia cu privire la drepturile
copilului, întrucât declaraţia minorului care are discernământ ar trebui
luată în considerare în raport de vârstă şi gradul de maturitate şi
coroborată cu celelalte probe administrate în cauză, chiar dacă nu a
împlinit vârsta de 10 ani. Limita de vârstă stabilită de textul criticat
constituie o condiţie a cărei respectare aduce atingere dreptului
copilului de a fx ascultat.
Examinând excepţia, Curtea Constituţională a constatat că aceasta
este întemeiată, dar a rămas fără obiect ca urmare a modificării
implicite a art. 103 alin. (2) teza a Il-a din Codul familiei de dispo
ziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, pe care le-am men
ţionat mai sus. Totodată, Curtea a constatat că noua reglementare este
în deplină concordanţă cu prevederile art. 12 pct. 1 din Convenţia cu
privire la drepturile copilului.
în consecinţă, şi în procesele de divorţ, instanţa va putea dispune
ascultarea minorului, chiar dacă nu a împlinit 10 ani, în măsura în
care consideră că este necesar, urmând a analiza cu maximă atenţie
informaţiile primite.
1Decizia nr. 421 din 13 septembrie 2005 a Curţii Constituţionale a fost

publicată în Monitorul Oficial nr. 943 din 21 octombrie 2005, partea I.
449. Soluţiile pe care Ie poate da instanţa după administrarea

întregului probatoriu legat de această cerere accesorie sunt prevăzute
în art. 42 alin. (1) şi (2) C. fam. Astfel, instanţa, ţinând cont de
interesele fiecărui copil, va hotărî încredinţarea acestuia mamei sau
tatălui, de unde reiese că în cazul mai multor copii aceştia vor putea fi
încredinţaţi fie toţi unuia dintre părinţi fie unii unui părinte şi alţii
celuilalt părinte, iar pentru motive temeinice, copii pot fi încredinţaţi
unor rude ori altor persoane, cu consimţământul acestora, sau unor
instituţii de ocrotire.
Instanţa supremă a decis1 că interesele copiilor ce urmează a fi
avute în vedere cu ocazia încredinţării sunt legate nu numai de
posibilităţile materiale ale părinţilor, ci şi de vârsta copiilor, de com
portamentul părinţilor înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de
ataşament şi preocuparea pe care au manifestat-o faţă de copii,
precum şi de legăturile afective care s-au stabilit între părinţi şi copii.
Opţiunea copiilor de a fi încredinţaţi unuia dintre părinţi nu are un rol
preponderent în adoptarea soluţiei, însă aceasta nu poate fi nesocotită
atunci când aceştia se află la vârsta la care pot aprecia corect interesul
lor, ci trebuie analizată şi avută în vedere în raport şi de celelalte
probe administrate.
Secţiunea 3. Obligaţia legala de întreţinere
450. O altă cerere accesorie în procesele de divorţ vizează obli

gaţia legală de întreţinere. Această obligaţie se poate referi la două
situaţii, şi anume, la obligaţia legală de întreţinere datorată de părinţi
copiilor minori şi la obligaţia de întreţinere datorată de soţi unul
altuia.
Obligaţia legală de întreţinere datorată de părinţi copiilor
minori, cu prilejul desfacerii căsătoriei, este reglementată în art. 42
alin. (3) C. fam. Pentru aceleaşi raţiuni ca şi în cazul cererii accesorii
privind încredinţarea minorilor, dacă din căsătorie au rezultat copii ce
sunt minori, instanţa din oficiu este obligată să stabilească contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pre
gătire profesională a acestora, chiar dacă părţile nu solicită aceasta.
1 C.S.J., decizia civilă nr. 1848/1991, în Probleme de drept 1990-1992.

p. 217-219.
Spre deosebire de încredinţarea copiilor minori, în cazul stabilirii

pensiei de întreţinere legiuitorul nu impune un probatoriu obligatoriu.
451. Obiectul obligaţiei de întreţinere a copiilor de către părinţi
nu a fost determinat în mod expres de către legiuitor, el regăsindu-se
disparat în articolele din Codul familiei. Astfel, art. 101 alin. (2)
C. fam. dispune că părinţii sunt obligaţi să crească copilul îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregă
tirea lui profesională, potrivit cu însuşirile lui, iar art. 107 alin. (2).
C. fam., dispoziţie reluată şi în art. 123 alin. (2) C. fam, prevede că în
cazurile în care minorul nu are un venit propriu îndestulător, părinţii
au îndatorirea să îi asigure condiţiile necesare pentru creşterea,
educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională. Această ultimă
dispoziţie este reluată şi în art. 42 alin. (3) C.fam., normă incidenţă în
procesele de divorţ.
452. Stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere datorată
minorului de părintele căruia nu i-a fost încredinţat se va face
avându-se în vedere art. 86, art. 93 şi art. 94 C. fam. Astfel, în cadrul
procesului de divorţ, părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul
sau copiii minori va fi obligat la plata către acesta sau aceştia a unei
pensii de întreţinere în cuantumurile stabilite în alin. (3) al art. 94
C. fam., respectiv de până la o pătrime din câştigul din muncă pentru
un copil, până la o treime pentru doi copii şi până la jumătate din
câştig pentru trei sau mai mulţi copii. După cum se poate observa,
cotele stabilite de lege nu sunt fixe, ci doar plafonate,1 iar instanţa
judecătorească poate stabili cote superioare plafonului legal, dacă
debitorul obligaţiei se oferă să plătească o pensie de întreţinere peste
acest cuantum, însă numai în măsura în care nu se aduce atingere altei
persoane îndreptăţite la întreţinere2 sau poate să stabilească, în mod
excepţional, o pensie sub limitele maxime prevăzute, dar numai
ţinând cont de nevoile minorului şi mijloacele părintelui debitor al
obligaţiei.
Cuantumul pensiei de întreţinere se va stabili pentru fiecare minor
în parte, dacă există mai mulţi copii rezultaţi din căsătorie,3 în raport
de nevoile fiecăruia.4 în cazuri excepţionale, când nevoile copiilor
11. P. Filipescu, op. cit., p. 525.

2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 640/1959, în L.P. nr. 19/1961, p. 127.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 191/1972, în C.D. 1973, p. 227.
sunt asemănătoare, de exemplu datorită vârstei apropiate, pensia de

întreţinere se poate fixa şi printr-o sumă globală.1
453. La stabilirea întinderii întreţinerii, instanţa de divorţ, va
trebui să aibă în vedere nu numai copiii minori rezultaţi din căsătoria
ce urmează a se desface, sau pe cei care au statutul copiilor rezultaţi
din acea căsătorie, ci şi copiii din afara căsătoriei, pe care îi are soţul
debitor al obligaţiei de întreţinere, indiferent dacă pentru aceştia sau
pentru o parte din ei s-a solicitat pensie de întreţinere anterior.2
De asemenea, la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, se
vor avea în vedere mijloacele ambilor părinţi, pentru că amândoi sunt
debitori ai obligaţiei de întreţinere.3
în interpretarea alin. (4) al art. 42 C. fam., printr-o decizie de
îndrumare,4 instanţa supremă a decis că în măsura în care instanţa
constată că părintele căruia i s-a încredinţat copilul minor spre
creştere şi educare este în măsură să îi asigure acestuia, singur, condi
ţiile materiale necesare, poate să încuviinţeze învoiala intervenită
între soţi prin care cel căruia nu i s-a încredinţat copilul este scutit
temporar de contribuţia sa ori este obligat la o contribuţie mai mică,
schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părintelui care s-a obligat
singur la întreţinere justificând revenirea instanţei asupra învoielii
consfinţite prin hotărâre.
454. Plata pensiei de întreţinere se va face lunar de către părin
tele căruia nu i s-a încredinţat minorul, însă s-a decis5 că soţii pot
conveni ca pensia stabilită sub forma prestaţiilor periodice să fie
înlocuită prin depunerea anticipată a sumelor stabilite de instanţă,
creditorului obligaţiei putându-i-se elibera lunar, la termenele con
venite, suma necesară acelei luni, fară a se putea ridica suma globală.
De asemenea, el îşi păstrează dreptul de a solicita mărirea pensiei de
întreţinere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere de
instanţă la stabilirea obligaţiei de întreţinere.
1 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 16/1965, în Culegere... pe

anii 1952-1980, p. 295.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 961/1958, în C.D. 1958, p. 232;
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1506/1971, în C.D. 1971, p. 150.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1621/1956, în L.P. nr. 9/1957, p. 136.
4 Decizia de îndrumare a Plenului Trib. Suprem nr. 2/1973, în
Culegere ... pe anii 1952-1980, p. 323-328.
5 Idem.
455. La calcularea cuantumului întreţinerii, conform deciziei

de îndrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, se va avea
în vedere media veniturilor părintelui debitor al întreţinerii pe ulti
mele şase luni anterioare obligării la plată.
Pentru aceasta, instanţa de divorţ va fi obligată să solicite de la
locul de muncă al pârâtului o adeverinţă cu toate câştigurile realizate
de acesta în acea perioadă.
întrucât alin. (3) al art. 94 C. fam. face referire la câştigul din
muncă, angajatorul va fi obligat să comunice toate aceste câştiguri
atât brute cât şi nete, dar şi componenţa câştigului, pentru ca instanţa
să se pronunţe asupra cuantumului pensiei de întreţinere în conformi
tate cu prevederea legală. Cerinţa de a se comunica brutul şi netul
veniturilor se datorează faptului că pensia se va calcula numai la
veniturile nete ale părintelui, adică la cele efectiv încasate. Com
ponenţa veniturilor este necesară deoarece nu toate câştigurile din
muncă vor fi luate în considerare la calcul pensiei. Astfel, practica
judecătorească a decis ca nu se iau în considerare decât veniturile
obişnuite şi nu şi cele întâmplătoare, cum ar fi orele suplimentare
prestate ocazional;1 nu se iau în calcul sporurile acordate celor care
lucrează în condiţii deosebite de muncă, acestea fiind destinate exclu
siv refacerii forţei de muncă a persoanei,2 diurnele şi alte indemnizaţii
cu destinaţie specială cum ar fi bursele de studii, ajutoarele pentru
deces, pentru sarcină şi lehuzie, pentru îngrijirea copilului bolnav,
cele de deplasare, transfer, concediere, şi în general toate sumele care
nu au un caracter permanent.3 în consecinţă, angajatorul trebuie să
comunice instanţei toate veniturile realizate de părinte pentru ca
instanţa să poată stabili în mod concret veniturile cu caracter perma
nent care vor conduce la stabilirea cuantumului lunar al pensiei de
întreţinere.
456. Dispoziţiile art. 94 alin. (3) din Codul familiei au făcut
obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia invocată fiind res
pinsă prin Decizia nr. 327/2004.4 Autoarea excepţiei a apreciat că
1Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2047/1979, în C.D. 1979, p. 164.

2 Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 14/1963, în Culegere ... pe anii
1952-1980, p. 282.
3 1. P. Filipescu, op. cit., p. 527; A. Bacaci, Raporturile juridice patri
moniale în dreptul familiei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 228.
4 M. Of. nr. 866 din 22 septembrie 2004.
dispoziţiile Codului familiei incriminate ar trebui să ţină seama de

realităţile actuale, când veniturile unui părinte pot fi obţinute atât din
raporturi de muncă, cât şi dintr-o mulţime de alte surse, cum ar fi
chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală
sau industrială etc., iar limitarea cuantumului pensiei de întreţinere la
un procent din venitul din muncă, în condiţiile în care acesta nu există
sau este foarte redus, reprezintă o restrângere nejustificată a obligaţiei
de întreţinere ce incumbă părintelui căruia nu i-a fost încredinţat
minorul. Curtea Constituţională a respins excepţia cu motivarea că, în
condiţiile în care există posibilitatea obţinerii licite a altor venituri
decât cele stipulate în alin. (3) al art. 94 C. fam., acest text nu este
neconstituţional având în vedere că raportarea pensiei de întreţinere
se poate face şi la alte venituri decât cele din muncă, aşa cum reiese
din reglementările alin. (1) şi (2) al aceluiaşi articol, care fac referire
la mijloacele celui obligat la întreţinere, mijloace care nu se rezumă la
veniturile din muncă. Faţă de aceste alte venituri, instanţa nu este
ţinută de limitarea cuprinsă în alin. (3) al art. 94 C. fam., fiind
suverană în a determina cuantumul pensiei în funcţie de situaţia de
fapt concretă.
457. Data de la care se acordă pensia de întreţinere poate varia.
Astfel, ea se poate acorda de la introducerea cererii de divorţ, dacă se
face dovada că celălalt părinte nu mai contribuie la întreţinerea
minorului, de la o dată ulterioară introducerii cererii de divorţ, în
cazul în care se face dovada că unul dintre părinţi a prestat întreţinere
într-o anumită perioadă după care a încetat această prestaţie şi, în
fme, de la data pronunţării hotărârii de divorţ, dată care coincide şi cu
încredinţarea minorului unuia dintre părinţi.
458. In cazul hotărârii de divorţ, prin care instanţa este obligată în
baza art. 42 alin. (3) C. fam. să se pronunţe cu privire la pensia de
întreţinere, s-a considerat iniţial că ne aflăm în faţa unei excepţii de la
principiul că pensia se datorează de la data solicitării sale, consi-
derându-se că în această ipoteză pensia de întreţinere este datorată de
la data pronunţării hotărârii definitive.1 Ulterior, chiar instanţa supre
mă a revenit asupra practicii sale2 statuând că pensia de întreţinere se

T. Pop , Probleme ivite în practica judecătorească în legătură cu obligaţia
de întreţinere a minorului, în J.N. nr. 3/1964, p. 60-61.
acordă şi în acest caz de la data introducerii acţiunii, iar practica

instanţelor a urmat această interpretare.1
Bineînţeles că pensia de întreţinere nu se va acorda de la data
introducerii acţiunii în cazul în care minorul a rămas în îngrijirea
unuia dintre părinţi la data despărţirii în fapt a soţilor, iar prin hotă
rârea de divorţ a fost încredinţat celuilalt părinte, în această ipoteză
pensia fiind datorată numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.2
De asemenea, pensia poate fi acordată şi cu o dată anterioară
introducerii acţiunii, în măsura în care pârâtul este de acord cu acest
lucru, prin răspunsul la interogatoriu, şi recunoaşte că nu a prestat
întreţinere de la data despărţirii în fapt a soţilor, dată ce precede
introducerea acţiunii de divorţ.3
459. Ca şi la încredinţarea copiilor, învoiala soţilor cu privire la
cuantumul şi plata pensiei de întreţinere, va produce efecte, conform
alin. (4) al art. 42 C. fam., numai în măsura în care va fi consfinţită de
instanţă, care va fi obligată să cerceteze dacă această înţelegere este
în concordanţă cu normele legale şi cu interesul minorului.4
460. în ceea ce priveşte obligaţia legală de întreţinere datorată
de soţi unul altuia, aceasta poate constitui o cerere accesorie
divorţului, aşa cum se arată în art. 41 C. fam., dar poate fi solicitată şi
printr-o cerere separată, ulterioară divorţului. Această cerere acce
sorie are un fundament juridic nou faţă de pensia solicitată în cadrul
măsurilor provizorii şi va fi acordată de către instanţă şi pusă în
executare numai la data devenirii irevocabile a hotărârii de divorţ.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi nu este o continuare a înda
toririi de sprijin material, de care au fost ţinuţi soţii în timpul căsă
toriei, ci fundamentul ei se găseşte în regulile de convieţuire socială.5
461. Pentru a se datora întreţinere trebuie făcută dovada existenţei
unei incapacităţi de muncă a soţului care o cere, incapacitate surve
1 Trib. Jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 749/1978, în R.R.D.

nr. 1/1979, p. 54.
3 Trib. Jud. Timiş, decizia civilă nr. 322/1980, în R.R.D. nr. 8/1980,
p. 59.
4 Decizia de îndrumare nr. 17/1962 a Plenului Tribunalului Suprem,
în Culegere ... pe anii 1952-1980, p. 276-279.
5 1. Filipescu, op. cit., p. 509.
nită înainte de căsătorie, în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de

la desfacerea căsătoriei dar, în acest din urmă caz, numai dacă se
datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
462. Soluţia dată însă în procesul de divorţ poate avea consecinţe
asupra perioadei de acordare a pensiei de întreţinere. Potrivit art. 41.
alin. (4), dacă divorţul este pronunţat din vina exclusivă a unuia din
soţi acesta nu poate beneficia de pensie decât timp de un an de la
desfacerea căsătoriei, iar celălalt soţ pe durată nedeterminată. în cazul
în care căsătoria a fost desfăcută din vina ambilor soţi fiecare dintre ei
are dreptul la întreţinere pe o perioadă nedeterminată. Dispoziţiile
legale privind durata obligaţiei de întreţinere între foştii soţi au
caracter imperativ.1
463. Cuantumul întreţinerii este stabilit în alin. (3) al art. 41
C. fam. la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata
ei. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va
putea însă să depăşească jumătate din venitul net din muncă al soţului
obligat la plată. La stabilirea cuantumului trebuie avută însă în vedere
nevoia celui care o cere şi posibilităţile celui care o va plăti.
464. Dreptul soţului la întreţinere încetează atunci când nu mai
este în nevoie sau în cazul în care se recăsătoreşte [alin. (5) al art. 41
C. fam.].
465. O problema interesantă legată de obligaţia de întreţinere
apare în cazul în care se pune în discuţie obligaţia părinţilor faţă de
copii majori. Considerăm că rezolvarea unei astfel de cereri se poate
face nu pe calea unei cereri accesorii divorţului ci în cadrul proce
sului de divorţ, eventual printr-o cerere de intervenţie principală
formulată de copilul major care justifică un interes propriu în solu
ţionarea dreptului său. Este evident însă că o astfel de cerere de
obligare la pensie de întreţinere, având ca titular copilul major, poate
fi introdusă şi separat, pe cale principală, întrucât dreptul său la între
ţinere şi obligaţia legală corelativă a părinţilor nu au legătură cu
desfacerea căsătoriei. Calitatea de soţi şi cea de părinţi nu este inter
dependentă când suntem în prezenţa unui copil major.
1I. Filipescu, op. cit., p. 511, D. Rizeanu, D. Potopopescu, op. cit.,

p. 159, T.R. Popescu, op. cit., voi. II, p. 235.
Secţiunea 4. Stabilirea unui program

de vizitare a minorului
466. O altă cerere accesorie divorţului este reglementată în art. 43

alin. (3) C. fam. şi vizează dreptul părintelui divorţat căruia nu i s-a
încredinţat minorul de a avea legături personale cu acesta.
Această cerere nu are caracter obligatoriu ea putând fi introdusă şi
pe cale separată, ulterior hotărârii de divorţ, şi numai în cazul în care
se face dovada că părintele căruia i-a fost încredinţat minorul refuză
nejustificat să permită celuilalt părinte de a avea legături cu copilul.
467. în stabilirea programului de vizitare a minorului instanţa
este obligată să ţină seama în primul rând de interesele copilului
luând în considerare vârsta, preocupările sale, timpul liber pe care
acesta îl are la dispoziţie în corelare cu obligaţiile sale şcolare şi
activităţile extraşcolare în care este antrenat.
Pentru stabilirea programului de vizitare al minorului instanţa
poate consfinţi şi învoiala părţilor, dacă aceasta este realizată în inte
resul minorului.
468. Respingerea unui astfel de capăt de cerere nu este posibilă
decât în situaţii extreme când din probele de la dosar rezultă cu
certitudine că părintele titular al acestui drept poate pune în pericol
evident siguranţa copilului sau copilul este atât de mic ca vârstă (până
la un an) încât nu se justifică şi nu este în interesul său luarea lui de la
celălalt părinte. Chiar şi în aceste situaţii, trebuie analizată posibili
tatea vizitării minorului în prezenţa celuilalt părinte pe o perioadă
limitată de timp.
469. Practica judiciară a fost confruntată cu diverse situaţii în care
a trebuit să analizeze modalităţile de exercitare a dreptului de vizitare a
minorului ţinând cont de interesul superior al copilului, în funcţie de
împrejurările concrete ale fiecărei speţe. Astfel s-a decis că:
- limitarea anticipată a dreptului părintelui de a-şi vizita copilul
nu este justificată atât timp cât nu se dovedeşte că este exercitată
abuziv, doar în acest caz putându-se lua măsura stabilirii unor anu
mite ore şi zile de vizitare;1
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 723/1970, în l.G. Mihuţă, Reperto

riu 1969-1975, p. 58.
- încuviinţarea dată părintelui de a avea legături personale cu

minorul numai trei ore într-o singură zi pe an, în incinta primăriei şi
în prezenţa reprezentantului autorităţii tutelare nu corespunde legii,
care nu condiţionează existenţa legăturilor personale de stabilirea
unor anumite îngrădiri;1
- exercitarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu
copilul nu poate fi stingherită prin de eventuala prezenţă obligatorie a
celuilalt părinte decât în măsura în care se dovedeşte că acesta îşi
exercită abuziv dreptul;2
- în cazul în care părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul
suferă de o boală ce poate prezenta un risc pentru copil, dreptul său
de vizitare poate fi suprimat de instanţă, care trebuie să aibă în vedere
interesul superior al copilului (de ex. din actele medicale de la dosar
rezultă că tatăl a fost internat de mai multe ori într-un spital de boli
nervoase pentru nelinişte psihomotorie, idei de pruncucidere, anxie
tate şi insomnii);3
- când copilul are o hipersensibilitate la schimbările de climă, iar
părinţii divorţaţi locuiesc în localităţi diferite, s-a permis tatălui să ia
minorul la domiciliul său numai în perioada vacanţei de vară a
copilului, nu şi în vacanţa de primăvară;4
- instanţa a respins cererea tatălui de luare a copilului la domi
ciliul său de sâmbăta până duminica în condiţiile în care trebuia să se
deplaseze în altă localitate şi să locuiască într-o singură cameră
împreună cu concubina tatălui;5
- considerând ca vârsta minorelor de 7 şi de 9 ani le permite sa se
adapteze unei scurte călătorii la sfârşit de lună, instanţa a admis ca
tatăl să le ia pe acestea în zilele de duminică, de două ori pe lună, şi o
anumită perioadă în vacanţele de vară şi de primăvară să le ducă la
domiciliul său, unde locuieşte împreună cu bunicii minorelor, împreună
cu care acestea au şi crescut până la divorţul părţilor;6
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 437/1975, în l.G. Mihuţă, Reper

toriu 1969-1975, p. 58.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 865/1979, în R.R.D. nr. 10/1979, p. 63.
4 Trib. Jud. Braşov, decizia civilă nr. 954/1982, în R.R.D. nr. 6/1983,
p. 59.
6 Trib. Jud. Timiş, decizia civilă nr. 907/1983, în R.R.D. nr. 7/1984,
p. 61.
- la stabilirea intervalului de vizitare trebuie să se aibă in vedere

mai multe elemente, printre care vârsta minorului (1 an) şi relaţiile
dintre foştii soţi, statuându-se că pentru o perioadă sunt suficiente
vizite de 3 ore de două ori pe lună, sâmbăta între ora 10- 13, cu luarea
minorului de la domiciliu, întrucât pe de o parte copilul trebuie să îşi
respecte programul de masă şi somn, iar între foştii soţi există încă o
vie stare conflictuală;1
- reţinând că nu este în interesul minorului să fie transportat peste
400 de kilometri lunar între domiciliile celor doi părinţi, având în
vedere şi că acesta are doar 5 ani, instanţa a decis ca tatăl să aibă
drept de vizită o dată pe lună, în ultima duminică, între orele 11-13, şi
două săptămâni în perioada lunii iulie."
Nu poate fi primită în niciun fel însă apărarea soţului căruia i s-a
încredinţat copilul că acesta este ostil menţinerii relaţiilor personale
cu celălalt părinte, pentru a nu se acorda acestuia dreptul de a avea
legături personale cu minorul.
470. Prin Decizia nr. 82/2003, Curtea Constituţională,3 pronun-
ţându-se asupra unei excepţii de neconstituţionalitate a art. 43 alin. (3)
din Codul familiei raportată la art. 26 şi art. 45 din Constituţie a sta
tuat că simpla împrejurare invocată de autoarea excepţiei cu privire la
faptul că minorul este ostil menţinerii relaţiilor personale cu celălalt
părinte nu poate constitui un argument în susţinerea acestei excepţii.
Instabilitatea afectivă şi emoţională a minorului, care îi poate fi
indusă prin comportamentului părintelui căruia îi este încredinţat, pe
fondul unei imaturităţi psihice şi a lipsei experienţei de viaţă, îl pri
vează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său
interes şi, adesea, de a discerne între ce este bine şi ce este rău. A
recunoaşte astfel copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor
atribuite de lege părintelui său echivalează cu nesocotirea, pe de o

2 C.A. Braşov, decizia civilă, nr. 20/2005, nepublicată.
3A se vedea pentru o analiză amplă a acestei situaţii decizia nr. 82/2003 a
Curţii Constituţionale prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 43 alin. (3) Codul familiei în lumina art. 26 şiart. 45 din
Constituţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 189 din 26martie 2003,
partea I. O soluţie similară s-a pronunţat şi prin decizia nr. 141/2003 a
Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 7 mai
2003, partea I-a.
parte, a logicii şi finalităţii textului de lege dedus controlului şi, pe de

altă parte, a întregii reglementări în materie, cu care acesta se coro
borează.
Secţiunea 5. încuviinţarea purtării numelui

din timpul căsătoriei
471. Această cerere accesorie divorţului este reglementată de

art. 40 C. fam. In cele trei alineate ale acestui articol sunt enunţate
norma generală şi norma specială în acest domeniu. Poate, contrar
aşteptărilor, norma generală, regula, este cuprinsă în alin. (3) care
prevede că dacă nu a intervenit o învoiala a soţilor sau instanţa nu a
încuviinţat cererea soţului, „fiecare dintre soţi va purta numele ce
avea înainte de căsătorie.” în consecinţă, excepţiile sunt prevăzute în
alin. (1) şi (2) care prevăd două cazuri în care, soţul ce a luat numele
celuilalt soţ la încheierea căsătoriei, va putea să îşi păstreze acest
nume. O primă ipoteză este cea în care soţii se învoiesc ca după
desfacerea căsătoriei soţul care a luat numele celuilalt soţ la încheie
rea căsătoriei să îl păstreze şi în continuare. O a doua ipoteză se referă
la cazul în care nu există o astfel de învoială, dar soţul solicită păstra
rea numelui, caz în care cererea îi poate fi încuviinţată de instanţă, dar
numai pentru motive temeinice.
S-a decis că formularea acestei cereri accesorii nu este obliga
torie, nu poate fi pusă în discuţia părţilor din oficiu, însă sancţiunea
neformulării ei în cadrul procesului de divorţ constă în faptul ca nu
poate fi formulată ulterior divorţului, pe cale separată.1 De aici ar
rezult că cererea nu poate fi formulată decât pe cale accesorie şi
niciodată pe cale principală.
472. De curând, în doctrină, ca urmare a cazurilor apărute în
practică, au apărut opinii divergente cu privire la admisibilitatea unei
astfel de cereri ulterior divorţului.2
1 Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 55/1968 în C.D. 1968, p. 105;
C.S.J., decizia civilă nr. 2479/2003 în Dreptul nr. 2/2005, p. 222.
2 Pentru o opinie în sensul admisibilităţii cererii şi ulterior desfacerii
căsătoriei a se vedea F. Popescu, Cu privire la admisibilitatea cererii
soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ de a reveni
la numele avut în timpul căsătoriei, formulată pe cale principală, ulterior
244 Titlul II. Parficularifătiie procedurii divorţului
într-o primă opinie1 se consideră că situaţia este diferită după cum

se cere păstrarea numelui avut în timpul căsătoriei sau, dimpotrivă, să
se revină la numele avut anterior căsătoriei. In primul caz, care repre
zintă excepţia, cererea soţului de păstrare a numelui din timpul căsă
toriei este considerată a fi admisibilă numai dacă este formulată în
cadrul procesului de divorţ, soluţia fiind în concordanţă cu interpre
tarea gramaticală, logică şi de analogie a alin. (1) şi (2) ale art. 40
C. fam., indiferent dacă este vorba de păstrarea lui ca urmare a
învoielii soţilor sau pentru motive temeinice. In cel de-al doilea caz,
se consideră că cererea fostului soţ, care a purtat în timpul căsătoriei
numele celuilalt soţ, de a reveni la numele avut anterior căsătoriei,
formulată ulterior divorţului pe cale principală este admisibilă. Auto
rul îşi bazează argumentarea pe faptul că din formularea generală a
alin. (3) al art. 40 C. fam. nu se poate trage concluzia că nu ar fi posi
bilă o asemenea cale, iar ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debem us. Mai mult, arată că, atât timp cât păstrarea numelui după
desfacerea căsătoriei reprezintă excepţia, iar revenirea la numele
anterior regula, sunt aplicabile principiile specialia generalibus
derogant şi g eneralia specialibus non derogant, ceea ce face să nu
aplicăm în cazul regulii generale aceeaşi soluţie ca în cazul excepţiei.
473. Autorul celei de-a doua opinii2 consideră că alin. (3) al
art. 40 C. fam. este o continuare logică şi gramaticală a alineatelor
anterioare aşa încât numai instanţa de divorţ poate încuviinţa ca foştii
soţi să poarte numele avut anterior căsătoriei. Faptul că situaţia regle
mentată în alin. (3) reprezintă regula rezultă nu din enunţul normei de
drept, ci din frecvenţa situaţiilor întâlnite în practică, iar principiile
g en eralia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant
nu îşi au aplicaţiune. Bazându-se pe decizia de îndrumare nr. 10/1969
a Plenului Tribunalului Suprem, care reţine că menţiunea din hotă
rârea de divorţ cu privire la numele ce-1 vor purta soţii după divorţ nu
este obligatorie, ci facultativă, dar instanţa de judecată este obligată
pronunţării divorţului, în Dreptul nr. 1/2001, p. 74-77. în sens contrar

acestei opinii L. Mihu, Discuţii cu privire la admisibilitatea cererii soţului
care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ, de a reveni la
numele avut înainte de căsătorie, formulată pe cale principală, subsecvent
pronunţării divorţului, în Dreptul nr. 6/2001, p. 32-33.
1Este vorba de opinia exprimată în primul articol a lui F. Popescu.
2 Este vorba de articolul lui L. Mihu.
să atragă atenţia părţilor asupra aplicării dispoziţiilor art. 40 C. fam.,

autorul consideră că dacă soţii nu solicită prin cerere şi nici după ce li
se atrage atenţia asupra acestui aspect ca instanţa să se pronunţe
asupra numelui lor, înseamnă că între aceştia a intervenit o învoială în
ceea ce priveşte purtarea numelui dobândit la încheierea căsătoriei.
Problema pusă în discuţie este interesantă şi poate să nască
controverse în practică, aşa cum s-a şi întâmplat în speţa de la care a
pornit autorul primului articol. Consider că, deşi în decizia de îndru
mare menţionată mai sus, ca şi în practica judiciară şi în doctrină nu
se reţine că aceasta ar trebui să fie o cerere pe care instanţa ar fi
datoare să o soluţioneze din oficiu, opinia exprimată de curând în
doctrină1 potrivit căreia interpretarea alin. (3) al art. 40 C. fam. este în
sensul obligativităţii instanţei în soluţionarea acestui aspect, chiar
nesolicitat de părţi, este cea corectă. Textul alin. (3), după ce exclude
existenţa cazurilor de excepţie, are un caracter imperativ stipulând
„fiecare dintre foştii soţi va p u rta (s.n.) numele ce avea înainte de
căsătorie”. Aşa fiind, instanţa va trebui să pună din oficiu în discuţia
părţilor incidenţa art. 40 C. fam. şi să se pronunţe asupra numelui cel
vor purta soţii după desfacerea căsătoriei, luând act de poziţia lor, iar
în lipsa acestei manifestări va trebui să dispună revenirea la numele
anterior a soţului care a luat numele celuilalt soţ şi nu, aşa cum se
considera în opinia din al doilea articol citat mai sus, să dispună
păstrarea aceluiaşi nume, pentru că nu se poate subînţelege existenţa
unei tranzacţii, tranzacţia fiind o convenţie care presupune o mani
festare de voinţă exteriorizată.
Fiind o cerere ce trebuie soluţionată din oficiu de către instanţă,
atunci când instanţa nu se pronunţă asupra ei, fie dintr-o omisiune a
sa, fie pentru că părţile nu au solicitat ea poate fi soluţionată pe calea
cererii formulate în baza art. 2812 C. proc. civ., dacă instanţa a omis
să se pronunţe, sau pe calea apelului ori a recursului, în recurs
putându-se invoca prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sau chiar
pe calea revizuirii în baza art. 322 pct. 2 C. proc. civ.
474. Care ar fi soluţia în cazul în care acest capăt accesoriu
divorţului nu a fost soluţionat, indiferent din ce motiv, şi hotărârea de
1 G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. AII Beck,

Bucureşti, 2001, p. 334 şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., nota de
subsol 4, p. 407.
divorţ a devenit irevocabilă, ne mai putând fi uzitat niciun mijloc

procesual de reformare sau de retractare?
Ne alăturăm unei opinii exprimate de curând în literatura juridică1
că în acest caz ar trebui recunoscut părţii dreptul de a introduce o
acţiune ulterioară, pe cale principală, întrucât dreptul la nume este un
drept fundamental al omului, iar o omisiune a părţii sau a instanţei nu
poate să se transforme într-o violare a acestui drept.
Trebuie însă să arătăm că instanţa supremă a decis că nu este
admisibilă acţiunea prin care soţia, pentru care s-a dispus prin hotă
rârea de divorţ să revină la numele avut anterior căsătoriei, pe cale
unei proceduri de contencios administrativ, să încerce să revină la
numele avut în timpul căsătoriei, întrucât s-ar încălca autoritatea de
lucru judecat a hotărârii de divorţ şi s-ar eluda legea, ceea ce ar
fundamenta un abuz de drept.2
475. Revenind la cazurile de excepţie privind numele pe care îl
vor purta soţii după desfacerea căsătoriei, păstrarea numelui avut în
timpul căsătoriei se poate face prin învoiala părţilor, de care instanţa
va lua act prin hotărârea de divorţ, sau la cererea uneia dintre părţi,
dar numai pentru motive temeinice.
Având în vedere că învoiala părţilor cu privire la purtarea numelui
din timpul căsătoriei are valoarea unei tranzacţii judiciare, dacă aceasta
a fost consfinţită de prima instanţă, s-a decis3că soţul al cărui nume
va fi purtat şi după desfacerea căsătoriei nu mai poate reveni asupra
învoielii fără motive temeinice. în schimb s-a decis4 că soţul care a
solicitat instanţei să-i încuviinţeze păstrarea numelui poate reveni în
căile de atac, renunţând la cererea sa.
Considerând învoiala pârtilor ca o tranzacţie judiciară credem că,
având în vedere natura relaţiilor dintre soţi, natura specifică a acţiunii
de divorţ care pune capăt unei căsătorii, s-ar putea permite părţilor să
1 A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., nota de subsol nr. 4,

p. 407.
2 C.S.J., Secţia contencios administrativ, decizia nr. 3360/2000, în
Dreptul nr. 12/2001, p. 162.
3 Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 885/1985, în R.R.D. nr. 6/1986,
p. 70.
,4 Trib. mun. Bucureşti, Secţia a III-a civilă, decizia nr. 795/1989, în
Dreptul nr. 7/1990, p. 62.
revină asupra acestei învoieli chiar şi în căile de atac, prin simplul lor
acord de voinţă.
476. Temeinicia motivelor pentru care se solicită păstrarea
numelui din timpul căsătoriei ţine de analizarea tuturor implicaţiilor
morale şi materiale care ar îndritui o astfel de cerere. Instanţa este
datoare să analizeze toate argumentele şi înscrisurile depuse de părţi
şi să ia în considerare toate implicaţiile sociale şi nu numai personale
ale soţului care solicită păstrarea numelui.1 Atunci când unul dintre
soţi, cu acordul celuilalt soţ, a făcut toate demersurile necesare şi a
obţinut dreptul de şedere şi permisul de muncă într-o altă ţară, contri
buind la veniturile familiei, iar ulterior, cu ocazia divorţului, solicită
păstrarea numelui din timpul căsătoriei, chiar din aceste considerente,
învederând instanţei dificultăţile şi costurile pe care le-ar întâmpina în
cazul schimbării numelui, instanţa poate aprecia acestea ca motive
temeinice pentru a dispune păstrarea numelui.2
Secţiunea 6. Folosinţa locuinţei
477. Articolul 38 alin. (4) C. fam. enumeră printre cererile acce

sorii şi pe cea referitoare la folosirea locuinţei.
Formularea acestei cereri accesorii nu este obligatorie, ea putând
fi introdusă şi ulterior, pe cale separată. La soluţionarea ei în timpul
procesului de divorţ instanţa trebuie însă să ţină seama de interesele
minorilor. Considerăm că această prevedere trebuie aplicată prin
extindere, deşi textul nu are această formulare, şi în cazul în care se
solicită folosinţa locuinţei printr-o acţiune ulterioară, având în vedere
că interesele minorilor nu sunt ocrotite numai pe parcursul divorţului
ci pe toată perioada minoratului.
1C.A. Braşov, decizia civilă nr. 50/2005, nepublicată. Instanţa a apre

ciat că funcţia de secretar de primărie a pârâtei, care implica participarea
sa într-o serie de comisii locale, judeţene şi chiar naţionale, împreună cu
atribuţia de ofiţer de stare civilă, prin care specimenul de semnătură şi
numele în clar este transmis tuturor ambasadelor străine din România,
justifică motivele temeinice pentru care soţiei i se va încuviinţa păstrarea
numelui din căsătorie.
478. Articolul 271 din Legea nr. 114/1996, introdus prin O.U.G.
nr. 40/1997, prevedea că în cazul divorţului soţilor, dacă aceştia nu au
convenit altfel, beneficiul contractului de închiriere revine soţului
căruia i s-au încredinţat copii, iar în cazul în care nu sunt copii,
soţului care a obţinut divorţul. Această prevedere a fost introdusă prin
ordonanţa de urgenţă indicată, fiind o preluare a prevederilor asemă
nătoare din fosta lege a contractelor de închiriere, Legea nr. 5/1973, şi
răspunzând unor semnale venite dinspre practica judiciară. Din nefe
ricire, prin Legea nr. 196/1997, de aprobare a O.U.G. nr. 40/1997,
art. 27', abia introdus, a fost abrogat.
479. Considerăm că, deşi nu mai avem o reglementare legală în
domeniu, instanţa de judecată, atunci când analizează acest capăt de
cerere, trebuie să ia în considerare, în măsura în care nu se încalcă
alte dispoziţii legale, şi criteriul încredinţării copiilor, având în vedere
alin. (4) al art. 38 C. fam., care stipulează că la soluţionarea cererilor
accesorii, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de
întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele
minorilor.
480. Pentru cazul în care din căsătorie au rezultat copii, consi
derăm că instanţa poate lua act de învoiala părţilor cu privire la
folosinţa locuinţei numai ţinând cont şi de interesele acestora.
481. Dacă nu se pot folosi niciunele dintre aceste criterii şi
divorţul s-a pronunţat din vina ambilor soţi, instanţa de judecată va
stabili pe baza altor criterii ce rezulta din probatoriul administrat,
căruia dintre soţi îi va atribui beneficiul contractului de închiriere.
482. în cazul unor locuinţe cu destinaţie specială la atribuirea
folosinţei instanţa va trebui să ţină cont de regimul juridic al acestora.
Astfel, în cazul locuinţelor de serviciu şi a locuinţelor de intervenţie,
contractele de închiriere fiind accesorii contractelor de muncă, atri
buirea folosinţei nu se poate face decât titularului contractului de
muncă. în cazul locuinţelor de protocol se va avea în vedere persoana
care deţine funcţia sau demnitatea publică ce îi conferă vocaţie la
această locuinţă, beneficiul contractului de locaţiune neputând fi
acordat altei persoane. în fine, în cazul locuinţelor sociale şi a locuin
ţelor de necesitate, se va avea în vedere îndeplinirea condiţiilor cerute
pentru fiecare caz în parte, în principiu putând fi atribuit contractul de
locaţiune soţului căruia i s-au încredinţat copiii, însă cu obligaţia
organelor abilitate de a asigura în continuare soţului evacuat, dacă

îndeplineşte condiţiile o locuinţă de acelaşi fel.'
483. Trebuie adăugat că, la atribuirea folosinţei locuinţei, instanţa
nu este ţinută de prezenţa în locuinţă numai a unui soţ, acesta nefiind
un criteriu de atribuire, atât timp cât celălalt soţ a fost izgonit sau a
plecat din locuinţă datorită imposibilităţii de convieţuire. S-a decis2
că părăsirea locuinţei conjugale de către un soţ, ca urmare a izgonirii
sale de către celălalt soţ, nu echivalează cu o renunţare la locuinţă,
pentru că această stare de fapt a fost determinată de conduita celuilalt
soţ. Prin urmare, în cadrul procesului de divorţ, locuinţa va putea fi
atribuită, în raport cu criteriile mai sus indicate, chiar soţului care a
părăsit-o în asemenea împrejurări.
11.P. Filipescu , op. cit., p. 278-279.

2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 653/1979, în R.R.D. nr. 11/1979,
p. 65.
Capitolul XI
Actele de dispoziţie
484. Codul de procedură cuprinde şi unele dispoziţii derogatorii

de la dreptul comun în ceea ce priveşte actele de dispoziţie ale părţi
lor în procesul de divorţ.
Aceste dispoziţii derogatorii, cuprinse în art. 618, se referă la
renunţarea la judecată a reclamantului şi la împăcarea părţilor, pe care
Ie vom analiza pe rând.
Secţiunea 2. Renunţarea la judecată

a reclamantului
485. Norma de drept comun care permite reclamantului din orice

proces civil să renunţe la judecată este cuprinsă în art. 246 C. proc. civ.
Potrivit acestei norme, reclamantul poate să renunţe oricând la jude
cată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă. Renunţarea sa însă
poate fi blocată de opunerea pârâtului, dacă se face după ce părţile au
intrat în dezbaterea fondului. Dacă renunţarea se face după comu
nicarea cererii de chemare în judecată, la cererea pârâtului, recla
mantul va fi obligat la cheltuieli de judecată. Constatarea renunţării
la judecată se face prin încheiere dată fără drept de apel.
486. Articolul 618 alin. (1) prevede că reclamantul poate renunţa
la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă
pârâtul se opune, dar renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire
asupra cererii făcute de pârât.
487. Deşi norma specială nu prevede forma în care poate să fie
făcută renunţarea la judecată considerăm că aceasta poate fi făcută,
în prima instanţă, numai verbal în şedinţă publică, chiar dacă se
depune şi o cerere scrisă odată cu solicitarea verbală. Deci recla
mantul nu poate trimite la dosar doar cererea scrisă fără a fi prezent
XI. Actele de dispoziţie 251
pentru a o susţine. Interpretarea este conformă cu prevederile art. 616,

care sancţionează lipsa nejustificată a reclamantului la termenul de
judecată în prima instanţă cu respingerea cererii ca nesusţinută.
Este adevărat că lipsa nejustificată este asimilată de lege cu o
prezumţie legală de renunţare la judecată, însă temeiul pronunţării
hotărârii judecătoreşti este diferit ca şi căile de atac ale acesteia.
In cazul lipsei nejustificate se respinge acţiunea ca nesusţinută
prin sentinţă, iar în cazul renunţării la judecată aceasta se constată
prin încheiere.
Sentinţa de respingere este supusă căii de atac a apelului în timp
ce încheierea de renunţare se dă fară drept de apel.
488. Poate cererea scrisă de renunţare la judecată, în absenţa
reclamantului, să fie asimilată unei justificări a lipsei acestuia?
Considerăm că nu, întrucât lipsa reclamantului poate fi justificată
numai în cazul în care datorită unei boli, unei delegaţii de serviciu sau
unei alte asemenea împrejurări ce nu depinde de voinţa sa este lipsit
de posibilitatea de a se înfăţişa personal, ori în cazul renunţării scrise
la judecată nu poate fi vorba de o împiedicare obiectivă, singura care
îl „exonerează” de obligaţia de a fi prezent personal.
întrucât textul art. 616 se referă numai la lipsa nejustificată în faţa
primei instanţe, considerăm că în instanţa de apel cererea de renun
ţare la judecată se poate face verbal sau în scris potrivit normei
comune.
489. A doua derogare a art. 618 de la norma generală constă în
faptul că reclamantul poate renunţa la cerere pe parcursul judecăţii în
faţa instanţelor de fond chiar daca pârâtul se opune. Ca regulă genera
lă, dacă renunţarea se face după intrarea în dezbaterea fondului,
opunerea pârâtului va face ineficientă cererea reclamantului. Odată
cu reintroducerea apelului ca şi cale de atac conţinutul art. 618 şi-a
recăpătat înţelesul iniţial, instanţa de apel fiind tot o instanţă de fond
şi deci reclamantul putând renunţa la acţiune atât la judecata în fond
cât şi în apel, fără ca cererea sa să poată fi paralizată de opunerea
pârâtului.' In aceste condiţii opunerea pârâtului va avea eficienţă doar
în faţa instanţei de recurs.
Alineatul (3) al art. 246 prevede că la cererea pârâtului, dacă
renunţarea la judecată s-a făcut după comunicarea cererii de chemare
1 V.M. Ciobănit, op. cit., voi. II, p. 527.

în judecată, reclamantul va fi obligat la plata cheltuielilor de jude

cată. întrucât norma specială din art. 618 nu face vorbire de cheltuie
lile de judecată, de lege lata, acestea urmează a fi acordate.
490. Având în vedere că derogarea a avut la bază intenţia legiui
torului de a salva căsătoria dând posibilitatea reclamantului de a se
răzgândi cu privire la intenţia de a desface căsătoria ne întrebăm dacă
nu ar trebui o prevedere expresă care să exonereze reclamantul de
plata cheltuielilor de judecată către pârât atunci când renunţă la jude
carea divorţului. Aceasta cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere
patrimonial, având în vedere trăsăturile actuale ale comunităţii de
bunuri, nu s-ar realiza nici o micşorare, nici o mărire a acestuia, ambii
soţi avansând, de regulă, cheltuielile de judecată din salariu care,
odată încasat, devine bun comun. Desigur că, dacă pârâtul ar face
dovada că a cheltuit din bani proprii, s-ar putea prevedea cazul ca
reclamantul să îi înapoieze suma, dar sancţiunea s-ar reflecta tot în
patrimoniul comun, dacă reclamantul nu a făcut cheltuielile din bani
proprii.
Dacă reclamantul a renunţat la judecarea cererii sale el nu mai
poate retracta aceasta renunţare, instanţa fiind obligată să ia act de
renunţare şi să închidă dosarul.1
Renunţarea reclamantului la judecată nu împiedică judecarea
cererii reconvenţionale formulată de pârât, aşa cum indică expres teza
a Il-a din alin. (1) al art. 618.
Secţiunea 3. împăcarea soţilor
491. în scopul menţinerii căsătoriei, legea a prevăzut posibilitatea

stingerii procesului de divorţ şi prin împăcarea soţilor. Acelaşi
art. 618 în alin. (2) stipulează că acţiunea de divorţ se va stinge prin
împăcarea soţilor. împăcarea poate interveni în orice fază a proce
sului, chiar în faţa instanţei de apel sau de recurs şi chiar dacă apelul
sau recursul nu sunt timbrate conform legii.
Din formularea textului rezultă că odată ce părţile şi-au manifestat
voinţa de a se împăca, instanţa este obligată să constate stingerea
acţiunii de divorţ.
1C. Turianu şi D. Florescu, Note la decizia civilă nr. 1097/1971 a Trib.

mun. Bucureşti, în R.R.D nr. 8/1972, p. 117-123.
Pentru a se lua act de către instanţă de manifestarea de voinţă a

soţilor, în sensul stingerii acţiunii ca rezultat al împăcării lor, este
necesară prezenţa personală a acestora în faţa instanţei. In acest fel se
va putea verifica realitatea susţinerilor privind împăcarea, cu iden
tificarea totodată a părţilor prezente.1
492. In literatura juridică s-a exprimat opinia că împăcarea soţilor
în procesul de divorţ reprezintă o situaţie distinctă de aceea a contrac
tului judiciar din dreptul comun2 întrucât instanţa nu este chemată să
pronunţe o hotărâre de expedient ci, constatând împăcarea părţilor, va
închide dosarul, dar şi opinia că este până la urmă o „tranzacţie”,
deoarece stingerea procesului este rezultatul unor concesii reciproce,
astfel cum, de regulă, au loc între soţi şi înainte de sesizarea instanţei,
dar de data aceasta ele se fac în vederea curmării procesului, ceea ce
are drept rezultat închiderea dosarului3.
Intr-adevăr, instituţia împăcării soţilor nu se poate asimila cu
contractul judiciar în urma căruia instanţa dă o hotărâre de expedient,
dar în definitiv pentru a se ajunge la o împăcare pe parcursul proce
sului de divorţ soţii analizează motivele pentru care au ajuns la acest
punct de criză, asumându-şi responsabilitatea faptelor culpabile şi
negociază termenii în care va continua căsătoria, ceea ce are asemă
nări de necontestat cu o tranzacţie.
întrucât însă nu este nici una, nici alta, trebuie să constatăm că ea
reprezintă o instituţie unică ce aparţine doar desfacerii căsătoriei,
având trăsături proprii.
493. O altă derogare de la dreptul comun, cuprinsă în formularea
alineatului (2) al art. 618, se referă la netimbrarea apelului sau
recursului. Această prevedere derogă de la art. 7 şi art. 20 din Legea
nr. 146/1997 care, aşa cum am arătat, stipulează obligativitatea timbră
rii cererii de desfacere a căsătoriei, sancţiunea netimbrării fiind anula
rea cererii ca netimbrată sau insuficient timbrată.
Faţă de redactarea textului rezultă însă că nu se poate lua act de
împăcarea părţilor în faţa primei instanţe în cazul în care acţiunea nu
a fost timbrată conform legii. Având în vedere însă reglementarea
specială a introducerii acţiunii de divorţ, care se face personal de
1 C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 1161/1996, în Culegere 1994-1998,

p. 114.
21. Leş, op. cit., p. 121
3 V.M. Ciobanii, op. civ., voi. II, p. 527
soţul reclamant la preşedintele judecătoriei (art. 613), că acesta în

baza art. 114 este obligat să îi pună în vedere completarea cererii,
inclusiv cu taxa de timbru datorată potrivit legii, s-ar părea că această
prevedere expresă nu este necesară. Şi totuşi, alineatul (2) din art. 114
C. proc. civ. prevede că dacă reclamantul nu poate completa cererea de
îndată i se va acorda un termen scurt, atrăgându-i-se atenţia asupra
incidenţei art. 1551 C. proc. civ. Prin acest articol se dă dreptul instanţei
de a dispune suspendarea procesului până la îndeplinirea obligaţiilor ce
revin reclamantului şi care i s-au pus în vedere la primirea cererii de
chemare în judecată. De altfel, primirea cererii de chemare în jude
cată nu poate fi refuzată pentru lipsa taxei judiciare de timbru, ci
numai pentru lipsa timbrului judiciar.
494. în practică la primirea cererii preşedintele verifică timbrajul,
pune în vedere reclamantului completarea taxei de timbru verbal şi,
prin rezoluţie pe cerere trimite dosarul pentru fixarea aleatorie a
termenului în şedinţă publică. Daca la primul termen în şedinţă
publică părţile se prezintă şi declară că s-au împăcat, însă reclamantul
nu depune la dosar taxa judiciară de timbru, va putea instanţa să ia act
de împăcare ignorând prevederea imperativă cuprinsă în art. 20 din
Legea nr. 146/1997 care interzice păşirea la judecată până nu se
achită taxa de timbru? Având în vedere că nu avem un text deroga
toriu, ca în apel sau recurs, considerăm că nu este posibil. D e lege
fe ren d a , ar trebui ca legiuitorul să prevadă expres şi această excepţie
pentru aceleaşi raţiuni reţinute în apel şi recurs.
495. Tot în practică s-a decis că hotărârea prin care se ia act de
împăcarea soţilor nu este susceptibilă de atacare cu recurs1 întrucât
acţiunea de divorţ se stinge ca urmare a împăcării părţilor, iar recursul
este neîntemeiat, având în vedere că soţul are la îndemână o nouă
acţiune în care va putea invoca şi fapte anterioare. Decizia a fost
pronunţată înainte de reintroducerea în codul de procedură civilă a
căii de atac a apelului. în literatura juridică s-a exprimat opinia că
părţile în cazul împăcării nu mai au la dispoziţie nici calea ordinară
de atac a apelului.2
Ne alăturăm acestei opinii şi considerăm că împăcarea părţilor
stinge procesul, în orice fază a acestuia, iar datorită trăsăturii speci
1 Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 984/10.03.1993, în R.R.D.

nr. 4/1984, p. 63.
21. Filipescu, op. cit., p. 238.
fice şi unice a instituţiei împăcării, niciuna din părţi nu poate ataca

hotărârea care consfinţeşte împăcarea.
Avem însă rezerve în ceea ce priveşte motivarea dată de instanţa
citată relativ la faptul că recursul este neîntemeiat. Dacă am merge pe
această idee am nega posibilitatea introducerii recursurilor în orice
cauză civilă, întrucât din practica instanţelor majoritatea recursurilor
promovate sunt respinse ca neîntemeiate, ceea ce nu înseamnă că
această cale de atac le este refuzată din start. O soluţie corectă ar fi
respingerea acestuia ca inadmisibil având în vedere prevederile
art. 618 C. proc. civ., care vorbesc de stingerea procesului.
Norma referitoare la stingerea procesului prin împăcare este o
normă imperativă şi specială, ea având prioritate faţă de o altă normă
imperativă. S-a arătat în doctrină că ea are prioritate faţă de soluţia
constatării perimării, pentru că, altfel, părţile deşi s-au împăcat şi
convieţuiesc în continuare împreună, ar trebui să se recăsătorească.1
496. în fine, alineatul final al art. 618 prevede că, chiar dacă recla
mantul s-a împăcat într-o primă acţiune, el va putea să introducă una
nouă pentru fapte petrecute după împăcare, iar în acest caz se va
putea folosi şi de faptele vechi.2
Secţiunea 4. Tranzacţia
497. Trebuie să menţionăm că şi în procesele de desfacere a căsă

toriei, pentru cererile accesorii, şi nu pentru capătul de cerere ce
vizează desfacerea căsătoriei, poate interveni tranzacţia prevăzută de
art. 271 C. proc. civ.
Ca o caracteristică a tranzacţiei în cazul divorţului trebuie
subliniat faptul ca înţelegerea părţilor în cererile accesorii nu produce
efecte decât după încuviinţarea instanţei, încuviinţarea fiind posibilă
numai dacă se verifică învoiala din punct de vedere al ocrotirii intere-
' selor copiilor minori atunci când interesele acestora pot fi afectate.
1S. Zilberstein , notă la decizia civilă nr. 1943/1960 a Trib. reg. Oltenia,
înL.P.nr. 12/1960, p. 122-124.
2 în acelaşi sens, Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 984/1983, în
R.RD.nr. 4/1984, p. 63.
Ne referim la cererile ce vizează încredinţarea minorilor,1 stabilirea

pensiei de întreţinere în favoarea minorilor2, stabilirea dreptului de a
avea legături personale cu minorul3 şi atribuirea beneficiului contrac
tului de închiriere.
De asemenea, aşa cum am arătat şi dezvoltat mai sus, învoiala
soţilor cu privire la purtarea numelui avut în timpul căsătoriei de către
celălalt soţ nu îşi va produce efectele decât în măsura în care este
încuviinţată de instanţă.
498. Aceste cereri accesorii îşi pot găsi rezolvarea şi pe calea
medierii prevăzute de art. 64-66 din Legea nr. 192/2006, ale cărei
dispoziţii le-am prezentat pe larg la secţiunea vizând reprezentarea
părţilor în procesele de divorţ. Ceea ce nu am detailat acolo, conside
rând că aceasta este secţiunea potrivită acestei discuţii, este interpre
tarea alin. (2) al art. 64 din actul normativ menţionat.
Potrivit acestuia, înţelegerea soţilor cu privire la desfacerea
căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor accesorii divorţului se depune la
instanţa competentă să pronunţe divorţul. în condiţiile legislaţiei în
vigoare, divorţul prin consimţământ este posibil numai dacă din
căsătorie nu au rezultat copii şi dacă a trecut cel puţin un an de la data
încheierii căsătoriei. în celelalte cazuri este nevoie ca instanţa să
constate existenţa unor motive temeinice. Aşa fiind, înţelegerea soţilor
cu privire la desfacerea căsătoriei poate să aibă efect numai dacă ne
aflăm în cazul divorţului prin acordul soţilor. în celelalte cazuri de
divorţ nu este posibil în procesul medierii realizarea unui acord cu
privire la desfacerea căsătoriei, fiind contrar legii, dar este posibilă şi
chiar recomandabilă medierea cu privire la capetele accesorii cererii
de divorţ.
1Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin

decizia de îndrumare nr. 10/1974, în îndreptar interdisciplinar, p. 358; C.A.
Piteşti, decizia civilă nr. 2414/1998, în Culegere 1998, p. 53; C.A. Bucu
reşti, decizia civilă nr. 2166/2000, în Culegere 2000, p. 517.
" Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 17/1962, în îndreptar
interdisciplinar, p. 248.
3 Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 20/1964, în îndreptar
Capitolul XII
Hotărârea d e divorţ şi efectele ei
Secţiunea 1. Hotărârea de divorţ
499. Hotărârea de divorţ are aceeaşi formă ca orice hotărâre

judecătorească, deliberarea, pronunţarea şi redactarea ei facându-se
după regulile de drept comun.
Ca o particularitate faţă de celelalte hotărâri judecătoreşti, care
potrivit art. 261 C. proc. civ. trebuie să cuprindă motivele de fapt şi
de drept ce au dus la formarea convingerii instanţei, în cazul hotărâ
rilor de divorţ, conform art. 617 alin. (2) C. proc. civ. instanţa va
putea să nu motiveze hotărârea, dar numai în cazul în care se admite
acţiunea şi se pronunţă divorţul.
500. Hotărârea nu va fi motivată, atunci când ambele părţi solicită
instanţei aceasta.
întrucât legea nu distinge, alin. (2) al art. 617 este aplicabil în
toate cazurile în care se poate pronunţa desfacerea căsătoriei prevă
zute în art. 38 alin. (1), (2) şi (3) C. fam.
Nemotivarea hotărârii nu atrage şi imposibilitatea părţilor de a o
ataca. In acest caz însă, cel ce atacă hotărârea nu va putea invoca în faţa
instanţei nulitatea prevăzută de art. 261 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.
501. Din punct de vedere al soluţiilor pe care le poate pronunţa
instanţa, acestea sunt de admitere a acţiunii în tot sau în parte sau de
respingere a acţiunii. Dacă în cadrul imei acţiuni de divorţ pornite de
unul dintre soţi celălalt soţ formulează cerere reconvenţională, se
poate ajunge şi la soluţia admiterii în tot sau în parte a acţiunii
precum şi admiterea în tot sau în parte a cererii reconvenţionale sau
admiterea în tot sau în parte a acţiunii şi respingerea cererii reconven
ţionale, ori respingerea acţiunii şi admiterea în tot sau în parte a
cererii reconvenţionale. Această din urmă soluţie poate apărea doar în
condiţiile în care cererea reconvenţională se referă şi la desfacerea
căsătoriei.
502. Soluţiile ce le poate pronunţa instanţa, în caz de admitere a

acţiunii sau a cererii reconvenţionale, dacă aceasta din urmă se
referă şi la capătul de cerere privind divorţul, sunt cuprinse în art. 617
alin. (1) şi (3) C. proc. civ. Potrivit alineatului (1) al acestui articol,
instanţa va putea desface căsătoria din vina ambilor soţi, chiar atunci
când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din probatoriul admi
nistrat reiese vina amândurora. Bineînţeles că instanţa, în cazul în
care constată vina exclusivă a pârâtului, va desface căsătoria numai
din vina acestuia. Din interpretarea textului rezultă că nu este posibilă
desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a soţului reclamant atunci
când nu există o cerere reconvenţională. In acest caz, soluţia constă în
respingerea acţiunii. Dacă însă este introdusă cerere reconvenţională,
în baza acesteia, instanţa va putea desface căsătoria din vina recla
mantului având în vedere că acesta a primit dubla calitate de
reclamant-pârât reconvenţional, divorţul pronunţându-se în acest caz
în acţiunea pârâtului, iar acţiunea reclamantului urmând a fi respinsă.
503. Alineatul (3) al aceluiaşi articol stipulează că în cazurile
prevăzute de art. 38 alin. (2) C. fam. instanţa va dispune desfacerea
căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor
soţi. Referirea la textul din Codul familiei este la divorţul prin con
simţământul părţilor, pentru că numai acesta este reglementat in
alin. (2). Totuşi legiuitorul a folosit pluralul, respective a spus „cazuri”,
iar doctrina,1 trecând peste imperfecţiunea legiuitorului, a extins aceas
tă prevedere şi la cazul prevăzut în art. 38 alin. (3) C. fam., respectiv
la situaţia în care se solicită divorţul de oricare dintre soţi, atunci când
starea sănătăţii face imposibilă continuarea căsătoriei şi chiar la cazul
în care s-ar pronunţa divorţul ca urmare a dispariţiei pârâtului consta
tată prin hotărâre judecătorească. Această extindere este firească
pentru că ar avea la bază aceeaşi identitate de raţiune ca şi în cazul
cuprins în alin. (2) al art. 38 C. fam.
504. Soluţiile pronunţate în divorţ au implicaţii şi asupra cheltuie
lilor de judecată care se supun regimului de drept comun reglemen
tat în art. 274 C. proc. civ. Cheltuielile de judecată se acordă soţului
care a câştigat procesul, în cazul în care acesta le solicită.2 Când
divorţul se pronunţă din vina ambelor părţi, în cauză se poate face
11. Filipescu, op. cit., p. 238; V.M. Ciobanii, G. Boroi, op, cit., p. 410.
XII. Hotărârea de divorţ şi efectele ei 259
aplicaţiunea art. 276 C. proc. civ. ce vizează compensarea cheltuie

lilor de judecată. Când instanţa dispune desfacerea căsătoriei fără a
pronunţa divorţul din vina uneia din părţi, nu va acorda însă cheltuieli
de judecată întrucât nu se poate stabili culpa vreuneia din părţi.1 în
fine, art. 275 şi art. 276 C. proc. civ. nu îşi găsesc aplicarea în acţiu
nea de divorţ întrucât recunoaşterea pârâtului nu este admisă ca probă
în divorţ şi nici coparticiparea procesuală activă sau pasivă nu este
posibilă, din motive lesne de înţeles.2
De asemenea, instanţa supremă a decis3 că dispoziţiile art. 274
C. proc. civ. nu se aplică nici în cazul cererilor privind pensia de
întreţinere, dacă se formulează ca cereri accesorii în cadrul procesului
de divorţ.
505. Prin hotărârea de divorţ instanţa se pronunţă şi asupra cere
rilor accesorii pe care trebuie să le rezolve în mod obligatoriu şi chiar
în lipsa cererii părţilor, aşa cum am arătat şi dezvoltat mai sus,
precum şi asupra cererilor accesorii formulate de părţi, dar numai în
cazul în care admite capătul principal de cerere şi dispune desfacerea
căsătoriei. In cazul respingerii cererii de divorţ instanţa nu se pro
nunţă asupra cererilor accesorii, pentru că, urmare respingerii capă
tului principal de cerere, se resping implicit şi capetele accesorii, a
căror soluţionare ţine de soluţia pronunţată asupra desfacerii căsă
toriei. Dacă părţile rămân în continuare căsătorite nu se poate dispune
asupra încredinţării copiilor minori şi stabilirii pensiei de întreţinere,
în cadrul procesului de divorţ, pe baza art. 42 C. fam., întrucât, în
timpul căsătoriei, ocrotirea minorului cu privire la obligaţia de între
ţinere se ia în condiţiile art. 86 şi art. 94 C. fam., iar cu privire la
domiciliul său în condiţiile art. 100 C. fam. De asemenea nu se poate
statua asupra numelui soţilor, care fiind în continuare căsătoriţi vor
purta numele luat la încheierea căsătoriei şi nu se va putea dispune cu
privire la folosinţa locuinţei atâta timp cât părţile, ca şi soţi, au în
principiu locuinţă comună.
506. In cazul în care pentru soluţionarea unor cereri accesorii este
nevoie de completarea probatoriului acestea pot fi disjunse de
1 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 410.

2 J. lonescu, notă critică la decizia civilă nr. 5365/1960 a Trib. reg.
Ploieşti, în L.P. nr. 7/1961, p. 111.
interdisciplinar, p. 320-321.
cererea principală ce vizează desfacerea căsătoriei. Considerăm că nu

pot fi în niciun caz disjunse cererile accesorii individualizate în
art. 42 C. fam. referitoare la încredinţarea minorilor şi pensia de
întreţinere datorată acestora, precum şi cererea prevăzută în art. 40
C. fam. referitoare la purtarea numelui avut în timpul căsătoriei. Se
pot însă disjunge cererile privitoare la folosinţa locuinţei şi partajul
bunurilor comune. Soluţionarea acestor cereri, iniţial accesorii, va
depinde însă de soluţia dată în cadrul acţiunii de divorţ. In măsura în
care acţiunea de divorţ va fi admisă instanţa de disjungere va proceda
la completarea probatoriului şi soluţionarea cererilor, în cazul în care
însă, se respinge acţiunea de divorţ nici continuarea judecăţii acestor
cereri nu mai este posibilă, având în vedere pentru folosinţa locuinţei
cele arătate anterior, iar pentru partajul bunurilor comune faptul că
acesta se poate solicita în timpul căsătoriei numai pentru motive
temeinice, în condiţii restrictive, aşa cum vom vedea, în mod detailat
în titlul IV al acestei lucrări.
507. Referitor la art. 42 C. fam. trebuie subliniat că, în cazul în
care instanţa hotărăşte încredinţarea minorului unei alte persoane sau
unei instituţii de ocrotire, va trebui să pună în discuţia părţilor şi să
stabilească prin dispozitiv care dintre părinţi va exercita dreptul de
administrare a bunurilor minorului şi de reprezentare şi încu
viinţare a actelor acestuia, în conformitate cu prevederile art. 43
alin. (2) C. fam.
Secţiunea 2. Efectele hotărârii de divorţ
508. Hotărârea de divorţ, ca act final a judecăţii, produce aceleaşi

efecte ca orice hotărâre judecătorească, respectiv dezînvesteşte instanţa
de soluţionarea procesului, constituie din punct de vedere probator
înscris autentic, constituie titlu executoriu, se bucură de puterea
lucrului judecat.
Spre deosebire de marea parte a hotărârilor judecătoreşti, hotărâ
rea de divorţ este o hotărâre constitutivă de drepturi şi nu declarativă,
ceea ce înseamnă că ea îşi produce efectele numai pentru viitor.
509. Momentul producerii efectelor este însă diferit după cum
se referă la relaţiile personale dintre soţi, sau la relaţiile patrimoniale
faţă de cel de-al treilea.
Potrivit art. 39 alin. (1) C. fam., căsătoria se consideră desfăcută din

ziua în care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevoca
bilă. Desfacerea căsătoriei se înscrie prin menţiune pe actul de căsătorie
şi pe cele de naştere ale foştilor soţi (art. 48 din Legea nr. 119/1996 cu
privire la actele de stare civilă). Conform Metodologiei nr. 1/1997
pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor Legii nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă, elaborată de Departamentul pentru Administraţie
Publică Locală şi Ministerul de Interne, înscrierea divorţului se face din
oficiu, în baza hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabilă, comuni
cată de instanţa judecătorească, dar şi la cererea oricăruia dintre foştii
soţi, care va trebui să depună copie legalizată de pe hotărârea judecă
torească definitivă şi irevocabilă [art. 84 alin. (1)]. Dacă divorţul s-a
pronunţat în străinătate, iar unul dintre soţi sau ambii soţi sunt
cetăţeni români, înscrierea hotărârii de desfacere a căsătoriei se va
putea face numai după ce aceasta a fost recunoscută de către tribu
nalul judeţean competent, conform prevederilor art. 166 şi art. 170
din Legea nr. 105/1992.
510. Metodologia cuprinde reglementări şi pentru hotărârile jude
cătoreşti pronunţate în perioada 1 martie 1948 - 31 iulie 1974 în
această materie şi neînscrise sau neînregistrate. Deşi le denumeşte
„sentinţe judecătoreşti” este de netăgăduit că se referă şi la deciziile
judecătoreşti pentru că în căile de atac, şi pe acea vreme, denumirea
hotărârii judecătoreşti pronunţate era „decizie”, iar căsătoria putea să
fie declarată desfăcută şi în calea de atac. Alineatele (3) şi (4) din
art. 84 fac diferenţieri în cadrul acestei perioade. Astfel, pentru
perioada 1 martie 1948 - 7 octombrie 1966, la cererea persoanei
interesate, se va face menţiunea desfacerii căsătoriei pe marginea
actului de căsătorie, dacă această menţiune nu a fost trecută, din
eroare sau din lipsa solicitării părţii. Pentru perioada 8 octombrie
1966 - 31 iulie 1974, dacă hotărârea definitivă nu a fost înscrisă pe
actul de căsătorie, la cererea soţului care a obţinut divorţul, în termen
de 2 luni de la rămânerea ei definitivă, cerere de înregistrare nu se va
lua în considerare, hotărârea rămânând fară efect, pentru că în acea
perioadă, prin reglementare legală, căsătoria se considera desfăcută
numai dacă soţul care obţinea divorţul cerea transcrierea hotărârii în
registrul de stare civilă în termen de cel mult 2 luni de la rămânerea ei
definitivă. In caz contrar, căsătoria nu era considerată desfăcută, ea
rămânând în fiinţă, în ciuda existenţei hotărârii judecătoreşti care nu
îşi mai producea efecte după expirarea termenului.
511. După ce se face menţiunea în actul de căsătorie al părţilor, ea

se va face şi pe actele de naştere ale acestora. In măsura în care
căsătoria s-a încheiat în altă localitate decât cea în care s-au născut
foştii soţi, ofiţerul de stare civilă este obligat să trimită comunicări de
menţiuni primăriilor, care păstrează exemplarul I al actelor de naştere
ale foştilor soţi.
Un extras de pe actul de căsătorie, în care s-a operat menţiunea de
divorţ, va fi comunicat din oficiu către serviciul de evidenţă a
populaţiei la care este arondat localitatea. Odată cu acest extras, se
vor menţiona datele de identificare ale soţilor, domiciliul avut de
aceştia, atât la data încheierii căsătoriei, cât şi la data pronunţării
divorţului, numărul hotărârii judecătoreşti, data şi instanţa care a pro
nunţat-o, precum şi numele, prenumele, data şi locul naşterii copiilor
minori încredinţaţi unuia dintre părinţi, potrivit hotărârii instanţei
judecătoreşti. Toate aceste date se comunică lunar, până la data de 5 a
lunii următoare celei în care s-a operat menţiunea.
512. în ce priveşte efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de
terţi, alineatul (2) al aceluiaşi articol, stabileşte că ele încetează de la
data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea
actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă
cale. Textul se referă numai la efectele patrimoniale ale căsătoriei,
ceea ce înseamnă că efectele personale ale acesteia încetează, chiar
faţă de cel de-al treilea, de la data când hotărârea de divorţ a devenit
irevocabilă.
513. în ceea ce priveşte relaţiile personale dintre soţi efectele
specifice ale hotărârii de divorţ constau în încetarea calităţii de soţ, a
obligaţiei de sprijin moral, a obligaţiei de fidelitate şi în cele mai
multe cazuri revenirea la numele avut anterior căsătoriei.
514. Trebuie arătat că divorţul nu are niciun efect cu privire la
cetăţenia persoanei, iar dacă are Ioc mai înainte de împlinirea vârstei
de 18 ani, în cazul femeii măritate anterior acestei vârste, nu duce la
pierderea capacităţii de exerciţiu deplină, dobândită la încheierea
căsătoriei.
515. Mai trebuie să menţionăm că din punct de vedere al auto
rităţii de lucru judecat soluţia pronunţată cu privire la pensia de
întreţinere şi încredinţarea minorului poate avea o acţiune vremelnică,
respectiv până la schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pro

nunţarea ei.1 Printr-o nouă acţiune, dovedindu-se modificarea stării de
fapt avută în vedere de prima instanţă, se va putea solicita şi obţine
modificarea cuantumului pensiei de întreţinere sau încredinţarea
minorului celuilalt părinte.
516. De asemenea, ca urmare a hotărârii finale date în procesul de
divorţ se desfiinţează măsurile provizorii luate de instanţă anterior2,
aşa încât odată cu pronunţarea divorţului instanţa este obligată să
hotărască şi asupra încredinţării copiilor spre creştere şi educare, pre
cum şi cu privire la pensia de întreţinere, folosinţa locuinţei şi aloca
ţia de stat, chiar dacă anterior a dispus unele măsuri în aceste privinţe,
în temeiul art. 6132 C. proc. civ.
517. O discuţie interesantă a apărut în literatura juridică cu privire
la autoritatea de lucru judecat în cauzele de divorţ.3 Pornind de la o
soluţie a practicii4 autorii fac câteva nuanţări necesare cu privire la
modul de soluţionare a excepţiei autorităţii lucrului judecat în proce
sele de divorţ. Astfel, printr-o acţiune de divorţ introdusă de recla
mantă, s-a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâ
tului, invocându-se în sprijinul acestei soluţii existenţa unei decizii
judecătoreşti anterioare, prin care acţiunea de divorţ promovată de
pârât a fost respinsă, reţinându-se culpa exclusivă a acestuia în dete
riorarea relaţiilor de familie, iar de la data acelei decizii soţii nu au
mai reluat în niciun mod convieţuirea. Pârâtul s-a apărat invocând şi
culpa reclamantei în destrămarea căsătoriei, prin fapte care deşi s-au
situat în perioada anterioară introducerii cererii sale de divorţ, nu au
fost fructificate în acea acţiune, întrucât, din motive obiective, pârâtul
nu le-a cunoscut şi nu le-a putut invoca. Prima instanţă, apreciind că
împrejurările învederate de pârât sunt „situaţii de fapt noi” a conchis
că hotărârea pronunţată anterior nu are autoritate de lucru judecat sub
1 G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi

adnotat, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 259-261; O. Ungureanu, Actele de
procedură în procesul civil, la instanţa de fond, Casa de Editură şi Presă
Mihaela S.R.L., Bucureşti, 1997, p. 148.
p. 58.
3 1. Leş, M. Enache, Consideraţii asupra autorităţii de lucru judecat în
cauzele de divorţ, Dreptul nr. 2-3/1991, p. 28-31.
4 Trib. Jud. Vaslui, decizia civilă nr. 412/1989, nepublicată.
aspectul noilor împrejurări, şi a dispus desfacerea căsătoriei din vina

ambelor părţi. Reclamanta a formulat recurs invocând că prima
instanţă nu a făcut aplicarea în cauză a art. 166 C. proc. civ., cu
privire la vinovăţia pârâtului, situaţie constatată irevocabil prin
hotărârea anterioară. Instanţa de recurs, primind critica reclamantei a
apreciat că „hotărârea definitivă de respingere a acţiunii de divorţ
între soţii despărţiţi în fapt are autoritate de lucru judecat într-o nouă
acţiune, dacă nu au intervenit ulterior motive noi, care să justifice
desfacerea căsătoriei.”
Autorii articolului, la opinia cărora ne alăturăm, consideră că
excepţia autorităţii lucrului judecat putea fi primită de instanţă numai
în măsura în care pârâtul ar fi reiterat în noua acţiune de divorţ,
promovată de această dată de soţie, aceleaşi împrejurări pe care şi le-a
constituit ca motive temeinice de despărţenie în prima acţiune de
divorţ. Pentru a-şi argumenta punctul de vedere, autorii arată că în
literatura juridică s-a arătat că „excepţiunea lucrului judecat poate fi
însă opusă în materie de divorţ cu condiţia ca acţiunea posterioară să
fie întemeiată pe fapte care să fi constituit motive de divorţ în acţiu
nea anterioară”1 or, din moment ce pârâtul invocă împrejurări noi din
perioada convieţuirii cu reclamanta, altele decât cele inserate în prima
acţiune de divorţ, situaţia procesuală ce trebuie analizată este diferită.
De asemenea, se arată că în speţă nu sunt întrunite condiţiile
impuse de art. 1201 C. civ., adică tripla identitate de părţi, obiect şi
cauză, sub aspectul acesteia din urmă. Invocând în sprijinul punctului
de vedere doctrina existentă2, potrivit căreia prin cauză se înţelege
faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului
pretins, altfel spus răspunsul la întrebarea: p e ce îşi întem eiază
reclam antul cererea?, autorii arată că instanţa trebuia să determine,
pe baza unei corelaţii organice între dispozitivul sentinţei şi conside
rentele acesteia, motivele care au legitimat prima cerere de divorţ, în
aşa fel încât să poată delimita întinderea concretă a autorităţii de lucru
judecat. Din practica soluţionării proceselor de divorţ s-a dovedit că,
spre deosebire de alte litigii deduse judecăţii, în care temeiul obiec
tului cerut este de regulă unic, cauza în procesele de divorţ implică
adeseori un conţinut variat şi complex, cuprinzând o multitudine de
1 C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Bucureşti, 1932,

voi. VIII,p. 331.
2 1. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 531-532; Al. Bacaci, Excep
ţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 153.
elemente, fiecare cu valoare distinctă de motive temeinice sau având

această valoare numai luate global. De aceea, nu în toate situaţiile,
părţile unui proces de divorţ, pot cunoaşte efectiv şi în mod integral
ansamblul împrejurărilor ce formează cauza raportului juridic supus
judecăţii.
Pe de altă parte, autorii precizează că numai dispozitivul hotărârii
judecătoreşti are autoritate de lucru judecat, considerentele având
doar rolul de a lămuri înţelesul şi întinderea dispozitivului, or, deter
minarea vinovăţiei soţului constituie un element necesar al dispo
zitivului numai în cazul hotărârilor de admitere a acţiunii de divorţ,
nu şi în cazul hotărârilor de respingere.
In ceea ce priveşte efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei,
ne rezervăm dreptul de a dezvolta subiectul în cadrul analizării proce
durii partajului bunurilor comune ale soţilor.
Capitolul XIII
C ăile d e a ta c
518. Şi în ceea ce priveşte căile de atac există câteva particula

rităţi în cazul procedurii divorţului.
în reglementarea art. 619 alin. (1) C. proc. civ. termenul de apel
şi termenul de recurs sunt de 30 de zile de la comunicarea hotărârii,
întrucât textul nu face nicio distincţie, iar hotărârea are caracter
unitar, doctrina şi practica au statuat constant că acesta este termenul
de apel sau de recurs chiar şi în cazul în care se atacă numai soluţio
narea unor cereri accesorii.1
Potrivit art. 2 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură civilă, aşa cum
a fost modificat prin O.U.G. nr. 65/2004, coroborat cu prevederile din
Legea nr. 304/2004 republicată, apelul împotriva hotărârilor pronunţate
în acţiunile ce au ca obiect desfacerea căsătoriei este de competenţa
tribunalului pentru minori şi familie sau a secţiei de minori şi familie
acolo unde tribunalul specializat nu a fost înfiinţat, iar recursul este de
competenţa secţiei de minori şi familie a curţii de apel.
519. Acelaşi art. 619 prevede respingerea apelului şi recursului
ca nesusţinute în cazul exercitării lor de către reclamant împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea, dacă la judecată s-a prezentat
numai pârâtul, particularitate analizată deja în secţiunea destinată
prezenţei părţilor în procesele de divorţ. In aceeaşi secţiune am anali
zat şi cealaltă particularitate care vizează judecarea apelului sau
recursului pârâtului chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul.
520. în cazul divorţului prin consimţământul părţilor, reglementat
de art. 6131 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea este definitivă şi irevo
cabilă în ceea ce priveşte divorţul, aşa cum stipulează în mod expres
art. 619 alin. (4) C. proc. civ. P e r a contrario, înseamnă că pentru
soluţia dată cererilor accesorii poate fi promovată calea de atac a ape
lului şi a recursului. Atunci când soluţionarea acestor cereri accesorii
1 V.M. Ciobanii, op. cit, voi. II, p. 530-532; I. Filipescu, op. cit.,
p. 227. în sens contrar a se vedea S. Vărstosu în R.R.D. nr. 10/1970,
p. 137-139 şi M.I. Rusu, op. cit., p. 112.
XIII. Caile de a ta c 267
s-a făcut nu prin administrare de probe ci luându-se act de învoiala

soţilor, întrucât ne aflăm în prezenţa unei tranzacţii judiciare, devin
incidente prevederile art. 273 C. proc. civ., hotărârea neputând fi
atacată cu apel, ci numai cu recurs.
521. In doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia este admisibilă o
acţiune în anulare împotriva unei hotărâri de divorţ pronunţată
„pe baza acordului ambilor soţi”,1 deci sub imperiul art. 619 alin. (4)
C. proc. civ. Plecând de la faptul că hotărârea care se pronunţă în baza
art. 38 alin. (2) C. fam. şi art. 6131 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. are
caracterul unei hotărâri de expedient reglementată de art. 271 şi urm.
C. proc. civ., că ambele categorii de hotărâri consfinţesc învoiala părţi
lor şi că ele îmbracă forma contractului judiciar, nefiind susceptibile
de a fi atacate cu apel sau recurs, autorul conchide că singura cale de
atac poate fi doar o acţiune în anulare, prin similitudine cu preve
derile art. 1712 şi urm. C. civ. Concluzia sa se sprijină pe argumente
de doctrină2 dar şi de practică judiciară care a considerat că „dacă
părţile nu pot exercita o cale de atac împotriva unei hotărâri care
consfinţeşte învoiala lor, ele au totuşi posibilitatea de a exercita o
acţiune în anulare, pe cale principală putându-se cere anularea sau
constatarea nulităţii oricărei tranzacţii. Potrivit art. 1712 şi urm. din
Codul civil, o asemenea acţiune este admisibilă pentru eroare asupra
persoanei sau obiectului unui proces ori pentru vicii ale tranzacţiei.”3
Tindem să considerăm corectă această opinie în măsura în care se
face dovada că unul dintre soţi a avut consimţământul viciat la data
exprimării sale în faţa instanţei de judecată, prin violenţă sau doi, ori
era lipsit de discernământ, sau fusese pus sub interdicţie, fară ca acest
fapt să fie adus la cunoştinţa instanţei de judecată.
522. De asemenea considerăm că este admisibilă şi exercitarea
căii de atac de retractare a contestaţiei în anulare, dar numai pentru
motivul cuprins în art. 317 alin. (1) pct. 2, respectiv numai pentru
încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă.
Celelalte motive ale contestaţiei în anulare nu pot fi folosite, întrucât
prezenţa părţii este obligatorie la judecarea pricinii pentru exprimarea
1 V. Scherer, Este admisibilă o acţiune în anulare împotriva unei hotă

râri de divorţ pronuntate „pe baza acordului ambilor soţi”, în Dreptul
nr. 10/2000, p. 87-88.’
2 G. Porumb, op. cit., voi. I, p. 535.
3 Curtea Supremă, decizia civilă nr. 126/1948, în J.N. nr. 7/1948, p. 198.
consimţământului în faţa instanţei şi nu se poate pune deci problema

vicierii citării, iar contestaţia în anulare specială, reglementată de
art. 318 C. proc. civ.. se referă la hotărârile pronunţate în calea de atac a
recursului, iar noi ne aflăm în faţa unei sentinţe a primei instanţe.
523. Subiectele apelului sau recursului nu pot fi decât cei doi
soţi. O situaţie particulară poate să apară doar atunci când acţiunea de
divorţ a cuprins ca şi capăt accesoriu partajul bunurilor comune sau a
existat o cerere reconvenţională cuprinzând această cerere. In aceste
cazuri, se poate ca promovarea uneia dintre căile de atac să aparţină
unui intervenient principal sau a altui terţ atras în proces însă ele nu
vor afecta şi nu se vor putea referi la cereri ce sunt specifice desfa
cerii căsătoriei.
524. în literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit
căreia autoritatea tutelară ar putea exercita aceste căi de atac în
cadrul divorţului, chiar dacă nu a introdus acţiunea în nume propriu,
dacă se urmăreşte ocrotirea intereselor copiilor şi se apreciază că
hotărârea instanţei de fond este defectuoasă sub aspectul încredinţării
minorilor.1 Opinia se bazează pe legitimarea procesuală activă a
acestui serviciu de a promova acţiuni vizând pensia de întreţinere şi
pe prezenţa ei ca parte în procesul de divorţ. Considerăm această
opinie ca fiind greşită. în primul rând autoritatea tutelară nu introduce
acţiunea de pensie în nume propriu, ea nefiind titulara dreptului şi
beneficiara întreţinerii, ci minorul, iar în al doilea rând legitimarea
procesuală specială pe care o are se restrânge numai la anumite cate
gorii de acţiuni şi nu poate fi extinsă prin analogie, fiind o prevedere
de excepţie a legiuitorului. De altfel, în procesele de divorţ, aşa cum
am arătat şi mai sus, când ne-am ocupat de părţile din proces şi de
ancheta socială, ca probă în cauzele de divorţ, autoritatea tutelară nu
este parte în proces şi nu poate deci îndeplini acte de procedură care
sunt rezervate numai părţilor.
525. Tot în literatura juridică2, s-a exprimat şi opinia potrivit
căreia minorul ar putea ataca hotărârea de primă instanţă (la data
publicării articolului - 1969 - neexistând calea de atac a apelului) cu
recurs, în cazul în care nu a fost ascultat sau nu s-a dat curs prefe
rinţei manifestate de el în ceea ce priveşte părintele căruia să-i fie
1M.I. Rusu, op. cit., p. 106.

2 D. Rizeanu, op. cit., p. 122.
XIII. Căile de a ta c 269
încredinţat. Problema s-ar pune numai în cazul minorului care a

împlinit 14 ani, pentru că numai acesta, având capacitate de exerciţiu
restrânsă, ar putea acţiona personal, cu respectarea dispoziţiilor
referitoare la întregirea capacităţii sale, prin încuviinţarea dată de
părintele la care se află copilul sau la care s-a solicitat să fie încre
dinţat, iar în caz de neînţelegere între copil şi acest părinte prin
decizie a autorităţii tutelare. Motivarea acestei opinii este dată de
faptul că în discuţie sunt interesele şi drepturile copilului, care este
direct şi cel dintâi interesat în soluţia care se pronunţă şi, aşa cum
legea recunoaşte procurorului sau părintelui ce a solicitat încredin
ţarea să formuleze calea de atac, în măsura în care consideră greşită
soluţia, aşa ar trebui să i se recunoască şi copilului acest drept.
Considerăm şi această opinie, de altfel rămasă singulară, ca fiind în
afara legii. Acţiunea de divorţ este o acţiune personală, care se poartă
numai între cei doi soţi, încredinţarea minorului fiind o consecinţă a
desfacerii căsătoriei, iar legitimare procesuală în promovarea căilor
de atac nu pot avea decât părţile din proces. Minorul, chiar dacă este
ascultat pentru a i se afla opinia cu privire la părintele căruia doreşte
să-i fie încredinţat, nu este parte în proces, ci are doar rolul de a
informa instanţa cu privire la preferinţa sa, drepturile şi interesele sale
fiind apărate de instanţă prin administrarea întregului probatoriu
necesar şi prin interpretarea acestuia în favoarea copilului.
526. Dacă în cursul judecării procesului în căile de atac unul
dintre soţi decedează, fiind o acţiune strict personală şi moştenitorii
neavând legitimare procesuală, instanţa va lua act de acest fapt va
admite calea de atac promovată şi va modifica hotărârea judecăto
rească prin care s-a admis acţiunea în sensul închiderii dosarului.1
Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care soţul decedează în perioada de
la data pronunţării sentinţei sau deciziei şi până la data introducerii
căii de atac de către celălalt soţ.2
527. Legat de calea de atac a apelului, în literatura de specialitate
s-a exprimat opinia ca de lege fe re n d a să se introducă o reglementare
de excepţie referitoare la apelul incident.3 Astfel, să se consacre
11.Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de instanţele jude

cătoreşti în cauzele civile în unele situaţii speciale, în R.R.D. nr. 6/1981,
p. 42.
3 M .lR usu, op. cit., p. 110.
faptul ca în cazul în care apelul principal este retras sau este constatat
tardiv, apelul incident făcut în afara termenului să rămână în fiinţă
dacă prin el se solicită împăcarea părţilor. Având în vedere preocu
parea legiuitorului, prin dispoziţiile de excepţie din cadrul procedurii
divorţului, de a permite părţilor salvarea căsătoriei până în ultima
clipă, considerăm ideea salutară, dar nu în forma prezentată în această
opinie întrucât s-ar da eficienţă de două ori unor acte efectuate în
afara termenelor prescrise în mod imperativ de lege. Credem că ar fi
mai eficientă completarea alineatului (2) al art. 618 C. proc. civ. în
sensul stingerii acţiunii de divorţ în orice fază a procesului, chiar în
apel sau recurs, prin împăcare, chiar dacă aceste căi de atac nu sunt
timbrate corespunzător şi chiar da că s-a exercitat calea de atac
tardiv. Prevăzută în acest articol norma derogatorie ar fi plasată la
locul ei, respectiv la procedura specială a divorţului, şi ar fi mai
aproape de ceea ce înseamnă împăcarea părţilor, care este un act de
dispoziţie bilateral, nefiind posibilă împăcarea numai prin voinţa
uneia dintre părţi.
528. în ceea ce priveşte întreruperea termenului de apel sau de
recurs, dată fiind specificitatea acţiunii de divorţ, art. 285 C. proc. civ.
nu îşi găseşte aplicarea în aceste cauze, moartea unuia dintre soţi în
timpul curgerii termenului neatrăgând o nouă comunicare pe numele
moştenirii întrucât moştenitorii nu pot continua procesul. Articolul
286 C. proc. civ. este însă aplicabil pentru că, aşa cum am arătat mai
sus, în unele cazuri soţii pot fi reprezentaţi prin mandatar, iar moartea
acestuia după ce i s-a făcut comunicarea atrage întreruperea terme
nului şi obligativitatea efectuării unei noi comunicări la domiciliul
părţii.
529. O observaţie interesantă a fost făcută în legătură cu necon-
cordanţa existentă între art. 292 alin. (1) C. proc. civ., referitor la
imposibilitatea folosirii în apel a altor motive, mijloace de apărare şi
dovezi decât cele arătate la prima instanţă, în motivarea apelului sau
în întâmpinare, şi art. 609 C. proc. civ. care permite pârâtului formu
larea unei cereri de divorţ în acţiunea reclamantului, direct în apel,
pentru motive apărute după începerea dezbaterilor la prima instanţă.1
Din această perspectivă s-a propus completarea normei generale din
alin. (1) al art. 292 cu formularea „dacă legea nu dispune altfel”. Ne
1M.I. Rusu, op. cit., p. 116.

XIII. Căile de a ta c 271
raliem acestei opinii pentru acurateţea exprimării însă vedem nece

sară şi completarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în acelaşi sens,
pentru că aici sunt interzise cererile noi în apel.
530. O altă problemă ridicată în literatura juridică1 se referă la
soluţia pe care o poate pronunţa instanţa de apel în cazul în care se
atacă o sentinţă de divorţ, nemotivată şi se contestă că s-a solicitat
nemotivarea. într-adevăr, potrivit art. 671 alin. (2) C. proc. civ. „hotă
rârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele
părţi solicită instanţei aceasta.” Pentru a omite considerentele hotărâ
rii de divorţ instanţa trebuie să se afle în faţa manifestării de voinţă în
acest sens a ambelor părţi implicate în proces. Manifestarea lor de
voinţă trebuie să fie consemnată într-o încheiere a instanţei, de pe
parcursul procesului, în practicaua hotărârii sau într-o cerere separată,
semnată de ambele părţi şi depusă la dosar, astfel încât să rezulte
indubitabil voinţa neîndoielnică a părţilor în acest sens. Mergând pe
interpretarea dată de practica judiciară,2 în cazul în care hotărârii
atacate îi lipsea motivarea sau aceasta era necorespunzătoare, autoa
rea articolului conchide că, în situaţia în care din actele dosarului nu
rezultă manifestarea de voinţă a ambelor părţi, în sensul nemotivării
hotărârii, instanţa de apel va anula hotărârea pronunţată şi va reţine
procesul spre rejudecare. Această soluţie era fondată pe dispoziţiile
art. 297 C. proc. civ., aşa cum fuseseră ele modificate prin O.U.G.
nr. 138/2000 şi O.U.G. nr. 59/2001, când în apel nu mai era posibilă
desfiinţarea cu trimitere a cauzei. In măsura în care în prezent, prin
Legea nr. 219/2005, alin. (1) al art. 297 C. proc. civ. a fost refor-
mulat, iar în cazul necercetării fondului sau judecării cauzei în lipsa
părţii care nu a fost legal citată, este posibilă desfiinţarea cu trimitere
a cauzei, se impune revenirea la practica anterioară, în sensul că, dacă
instanţa constată că nu a existat o manifestare bilaterală de voinţă în
sensul nemotivării hotărârii, sentinţa va fi desfiinţată şi cauza trimisă
spre rejudecare, întrucât nemotivarea echivalează cu o necercetare a
fondului cauzei.
1 G.C. Frenfiu, Soluţia instanţei de apel pronunţată împotriva unei

sentinţe de divorţ, nemotivate, dacă se contestă că s-a cerut nemotivarea
hotărârii, în Dreptul nr. 4/2003, p. 126-128.
531. în privinţa celorlalte căi extraordinare de atac alineatul (5) al

art. 619 C. proc. civ. prevede o singură derogare de la dreptul comun,
şi anume că hotărârea de divorţ nu poate fi supusă revizuirii.1
Cererea de revizuire este totuşi admisibilă şi în acest caz, dar
numai dacă vizează rezolvarea dată cererilor accesorii divorţului şi nu
capătul de cerere privitor la desfacerea căsătoriei.2 Autorii studiilor
amintite, ca şi întreaga doctrină ulterioară, îşi întemeiază soluţia pe
interpretarea textului art. 619 alin. (5) C. proc. civ. care se referă la
„hotărârea dată în materie de divorţ”, ceea ce înseamnă că priveşte
numai acel capăt al hotărârii referitor la despărţenia însăşi, nu şi
celelalte capete de cerere accesorii, iar excluderea se datorează nece
sităţii păstrării securităţii raporturilor civile, starea civilă a persoanei
neputând fi pusă sub semnul întrebării o perioadă îndelungată de
timp, existând riscul ca de la data pronunţării desfacerii căsătoriei şi
până la data unei cereri de revizuire în această materie, unul dintre
foştii soţi să se fi recăsătorit.
532. Astfel, pot face obiectul revizuirii cererile accesorii ce
vizează partajul bunurilor comune, atribuirea folosinţei locuinţei,
numele ce îl vor purta soţii după desfacerea căsătoriei şi încredinţarea
minorilor spre creştere şi educare.
în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la partajul bunu
rilor comune revizuirea se poate solicita pentru oricare dintre moti
vele cuprinse în art. 322 C. proc. civ., pentru că acest capăt de cerere
nu impietează asupra hotărârii date cu privire la desfacerea căsăto
riei.3 De altfel, partajarea bunurilor nu se va putea pronunţa ca acce
soriu divorţului decât în cazul admiterii acţiunii sau cererii reconven-
ţionale şi pronunţării despărţeniei, ceea ce face ca din acest moment
soţii să nu mai aibă o proprietate devălmaşă, partajul dobândindu-şi o
autonomie proprie faţă de capătul principal de cerere.
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1471/1972, în G. Mihuţă, op. cit.,

p. 398. O soluţie de admitere a cererii de revizuire, pentru contrarietate
de hotărâri, rămasă singulară în practica judiciară, a fost pronunţată de
Trib. Pop. Târnava Mare, sentinţa civilă nr. 196/1951, în J.N. nr. 6/1951,
p. 656.
2 I. Stoenescu, Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil, în J.N.
nr. 11/1964, p. 17; A. îonescu, I.T. Rotam , Admisibilitatea cererii de
revizuire în materia divorţului, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 29-32.
3A. îonescu, I.T. Rotaru, op. cit., p. 31.
XIII. Caile de a ta c 273
533. Pentru aceleaşi considerente, şi în cazul atribuirii folosinţei

locuinţei, se poate solicita revizuirea pentru oricare dintre cazurile
prevăzute de art. 322 C. proc. civ.1
534. în privinţa numelui pe care soţii îl vor purta după desfa
cerea căsătoriei, cererea de revizuire este admisibilă numai pentru
motivele cuprinse în art. 322 pct. 2, 4, 6, 7, 8 şi 9. Aceasta deoarece
este posibil ca: instanţa să încuviinţeze unui soţ să poarte după
desfacerea căsătoriei numele celuilalt soţ, deşi acest lucru nu s-a
cerut; să încuviinţeze purtarea numelui în condiţiile în care un jude
cător, martor sau expert a fost condamnat definitiv pentru o infrac
ţiune privitoare la acest capăt de cerere sau hotărârea s-a pronunţat în
temeiul unui înscris care a fost declarat fals ori magistratul a fost
sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă, referitor la acest capăt de cerere; să nu încuviinţeze
purtarea numelui de către soţul dispărut, incapabil sau pus sub
curatelă, care nu a fost apărat deloc sau a fost apărat cu viclenie; să
încuviinţeze purtarea numelui în condiţiile existenţei unei alte hotă
râri, care respinge acest capăt de cerere sau invers; să încuviinţeze sau
nu purtarea numelui în condiţiile în care partea a fost împiedicată să
se înfăţişeze la judecată sau să încunoştinţeze instanţa despre aceasta,
printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa,2 precum şi în cazul în
care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a
dreptului la nume, ca şi capăt accesoriu desfacerii căsătoriei, datorită
unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele continuă să se producă
neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
535. In fine, cu privire la încredinţarea copiilor spre creştere şi
educare, s-a considerat că, deşi la prima vedere, prin prisma preve
derilor art. 44 C. fam. care precizează că măsura luată de instanţă
poate fi modificată dacă s-au schimbat condiţiile avute în vedere la
luarea ei, cererea de revizuire ar apărea ca inadmisibilă, aceasta poate
fi totuşi promovată în condiţiile art. 322 pct. 2, 7 şi 8.3 Astfel, este
posibil ca minorul să fie încredinţat unui părinte care nu l-a cerut sau
să fie încredinţat ambilor părinţi, prin două hotărâri de divorţ care
devin potrivnice pentru acest capăt de cerere, ori părintele care ar fi
fost îndreptăţit să primească minorul nu s-a putut prezenta la judecată
'idem, p. 30-31.
2 Idem, p. 31.
3 Idem, p. 31-32.
şi nu a putut încunoştinţa instanţa dintr-o împrejurare mai presus de

voinţa sa. De asemenea, considerăm că sunt aplicabile şi prevederile
pct. 9 ale art. 322 C. proc. civ.
536. Nu putem încheia acest capitol fără a recunoaşte justeţea unei
propuneri de lege fe re n d a făcută în doctrină1 prin care se consideră
necesară introducerea unei prevederi potrivit căreia nici o cale de
retractare să nu mai poată fi exercitată împotriva hotărârii de divorţ - în
ce priveşte capătul principal - dacă cel puţin unul dintre foştii soţi s-a
recăsătorit după rămânerea irevocabilă a hotărârii, deoarece nu numai
prin admiterea revizuirii pot apărea consecinţele grave care se încearcă
în prezent a fi evitate prin dispoziţiile art. 619 alin. (5) C. proc. civ.
’ VM.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 356, nota de subsol nr. 8.

Capitolul XIV
Recunoaşterea hotărârilor străine
537. Circulaţia liberă a persoanelor a făcut din ce în ce mai nece

sară cunoaşterea legii care cârmuieşte relaţiile personale şi patri
moniale dintre soţi şi puterea unei hotărâri pronunţate de o instanţă
străină în acest domeniu. Din perspectiva acestei lucrări ne vom referi
doar la divorţul pronunţat în străinătate.
Legislaţia care cârmuieşte reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat este Legea nr. 105/1992 şi Legea nr. 187/2003 pri
vind competenţa de jurisdicţie, recunoaştere şi executare în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele
membre ale Uniunii Europene. După cum se poate observa cel de-al
doilea act normativ se referă numai la relaţiile cu statele membre ale
Uniunii Europene, pentru celelalte state rămânând în vigoare legea-
cadru, respectiv Legea nr. 105/1992.
538. Potrivit art. 22 coroborat cu art. 20 din Legea nr. 105/1992 în
materia divorţului legea aplicabilă este legea naţională comună a
soţilor, legea domiciliului comun al soţilor dacă au cetăţenii diferite
ori legea statului pe teritoriul căruia soţii au, sau au avut, reşedinţa
comună sau cu care întreţin în comun cele mai strânse legături, în
cazul în care soţii nu au cetăţenie comună sau nu au domiciliu comun.
Actul prin care se pronunţă divorţul este însă supus condiţiilor
procedurale de fond şi de formă din statul care l-a pronunţat.
în sensul art. 165 din Legea nr. 105/1992 prin termenul de hotă
râri străine se înţeleg actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti,
notariatelor sau oricăror autorităţi competente într-un stat.
539. In relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, prin hotă
râre pronunţată într-un stat membru, conform art. 2 alin. (2) din
Legea 187/2003, se înţelege orice act de jurisdicţie pronunţat de o
instanţă dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acestui act,
inclusiv un decret, ordin, decizie sau mandat de executare, precum şi
actul prin care se stabilesc de grefier cheltuielile de judecată.
Diferenţele dintre cele două definiţii nu sunt majore cea din legea
cadru având noţiuni mai generale, care să acopere toate ipotezele, cea
din legea specială făcând referiri mai precise în funcţie de actele

posibile în cadrul statelor membre.
în ambele ipoteze cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine
ce consfinţeşte divorţul va putea fi introdusă pe cale principală la
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul partea
împotriva căreia se solicită recunoaşterea. Această competenţă este
consfinţită nu numai în actele normative speciale ci şi în art. 2 pct. 2
lit. j) din codul de procedură civilă. Fiind vorba de o hotărâre de
divorţ ea se va introduce de regula la sediul tribunalului în cir
cumscripţia căruia se află primăria ce deţine certificatul de căsătorie
al soţilor pentru a se face cuvenitele modificări în registrele de stare
civilă. Recunoaşterea hotărârii de divorţ pe cale incidentală este mai
puţin posibilă, deşi este prevăzută în ambele reglementări. Poate cu
ocazia unui proces de bigamie.
540. Cererea de recunoaştere va fi întocmită conform prevede
rilor codului de procedură civilă român, iar la ea vor fi ataşate, în mod
obligatoriu, copia hotărârii străine şi dovada caracterului definitiv al
acesteia precum şi traduceri legalizate după aceste acte. In măsura în
care din hotărâre nu se desprinde prezenţa ambelor părţi în faţa instan
ţei străine va fi obligatorie şi depunerea copiei şi a traducerii legalizate
după dovada de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare comunicate
părţii lipsă sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de
comunicare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva
căreia s-a dat hotărârea.
Cu ocazia soluţionării cererii de recunoaştere instanţa română nu
poate proceda la examinarea pe fond a hotărârii străine şi nici la
modificarea ei.
541. Cererea de recunoaştere se timbrează cu 19 lei taxă judiciară
de timbru şi 0,30 lei timbru judiciar.
542. Citarea nu este necesară dacă din cuprinsul hotărârii străine
rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.
543. Soluţionarea cererii introduse pe cale principală se va
face prin hotărâre, iar a celei introduse pe cale incidentală prin în
cheiere interlocutorie, în ambele cazuri cu citarea părţilor.
XIV. Recunoaşterea hotărârilor străine 277
544. In practica judiciară1 au existat soluţii prin care s-a susţinut

că dacă nu se pune problema executării este suficientă recunoaşterea
extrajudiciară, ne mai fiind nevoie de o hotărâre de recunoaştere şi
fiind suficientă direct investirea cu formulă executorie. Alături de
autorul citat suntem de acord că această practică este nelegală. în
materia desfacerii căsătoriei menţiune pe marginea actului de căsă
torie se poate face, conform Normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 119/1996 privind actele de stare civilă art. 84 alin. (2), în
ceea ce priveşte hotărârile străine, numai în baza unei hotărâri judecă
toreşti definitive şi irevocabile recunoscută de tribunalul competent
potrivit art. 166, art. 170 din Legea nr. 105/1992. Prevederea legis
lativă este logică deoarece funcţionarul de la primărie se supune legii
române şi hotărârii instanţelor româneşti.
1A se vedea sentinţa civilă nr. 68/1971 a Tribunalului Sibiu, nepubli

cată şi sentinţa civilă nr. 13/1977 a Tribunalului Arad, de asemenea nepu
blicată, citate de M.I. Rusa, op. cit., p. 165.
Capitolul XV
Elemente d e drept com parat
544. După ce am trecut în revistă istoricul procedurii divorţului în

ţara noastră şi am analizat normele speciale ce guvernează aceste
procese în prezent credem că ar fi utilă o trecere în revistă a acestei
proceduri specifice şi în dreptul altor ţări europene.
§.1. Franţa
545. în Franţa, după intrarea în vigoare a legii din 8 ianuarie 1993,

competenţa materială în materie de divorţ este a judecătorului
delegat pentru afaceri de familie din cadrul tribunalului de mare
instanţă. Acest judecător este cel chemat să decidă nu numai asupra
desfacerii căsătoriei, ci şi asupra măsurilor accesorii desfacerii căsă
toriei, precum şi oricăror cereri ulterioare divorţului ce vizează exer
citarea drepturilor părinteşti, domiciliul minorilor, pensia alimentară,
etc.1
546. Este necesar să precizăm că din punct de vedere al organi
zării instanţelor judecătoreşti, în cadrul jurisdicţiei de drept comun,
care este în opoziţie cu jurisdicţiile speciale, în Franţa, tribunalele de
mare instanţă constituie primul grad de jurisdicţie, iar curţile de apel
al doilea grad de jurisdicţie.2 De asemenea, deşi de regulă completele
de judecată sunt colegiale, formate dintr-un număr impar de membrii,
în cazul acţiunilor de divorţ şi a cererilor accesorii, completul este
format dintr-un singur judecător.3
547. Din punct de vedere al competenţei teritoriale aceasta
suferă derogări de la dreptul comun, ca şi în procedura românească.
Regula de drept comun prevede că acţiunile se introduc la domiciliul
1 M. Chenevier, S. Pokora, Le Divorce, Editions De Vecchi, Paris,

2001, p. 9.
2 G. Couchez, Procedure civile, Editions Dalloz, Paris, 1998, p. 21.
3 Idem, p. 42.
XV. Elemente de drept co m p arat 279
pârâtului. In cazul divorţului acţiunea se introduce la tribunalul domi

ciliului comun al soţilor, dacă cel puţin reclamantul mai locuieşte în
raza acestei instanţe. In măsura în care soţii nu au avut domiciliu
comun sau nu şi-au declarat un domiciliu conjugal (art. 215 din Codul
civil francez prevăzând că se consideră domiciliu conjugal cel deter
minat ca atare de comun acord de cei doi soţi) şi se ivesc divergenţe
cu privire la competenţa teritorială, judecătorul este suveran în a
aprecia cărei instanţe îi revine competenţa.1
In măsura în care la data introducerii acţiunii soţii şi-au stabilit
reşedinţe separate, legea prevede reguli de competenţă în favoarea
soţului care are în îngrijire copii, astfel încât acţiunea se va introduce
la tribunalul în raza căruia domiciliază acesta. Dacă nu există copii
minori şi soţii au reşedinţe separate sau fiecare dintre soţi are în
îngrijire unul dintre copii competenţa va reveni instanţei de la domi
ciliul pârâtului. La divorţul prin consimţământ, când soţii au reşedinţe
separate ei vor trebui să aleagă unul sau altul dintre tribunalele
deopotrivă competente.2
548. Titularii acţiunii de divorţ sunt soţii, în cazul decesului
unuia dintre ei în timpul divorţului nefiind posibilă continuarea
acţiunii de către moştenitori. Pentru intentarea acţiunii este necesar ca
soţii să aibă capacitate de exerciţiu. Când unul dintre soţi este lovit de
o incapacitate, fie datorită minorităţii, fie datorită interdicţiei, nu este
posibil un divorţ amiabil, prin consimţământ mutual în niciuna dintre
formele sale. Legislaţia franceză prevede că în cazul curatelei soţului
reclamant acesta poate formula cererea de divorţ însă numai asistat de
curator, iar dacă pârâtul este sub curatelă acţiunea se va îndrepta
împotriva sa cu nominalizarea obligatorie şi a curatorului. Mai intere
sant este că în cazul tutelei, majorul incapabil nu poate formula acţiu
ne în nume propriu ci doar tutorele, care apare şi ca singur reclamant,
iar dacă pârâtul este sub tutelă acţiunea se va îndrepta direct către
tutorele său.3
în legislaţia franceză prezenţa reclamantului nu este obligatorie pe
parcursul procesului, avocatul putând să-l reprezinte sau să-l asiste.
549. Cererea de divorţ va cuprinde toate informaţiile necesare
pentru a permite identificarea părţilor din proces: nume, prenume,
1M. Chenevier, S. Pokora, op. cit., p. 10.

2 Idem, p. 10-11; G. Cornu, op. cit., p. 518.
3 Idem, p. 12.
data şi locul naşterii, naţionalitatea, profesia şi adresa. Se vor indica

de asemenea data şi locul încheierii căsătoriei, existenţa sau nu a unui
contract de căsătorie, numele, prenumele, data şi locul de naştere a
copiilor proveniţi din căsătorie, casa de asigurări de sănătate şi casa
de pensii la care părţile sunt afiliate, precum şi numărul lor de identi
ficare. în partea a doua cererea va conţine expunerea motivelor pentru
care se solicită desfacerea căsătoriei şi măsurile provizorii asupra
cărora doreşte să se pronunţe judecătorul. In cazul divorţului prin
consimţământ mutual cererea va fi însoţită de anexe. Astfel, la divor
ţul prin cerere comună se vor alătura convenţiile temporare prin care
sunt rezolvate măsurile provizorii ce se vor aplica de la data con
cilierii până la data pronunţării divorţului şi un proiect de convenţie
definitivă prin care sunt rezolvate măsurile accesorii divorţului ce vor
fi aplicate după pronunţarea hotărârii. La divorţul prin cerere accep
tată este necesară anexarea unui memoriu prin care soţul reclamant
indică temeiurile pentru care el consideră că nu mai este posibilă
continuarea căsătoriei.1
în toate cazurile se vor anexa la cerere şi actele de stare civilă a
părţilor, respectiv certificatele de naştere, actele de căsătorie şi copia
livretului de familie sau acte de naştere ale copiilor.
Cererea se poate depune de parte sau de avocatul său la grefa
instanţei, care, în afara cazurilor de divorţ prin consimţământ mutual,
va convoca partea adversă prin scrisoare recomandată cu confirmare
de primire, la o dată la care va avea loc o tentativă de conciliere.
550. în faţa instanţei procedura se derulează în două faze, una
reprezentând o tentativă de conciliere şi a doua vizând faza de
judecată propriu-zisă.
în cadrul termenului de conciliere judecătorul, în mod succesiv,
audiază pe fiecare soţ în parte, apoi ambii soţi şi la sfârşit îi audiază
în prezenţa avocaţilor. Dezbaterile nu sunt publice, iar judecătorul
pentru afaceri familiale va verifica dacă nu este posibilă împăcarea
soţilor. Când orice tentativă de împăcare este sortită eşecului va
constata această stare de fapt în ordonanţa sa şi va statua asupra
măsurilor provizorii vizându-i pe soţi şi pe copii.
551. Dacă din audierile părţilor reiese posibilitatea unei recon
cilieri ne putem afla în faţa a două situaţii. Intr-un prim caz împă-
1Idem, p. 19.
XV. Elemente de drept com parat 281
carea poate interveni imediat, iar judecătorul va lua act de aceasta

printr-o ordonanţă de radiere a cauzei, adică printr-o decizie în care se
va lua act de faptul că acţiunea a rămas fără obiect. în al doilea caz,
când pentru împăcare părţile mai au nevoie de timp de reflecţie,
judecătorul va da o încheiere de amânare a cauzei, fixând un nou
termen de conciliere. La noul termen, dacă soţii s-au împăcat va da o
decizie de radiere a cauzei, iar dacă nu va statua asupra măsurilor
provizorii luând act de imposibilitatea de împăcare. Acest al doilea
caz este momentul în care judecătorul poate îndrepta părţile către un
mediator în afaceri de familie, care îi va putea ajuta în refacerea vieţii
comune.1
552. Decizia prin care se constată imposibilitatea împăcării soţilor
va trebui să cuprindă măsurile provizorii pe care le ia judecătorul cu
privire la relaţiile dintre soţi şi cu privire la copii minori. Aceste
elemente sunt cuprinse, în cazul divorţului prin consimţământ mutual,
în convenţiile temporare depuse de soţi, însă judecătorul poate şi
trebuie să le controleze sub aspectul legalităţii.
553. Măsurile provizorii ce vizează relaţiile dintre soţi se referă
la mai multe aspecte şi sunt reglementate în art. 255 Cod civil
francez. In primul rând judecătorul va autoriza posibilitatea soţilor de
a locui separat. Părăsirea domiciliului conjugal anterior acestei autori
zări poate conduce la existenţa unui motiv de sine stătător pentru
solicitarea divorţului.2
Tot prin această decizie se va stabili care dintre soţi va folosi
domiciliul conjugal, putându-se acorda un termen rezonabil celuilalt
soţ pentru a părăsi locuinţa. In măsura în care locuinţa este închiriată
se va stabili în mod provizoriu cine va avea folosinţa sa exclusivă,
tară posibilitatea de a se pronunţa asupra titularului contractului de
închiriere în această fază, ci numai odată cu decizia asupra fondului.3
554. In ceea ce priveşte bunurile soţilor judecătorul este dator să
stabilească care soţ le va avea în posesie, cu titlu gratuit sau oneros,
ţinând cont de interesele fiecărui soţ, de posibilităţile lui financiare şi
de încredinţarea provizorie a copiilor. Se poate ajunge chiar la a atri
1Idem, p. 20.
2 Idem, p. 22.
bui provizoriu un bun, chiar locuinţa, soţului neproprietar, ca măsură

provizorie, dacă se consideră că măsura este temporar necesară.1
Prin aceeaşi decizie se va dispune asupra remiterii către fiecare
dintre soţi a bunurilor personale şi a obiectelor de îmbrăcăminte, pre
cum şi a obligaţiilor pecuniare. Aceste prestaţii în bani se pot referi la
pensie alimentară pentru unul dintre soţi, acoperirea cheltuielilor
necesare în instanţă şi acoperirea unei părţi din valoarea comunităţii
de bunuri ce i-ar reveni în urma partajului.
555. Pensia alimentară se va acorda numai la cerere şi este
distinctă de pensia ce se va stabili pentru copii minori. Soţul care o
solicită trebuie să facă dovada că nu are posibilităţi materiale sufi
ciente pentru a-şi acoperi cheltuielile. Fundamentul cererii se bazează
pe principiul ajutorării soţilor între ei în timpul căsătoriei. Cuantumul
pensiei se stabileşte de judecător în funcţie de nevoile celui care o
solicită şi posibilităţile celui care o datorează. Acest cuantum poate fi
modificat în decursul judecăţii, după cum se schimbă nevoile şi posi
bilităţile soţilor.2 Acordarea pensiei ca măsură provizorie nu are nici o
legătură cu vinovăţia soţului la desfacerea căsătoriei şi va trebui să fie
fixată în aşa fel încât să îi asigure menţinerea nivelului de trai din
timpul convieţuirii în comun şi nu doar un minim nivel de trai.3
556. Acoperirea cheltuielilor necesare în instanţă, denumită şi
acoperire a d litem trebuie să fie şi ea solicitată expres de soţul care nu
poate să facă faţă cheltuielilor ocazionate de procesul de divorţ. El va
trebui să indice şi suma exactă pe care o solicită, aprecierea asupra
necesităţii acordării sale fiind atributul suveran al judecătorului.4
în fine acoperirea unei părţi din valoarea ce i-ar reveni din bunu
rile comune nu poate fi acordată decât în condiţiile în care există un
contract asupra comunităţii de bunuri ce permite o asemenea cerere şi
în măsura în care ea este realmente necesară soţului care o solicită. In
acest caz judecătorul este suveran în a aprecia şi asupra oportunităţii
unei astfel de cereri.5
1Idem.
2 M. Chenevier, S. Pokora, op. cit., p. 23.
3 G. Com u, op. cit., p. 521.
5 Idem.
XV, Elemente d e drept c om p arat 283
557. Măsurile provizorii care vizează copii sunt prevăzute în art. 256
Cod civil francez. Ele se referă la modalitatea de exercitare a dreptu
rilor părinteşti, la stabilirea domiciliului obişnuit al copiilor, la moda
litatea de exercitare a dreptului de vizitare şi găzduire a minorului, la
interdicţia de ieşire a minorului din ţară fără acordul celuilalt părinte
şi la stabilirea pensiei alimentare.
558. Exercitarea drepturilor părinteşti poate fi acordată de
judecător ambilor părinţi sau numai unuia dintre ei. De regulă, ambi
lor părinţi li se permite să decidă asupra regulilor cotidiene vizând
şcolaritatea, religia, sănătatea etc., însă uneori, pentru motive grave,
având în vedere interesele copilului, se poate ca exercitarea dreptu
rilor părinteşti să fie acordată numai unuia dintre părinţi.
559. Stabilirea domiciliului copilului se va face fie ţinând seama
de înţelegerea părinţilor fie, când acest acord lipseşte, luând în consi
derare interesul minorului. Prin lege este interzisă stabilirea domi
ciliului la ambii părinţi, considerându-se că în acest fel minorul nu va
avea o stabilitate, ci se va plimba veşnic între cei doi soţi.1 Dacă
împrejurările o cer, când nici unul dintre părinţi nu îşi poate asuma
întreţinerea şi educarea copilului, judecătorul poate hotărî stabilirea
domiciliului minorului la o terţă persoană.
560. Părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul va avea dreptul
să îl viziteze şi să îi ofere găzduire în baza unui program fixat de
judecător. De regulă programul de vizitare este stabilit de două ori pe
lună, la sfârşitul săptămânii şi în perioada de mijloc a vacanţelor
şcolare. Acest program poate fi însă lărgit sau dimpotrivă diminuat
până chiar la interzicerea luării minorului de către celălalt părinte,
însă numai în situaţii bine justificate. De asemenea, judecătorul poate
hotărî ca vizita să se efectueze în prezenţa unei terţe persoane, care
poate fi celălalt părinte, sau în cadrul unei structuri specializate, cum
ar fi centrele de mediere familiale.2
561. Tot ca măsură provizorie, judecătorul poate dispune inter
dicţia minorului de a părăsi ţara fără acordul expres al celuilalt
părinte.

2 Idem, p. 25.
562. Pentru luarea măsurilor enumerate până acum judecătorul va

putea dispune luarea unor măsuri de informare suplimentare sau efec
tuarea unei anchete sociale. Ancheta va cuprinde informaţii legate de
situaţia şi comportamentul părinţilor şi a copiilor, culese prin audierea
directă a acestora, prin observaţiile persoanei ce efectuează culegerea
de date şi din declaraţiile unor terţ, cum ar fi instituţiile şcolare. Jude
cătorul poate ordona şi efectuarea unei expertize psihologice şi psihia
trice, atunci când consideră necesar. Concluziile acestor anchete nu îl
leagă pe judecător care trebuie şi poate să decidă în funcţie de coor
donatele specifice fiecărui caz.
563. Ascultarea minorului este permisă şi ea, ori de câte ori
judecătorul va considera necesar (art. 388-1 C. civ. francez), iar după
apariţia legii din 8 ianuarie 1993 nu mai este prevăzută nici o limită
de vârstă, urmând a se ţine însă seama de discernământul copilului şi
de maturitatea sa. Este important de subliniat că minorul poate
solicita să fie audiat în prezenţa unui avocat, ce va fi desemnat de
decanul baroului şi va fi în mod obligatoriu distinct de avocaţii
părinţilor.1 Minorul va fi audiat fără prezenţa părinţilor, în camera de
consiliu, judecătorul urmând să aprecieze asupra propunerilor făcute
de el sau de avocat, ne fiind însă ţinut de acestea.
564. în fine, ultima măsură pe care o va dispune judecătorul este
cea referitoare la pensia de întreţinere ce va fi fixată în sarcina
părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul. Ca şi în dreptul nostru, la
fixarea cuantumului pensiei se vor avea în vedere nevoile minorului
şi posibilităţile părintelui. Legislaţia franceză nu stabileşte însă limite
legale.2
565. Toate măsurile provizorii luate prin ordonanţa care constată
imposibilitatea împăcării pot suferi modificări, dacă apar circumstanţe
noi. Soţul care solicită schimbarea măsurii provizorii trebuie să dove
dească această schimbare. Până la citarea soţilor în faţa instanţei, ceea
ce ţine de a doua fază a procesului de divorţ, competenţa de schim
bare a măsurilor provizorii aparţine judecătorului care le-a luat. După
această dată competenţa revine judecătorului care judecă procesul.
Decizia vizând măsurile provizorii poate fi atacată cu apel în termen
de 15 zile de la data comunicării [art. 1119 alin. (1) N.C.P.C.].
1Idem, p. 26.
2 Idem, p. 27.
XV. Elemente de drept c o m pa ra t 285
Toate măsurile provizorii dispuse sub incidenţa art. 255 C. civ.

sunt executorii de drept, executarea lor neputând fi oprită prin dispo
ziţia prim preşedintelui curţii de apel.1
Măsurile provizorii ordonate devin caduce dacă în termen de 6
luni de la pronunţarea ordonanţei nici unul dintre soţi nu sesizează
instanţa pentru continuarea judecăţii. De asemenea, îşi încetează
efectele dacă cerere de divorţ este respinsă.2
566. A doua fază a procesului de divorţ începe prin trim iterea
citaţiei către partea adversă, prin intermediul aprodului, cu excepţia
divorţului prin cerere comună, care are o procedură diferită la care ne
vom referi mai jos.
Termenul în care trebuie trimisă această citaţie este de 6 luni de la
pronunţarea ordonanţei prin care se constată imposibilitatea împăcării
soţilor. In primele trei luni din cadrul acestui termen, iniţiativa trimi
terii citaţiei o poate avea numai soţul reclamant, adică cel care a
introdus cererea de divorţ. în următoarele trei luni atât soţul recla
mant cât şi soţul iniţial pârât poate solicita trimiterea citaţiei şi
continuarea procedurii. Iată că, soţul care era iniţial pârât se poate
regăsi ca reclamant în faţa instanţei.
Citaţia trebuie însoţită de o motivare în fapt şi în drept, conţinând
motivele de divorţ şi pretenţiile privind măsurile accesorii, şi trebuie
să cuprindă ca anexă o listă a probelor pe care se bazează cererea.
Conţinutul acestei citaţii nu leagă în mod definitiv pe reclamant care,
va putea de-a lungul procedurii în instanţă să îşi modifice cererile.3
Această citaţie reprezintă de fapt o reiterare a cererii iniţiale de divorţ.
Odată trimisă citaţia, o copie a acesteia se va depune la grefa
tribunalului. Nedepunerea copiei în termen de 4 luni de la trimiterea
sa atrage caducitatea şi o nouă citaţie va trebui trimisă. Depunerea
citaţiei la grefa instanţei valorează sesizarea acesteia. Reglementarea
este generală şi este cuprinsă în art. 757 alin. (1) din noul cod de
procedură civilă.4
1 Este necesar să remarcăm că prim-preşedintele curţii de apel poate,

printr-o procedură asemănătoare ordonanţei preşedinţiale, să oprească
executarea anumitor decizii. A se vedea şi G. Cornu, op. cit., p. 522.
2 G. Cornu , op. cit., p. 522.
4 G. Couchez, op. cit., p. 196.
567. După sesizarea instanţei urmează câteva term ene la care se

prezintă, de regulă numai avocaţii, în care se depun în scris conclu
ziile părţilor cu privire la pretenţiile reciproce, se fac noi cereri de
către reclamant sau se depune cerere reconvenţională de către pârât.
Tot în cursul acestor termene se administrează şi probele. Orice cere
re, concluzie sau probă adusă de una dintre părţi va fi comunicată în
mod obligatoriu şi celeilalte. Judecătorul este dator să vegheze la
comunicarea reciprocă pentru a asigura realizarea principiului contra-
dictorialităţii. Dacă părţile tind să prelungească această fază jude
cătorul este în drept să fixeze un termen limită de închidere până la
care se primesc concluziile şi probele.
568. Din punct de vedere probator este de arătat că şi în dreptul
francez există anumite limitări. Astfel, copii părţilor nu pot depune
mărturie în favoarea unuia dintre soţi. Această interdicţie se extinde şi
asupra soţilor copiilor şi asupra copiilor numai a unuia dintre soţi,
indiferent dacă sunt din afara căsătoriei sau dintr-o altă căsătorie.1 De
asemenea, sunt excluse ca probe scrisorile unuia dintre soţi cu un terţ
obţinute prin violenţă sau fraudă ori constatările unor stări de fapt
realizate ca urmare a violării de domiciliu sau atentatului la intimitate
ori la viaţa privată.2 Interogatoriul însă este admis ca probă pentru
dovedirea motivelor de divorţ.
569. După data stabilită pentru închiderea probatoriului judecă
torul va fixa un termen la care vor avea loc dezbaterile. Pledoariile
avocaţilor sau concluziile părţilor nu se vor putea baza decât pe actele
aflate la dosar. Odată pledoariile făcute se va fixa un nou termen
pentru deliberare, la finele căruia se va pronunţa hotărârea. întreg
procesul se desfăşoară în camera de consiliu, numai în prezenţa părţi
lor, a avocaţilor sau a consilierilor părţilor.
Dispozitivul hotărârii va fi citit în şedinţă publică la data fixată de
judecător pentru deliberare.
570. Hotărârea de divorţ va cuprinde două părţi: una relativă la
capătul de cerere privind desfacerea căsătoriei şi una relativă la
măsurile accesorii. Măsurile accesorii vizează numele pe care îl va
purta fiecare dintre părţi, folosinţa locuinţei, modalităţile de plată a
pensiei alimentare între foşti soţi, ori eventualele compensaţii pe care
1M. Chenevier, S. Pokora, op. cit., p. 33; G. Com it, op. cit., p. 527.
2M. Chenevier, S. Pokora, op. cit., p. 33; G. Cornu, op. cit., p. 526.
XV. Elemente de drept com p a ra t 287
le datorează un soţ celuilalt, plata unor eventuale daune interese,

modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti, domiciliul mino
rilor, dreptul de vizitare al minorilor şi pensia alimentară stabilită
pentru aceştia.
In măsura în care judecătorul va respinge acţiunea de divorţ, dar
va constata că soţii trăiesc separaţi în fapt, va repune cauza pe rol
numai pentru a se pronunţa cu privire la măsurile accesorii ce rezultă
din această stare de fapt, respectiv va stabili contribuţia fiecărui soţ la
sarcinile căsătoriei, va statua asupra reşedinţei de familie şi asupra
măsurilor relative la copii.(art. 258 C. civ. francez)
571. Hotărârea de divorţ este supusă apelului şi recursului. Soţii
pot însă renunţa la aceste căi de atac prin cerere scrisă. Termenul de
apel şi de recurs este de o lună şi curge de la data comunicării hotă
rârii. Ambele căi de atac pot fi promovate numai prin intermediul
unor avocaţi care sunt specializaţi şi acreditaţi pe lângă curţile de apel
sau curtea de casaţie.
572. După rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ, pentru a
produce efecte faţă de terţi, este nevoie ca ea să fie transcrisă pe
marginea actului de căsătorie şi a actelor de naştere ale foştilor soţi.
Cererea de transcriere, însoţită de un extras al hotărârii definitive,
va fi depusă la primăria la care soţii s-au căsătorit. După ce se va face
menţiune pe marginea actului de căsătorie, un exemplar cu această
menţiune va fi înmânat fiecărui soţ, iar primăria va încunoştinţa şi
primăriile unde se păstrează actele de naştere ale soţilor, pentru a se
face aceleaşi menţiuni şi pe marginea acestora.1
573. Toate elementele de procedură prezentate mai sus sunt regu
lile comune care guvernează procedura divorţului. Aşa cum am arătat
anterior, când am prezentat formele de divorţ şi motivele pentru care
poate fi solicitat divorţul, în dreptul francez există patru cazuri
distincte de desfacere a căsătoriei. Vom analiza în continuare, pe
scurt, particularităţile procedurale ale acestor cazuri.
574. In cazul divorţului consensual prin cerere comună, care se
bazează pe acordul total şi deplin al soţilor, putem vorbi de un
„contract de divorţ”.2 Soţii vor trebui să solicite nu numai divorţul, ci

2Idem, p. 38.
să prezinte înţelegerea lor cu privire la toate capete accesorii de

cerere, atât cele ce privesc raporturile dintre ei cât şi cele referitoare
la copii. Anterior pronunţării divorţului ei vor trebui să îşi partajeze
toate bunurile mobile şi imobile. Această formă de divorţ nu poate fi
primită în cazul în care unul dintre soţi este sub curatelă sau este pus
sub interdicţie ori dacă nu au trecut 6 luni de la data încheierii
căsătoriei.
Pe tot parcursul celor două faze ale divorţului prezenţa soţilor este
obligatorie. Ei vor putea însă să îşi angajeze un singur avocat care să
îi asiste.
Cererile de divorţ vor fi semnate şi datate de ambii soţi şi de
avocatul sau avocaţii lor. Ele nu vor cuprinde motivele de divorţ. Vor
fi însă însoţite de anexe ce vor cuprinde convenţia temporară privi
toare la măsurile provizorii şi un proiect de convenţie definitivă refe
ritoare la soluţionarea cererilor accesorii divorţului, inclusiv moda
litatea de partajare a bunurilor şi suportarea cheltuielilor de judecată.
Aceste convenţii vor fi la rândul lor datate şi semnate de ambii soţi şi
de avocaţii lor. Cererile împreună cu anexele constituie actul de
sesizare al instanţei.
După depunerea cererilor judecătorul va convoca părţile la o
audiere de conciliere. Soţii vor trebui să fie prezenţi personal şi
asistaţi de avocat. în măsura în care îşi exprimă dorinţa de a divorţa şi
susţin convenţiile depuse, judecătorul va pronunţa o ordonanţă
iniţială prin care omologhează convenţia temporară a soţilor. Această
ordonanţă este valabilă 9 luni, perioadă de timp ce se divide în două
părţi. în primele 3 luni, care reprezintă un timp de gândire imperativ
ce nu poate fi redus sau suprimat, soţii nu vor putea introduce cererea
reiterată. La expirarea acestui termen, curge un nou termen de 6 luni
în care este obligatoriu ca părţile să continue procedura, în caz contrar
cererea devenind caducă.1
După scurgerea primelor 3 luni, avocatul va introduce o cerere de
reiterare a solicitării divorţului, care are semnificaţia dorinţei soţilor
de a continua procedura. Cererea va face referire la cea iniţială şi va
cuprinde anexe cu privire la dificultăţile sau absenţa dificultăţilor
întâmpinate în realizarea măsurilor provizorii, o convenţie definitivă
cu privire la cererile accesorii şi efectele divorţului şi un act care să
ateste lichidarea regimului bunurilor matrimoniale. Pentru partajul
bunurilor este suficientă depunerea unui act sub semnătură privată, în
1 Idem, p. 41.
XV, Elemente de drept com p arat 289
afara cazurilor în care printre bunuri se află şi imobile când va fi

necesară ataşarea unui act notarial cu privire la împărţeala acestora.
Cererea reiterată declanşează a doua fază a procesului. Judecă
torul va convoca din nouă părţile, ce vor trebui să fie prezente perso
nal, şi va verifica stăruinţa lor în desfacerea căsătoriei, valabilitatea
convenţiilor definitive şi legalitatea măsurilor ce privesc copii. în
cazul în care consideră că sunt necesare anumite schimbări în conven
ţiile soţilor va arăta acest lucru şi va amâna judecata. Convenţia
modificată va trebui depusă într-un termen maxim de 6 luni care
începe să curgă de la data pronunţării amânării. Nedepunerea noii
convenţii duce la caducitatea cererii. împotriva ordonanţei de amâna
re părţile pot folosi calea de atac a apelului în termen de 15 zile de la
pronunţare. Exercitarea acestei căi de atac duce la suspendarea terme
nului de 6 luni. Dacă judecătorul nu consideră necesară modificarea
convenţiei părţilor el va putea da direct hotărârea de divorţ care va fi
definitivă.
Această hotărâre definitivă va putea fi modificată numai în ceea
ce priveşte modalitatea de exercitare a drepturilor părinteşti şi numai
pentru motive grave ce ar duce la vătămarea intereselor copiilor,
(art. 292 C. civ. francez) în ceea ce priveşte modalitatea de prestare a
pensiei de întreţinere, aceasta va putea fi schimbată numai dacă s-a
prevăzut o atare posibilitate în convenţia părţilor. Totuşi, cuantumul
pensie va putea fi modificat, în cazuri de extremă gravitatea, în baza
dreptului comun. (art. 273 C. civ. francez)
575. Divorţul prin cerere acceptată, care este o alternativă între
divorţul prin cerere comună şi divorţul pentru greşeală, se referă la
cazurile în care soţii sunt de acord, în principiu, asupra desfacerii
căsătoriei, dar nu cad de acord asupra măsurilor accesorii, cum ar fi
de exemplu cele referitoare la încredinţarea copiilor ori nu ajung la o
înţelegere privind partajarea bunurilor comune.1
Pentru a putea fi urmată aceasta formă de divorţ este necesară
îndeplinirea cumulativă şi obligatorie a două condiţii: să existe anu
mite fapte din partea unuia dintre soţi sau chiar a ambilor soţi, care să
facă intolerabilă continuarea căsătoriei; aceste fapte să fie recunos
cute de ambii soţi.
Tribunalul este sesizat prin depunerea de către soţul reclamant a
unei cereri de divorţ, care va avea conţinutul obişnuit oricărei cereri
1 Idem, p. 43.
de divorţ. în mod obligatoriu însă, la cerere va fi ataşat un memoriu

în care soţul reclamant va enumera şi dezvolta faptele ce constituie
impedimente în continuarea căsătoriei. Lipsa acestui memoriu duce la
respingerea cererii ca inadmisibilă. Cererea şi memoriul vor fi depuse
la grefa tribunalului, în mod obligatoriu, de către un avocat. în termen
de 15 zile de la depunerea cererii aceasta va fi trimisă prin grija
grefei, împreună cu memoriul, soţului pârât, prin scrisoare recoman
dată cu confirmare de primire şi prin scrisoare simplă.
Soţul pârât are două posibilităţi. El poate să accepte sau să refuze
memoriul prezentat. Respingerea poate fi expresă, prin trimiterea
unui răspuns în acest sens, sau tacită. Este considerată respingere
tacită atunci când, în termen de o lună de la primirea cererii, soţul
pârât nu depune nici un răspuns. După expirarea termenului, în lipsa
răspunsului, cererea de divorţ devine caducă. In cazul în care soţul
pârât este de acord cu cererea de divorţ el va trebui să depună, în
termen, la grefă, o declaraţie redactată, semnată şi datată de el sub
certificarea unui avocat, trimisă prin recomandată cu confirmare de
primire. Necertificarea declaraţiei de către un avocat va duce la un
fine de neprimire.
Regulile referitoare la procedura de conciliere sunt cele obişnuite
expuse mai sus. Ordonanţa de constatare a imposibilităţii de conci
liere este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicare.
Neexercitarea căii de atac face imposibilă retractarea ulterioară a
soţilor cu privire la cele cuprinse în această hotărâre.
Şi faza de judecată urmează regulile comune. Judecătorul va lua
act de dubla mărturisire a părţilor cu privire la faptele care fac
imposibilă continuarea căsătoriei şi va dispune desfacerea acesteia
din vină comună. Este important de subliniat că în cursul acestei pro
ceduri soţii pot, de comun acord, să convină transformarea divorţului
prin cerere acceptată în divorţ prin cerere comună. Nu este posibilă
însă transformarea sa în divorţ pentru greşeală.1
576. Divorţul pentru ruptura vieţii comune, care poate fi promo
vat când soţii sunt despărţiţi în fapt de 6 ani sau deteriorarea facultăţilor
mintale ale unui soţ, timp de 6 ani, a făcut imposibilă comunitatea de
viaţă, cunoaşte şi el câteva elemente specifice de procedură.
Cererea de divorţ va trebui să cuprindă, în afara elementelor
comune, precizarea mijloacelor prin care soţul reclamant îşi va
1Idem, p. 46.
XV. Elemente de drept com p a ra t 291
îndeplini obligaţiile privitoare la soţul pârât şi copii, atât în timpul

procesului cât şi după pronunţarea divorţului. Lipsa acestui element
duce la constatarea nulităţii cererii fiind necesară introducerea unei
cereri noi. De asemenea va trebui anexat un certificat medical
constatator al stării facultăţilor mintale ale soţului pârât, care să ateste
existenţa acestei maladii de cel puţin 6 ani. în lipsa unui astfel de
certificat se va putea dovedi starea sa mintală prin orice mijloc de
probă în cursul procesului. Lipsa certificatului medical sau a indicării
probelor pentru dovedirea stării mintale va conduce la un fine de
neprimire a cererii.
Procesul va urma cele două faze clasice divorţului, cu observaţia
că soţul pârât va putea introduce o cerere reconvenţională prin care să
solicite desfacerea căsătoriei pentru greşeala soţului reclamant. Dacă
judecătorul va considera întemeiată cererea reconvenţională va pro
nunţa desfacerea căsătoriei pentru acest caz de divorţ, însă nu va mai
putea lua în considerare obligarea soţului reclamant la susţinerea
materială pe viaţă a soţului pârât.
Hotărârea de divorţ nu va face nicio referire la motivele de divorţ,
va cuprinde însă modalităţile în care reclamantul îşi va achita obli
gaţia de ajutorare a soţului pe întreg parcursul vieţii acestuia. Aceste
îndatoriri se transmit moştenitorilor săi în cazul în care soţul debitor
moare înaintea soţului creditor. Reclamantul va fi de asemenea
obligat la toate cheltuielile de judecată şi nu va putea solicita daune
de la pârât.1
578. Divorţul pentru greşeală este cel care îmbracă în totalitate
procedura comună prezentată la început. Chiar dacă este pornit pe o
cale contencioasă, în cursul derulării sale, dacă părţile cad de acord,
judecătorul va putea să ia act de unele tranzacţii realizate între soţi,
fie cu privire la măsurile provizorii, fie cu privire la măsurile accesorii.
579. Modificarea cazurilor de divorţ adusă prin Legea nr. 2004
din 26 mai 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005, a adus modifi
cări substanţiale în procedura aplicabilă cauzelor de divorţ, modificări
ce au fost reglementate prin Decretul 2004-1158 din 29 octombrie 2004.
în cazul divorţului prin consimţământ mutual nu mai este
necesară introducerea unei cereri de către fiecare dintre soţi, aşa cum
era prevăzut în cazul divorţului prin cerere comună, fiind reglemen
1Idem, p. 49.
tată o singură cerere ce va fi semnată şi datată de fiecare dintre soţi şi

de avocaţii lor. S-a suprimat termenul de gândire de 3 luni, divorţul
fiind supus unui singur termen de audiere. Aşa fiind convenţiile
soţilor cu privire la efectele divorţului trebuie să fie complete şi
definitive în momentul în care apar înaintea judecătorului, altfel
cererea fiind respinsă ca inadmisibilă. Convenţia cu privire la efectele
divorţului va trebui semnată şi datată de ambii soţi şi de avocaţii lor.
Judecătorul va omologa convenţia după ce va verifica consimţă
mântul liber şi neviciat al părţilor la desfacerea căsătoriei şi se va
sigura că interesele copiilor şi ale fiecărui soţ sunt respectate prin
convenţie. înaintea luării acordului soţilor, în prezenţa avocaţilor, va
putea modifica sau suprima clauzele care încalcă drepturile copiilor
sau ale soţilor. Judecătorul poate chiar să refuze omologarea cererii şi
să amâne pronunţarea deciziei până la intervenirea unei noi convenţii,
realizată în spiritul cerut de el. Amânarea poate fi de cel mult 6 luni
sub sancţiunea caducităţii cererii de divorţ. Ordonanţa de amânare va
trebui să cuprindă în mod detailat condiţiile şi garanţiile ce vor trebui
prevăzute în noua convenţie a părţilor, lipsa lor putând duce la
casarea ordonanţei care este supusă recursului separat de hotărârea
asupra cererii. Suprimarea celor două termene de înfăţişare a părţilor,
datorită înlăturării termenului de gândire obligatoriu, duce la dispa
riţia pronunţării asupra unor măsuri provizorii. Totuşi, atunci când
judecătorul amână pronunţarea deciziei pentru refacerea convenţiei
va fi obligat să se pronunţe asupra unor astfel de măsuri.1
580. Pentru celelalte cazuri de divorţ modificările procedurale pre
văd un trunchi comun de norme. Conform noii redactări a art. 1106 din
noul cod de procedură civilă cererea de divorţ va fi prezentată de către
soţ judecătorului prin intermediul unui avocat şi ea nu va trebui să
cuprindă motivarea în drept sau în fapt. Alegerea cazului de divorţ va
trebui făcută numai după eşuarea încercării de conciliere. Această
măsură a fost prevăzută pentru a evita exacerbarea tensiunilor dintre
soţi şi este considerată bine-venită, deşi legea a omis să dispună o
sancţiune în cazul nerespectării ei.2
1 C. Pomart, Apercu du nouveau dispositif completant la loi du 26

mai 2004 portant reforme du divorce, Revue Lamy, No. 13, Fevrier 2005,
p. 34.
2 Idem, p. 35.
XV. Elemente de drept com pa ra t 293
Deşi nu trebuie motivată în fapt şi în drept, cererea iniţială va

trebui să cuprindă capete de cerere referitoare la măsurile provizorii
ce se doresc a fi luate, cu o scurtă motivare a lor.
După depunerea cererii părţile vor fi convocate pentru o tentativă
de conciliere care este obligatorie în toate procedurile contencioase.
Tentativa de conciliere, având ca scop încunoştinţarea soţilor cu
privire la efectele divorţului, se va desfăşura în prezenţa avocaţilor
celor două părţi, asistarea lor de către avocaţi fiind obligatorie. Pentru
a se realiza acest lucru, soţul pârât va fi citat cu menţiunea de a se
prezenta la termenul de conciliere împreună cu un avocat. Ascultarea
separată a fiecărui soţ de către judecător se va face astfel o dată fără
prezenţa avocatului apoi şi în prezenţa sa tinzându-se astfel la conştien
tizarea părţilor cu privire la efectele divorţului şi la eliminarea
ulterioară a posibilităţii vicierii consimţământului relativ la divorţ sau
la convenţiile ce ar putea interveni între soţi cu privire la efectele
desfacerii căsătoriei.1
După prima tentativă de reconciliere judecătorul, în funcţie de
poziţia părţilor, poate dispune amânarea cauzei pentru o nouă tenta
tivă de reconciliere sau poate autoriza soţii să introducă cererea în
instanţă într-un termen de cel mult de 30 de luni. Conform art. 1113
din noul cod de procedură civilă, în primele trei luni ale acestui
termen, doar soţul care a introdus cererea iniţială poate formula
cerere în faţa instanţei, după trecerea celor trei luni cererea putând fi
formulată şi de celălalt soţ. Articolul 257-2 din codul civil prevede
apoi că cererea introductivă de instanţă trebuie să cuprindă, sub
sancţiunea inadmisibilităţii, o propunere privind reglementarea intere
selor pecuniare şi patrimoniale ale soţilor. Această propunere trebuie
să cuprindă o descriere sumară a patrimoniului soţilor şi intenţiile
reclamantului cu privire la partajarea bunurilor şi atribuirea lor.2
In afara acestor norme generale care sunt comune celorlalte trei
cazuri de divorţ trebuie să mai facem câteva precizări. Procedura divor
ţului pentru greşeală nu a cunoscut nici o modificare prin recentele acte
normative, ea rămânând supusă regulilor analizate mai sus.
581. In cazul divorţului acceptat acesta poate fi făcut prin cereri
comune ale soţilor sau acordul unuia dintre soţi poate fi exprimat cu
ocazia tentativei de reconciliere şi va fi consemnat de judecător
1Ibidem.
2 Idem.
într-un proces-verbal. Există însă şi posibilitatea ca soţul să îşi mani

feste acordul după termenul la care a avut loc încercarea de reconci
liere şi până la introducerea cererii în instanţă sau chiar în faţa
instanţei. In aceste cazuri acceptarea sa va trebui să îmbrace forma
scrisă şi să fie depusă la dosar alături de cererea introductivă de
instanţă. Documentul de acceptare va trebui să indice în mod clar că
această manifestare de voinţă nu este susceptibilă de retractare nici
chiar în urma apelării hotărârii de primă instanţă (art. 1123 alin. 6 din
noul cod de procedură civilă). In acest caz cheltuielile de judecată vor
fi suportate de ambii soţi.1
582. La divorţul pentru alterarea definitivă a legăturii conju
gale, care nu poate fi introdus decât după trecerea a doi ani de la sepa
rarea soţilor, s-a ajuns în situaţia ca după ce se formulează cererea de
divorţ nemotivată şi se acordă termenul de 30 de luni în care se poate
introduce cererea în instanţă, soţul reclamant să lase să treacă cei doi
ani ceruţi de lege, respectiv 24 de luni şi să sesizeze instanţa după acest
termen întemeindu-şi cererea pe separarea în fapt. De asemenea, în
acest caz de divorţ noile reglementări prevăd posibilitatea pentru jude
cător de a partaja cheltuielile de judecată, faţă de reglementarea ante
rioară care stipula că ele sunt în sarcina reclamantului.2
§.2. Italia
583. Procedura divorţului a fost introdusă prin Legea nr. 898 din
1.12.1970 şi prezintă caractere comune cu procedura prevăzută pentru
separarea judecătorească.
Din punct de vedere al competenţei materiale aceasta aparţine
tribunalului, şi în Italia ca şi în Franţa tribunalul fiind primă instanţă.
Competenţa teritorială obişnuită este cea a tribunalului în raza
căruia soţii au convenit să îşi stabilească reşedinţa sau domiciliul.
Dacă soţul pârât locuieşte în afara ţării sau nu i se cunoaşte domiciliul
ori reşedinţa competenţa teritorială va reveni tribunalului de la domi
ciliul sau reşedinţa reclamantului. Când ambii soţi locuiesc în afara
1Idem.
2Idem.
ţării va fi competent oricare tribunal de pe teritoriul Italiei. Compe

tenţa teritorială este guvernată de norme imperative.1
584. C ererea de divorţ va trebui să cuprindă în mod obligatoriu:
- indicarea organului judiciar în faţa căruia se va desfăşura proce
dura;
- numele părţilor;
- reşedinţa sau domiciliul părţilor;
- arătarea copiilor născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptaţi ai ambilor soţi;
- obiectul cererii;
- expunerea faptelor şi întemeierea în drept pe care se bazează
cererea de divorţ;
-indicarea mijloacelor de probă pe care doreşte să le administreze
reclamantul şi concluziile relative la caz.
Anexat cererii se vor depune copia integrală a actului de căsătorie,
certificatul de stare familială a ambilor soţi, certificatul de reşedinţă
sau domiciliul al fiecăruia dintre soţi, copia autentificată a procesului
verbal ce cuprinde separarea consensuală a soţilor omologat sau
sentinţa de separare judiciară devenită irevocabilă.
585. La primirea cererii de divorţ, preşedintele tribunalului va fixa
prin decizie scrisă în josul paginii cererii, term enul la care părţile vor
trebui să se prezinte în faţa sa pentru conciliere şi termenul în care
trebuie trimisă cererea de divorţ şi decizia sa. Dacă soţul chemat în
judecată suferă de o boală mintală sau este declarat incapabil, acelaşi
judecător, respectiv preşedintele tribunalului, îi va desemna un curator.2
între data comunicării cererii de chemare în judecată împreună cu
decizia de fixare a audierii şi termenul la care sunt chemaţi soţii
trebuie să treacă 30-de zile dacă soţul pârât locuieşte în Italia sau 60
de zile dacă locuieşte în afara ţării.
Soţii trebuie să se înfăţişeze personal în instanţă pentru termenul
de conciliere. Această cerinţă este necesară pentru ca judecătorul să
se convingă personal, în afara actelor şi probelor depuse, că dizolvarea
sau ruperea legăturilor de căsătorie este reală. în lipsa prezenţei per
sonale a soţilor toate actele judiciare ulterioare efectuate în decursul
1 A.M. Busca, Separazione e divorzio, De Vecchi Editore, Milano,

2002, p. 68.
2 Idem, p. 69.
procesului sunt nule.1 La faza de conciliere preşedintele va asculta pe

rând cei doi soţi apoi împreună dându-le sfaturi de împăcare.2
586. Tentativa de conciliere a soţilor poate să nu dea rezultate în
cazul în care soţul pârât nu se prezintă la termenul fixat, fără a-şi
justifica lipsa sau aduce justificări care ar face imposibilă amânarea
concilierii la un termen rezonabil, pentru a putea fi audiaţi ambii soţi.
Numai în aceste cazuri judecătorul poate continua procedura de jude
cată fără ca actele ulterioare să fie nule.
Dacă la termenul de conciliere soţii se împacă ori soţul reclamant
declară că renunţă la acţiunea introdusă, preşedintele tribunalului va
întocmi un proces-verbal de constatare a acestor incidente şi va închide
dosarul. Dacă soţul pârât nu se prezintă sau conciliere eşuează preşedin
tele va dispune prin ordonanţă măsurile temporare şi urgente pe care le
crede oportune cu privire la relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi copii
minori, va desemna judecătorul în faţa căruia se va desfăşura procesul şi
va fixa următorul termen în faţa noului judecător.3
587. Ordonanţa preşedinţialâ prin care se iau măsurile urgente
şi temporare este revocabilă sau modificabilă, chiar din oficiu, în
măsura în care se schimbă împrejurările de fapt sau de drept care au
stat la baza luării ei. Măsurile temporare se vor referi la încredinţarea
copiilor minori, dreptul de vizitare al soţului căruia nu i-au fost încre
dinţaţi copii, contribuţia bănească a acestuia datorată pentru creşterea
şi educarea minorului, atribuirea folosinţei domiciliului comun şi
contribuţia de întreţinere datorată de un soţ celuilalt în măsura în care
este necesară.4
588. După încheierea fazei de conciliere procedura divorţului
cunoaşte aceeaşi desfăşurare ca orice proces contencios, după reforma
judiciară intervenită în anul 1995. In consecinţă, soţul pârât trebuie să
depună cu 20 de zile înainte de termenul fixat de preşedintele tribu
nalului, propriile concluzii cu privire la faptele ce îi sunt imputate şi
probele pe care îşi sprijină argumentele. Toate mijloacele de probă
sunt admise neexistând nici o îngrădire. Memoriul conclusiv trebuie
1Idem.
2 Idem, p. 23 (art. 708 C. civ. italian).
3 Idem, p. 70.
4 Idem, p. 25.
depus înăuntrul termenului de 60 de zile prevăzut pentru judecarea

procesului şi darea sentinţei. 1
Sentinţa pronunţată asupra divorţului poate modifica măsurile
temporare luate prin ordonanţa preşedintelui tribunalului sau dispuse
prin sentinţa de separare judiciară. Hotărârea de primă instanţă se
bucură de executare provizorie şi este aptă să constituie titlu execu
toriu, chiar înainte de a deveni irevocabilă, pentru capetele de cerere
accesorii divorţului.2
589. Sentinţa este atacabilă cu apel şi cu recurs. Ea va fi comuni
cată din oficiu de către instanţa care a emis-o oficiului de stare civilă
al localităţii în care s-a înregistrat căsătoria pentru a fi transcrisă.
Transcrierea va fi realizată fără a fi necesară cererea vreunuia dintre
soţi sau un ordin al judecătorului. De la data transcrierii divorţul
produce efecte şi pentru terţi. între soţi efectele se produc de la data
pronunţării hotărârii.
Măsurile accesorii divorţului propriu-zis, care sunt soluţionate
prin hotărârea judecătorească, pot fi revizuite ulterior ori de câte ori
se schimbă starea de fapt sau de drept avută în vedere la luarea lor.
Cererea de revizuire se va adresa instanţei competente şi va fi solu
ţionată în camera de consiliu prin decizie motivată. Decizia este
atacabilă cu apel în termen de 10 zile de la comunicare. Curtea de
apel va judeca apelul tot în camera de consiliu pronunţând o decizie.
Decizia din apel este atacabilă cu recurs.3
590. Articolul 8 din Legea nr. 74 din 06.03.1987 a prevăzut o
procedură simplificată în cazul în care cererea de divorţ este
formulată de ambii soţi. Prin cererea comună ei trebuie să arate
convenţiile făcute pentru rezolvarea problemelor legate de copii
minori şi de relaţiile economice dintre ei. Preşedintele tribunalului va
verifica îndeplinirea acestor prevederi legale şi dacă nu constată nici
o încălcare a legii va decide de îndată pronunţând sentinţa de divorţ,
în măsura în care va constata o încălcare a legii, prin convenţiile
soţilor, sau va considera necesară o modificare a condiţiilor legate de
copii minori, a căror interes au fost nesocotite, va lua măsurile
1Ibidem.
2 Idem, p. 70.
3 Idem, p. 88.
considerate urgente prin ordonanţă şi va fixa termen în faţa jude

cătorului pentru continuarea procedurii.1
§.3. Anglia şi Ţara Galilor
591. Legislaţia din Anglia şi Ţara Galilor, fiind supusă regulilor

common-law-ului, cunoaşte diferenţieri semnificativa faţă de proce
durile ţărilor europene analizate mai sus şi, care aşa cum am văzut,
sunt apropiate de procedura divorţului în ţara noastră.2
Pentru ca o cerere de divorţ să poată fi depusă la instanţă este
necesară îndeplinirea anterioară a anumitor criterii. Astfel, părţile
trebuie să fie căsătorite de cel puţin un an la data introducerii cererii
şi să îndeplinească cerinţe legate de reşedinţă ori domiciliu, cerinţe ce
se reflectă asupra competenţei materiale a instanţelor şi nu aşa cum
ne-am aştepta asupra competenţei teritoriale.
Tribunalul de familie sau orice tribunal regional care are în compe
tenţă şi afacerile de divorţ va putea să judece un proces de desfacere a
căsătoriei, indiferent dacă soţii îşi au domiciliul sau nu în raza de
jurisdicţie a instanţei la care au depus cererea cu condiţia însă ca:
- reclamantul şi pârâtul să îşi aibă reşedinţa obişnuită în Anglia
sau Ţara Galilor,
- reclamantul şi pârâtul să fi avut în mod obişnuit reşedinţa în
Anglia sau Ţara Galilor, iar reclamantul sau pârâtul să mai locuiască
acolo,
- pârâtul are reşedinţa obişnuită în Anglia sau Ţara Galilor,
- reclamantul are reşedinţa obişnuită în Anglia sau Ţara Galilor şi
a locuit aici cel puţin un an imediat anterior introducerii cererii de
divorţ (cu obligaţia de a depune adresele şi perioadele în care a locuit
la acele adrese),
- reclamantul domiciliază şi are reşedinţa obişnuită în Anglia sau
Ţara Galilor şi a locuit aici cel puţin 6 luni imediat anterioare intro
ducerii cererii de divorţ,
1Idem, p. 71.
2 în primul rând este de observat că în cazurile de divorţ nu se folo
seşte titulatura de reclamant şi pârât ci de petiţionar şi respondent. Noi
vom folosi însă terminologia obişnuită dreptului nostru pentru o mai
corectă înţelegere a procedurii.
XV. Elemente de drept com p arat 299
- reclamantul şi pârâtul domiciliază ambii în Anglia sau Ţara

Galilor.
Aceste condiţii au fost stabilite sub imperiul Regulamentului
nr. 1347/2000 a Consiliului Europei intrat în vigoare la data de 1
martie 2001.'
în măsura în care instanţa are o jurisdicţie ce scapă acestui
regulament oricare dintre părţi trebuie să fie domiciliată în Anglia sau
Ţara Galilor, fie prin naştere fie prin alegere, la data depunerii cererii
sau să fi avut reşedinţa obişnuită în Anglia sau Ţara Galilor pentru o
perioadă de cel puţin un an imediat anterior introducerii cererii.
592. Cererea de divorţ, care este un formular standard, trebuie să
cuprindă:2
- numele părţilor. Numele reclamantului trebuie să se regăsească
atât în titlul cererii cât şi în primul paragraf al acesteia. în primul
paragraf va trebui indicat şi numele soţului pârât. Numele soţilor vor
trebui să fie cele pe care ei le folosesc în mod curent. în măsura în
care aceste nume nu corespund cu cele indicate în certificatul de
căsătorie, datorită erorii soţilor asupra celor cuprinse în acest certifi
cat sau datorită schimbării numelui pe parcursul căsătoriei vor trebui
date explicaţiile necesare sau anexate actele prin care s-a dispus
schimbarea numelui.3
- data şi locul încheierii căsătoriei aşa cum sunt înscrise în certi
ficatul de căsătorie.
- durata căsătoriei. Aceasta trebuie să fi fost încheiată cu cel puţin
un an înaintea introducerii cererii. Dacă termenul este mai scurt
cererea nu poate viza decât separarea judiciară sau nulitatea căsătoriei
şi nu divorţul.
- faptul că părţile au coabitat în calitate de soţ şi soţie. Cuvintele
„ca soţ şi soţie” trebuie să fie conţinute în paragraful 2 după cuvintele
„până acum au trăit împreună”.
- indicarea jurisdicţie căreia i se adresează după competenţa sta
bilită în condiţiile arătate mai sus legate de domiciliu sau reşedinţa
soţilor.
- adresele reşedinţelor părţilor. Acestea trebuie conţinute de
paragraful 3 al cererii. Nu este potrivit să fie trecută adresa de la locul
1R. Blomfleld, H. Brooks, op. cit., p. 3-4.

2 Idem, p. 14-16.
3 Idem, p. 14.
de muncă sau adresa avocatului. Există situaţii în care reclamantul

poate să nu îşi indice adresa în cererea de divorţ. Pentru a putea face
acest lucru este nevoie de permisiunea unui judecător districtual.
Dacă permisiunea este acordată adresa reclamantului nu va fi trecută
în cerere ci va fi cuprinsă într-un înscris separat ce va fi depus la
dosar într-un plic sigilat. Pe tot parcursul procedurii divorţului este
important de urmărit ca această adresă să nu apară în alte acte sau să
nu fie evidenţiată şcoala la care învaţă copilul minor ce se află în
îngrijirea acestui părinte.1
- numele complet şi data de naştere a copiilor născuţi din căsă
torie. Menţionarea lor este obligatorie în paragraful 4 al cererii numai
dacă sunt sub vârsta de 18 ani sau sunt cu handicap. Copilul cu vârsta
cuprinsă între 16 şi 18 ani care este angajat sau se află într-o formă de
pregătire pentru o meserie sau profesie va fi evidenţiat, tot în acest
paragraf, cu elementele necesare acestei situaţii. De asemenea se vor
menţiona copii cu vârsta peste 18 ani care au un handicap mintal sau
fizic.
- existenţa unor proceduri de divorţ anterioare va trebui menţio
nată precum şi dacă după aceste proceduri s-a reluat convieţuirea
părţilor.
- faptele care au condus la intentarea acţiunii de divorţ, cu
suficiente particularităţi ca să poată fi credibile, precum şi declaraţia
că această căsătorie este iremediabil vătămată. Descrierea faptelor
poate fi realizată şi pe o pagină separată care va fi ataşată formu
larului de cerere de divorţ, ataşarea făcându-se în aşa modalitate încât
să nu se poată dezlipi, foile dezlipite nefiind luate în considerare.
- data separării soţilor.
- cererile accesorii divorţului.
- semnătura reclamantului sau a avocatului. Dacă avocatul este
cel care semnează cererea va trebui indicată şi adresa acestuia unde
vor fi trimise toate actele de procedură.
593. La cererea de chemare în judecată vor fi anexate: o copie a
cererii pentru a fi comunicată pârâtului, certificatul de căsătorie, un
certificat de conciliere, declaraţia privind convenţia referitoare la
copiii minori, copii ale tuturor hotărârilor anterioare luate cu privire
1Idem, p. 13.
XV. Elemente de drept c om p arat 301
la o altă eventuală cerere de divorţ sau separare, ori hotărâri referi

toare la copii.1
Certificatul de conciliere este necesar a fi ataşat numai în măsura
în care reclamantul nu doreşte să se înfăţişeze personal fiind repre
zentat de un avocat. Certificatul de căsătorie va fi depus şi în tradu
cere legalizată dacă este întocmit într-o altă limbă decât engleza. în
măsura în care nu există un certificat de căsătorie fie datorită faptului
că părţile s-au căsătorit după obiceiuri tribale, fie pentru că acesta a
fost distrus în perioada războiului va trebui ataşată hotărârea unui
judecător care să consfinţească aceste fapte. Convenţia cu privire la
copiii aflaţi sub vârsta de 16 ani sau între 16 şi 18 ani, care se află în
continuarea studiilor va trebui semnată personal de reclamant şi nu de
avocatul acestuia.
împreună cu cererea de chemare în judecată şi actele anexate se
vor depune şi taxele necesare sau o cerere de scutire de la plata
acestor taxe.
594. Dreptul englezesc cunoaşte p atru form ulare de cereri de
divorţ: divorţul bazat pe părăsirea soţului sau pe adulter, care pot fi
însă completate şi împreună, pe un singur formular, divorţul bazat pe
purtare nerezonabilă urmată de doi ani de separare cu acordul pârâ
tului, care pot fi şi alternative, divorţul bazat pe despărţirea în fapt
timp de 5 ani şi separarea judiciară datorată comportării nerezonabile
a unui soţ urmată de o legătură cu o persoană de sex opus sau de
acelaşi sex.2
După depunerea cererii de divorţ o copie a acesteia, împreună cu
documentele anexate, va fi trimisă în plic sigilat pârâtului prin grija
instanţei, în afara cazurilor în care avocatul reclamantului învede
rează că va îndeplini el această citare. împreună cu plicul se va
trimite şi o confirmare de primire a actelor de către pârât.
595. In cazurile în care cererea se bazează pe p urtare nerezo
nabilă urmată de o legătură cu o persoană de sex opus sau de acelaşi
sex, şi această persoană este indicată cu numele, judecătorul va
decide dacă o copie a cererii va fi înaintată şi terţului care astfel va
deveni co-pârât. Iată că în dreptul anglo-saxon este posibil ca o a treia
persoană să fie parte în proces şi să participe activ la acţiunea de
1Idem, p. 11-12.
2 Idem, p. 8-9.
divorţ. De regulă, judecătorul audiază mai întâi soţii şi abia apoi hotă
răşte asupra acestei coparticipări pasive.'
596. Citarea pârâtului care face parte din forţele armate se va
realiza prin cel mai apropiat departament de citare, iar dacă acesta se
află în afara graniţelor ţării prin cel mai apropiat oficiu poştal al
armatei britanice. Pentru cei ce se află în închisoare citarea se va face
prin guvernatorul penitenciarului căruia îi va fi co-adresată citaţia sau
se poate realiza prin înmânarea ei celui deţinut, în acest caz procedura
fiind mai greoaie şi necesitând aprobări speciale.
în cazul în care reclamantul alege să realizeze citarea prin agentul
procedural al instanţei va fi obligat să formuleze o cerere semnată
personal sau prin avocat, să depună toate actele necesar a fi transmi
se, o poză recentă a pârâtului şi să achite taxele necesare. Agentul
procedural va înmâna citaţia pârâtului şi va căuta să obţină din partea
acestuia o semnătură de primire. în cazul în care această semnătură
nu va fi obţinută sau nu va putea înmâna citaţia va întocmi un proces
verbal pe verso-ul confirmării de predare.'
împreună cu citaţia pârâtului i se înmânează un formular care
cuprinde şi o confirmare de primire. In termen de 8 zile de la primirea
citaţiei această confirmare de primire va trebui retumată instanţei de
către pârât care va trebui să arate dacă înţelege să se apere sau nu şi
să o semneze personal sau prin avocat. In formularul ataşat acestei
confirmări de primire pârâtul va trebui să menţioneze dacă mai există
o procedură asemănătoare pe rolul altei instanţe, să-şi indice domi
ciliul, reşedinţa obişnuită şi naţionalitatea, să confirme sau nu separa
rea in fapt ori acuzaţiile care i se aduc, să indice orice probleme
legate de convenţia privind copiii minori precum şi pretenţiile sale
legate de costurile procesului.3 După cum se poate observa acest
formular poate fi considerat a avea un caracter mixt de întâmpinare şi
mărturisire, ajutând de la început la stabilirea conduite procesuale a
pârâtului.
Dacă pârâtul nu retumează confirmarea de primire reclamantul va
trebui să formuleze o cerere în faţa unui judecător care va stabili pe
baza probelor, inclusiv declaraţii de martori, că citaţia a fost primită
ori va putea hotărî ca citarea să se facă prin publicarea ei într-un ziar
1Idem, p. 17-18.
2 Idem, p. 19.
3 Idem, p. 21.
mai răspândit atunci când dispunând verificări va constata că este

imposibilă aflarea domiciliului sau reşedinţei pârâtului. Această
chestiune este prejudicială şi se soluţionează în afara procesului
propriu-zis de divorţ.
O copie a formularului de răspuns al pârâtului va fi transmisă
reclamantului împreună cu un formular prin care i se solicită poziţia
faţă de continuarea procesului. Dacă pârâtul a declarat că nu înţelege
să se apere sau deşi şi-a manifestat această intenţie nu a depus în
termen de 28 de zile un răspuns, reclamantul va putea solicita instan
ţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Cererea de continuare a
judecăţii va fi semnată personal de reclamant sau de avocatul acestuia
şi va fi însoţită de o declaraţie luată sub jurământ. în declaraţie se vor
enunţa faptele care au condus la cererea de divorţ.1
597. Pârâtul poate însă să răspundă acuzaţiilor aduse de reclamant
fie prin simpla negare a faptelor, fie prin opunere la desfacerea căsă
toriei. Opunerea va fi eficientă numai în cazul divorţului bazat pe
separarea soţilor timp de 5 ani şi numai dacă se probează că prin
desfacerea căsătoriei ar rezulta pentru pârât o situaţie financiară
împovărătoare ori alte situaţii grave, iar reclamantul nu i-a făcut niei
o propunere de aranjament financiar viabilă.2
598. Odată cu întâmpinarea-răspuns pârâtul va putea formula şi
cerere reconvenţională, bazându-se pe oricare din motivele de divorţ
permise de lege sau chiar solicitând anularea căsătoriei ori doar sepa
rarea judiciară. Dacă motivul de divorţ invocat este adulterul recla
mantului pârâtul va trebui să facă referiri la persoana terţă solicitând
să fie citată în cauză. Cererea reconvenţională va fi transmisă recla
mantului şi terţului citat. Reconvenţionala şi întâmpinarea vor trebui
depuse în termen de 28 de zile de la data primirii de către pârât a
cererii de chemare în judecată. Dacă acest termen este depăşit pârâtul
va trebui să depună o cerere separată de primire la dosar a răspunsului
său ori a reconvenţionalei, însoţite de o declaraţie dată sub jurământ
din care să rezulte motivele pentru care nu a putut respecta termenul
legal, judecătorul urmând să decidă dacă acestea vor fi primite sau
nu.3
! Idem, p. 25.
2 Idem, p. 27.
3 Idem, p. 28.
După primirea întâmpinării reclamantul, în termen de 14 zile, va

putea să depună la dosar un răspuns la susţinerile pârâtului sau doar la
unele dintre acestea. Când nu este depus niciun răspuns la întâmpi
nare se prezumă că reclamantul le respinge tacit.
Trebuie remarcat faptul că atât co-pârâtul, persoana care este
acuzată că a intrat în relaţii cu pârâtul, cât şi terţul citat, cel pe care îl
indică pârâtul în cererea sa reconvenţională ca fiind persoana cu care
s-a comis adulterul, au dreptul să depună la dosar întâmpinări, în
aceleaşi termene şi condiţii ca şi soţii pentru a-şi formula apărările.
599. După depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul
poate să o amendeze sau să depună informaţii suplimentare. Acest
lucru se realizează prin completarea unei petiţii am endam ent sau a
unei petiţii suplimentare, care vor fi însoţite de taxe judiciare. După
cum vom observa mai jos, din analiza acestor petiţii, amendamentul
valorează modificarea cererii de chemare în judecată pe când supli
mentarea valorează completarea cererii de chemare în judecată.
Petiţia amendament va putea fi folosită în cazurile în care recla
mantul furnizează informaţii care au fost omise din eroare a fi trecute
în cererea iniţială, corectează unele erori cuprinse în cererea iniţială,
solicită divorţul şi nu separarea judiciară, arătând că părţile au fost
căsătorite cu mai mult de un an înaintea depunerii cererii iniţiale,
schimbă motivaţia cererii pe fapte alternative sau diferite, renunţă la
susţinerile făcute în cererea iniţială pe care nu mai înţelege să se
bazeze. Aceste amendamente apar deseori în circumstanţele în care
pârâtul este de acord cu cererea de divorţ cu condiţia ca unele susţi
neri să fie retrase. Petiţia amendament trebuie să se bazeze pe o copie
exactă a cererii iniţiale, cu amendamente evidenţiate în roşu, să poarte
această denumire, să fie datată şi semnată de reclamant sau avocatul
acestuia. Sunt posibile mai multe amendamente succesive care vor fi
evidenţiate în culori diferite: verde, purpuriu, galben şi maro, succe
siunea culorilor fiind prevăzută de lege. O astfel de petiţie poate fi
depusă fără a se solicita nici o permisiune până la data la care pârâtul
depune răspunsul său lâ cererea de chemare în judecată. După acest
termen orice amendament va necesita aprobarea judecătorului, care
va putea, la aprecierea sa să solicite ca petiţia să fie însoţită de o
declaraţie dată de parte sub jurământ. Petiţia amendament prin care se
solicită divorţul prin consimţământ nu va fi comunicată celorlalte
XV. Elemente de drept c om p arat 305
părţi, celelalte forme ale acestei petiţii fiind supuse comunicării în

termen de două zile libere de la depunere.1
Nu este posibilă depunerea unei petiţii amendament în cazurile în
care cererea de chemare în judecată se bazează pe părăsirea soţului,
separarea soţilor prin consimţământ pentru o perioadă de 2 ani sau
separarea soţilor timp de 5 ani. In aceste cazuri reclamantul, dacă
doreşte să uzeze de altă modalitate de divorţ va trebui să renunţe la
cererea de chemare în judecată formulată iniţial şi să depună o altă
cerere. In practica judiciară există opinii diferite şi cu privire la
posibilitatea amendării cererii iniţiale în cazurile în care prin comple
tare se invocă comiterea unui adulter, după data introducerii cererii de
chemare în judecată.2
600. Petiţia suplimentară poate fi folosită de reclamant în
cazurile în care doreşte să actualizeze cererea iniţială prin adăugarea
unor motive apărute după introducerea cererii de divorţ, şi care se
referă la purtări nerezonabile sau comiterea adulterului de către pârât
sau doreşte să indice naşterea unui copil de către soţie, după intro
ducerea cererii. Prin această petiţie nu se poate schimba motivaţia
cererii iniţiale. Procedura de depunere este identică cu cea a unei
petiţii amendament.3
Ambele forme de petiţii se depun în copii suficiente pentru a fi
comunicate, iar procedura de comunicare este cea comună, indicată
mai sus. Pârâtul poate depune întâmpinare la cererea de modificare
sau completare.
601. După depunerea la dosar a tuturor cererilor părţilor şi a
înscrisurilor de care acestea înţeleg să se folosească, judecătorul, dacă
le consideră suficient de relevante va completa şi semna un certificat
prin care autorizează pronunţarea unei hotărâri. Această primă hotă
râre poartă în cazul divorţului o denumire specifică „ d ecree n is i" şi
reprezintă în terminologia dreptului continental hotărârea nedefinitivă
care poate fi atacată de partea nemulţumită într-o anumită perioadă de
timp. Prin acelaşi certificat se statuează asupra cheltuielilor de
judecată. Odată semnat acest certificat se va fixa data şi ora la care
judecătorul va pronunţa hotărârea şi se vor informa părţile cu privire
la acest termen. Prezenţa părţilor la pronunţarea hotărârii nu este
1Idem, p. 35-36.
2 Idem, p. 37.
3 Idem, p. 37.
obligatorie în afara cazurilor în care sunt probleme legate de cheltuie

lile de judecată sau acestea sunt puse în sarcina părţii adverse."
Dacă există o problemă cu privire la aceste cheltuieli se va fixa o
audiere în faţa unui judecător care o va soluţiona, termenul audierii
fiind de obicei acelaşi cu cel la care se pronunţă hotărârea. Doar în
cazuri excepţionale, când este necesară completarea informaţiilor cu
privire la cheltuielile de judecată, se va putea amâna soluţionarea
cauzei, la cererea oricăreia dintre părţi sau din oficiu de către judecător.
602. Judecătorul se va pronunţa şi cu privire la convenţiile vizând
copiii minori putând da indicaţii precise cu privire la administrarea
unor probe în completare sau solicitând părţilor să se prezinte în faţa
unui alt judecător districtual pentru a administra un probatoriu mai
complex. Prin legea privitoare la copii „Children Act” din 1989 s-a
instituit în puterea judecătorului dispunerea unei anchete sociale care
să evidenţieze situaţia acestuia. In cazuri excepţionale, judecătorul
districtual va putea decide ca hotărârea de primă instanţă să nu poată
fi definitivată până când nu va considera că toate convenţiile cu
privire la copii minori sunt în acord cu nevoile acestora.2
Rareori, când judecătorul consideră că probele de la dosar nu sunt
concludente, nu va emite certificatul pentru darea hotărârii ci va
emite un ordin prin care va dispune ca cererea să fie dezbătută în
şedinţă publică pentru ca mărturiile să fie făcute oral, sub jurământ.
Ca o alternativă a acestei soluţii poate solicita reclamantului sa
depună şi alte probe.
603. Dacă judecătorul decide audierea în şedinţă publică, fie
reclamantul fie pârâtul vor completa o cerere în acest sens care va fi
semnată de ei sau de avocaţi, plătind şi taxele judiciare necesare.
După depunerea cererii, în mod obişnuit, judecătorul va fixa un
termen anterior dezbaterii publice, la care va încerca concilierea
părţilor şi soluţionarea cauzei prin concesii făcute de ambele părţi.
Când acest lucru nu este posibil cauza va fi dezbătută în şedinţă
publică cu audierea părţilor şi a martorilor sub jurământ.3 Rezultă
deci că în acest sistem de drept este posibilă proba cu interogatoriul
pentru dovedirea motivelor de divorţ.
1Idem, p. 39.
2 Idem, p. 40.
3 Idem, p. 42.
XV. Elemente d e drept com pa ra t 307
în urma acestei audieri judecătorul poate să pronunţe desfacerea

căsătoriei admiţând cererea de chemare în judecată sau cererea recon-
venţională, ori admiţându-le în parte pe fiecare, ori poate respinge
acţiunea.
604. Hotărârea nedefinitivă poate fi pronunţată şi fară a se urma
procedura descrisă până acum, în situaţii considerate excepţionale,
cu acordul reclamantului şi al pârâtului. Aceste situaţii se întâlnesc
când este necesară pronunţarea imediată a unui ordin judecătoresc ce
nu poate fi dat anterior divorţului sau este imperios necesar a se
curma fricţiunile existente între părţi. Judecătorul va dispune ca în 48
de ore să se depună cererea de divorţ însoţită de plata taxelor judi
ciare şi se va pronunţa imediat asupra ei prin hotărâre. O astfel de
procedură este folosită şi în cazurile în care se ajunge la un compro
mis între părţi înainte sau în timpul desfăşurării procesului în şedinţă
publică. Hotărârea se aseamănă cu cea privind consfinţirea tranzacţiei
în dreptul nostru. De asemenea se mai uzitează această formă când
pârâtul risipeşte bunurile fără ca reclamantul să aibă o altă posibilitate
de a interveni. Uneori se mai recurge la forma rapidă când una dintre
părţi este în stadiul terminal al unei boli şi este necesară definitivarea
divorţului şi reglementarea succesiunii până la deces.1
După trecerea a şase săptămâni de la pronunţarea hotărârii şi după
ce judecătorul care a pronunţat-o certifică că este mulţumit de con
venţiile cu privire la copiii minori, reclamantul poate solicita dare
unei hotărâri definitive. Dacă hotărârea a fost pronunţată în favoarea
pârâtului, în baza cererii reconvenţionale, dreptul de a solicita defini
tivarea hotărârii îi revine acestuia. Când s-au admis în parte cererile
părţilor oricare dintre ele va putea formula cererea.2
605. C ererea de definitivare nu se comunică şi este supusă plăţii
unor taxe judiciare. Ea va fi semnată de parte sau de avocat. Pârâtul
nu se poate opune acestei cereri după trecerea termenului de şase săp
tămâni.
Termenul de şase săptămâni poate fi scurtat, de către un judecător,
în baza unei cereri făcute numai de partea care a obţinut divorţul.
Cererea trebuie însoţită de probe scrise şi declaraţie sub jurământ a
părţii solicitante prin care să se evidenţieze motivele care fac ca
' Idem, p. 40-41.

2 Idem, p. 47.
termenul să se dorească a fi scurtat.1 Ea se va supune unor taxe

judiciare.
In condiţiile în care partea care a câştigat procesul nu depune
cerere de definitivare a hotărârii după trecerea termenului de şase
săptămâni, partea adversă va putea formula această cerere după
trecerea a trei luni de la data la care s-a împlinit termenul de defini
tivare. Cererea se va depune la un judecător districtual, însoţită de
taxele judiciare aferente, iar judecătorul va putea solicita să fie
însoţită de o declaraţie sub jurământ a petiţionarului. Termenul de trei
luni nu poate fi scurtat.2
După 12 luni de la pronunţarea hotărârii, cererea reclamantului
sau a pârâtului, de definitivare a hotărârii va trebui adresată unui
judecător districtual care va fi obligat să verifice anumite stări de fapt.
El va analiza motivele pentru care cererea s-a formulat cu întârziere,
dacă părţile au convieţuit împreună de la data hotărârii şi dacă da
între ce date, dacă soţia a dat naştere unui copil de la pronunţarea
hotărârii şi până la cererea de definitivare sau dacă soţul are astfel de
informaţii şi dacă acest copil este rezultat din relaţiile dintre soţi ori în
afara acestora. Informaţiile se furnizează, de regulă prin declaraţii
date de petiţionar sau de avocatul acestuia. Judecătorul poate hotărî
însă ca declaraţia să fie dată sub jurământ. Cererea formulată de
partea care a câştigat procesul nu va fi comunicată părţii adverse, însă
dacă cererea e formulată de aceasta din urmă ea va fi comunicată şi se
va stabili termen de audiere.3
606. Emiterea hotărârii definitive poate fi suspendată de
judecător, în cazuri excepţionale, dacă nu s-au definitivat convenţiile
relative la copiii conform indicaţiilor primei instanţe. Repunerea pe
rol a cererii se va face de petiţionar, prin cerere separată, după plata
taxelor judiciare.
607. In măsura în care nu există niciun impediment sau acestea au
fost depăşite, judecătorul va emite hotărârea definitivă, numită
1 în practică s-a decis că o astfel de cerere este admisibilă în cazul în

care fosta soţie este pe cale de a da naştere unui copil conceput în afara
căsătoriei. în acest caz vor trebui depuse acte medicale care să ateste data
probabilă a naşterii. Idem, op. cit, p. 48.
2 Idem, p. 48.
3 Idem, p. 49.
„decree absolute”. Aceasta va fi înmânată părţii sau avocatului

acesteia cu sigiliul instanţei, care este absolut necesar.
608. Hotărârea definitivă poate fi rectificată dacă conţine erori
materiale. De asemenea ea poate fi anulată dacă a fost emisă cu
încălcarea prevederilor legale sau va fi constatată nulă dacă la data
emiterii imul dintre soţi era decedat.1
609. Căsătoria se va considera desfăcută la data emiterii hotărârii
definitive, iar data şi ora emiterii acestei hotărâri sunt consemnate în
exemplarul ataşat dosarului instanţei.
610. Este de menţionat faptul că hotărârea nedefinitivă, până la
expirarea termenului de şase săptămâni, poate fi anulată sau se poate
cere constatarea nulităţii ei. Această cerere va fi judecată în şedinţă
publică de aceeaşi categorie de judecători care au pronunţat şi hotă
rârea nedefinitivă, în măsura în care se bazează pe consimţământul
părţilor de a se împăca. Dacă cererea are însă la bază invocarea unei
erori în baza căreia pârâtul şi-a manifestat voinţa, cererea va fi comu
nicată reclamantului cu cel puţin 14 zile înaintea audierii împreună cu
declaraţia sub jurământ din care rezultă starea de fapt şi care va fi
ataşată în original la cererea de anulare. Indiferent de motivaţia
cererii ea va fi însoţită de taxe judiciare. Pe parcursul judecării acestei
cereri nu se va putea păşi la definitivarea hotărârii.2
1Idem, p. 50.
2 Idem, p. 52.
Titlul III
Partajul Bunurilor C omune A le Soţilor
Capitolul I
Introducere
611. In timpul căsătoriei soţii dobândesc o serie de bunuri mobile

şi imobile care, la desfacerea căsătoriei sau după desfacerea căsă
toriei, vor trebui împărţite între ei. Aceste bunuri se dobândesc în
regim de proprietate comună, mai precis proprietate comună în devăl
măşie. Potrivit art. 30 C. fam. bunurile dobândite de oricare dintre
soţi, în timpul căsătoriei, sunt de la data dobândirii bunuri comune.
Comunitatea de bunuri fiind o prezumţie legală nu interesează dacă în
actul de dobândire figurează numai unul dintre soţi sau dacă bunul a
fost dobândit în perioada despărţirii în fapt cu contribuţia exclusivă a
unuia dintre soţi.
Codevălmăşia, reglementată legal numai în codul familiei, este
considerată în doctrină o stare de indiviziune su i generis care, la fel
ca în dreptul comun, cuprinde drepturi şi obligaţii, dar care nu are
determinate cotele părţi cuvenite titularilor.1
612. Datorită caracteristicilor proprietăţii devălmaşe partajul
bunurilor comune ale soţilor are, în esenţă, câteva trăsături speci
fice care îl singularizează faţă de celelalte împărţeli:
- în principiu, el nu poate interveni decât odată cu desfacerea
căsătoriei sau ulterior acesteia;
- anterior partajării bunurilor este necesară stabilirea cotelor de
contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune;
1 M. Eliescu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Editura Academiei, Bucu

reşti, 1964, p. 230; V. Negru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didac
tică şi Pedagogică, Bucureşti, p. 385; I.P. Filipescu, op. cit., p. 179;
Al. Bacaci, V. Damitrache, C. Hageamt, op. cit., p. 75.
312 Titlul III. Partajul bunurilor com une ale soţilor
- în situaţii excepţionale, când partajul poate avea loc şi în timpul

căsătoriei, el nu poate fi realizat decât prin intermediul instanţei
judecătoreşti [art. 36 alin. (2) şi art. 33 alin. (2) C. fam.];
- după desfacerea căsătoriei este permisă şi partajarea pe cale
convenţională.
613. Partajul judiciar al bunurilor comune ale soţilor se poate
realiza pe cale principală (printr-o cerere introdusă după soluţionarea
irevocabilă a divorţului), pe cale accesorie (ca un capăt de cerere
distinct în procesul de divorţ) sau pe cale incidentală (prin cerere
reconvenţională în cadrul procesului de divorţ sau în cadrul unei
contestaţii la executare).
614. Actualmente procedura împărţelii judiciare este reglementată
în art. 6731 - 67314 C. proc. civ.1, dar vor trebui avute în vedere şi
dispoziţiile cuprinse în art. 728 - 799 C. civ. şi art. 33, art. 36 C. fam.
Conform art. 6731 această procedură este aplicabilă tuturor
împărţelilor, indiferent de izvorul proprietăţii comune care poate fi
indiviziunea, coproprietatea sau devălmăşia, cu excepţia cazurilor în
care o altă lege specială ar prevedea o procedură diferită. In tot cazul,
capitolul VII1 din Cartea a Vl-a a Codului de procedură civilă consti
tuie dreptul comun în materie.
Noua reglementare introduce în art. 6734, cu valoare de principiu
general, obligativitatea instanţei ca pe tot parcursul procesului să
stăruie ca părţile să îşi împartă bunurile prin bună învoială. Prin
formularea sa, „în tot cursul procesului”, considerăm că art. 6734
aduce o extindere în cazul proceselor de partaj a art. 131 C. proc. civ.,
prin care se statuează obligativitatea judecătorilor ca în faţa primei
instanţe să încerce împăcarea părţilor prin efectuarea unei tranzacţii,
scop în care pot solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă
acestea sunt reprezentate. în consecinţă, cele două articole ar trebui
coroborate pe tot parcursul pricinii în faţa instanţelor.
615. în continuare vom încerca o analiză a procedurii partajului
bunurilor comune ale soţilor ţinând cont de trăsăturile enumerate mai
sus, dar având în principal o perspectivă procesuală a instituţiei şi mai
puţin una de drept material.
1 Capitolul VII1 a fost introdus prin art. I pct. 222 din O.U.G.
nr. 138/200 (M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000).
I. Introducere 313
Asupra situaţiilor speciale de partaj a bunurilor comune ne vom

referi în titlul următor.
De asemenea, este necesară precizarea că acest titlu se referă la
partajarea bunurilor comune ale soţilor în cazul introducerii cererii pe
cale principală, iar atunci când mă voi referi la partajul pe cale acce
sorie sau incidentală voi face menţiunile care se cuvin.
Capitolul II
Instanţa com petentă
Secţiunea 1. Competenţa materială
616. Asupra competenţei materiale în procesele de împărţeală

judiciară au existat de-a lungul timpului o serie de discuţii, legate în
special de incidenţa atrasă de competenţa după valoare.
Odată cu apariţia O.U.G. nr. 65/2004 legiuitorul a tranşat definitiv
orice interpretări. Articolul 2 alin. (1) pct. 1 lit. b), aşa cum a fost
modificat, scoate de sub incidenţa competenţei după valoare partajele
de bunuri, astfel încât, indiferent de valoarea masei bunurilor, ele vor
fi judecate întotdeauna în primă instanţă de judecătorie.
617. Este însă instructivă o scurtă trecere în revistă a istoricului
competenţei materiale în acest domeniu, având în vedere că inter
pretările judiciare şi doctrinare sunt deosebit de valoroase şi pot
reveni oricând în actualitate.
Din numeroasele redactări anterioare ale art. 2 pct. 1 lit. b) ale
Codului de procedură civilă reieşea că procesele şi cererile în materie
civilă al căror obiect depăşea o anumită valoare erau în competenţa
de judecată în primă instanţă a tribunalului, iar cele ce se găseau sub
această valoare în competenţa judecătoriei.
Pentru stabilirea valorii masei bunurilor se aveau în vedere atât
bunurile cuprinse în cererea de chemare în judecată cât şi bunurile
cuprinse în cererea reconvenţională, evitându-se lăsarea la aprecierea
părţilor a valorii bunurilor, chiar dacă potrivit art. 112 alin. (1) pct. 3
C. proc. civ. valoarea obiectului cererii se stabileşte după preţuirea
reclamantului.1 în cazul în care instanţa avea îndoieli cu privire la
realitatea valorilor indicate de părţi era obligată să dispună o exper
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1133/1971 în C.D. 1971, p. 184 şi

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 541/1971 în I.G. Mihuţă, Repertoriu de
practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor
instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
II. Instanţa com petentă 315
tiză de evaluare, pentru că altfel, s-ar putea eluda, prin simpla voinţă
a părţilor, dispoziţiile imperative vizând competenţa materială.1
Tot în ceea ce priveşte competenţa materială după valoare este
important de amintit art. 18' introdus prin art. I pct. 7 din O.U.G.
nr. 138/2000). Potrivit acestui text de lege instanţa învestită după
valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă
ulterior învestirii intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul
valorii aceluiaşi obiect. Acest text era aplicabil proceselor de împăr
ţeală cu trei circumstanţieri. In primul rând, instanţa trebuia să fi fost
legal învestită prin adiţionarea valorii masei partajabile incluse în
cererea de chemare în judecată şi cererea reconvenţională; în al doilea
rând, această valoare să fi fost cea reală şi nu una stabilită de coni
venţă de părţi iar în al treilea rând modificarea valorii să privească
acelaşi obiect iniţial şi să nu se datoreze sesizării instanţei cu privire
la alte drepturi."
618. Nu putem să încheiem partea referitoare la competenţa
materială în partajul bunurilor comune ale soţilor fără a nu aminti aici
o practică relativ recentă a fostei Curţi Supreme de Justiţie3 potrivit
căreia art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. se referă strict la procese şi
cereri ce au ca obiect drepturi şi obligaţii rezultând din raporturi
juridice civile şi nu din raporturi juridice de dreptul familiei. Regimul
comunităţii de bunuri reglementat de Codul familiei constituie singu
rul regim legal obligatoriu, în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale soţilor în timpul căsătoriei. Codul familiei constituie
deci, de la adoptarea lui, sediul materiei în ceea ce priveşte încheierea
căsătoriei, precum şi drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor.
In considerarea acestor argumente, cererea de partajare a bunu
rilor comune, întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Codul familiei, nu
poate fi interpretată decât ca o cerere accesorie acţiunii principale de
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1211/1972 în I.G. Mihuţă, op. cit.,
p. 354; F. Ciutacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe, Ed. Lucman,
Bucureşti, 2000, p. 42 unde sunt citate din practica Curţii de Apel Constan
ţa deciziile secţiei civile nr. 360/1998, nr. 632/1998, nr. 1089/1998,
nr. 1274/1998.
2 A se vedea în acelaşi sens I. Leş în Revista Juridica nr. 9/2000 şi
Gh. Comăniţă, op. cit., p. 35.
3 C.S.J. decizia civilă nr. 3075/2000 nepublicată şi decizia civilă
nr. 5187/2000, nepublicată.
316 Titlul 111. Partajul bunurilor com une ale soţilor
divorţ, indiferent dacă a fost formulată odată cu această acţiune sau

separat, şi este de competenţa instanţei investite cu soluţionarea
tuturor cererilor care îşi au izvorul în regimul juridic al căsătoriei.
în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 17 din Codul de procedură
civilă conform cărora, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea
instanţei învestite să judece cererea principală.
în ipoteza divorţului, cererea principală nu poate fi desigur decât
cea privitoare la desfacerea căsătoriei, rezolvarea tuturor celorlalte
chestiuni ce îşi au izvorul în regimul juridic al căsătoriei, inclusiv
împărţirea bunurilor comune, având caracter accesoriu. Tocmai de
aceea, dacă soluţionarea unor astfel de cereri este de competenţa
instanţei care judecă cererea principală privind desfacerea căsătoriei,
competenţa, astfel reglementată, nu poate decât să rămână legal
dobândită judecătoriei - ca instanţă de divorţ.
619. Faţă de această soluţie pronunţată într-o decizie de casare,
obligatorie pentru instanţa de fond, nu putem să nu avem serioase
rezerve.
Din redactarea considerentelor reiese că instanţa supremă a
adoptat aceeaşi soluţie pentru întregul text al art. 36 C. fam., fiind
deci aplicabilă şi partajului pentru motive temeinice promovat de
unul dintre soţi în timpul căsătoriei.
Dacă prima parte a raţionamentului, ce vizează considerarea
Codului familiei ca sediul al materiei referitoare la totalitatea rela
ţiilor de familiei, este corectă, nu acelaşi lucru se poate spune despre
a doua parte, care priveşte aplicabilitatea art. 17 C. proc. civ. tuturor
acţiunilor de partaj, indiferent de modul şi momentul promovării
acestora.
Cererile accesorii şi incidentale nu pot avea o -existenţă de sine
stătătoare, fără existenţa anterioară a unei cereri principale, prin
prisma căreia ele pot fi catalogate ca atare. în afara alăturării lor unei
acţiuni deja pornite, majoritatea lor pot fi introduse pe cale principală,
putând ele însele să fie acţiuni introductive la care să se alăture alte
cereri ce vor deveni accesorii sau incidentale. Mai mult decât atât,
este evident că o acţiune aflată pe rolul instanţei nu poate avea
caracter accesoriu faţă de o acţiune care nu a fost încă introdusă sau
poate nu va fi introdusă niciodată, întrucât împărţeala bunurilor
11. Instanţa co m petentă 317
comune în timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, nu duce cu

necesitate la o cerere ulterioară de desfacere a căsătoriei.1
620. După apariţia acestor decizii de speţă, Curtea Supremă s-a
pronunţat prin decizia nr. VIII din 21 decembrie 2000, în secţii unite,
asupra unui recurs în interesul legii, confirmându-şi şi nuanţându-şi
această practică. Prin decizia sus-menţionată s-a expus clar faptul că
şi alin. (2) al art. 36 din Codul familiei cade sub incidenţa „proro
gării legale de competenţă” desprinsă din interpretarea dată art. 17
din Codul de procedură civila coroborat cu regimul legal al regle
mentării relaţiilor de familie numai de către codul familiei.
Doctrina" a reacţionat prompt la o astfel de interpretare „lărgită” a
textelor de lege, observând pe bună dreptate că nu s-a luat în discuţie
situaţia în care partajarea bunurilor ar fi concomitentă sau ulterioară
unei acţiuni privitoare la nulitatea căsătoriei, caz în care argumentaţia
s-ar şubrezi. S-a ignorat faptul că art. 36 C. fam., invocat drept
argument de text, nu reglementează competenta materială a instanţei
judecătoreşti, ci se referă, exclusiv, la modalităţi juridice de realizare
a partajului. S-au interpretat extensiv prevederile art. 17 C. proc. civ.,
deşi excepţiile, cum sunt cele cuprinse în textul invocat, sunt de
strictă interpretare, pe fond ajungându-se la soluţia aberantă de a lega
soarta procesului de partaj de soarta unei căsătorii care fie nu este în
discuţie [art. 36 alin. (2)] fie este pecetluită (căsătoria a fost deja
desfăcută prin hotărâre judecătorească). în fine, s-a observat că
independent de autonomia dreptului familiei, considerată discutabilă
şi aceasta, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt în mod indiscutabil
raporturi civile
Este evident că această practică a instanţei supreme a urmărit
degrevarea sa de o parte din dosare, ştiută fiind supraaglomerarea de
cauze ce ajungeau spre soluţionare la Curtea Supremă, însă ea nu
poate fi primită nici chiar cu această argumentaţie, care este subiec
tivă, şi nu are nici o legătură cu menirea instanţelor judecătoreşti de a
se supune numai legii şi de a asigura respectarea şi aplicarea ei
corectă.
1în acelaşi sens Gh. Comăniţă, op. cit., p. 36.

2 A se vedea V.M Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, notă critică la
decizia nr. VIII/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, în R.R.D. nr. 5/2001,
p. 222 şi urm.
Din fericire, aşa cum am arătat la începutul acestei secţiuni,

legiuitorul a tranşat definitiv diferendul trimiţând partajele de orice
fel în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, iar prin regle
mentarea specială a apelului şi recursului în acest domeniu, cauzele
se vor opri la nivelul curţilor de apel.
Secţiunea 2. Competenţa teritorială
621. Capitolul dedicat special procedurii partajului nefacând nicio

referire la competenţa teritorială, aceasta rămâne supusă regulilor
generale.
Astfel, dacă cererea de partaj se introduce pe cale principală
competenţa urmează regulile de drept comun: instanţa de la domi
ciliul pârâtului dacă sunt numai bunuri mobile (art. 5 C. proc. civ.)
sau instanţa locului situării imobilului, dacă printre bunuri este şi un
imobil (art. 13 C. proc. civ.). Dacă soţii au în patrimoniu mai multe
bunuri imobile aflate în circumscripţii ale mai multor instanţe, iar
unul din imobile se află situat în circumscripţia domiciliului pârâtului
considerăm că va fi competentă această instanţă (întrucât către ea
converg două norme de competenţă), iar dacă niciunul din imobile nu
se află în circumscripţia domiciliului pârâtului, vor fi deopotrivă com
petente instanţele în circumscripţiile cărora se află situate imobilele.
Când fiecare dintre părţi sesizează o altă instanţă deopotrivă compe
tentă vor deveni incidente prevederile art. 163 C. proc. civ., care
reglementează litispendenţa, iar instanţa cea din urmă învestită va
trimite cauza instanţei ce a fost mai întâi sesizată, dacă sunt de acelaşi
grad, ori dacă sunt de grade diferite, instanţei mai înalte în grad.
622. Dacă cererea de partajul este introdusă pe cale accesorie
sau incidentală sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., indife
rent de existenţa în masa bunurilor a unui imobil situat în circumscrip
ţia altei instanţe.1
1R.R.D. nr. 4/1978, decizia civilă nr. 1651/1977 a secţiei civile a Trib
Suprem, p. 62, V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 547; V.M. Ciobanii,
G. Boroi, Drept procesual civil- Curs selectiv, ed. a Il-a, Ed. AII Beck,
Bucureşti, 2003, p. 415; I Deleanu, op. cit., p. 427; I.P. Filipescu, op. cit.,
p. 249; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 380.
11. Instanţa com petentă 319
Asupra acestei soluţii există şi opinii diferite care susţin că proro

garea legală de competenţă nu poate opera prin încălcarea normelor
de competenţă absolută, iar referirea este atât în ceea ce priveşte
competenţa teritorială absolută cât şi competenţa după valoare.1
Aceşti autori consideră că interpretarea actuală este preluată în
virtutea unui text existent anterior în Legea nr. 394/1943 pentru acce
lerarea judecăţilor în materie civilă şi comercială, respectiv art. 62
alin. (1), care prevedea că: „Incompetenţa după valoare, incompetenţa
secţiunilor civile pentru procesele comerciale (...), incompetenţa după
persoană şi loc nu sunt de ordine publică” şi văd necesară o inter
venţie a legiuitorului pentru a pune capăt acestei dispute printr-o
dispoziţie expresă.
Considerăm, alături de autorii primei opinii, că datorită poziţio
nării textului art. 17, la dispoziţii speciale, după cele ce vizează
competenţa, este de netăgăduit că voinţa legiuitorului a fost cea de a
deroga de la regulile expuse anterior, în aceste situaţii stricte, indife
rent de conţinutul imperativ sau dispozitiv al normei, tocmai pentru o
mai bună şi unitară soluţionare a cauzelor. Bineînţeles însă că pentru
a curma orice discuţii, rămase în prezent cu valoare numai în ceea ce
priveşte competenţa teritorială absolută, ar fi benefică intervenţia
legiuitorului, cu atât mai mult cu cât se preconizează constituirea
unor serii de tribunale specializate pe anumite domenii, autonome, iar
disputa ar putea să reînvie şi în aceste cazuri.
11. Leş , op. cit., p. 214; G. Porumb, op. cit., voi. I, p. 276; Gh. Comănită,
op. cit., p. 42-43.
Capitolul III
Participanţii la procesul d e partaj
Secţiunea 1. Părţile în procesul de partaj
623. Având în vedere specificul proprietăţii devălmaşe, în acţiu

nea de partaj a bunurilor comune părţile sunt cei doi soţi. Legitimare
procesuală activă are oricare dintre soţi, respectiv cel ce doreşte să
pună capăt comunităţii de bunuri la desfacerea căsătoriei, iar calitate
procesuală pasivă are întotdeauna celălalt soţ. Dreptul de acţiune al
soţilor are un caracter personal şi nu poate fi pornit decât de aceştia.1
Tot datorită caracterului personal al acestei acţiuni, în cazul decesului
unuia dintre soţi, judecata nu poate continua între soţul supravieţuitor
şi alţi moştenitori ai soţului decedat.2 Soluţia oferită de practică în
acest caz este de închidere a dosarului sau de respingere a acţiunii ca
rămasă fară obiect.3
Considerăm că în lumina art. 45 C. proc. civ., dacă unul dintre soţi
este pus sub interdicţie sau este dispărut, pentru apărarea drepturilor
şi intereselor sale poate avea legitimare procesuală activă şi procu
rorul.
De asemenea, poate pomi procesul de partaj, în ciuda caracterului
său strict personal, şi tutorele soţului pus sub interdicţie, întrucât
acesta acţionează în numele soţului interzis şi nu în nume propriu.
11.P. Filipescu, op. cit., p. 158. Chiar dacă face referire în acest pasaj
la împărţeala bunurilor comune pentru motive temeinice în timpul căsă
toriei, susţinerea este valabilă şi pentru partajul introdus după desfacerea
căsătoriei sau concomitent cu aceasta.
2 Trib. pop. raional Ciuc, sentinţa civilă nr. 1738/1995 în I. Mihuţă,
Al. Lesviodax, op. cit., p. 47.
3 A se vedea în sensul acestei opinii: I. Filipescu, op. cit., p. 158 şi
nota 4 de la această pagină, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 549 şi nota 249 de la
această pagină; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2947/1973 în I. Mihută,
op. cit., p. 29.
III. Participanţii la procesul de partaj 321
624. Şi partajul bunurilor comune ale soţilor dă naştere la o jude

cată dublă (iudicium duplex) pârâtul fiind şi el considerat ca şi recla
mant, acesta putând obţine, chiar în lipsa unei cereri reconvenţionale,
„condamnarea” reclamantului iniţial.1
Datorită faptului că soţii pot achiziţiona pe parcursul căsătoriei
bunuri în coproprietate cu alte persoane şi la partajul bunurilor
comune este posibilă incidenţa instituţiei coparticipării procesuale,
atât activă cât şi pasivă, soţul care porneşte acţiunea fiind obligat, în
principiu, să cheme în judecată şi ceilalţi coproprietari. Chemarea lor
însă nu este obligatorie întrucât soţii pot urmări doar să-ţi stabilească
cotele proprii din bunul supus împărţelii fără a urmări să iasă din
indiviziune.
Pot exista chiar situaţii în care ambii soţi să aibă calitatea de pârât,
atunci când acţiunea de partaj este pornită de creditorul unuia dintre
foştii soţi, după desfacerea căsătoriei, dar înainte de partajarea bunu
rilor comune.
Secţiunea 2. Participarea terţilor

în procesul de partaj
625. In ce priveşte participarea terţilor în procesele de parta

jare a bunurilor comune ale soţilor considerăm că aceasta este posi
bilă, dacă aceştia justifică un interes,2 cu precizările care urmează.
Intervenţia voluntară atât cea principală cât şi cea accesorie sunt
posibile. Prin aceste cereri terţul intervenient urmăreşte realizarea sau
conservarea unui drept al său ori sprijină apărările uneia dintre părţi.
Au interes în promovarea unei astfel de cereri persoanele care
sunt coproprietare împreună cu soţii asupra unui bun, creditorii perso
nali ori comuni ai soţilor, precum şi terţii care susţin existenţa unui
drept unic de proprietate asupra unui bun introdus de soţi sau numai
de unul dintre ei în masa bunurilor comune.
Cererea de intervenţie principală va fi făcută în condiţiile cererii de
chemare în judecată, conform prevederilor art. 50 alin. (1) C. proc. civ.,
1 Această particularitate se manifestă şi pe planul cheltuielilor de

judecată ce vor fi, în principiu, compensate.
2/. Leş, op. cit., p. 769.
cu precizarea că aceasta va trebui să îndeplinească şi celelalte cerinţe

specifice cererii de partaj.
626. Au existat discuţii legate de termenul până Ia care se poate
introduce cererea de intervenţie în interes propriu, prin corelarea
prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. cu reglementările
Potrivit regulii comune cererea de intervenţie se poate introduce
numai înaintea primei instanţe şi numai înainte de închiderea dezbate
rilor, în mod excepţional putându-se face, cu acordul tuturor părţilor,
direct în apel. Dezbaterile avute în vedere de textul legal sunt cele ce
preced hotărârea finală.1
627. în procesele de partaj, înaintea hotărârii asupra fondului se
pronunţă încheierea de admitere în principiu prin care se stabilesc
de fapt elementele esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv masa
bunurilor comune, cota parte cuvenită fiecărui soţ şi creanţele comune.
Practica judecătorească a statuat iniţial că intervenţia principală
poate fi făcută numai anterior pronunţării încheierii de admitere în
principiu2, Tribunalul Suprem fiind cel ce a tranşat disputa în sensul
admisibilităţii intervenţiei până la închiderea dezbaterilor ce preced
fondul.3 Relativ recent Curtea Supremă de Justiţie a revenit asupra
propriei practici pronunţând o decizie prin care a arătat că cererea de
intervenţie în interes propriu nu se mai poate introduce după darea
încheierii de admitere în principiu „în măsura în care se referă la
chestiuni asupra cărora s-a statuat prin această încheiere”4 Doctrina a
rămas consecventă fostei soluţii criticând acest nou punct de vedere
prin prisma neobservării de către instanţa supremă a posibilităţii
pronunţării unei încheieri suplimentare.5
1 Pentru un punct de vedere în acest sens a se vedea Culegerea de

decizii a Tribunalului Suprem, 1967, decizia civilă 1357/1967, p. 285.
2 Trib. jud. Baia Mare, sentinţa civilă nr. 62/1949, în J.N. nr. 9/1949,
p. 140.
p. 151-152.
4 C.S.J., decizia civilă nr. 1212/1991, Revista Dreptul nr. 1/1992,
p. 103.
5 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. I, p. 326, nota de subsol 87; I. L eş ,
op. cit., p. 775; Gh. Comăniţă, op. cit., p. 62.
III. Participanţii la procesul de partaj 323
Apariţia art. 6737 considerăm că a pus capăt oricărei contradicţii

întrucât prevede posibilitatea instanţei ca după pronunţarea încheierii
de admitere în principiu, dar anterior pronunţării hotărârii finale, să
dea o nouă încheiere de admitere în principiu, însă în cazuri limitativ
prevăzute în textul de lege, ceea ce conduce la ideea de netăgăduit că
este posibilă introducerea unei cereri de intervenţie în interes propriu
până înainte de închiderea dezbaterilor. Asupra elementelor specifice
acestei încheieri ne vom referi în secţiunea dedicată ei.
628. In ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie aceasta
poate fi introdusă în condiţiile art. 51 C. proc. civ, în faţa primei
instanţe, în apel sau direct în recurs, ea fiind în esenţă o simplă apă
rare în favoarea părţii pentru care se intervine şi trebuind să îndepli
nească condiţiile de formă prevăzute de art. 82 C. proc. civ., în lipsa
unor dispoziţii exprese referitoare la forma sa, aşa cum există pentru
cererea de intervenţie în interes propriu.
Formele de intervenţie forţată prin care terţii pot participa la
partajul bunurilor comune sunt şi ele admisibile, cu aceeaşi condiţio
nare a justificării interesului.
629. Chemarea în judecată a altor persoane poate fi folosită în
cazul în care s-a omis prin cererea introductivă de instanţă indicarea
unui coindivizar, deşi, de principiu, această instituţie nu poate aduce
o modificare a cererii de chemare în judecată cu încălcarea art. 132
C. proc. civ. Doctrina a susţinut însă că într-o acţiune de ieşire din
indiviziune oricare dintre părţi poate solicita introducerea în proces şi
a celorlalţi coindivizări în condiţiile art. 57 C. proc. civ.,’ din moment
ce se introduce în proces o persoană care poate formula pretenţii în
legătură cu cererea principală.
630. Plecând de la caracterul de iudicium duplex al procesului de
partaj s-a pus problema termenului până la care poate fi formulată
o astfel de cerere având în vedere că art. 57 alin. (2) şi (3) prevede că
.cererea făcută de pârât se depune odată cu întâmpinarea sau când
întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţi
şare, iar cererea reclamantului se depune cel mai târziu până la închi
derea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Intr-o opinie s-a consi
derat că având în vedere acest caracter al partajului şi pârâtul poate
depune cererea ca şi reclamantul până înainte de închiderea dezba
1I. Leş, op. cit., p. 768; Gh. Comăniţă op. cit., p. 65.
324 Titlul III, Partajul bunurilor com une ale soţilor
terilor având în vedere că părţile au dublă calitate de pârât şi recla

mant.1
Soluţia propusă este îndrăzneaţă însă se pune întrebarea până unde
pot fi împinse consecinţele acestui caracter al partajului. „Condam
narea” reclamantului în lipsa unei cereri reconvenţionale şi compen
sarea cheltuielilor de judecată îşi găsesc izvorul în modalitatea
dreptului de proprietate şi în textele de lege care reglementează
expres modul de acordare a cheltuielilor ocazionate de proces, în
acest din urmă caz neputându-se compensa în totalitate cheltuielile ci
numai proporţional cu cota de proprietate şi avându-se în vedere
partea care le-a avansat. De aici până la încălcarea unor termene
imperativ prevăzute de lege pentru efectuarea unor acte de procedură
este însă o distanţă pe care nu credem că simplul caracter de iudicium
duplex îl poate acoperi.
Ne raliem însă părerii autorului sus-menţionat în ceea ce priveşte
admisibilitatea din partea reclamantului de a formula o astfel de
cerere şi după pronunţarea încheierii de admitere în principiu, întrucât
art. 58 C. proc. civ. dispune că cel chemat în judecată dobândeşte
calitatea de intervenient în interes propriu.2
631. Chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului, ca
forme de participare a terţilor în proces, pot fi şi ele principial
posibile atunci când, de exemplu soţii codevălmaşi sunt în pericol de
a fi evinşi de un alt coproprietar sau când soţul pârât ori alt coindivi-
zar cu soţii deţine un lucru pentru altul şi se pune în discuţie titularul
dreptului de proprietate.
1 Gh. Comăniţă, op. cit., p. 66.

2 Idem, p. 66.
Capitolul IV
Sesizarea instanţei
Secţiunea 1. Cuprinsul cererii de partaj
632. In procesul de partajare a bunurilor comune ale soţilor cere

rea de chemare în judecată va cuprinde pe lângă elementele prevăzute
în art. 112 C. proc. civ. şi elementele specifice cerute de art. 6732
C. proc. civ. Aceste elemente specifice se vor regăsi în cerere chiar
dacă este introdusă pe care accesorie, ca un capăt distinct al unei
acţiuni de divorţ sau este introdusă pe cale incidentală printr-o
contestaţie la executare.
Analizarea cererii o vom face în continuare pornind de la art. 112
C. proc. civ. şi incluzând cerinţele specifice din art. 6732 C. proc. civ.
633. In consecinţă, cererea de partaj va cuprinde:
- n u m ele , d o m iciliu l sau reşedinţa părţilo r, adică numele şi
domiciliul ori reşedinţa celor doi soţi sau foşti soţi sau aşa cum se
defineşte în norma specială „persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala”.
Dacă reclamantul are domiciliul în străinătate este obligat să îşi
aleagă un domiciliu în România, unde i se vor comunica toate actele
de procedură.
Mai rar întâlnită în practică, este însă posibilă şi chemarea în
judecată a unor persoane juridice, de exemplu coproprietari asupra
unui imobil, caz în care va trebui ca acestea să fie individualizate prin
denumirea şi sediul lor, numărul de înmatriculare în registrul comer
ţului sau numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar.
Toate aceste menţiuni au ca scop identificarea părţilor din proces,
stabilirea locurilor unde se vor. comunica actele de procedură şi, în
ceea ce priveşte domiciliul sau reşedinţa, verificarea competenţei teri
toriale a instanţei, atunci când ea este cârmuită de norme imperative.
Această cerinţă rezultă din combinarea art. 112 alin. (1) pct. 1
C. proc. civ. cu art. 6732.
634. - numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar

în cazul reprezentării p rin avocat num ele acestuia şi sediul profesional ;
Menţiunea aceasta se impune numai în situaţia în care cel ce
introduce acţiunea nu stă în proces în nume propriu ci acţionează ca
mandatar al unuia dintre codevălmaşi care este titularul dreptului.
Este necesar să facem câteva precizări după cum cererea este intro
dusă pe cale principală, ori este o cerere accesorie sau incidentală.
La acţiunea de partaj introdusă pe cale principală sau incidentală
reprezentarea codevălmaşului este întotdeauna posibilă întrucât vorbim
de drepturile patrimoniale ale persoanei fizice şi în privinţa acestor
drepturi nu există limitări legate de reprezentare, înscriindu-ne astfel
în norma generală cuprinsă în art. 67 alin. (1) C. proc. civ. care
stipulează că părţile îşi pot exercita drepturile procesuale personal sau
prin mandatar.
în cazul introducerii acţiunii de partaj ca şi capăt accesoriu de
cerere în procesul de divorţ problema este diferită şi nuanţată. După
cum am arătat în capitolul destinat reprezentării părţilor în procesele
de divorţ, art. 614 C. proc. civ. induce obligativitatea prezenţei per
sonale a soţilor în faţa instanţelor de fond. Aşa fiind, datorită
caracterului accesoriu al cererii de împărţeală a bunurilor comune,
acţiunea nu va putea fi introdusă de un reprezentant al soţului ce
solicită desfacerea căsătoriei decât în cazurile expres şi limitativ
prevăzute în acest articol, respectiv dacă soţul execută o pedeapsă
privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub
interdicţie sau are reşedinţa în străinătate.
Justificarea calităţii de reprezentant se depune odată cu cererea de
chemare în judecată. Lipsa dovezii calităţii de reprezentant poate
duce la anularea cererii în condiţiile art. 161 alin. (2) C. proc. civ.,
după ce instanţa a acordat un termen pentru complinirea acestei lipse.
635. — obiectul cererii ş i valoarea lui, după p reţu irea recla
m antului, atunci câ n d p reţu irea este cu putinţă;
în cazul special de care ne ocupăm obiectul cererii îl constituie
împărţirea bunurilor comune ale soţilor. In consecinţă, conform
art. 112 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 6732 C. proc. civ. reclamantul
va trebui să indice toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor,
locul în care acestea se află şi persoana care le deţine sau le admi
nistrează. De asemenea el va trebui să indice cota sa de contribuţie la
dobândirea bunurilor comune.1

IV. Sesizarea instanţei 327
Odată cu indicarea bunurilor se pot preciza şi fructele care se

solicită a fi partajate. Partajarea fructelor poate fi cerută şi ulterior
însă in limita termenului de prescripţie.
Evaluarea bunurilor prin cererea de chemare în judecată are
importanţă pentru stabilirea cuantumului taxei de timbru în cazul în
care se solicită de către unul dintre codevălmaşi stabilirea unei cote
mai mari de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.
Indicarea locului situării bunurilor are o dublă funcţionalitate
întrucât instanţa va putea să-şi stabilească competenţa teritorială exclu
sivă, dacă în masa bunurilor se află un imobil şi cererea a fost introdusă
pe cale principală, şi va putea să indice expertului, în condiţiile în care
este necesar un raport de identificare şi evaluare, locul sau locurile în
care acesta va trebui să se deplaseze pentru efectuarea lucrării.
In fine, arătarea persoanei care deţine sau administrează bunul
este necesară pentru a se stabili prin hotărâre cine va fi obligat la
predarea bunurilor ce nu fac parte din lotul său şi pentru a indica exper
tului cui să se adreseze pentru a putea identifica şi evalua bunul. S-a
decis' că instanţele au obligaţia de a stabili care dintre soţi au în posesie
bunurile sau parte din aceste bunuri, nefiind întemeiată susţinerea că
acest lucru poate fi clarificat ulterior, pe calea unei contestaţii la exe
cutare, întrucât s-ar ajunge la tergiversarea executării hotărârii şi preju
dicierea intereselor părţii care nu se află în posesia bunurilor.
636. —m otivele de fa p t şi de drept p e care se întem eiază cererea;
în această parte a cererii de chemare în judecată, reclamantul,
trebuie să arate împrejurările care l-au determinat să introducă cererea
de chemare în judecată, titlul pe baza căruia se cere împărţeala şi
temeiul juridic al cererii sale.
Starea de fapt poate consta în existenţa unei hotărâri de divorţ
irevocabile, a unor motive temeinice de partaj în timpul căsătoriei, a
unor motive de desfacerea a căsătoriei, când este capăt accesoriu la
divorţ, sau a unor motive de încălcare a dreptului de proprietate când
ne aflăm în faţa unei contestaţii la executare.
Titlul în baza căruia se solicită partajarea îl constituie art. 30
C. fam., iar temeiul juridic al acţiunii îl constituie art. 728 C. civ.
combinat cu art. 36 alin. (1) sau (2) C. fam. ori art. 4001 C. proc. civ.
1 Curtea de Apel Bacău, decizia civilă nr. 204/1995, în Jurisprudenta

1995, p. 27.
Bineînţeles că în orice situaţie descrisă mai sus ne vom afla procedura

de judecată va urma prevederile art. 6731- 673‘4 C. proc. civ.
637. - arătarea dovezilor p e care se sprijină fieca re capăt de cerere;
Reclamantul va trebui ca în procesul de împărţeală a bunurilor
comune să facă în primul rând dovada datei încheierii căsătoriei,
depunând o copie a certificatului de căsătorie şi, dacă partajul se soli
cită după desfacerea căsătoriei, o copie a hotărârii de divorţ, cu menţiu
nea că este irevocabilă. De asemenea, se vor depune înscrisurile care să
ateste data dobândirii bunurilor, iar pentru bunurile imobile, în măsura
în care ne aflăm în regiunile cu carte funciară, un extras de carte funcia
ră sau o adeverinţă de pe rolul registrului de transcripţiuni-inscripţiuni,
un extras de carte funciară provizorie sau contractul notarial de dobân
dire a imobilului. Având în vedere că Legea nr. 7/1996 privind cadastrul
şi publicitatea imobiliară a intrat relativ de curând în vigoare, iar
bunurile imobile pot fi dobândite de soţi cu mult timp înainte de această
dată, dovada proprietăţii imobilului se va face cu înscrisul încheiat în
forma sa legală la data dobândirii.
Toate înscrisurile se vor depune, conform normei generale, în copii
certificate de reclamant, de regulă în două exemplare, unul pentru
instanţă şi unul pentru codevălmaş, iar în situaţiile în care mai există
şi alţi coproprietari în afara soţilor, se vor depune atâtea exemplare
cât să poată fi înmânată câte una fiecărei părţi. înscrisurile într-o
limbă străină sau cu litere vechi se vor depune în copii traduse sau în
copii cu litere latine certificate de reclamant.
Proba cu martori se va solicita cu indicarea numelor şi adreselor
acestora, iar la proba cu interogatoriu se va solicita prezenţa perso
nală a pârâului.
638. - sem nătura.
Potrivit art. 133 C. proc. civ. lipsa semnăturii se sancţionează cu
nulitatea. Alineatul (2) al acestui articol prevede însă că lipsa se poate
împlini în tot cursul judecăţii. Când invocarea acestei lipse se face de
către pârât, iar reclamantul este prezent acesta va fi pus să semneze
de îndată, iar dacă nu este prezent va fi citat cu menţiunea de a se
înfăţişa la termenul următor în vederea semnării cererii.
639. Este de remarcat că în ceea ce priveşte sesizarea instanţei
pentru partajarea bunurilor comune ale soţilor în alte legislaţii există
prevederi speciale care urmează formele de divorţ reglementate,
încurajând partajarea bunurilor comune concomitent cu pronunţarea
desfacerii căsătoriei şi pe cât posibil pe cale amiabilă.
Astfel, în Franţa, considerându-se că odată introdus divorţul exis

tenţa căsătoriei devine virtuală, părţile au posibilitatea de a depune
odată cu cererea de desfacere a căsătoriei o cerere de partaj total sau
parţial a bunurilor comune, însă convenţia lor trebuie să îmbrace forma
unui act notarial, cerinţă subliniată de mai multe ori de Curtea de Casa
ţie a Franţei.1 Raţiunea acestei cerinţe este dată de faptul că un atare act
este important şi complex, iar părţile trebuie să fie lămurite asupra con
secinţelor patrimoniale de către un notar. In măsura în care ne aflăm în
faţa unei forme de divorţ care presupune un control judiciar din partea
judecătorului, cum este cazul divorţului prin cerere comună, actul prin
care părţile propun partajarea bunurilor comune poate să nu îmbrace
forma notarială, fiind suficient un înscris sub semnătură privată.2
Ca şi în dreptul nostru, şi în dreptul francez este posibilă parta
jarea bunurilor comune după desfacerea căsătoriei, iar cererea de
partaj poate fi făcută de oricare dintre foştii soţi, ca orice cerere de
chemare în judecată, dar poate să îmbrace şi forma unei aşa numite
„cereri colective”.3 Această a doua modalitate este utilizată atunci
când ambii soţi sunt de acord cu partajarea bunurilor comune, dar nu
şi cu maniera de partajare, iar din punct de vedere procedural, cererea
se adresează tribunalului, care va desemna un notar însărcinat cu
efectuarea operaţiunilor de partaj, şi un judecător - comisar, care va
face un raport către instanţă cu privire la munca notarului.4 Cererea
de partaj cuprinde aceleaşi elemente ca şi cele enumerate mai sus în
cadrul dreptului nostru.
640. Din perspectiva dreptului englez5 cererea de partajare a
bunurilor comune este cel mai adesea o cerere accesorie celei de
desfacere a căsătoriei, datorită implicaţiilor pe care le-ar avea asupra
proprietăţii o nouă căsătorie încheiată anterior partajării, precum şi
datorită faptului că lipsa unei astfel e cereri poate fi imputată, ca
neglijenţă, avocatului. Deşi este o cerere accesorie ea nu poate fi
inclusă în cuprinsul cererii de divorţ, aşa cum se întâmplă în dreptul
nostru, ci va trebui ataşată o cerere separată acesteia, pe un formular
1J. Flour, G. Champenois, Les regimes matrimoniaux, Ed. Armând

Colin, Paris, 1995, p. 417.
2 Idem, p. 418.
3 Idem, p. 522.
4 Idem, p. 523.
5R. Blomfield, Ii. Brooks, op. cit., p. 71-78.
special, cuprinzând toate elementele necesare identificării bunurilor,

inclusiv datele de identificare ale bunurilor imobile şi sarcinile pe
care acestea le au, cum ar fi ipotecile.
O prevedere aparte constă în faptul că această cerere accesorie
poate fi formulată de părţi nu numai odată cu depunerea cererii de
divorţ, ci pe tot parcursul primei faze a procesului, până la pronunţarea
hotărârii nedefinitive, aşa numitul „decree nisi” analizat mai sus. Si
această cerere accesorie trebuie semnată de parte personal sau de
avocatul acesteia, în măsura în care beneficiază de asistenţă judiciară.
641. în dreptul italian1 partajul bunurilor comune se realizează, de
regulă, după desfacerea căsătoriei, prin cerere separată, singurul caz în
care partajul este obligatoriu de realizat concomitent cu desfacerea
căsătoriei, fiind capăt accesoriu şi obligatoriu de cerere, referindu-se la
forma de desfacere a căsătoriei prin cerere comună.
642. Cererile de partaj se timbrează cu o taxă judiciară fixă de 19 lei,

conform art. 3 lit. c) din Legea 146/1997, astfel cum a fost actualizată
prin H.G. nr. 1514/2006, şi cu timbru judiciar de 0,30 lei.
în măsura în care una dintre părţi contestă bunurile de împărţit,
valoarea acestora, drepturile ori mărimea drepturilor codevălmaşilor
taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar se datorează la valoarea
contestată. Cel ce va fi obligat să plătească această taxă este cel care
contestă, indiferent dacă este reclamantul sau pârâtul, conform art. 7
din Normele metodologice nr. 760/C/1999 pentru aplicarea Legii
nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Prin această reglementare legală se instituie o excepţie de la
regula conform căreia taxa judiciară în cererile de partaj este fixă,
trecându-se în domeniul taxei proporţionale şi pe tranşe.
643. în literatura de specialitate2 s-au ridicat obiecţii cu privire la
precizarea din art. 7 al Normelor metodologice. Problema care se
pune este cum poate fi calificat ca titular al cererii cel care nu a
formulat nicio cerere şi care se limitează la a contesta cele solicitate
1A.M. Busca, op. cit., p. 71.

de reclamant, iar dacă cel care contestă primeşte această calificare

cum se rezolvă problema anulării acţiunii în cazul neîndeplinirii
obligaţiei de timbraj sau a îndeplinirii sale parţiale. S-a considerat că
ar fi absurd să anulezi acţiunea principală pentru neîndeplinirea obli
gaţiei de plată a pârâtului şi că această prevedere este incidenţă numai
în cazul în care pârâtul formulează o cerere reconvenţională, altfel
s-ar înfrânge prin norme metodologice prevederile legii.
Prin prisma art. 1 din Legea nr. 146/1997 pare într-adevăr o încăl
care a principiului potrivit căruia titularul acţiunii este cel obligat la
plata taxei judiciare de timbru. Nu este mai puţin adevărat însă, că
precizarea din Normele metodologice se bazează pe prevederile art. 3
alin. (2) lit. c) alin. (2) din textul legii, care face referire la titularul
cererii prin care se contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora
sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor.
Considerăm că situaţia „conflictuală” este una falsă, ea găsindu-şi
rezolvarea în calificarea unei astfel de cereri. în procesul civil pârâtul
poate adopta o poziţie pasivă, mărginindu-se să se apere faţă de
pretenţiile reclamantului, prezentându-şi în întâmpinare apărările sale.
El poate însă să adopte şi o poziţie agresivă introducând o cerere
reconvenţională atunci când are pretenţii în legătură cu cererea
reclamantului. Calificarea cererii sale ca fiind întâmpinare sau recon
venţională nu depinde numai de titulatura pe care pârâtul i-o acordă ci
şi de conţinutul ei.1 Instanţa este obligată ca, ori de câte ori observă o
neconcordanţă între denumirea cererii şi conţinutul ei, să o pună în
discuţia părţilor şi să îi dea calificarea corectă. Dacă pârâtul contestă
bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea
drepturilor coproprietarilor, nu putem considera câ ne aflăm în pre
zenţa unei întâmpinări ci cererea îmbracă forma unei reconvenţionale,
iar cererea reconvenţională se timbrează ca şi acţiunea.2
în condiţiile în care ne aflăm în prezenţa unei contestări din partea
pârâtului, cu privire la elementele de mai sus, îh literatura juridică3
s-a exprimat şi opinia potrivit căreia taxa se datorează proporţional cu
1A se vedea în acelaşi sens G.A. Năsui, Timbrarea cererii de partaj,

în Dreptul nr. 2/2005, p. 100.
2 Art. 10 din Legea nr. 146/1997.
3 D. Lupaşcu, Legislaţia taxelor de timbru şi a timbrului judiciar
aplicabilă la instanţele judecătoreşti şi la birourile notarilor publici
(comentată şi adnotată), Ed. AII Bucureşti, 1996, p. 138; O. Gădei, Notă,
înR.R.D. nr. 7/1974, p. 45.
cota ce se cuvine reclamantului, iar nu raportat la valoarea întregii

mase contestate, ceea ce şi din punctul nostru de vedere este mai
apropiat de caracterul de revendicare recunoscut unei astfel de cereri.1
644. în legătură cu taxa de timbru mai trebuie să facem menţiunea
că potrivit art. 5 alin. (2) din Normelor metodologice nr. 760/C/1999,
dacă instanţa apreciază că valoarea indicată de reclamant şi însuşită
de pârât este vădit derizorie, evaluarea bunurilor supuse împărţelii se
va face prin expertiză dispusă din oficiu, taxa calculându-se la această
valoare.
Secţiunea 3. Depunerea cererii
645. Cererea de chemare în judecată se va depune la instanţa com

petentă să judece partajul. Depunerea cererii se poate face personal de
către reclamant sau de către reprezentantul acestuia ori se poate
trimite prin poştă.
Indiferent de modul în care cererea ajunge la instanţă, în virtutea
art. 114 C. proc. civ., preşedintele instanţei sau judecătorul care îl înlo
cuieşte este obligat să verifice dacă aceasta îndeplineşte condiţiile
cerute de lege. în consecinţă, cererea se va analiza atât din punct de
vedere al îndeplinirii prevederilor art. 112 C. proc. civ. cât şi al preve
derilor art. 6732 C. proc. civ. Dacă este cazul, reclamantului i se va
pune în vedere să îşi completeze sau să îşi modifice cererea şi să depu
nă înscrisurile pe care se sprijină în dovedirea acţiunii şi pe care le-a
invocat în cuprinsul acesteia, în numărul de exemplare necesar pentru
instanţă şi celelalte părţi din proces. In orice caz, fiind în faţa unei
cereri de partaj a bunurilor comune, reclamantul va fi obligat să depună
copia certificatului de căsătorie şi, eventual, a hotărârii de divorţ.
646. Com pletarea cererii cunoaşte două proceduri, prevăzute în
art. 114 alin. (2) C. proc. civ., după cum reclamantul este prezent sau nu.
Reclamantului prezent i se va solicita să completeze cererea ime
diat şi numai în cazul în care acest lucru nu este posibil i se va acorda
un termen scurt pentru completare, după înregistrarea cererii aşa cum
a fost formulată iniţial.

Dacă reclamantul a trimis cererea prin poştă aceasta va fi înre

gistrată în forma primită şi i se vor comunica acestuia lipsurile ei, cu
menţiunea de a fi remediate până la termenul acordat. La cerere va fi
ataşat şi plicul cu data ştampilei poştei
In ambele cazuri, reclamantului i se va atrage atenţia că neconfor-
marea sa cu privire la modificarea sau completarea cererii de chemare
în judecată în termenul acordat va atrage suspendarea judecăţii în
condiţiile art. 155’ C. proc. civ.
647. După cum am văzut, în general, pentru completarea sau modi
ficarea cererii reclamantului i se va acorda un termen cu „ameninţarea”
suspendării cauzei în caz de neconformare. Această suspendare,
potrivit art. 114 alin. (4) C. proc. civ., va fi pronunţată în condiţiile
procedurii necontencioase cuprinse în art. 339 C. proc. civ. Procedura
se aplică atunci când legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea
unor măsuri cu caracter necontencios. în aceste cazuri, preşedintele se
pronunţă prin încheiere, în termen de 3 zile de la primirea cererii.
Apelul împotriva încheierii pronunţate de preşedintele judecătoriei,
pentru că numai despre el poate fi vorba în procesele de împărţeală, va
fi judecat de tribunal, iar recursul împotriva deciziei pronunţate de
tribunal va fi judecat de curtea de apel, având în vedere art. 339
alin. (3) C. proc. civ combinat cu art. 3 pct. 2 1 C. proc. civ.
648. Datorită modificărilor continue, parţiale şi neunitare a codu
lui de procedură civilă între art. 114 şi art. 339 C. proc. civ. au apărut
neconcordanţe.
Articolul 339 se referă expres la cazul în care legea dă în compe
tenţa preşedintelui instanţei anumite proceduri necontencioase, adică
are o prevedere legată de competenţa exclusivă a judecătorului care
îndeplineşte funcţia de preşedinte, iar art. 114 prevede că atribuţiile
preşedintelui instanţei din acest articol pot fi delegate unui alt jude
cător. Se poate înţelege astfel fie că cererea poate fi primită şi de
altcineva decât preşedintele instanţei, dar încheierea de suspendare va
fi pronunţată numai de preşedintele instanţei, fie că numai în con
diţiile art. 114 raportat la art. 339 prin preşedintele instanţei se. va
înţelege şi judecătorul delegat de acesta, ceea ce va face aplicabile
competenţele speciale din căile de atac.
Dilema se adânceşte şi mai tare când lecturăm art. 1551C. proc. civ.
din care se desprinde că instanţa, printre alte ipoteze prevăzute numai
aici, poate suspenda judecata când „desfăşurarea normală a proce
sului este împiedicată din vina părţii reclamante prin neîndeplinirea
obligaţiilor (...) stabilite la primirea cererii de chemare în judecată”,

ceea ce duce la concluzia că dispoziţia cuprinsă în art. 114 alin. (4) nu
este imperativă, preşedintele putând fixa termen direct în şedinţă
publică, urmând ca instanţa să soluţioneze neconformarea recla
mantului.
în doctrină1 s-au analizat de altfel aceste prevederi şi s-a ajuns la
concluzia că termenul fixat pentru completarea sau modificarea
cererii de chemare în judecată nu trebuie confundat cu primul termen
de judecată, care va fi acordat numai după întregirea cererii de către
reclamant. S-a arătat însă că, deşi este posibilă, suspendarea ea este
facultativă aşa încât preşedintele va putea fixa direct sau ulterior
termen de judecată, chiar fară îndeplinirea obligaţiilor ce i-au fost
impuse reclamantului, urmând ca instanţa de judecată să procedeze la
o eventuală suspendare în temeiul art. 155] C. proc. civ.
Dacă modificarea art. 114 a fost realizată tocmai pentru ca în faţa
completului de judecată să ajungă numai cereri faţă de care se poate
păşi la judecată, prevederea din art. 1551, ce conduc la considerarea
suspendării din alin. (4) al art. 114 ca facultativă, fac ca acest lucru să
îşi piardă finalitatea.
Ar fi de dorit ca pe viitor legiuitorul să adopte o atitudine mai
tranşantă şi să facă distincţia riguroasă dintre normele imperative şi
cele dispozitive ca şi dintre procedura contencioasă şi cea graţioasă.
Secţiunea 4. Fixarea termenului
649. Această activitate este reglementată în art. 1141 C. proc. civ.

Ea revine preşedintelui instanţei, şi chiar dacă norma legală nu
mai prevede expres, considerăm că poate fi delegată şi altui judecător
însărcinat cu primirea cererilor de chemare în judecată, cunoscut sub
denumirea de judecător de serviciu.
Fixarea termenului se va face de îndată ce preşedintele va stabili
că cererea îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege. Recla
mantului prezent sau reprezentantului acestuia i se va da termenul în
cunoştinţă, sub semnătură. Celelalte părţi vor fi citate.
650. Cu privire la reglementările cuprinse în codul de procedură
civilă este de făcut o observaţie de actualitate. Prin Legea nr. 304/2004
1 V.M. Ciobănit, G. Boroi, op. cit., p. 193.

astfel cum a fost modificată, s-a introdus principiul distribuirii

aleatorii a cauzelor pe completele de judecată. Modul în care acest
principiu se aplică, şi care este reglementat în regulamentul de funcţio
nare al instanţelor şi parchetelor, adoptat de Consiliul Superior al
Magistraturii, face nefuncţională instituţia dării termenului în cunoş
tinţă la primirea cererii de chemare în judecată, de cele mai multe ori
datorită faptului că judecătorul de serviciu nu are alături grefierul însăr
cinat cu distribuirea aleatorie a cauzelor şi nici echipamentul tehnic
necesar. Dacă aceste inconveniente vor fi depăşite, considerăm că este
posibil şi nu foarte greu să facem din nou funcţională această instituţie.
651. Deşi legea nu face vorbire expres, în cazul în care cererea a
fost trimisă prin poştă, reclamantului i se va aduce la cunoştinţă
termenul prin citaţie, ca şi celorlalte părţi.
Pârâtului i se vor comunica odată cu citaţia şi copii ale cererii de
chemare în judecată şi ale celorlalte înscrisuri depuse de reclamant.
De asemenea, odată cu citarea pârâtului i se va pune în vedere
că are obligaţia de a depune întâmpinare cel mai târziu cu 5 zile
înainte de termenul fixat pentru judecată, iar dacă acesta locuieşte în
străinătate va fi informat că are obligaţia să îşi aleagă un domiciliu în
România unde i se vor face toate comunicările privind procesul.
Sancţiunea nerespectării obligaţiei de alegere a domiciliului în
România va consta în efectuarea comunicării actelor de procedură
următoare, nu conform legislaţiei interne de adoptare a convenţiilor
internaţionale prin procedurile reglementate acolo, ci prin scrisoare
recomandată, recipisa de predare la poşta română ţinând loc de
dovadă a îndeplinirii procedurii. In recipisa de predare la poşta
română vor fi enumerate actele cate se expediază.
652. Termenul de judecată va fi fixat în aşa fel încât de la data
primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-
şi pregăti apărarea. în cazul pârâtului domiciliat în străinătate primul
termen va fi mai lung în vederea realizării procedurii de citare şi
retumării dovezii.
653. Odată cu fixarea termenului, pentru urgentarea judecăţii,
preşedintele va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu,
dacă această probă a fost solicitată, si va lua orice alte măsuri
necesare în vederea administrării probelor, însă sub rezerva dezbaterii
lor la prima zi de înfăţişare.
654. în fine, alin. (6) al acestui articol prevede expres că preşedin

tele va putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigură
torii, în cazul partajului bunurilor comune măsura sechestrului judi
ciar, precum şi măsuri de asigurarea dovezilor sau pentru constatarea
unei situaţii de fapt. Acestea vor putea fi însă soluţionate numai în
măsura în care au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată
sau printr-o cerere separată concomitentă şi numai în măsura în care
se face dovada utilităţii şi necesităţii ei.1
Secţiunea 5. Citarea
655. în procesele de partaj a bunurilor comune ale soţilor citarea

se va îndeplini în conformitate cu prevederile generale cuprinse în
art. 85-100 C. proc. civ.
Când reclamantul afirmă în faţa instanţei că nu cunoaşte domi
ciliul pârâtului deşi a făcut toate demersurile ce i-au stat în putinţă,
preşedintele instanţei va dispune citarea prin publicitate. Aceasta se
realizează prin afişarea citaţiei la uşa instanţei, prin publicarea în
Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Ulti
mele două ipoteze de citare sunt folosite numai în măsura în care
preşedintele instanţei care primeşte cererea sau preşedintele comple
tului de judecată consideră că o asemenea măsură este necesară.
Pentru a asigura o publicitate cât mai lărgită în vederea îndeplinirii
finalităţii citării prin publicitate, care este încunoştinţarea părţii de
existenţa procesului, instanţele dispun citarea prin afişare la uşa
instanţei concomitent cu publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit.
De regulă, nu se dispune publicarea în Monitorul Oficial al României
întrucât această publicaţie, mai ales în ceea ce priveşte partea a III-a
are o circulaţie mai curând ocultă decât publică. Ea este distribuită
doar celor abonaţi, nu se găseşte la chioşcurile de vânzare a ziarelor şi
altor publicaţii, iar accesarea ei pe internet este condiţionată de plata
unei taxe lunare. In aceste condiţii, suntem departe de a realiza o
publicitate reală a citării, ci am putea spune dimpotrivă.
Publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit nu se face prin repro
ducerea formularelor obişnuite de citare însă cuprinde toate menţiu

p. 171.
nile specificate în art. 88 C. proc. civ., mai puţin una, cea cuprinsă la
pct. 6. Parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului nu se regăsesc
în citările din ziar, deşi cerinţa este prevăzută sub sancţiunea nulităţii
citaţiei. Cu toate acestea, în practică nu s-a invocat nulitatea citării
tocmai datorită faptului că această citare este alternativă, că este
imposibil şi oneros pentru parte sau pentru instanţă să suporte costu
rile publicării unui formular standard de citare şi pentru că citarea se
îndeplineşte şi cu această condiţie prin afişarea citaţiei la sediul
instanţei.
656. In măsura în care pârâtul locuieşte în străinătate sunt apli
cabile prevederile art. 87 pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu preve
derile art. 1141 C. proc. civ. şi ale Legii nr. 189/2004 aşa cum au fost
ele analizate la secţiunea citării din cadrul titlului II rezervat proce
durii divorţului.
Secţiunea 6. Cererea reconvenţională
657. Soţul pârât poate solicita com pletarea masei bunurilor

comune prin formularea unei cereri reconvenţionale. Aceasta va
trebui să îndeplinească toate condiţiile prevăzute pentru cererea de
chemare în judecată prin coroborarea prevederilor art. 119 alin. (2) cu
art. 112 şi 6732 C. proc. civ. Nulităţile aplicabile cererii de chemare în
judecată prevăzute în art. 133 C. proc. civ. sunt aplicabile şi cererii
reconvenţionale.
în principiu, cererea reconvenţională are un caracter facultativ,
însă la împărţeala bunurilor comune considerăm că acest caracter
păleşte în favoarea necesităţii tranşării definitive a comunităţii de
bunuri, cu atât mai mult cu cât la o solicitare de constatare a unor cote
de contribuţie diferite aprecierea trebuie făcută asupra totalităţii bunu
rilor dobândite de soţi. Cu toate acestea, aşa cum vom arăta mai jos,
pârâtul, care nu poate fi obligat la o atitudine ofensivă, are la înde
mână şi alte posibilităţi pentru completarea masei bunurilor comune,
inclusiv cereri orale1 sau indicarea lor prin întâmpinare.
1Trib. Reg. Bucureşti, decizia civilă nr. 356/1952, în J.N. nr. 1/1953,
p. 129. Instanţa a decis în acest caz că pârâtul din cadrul unei acţiuni de
ieşire din indiviziune poate cere şi oral instanţei să oblige pe reclamant să
338 Titlul iii. Partajul bunurilor com une ale soţilor
Cererea reconvenţională se va depune odată cu întâmpinarea, însă,

dacă partajul s-a solicitat pe cale accesorie în cadrul procesului de
divorţ, unde depunerea întâmpinării nu este obligatorie, ea se depune
la prima zi de înfăţişare, în conformitate cu prevederea alin. (3) al
art. 119 C. proc. civ. în cazul modificării cererii de chemare în jude
cată, pârâtul va depune reconvenţionala la termenul stabilit de
instanţă, conform prevederilor art. 119 alin. (4) C. proc. civ.
658. Nerespectarea acestor termene de către pârât, în acest caz
particular al partajului bunurilor comune, nu va putea duce însă la dis
jungerea şi judecarea ei separată, în condiţiile art. 135 C. proc. civ.,
chiar dacă reclamantul se opune.
în doctrină1 şi în jurisprudenţă' s-a stabilit că în cazul în care
cererea reconvenţională este intim legată în rezolvarea ei de cererea
introductivă de instanţă disjungerea nu este posibilă, or în cazul
partajului bunurilor comune ale soţilor acest lucru este mai mult decât
evident.
S-a decis chiar că, în virtutea rolului activ al instanţei, aceasta este
obligată să includă în masa bunurilor partajabile şi cele indicate de
părţi în faţa instanţei, chiar în lipsa modificării cererii de chemare în
judecată sau în absenţa formulării unei cereri reconvenţionale, având
în vedere că instanţa este chemată să analizeze şi să înlăture insufi
cienţele de redactare ale părţilor.3
aducă la masa de împărţit bunurile care sunt în posesia sa, dar fac parte
din masa supusă partajului.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 59; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.,
p. 202 şi 416; I.Leş, op. cit., p. 376-377.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 652/1970 în C.D. 1970, p. 241; Trib.
Suprem, decizia civilă nr. 159/1977, în C.D. 1977, p. 176; C.S.J., decizia
civilă nr. 1997/1991, în Dreptul nr. 7/1992; Trib. Bucureşti, decizia civilă
nr. 1321/1995, în Culegere de practică judiciară 1995, p. 287; C.A.
Ploieşti, decizia civilă nr. 252/1996, în Culegere de practică judiciară
sem. II 1996, p. 169; C.A. Suceava, decizia civilă nr. 1071/1999, citată în
G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p. 221.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2727/1988 în R.R.D. nr. 9-12/1989,
p. 134 şi C.A. Braşov, decizia civilă nr. 423/1994 în Culegerea de decizii
1995, p. 17.
659. In aceste condiţii este discutabilă şi opinia exprimată în

doctrină1 în sensul că depunerea cererii reconvenţionale în faza de
rejudecare este inadmisibilă, argumentată pe faptul că, într-o atare
situaţie, continuarea procesului s-ar face dincolo de cadrul stabilit
prin cererile scrise depuse iniţial şi s-ar ajunge la tergiversarea proce
sului. Atât timp cât printr-o decizie pronunţată în calea de atac s-a
dispus desfiinţarea, anularea sau casarea hotărârii anterioare, cu con
secinţa rejudecării, ne aflăm din nou în prima fază procesuală care
permite părţilor să formuleze cereri de natură a conduce la solu
ţionarea justă şi integrală a pricinii.2
Pentru argumentele de mai sus, împărţelii bunurilor comune nu îi
sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 120 C. proc. civ. referitoare la
cererea reconvenţională.
în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar
analiza făcută mai sus, la secţiunea 2, rămâne pe deplin valabilă.
Secţiunea 7. întâmpinarea
660. Reglementată de prevederile art. 115-118 C. proc. civ.,

întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul răspunde la pre
tenţiile reclamantului cuprinse în cererea de chemare în judecată.
înscriindu-se în etapa scrisă din prima fază a judecăţii întâmpi
narea tinde să egalizeze şansele părţilor din procesul ce urmează a se
desfăşura. Aşa cum reclamantul îşi arată pretenţiile şi probele în
cadrul cererii de chemare în judecată, aşa şi pârâtul trebuie să-şi
formuleze apărările, excepţiile şi să-şi arate dovezile prin actul
procedural al întâmpinării.
661. Cuprinsul întâmpinării este reglementat de art. 115 C. proc. civ.,
iar cadrul procesului de partaj al bunurilor comune va conţine urmă
toarele elemente:
1 O. Ungureanu, Sinteză teoretică şi practică privind cererea recon

venţională, în R.R.D. nr. 11/1988, p. 43.
2 A se vedea, în acest sens şi decizia civilă nr. 79/1976 a Tribunalului
Suprem, în Repertoriu de practică judiciară în materie civilă pe anii
1975-1980, p. 307, prin care această instanţă a statuat posibilitatea intro
ducerii unor cereri noi în rejudecare, indiferent de natura pricinii.
a. excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea

reclamantului.
Deşi legea vorbeşte doar de excepţiile de procedură, considerăm
alături de alţi autori că trebuie indicate şi excepţiile de fond prin care
pârâtul se apără faţă de pretenţiile reclamantului.1 Astfel, pârâtul
poate invoca nulitatea cererii de chemare în judecată atunci când îi
lipseşte unul din elementele esenţiale enumerate mai sus, necompe-
tenţa instanţei când cererea este introdusă, de exemplu, ulterior divor
ţului la o altă instanţă decât cea în circumscripţia căreia se găseşte
bunul imobil, litispendenţa, conexitatea, prematuritatea cererii eând
aceasta este introdusă ulterior cererii de divorţ, pe cale principală, dar
înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ şi nu este înte
meiată pe prevederile art. 36 alin. 2 C.fam, netimbrarea cererii de
partaj, autoritatea de lucru judecat, existenţa unui partaj voluntar
anterior etc.
662. b. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii.
Pârâtul va trebui să indice în cuprinsul întâmpinării toate apărările
sale privind fondul cauzei, atât cele care vizează starea de fapt cât şi
cele ce vizează problemele de drept ce vor trebuie dezlegate de
instanţă. în cadrul acestora se vor putea indica de către pârât împre
jurări legate de data achiziţionării unor bunuri care poate să se situeze
în timpul căsătoriei sau, dimpotrivă, anterior ori ulterior căsătoriei,
împrejurări legate de calitatea de bun propriu a unor bunuri achizi
ţionate în timpul căsătoriei, cota de contribuţie egală la dobândirea
bunurilor faţă de veniturile părţilor etc. De asemenea pârâtul poate
indica şi alte bunuri comune care nu au fost cuprinse în cererea de che
mare în judecată, întrucât aşa cum am arătat şi mai sus, când ne-am
referit la cererea reconvenţională, scopul procesului este ca întreaga
masă a bunurilor comune să fie partajată.
663. c. dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui
capăt de cerere.
întâmpinarea trebuie să indice întreg probatoriul de care înţelege să
se folosească pârâtul în proces, chiar dacă pct. 3 al art. 115 C. proc. civ.
face vorbire numai de indicarea numelui şi domiciliului martorilor,
când se solicită o astfel de dovadă. Considerăm că din acest punct de
vedere articolul sus-menţionat se completează cu prevederile exprese
1 V.M.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 198.

cuprinse în art. 112 C. proc. civ., care reglementează cererea de che

mare în judecată.1
664. d. semnătura
Lipsa semnăturii, se consideră în literatura de specialitate, consti
tuie un motiv de nulitate a întâmpinării ca şi în cazul cererii de
chemare în judecată.2
665. Faţă de conţinutul întâmpinării arătat mai sus, ţinem să
subliniem din nou că, ţinând cont de caracterul de judecată dublă a
procesului de partaj, acest act procedural are consecinţe proprii pri
vind învestirea instanţei cu judecarea unor cereri care în mod obişnuit
s-ar putea face numai pe calea unei cereri reconvenţionale. Această
caracteristică a fost invocată mai sus şi este împărtăşită de doctrină3 şi
practică4, aşa încât nu vom reveni asupra ei.
Neexistând prevederi speciale în capitolul dedicat procedurii
împărţelii judiciare, şi în cadrul procesului de partaj depunerea
întâmpinării este obligatorie.
666. Potrivit art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea se depu
ne cu 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată. Nedepunerea
ei în termen se sancţionează cu decăderea pârâtului din dreptul de a
mai propune probe şi de a ridica excepţii, în afara celor de ordine
publică. Din punct de vedere al dreptului comun această normă este
mult atenuată de faptul că pârâtul nereprezentat sau neasistat de
avocat poate solicita un termen în vederea pregătirii apărării şi depu
nerii întâmpinării, atunci când nu poate indica la prima zi de înfă
ţişare excepţiile, dovezile şi mijloacele sale de apărare, iar din punctul
de vedere al procesului de partaj această sancţiune este şi mai
atenuată având în vedere că instanţa trebuie să ia în considerare şi
apărările făcute ulterior primei zile de înfăţişare, în vederea solu
ţionării corecte şi complete a cauzei.
1 în acelaşi sens, V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 198, I. Leş,

op. cit., p. 369.
2 Idem.
4 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2727/1988, în R.R.D. nr. 9-12/1989,
p. 134; C.A. Braşov, decizia civilă nr. 423/1994, în Culegere de practică
judiciară pe anii 1994-1998 aCurţii de Apel Braşov, p. 17.
Capitolul V
Şedinţa de judecată
Secţiunea 1. Prima zi de înfăţişare
667. Conform art. 134 C. proc. civ. este considerată prima zi de

înfăţişarea cea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
La acest termen, potrivit regulilor de drept aplicabile tuturor
proceselor indiferent de obiect, reclamantul poate solicita un termen
în vederea întregirii sau modificării cererii de chemare în judecată sau
pentru a propune probe noi.
în cazul partajului bunurilor comune ale soţilor acest lucru se poate
referi, cu precădere, la împlinirea lipsurilor elementelor stipulate în
art. 6732 C. proc. civ. Acordarea termenului poate fi făcută la iniţiativa
reclamantului, dar poate fi şi voinţa instanţei care, fie ia act de cele
puse în vedere la primirea cererii de chemare în judecată şi neînde
plinite de reclamant, fie observă ea anumite lipsuri ale cererii. Neîn-
deplinirea obligaţiei impuse de instanţă de îndreptare a neregulilor va
duce la aplicarea art. 1551 C. proc. civ.
în caz de amânare pentru modificarea sau întregirea cererii, după
comunicarea ei pârâtului, i se va acorda acestuia un termen în vederea
pregătirii apărării.
668. Cererea de chemare în judecată nu se va socoti modificată
şi nu se va acorda termen, ci se vor consemna cele arătate în încheie
rea de şedinţă, atunci când se îndreaptă greşelile materiale din cuprin
sul ei, când se măreşte sau se micşorează valoarea bunurilor sau a
altor pretenţii legate de proprietatea comună sau când se solicită par
tajarea valorii unui bun care nu mai poate fi adus la masa bunurilor
comune datorită înstrăinării sale de către unul dintre soţi sau a pieirii
sale datorate faptei unuia dintre soţi, fiind întrunite condiţiile art. 132
alin. (2) C. proc. civ.
669. Dacă la prim a zi de înfăţişare pârâtul depune cerere recon-
venţională, reclamantul va putea solicita şi instanţa va fi obligată să-i
V. Şedinţa de jud e ca tă 343
acorde un termen în vederea formulării întâmpinării şi pentru propu

nerea probelor în apărare.
Tot la prima zi de înfăţişare vor trebui ridicate de părţi nulităţile
relative referitoare la cererea de chemare în judecată şi excepţiile
relative, inclusiv cele referitoare la necompetenţa instanţei.
670. în afara acestor acte procesuale, obligatoriu de îndeplinit de
părţi la prima zi de înfăţişare, textul art. 6733 C. proc. civ. prevede
unele obligaţii în sarcina instanţei.
Aceste obligaţii nu fac decât să întărească rolul activ al judecă
torului în soluţionarea cauzei. Astfel, judecătorul va trebui să ia
declaraţii părţilor cu privire la fiecare dintre bunurile supuse împăr
ţelii, luând act de recunoaşterile lor cu privire la existenţa bunurilor,
locul unde se află şi valoarea acestora.
Luarea declaraţiilor se va face prin intermediul interogatoriului
din oficiu. S-a pus problema dacă acest interogatoriu din oficiu este
obligatoriu pentru instanţă sau ea îl va lua numai după interogatoriile
cerute şi administrate de părţi şi numai în măsura în care aceste
aspecte nu sunt lămurite prin răspunsurile la interogatorii sau prin
cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi cererea reconven-
ţională, iar răspunsul a fost că nu este obligatoriu.1 Soluţia s-a bazat
pe incidenţa art. 147 C. proc. civ. care prevede că „dezbaterile urmate
în şedinţă se vor trece în încheierea de şedinţă” şi pe obligativitatea
depunerii întâmpinării care trebuie să cuprindă, printre altele, răspun
sul la toate temeiurile de fapt ale acţiunii.
671. Considerăm însă că răspunsul nu poate fi chiar atât de
tranşant ci el trebuie nuanţat.
Chiar dacă părţile solicită şi administrează proba cu interogatoriul,
nu este obligatoriu ca din acesta să se desprindă elementele prevăzute
în art. 6733 C. proc. civ. necesare a fi dezlegate de instanţă la prima zi
de înfăţişare. De asemenea, chiar dacă întâmpinarea este obligatorie
partea pârâtă nu poate fi obligată să o depună, iar cererea de chemare
în judecată sau cererea reconvenţională pot fi ambigui în aceste
privinţe.
Atât timp cât legiuitorul a simţit nevoia de a pune explicit în
sarcina instanţei această obligaţie, nu vedem cum ea ar putea fi igno
rată şi lăsată la latitudinea părţilor. Ce se întâmplă dacă nu se propune
1Gh. Comăniţă, op. cit., p. 86-87.

ca probă interogatoriul de către părţi şi, mai ales, cum se vor putea
admite celelalte probe când instanţa este în necunoştinţă de cauză cu
privire la poziţia părţilor în aceste domenii? Este ştiut că în procesul
civil probele se propun şi se admit la prima zi de înfăţişare, admiterea
unui probatoriu suplimentar facându-se numai în condiţiile art. 138
C. proc. civ. De asemenea, din practică, se ştie că întâmpinarea va fi
depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termen, dar ea se poate depune şi
prin poştă, iar apariţia sa la dosar se petrece, în acest caz, de regulă,
chiar în ziua judecăţii, instanţa fiind în imposibilitatea de a confrunta
cererea de chemare în judecată sau cererea reconvenţională cu întâm
pinarea.
De altfel, echivalând într-o anumită măsură susţinerile părţilor din
cererile procesuale cu răspunsul la interogatoriu, autorul sus-menţionat,
confundă susţinerile părţilor din cereri cu răspunsul la interogatoriu
care este o probă. Hotărârea judecătorească nu se poate baza pe cele
arătate de părţi în cererea de chemare în judecată, în reconvenţională
sau în întâmpinare dacă acestea nu se coroborează cu probatoriul
administrat în cauză. Dacă am merge pe consecvenţa acestei linii de
gândire am ajunge la concluzia că mărturisirea, prin intermediul
interogatoriului, nu ar mai trebui prevăzută ca mijloc de probă, pentru
că partea şi-a exprimat poziţia în cererea scrisă, iar cererea sa repre
zintă o mărturisire, ceea ce este inadmisibil.
în consecinţă, considerăm că acest interogatoriu din oficiu este
obligatoriu pentru instanţă, el fiind o probă prevăzută a fi admi
nistrată expres de către judecător la prima zi de înfăţişare, indiferent
de poziţia procesuală a părţilor rezultată din cererile scrise depuse la
dosar. Bineînţeles că faţă de poziţia părţilor interogatoriul poate fi
mai amănunţit sau mai general, acest fapt fiind la latitudinea judecă
torului.
Secţiunea 2. Probele
672. Pentru cunoaşterea stării de fapt, element esenţial în vederea

aplicării corecte a normei de drept, în procesele de partaj probele
propuse şi administrate de părţi sunt o componentă importantă a solu
ţionării cauzei.
Principalele împrejurări care trebuie lămurite se referă la cali
tatea de bunuri comune a bunurilor supuse partajului, la cota de
V. Şedinţa de ju d e ca tă 345
contribuţie a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, la existenţa

bunurilor şi valoarea lor, la persoana care le deţine sau administrează
şi locul în care se află, la creanţele născute din starea de copro-
prietate, la investiţiile făcute de unul dintre soţi după despărţirea în
fapt sau după desfacerea căsătoriei, la posibilitatea partajării bunu
rilor în natură, la criteriile de atribuire a bunurilor, la caracterul de
bun propriu al unui bun cuprins în masa partajabilă, ş.a.m.d.
Multitudinea acestor aspecte ce trebuie dovedite fac ca în cazul
partajului bunurilor comune să se folosească, de regulă, întreg proba
toriul prevăzute de codul de procedură civilă.
673. In continuare vom încerca să analizăm particularităţile fiecă
rui mijloc de probă din perspectiva împărţelii bunurilor comune ale
soţilor. Facem însă aici precizarea că prin art. 30 alin. (3) C. fam se
instituie prezumţia relativă de comunitate pentru bunurile dobân
dite în timpul căsătoriei, ceea ce înseamnă că nu trebuie dovedită
calitatea de bun comun pentru acele bunuri care intră în patrimoniul
soţilor între data încheierii căsătoriei şi data desfacerii acesteia.
§. 1. Proba prin înscrisuri
674. Două din elementele esenţiale pentru caracterizarea bunurilor

ca fiind comune sau proprii ale soţilor nu pot fi dovedite, de regulă,
decât prin înscrisuri. Acestea sunt data încheierii căsătoriei care se va
dovedi cu copia certificatului de căsătorie şi data desfacerii căsătoriei
care se va dovedi cu copia hotărârii irevocabile de divorţ.
Tot prin înscrisuri se poate dovedi achiziţionarea bunurilor mobile
sau imobile anterior căsătoriei, în timpul căsătoriei sau ulterior desfa
cerii căsătoriei.
înscrisurile cele mai des folosite sunt extrasele de carte funciară,
contractele de vânzare-cumpărare, facturile de achiziţionare a unor
bunuri cu plata integrală sau în rate, contractele de împrumut sau
actele ce dovedesc existenţa unor creanţe. Se pot folosi atât înscrisuri
autentice cât şi înscrisuri sub semnătură privată.
675. în ce priveşte extrasele de carte funciară, trebuie făcută o
precizare legată de lipsa înscrierii dreptului soţilor asupra unui imo
bil. Este adevărat că în sistemul de carte funciară aflat sub imperiul
Decretului-lege nr. 115/1938, adică anterior apariţiei Legii nr. 7/1996,
drepturile reale se considerau dobândite numai prin înscrierea lor în
cartea fondară. Cu toate acestea, lipsa înscrierii nu poate fi opusă de

un soţ celuilalt şi nici nu poate fi invocată de instanţă ca o justificare
a înlăturării imobilului de la masa bunurilor comune partajabile,
având în vedere că între părţile actului acesta este deplin valabil, iar
instanţa este chemată să partajeze bunurile intrate în patrimoniu]
părţilor, or este de netăgăduit că acest bun se află în patrimoniul
soţilor, chiar dacă nu s-a înfăptuit înscrierea în cartea funciară.1
676. Relativ recent au început a fi folosite în procesele de parta
jare a bunurilor comune şi înscrisuri care ţin de mijloacele modeme
de comunicaţie cum ar fi faxurile sau e-mailurile. Nefiind regle
mentate nici în codul civil, nici în codul de procedură civilă s-a pus
problema admisibilităţii şi forţei probante a unor astfel de înscrisuri.'
Considerăm, alături de autorii citaţi, că acestea pot fi asimilate
înscrisurilor sub semnătură privată şi pot face dovada împotriva celor
ce le-au trimis în măsura în care nu se contestă conţinutul lor de către
partea căreia i se opun. Aceasta având în vedere că textul lor poate fi
alterat prin mijloace tehnice în aşa fel încât nu se poate depista
conţinutul iniţial. Este neîndoielnic că ar trebui ca, pe viitor, codul
civil să preia şi să reglementeze regimul acestor înscrisuri, însă nu se
poate susţine că ele nu au nici un fel de forţă probantă în prezent când
au ajuns la o atât de largă răspândire şi sunt cel mai frecvent mijloc
prin care doi soţi comunică atunci când se află despărţiţi în ţară sau în
străinătate. De altfel, prin Legea nr. 455/2001 privind semnătura
electronică s-au reglementat o serie de aspecte legate de înscrisurile
în format electronic care sunt asimilate în privinţa condiţiilor şi
efectelor cu înscrisurile sub semnătură privată, iar în privinţă forţei
probante cu cele stipulate în art. 1176 C. civ.3
677. Admiterea probei cu înscrisuri şi administrarea acesteia
sunt supuse condiţiilor din procedura obişnuită. Astfel la cererea de
chemare în judecată sau la întâmpinare se vor ataşa copii certificate
de către părţi de pe înscrisurile de care înţeleg să se folosească. Dacă
acestea sunt scrise într-o limbă străină sau cu litere vechi se vor
depune traduceri sau copii cu litere latine, de asemenea certificate de
1A se vedea în acest sens şi Trib. Suprem, decizia civilă nr. 585/1980, în

R.R.D.nr. 11/1980.
2 V.M. Ciobanu , op. cit., voi. II, p. 178; I. Leş, op. cit., p. 451-452.
3 A se vedea pentru mai multe detalii V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.
cit., p. 244.
parte. Conform legii de organizare a avocaturii aceste înscrisuri vor

putea fi certificate şi de avocatul părţii, care va atesta astfel conformi
tatea lor cu originalul sau corectitudinea traducerii ori transcrierii. In
măsura în care pârâtul, prin întâmpinare, sau reclamantul, la primul
termen de înfăţişare, tăgăduieşte exactitatea traducerii sau transcrierii
în litere latine instanţa va putea ordona ca acestea să se realizeze de
un traducător autorizat sau în lipsa acestuia de către o persoană de
încredere căreia i se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi.
Certificarea copiilor de către avocat nu înlătură aplicabilitatea art. 141
C. proc. civ. Şi în procesele de partaj se poate depune numai o parte
dintr-un înscris privitor la pricină sub rezerva ca instanţa, la nevoie,
să dispună aducerea înscrisului în întregime. Dacă proba este încu
viinţată în condiţiile art. 138 C. proc. civ. va fi obligatorie depunerea
înscrisurilor, sub sancţiunea decăderii, cu cel puţin 5 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată. Sub pedeapsa neluării în seamă a
înscrisului, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa
originalul sau să-l depună în păstrarea grefei.
Orice înscris depus de părţi va rămâne dobândit judecăţii şi nu se
vor putea retrage decât cu învoirea părţii potrivnice, iar originalele
depuse la dosar vor putea fi înapoiate părţii numai după ce se vor lăsa
copii legalizate de grefa instanţei.
678. La cererea celeilalte părţi, instanţa poate ordona părţii potriv
nice să înfăţişeze un înscris pe care numai ea îl deţine în măsura în
care acesta este comun celor două părţi ori chiar partea care îl deţine
a făcut referire la el sau este obligat prin normă legală să îl înfăţişeze.
Cererea poate fi respinsă dacă înscrisul priveşte chestiuni personale
sau s-ar încălca vreo obligaţie legală de păstrare a secretul ori s-ar
atrage asupra părţii dispreţul public ori urmărirea penală. Aflându-ne
în faţa unui partaj de bunuri comune chestiunile personale vor urma a
fi apreciate de instanţă şi credem că ele s-ar putea referi numai la
fapte petrecute înaintea sau după desfacerea căsătoriei întrucât într-o
legătură normală de căsătorie între soţi nu există chestiuni personale
pe care celălalt soţ să nu le fi cunoscut. De asemenea, referitor la
atragerea dispreţului public considerăm că acesta nu mai poate fi
invocat dacă faptul a fost făcut public cu ocazia desfacerii căsătoriei,
aşa cum se întâmplă adesea din păcate. Când partea care deţine înscri
sul nu se poate apăra invocând prevederile legale mai sus enunţate şi
refuză să răspundă la interogatoriul privitor la existenţa ori deţinerea
înscrisului, iar din dovezile administrate rezultă că l-a ascuns sau l-a
distrus ori nu voieşte să îl înfăţişeze instanţa va putea să considere ca

dovedite pretenţiile celeilalte părţi cu privire la conţinutul înscrisului.
înscrisurile care se găsesc în păstrarea unei autorităţi sau a altei
persoane vor putea fi solicitate de către instanţă de la acea autoritate
sau persoană care nu va putea să refuze înfăţişarea lor decât cu invo
carea prevederilor art. 173 C. proc. civ. Neîndeplinirea obligaţiei de
a prezenta înscrisul este sancţionată cu amendă judiciară de la 30 lei
(RON) la 500 lei (RON) conform prevederilor art. 1081 pct. 2 lit. e) şi
f) C. proc. civ.
679. Potrivit legii, unele înscrisuri, cum sunt cărţile funciare şi
planurile topografice ori cadastrale, registrele autorităţilor şi înscri
surile originale depuse la instanţe ori notari publici, nu pot fi aduse în
faţa instanţei cercetarea lor urmând a se face de către un completul de
judecată sau numai unul din judecătorii ce fac parte din complet, la
faţa locului, cu citarea părţilor. Dacă înscrisul se găseşte în altă
localitate cercetarea sa se va putea face, prin delegaţie, de către o altă
instanţă din localitatea respectivă.
680. Oricare dintre părţi va putea uza de procedura verificării de
scripte sau de procedura înscrierii în fals.
§.2. Proba cu martori
681. Admisibilitatea probei cu martori în împărţeala bunurilor

comune ale soţilor se referă, ca şi în dreptul comun, la dovedirea
faptelor juridice stricto sensu şi la dovedirea actelor juridice.
Stabilirea faptelor juridice stricto sensu prin declaraţiile de martori
este posibilă, de regulă, fară îngrădiri aşa cum se desprinde din
interpretarea art. 1191 coroborat cu art. 1198 alin. (1) C. civ. Acestea
vizează fie fapte naturale, care se petrec independent de voinţa omului,
fie fapte săvârşite de om fără intenţia însă de a produce efecte juridice.
Astfel, se pot dovedi prin declaraţii de martori existenţa unor
bunuri în patrimoniul soţilor, efectuarea unor lucrări de investiţii la
un bun comun sau propriu, data despărţirii în fapt a soţilor, contri
buţia soţilor la dobândirea bunurilor comune1, faptul edificării unei
construcţii de către soţi pe terenul altuia, existenţa unor motive temei
1 C.S.J., decizia civilă nr. 9/1993, în Buletinul jurisprudenţei pe anul

1993, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti, 1994, p. 100.
nice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, faptul

că bunul este de uz personal sau destinat exercitării profesiei, etc.
682. Unele fapte nu pot fi însă probate cu declaraţii de martori
şi acestea se referă la data încheierii căsătoriei şi la data divorţului,
deşi există şi situaţii de excepţie reglementate.
Pentru încheierea căsătoriei avem prevederi exprese în Legea
nr. 119/1996 care face admisibilă dovada cu martori în situaţia în care
nu au existat registre de stare civilă ori acestea au fost pierdute sau
distruse în parte sau în totalitate, precum şi în situaţia în care nu este
posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a
extraselor după actele de stare civilă ori întocmirea actelor de stare
civilă a fost omisă.
Pentru dovedirea datei desfacerii căsătoriei, considerăm că
proba cu martori nu este admisibilă. în acest caz, părţile vor trebui să
apeleze la procedura refacerii înscrisurilor şi hotărârilor dispărute în
măsura în care nu s-a făcut menţiune de pe acea hotărâre pe marginea
actului de căsătorie aflat în păstrarea primăriilor. Dacă s-a realizat
această operaţiune, considerăm că se va putea folosi un certificat
eliberat de serviciul de stare civilă care să ateste menţiunile acolo
făcute. în cazul căsătoriilor desfăcute în străinătate proba datei desfa
cerii căsătoriei se va face cu hotărârea judecătorească recunoscută de
instanţa românească, potrivit Legii rir. 105/1992.
683. Ceea ce este specific materie partajului bunurilor comune
ale soţilor în domeniul probator este existenţa prevederilor art. 5
alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 care stipulează că între soţi dovada
calităţii de bun propriu se poate face prin orice mijloc de probă, deci
şi prin declaraţii de martori chiar în condiţiile în care, pentru actele
juridice având o valoare mai mare de 250 lei, este necesară existenţa
unui înscris.
Textul art. 5 din Decretul 32/1954 a primit interpretări diferite în
literatura juridică prin coroborarea sa cu celelalte dispoziţii legale în
materie, astfel:
- s-a considerat că indiferent de valoarea bunului şi chiar în contra
sau peste ceea ce cuprinde un înscris, oricare dintre soţi poate dovedi
calitatea de bun propriu prin orice mijloc de probă, fără restricţii.1
1D. Rizescu, D. Protopopescu , Raporturile patrimoniale dintre soţi în

lumina Codului familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1949, p. 40-41.
- într-o altă opinie s-a considerat că numai dacă nu s-au întocmit

înscrisurile cerute de lege ad p ro b a tio n em se poate folosi orice mijloc
de probă, ceea ce înseamnă că se recunoaşte derogarea numai de la
prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ. nu şi de la regula înscrisă în
alin. (2) al aceluiaşi articol.1
- de asemenea, s-a considerat că în cazul îngrădirii de către lege
a d probationem sau a d validitatem a dovezii actului juridic calitatea
de bun propriu poate fi dovedită între soţi prin orice mijloc de probă
numai în privinţa bunurilor care au intrat în patrimoniul lor, dovada
actelor juridice prin care soţii au dobândit acele bunuri putându-se
face numai în condiţiile stricte referitoare la validitatea ori dovedirea
lor.2 în consecinţă, în această opinie regula dovedirii prin orice mijloc
de probă a calităţii de bun propriu nu poate fi extinsă la dovedirea
existenţei însăşi a actelor juridice referitoare la dobândirea unor astfel
de bunuri. Ca o rezultantă se ajunge la concluzia că art. 5 alin. (1) din
Decretul nr. 52/1954 derogă de la dreptul comun în privinţa probelor
numai în ceea ce priveşte bunurile dobândite de un soţ prin moştenire
deschisă înainte de reglementarea procedurii succesorale notariale şi
bunurile dobândite prin dar manual, dovada dobândirii bunurilor
anterior căsătoriei putând fi făcută prin orice mijloc de probă, fără
necesitatea unei date certe, în toate celelalte cazuri dovada făcându-se
potrivit dreptul comun.3
- în fine, într-o altă opinie în baza art. 5 alin. (1) din Decretul
nr. 32/1954 între soţi există principiul libertăţii probaţiunii caracte
rului propriu al bunului indiferent dacă rezultă dintr-un fapt juridic
sau dintr-un act juridic, cu excepţia actelor solemne.4
684. Faptele materiale din care se desprinde caracterul de bun
propriu, cum ar fi caracterul ştiinţific, literar, artistic sau tehnic al
unor proiecte, schiţe, manuscrise, faptul că bunul este de uz personal
sau destinat exercitării profesiei pot fi dovedite şi prin declaraţii de
martori.
1M. Eliescu, op. cit., p. 221-222; I. Albu, op. cit., p. 172-173.

2 P. Anca, Cu privire la dovada bunurilor proprii, în R.R.D. nr. 2/1981,
p. 15-19.
3 Pentru dezvoltare a se vedea I.P. Filipescu, op. cit., p. 87-88.
De asemenea, calitatea de bun propriu rezultată din fapte juridice

poate fi dovedită prin declaraţii de martor atât potrivit art. 5 din
Decretul 32/1954 cât şi dreptului comun.
685. Prin două decizii de speţă fostul Tribunal Suprem a decis că
în cazul dobândirii dreptului de proprietate printr-un mod ori
ginar, cum ar fi uzucapiunea, dovada proprietăţii se poate face şi prin
declaraţii de martori, iar faptul subrogării poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă chiar în cazul în care contractul prin care s-a dobândit
bunul a fost încheiat pe numele ambilor soţi.1 Interpretarea a mers
mai departe în cazul subrogării considerându-se că proba cu martori
este admisibilă pentru a se dovedi contrariul chiar şi în cazul în care
înscrisul ar cuprinde precizarea că bunul dobândit este comun, deoa
rece preţul s-a plătit de ambii soţi, şi chiar în cazul în care înscrisul ar
fi întocmit în formă solemnă.2 Acelaşi autor consideră, pe bună
dreptate, că dovada dobândirii bunului prin moştenire, între soţi, se
poate face prin orice mijloc de probă, deci şi prin declaraţii de martori,
indiferent dacă moştenirea s-a deschis înainte ori după reglementarea
procedurii succesorale, întrucât calitatea de moştenitor poate fi
dovedită şi cu alte mijloace nu numai cu certificatul de moştenitor,
care este opozabil numai între succesori nu şi terţilor, iar procedura
succesorală notarială este facultativă.3
686. In ceea ce priveşte dovada caracterului propriu al bunului
ce rezultă dintr-un act juridic se reţine că aceasta se poate face fără
restricţii, chiar dacă este vorba de o valoare ce depăşeşte suma de 250
lei, întrucât în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 1198
C. civ, imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului fiind
evidentă în cadrul relaţiilor normale dintre soţi sau rude apropiate.4
Chiar în cazul actelor juridice ce trebuie întocmite, a d p robationem ,
în formă scrisă, indiferent de valoarea lor, cum ar fi tranzacţia, se
reţine că este admisibilă proba prin declaraţiile de martori, în relaţiile
dintre soţi.
1Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1/1980, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 67

şi decizia civilă nr. 2640/1970, în C.D. 1970, p. 184.
2 V. Panţurescu, notă în J.N. nr. 11/1963, p. 117-120; A. Oproiu, notă
în R.R.D. nr. 6/1967, p. 30; V Pătulea, notă în R.R.D. nr. 11/1968,
p. 133-134.
3 /. Filipescu, op. cit., p. 89-90.
4 Idem, p. 90.
687. Cu titlul de excepţie, actele juridice solemne, cum ar fi

donaţia, testamentul etc., nu pot fi dovedite nici chiar între soţi prin
mărturie, întrucât forma cerută de lege nu poate fi suplinită prin alte
probe, nerespectarea ei atrăgând nulitatea absolută, condiţia dobân
dirii valabile a bunului de către unul dintre soţi nefiind îndeplinită.1
689. Derogarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 se referă şi
la art. 1191 C. civ. care prevede că nu se poate face dovada cu
martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul scris. In consecinţă,
oricare dintre soţi poate dovedi prin orice mijloc de probă, deci şi prin
martori, că anumite bunuri nu sunt comune ci proprii, că în realitate
s-a plătit un preţ mai mare decât cel indicat în înscris sau că preţul nu
a fost plătit de soţi ci de părinţii unuia dintre soţi care au înţeles în
acest fel să-şi gratifice copilul.2
Derogarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 se referă la
posibilitatea probării cu martori şi în ceea ce priveşte data dobândirii
bunului care s-ar situa înaintea datei căsătoriei. Această probă este
primită împotriva celuilalt soţ chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
restrictive ale art. 1182 C. civ. şi chiar dacă acesta este terţ de actul ce
se tinde a fi dovedit.3
Extinderea posibilităţii de probaţiune între soţi oferită de actul
normativ sus-citat, respectiv admisibilitatea probei cu martori, se
aplică şi asupra celor care le înfăţişează drepturile, adică succesorii
lor universali sau cu titlu universal, moştenitorii sau legatarii ori
donatorii de bunuri viitoare şi creditorii chirografari, atât timp cât
aceştia nu invocă un drept propriu.
690. în ceea ce priveşte administrarea probei cu martori ea se
supune tuturor regulilor de drept comun, iar art. 189 C. proc. civ. este
pe deplin aplicabil. O problemă aparte o reprezintă rudele şi afinii
până la gradul trei inclusiv care nu pot fi ascultaţi ca martori în
astfel de cauze nici chiar atunci când partajul bunurilor comune este
capăt accesoriu de cerere într-o acţiune de divorţ.
Această interpretare se desprinde din analizarea coroborată a
art. 189 şi art. 190 C. proc. civ. Prin art. 190 se dă posibilitatea audie
rii rudelor şi afinilor până la gradul trei inclusiv în pricinile privitoare
1Idem, p. 90.
2 Idem, p. 91, C.S.J. decizia civilă nr. 434/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990,
p. 231.
3 Idem, p. 92.
V. Şedinţa de jud eca tă 353
la starea civilă sau divorţ, cu excepţia descendenţilor. împărţeala

bunurilor comune necuprinzându-se în aceste categorii de acţiuni nu
beneficiază de raţiunea pentru care legiuitorul a lărgit posibilitatea de
probaţiune. Bineînţeles însă că părţile pot oricând să facă aplicarea
alin. (2) al art. 189 şi să convină expres sau tacit ca persoanele
sus-menţionate să fie ascultate ca martori. Pentru aceasta este nevoie ca
în cazul acţiunii de partaj alăturate acţiunii de divorţ instanţa să pună în
vedere părţilor ca la propunerea probelor să indice martorii comuni
pentru ambele capete de cerere în aşa fel încât să se poată verifica
legalitatea cererii şi să se poată stabili acordul expres sau tacit al
părţilor la audierea martorilor rude în capătul privind împărţeala.
§.3. Proba prin interogatoriu - mărturisirea
691. Mărturisirea, respectiv recunoaşterea pe care una dintre părţi

o face cu privire la temeinicia afirmaţiilor celeilalte părţi sau cu
privire la existenţa sau inexistenţa unui fapt pe care se sprijină
pretenţiile celuilalt este administrată în procesul civil, de regulă, prin
intermediul interogatoriului atunci când ea nu este spontană, caz în
care se va consemna în încheierea de şedinţă.
După modificarea codului de procedură civilă prin O.U.G.
nr. 138/ 2000, aşa cum am menţionat şi înainte, interogatoriul, ca
probă, a devenit obligatoriu.1 Articolul 6733 prevede că la prima zi de
înfăţişare instanţa va lua declaraţii părţilor cu privire la fiecare dintre
bunurile supuse împărţelii luând act de recunoaşterile şi acordul lor
cu privire la existenţa bunului, locul unde se află şi valoarea lui.
Aceste declaraţii nu pot fi luate decât prin administrarea unui
interogatoriu dispus din oficiu de către instanţă. In măsura în care
părţile solicită ele însele administrarea acestei probe instanţa nu mai
este obligată să o administreze din oficiu, dar va trebui să analizeze
dacă din întrebările puse de părţi reies cele trei elemente obligatorii
cuprinse în art. 6733, iar în caz contrar să completeze întrebările cu
cele necesare potrivit legii. De asemenea, dacă numai una dintre părţi
solicită administrarea acestei probe, pentru cealaltă parte este
obligatorie luarea interogatoriului din oficiu de către instanţă. în
consecinţă, în procesele de partaj a bunurilor comune instanţa este
1 Şi alţi autori s-au pronunţat în sensul obligativităţii interogatoriului

potrivit noii reglementări, a se vedea Gh. Comăniţă, op. cit., p. 102.
obligată să admită această probă dacă a fost cerută, iar dacă nu să ia

declaraţii ea însăşi.
692. Din punct de vedere al administrării probei cu interogatoriu,
ea rămâne supusă regulilor generale de drept comun.
Trebuie menţionat însă că art. 5 din Decretul nr. 32/1954 aduce şi
în această materie o derogare. Din interpretarea art. 1204 C. civ.
rezultă că mărturisirea poate fi judiciară sau extrajudiciară, iar
art. 1205 C. civ. prevede că mărturisirea extrajudiciară nu poate servi
ca dovadă atunci când obiectul convenţiei nu poate fi dovedit cu
martori. în cazul dovedirii caracterului propriu al bunurilor soţilor,
această prevedere nu îşi găseşte aplicarea.1
693. Mărturisirea extrajudiciară orală, chiar privitoare la un
act juridic a cărui valoare este peste 250 lei, făcută de unul dintre soţi
va putea fi dovedită prin martori sau prezumţii întrucât art. 5 din
Decretul nr. 32/1954 prevede admisibilitatea probei cu martori, între
soţi, în acest domeniu.
694. Mărturisirea judiciară în procesul de partaj al bunurilor
comune cunoaşte şi ea anumite particularităţi. Dacă ea constituie un
fapt probatoriu va fi valabilă, însă dacă duce la o renunţare parţială la
comunitatea de bunuri va fi considerată nulă. Se consideră" că mărtu
risirea în astfel de procese este inadmisibilă ori de câte ori tinde să
ducă la pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept asupra
căruia partea nu poate tranzacţiona, iar în cauză sunt incidente preve
derile art. 30 C. fam., care instituie obligativitatea regimului comu
nităţii de bunuri care nu poate fi restrâns prin declaraţiile unilaterale
ale unuia dintre soţi. în practica judiciară s-a decis3 că cel mai adesea
mărturisirea unuia dintre soţi cu privire la caracterul propriu al unui
bun reprezintă o renunţare parţială la comunitatea de bunuri aşa încât
declaraţia sa va trebui să fie coroborată şi cu alte probe obiective
pentru a putea constitui fundamentul convingerii instanţei şi a avea
forţă probantă. Tot nulă este şi mărturisirea unuia dintre soţi sau a
ambilor soţi când se prefigurează o fraudă la lege sau la drepturile
1 V.M. Ciobanii, op. cit., voi. II, p. 202; I. Filipescu, op. cit., p. 91;
Al. B a ca ciş. a., op. cit., p. 168.
terţilor prin recunoaşterea caracterului propriu al unui bun doar

pentru a-1 sustrage urmării la care sunt supuse bunurile proprii.’
De altfel, consecvent practicii şi doctrinei, observăm că legiui
torul, în redactarea art. 6733 C. proc. civ., a prevăzut ca elemente ce
trebuie desprinse de instanţă din declaraţiile părţilor doar recu
noaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa, valoarea şi locul în
care se află bunurile, caracterul lor de a fi proprii sau comune urmând
să fie analizat în coroborare cu celelalte probe de la dosar.
695. In ceea ce priveşte forţa probantă a mărturisirii, indiferent
dacă este extrajudiciară sau judiciară, ea este lăsată la aprecierea
judecătorului care trebuie să o coroboreze cu întreg materialul
probator aflat la dosar.
§.4. Proba prin expertiză
696. Poate mai mult decât în alte cazuri, în procesele de partaj,

necesitatea administrării probei cu expertiza este imperios necesară.
Contribuţia unui specialist este esenţială pentru identificarea şi
evaluarea bunurilor, pentru stabilirea posibilităţilor de partajare şi
pentru întocmirea schiţelor de dezmembrare în vederea întabulării
imobilelor în cartea funciară.
în afara reglementărilor cuprinse în art. 201-214 C. proc. civ., care
sunt reguli generale aplicabile şi în aceste procese, legiuitorul a simţit
nevoia să insereze şi în articolele dedicate procedurii împărţelii judi
ciare reguli specifice, care însă nu se abat de la norma de drept comun
ci doar o întăresc. Astfel, art. 6736 prevede că, odată cu darea încheie
rii prin care se stabilesc bunurile supuse împărţelii, calitatea de copro
prietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din
starea de coproprietate, dacă pentru formarea loturilor sunt necesare
operaţiuni de măsurare, evaluare sau altele asemenea instanţa, care nu
are date suficiente, va putea dispune efectuarea unei expertize.
697. Această expertiză se ordonă aşadar prin chiar încheierea de
admitere în principiu şi nu printr-o încheiere anterioară sau ulte
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1031/1954, în L.P. nr. 4/1960,

p. 100; A. Sitarii, D. Al. Sitaru, Controlul efectuat de instanţele judecă
toreşti cu ocazia partajării bunurilor, în R.R.D. nr. 11/1986, p. 26-32.
rioară aşa cum s-au exprimat opinii, întrucât textul este neechivoc.1
Numirea experţilor se va face în condiţiile art. 201 şi 202 C. proc. civ.
Instanţa va putea numi unul sau trei experţi de pe lista trimisă de
biroul local de expertize aflat în subordin ea tribunalului. Numirea
experţilor se va face prin acordul părţilor, iar dacă acestea nu se
învoiesc prin tragere la sorţi, în şedinţă publică. La efectuarea exper
tizei pot participa şi experţi desemnaţi de părţi, cererea de numire a
lor trebuind făcută în aceeaşi şedinţă în care se numesc şi cei desem
naţi de instanţă. Odată cu numirea experţilor se va stabili, prin aceeaşi
încheiere, şi onorariul cuvenit acestora. Instanţa este datoare să
stabilească numai onorariul experţilor numiţi de ea, plata consilierilor
părţilor facându-se în afara ordinii procesului. La acelaşi termen şi în
cadrul aceleaşi încheieri se vor stabili, la propunerea părţilor, dar
cenzurate de instanţă, sau din oficiu, obiectivele expertizei.
698. Trebuie observat, din formularea textului, că în cazurile de
partaj instanţa este datoare, chiar în lipsa iniţiativei părţilor, din ofi
ciu, ca atunci când nu are date suficiente să ordone efectuarea exper
tizei. Această nouă reglementare este binevenită pentru că în practică
se ajunsese la soluţia respingerii cererii atunci când niciuna din părţi
nu dorea efectuarea expertizei şi nici nu se conforma obligaţiei de
plată.2 Fiind în cadrul unui proces de partaj, iar expertiza profitând
ambelor părţi, în cazul ordonării sale din oficiu instanţa va obliga
ambele părţi la plata a jumătate din onorariu fiecare. Mai recent,
pentru a nu se încălca principiul disponibilităţii, şi mai ales conform
noilor reglementări aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, s-a propus ca în
cazul în care părţile nu solicită această expertiză necesară instanţei să
se facă aplicarea art. 1551 C. proc. civ. şi să se dispună suspendarea
cauzei.3 Coroborând textul art. 6736 alin. (1) C. proc. civ. care impune
instanţei efectuarea expertizei, în anumite cazuri, cu textul art. 1551
C. proc. civ., care dă putere judecătorului ca în situaţiile în care desfă
şurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului
1A se vedea pentru opinia că s-ar putea dispune expertiza şi printr-o

încheiere anterioară Gh. Comăniţă, op. cit., p. 107.
2 A se vedea spre exemplificare Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă
nr. 156/1986, în R.R.D. nr. 12/1986, p. 69.
3 G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, voi. I,
Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 402.
ce nu îşi îndeplineşte obligaţiile să suspende soluţionarea cauzei

considerăm că opinia este pe deplin legală şi aplicabilă în practică.
699. La stabilirea obiectivelor expertizei instanţa va trebui să
aibă în vedere alin. (2) al art. 6736 C. proc. civ. Acest alineat prevede
ce trebuie să cuprindă cu necesitate raportul de expertiză. El trebuie
să evalueze bunurile din masa partajabilă arătând şi criteriile după
care s-a făcut evaluarea, să indice dacă bunurile sunt comod parta
jabile în natură şi în ce mod anume, şi să facă propuneri de lotizare.
Când în masa bunurilor de împărţit nu se află imobile ci numai bunuri
mobile criteriul de „comod partajabile” nu îşi mai găseşte aplicarea
regăsindu-se însă celelalte elemente. La stabilirea loturilor expertul
va ţine seama şi de dorinţa părţilor fără a încălca însă principiul
atribuirii în natură a bunurilor şi căutând pe cât posibil să echilibreze
loturile şi din punct de vedere valoric. Instanţa nu este ţinută însă de
lotizarea realizată de expert ci numai de identificarea, evaluarea şi
aprecierea posibilităţii partajului în natură. După cum vom vedea în
capitolul VII, regulile referitoare la formarea loturilor sunt atributul
instanţei de judecată care trebuie să aibă în vedere anumite criterii
ţinând cont şi de probele dosarului. Din nefericire, de cele mai multe
ori, datorită încărcăturii rolului judecătorului acesta lasă cu totul acest
atribut la îndemâna expertului.
700. De altfel, alin. (2) al art. 6736 C. proc. civ. a făcut obiectul
controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 269/20031 Curtea
Constituţională respingând această excepţie. Autorii excepţiei au
considerat că expertul nu poate forma loturile ce urmează a fi atri
buite părţilor, această activitate revenind în exclusivitate judecă
torului, iar art. 6736 alin. (2) C. proc. civ. contravine prevederilor
constituţionale înscrise în art. 123 alin. (1) şi 125 alin. (1) potrivit
cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi numai de către
instanţele judecătoreşti stabilite de lege. Curtea a reţinut că potrivit
exprimării legiuitorului expertul nu face decât să propună loturile ce
urmează a fi atribuite, instanţa fiind cea care prin hotărâre le
stabileşte şi le atribuie, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 67314
alin. (1) C. proc. civ. Cunoştinţele de specialitate ale expertului sunt
necesare instanţei pentru identificarea, măsurarea, cuantificarea şi
valorizarea bunurilor, iar concluziile expertizei, în măsura în care nu
1M. Of. nr. 545 din 29 iulie 2003.

sunt satisfăcătoare pot fi completate la cererea judecătorului sau a

părţilor, putându-se dispune un supliment la raportul de expertiză,
clarificări orale ale expertului în faţa instanţei, în prezenţa părţilor şi
chiar se poate dispune o nouă expertiză. împrejurarea că, din comodi
tate sau pentru alte motive, instanţa îşi însuşeşte propunerile discuta
bile ale expertului, respingând fără motivare sau cu o motivare necon
vingătoare cererile părţilor, nu reprezintă o problemă de neconsti-
tuţionalitate, ci exclusiv un aspect ce ţine de aplicarea legii, în raport
cu o anumită situaţie de fapt, iar o astfel de hotărâre trebuie supusă
cenzurii instanţei de control judiciar.
701. Datorită specificului bunurilor intrate în patrimoniul soţilor,
de cele mai multe ori este necesară efectuarea a cel puţin două
expertize, una ce vizează bunurile mobile şi alta care vizează bunurile
imobile. Pentru efectuarea lor, experţii trebuie să se deplaseze la faţa
locului, iar acest lucru se va realiza în condiţiile art. 208 C. proc. civ.,
cu citarea părţilor prin carte poştală recomandată cu confirmare de
primire, indicându-se data ora şi locul în care urmează să se desfă
şoare culegerea datelor. Lipsa citării părţilor duce la nulitatea rapor
tului de expertiză însă aceasta trebuie invocată la primul termen
după depunerea raportului şi comunicarea sa către părţi nefiind
admisibilă invocarea direct în apel sau în recurs.1
702. Dacă raportul de expertiză nu este complet sau părţile au
obiecţiuni instanţa va putea solicita expertului completarea sa sau va
putea dispune efectuarea unei noi expertize de către un alt expert în
condiţiile art. 212 C. proc. civ.
703. Faţă de existenţa unor decizii privind obligativitatea efec
tuării expertizei în procesele de partaj exprimată în practică2, având
în vedere noua reglementare introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000, ne
exprimăm anumite rezerve. Alineatul (2) al art. 6735 C. proc. civ.
prevede posibilitatea instanţei ca după ce a stabilit masa bunurilor,
cota de proprietate şi creanţele să păşească la formarea şi atribuirea
loturilor în natură, cu egalizarea lor prin plata unor sume de bani.
Analizând această normă în coroborare cu art. 6736 C. proc. civ.
1 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 210 nota de subsol nr. 694.
2 Trib. Supr. Ilfov, decizia civilă nr. 648/1970, în R.R.D. nr. 9/1971,
p. 130; Trib. Jud. Maramureş, decizia civilă nr. 156/1986, în R.R.D.
nr. 12/1986, p. 69.
V. Şedinţa de jud eca tă 359
considerăm că proba cu expertiza este obligatorie numai dacă pentru

efectuarea loturilor este necesară realizarea de măsurători, evaluări
sau alte asemenea lucruri pe care instanţa nu le poate face fără parti
ciparea unui specialist. In măsura în care părţile cad de acord asupra
existenţei, valorii şi însuşirii bunurilor, precum şi dacă din dosar nu
există indicii că s-ar urmări o fraudare a legii sau a unor creditori,
care să pună la îndoială acordul părţilor, şi nu este necesară vreo
dezmembrare de imobil, nu considerăm că efectuarea expertizei este
obligatorie, instanţa putând păşi la partajare în condiţiile articolului
mai sus citat.
704. Evaluarea bunurilor de către un expert este o operaţiune
extrem de importantă în procesul de partaj, iar instanţa este datoare să
explice părţilor consecinţele neluării în calcul a valorii reale a bunu
rilor care va face ca uzura fizică sau morală ori sporul de valoare,
care nu este rezultatul intervenţiei unuia dintre soţi, să se impute
asupra drepturilor ambilor sau să profite ambilor, ceea ce duce la o
egalitate a lor, în timp ce aceste elemente dacă ar fi opera numai a
unuia dintre soţi ar influenţa numai drepturile lui.1 Legea nu determi
nă în concret criteriile care trebuie avute în vedere la evaluarea bunu
rile, existând însă o serie de norme ce emană de la corpul experţilor şi
pe care orice expert trebuie să le menţioneze în raportul de expertiză.
Atât practica cât şi doctrina sunt unanime în a considera că bunurile
mobile şi imobile se vor preţui la valoarea lor reală, respectiv la
valoarea de circulaţie.
705. Pentru terenuri jurisprudenţa a decis că trebuie analizate:
categoria de folosinţă, calitatea, importanţa social-economică, natura
şi proprietăţile solului, gradul de fertilitate, relieful, amplasamentul,
distanţa faţă de localitate şi căile de comunicaţie, poziţia, eventualele
procese de degradare, amplasamentul construcţiilor ridicate pe acele
terenuri şi preţurile practicate în zonă pentru terenuri similare.2
706. Pentru construcţii va trebui să se aibă în vedere: materialele
încorporate, finisajele, gradul de seismicitate, locul situării, starea
actuală şi preţul practicat în zonă.3
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1474/1987 în R.R.D. nr. 4/1988,

p. 67; C.S.J. decizia civilă nr. 1930/1993 în Culegere, p. 88.
" A se vedea I. Leş, op. cit., p, 776.
3 Idem.
S-a decis că dacă în apel s-a efectuat o nouă expertiză, în lipsa

dezacordului soţilor, va trebui ca aceasta să fie avută în vedere la
stabilirea valorii bunurilor.1
707. înainte de a încheia scurtele consideraţii cu privire la exper
tiza necesară în procesele de partaj trebuie să subliniem că, datorită
sus-citatului art. 6736 C. proc. civ., apare o derogare de la art. 112,
art. 115 şi art. 132 C. proc. civ. care stipulează că dovezile vor fi
cerute prin cererea de chemare în judecată, întâmpinare sau cel târziu
la prima zi de înfăţişare sub sancţiunea decăderii, în sensul că părţile
vor putea solicita efectuarea expertizei odată cu cuvântul asupra
încheierii de admitere în principiu fiind aplicabil art. 138 pct. 2 sau 4
C. proc. civ. Mai mult chiar, practica judiciară a decis2 că în cazul în
care se solicită efectuarea unei expertize de către pârâţi, şi ea este
necesară cauzei, nu se va putea respinge proba sub cuvânt că este
formulată peste termen, cu atât mai mult cu cât potrivit noilor regle
mentări ea poate fi dispusă din oficiu.
§.5. Proba prin cercetarea la faţa locului
708. Cercetarea la faţa locului, în procesele de partajare a bunu

rilor comune ale soţilor, poate apărea ca necesară în cazurile în care
între susţinerile uneia dintre părţi sau ale ambelor părţi şi concluziile
expertului există divergenţe cu privire la existenţa şi amploarea unor
îmbunătăţiri sau investiţii ori cu privire la posibilitatea partajării în
natură a unui imobil. în aceste condiţii pentru ca instanţa să poată
dispune în cunoştinţă de cauză va hotărî efectuarea unei cercetări la
faţa locului la care va convoca părţile, expertul şi chiar martori pentru
a lămuri împrejurările de fapt aflate în conflict. Cercetarea se va
desfăşura în condiţiile art. 215 C. proc. civ. despre cele petrecute la
faţa locului întocmindu-se un proces-verbal ce se va ataşa la dosar.
1 C.A. Braşov, decizia civilă, nr. 730/R/1994, în Culegere de practică

judiciară, 1995, p. 16.
2 C.A. Braşov, decizia civilă nr. 840/R/1994 în Culegere de practică
judiciară pe anii 1994-1998, p. 49.
§.6. Prezumţiile
709. Fiind în cadrul unei împărţeli a bunurilor comune ale soţilor

prezumţia care domină procesul este cea cuprinsă în art-. 30 alin. (3)
C. fam. prin care se instituie prezumţia legală relativă că bunurile
dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, calitatea de bun
comun ne trebuind să fie dovedită. Oricare dintre soţi poate însă să
răstoarne această prezumţie dovedind în condiţiile art. 5 din Decretul
nr. 32/1954 că o parte dintre bunuri se înscriu în cele enumerate de
art. 31 C. fam. fiind bunuri proprii.
în cazul prezumţiei de comunitate sarcina probei este deci răstur
nată întrucât bunul dobândit în timpul căsătoriei este prezumat a fi
comun până la proba contrarie.1
Pentru că este un mijloc de probă, aşa cum se arată în art. 1170
C. civ., prezumţia de comunitate nu se confundă cu comunitatea de
bunuri, adică chiar cu bunurile comune, care este o problemă de drept
material.2
710. In afara acestei prezumţii de comunitate şi în partajul bunu
rilor comune ale soţilor judecătorul poate uza de prezumţiile simple
care sunt rezultatul raţionamentului său de la un fapt vecin şi conex la
faptul principal care formează obiectul litigiului.
Secţiunea 3. Stabilirea cotei de proprietate
711. Administrarea întreg probatoriului analizat mai sus nu are

drept scop doar stabilirea masei bunurilor comune dobândite de soţi
în timpul căsătoriei ci şi stabilirea cotei lor de contribuţie la dobân
direa bunurilor comune.
Comunitatea de bunuri dobândită de soţi în timpul căsătoriei a
fost calificată juridic de doctrină ca proprietate comună în devăl
măşie. Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin
faptul că dreptul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor nu este deter
minat prin cote-părţi, la fel ca în cazul coproprietăţii de drept comun,
cota fiecăruia urmând să se stabilească pe baza contribuţiei sale la

2 Idem, p. 87.
dobândirea bunurilor comune cu ocazia partajului, indiferent dacă

acesta se realizează pe cale amiabilă sau prin intermediul instanţei.
în afara concretizării bunurilor comune ale soţilor, instanţa de
partaj judiciar are deci marea responsabilitate de a stabili prin probele
de la dosar măsura în care fiecare dintre soţi a contribuit la achizi
ţionarea bunurilor.
712. Codul familiei nu prevede niciun criteriu după care instanţa
trebuie să procedeze la stabilirea cotei ce se cuvine fiecărui soţ, iar
neexistând criterii legale a revenit practicii sarcina de a le găsi.
Pornind de la principiul egalităţii soţilor în căsătorie s-ar putea
crede că ar fi normală o cotă de contribuţie egală la dobândirea bunu
rilor în toate cazurile. Această ipoteză nu poate fi şi nici nu a fost
acceptată de practică şi doctrină1 întrucât ar duce la situaţia inechi
tabilă ca în lipsa oricărei contribuţii a unuia dintre soţi sau la o contri
buţie infimă acesta să aibă dreptul la împărţirea bunurilor comune la
jumătate dintre acestea.2 De aceea, aşa cum am indicat mai sus,
criteriul unanim acceptat a fost acela al cotei de contribuţie a fiecărui
soţ la dobândirea bunurilor comune.
713. Odată cu formularea acţiunii de partaj soţul indică cota pe
care el consideră că o are la dobândirea bunurilor comune. Pârâtul, în
măsura în care crede că ea nu reflectă realitatea, va formula cerere
reconvenţională exprimându-şi punctul său de vedere asupra acestei
probleme, iar instanţa va fi datoare pe baza probatoriului administrat
să stabilească cota de contribuţie a fiecăruia, cotă care poate fi diferită
de cea indicată iniţial de părţi. Probele constau de regulă în înscrisuri
care atestă veniturile părţilor de-a lungul căsătoriei, dar şi în declaraţii
de martori cu care se tinde de obicei a se demonstra firea cheltuitoare
şi petrecăreaţă a unuia dintre soţi, care îşi risipeşte veniturile în afara
relaţiilor de căsătorie, sau delăsarea soţiei casnice faţă de munca în
gospodărie şi îngrijirea copiilor pe care o realizează tot soţul după ce
se întoarce de la serviciu.
Trebuie menţionat că instanţa are îndatorirea de a stabili cota de
contribuţie numai în măsura în care soţii nu sunt de acord asupra
acesteia, iar acest fapt se desprinde din redactarea art. 36 C. fam. care
stipulează că la desfacerea căsătoriei bunurile soţilor se împart între
' I. Filipescu, op. cit., p. 57; Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 143, Trib.
Suprem, decizia civilă nr. 1738/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 52.
aceştia potrivit învoielii lor. Or, indicarea unei anumite cote, necon
testate de cealaltă parte reprezintă o învoială a soţilor peste care
instanţa nu poate să treacă, cu excepţiile pe care le vom analiza în
titlul următor ce vizează situaţii speciale de împărţeală a bunurilor
comune.1
714. Cota de contribuţie se stabileşte asupra totalităţii bunurilor
comune dobândite, mobile şi imobile, şi nu faţă de fiecare bun în
parte sau faţă de fiecare categorie de bunuri în parte.2
Analizând această problemă, extrem de delicată uneori, instanţele
judecătoreşti au statuat că:
- munca depusă în gospodărie de soţul care nu a fost niciodată
angajat şi nu a avut venituri sau munca soţiei în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor sunt luate în calcul ca şi contribuţie la dobândirea
bunurilor comune;3
- inegalitatea veniturilor pe o perioadă mare de timp poate con
duce la o cotă de contribuţie diferită a soţilor;4
- despărţirea în fapt a soţilor o perioadă de timp poate influenţa
cota lor de contribuţie la dobândirea bunurilor achiziţionate de unul
dintre soţi în această perioadă, iar dacă bunurile sunt plătite în rate se
va avea în vedere cuantumul acestor rate;5
- valoarea bunurilor comune risipite sau cheltuite de unul dintre
soţi în timpul căsătoriei, în afara nevoilor căsătoriei, va fi inclusă în
masa bunurilor comune şi se va imputa asupra părţii acestuia stabi-
lindu-se o cotă de contribuţie mai mică;6
1în acelaşi sens, al stabilirii iniţiale a acordului soţilor asupra cotei de

contribuţie, vezi şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 418, nota 1.
C.S.J., decizia civilă nr. 907/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 80; Trib.
Suprem, decizia civilă nr. 161/1981 înR.R.D. nr. 10/1981, p. 67.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 753/1980, p. 22 în I. Mihuţă, în
Repertoriu 1975-1980.
4 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 595/1961 în C.D. 1961, p. 204.
5 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 261/1967 în C.D. 1967, p. 145;
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 19/1960, în Culegere de
decizii de îndrumare pe anii 1952-1980, p. 197.
p. 21-29, cu note de /. Olan, O. Zărnescu (I) şi I. Filipescu (II).
364 Titlul iii. Partajul bunurilor com une ale soţilor
- se va ţine seama de ajutorul primit din partea părinţilor la asigu

rarea locuinţei şi a întreţinerii gospodăriei soţilor sau de donaţiile care
au fost folosite în scopul achiziţionării de bunuri comune;1
- vor fi luate în calcul sumele de bani pe care unul dintre soţi le-a
cheltuit cu întreţinerea copiilor săi sau dacă soţul a contribuit la
întreţinerea copilului celuilalt soţ.'
1C.S.J., decizia civilă nr. 2351/1990, înDreptul nr. 7-8/1990, p. 123.

2 O. Ungureanit, Despre partajarea bunurilor comune ale soţilor, în
situaţia în care unul dintre ei a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ, în R.R..D. nr. 7/1985, p. 31.
Capitolul VI
în ch eierea de adm itere în principiu
715. înainte de a începe acest capitol considerăm necesară lămu

rirea titlului său. Potrivit noii reglementări, introduse prin O.U.G.
nr. 138/2000 încheierea prin care se stabilesc elementele esenţiale în
urma cărora se vor efectua expertizele şi se va trece la partajul propriu-zis
nu poartă nici o denumire specială (art. 6736 C. proc. civ.). în reglemen
tarea anterioară a Legii nr. 603/1943, procesul de partaj parcurgea de
regulă două etape: admiterea în principiu şi împărţeala propriu-zisă, iar
admiterea în principiu se făcea printr-o încheiere care purta această
denumire. In consecinţă, deşi noua normă care prevede această
încheiere nu mai poartă o denumire specială, doctrina1 a continuat să
îi confere această titulatură, iar noi considerăm că este sugestivă şi
definitorie, aşa încât o vom folosi în continuare pentru evidenţierea
particularităţilor ei.
Secţiunea 1. Caracterul încheierii
716. Pentru a lămuri caracterul acestei încheieri este necesară o

scurtă privire din punct de vedere al evoluţiei sale în timp.
Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 603/1943 stipula expres: „Instanţa
va admite cererea printr-o încheiere care va constata calitatea de
copărtaşi a părţilor, cota parte ce li se cuvine, bunurile supuse împăr
ţelii (...).” Folosirea timpului verbului a creat iniţial un curent doctri
nar şi jurisprudenţial favorabil interpretării în sensul caracterului
obligatoriu al încheierii de admitere în principiu, lipsa ei fiind sanc
ţionată cu nulitatea absolută.2 Ulterior, atât doctrina cât şi jUrispru-
1A se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 418; I. Deleanu, op.

cit., voi. II, p. 249.
2 G. Costi, Procedura partajului judiciar al bunurilor comune ale
soţilor, în J.N. nr. 4/1966, p. 98-103; Trib. popular Brad-Hunedoara,
decizia civilă nr. 121/1956, în L.P. nr. 6/1956, p. 72; Trib. Suprem,
denţa, au considerat că încheierea de admitere în principiu este obliga

torie doar în cauzele mai complexe, iar lipsa sa nu poate fi sancţionată
cu nulitatea absolută.1 Sarcina aprecierii complexităţii cauzei revenea
judecătorului,2 iar sancţiunea ce ar fi putut interveni ar fi fost nulitatea
relativă prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care se
făcea dovada unei vătămări ce nu putea fi înlăturată în alt mod.3 In
consecinţă, s-a statuat că încheierea de admitere în principiu are
caracter facultativ, restrânsă fiind numai la cauzele complexe.
717. Disputa iscată în jurul reglementării anterioare considerăm că
a fost tranşată prin formularea art. 6735 şi art. 6736 C. proc. civ.
Pentru a înlătura orice interpretare contradictorie, legiuitorul a prevă
zut în alin. (2) al art. 6735 C. proc. civ. că instanţa poate păşi la
formarea loturilor şi atribuirea lor după stabilirea masei bunurilor, a
calităţii de coproprietar, a cotelor-părţi şi a creanţelor, iar darea unei
încheieri de admitere în principiu va fi necesară numai în măsura în
care, potrivit art. 6736 C. proc. civ., pentru formarea loturilor sunt
necesare operaţii de măsurătoare, evaluare sau altele asemenea pentru
care judecătorul nu are suficiente date şi este nevoie de părerea unui
expert. Iată, deci, că legiuitorul a definit ideea complexităţii cauzei
apărută în practica anterioară impunând judecătorului criterii legate
de elemente pe care numai un specialist le poate lămuri, astfel încât
nu mai este lăsată doar la luminile instanţei, în mod subiectiv şi
arbitrar, noţiunea de complexitate.
decizia civilă nr. 171/1956 în C.D. 1956, voi. I, p. 359; Trib. Suprem
decizia civilă nr. 58/1982, în I. Mihuţă, Repertoriu 1980-1985, p. 260.
1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac şi
procedurile speciale, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1981,
p. 138; V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 555; I. Leş, op. cit., p. 772;
I. Deleanu, op. cit., voi. II, p. 342; Trib. Suprem, decizia civilă
nr. 356/1973, în I. Mihuţă, Repertoriu 1969- 1975, p. 224; Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 2238/1974, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70; Trib. jud.
Braşov, decizia civilă nr. 4/1973, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 168.
2 Simpla existenţă a unui imobil în masa partajabilă nefiind consi
derată suficientă pentru a caracteriza cauza ca şi complexă. Trib. jud.
Sibiu, decizia civilă nr. 1093/1986, în R.R.D. nr. 8/1988, p. 61.
3 V.M. Ciobanu, op. cit., voi. II, p. 556; I. Leş, op. cit., p. 772.
VI, încheierea de adm itere Tn principiu 367
718. încheierea de admitere în principiu are caracter interlocutoriu1

şi, în principiu, instanţa nu mai poate reveni asupra ei putându-i-se aduce
însă anumite completări aşa cum vom vedea mai jos.
Secţiunea 2. Conţinutul încheierii
719. După cum am menţionat şi anterior, din punct de vedere al

conţinutului, potrivit art. 6735 C. proc. civ., încheierea de admitere în
principiu trebuie să cuprindă în mod obligatoriu bunurile supuse
împărţelii, calitatea soţilor de codevălmaşi, cota-parte ce se cuvine
fiecăruia şi eventualele creanţe născute din starea de proprietate
comună.
Tot prin această încheiere se va stabili caracterul propriu al unor
bunuri incluse de una dintre părţi în masa bunurilor comune, precum
şi existenţa sau inexistenţa dreptul de proprietate asupra unor astfel de
bunuri revendicat de terţii intraţi în proces. Deşi articolul sus-citat nu
conţine aceste elemente, considerăm că ele trebuie cuprinse în
încheierea de admitere în principiu şi nu în hotărârea asupra fondului
întrucât numai astfel se poate stabili masa bunurilor comune supuse
partajului, cele care trebuie eventual evaluate, măsurate şi distribuite
în loturi de către expert. De asemenea, se apreciază îndreptăţit că, în
cazul partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei, prin încheierea
de admitere în principiu se va statua şi asupra existenţei motivelor
temeinice necesare şi prealabile realizării partajului.'
720. Având în vedere însemnătatea cuprinsului ei încheierea de
admitere în principiu, din punct de vedere al formei, cuprinde toate
elementele unui hotărâri judecătoreşti. Ea va avea practicauă, consi
derente şi dispozitiv.
721. Sub reglementarea Legii nr. 603/1943, deşi încheierea de
admitere în principiu era asimilată unei hotărâri de fond stabilindu-se
obligativitatea motivării ei, s-a considerat totuşi că nu este necesară
întocmirea unei minute, ea rămânând în graniţele art. 268 C. proc. civ.
1 V.M. Ciobanii, G. Boroi, op. cit., p 419; I. Leş, op. cit., p. 772.
care reglementează încheierile judecătoreşti.1Prin art. 6736 C. proc. civ.

s-a prevăzut în mod expres necesitatea întocmirii minutei în confor
mitate cu dispoziţiile art. 258 C. proc. civ., iar ca urmare, lipsa aces
teia ori nesemnarea ei de către judecător va duce la nulitatea
încheierii.
722. Practicaua încheierii va cuprinde elementele enumerate de
art. 261 pct. 1- 3, respectiv arătarea instanţei care a pronunţat-o şi
numele judecătorilor care au luat parte la judecată, numele domiciliul
sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat, numele manda
tarilor părţilor sau a reprezentanţilor legali şi al avocaţilor, obiectul
cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor cu arătarea dovezilor. Deşi
articolul sus-menţionat se referă la hotărârile judecătoreşti conside
răm că este aplicabil prin analogie şi acestui tip de încheiere care
statuează asupra celor mai importante elemente ale procesului. Dacă
încheiere nu se pronunţă la data la care s-au pus concluziile de către
părţi, instanţa putând amâna pronunţarea conform art. 260 C. proc. civ.,
practicaua va cuprinde doar arătarea că pronunţarea a fost amânată şi
că toate elementele legale se regăsesc în încheiere de dezbateri.
Această arătare este obligatorie pentru că în alt fel nu se poate veri
fica legalitatea şi temeinicia încheierii.2
723. Considerentele vor cuprinde motivele de fapt şi de drept
care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au
înlăturat anumite susţineri ale părţilor. Motivarea încheierii este
obligatorie atât în baza art. 260 pct. 5 C. proc. civ. cât şi în baza
art. 268 alin. (4) C. proc. civ. care se referă strict la încheieri şi care
impune judecătorului să-şi motiveze dispoziţiile luate. De altfel, încă
de sub imperiul vechii reglementări s-a statuat că este obligatorie
motivarea judecătorului.3
724. Dispozitivul va cuprinde minuta întocmită de judecător,
arătarea că încheierea se atacă numai odată cu fondul şi că pronun
ţarea s-a făcut în şedinţă publică.

p. 158. Instanţa supremă a decis că lipsa minutei încheierii de admitere în
principiu nu duce la nulitatea acesteia.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2012/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 58;
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1522/1986 în R.R.D. nr. 6/1987, p. 72.
VI. încheierea de adm itere în principiu 369
încheierea va fi semnată de judecător şi de grefier. Deşi ne aflăm

în faţa unei încheieri, iar conform art. 147 C. proc. civ. nesemnarea sa
atrage sancţiunea nulităţii, considerăm alături de alţi autori1 că în
cazul de faţă sunt aplicabile prevederile art. 261 pct. 8 C. proc. civ. în
consecinţă, lipsa acestor semnături poate fi complinită oricând în
cursul procesului, chiar şi în calea de atac a apelului sau a recursului.
725. De asemenea, se consideră că acestei încheieri îi sunt aplica
bile prevederile referitoare la îndreptarea, lămurirea şi comple
tarea hotărârii.2 Opiniile au fost exprimate sub incidenţa vechii
reglementări care făcea posibilă atacarea încheierii de admitere în
principiu, separat, prin apel sau recurs, făcând astfel din ea o verita
bilă hotărâre judecătorească ce devenea irevocabilă. Odată cu modifi
carea art. 6738 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 64/2004 care suprimă
calea de atac separată a acestor încheieri se ivesc probleme legate de
aplicarea art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ. Pentru lămurirea înţele
sului, întinderii sau aplicării dispozitivului, ca şi pentru completarea
hotărârii atunci când s-a omis pronunţarea asupra unui capăt de cerere
principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale
partea trebuie să formuleze cererea în termenul de declarare a
apelului sau a recursului. Ne mai existând cale de atac separată asupra
încheierii nu îi mai sunt aplicabile reglementările referitoare la
termen şi tot datorită suprimării căilor de atac separate încheierea nu
se mai comunică. In consecinţă, considerăm că în prezent încheierea
poate să suporte doar prevederile art. 281 C. proc. civ. cu sugestia ca,
în viitor, legiuitorul să prevadă expres în art. 6738 C. proc. civ. posi
bilitatea aplicării art. 2811 şi art. 2812 C. proc. civ. într-un termen
legal. Această prevedere ar fi extrem de utilă întrucât ar salva timp
pentru părţi şi ar degreva instanţele de căi de atac după ce s-a derulat
întreaga perioadă necesară efectuării expertizelor, care, se ştie este
cea mai cronofagă.
Secţiunea 3. Căile de atac împotriva încheierii
726. O.U.G. nr. 65/2004, aprobată prin Legea nr. 493/2004 a adus
modificări art. 6738 C. proc. civ. în sensul suprimării căilor de atac
1 Gh. Comănifă, op. cit., p. 145.

2 V.M. Ciobanii, G. Boroi, op. cit., p. 420; I. Leş, op. cit., p. 774.
prevăzute separat pentru încheierea de admitere în principiu. In

prezent, această încheiere se atacă numai odată cu hotărârea de fond,
cu ape] sau cu recurs, în funcţie de valoarea masei partajabile, prin
aplicarea în mod corespunzător a prevederilor art. 2821 C. proc. civ.
Anterior acestei modificări, articolul sus-menţionat, aşa cum a
fost edictat sub imperiul O.U.G. nr. 138/2000 prevedea că încheierea
de admitere în principiu reglementată de art. 6736 şi încheierea
suplimentară reglementată de art. 6737 C. proc. civ. pot fi atacate cu
apel, separat, mai înainte de pronunţarea hotărârii asupra fondului.
Deşi nu mai este în actualitate această prevedere consider că o scurtă
privire asupra ei este necesară şi utilă.
Atacarea cu apel a încheierii se putea face numai în ceea ce
priveşte elementele referitoare la stabilirea calităţii de coproprietar,
cota parte ce se cuvine fiecăruia şi masa bunurilor supuse împărţelii.
Dacă aceste elemente nu au fost supuse controlului judiciar, prin
exercitarea căii de atac a apelului, ele nu mai puteau fi atacate odată
cu hotărârea ce viza fondul procesului. Nemulţumirile care vizau alte
aspecte cuprinse în încheierea de admitere în principiu nu puteau fi
atacate decât odată cu hotărârea asupra fondului.1
Această măsură a căii de atac separate a dat glas unui deziderat al
doctrinei care, sub imperiul Legii nr. 603/1943 prin care s-a statuat
atacarea încheierii numai odată cu fondul, considera că departe de a
se ajunge la accelerarea judecăţii ea duce la tergiversarea acesteia şi
la efectuarea inutilă de expertize, contraexpertize şi alte cheltuieli
împovărătoare pentru părţi, cheltuieli ce vor trebui reluate în măsura
în care prin încheiere s-au soluţionat greşit unele capete de cerere.2
Ne alăturăm şi în prezent acestei opinii având în vedere faptul că şi
acum partea cea mai anevoioasă din punct de vedere al timpului şi
cea mai oneroasă pentru părţi este cea a efectuării expertizelor,
expertize ce trebuie adeseori redispuse în cazul în care încheierea de
admitere în principiu nu este temeinică şi legală.
727. O altă problemă ridicată de fosta reglementare se referea la
termenul în care putea fi atacată cu apel încheierea de admitere în
1A se vedea pentru opinii în acest sens V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.

cit., p. 419; I. Leş, op. cit., p. 773.
2D. Rizeanu , Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă
ale Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 7/1976, p. 38 şi 76.
VI. încheierea de adm itere Tn principiu 371
principiu. Intr-o opinie,1 termenul căii de atac nu era stabilit pe zile,

partea putând să îl exercite oricând până la darea hotărârii asupra
fondului. într-o altă opinie,2 s-a considerat că apelul trebuie să fie
exercitat în termenul general de 15 zile de la comunicarea acesteia,
conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ., sintagma „mai înainte de
pronunţarea hotărârii” referindu-se la termenul limită de atac şi subli
niind faptul că pentru anumite elemente încheierea trebuie atacată
separat, iar pentru celelalte elemente conform normei generale ce
guvernează încheierile premergătoare, adică odată cu fondul. Practica
judecătorească a urmat această din urmă opinie.
728. Cert este că în prezent aceste probleme nu mai sunt de
actualitate. Rămânând însă sub imperiul încheierilor premergătoare,
chiar interlocutorii, noul text al art. 6738 C. proc. civ. este tautologic
având în vedere că regulile generale instituite în art. 282 alin. (2) şi
art. 299 alin. (1), referitoare la faptul că atacarea hotărârii cu apel sau
recurs vizează şi încheierile premergătoare, nu mai cunoaşte o dero
gare ca sub vechea reglementare. Probabil că legiuitorul a vrut să
sublinieze eliminarea căii de atac separate.
729. Nu putem încheia această problematică fără a arăta că anu
mite aspecte relevate de practica şi doctrina născută sub imperiul
Legii nr. 603/1943 rămân actuale. Astfel, dacă după pronunţarea
încheierii de admitere în principiu instanţa îşi declină competenţa ori
dacă hotărârea este anulată sau casată pentru necompetenţă şi dosarul
este trimis instanţei competente, aceasta este obligată să pronunţe o
nouă încheiere de admitere în principiu pentru că potrivit art. 105
alin. (1) C. proc. civ. actele întocmite de o instanţă necompetentă sunt
nule.3 De asemenea, în cazul perimării cererii de partaj, dacă se intro
duce o nouă acţiune, instanţa este datoare să pronunţe o nouă încheiere
de admitere în principiu întrucât potrivit art. 254 C. proc. civ. actele de
procedură făcute de instanţa anterioară nu-şi produc efectele, iar în
noua cerere de chemare în judecată părţile pot fructifica doar dovezile
administrate anterior şi numai în măsura în care instanţa nu consideră
că este necesară refacerea lor.4 Pronunţarea unei noi încheieri nu este
1I. Leş, op. cit., p. 773.

2 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 419-420.
4 S. Zilberstein, notă la sentinţa civilă nr. 121/1956 a Trib. pop.
raional Brad, în L.P. nr. 6/1956, p. 722.
necesară dacă hotărârea a fost anulată sau casată pentru alte cauze
decât cele care atrag nulitatea absolută şi încheierea de admitere în
principiu nu a fost afectată.1
Secţiunea 4. Emiterea unei încheieri suplimentare
730. Articolul 6737 C. proc. civ. prevede ca, în anumite condiţii,

instanţa să poată pronunţa o încheiere de admitere în principiu
suplimentară. Acest fapt reflectă încă o dată aplecarea legiuitorului
către doctrina şi practica care, sub imperiul Legii nr. 603/1943, în
pofida caracterului interlocutoriu al încheierii a admis posibilitatea
completării acesteia dacă, de exemplu, printr-o cerere reconvenţiona-
lă, o intervenţie principală sau conexarea unui alt dosar apare necesi
tatea includerii şi altor bunuri în masa partajabilă.2 Cum corect s-a
observat3 legiuitorul a m ers chiar mai departe permiţând introducerea
unor noi coproprietari sau scoaterea unor bunuri din masa partajabilă.
731. O lecturare atentă a articolului de care ne ocupăm scoate în
evidenţă faptul că acesta cuprinde două cazuri în care se poate da o
nouă încheiere de admitere în principiu. Un prim caz se referă la
situaţia în care prin noua încheiere se pot introduce noi bunuri la masa
de împărţit sau se poate recunoaşte existenţa şi a altor coproprietari, iar
al doilea caz se referă la situaţia în care se poate scoate de la masa
bunurilor de împărţit un bun ce a fost cuprins acolo din eroare.
732. Pentru a se pronunţa astfel de încheieri este necesară înde
plinirea anumitor condiţii.
O primă condiţie se referă la intervalul de timp în care se poate
pronunţa încheierea. Acesta este cuprins între data pronunţării
încheierii de admitere în principiu şi data pronunţării hotărârii asupra
fondului cauzei.
A doua condiţie se referă la constatarea existenţei unor bunuri care
se impune a fi supuse partajului sau a unor coproprietari îndreptăţiţi la
partaj. Din perspectiva partajului bunurilor comune ale soţilor în ceea
1A se vedea K M Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 420 şi nota de subsol

nr. 4.
2 V.M. Ciobanu, op. cit., voi II, p. 559.
31. Leş, op. cit., p. 774.
ce priveşte prima ipoteză, a existenţei unor bunuri ce nu au fost

incluse în masa partajabilă, deşi au statutul de bunuri comune, nu
există nici o diferenţă faţă de celelalte împărţeli judiciare. în ceea ce
priveşte însă a doua ipoteză, a existenţei şi a altor coproprietari,
credem că aceasta nu poate să apară decât în cazul intervenirii terţilor
în procesul purtat între soţi sau conexării unui alt dosar de partajare a
unui sau unor bunuri unde soţii apar ca coproprietari devălmaşi
asupra unei cote indivize cu aceşti terţi.
A treia condiţie este ca asupra acestor bunuri sau asupra stării de
coproprietate să nu fi avut loc dezbateri contradictorii cu ocazia
pronunţării încheierii de admitere în principiu. Dacă aceste dezbateri
au avut loc problema nu se mai poate rezolva pe această cale ci numai
pe calea apelului sau recursului împotriva hotărârii finale.1 Atacarea
sa numai odată cu hotărârea asupra fondului a fost şi soluţia impusă
înainte de modificarea art. 6738 C. proc. civ., care nu enumera şi
încheierile suplimentare între cele ce puteau fi atacate separat.
Revenind la problema noii redactări a acestui articol nu pot să nu
remarc că indicând doar art. 6736 alin. (1) şi art. 6737 pare a scoate de
sub incidenţa căii de atac încheierile suplimentare ceea ce nu este nici
legal şi nici de dorit a fi interpretarea dată de practică. Rămâne ca
prin interpretarea istorico-teleologică sa ajungem la concluzia justă că
legiuitorul a dorit constant ca aceste încheieri suplimentare sa urmeze
cursul încheierilor premergătoare, chiar interlocutorii, şi să poată fi
atacate doar odată cu fondul.
Cele trei condiţii enumerate sunt comune celor două cazuri de
încheieri suplimentare.
Pentru al doilea caz, respectiv scoaterea de ia masa de împărţit a
unui bun, legea a mai prevăzut o condiţie, şi anume, acordul tuturor
coproprietarilor, în cazul nostru, al partajului bunurilor comune ale
soţilor, în principiu, acordul celor doi soţi. In măsura în care avem
însă, aşa cum am arătat mai sus, şi alte persoane coproprietare cu soţii
va trebui şi acordul acestora? Credem că ei nu îşi pot spune cuvântul
cu privire la calitatea de bun comun supus partajului decât în măsura
în care s-ar tinde la fraudarea calităţii lor de creditori ai comunităţii
de bunuri.
1A se vedea în acelaşi sens şi I.Leş, op. cit., p. 775.

Secţiunea 5. Efectele încheierii

de admitere în principiu
733. încheierea de admitere în principiu are caracter interlocu-

toriu, aşa cum am arătat şi mai înainte. Acest caracter se degajă cu
prisosinţă din norma înscrisă în art. 6737 C. proc. civ. din care rezultă
că, odată pronunţată încheierea ea nu mai poate fi modificată decât în
cazurile şi în condiţiile prevăzute pentru darea unei încheieri supli
mentare.
Pornind de la caracterul interlocutoriu al încheierii s-a pus
problema existenţei autorităţii de lucru judecat.1 Autorul menţionat
îşi construieşte argumentaţia pe faptul că în doctrină s-a arătat că
încheierile interlocutorii, în opoziţie cu cele preparatorii au autoritate
de lucru judecat,2 iar art. 255 constituie o normă generală referitoare
la denumirea actelor de procedură în procesele civile obişnuite dar nu
şi pentru situaţiile când instanţa este chemată să judece potrivit unor
norme speciale.3
Dacă ne referim la reglementarea anterioară O.U.G. nr. 65/2004 a
art. 6738 C. proc. civ. când încheierea de admitere în principiu puteţi
fi atacată separat cu apel şi recurs, iar neexercitarea căilor de atac sau
respingerea ori admiterea lor cu consecinţa modificării încheierii în
mod irevocabil conferea acesteia un caracter de imuabilitate, ne mai
putând fi atacată odată cu hotărârea asupra fondului, putem considera
că ea primea efectul autorităţii de lucru judecat, în înţelesul deplin al
acestei instituţii.
734. în prezent însă, faţă de faptul că încheierea de admitere în
principiu se atacă odată cu fondul, nu putem fi de acord cu această
opinie în totalitate, ci cu anumite nuanţări, aşa cum vom arăta mai
jos.
Conform art. 1201 C. civ. „este lucru judecat atunci când a doua
cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză
şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi
calitate.”
1 Gh. Comăniţă, op. cit., p. 154-158.

2A se vedea Gh. Comăniţă , op. cit., p. 154 cu nota de subsol 229.
3 Idem, p. 156 în care aduce în sprijin un citat din VM . Ciobanii,
op. cit., voi. II, p. 252.
Din analiza textului rezultă că pentru a putea fi invocată auto

ritatea de lucru judecat trebuie să existe anterior o hotărâre judecăto
rească faţă de care să se compare cele trei elemente, identitatea de
părţi, obiect şi cauză. Or, chiar dacă încheierea de admitere în prin
cipiu îmbracă forma unei hotărâri judecătoreşti, fiind obligatorie chiar
întocmirea minutei, ea nu este o veritabilă hotărâre, aşa cum este
definită aceasta de art. 255 C. proc. civ. Alineatul (1) al articolului
menţionat prevede că hotărârile prin care se soluţionează fondul
pricinii se numesc sentinţe, cele prin care se soluţionează căile de atac
se numesc decizii, iar alineatul (2) arată că toate celelalte hotărâri
date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri. Regimul
încheierilor este stipulat în art. 268 C. proc. civ. care reglementează
încheierile preparatorii, ce nu leagă instanţa, şi încheierile interlo
cutorii, care pregătesc dezlegarea pricinii fără a hotărî în tot asupra ei,
dar asupra cărora judecătorul nu mai poate reveni.
735. Cu toată forţa ei dată de existenţa unor dezbateri care nu
numai că anticipează fondul, dar aproape că îl epuizează, încheierea
de admitere în principiu nu trece dincolo de caracterul interlocutoriu
spre efectul autorităţii de lucru judecat întrucât ea nu dezleagă fondul
pricinii în totalitatea sa ci doar parţial într-un anumit moment al
judecăţii care însă nu este cel final. Singură hotărârea de fond dezîn-
vesteşte instanţa, încheierea de admitere în principiu neavând acest
efect. Prin ea se soluţionează probleme legate de masa bunurilor
supuse împărţelii, calitatea de copărtaşi, cota-parte cuvenită fiecăruia
dar nu înseamnă că instanţa se dezînvesteşte de aceste elemente, aşa
cum încearcă să acrediteze ideea autorul,1 întrucât oricând între darea
ei şi hotărârea asupra fondului poate să emită o încheiere suplimen
tară în condiţiile enumerate mai sus. Tocmai faţă de posibilitatea dării
încheierii suplimentare nu se poate susţine că instanţa se dezin-
vesteşte parţial prin pronunţarea încheierii de admitere în principiu.
736. Nu putem să acceptăm ideea autorităţii de lucru judecat a
încheierii de admitere în principiu, care are caracter interlocutoriu şi
este cuprinsă într-o normă specială, în opoziţie cu încheierile prepa
ratorii întrucât în aceste condiţii ar trebui să admitem că toate încheie
rile interlocutorii cuprinse în norme speciale au acest caracter ceea ce
1Idem, p. 157.
nu reflectă nici pe departe voinţa legiuitorului şi norma cuprinsă în

art. 1201 C. civ.
De altfel, pentru a ne afla în faţa autorităţii de lucru judecat mai
trebuie şi ca hotărârea care se invocă să fie irevocabilă, ceea ce nu se
poate reţine încheierii de admitere în principiu ce poate fi atacată
odată cu fondul.
737. Putem însă să reţinem existenţa unei anumite autorităţi de
lucru judecat, o autoritate provizorie, faţă de elementele care au stat
la baza emiterii ei şi care nu pot fi modificate printr-o încheiere de
admitere în principiu suplimentară.
Astfel, în condiţiile art. 6737 C. proc. civ. se poate da o încheiere
suplimentară în două cazuri: când se constată că există şi alţi copro
prietari sau când au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse
împărţelii. Aşa fiind, în afara acestor două elemente ce ar putea fi
modificate ulterior, pentru toate celelalte probleme de drept dezlegate
de instanţă prin încheierea de admitere în principiu se poate susţine
existenţa unei autorităţi de lucru judecat, în condiţiile în care s-ar
încerca printr-o acţiune separată, ulterioară pronunţării încheierii, să
se repună în discuţie, de exemplu calificarea bunurilor ca fiind comu
ne sau proprii. în acest sens s-a pronunţat şi practica judecătorească.1
738. în cadrul unui recurs în supraveghere, cale de atac ce nu
mai există în prezent, instanţa supremă a decis că este inadmisibilă o
acţiune prin care se cere a se stabili că anumite bunuri sunt proprii, iar
nu com une, atunci când această situaţie a fost soluţionată anterior
între aceleaşi părţi, printr-o încheiere de admitere în principiu a unei
acţiuni de partaj, pendinte la aceeaşi instanţă, soluţie ce este valabilă
şi astăzi în lumina prevederilor art. 6737 C. proc. civ. coroborate cu
art. 1201 C. civ. Aşa cum am arătat mai sus, sub acest aspect, încheie
rea de admitere în principiu are putere de lucru judecat pentru că noua
acţiune se poartă între aceleaşi părţi, iar o eventuală încheiere de
admitere în principiu suplimentară nu este admisibilă pentru această
situaţie.
' Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1517/1957, în L.P. nr. 4/1958, p. 80-81.
Capitolul VII
Modalităţi de partaj
739. Din analizarea prevederilor cuprinse în articolele destinate

partajului de codul de procedură civilă reiese că în prezent sunt posi
bile trei modalităţi de partaj: partajul în natură, partajul prin atribuirea
bunului unuia dintre copărtaşi şi vânzarea bunurilor. Oricare dintre
aceste forme este aplicabilă şi partajului bunurilor comune ale soţilor.
In continuare vom analiza fiecare modalitate de partaj în parte, pre
cum şi criteriile după care se vor constitui şi atribui loturile în cazul
partajului în natură.
Mai menţionăm, aşa cum vom analiza mai jos, că unele modalităţi
de partaj pot coexista, ele neexcluzându-se una pe alta.
Secţiunea 1. Partajul în natură
740. Consacrat în art. 736 şi art. 741 C. civ., precum şi în alin. (2)
al art. 6735 C. proc. civ., partajul în natură trebuie să constituie
regula în orice proces de împărţeală. Acesta este un principiu care
se desprinde din textele enunţate mai sus dar şi din efectul declarativ
al hotărârii de partaj. In mod corect s-a reţinut în doctrină1 că practica
a consacrat constant faptul că dacă un bun sau o masă de bunuri
aparţine mai multor persoane, partajul trebuie să le aducă tot un drept
de proprietate asupra bunului sau bunurilor pentru că nu există nicio
raţiune de modificare a acestui drept atât timp cât partajul are un efect
declarativ.
Prin art. 741 C. civ. se consacră principiul că la formarea şi com
punerea loturilor trebuie să se dea fiecărui copărtaş pe cât se poate
aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de
aceeaşi natură sau valoare, evitându-se cât va sta în putinţă îmbucată-
ţirea peste măsură a imobilelor şi divizarea unor unităţi gospodăreşti.

Deşi textul sus-menţionat se referă la împărţeala succesiunii, prin

Decizia de îndrumare nr. 4 din 11 mai 1967, Plenul Tribunalului
Suprem a decis că acest articol conţine o dispoziţie generală, aplicabilă
oricărei împărţeli de bunuri, indiferent de cauza care a determinat
indiviziunea. în consecinţă, aceasta se aplică şi în cazul partajului
bunurilor comune ale soţilor.
Reluând această regulă consacrată, alineatul (2) al art. 6735
prevede expres că instanţa va face împărţeala în natură.
741. Partajul în natură se poate realiza prin învoiala părţilor sau
în baza hotărârii judecătoreşti. Partajul prin învoiala părţilor poate fi
total sau parţial.
Articolul 6734 C. proc. civ. consacră, aşa cum am mai arătat,
obligaţia instanţei de a stărui pentru realizarea unei împărţeli
prin bună învoială. Această stăruinţă trebuie manifestată de-a lungul
întregului proces şi nu numai la începutul judecării cauzei. învoiala
părţilor va fi primită de instanţă şi după pronunţarea încheierii de
admitere în principiu şi chiar după efectuarea expertizei. Considerăm
că ea trebuie să fie un laitmotiv chiar şi în căile de atac întrucât părţile
sunt cele care cunosc cel mai bine necesităţile lor.
Stăruinţa legiuitorului în efectuarea unei tranzacţii este eviden
ţiată de formularea articolului sus-menţionat. Dacă părţile, respectiv
soţii, ajung la o învoială, instanţa este obligată să hotărască potrivit
acesteia. Obligativitatea instanţei de a se supune voinţei soţilor poate
fi însă atenuată în anumite situaţii speciale, aşa cum vom vedea în
titlul următor referitor la situaţiile speciale de partajare a bunurilor
comune. în principiu însă, în situaţii normale judecătorul nu se poate
împotrivi voinţei soţilor.
Mai mult chiar, legea prevede că tranzacţia va putea fi primită
chiar dacă între cei interesaţi s-ar afla minori sau persoane puse sub
interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare
sau a ocrotitorului legal. în cazul partajului dintre soţi nu se pune în
discuţie participarea minorilor însă pot apărea situaţii în care unul
dintre ei este pus sub interdicţie, iar tranzacţia va putea fi consfinţită
dacă există acordul ocrotitorului legal al interzisului.
în alin. (3) al art. 6734 se prevede expres că tranzacţia va fi
primită şi numai dacă se referă la o parte din bunurile supuse parta
jului, fiind astfel consacrat expres partajul în natură prin bună
învoială parţial.
VII. M odalităţi de partaj 379
Instanţa va lua act de tranzacţie potrivit art. 271-273 C. proc. civ.

Astfel, părţile se vor putea înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar
între termene şi fără a fi nevoie să fie citate, pentru a solicita să se ia act
de învoiala lor. Dacă se înfăţişează la termenul de judecată tranzacţia
va putea fi primită şi de un singur judecător, făcându-se astfel o
analogie cu art. 126 C. proc. civ. care permite amânarea cauzelor numai
de către un membru al completului de judecată. Prevederea legală are
astăzi corespondent numai dacă ne aflăm într-o cale de atac întrucât
judecata în faţa primei instanţe se face în faţa unui complet format
dintr-un singur judecător. Chiar şi în cazul în care va fi primită tranzac
ţia de un judecător hotărârea se va da în şedinţă publică. Când părţile se
înfăţişează între termene, instanţa va da însă hotărârea în camera de
consiliu. Forma scrisă a învoielii părţilor este obligatorie ea urmând să
alcătuiască dispozitivul hotărârii. O astfel de hotărâre nu va avea decât
calea de atac a recursului.
742. Este bine de menţionat că pentru a se realiza acordul părţilor
este necesară stăruinţa judecătorului pentru a netezi asperităţile şi
conflictele ce pot apărea ca urmare a divorţului. De un real folos s-a
dovedit, în cadrul instanţelor craiovene1, existenţa unei persoane care
să medieze între părţi şi care să nu fie nici judecătorul, nici avocatul.
Din lipsă de timp, de multe ori, încercarea judecătorului este pur
formală şi, din nefericire, la fel şi a avocatului, faţă de care partea pe
care o reprezintă poate să manifeste suspiciuni la stăruinţă mai mare.
Medierea în procesele de partaj, în cadrul staţiei pilot realizată la
instanţele menţionate, s-a dovedit fructuoasă, chiar în lipsa unui cadru
legal, obţinându-se de cele mai multe ori o tranzacţie parţială, cel
puţin asupra bunurilor mobile. De aceea considerăm că e bine-venit
cadrul legal instituit prin Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator care prevede în art. 61 posibilitatea
instanţei de a recomanda părţilor, în cazul în care iniţiativa nu provine
de la acestea, soluţionarea conflictului total sau parţial prin mediere
făcută de o persoană neutră şi cu pregătire de specialitate. Pe par
cursul desfăşurării procedurii de mediere judecarea cauzelor civile se
1 A se vedea site-ul www.mediere.ro care conţine expunerea de

motive şi proiectul de lege privind medierea, ca instituţie ce urmează a fi
inclusă în derularea unor procese aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti,
precum şi situaţia cauzelor monitorizate la mediere în cadrul instanţelor
craiovene ce au constituit instanţe pilot în acest domeniu.
suspendă în temeiul art. 242 pct. 1 C. proc. civ. Pe durata medierii

cursul termenului de perimare este suspendat, dar nu mai mult de 3
luni de Ia data semnării contractului de mediere. Cererea de repunere
pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.1 Dacă se ajunge la solu
ţionarea conflictului pe această cale, la cererea părţilor, instanţa
pronunţă o hotărâre în condiţiile art. 271 C. proc. civ. Un avantaj
creat de legiuitor pentru părţile care recurg Ia calea medierii şi îşi
rezolvă în acest fel conflictul este restituirea taxei judiciare de timbru
plătite la introducerea acţiunii.'
743. în cazul în care cu toată stăruinţa instanţei părţile nu cad la
învoială asupra împărţelii sau învoiala priveşte numai o parte a
bunurilor comune, partajul se va efectua de judecător. Primordial va
fi şi în acest caz partajul în natură. Pentru aceasta, aşa cum prevede
art. 6735 C. proc. civ. instanţa va stabili masa bunurilor comune, cota
de contribuţie a soţilor la dobândirea acestora, creanţele şi datoriile
comune ale soţilor. în măsura în care nu sunt necesare operaţii de
măsurare, evaluare, etc., părţile fiind de acord cu privire la calitatea
comună a bunurilor, la valoarea lor, la cuantumul creanţelor şi dato
riilor şi la cota lor de contribuţie instanţa va putea păşi la formarea
loturilor şi la atribuirea lor pronunţând sentinţa de partaj. Dacă există
divergenţe între părţi şi este necesară părerea unui expert se va da o
încheiere de admitere în principiu anterior numirii expertului şi
stabilirii obiectivelor expertizei în condiţiile arătate mai sus.
Secţiunea 2. Reguli referitoare la fo rm a re a

şi atribuirea loturilor
744. Procedura partajului judiciar reglementată în Codul de proce

dură civilă are prevederi sumare cu privire la aceste operaţiuni. Unele
dintre ele se regăsesc în alin. (2) al art. 6735 C. proc. civ., iar altele,
cu referire însă la criteriile de formare şi atribuire, se regăsesc în
Formarea şi atribuirea loturilor se face direct prin hotărâre jude
cătorească. Asupra formării loturilor, adică asupra componenţei de
bunuri ce o alcătuiesc, soţii pot şi trebuie să aibă sau un cuvânt de
1A se vedea dispoziţiile din art. 62 din Legea nr. 192/2006.

2 A se vedea dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 192/2006.
Vil. M odalităţi de partaj 381
spus, modalitatea de a-şi exprima punctul de vedere diferind după cum

este necesară sau nu darea unei încheieri de admitere în principiu.
745. Astfel, dacă nu este necesară această încheiere, deoarece
instanţa are toate datele necesare, formarea şi atribuirea loturilor se va
face prin hotărârea finală, iar dacă părţile nu au indicat în cererile lor,
pe parcursul derulării procesului sau chiar cu ocazia concluziilor
asupra fondului preferinţe pentru anumite bunuri singura modalitate
în care vor putea interveni este critica în calea de atac. Din nefericire,
arareori în cererea de chemare în judecată, în întâmpinare, cererea
reconvenţională sau concluziile orale ori scrise soţii îşi exprimă
poziţia lor asupra acestor operaţiuni, sarcina rămânând în totalitate la
luminile judecătorului.
746. Dacă însă este nevoie de o încheiere de admitere în prin
cipiu, după efectuarea expertizelor şi formarea loturilor de către
experţi, cel mai adesea, prin obiecţiunile la rapoartele de expertiză,
instanţa are cunoştinţă de poziţia părţilor faţă de alcătuirea loturilor.
747. Compunerea loturilor este una dintre cele mai delicate
operaţiuni din cadrul partajului, dar este totodată şi operaţiunea de
bază. Principiul care domină această operaţiune este principiul egali
tăţii părţilor extras din prevederile art. 741 C. civ. Fiecare soţ urmea
ză să primească un lot egal cu cota sa de contribuţie la dobândirea
bunurilor comune, cotă recunoscută de ei sau stabilită de instanţa de
judecată după regulile arătate mai sus. Această egalitate, aşa cum se
desprinde din prevederea codului civil, trebuie să fie în natură,
egalizarea valorică facându-se printr-o sumă de bani, aşa cum este
stipulat în teza finală a alineatului (2) al art. 6735 C. proc. civ. şi în
art. 742 C. civ.
Din cuprinsul textului art. 741 C. civ. rezultă că principiul egali
tăţii nu trebuie dus la absurd. Legea prevede cantităţi egale de mobile
şi imobile, de drepturi sau creanţe de aceeaşi natură şi valoare, dar ele
nu trebuie să fie toate de acelaşi fel. Aşa cum s-a observat1 o astfel de
compunere este practic imposibilă întrucât soţii nu au de regulă în
gospodăria lor mai multe bunuri de acelaşi fel. împărţirea bunurilor
mobile este mai uşor de realizat ea fiind greu de obţinut în ceea ce
priveşte imobilele deoarece arareori soţii deţin mai multe case,
apartamente sau terenuri.
1Gh. Comăniţă, op. cit., p. 168.

748. La formarea loturilor instanţa va avea în vedere criteriile

stabilite în art. 6739 C. proc. civ. Aceste criterii sunt pur exemplifi-
cative, instanţa putând să îşi motiveze opţiunea şi prin alte stări de
fapt care au dus-o la ideea necesităţii alcătuirii unei anumite compo
nenţe. Legea prevede ca şi criterii generale în primul rând acordul
părţilor, principiul disponibilităţii fiind primordial în procesul civil,
apoi mărimea cotei de proprietate, respectiv a cotei de contribuţie a
fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, natura bunului, domici
liul şi ocupaţia soţilor, precum şi existenţa unor îmbunătăţiri realizate
de unul dintre soţi, înaintea introducerii acţiunii de partaj, dar numai
cu acordul celuilalt soţ.
Practica judiciară a stabilit că instanţa nu trebuie să aibă în vedere
la formarea şi atribuirea loturilor numai unul dintre criterii ci trebuie
să analizeze întreg materialul probator şi să combine în mod echitabil
realităţile speţei pentru a se asigura o împărţeală justă. Astfel, în
practică s-a decis că:
- dacă unul dintre soţi are asigurată locuinţă la părinţii săi, unde
şi-a stabilit domiciliul împreună cu copilul minor rezultat din căsă
torie, care i-a fost încredinţat prin hotărârea de divorţ pentru creştere
şi educare, locuinţa ce a constituit bun comun nepartajabilă în natură
(garsonieră) urmează să fie atribuită celuilalt soţ, care nu are altă
locuinţă şi a contribuit într-o măsură mai mare la dobândirea bunu
rilor comune;1
- dacă soţul căruia i s-a încredinţat copilul minor s-a recăsătorit şi
are spaţiu locativ asigurat pentru minor în locuinţa proprietatea soţu
lui actual, locuinţa bun comun urmează să fie atribuită fostului soţ,
deoarece altminteri aceasta ar rămâne fără locuinţă, iar soţul recă
sătorit ar dobândi o a doua locuinţă;2
- cota de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune nu
poate fi un criteriu unic de atribuire a locuinţei, instanţa având obligaţia
de a utiliza şi alte criterii printre care şi posibilitatea procurării unei alte
locuinţe, precum şi faptul că pârâtul mai are un spaţiu de locuit;3
1C. A. Bucureşti, decizia civilă nr. 2837/1999 în Culegere de practică

judiciară în materie civilă, 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 402.
" Trib. Suprem, decizia civilă nr. 225/1982 în I.Gh. Mihuţă, Reper
toriu 1980-1985, p. 23.
3 C.A. Bacău, decizia civilă nr. 220/1998, în Jurisprudenţa pe anul
1998. în acelaşi sens C.S.J., decizia civilă nr. 5434/2001, în Curierul Judi
ciar nr. 12/2002, p. 56-57 cu notă de Marieta Avram.
VII. Modalităţi de partaj 383
- la atribuirea locuinţei bun comun a soţilor va trebui să se ţină

seama de contribuţia fiecăruia la dobândirea totalităţii bunurilor comu
ne, de nevoia de locuinţă mai mare sau mai mică a acestora, de starea
sănătăţii şi de posibilităţile lor materiale, precum şi de interesele copi
lului minor care a fost încredinţat unuia sau altuia dintre soţi;1
- la atribuirea locuinţei bun comun nu trebuie absolutizat criteriul
culpei exclusive la desfacerea căsătoriei, soţul cu contribuţia cea mai
mare la dobândirea bunurilor comune fiind îndreptăţit la atribuirea
locuinţei, chiar dacă divorţul s-a pronunţat din vina sa, iar soţia nu are
posibilitatea plăţii unei sulte împovărătoare;2
- dacă soţii nu se înţeleg cu privire la atribuirea locuinţei ce a
constituit domiciliul comun, nu sunt copii minori rezultaţi din căsă
torie, căsătoria a fost desfăcută din vina ambilor soţi, iar împărţirea ei
în natură nu este posibilă sau nu este indicată, instanţa va stabili
căruia dintre soţi i se va atribui locuinţa luând în considerare criterii
cum sunt: starea sănătăţii şi veniturile fiecărui soţ, greutăţile fami
liale, posibilitatea fiecăruia de a-şi procura o locuinţă sau de a locui
cu propria familie ori cu alte persoane, faptul că unul dintre ei o
foloseşte efectiv, precum şi alte împrejurări similare;3
- la împărţirea bunurilor comune ale soţilor trebuie avut în vedere
şi criteriul satisfacerii nevoii de locuit, iar în acest sens dacă soţii au
construit pe terenul unuia dintre ei, nu trebuie absolutizat criteriul
proprietăţii terenului, deoarece altminteri locuinţa ar urma să revină
întotdeauna proprietarului terenului, ceea ce ar fi contrar dispoziţiilor
art. 30 şi art. 36 C. fam. In consecinţă, locuinţa bun comun poate fi
atribuită şi soţului neproprietar al terenului, el urmând să aibă un
drept de folosinţă asupra terenului aferent, drept născut din momentul
edificării construcţiei prin efectul art. 30 C. fam.4
- la atribuirea imobilului bun comun către soţia care locuieşte în
Germania, împreună cu copii părţilor, a fost avut în vedere faptul că
soţul mai are în proprietate un imobil bun propriu, situat în aceeaşi
1C.S.J., decizia civilă nr. 2523/1993, nepublicată.

2 C.S.J. decizia civilă nr. 9/1993 pronunţată în compunerea prevăzută
de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1968, în Buletinul Jurispru-
denţei 1993, p. 100.
3 C.S.J., decizia civilă nr. 2726/1991, în revista Dreptul nr. 7/1992,
p. 75.
4 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 485/1982, în I.Gh. M ihuţă , Reper
toriu 1980-1985, p. 23.
localitate, pârâta nu are altă locuinţă în ţară, iar în perioadele dese şi

regulate, dovedite prin probe, în care revine în România, nu are unde
locui împreună cu copii, fiind nevoită să apeleze la sprijinul rudelor.1
- cota de contribuţie de 70% a pârâtei stabilită în S.U.A. şi care
declară că doreşte să revină în ţară nu poate constitui un motiv singu
lar de atribuire a bunului imobil către aceasta, întrucât s-ar reţine
prevalenţa unui criteriu viitor şi nesigur, eventual chiar şi nesincer, şi
fară suport probatoriu, acela că pârâta se va stabili în România, în
pofida realităţii că reclamantul locuieşte în acest imobil bun comun
care este singurul său domiciliu, ne mai având altă locuinţă în pro
prietate.2
749. După cum am văzut, practica a statuat în principal asupra
criteriilor de formare şi atribuire a loturile în ceea ce priveşte locuin
ţa. Aceleaşi criterii pot fi avute însă în vedere şi în ceea ce priveşte
imobilele terenuri sau bunurile mobile, ţinându-se cont de natura
bunului, de necesitatea de a fi folosit de unul dintre soţi, de natura
bunurilor mobile ce ar trebui atribuite soţului căruia i s-au încredinţat
şi copii etc.
în toate cazurile, instanţa este obligată să motiveze criteriile pe
care le-a avut în vedere pentru atribuirea loturilor, neputând să facă o
repartizare arbitrară a acestora.3
De altfel, prin Decizia nr. 182/20034 Curtea Constituţională, care
a fost învestită cu un control de constituţionalitate, a respins excepţia
de neconstituţionalitate a art. 6739 C. proc. civ. Autorii excepţiei au
invocat faptul că sunt încălcate prevederile art. 16 alin. (1) şi ale art. 4
alin. (1) şi (2) teza I din Constituţie, prin faptul că la formarea şi
atribuirea loturilor instanţa va ţine seama de domiciliul şi ocupaţia
părţilor, fiind dezavantajaţi coproprietarii ce au mai multe imobile
situate în localităţi diferite, iar ocupaţia diferită a acestora nu ar trebui
să determine aplicarea unui tratament juridic diferenţiat. Curtea a
reţinut că existenţa criteriilor de care instanţa trebuie să ţină seama la
formarea şi atribuirea loturilor este justificată raţional şi obiectiv,
având finalitatea de a îndruma instanţa tocmai pentru a evita arbitrariul

3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1402/1971, în Repertoriu 1969-1975,
p. 2 20.
4 M. Of. nr. 408 din 11 iunie 2003.
în cadrul acestei operaţiuni. Textul nu prevede, prin reglementarea

criteriilor, nici un fel de inegalitate sau discriminare, întrucât, fără a se
crea vreo diferenţiere, este aplicabil tuturor părţilor, în aceeaşi măsură,
nevenind în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Consti
tuţie. în aceeaşi măsură sunt nejustificate alegaţiile legate de încălca
rea art. 41 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie pentru că întreaga pro
cedură a împărţelii judiciare are ca finalitate ieşirea din starea de indi-
viziune, procedură în urma căreia fiecare copărtaş devine proprietar
exclusiv al unei anumite părţi concret determinate din ceea ce forma
obiectul coproprietăţii, cota parte ideală a fiecărei părţi, din masa
bunurilor comune, nefiind afectată.
750. Inegalitatea loturilor formate în natură fiind o situaţie normală
şi frecventă art. 6735 C. proc. civ., reluând aproape în aceeaşi termeni
prevederile art. 742 C. civ., prevede că în cazurile în care loturile nu
sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani. Această
sumă de bani este cunoscută sub denumirea de sultă.
751. Plata sultei revine soţului care a primit în lotul său bunuri de
0 valoare mai mare decât valoarea ce i se cuvine potrivit cotei sale de
contribuţie din masa bunurilor supusă partajului. Pentru neplata sultei
datorate soţul poate fi obligat şi la dobânzi, de la data punerii sale în
întârziere, care este data notificării sau a cererii de chemare în jude
cată pentru obligarea la dobânzi.’
Neplata sultei nu poate duce la desfiinţarea partajului, soţul căruia
1 se datorează având la îndemână pornirea executării silite.
752. Fiind un drept de creanţă, născut din hotărârea care o stabi
leşte, pornirea executării silite pentru sultă este supusă termenului
de prescripţie de 3 ani.2 Soţii pot conveni ca sulta să se plătească la un
anumit termen, iar dacă termenul este stipulat în hotărârea judecă
torească sau într-o convenţie separată, ulterioară dării hotărârii, terme
nul de prescripţie va curge de la acea dată. Reactualizarea sultei este
posibilă aşa cum vom vedea mai jos.
Reprezentând doar o compensare valorică a loturilor sulta nu
trebuie confundată cu suma de bani ce se plăteşte celuilalt soţ în cazul
în care i se atribuie bunurile numai unuia dintre soţi. Această sumă de
1Trib. Jud. Bacău, decizia civilă nr. 154/1986 în R.R.D. nr. 1/1987,
p. 67.
bani reprezintă contravaloarea cotei părţi a soţului având un alt regim

juridic.1
753. Este interesant de menţionat la această secţiune că în legis
laţia franceză judecătorul are o participare aparte la formarea şi
atribuirea loturilor.
Aşa cum am indicat mai sus, la secţiunea rezervată cererii de
partaj, în cazurile în care se solicită partajarea bunurilor soţilor prin
intermediul instanţei, tribunalul desemnează un notar pentru efec
tuarea partajului şi un judecător - comisar care efectuează un raport
către tribuna], cu privire la activitatea desfăşurată de notar.
754. Operaţiunile de partajare constau în formarea masei
supuse împărţelii, vânzarea prin bună - învoială sau prin licitaţie
publică a unor bunuri determinate, evaluarea bunurilor şi formarea
loturilor.2
755. Vânzarea bunurilor poate avea loc numai ocazional şi în
situaţii bine determinate. Astfel, se pot vinde anumite bunuri mobile
pentru a avea lichidităţile necesare plăţii pasivului comunităţii de
bunuri sau se pot vinde imobile care nu se pot partaja ori nu sunt
comod partajabile în natură.3
756. Evaluarea bunurilor se face, de regulă, cu ajutorul unui
expert, care va avea în vedere valoarea fiecărui bun cât mai apropiată
de ziua efectuării partajului, care este ziua omologării împărţelii de
către judecător. Această dată este fixată de judecător, iar orice întâr
ziere datorată conduitei unuia dintre copartajanţi este imputabilă
acestuia.4
757. Formarea loturilor, care în această specie de partaj vor fi
două, urmează regulile comune partajului succesoral, cu mici diferen
ţieri, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege. Nu vom intra în
amănunte privind formarea loturilor însă considerăm necesar să
arătăm că şi în dreptul francez compunerea loturilor pendulează între
1A se vedea în acelaşi sens V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 423,

nota 1, vizând critica adusă deciziei civile nr. 1758/1981 a Tribunalului
Suprem din R.R.D. nr. 8/1082, p. 58.
2./. Flour, G. Champenois, op. cit., p. 523.
3 Idem.
4 Idem, p. 525.
atribuirea pe cât posibil în natură a bunurilor, atât mobile cât şi

imobile şi luarea în considerare a egalităţii de valoare a loturilor, iar
atunci când acest lucru nu este posibil egalizarea se face prin calcu
larea unei sulte. De asemenea, se urmăreşte să nu se fărâmiţeze peste
măsură bunurile imobile, până la a le face improprii exploatării şi se
prevede posibilitatea atribuirii preferenţiale a unor bunuri, cum ar fi
exploatările agricole, societăţile comerciale, industriale sau artiza
nale, imobilele destinate exercitării profesiei şi cele destinate locuin
ţei. In dreptul francez însă atribuirea preferenţială, dacă are loc, duce
la scoaterea acestor bunuri dintre cele care urmează a fi partajate prin
formarea de loturi, urmând ca fostul soţ căruia i s-a atribuit bunul să
plătească cota-parte din valoare către celălalt soţ. Această prevedere se
datorează faptului că atribuirea loturilor se face prin tragere la sorţi.1
După formarea loturilor notarul întocmeşte un raport conţinând
toate operaţiunile efectuate, acesta reprezentând un proiect de partaj,
şi îl supune omologării instanţei. Asupra acestui proiect de partaj
părţile, în faţa judecătorului, pot formula obiecţiuni. După soluţio
narea obiecţiunilor se realizează omologarea împărţelii de către
judecător. Ulterior acestei omologări se procedează la tragerea la sorţi
a loturilor, în faţa notarului sau a judecătorului - comisar.2
758. Iată deci, că, în legislaţia franceză, judecătorul de scaun nu
intervine decât în anumite faze ale procesului de partaj, cea mai mare
parte a procedurii desfaşurându-se în faţa notarului, a cărui activitate
este supravegheată de un judecător anume desemnat, ceea ce degre
vează instanţa de faze intermediare ale procedurii, dar asigură respec
tarea prevederilor legale şi dă părţilor un participant şi consultant cu
cunoştinţe de specialitate, notarul, care este şi neutru faţă de ambele
părţi şi poate avea un foarte eficient rol de moderator.
De asemenea, fazele care în dreptul nostru sunt ulterioare dării
încheierii de admitere în principiu, se desfăşoară anterior omologării
proiectului de partaj, aşa încât în faţa judecătorului ajunge un raport
pe care el trebuie să-l verifice doar din punct de vedere al respectării
prevederilor legale în materie, obiecţiunile părţilor fiind şi ele cir
cumscrise acestora.
In fine, nu este mai puţin adevărat că păstrarea cu consecvenţă a
reglementării obligatorii a tragerii la sorţi a loturilor, ca modalitate
1Idem, p. 525-534.
2 Idem, p. 523.
finală de atribuire a bunurilor, poate constitui o motivaţie serioasă

pentru părţi de a încerca o partajare pe cale amiabilă, hazardul supra-
punându-se rareori dorinţelor interne ale foştilor soţi.
Secţiunea 3. Atribuirea bunului

unui singur copărtaş
759. Această modalitate de partajare este cuprinsă în art. 67310

C. proc. civ. şi se poate face în două forme: prin atribuire directă sau
prin atribuire provizorie.
în cadrul partajului bunurilor comune ale soţilor modalitatea atri
buirii bunului unui singur soţ este mai rar întâlnită. De regulă, soţii
agonisesc împreună atât bunuri mobile cât şi bunuri imobile, iar
partajul în natură este posibil. Când unul dintre soţi primeşte bunul
imobil iar celălalt bunurile mobile nu ne aflăm în faţa unei partajări
prin atribuire ci în faţa unui partaj în natură1. Pentru a fi aplicabile
prevederile art. 67310 C. proc. civ. trebuie, în principiu,2 ca cei doi
soţi să fi dobândit doar un bun mobil sau un bun imobil.3 De ase
menea, bunul mobil ori imobil trebuie să nu fie comod partajabil în
natură sau, aşa cum am arătat mai sus, la criteriile de atribuire a
loturilor, desprinse din practică, ca atribuirea prin partajul în natură să
nu fie recomandabilă.

2 Am folosit sintagma „în principiu”, pentru că în practică se pot întâlni
cazuri în care nu singularitatea bunului este cea care conduce la atribuirea
bunurilor unui singur copărtaş. Astfel, într-o decizie de speţă, confirmată de
instanţa de control judiciar, s-a stabilit că criteriile de partaj în natură şi de
atribuire a bunurilor nu pot fi absolutizate în cazul în care soţul pârât
execută o detenţie de 12 ani şi este la începutul executării, iar bunurile
supuse partajului sunt de uz gospodăresc şi el nu poate intra în posesia lor.
Trib. Braşov, decizia civilă nr. 1019/2003, nepublicată.
3 Ne alăturăm opiniei exprimate în literatura de specialitate de
Gh. Comăniţâ, op. cit., p. 178, potrivit căreia partajul prin atribuire este
aplicabil atât bunurilor mobile cât şi bunurilor imobile, în contradicţie cu
opinia acolo analizată prin care se susţine că această modalitate de parta
jare se aplică numai imobilelor şi numai când nu sunt comod partajabile
în natură.
760. Atribuirea provizorie a bunului, element de noutate abso

lută în partajare, introdus prin noua reglementare, poate fi făcută în
anumite condiţii. Trebuie ca bunul să nu poată fi partajat în natură sau
o atare partajare să ducă la o scădere importantă a valorii acestuia ori
trebuie ca partajarea sa să îi modifice în mod păgubitor destinaţia
economică.
Noţiunea de comod partajabil în natură este o creaţie a practicii
judiciare. Astfel, s-a stabilit că o construcţie nu este comod partaja
bilă în natură dacă prin divizarea sa nu s-ar mai prezenta ca o unitate
închegată, iar pentru realizarea partajului nu s-ar putea asigura
părţilor dependinţe distincte care să îi asigure o funcţionalitate de sine
stătătoare.1 De asemenea, s-a statuat că nu poate fi considerată comod
partajabilă în natură o construcţie pentru care împărţirea pe aparta
mente nu s-ar putea face decât după efectuarea unor modificări în
structura funcţională, arhitectonică şi de rezistenţă.2 Cu atât mai mult
nu poate fi considerată comod partajabilă în natură o construcţie
pentru care sunt necesare lucrări de modificare ce nu primesc autori
zaţia prevăzută de lege de la organul administrativ competent.3
Atribuirea provizorie a bunului nu poate fi făcută decât la cererea
unuia dintre soţi. Din oficiu instanţa nu poate păşi la această moda
litate de partaj.
761. Atribuirea se va face prin încheiere care trebuie să cuprindă
suma cuvenită celuilalt soţ şi termenul până la care această sumă
trebuie achitată.4 încheierea are caracter interlocutoriu instanţa nepu
tând reveni asupra celor dispuse decât în măsura în care soţul căruia i
s-a atribuit provizoriu bunul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată până
la termenul stipulat.
1Trib. Suprem, decizia civilă nr. 223/1979, în C.D. pe anul 1979, p. 153.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 422/1976, în Repertoriu 1975-1980,
p. 147.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 82/1978, în C.D. pe anul 1978, p. 43.
4 în practică, s-a decis că partea este obligată să depună contrava
loarea sumei stabilite de instanţă în termenul stipulat, până la pronunţarea
hotărârii asupra fondului, numai în cazul atribuirii provizorii a bunului şi
nu şi în cazul în care bunul a fost atribuit prin hotărâre definitivă, pentru
că în acest caz este vorba de un alt termen, ce curge de la pronunţarea
hotărârii şi care, aşa cum vom vedea mai jos, are alte consecinţe (C.A.
Braşov, decizia civilă nr. 9/2005).
762. Durata termenului ce va fi stabilit de instanţă pentru plata

sumei datorate celuilalt soţ nu este prevăzută de legiuitor. Ea va putea
fi hotărâtă de comun acord de către soţi, iar în lipsa acestui acord va
fi lăsată la aprecierea instanţei. Alături de alţi autori1 considerăm însă
că termenul acordat nu poate fi mai mare de 6 luni, prin analogie cu
termenul maxim pe care legiuitorul îl prevede în cazul vânzării
bunului prin bună învoială.
763. Cuantumul sumei datorate va fi stabilit în funcţie de cota
de contribuţie a soţilor la dobândirea bunului raportată la valoarea sa.
Valoarea bunului poate rezulta din acordul părţilor sau dintr-un raport
de expertiză ordonat la cererea soţilor, a unuia dintre ei sau din oficiu
de instanţă.
764. în încheierea de atribuire provizorie trebuie cuprinse con
sideraţiile care au dus la convingerea instanţei că numai această
modalitate de partaj este posibilă, convingere ce trebuie să se sprijine
pe una din cele trei condiţiile enumerate mai sus. De regulă, înde
plinirea acestor condiţii, în lipsa acordului părţilor sau a evidenţei lor,
rezultată din natura bunului2, va putea fi constatată printr-un raport de
expertiză.
Această încheiere nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea
asupra fondului.3
1A se vedea Gh. Comăniţă, op. cit., p. 180.

2 Este de netăgăduit că în cazul unor bunuri se va putea constata lesne,
chiar de către instanţă, că nu este posibil partajul în natură. La bunurile
mobile această problemă nici nu se poate pune întrucât un autoturism, un
frigider, un televizor etc., nu pot fi comod partajabile în natură. Şi la bunu
rile imobile ne putem afla în aceeaşi situaţie dacă este vorba, de exemplu,
de un teren intravilan de numai 250 mp sau o construcţie care are numai
una sau două camere de locuit cu dependinţele aferente.
3 Art. 67310 C. proc. civ. a făcut obiectul controlului de constituţionali
tate prin prisma invocării de către parte a încălcării principiului dreptului la
apărare, înscris în art. 24 din Constituţie, în sensul că această încheiere nu
poate fi atacată separat, anterior pronunţării prin hotărârea asupra fondului.
Prin Decizia nr. 52/2003, Curtea Constituţională a respins excepţia reţinând
că voinţa legiuitorului de a supune anumite încheieri din cadrul procesului
de partaj, cum ar fi cele enunţate în art. 6738 şi 67311 C. proc. civ., separat
şi anterior, controlului judiciar, ca o excepţie de la norma comună înscrisă
în art. 282 alin. (2) C. proc. civ. nu încalcă ordinea constituţională şi nu
Asupra atribuirii provizorii instanţa poate să revină, tot prin

încheiere, în măsura în care soţul căruia i s-a atribuit bunul nu îşi
îndeplineşte obligaţia de plată a sumei stabilite în sarcina sa.
765. Există cazuri în care ambii soţi solicită atribuirea provi
zorie a bunului. în această situaţie instanţa va ţine seama la atribuire
de criteriile enunţate în art. 6739 C. proc. civ., precum şi de orice alte
criterii rezultate din situaţia de fapt, aşa cum am arătat mai sus. In
această modalitate de partaj va avea însă în vedere, cu prioritate, şi
posibilitatea părţii căreia i s-a atribuit bunul de a achita suma cuvenită
celuilalt soţ. Criteriile avute în vedere la atribuire trebuie cuprinse în
motivarea încheierii.
în consecinţă, după o primă atribuire provizorie, dacă partea nu îşi
execută obligaţia de plată în termen, instanţa poate atribui bunul
celuilalt soţ, care l-a solicitat iniţial, chiar dacă acesta nu îndeplinea
prioritar criteriile avute în vedere. Noua încheiere de atribuire provi
zorie va trebui să se supună tuturor regulilor enunţate mai sus cu
privire la acest soi de încheiere. Caracterul interlocutoriu al primei
încheieri va fi înfrânt de neîndeplinirea obligaţiilor de către partea în
favoarea căreia a fost pronunţată.
Cu privire la suma datorată în această nouă situaţie, trebuie să
facem precizarea că aceasta poate suferi modificări nu numai datorită
unei cote diferite de contribuţie, ci şi datorită creşterii sau scăderii
valorii bunului. Noua valoare va fi stabilită printr-o expertiză, în
măsura în care părţile nu cad de acord asupra ei, expertiză ce va fi
cerută de partea care invocă această împrejurare.
Dacă nici după această nouă atribuire provizorie sau dacă nu
există cerere din partea celuilalt soţ, nu se poate realiza partajul se va
trece la următoarea modalitate de împărţeală prin vânzarea bunului,
pe care o vom analiza mai jos.
înainte de aceasta trebuie să mai prezentăm şi cealaltă modalitate
de atribuire a bunului, cea directă.
766. Alineatul (4) al art. 67310 C. proc. civ. prevede că instanţa
poate atribui direct bunul unuia dintre soţi, ţinând seama de împre-
impietează asupra dreptului de apărare al părţii. Ulterior acestei decizii,

prin O.U.G. nr. 65/2004, art. 6738 C. proc. civ. a fost modificat, în prezent
aceste încheieri fiind supuse căilor de atac aplicabile hotărârii de fond,
rămânând însă prevăzută ca excepţie încheierea cuprinsă în art. 67311
C. proc. civ.
392 Titlul IU. Partajul bunurilor com une ale soţilor
jurările cauzei şi dacă are motive temeinice. Fiind în cadrul partajului

bunurilor comune şi având în vedere că suntem numai în prezenţa a
doi copărtaşi, unul dintre motivele temeinice rezultate din împreju
rările cauzei poate fi faptul că numai unul dintre soţi solicită atri
buirea bunului. în acest caz o atribuire provizorie nu îşi mai găseşte
temeinicia.
La atribuirea directă, instanţa va pronunţa hotărârea asupra
fondului ce va cuprinde şi suma datorată celuilalt soţ, precum şi
termenul până la care aceasta trebuie plătită. Neîndeplinirea obligaţiei
în termen va duce la pornirea executării silite de către celălalt soţ,
dacă nu mai este în termenul de a declanşa calea de atac împotriva
acestei hotărâri. Considerăm că în această situaţie de excepţie,
termenul acordat pentru plata contravalorii cotei de contribuţie
trebuie să fie scurt, pentru a nu prejudicia celălalt soţ prin deprecierea
sumei stabilite în favoarea sa.
767. Articolul 67310 C. proc. civ. a făcut şi el obiectul controlului
de constituţionalitate, prin Decizia nr. 52/20031 Curtea Constituţio
nală respingând excepţia invocată. în motivarea excepţiei de ne-
constituţionalitate, autorul acesteia a susţinut că textul de lege criticat
înfrânge dispoziţiile art. 24 din Constituţie, întrucât încheierea prin
care instanţa de fond procedează la atribuirea bunului nu este supusă
niciunei căi de atac, fiind executorie, spre deosebire de situaţia în care
atribuirea se face prin hotărârea prin care se soluţionează fondul
procesului, hotărâre ce este supusă căilor de atac, nefiind executorie.
Dreptul la apărare, garantat constituţional, ar fi astfel încălcat judecă
torul având posibilitatea de a avantaja una din părţi prin modalitatea
de pronunţare. Curtea a respins critica formulată reţinând că argu
mentarea părţii face abstracţie de prevederile art. 282 alin. (2)
C. proc. civ., potrivit cărora încheierile premergătoare nu pot fi atacate
cu apel decât odată cu fondul cauzei, în afara cazurilor în care prin ele
s-a întrerupt ori suspendat cursul judecăţii. Or, încheierile prevăzute de
art. 67310 C. proc. civ. preced hotărârea instanţei asupra fondului, fiind
încheieri premergătoare şi intrând sub incidenţa art. 282 alin. (2)
C. proc. civ. Aceasta fiind regula în materie, ea nu trebuia reglementată
expres şi în cazul normelor aplicabile partajului judiciar, fiind subîn-
ţeleasă, iar neprevederea unor norme derogatorii în această materie de
1M. Of. nr. 153 din 10 martie 2003.

către legiuitor, duce la concluzia că această încheiere nu s-a voit a fi

atacată separat, ci numai odată cu fondul cauzei.
Secţiunea 4. Vânzarea bunului
768. Această ultimă modalitate de partajare este reglementată în

art. 67311 C. proc. civ. şi poate să apară numai în anumite situaţii
strict prevăzute de lege. Ea este o soluţie extremă la care se recurge în
cazul împărţelii atunci când atribuirea bunului nu este posibilă.1
Legea reglementează două situaţii în care bunul va fi scos la
vânzare:
- când nici unul dintre copărtaşi, în cazul nostru dintre soţi, nu
cere atribuirea bunului, şi
- când deşi bunul a fost atribuit provizoriu nu s-a depus în
termenul stabilit suma cuvenită celuilalt coproprietar.
769. Legat de această a doua ipoteză trebuie observat că ea devine
aplicabilă numai în cazul în care nu există o cerere de atribuire
provizorie din partea celuilalt soţ, caz în care bunul îi va fi atribuit
acestuia, urmând ca numai dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată
în termenul stabilit să se păşească la vânzare. Dc asemenea trebuie
spus că potrivit principiului disponibilităţii considerăm că părţile, prin
acord comun, pot solicita instanţei să păşească direct la această formă
de partajare, voinţa lor fiind cea care trebuie să primeze.
Prin interpretarea art. 67314 C. proc. civ. trebuie să mai menţio
năm că modalitatea de partaj prin vânzarea bunului poate să se refere
şi numai la o parte din bunurile mobile sau imobile ale părţilor, cele
pentru care nu optează niciunul dintre soţi, fiind de exemplu prea
împovărătoare pentru ambii plata unei sulte ce ar rezulta din inclu
derea acestor bunuri în imul dintre loturi. Pentru acestea partajul se va
efectua în natură.
Alineatul (1) al art. 67311 C. proc. civ. prevede două modalităţi
prin care se poate proceda la vânzare: vânzarea bunului prin bună-
învoială, de către părţi şi vânzarea bunului prin executorul jude
cătoresc.
1 A se vedea în acest sens şi decizia civilă nr. 4/1967 a Tribunalului

Suprem citată mai sus.
§.1. Prin bună-învoială
770. Vânzarea bunului prin bună-învoială de către părţi va fi

dispusă printr-o încheiere a instanţei. Aceasta va fi pronunţată numai
dacă ambii soţi sunt de acord cu această modalitate de partaj. Prin
aceeaşi încheiere se va stabili termenul până la care părţile trebuie să
realizeze vânzarea.
Alineatul (2) al art. 67311 C. proc. civ. prevede că termenul maxim
de vânzare pe care îl poate acorda instanţa este de 6 luni. Părţile pot
conveni chiar ele asupra unui termen însă acesta nu poate fi mai mare
decât cel stabilit de lege în puterea instanţei. Dacă părţile nu convin
asupra termenului instanţa va trebui să-l stabilească ţinând cont de
împrejurările concrete ale cauzei, de natura bunului, de raportul între
cerere şi ofertă în perioada în care urmează a se face vânzarea.
Această îndatorire a instanţei are în vedere faptul că trebuie permis
părţilor să obţină un preţ real a bunului, stabilirea unui termen prea
scurt putând prejudicia soţii, fie prin imposibilitatea găsirii unui
cumpărător fie prin imposibilitatea obţinerii unui preţ apropiat de
valoare de piaţă a bunului.
în cazul în care termenul acordat de instanţă este mai mic de 6
luni, iar la împlinirea lui nu s-a realizat vânzarea, considerăm că la
cererea părţilor, şi numai în acest caz, instanţa va putea să mai acorde
un termen, care împreună cu cel acordat până atunci să nu depăşească
termenul maxim de 6 luni.
De asemenea, este de menţionat că durata maximă a termenului
este aceeaşi indiferent dacă este vorba de vânzarea unui bun mobil
sau imobil.
771. Legea nu spune care este soarta dosarului până la împli
nirea termenului acordat. Considerăm că nu pot exista decât două
ipoteze. Prima ar fi acordarea unui termen de judecată care să cores
pundă termenului în care este obligatorie vânzarea bunului. A doua
ipoteză ar fi suspendarea judecăţii la cererea părţilor, în baza art. 242
pct. 1 C. proc. civ. Această a doua ipoteză are însă .două inconve
niente pentru părţi, şi anume: cererea de repunere pe rol va trebui
timbrată cu jumătate din taxa de timbru datorată pentru introducerea
acţiunii, iar trecerea a mai mult de un an de la suspendarea cauzei va
duce la perimare, părţile fiind obligate să introducă o nouă acţiune, în
măsura în care nu se vor fi partajat pe cale amiabilă.
Nu credem că teza a IlI-a a alin. (2) al art. sus-menţionat se opune

posibilităţii părţilor de a solicita suspendarea cauzei. Este adevărat că
în această teză se spune că la împlinirea termenului părţile vor prezenta
instanţei dovada vânzării, redactarea părând a fi imperativă, însă
considerăm că nu se poate trece peste principiul disponibilităţii părţilor,
iar norma este prevăzută numai pentru a arăta instanţei că dispoziţia a
fost îndeplinită şi se poate păşi la darea hotărârii de partaj sau pentru a
0 îndreptăţi să dispună vânzarea prin executorul judecătoresc.
Alături de alţi autori1 credem că, în cazul suspendării cauzei la
cererea părţilor, vânzarea poate fi efectuată valabil şi după trecerea
termenului, chiar cu depăşirea maximului de 6 luni, putându-se da o
hotărâre judecătorească de partaj, cu o singură precizare pe care ne
simţim datori să o facem, ca cererea de repunere pe rol să fie făcută
înaintea împlinirii termenului de perimare.
772. încheierea de vânzare a bunului prin bună-învoială poate
fi atacată separat cu apel. Dacă există acordul părţilor la darea acestei
încheieri apelul nu va putea fi primit decât dacă se dovedeşte lipsa
consimţământului părţii apelante sa vicierea consimţământului său.
Neatacarea separată a încheierii duce la imposibilitatea criticării
acesteia prin calea de atac a apelului odată cu hotărârea asupra fon
dului procesului, derogându-se astfel expres de la prevederile art. 282
alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
773. O problemă de consecvenţă a legiuitorului se pune după modi
ficarea art. 2821 C. proc. civ. prin art. I pct. 4 din Legea nr. 195/2004 de
modificare şi aprobare a O.U.G. nr. 58/2003. Astfel, potrivit acesteia,
printre altele, litigiile al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard
de lei inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială, nu
sunt supuse apelului. Este greu de crezut că singurul bun pe care îl
vor fi agonisit soţii în timpul căsătoriei va avea o valoare mai mare de
1 miliard de lei. în aceste condiţii încheierea de vânzare prin bună-
învoială va fi supusă apelului şi recursului, iar, în mod paradoxal,
hotărârea de partaj va fi supusă numai recursului. Situaţia creată prin
această necorelare a textelor ignoră cele mai elementare principii de
drept ajungându-se ca o încheiere din cadrul aceluiaşi proces să aibă
mai multe căi de atac decât hotărârea însăşi. Ar fi de dorit ca această
încheiere să poată avea numai calea de atac pe care o are şi hotărârea
de fond însăşi.

774. De asemenea, o modificare ulterioară Legii nr. 195/2004, cea

adusă prin O.U.G. nr. 65/2004, a creat o stare şi mai confuză. Potrivit
art. 2 lit. b) din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat
prin art. I pct. 2 din ordonanţă, tribunalele au în competenţă, jude
carea ca instanţe de apel, a apelurilor declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă în cererile de împărţeală
judiciară, cu excepţia celor care, potrivit legii, nu sunt supuse apelu
lui. Aşadar tribunalele judecau numai apelul împotriva hotărârii de
partaj nu şi împotriva încheierii de scoatere în vânzare a bunului prin
bună-învoială, în cazul acestei încheieri fiind competentă în apel
curtea de apel, potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ceea ce atrăgea
competenţa în recurs a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Soluţia era
hilară şi în afara voinţei reale a legiuitorului. Nu rămânea decât ca
practica să dovedească înţelepciunea judecătorilor care trebuiau să
interpreteze o normă imperativă de competenţă materială în sensul ca,
prin termenul de hotărâre din cuprinsul art. 2 pct. 2 C. proc. civ. să se
înţeleagă şi încheierile pronunţate în condiţiile art. 67311 C. proc. civ.
prin coroborare cu prevederile alin. (2) ale art. 255 C. proc. civ.
775. Cea mai recentă modificare a Codului de procedură civilă,
adusă prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000,
a reaşezat competenţa materială a instanţelor, iar potrivit art. 2 pct. 2
apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă se judecă de tribunale, iar recursurile împotriva hotărârilor
pronunţate de tribunale în apel de către curţile de apel (art. 3 pct. 3
C. proc. civ). Trebuie să menţionăm însă că apelurile vor fi judecate
de tribunalele pentru minori şi familie, acolo unde acestea sunt
înfiinţate, sau de completele ori secţiile specializate în această materie
din cadrul tribunalelor de drept comun, iar recursurile de completele
specializate sau de secţiile speciale ale curţilor de apel.
în fine, dacă vânzarea prin bună-învoială a bunului eşuează se va
trece la ultima modalitate posibilă de partaj şi anume la vânzarea
bunului prin executorul judecătoresc.
§.2. Prin executorul judecătoresc
776. Pentru ca instanţa să dispună vânzarea bunului prin executo

rul judecătoresc este necesar ca la împlinirea termenul acordat de
instanţă părţilor pentru vânzarea prin bună-învoială să se constate că
aceasta nu s-a realizat.1 Vânzarea la licitaţie publică este însă posibil

a fi dispusă şi direct, fără a mai parcurge etapa vânzării prin bună-
învoială, dacă părţile solicită acest lucru. Soluţia se desprinde din
prevederile tezei ultime a alin. (1) al art. 67311 C. proc. civ.
Printr-o nouă încheiere judecătorul va dispune ca bunul să fie scos
la vânzare prin intermediul executorului judecătoresc. Această în
cheiere va trebui şi ea motivată, având ca şi cea anterioară un caracter
interlocutoriu.
777. Articolul 67312 C. proc. civ. cuprinde normele speciale după
care va fi realizată vânzarea. în alin. (1) al acestui articol se prevede
că executorul va începe demersurile numai după rămânerea
irevocabilă a acestei încheieri. Combinând aceste prevederi cu cele
ale alin. (4) ale art. 67311 C. proc. civ., ce stipulează că încheierea
poate fi atacată cu apel separat, rezultă că ea nu va putea fi pusă în
executare decât la data pronunţării deciziei în calea de atac a
recursului, dacă această cale de atac a fost promovată sau la data la
care va deveni irevocabilă prin nepromovarea niciunei căi de atac ori
prin nepromovarea recursului după exercitarea apelului.
778. Câteva precizări sunt necesare. In primul rând rămân pe
deplin valabile comentariile făcute mai sus în ceea ce priveşte calea
de atac la care este supusă această încheiere şi competenţa instanţelor
în aceste căi de atac. în al doilea rând este de observat că, datorită
formulării alin. (1) al art. 67312 C. proc. civ., în acest caz recursul este
suspensiv de executare, încadrându-se în norma generală a alin. (1) al
art. 300 C. proc. civ. In al treilea rând, trebuie observat că instanţa nu
va comunica încheierea executorului judecătoresc decât la data rămâ
nerii sale irevocabile. Dacă executorul are vreun dubiu privind
1Art. 67311 C. proc. civ. a făcut şi el obiectul unei excepţii de neconsti-

tuţionalitate cu referire la prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) [art. 44 alin. (1) şi
(2) în urma republicării] din Constituţie şi ale art. 1 din primul Protocol
adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Prin decizia
nr. 138/2002 Curtea Constituţională a decis că acest articol nu lezează
dreptul de proprietate al nici unui coporoprietar, fiecare păstrându-şi
cotele ideale ce îi revin din bunul deţinut în codevălmăşie, tratamentul
juridic fiind egal pentru toţi coproprietarii. Nerealizarea vânzării prin
bună învoială sau opunerea unui coproprietar la preţul obţinut nu poate
împiedica finalizarea procedurii de încetare a indiviziunii, ci, dimpotrivă,
constituie un motiv care justifică aplicarea procedurilor executării silite.
398 Titlul III. Partajul bunurilor c o m u n e a le soţilor
irevocabilitatea încheierii el este dator să facă demersurile necesare

pentru a se convinge de acest fapt.
779. Vânzarea bunului se va face prin licitaţie publică, dispo
ziţiile speciale din articolul sus-menţionat completându-se cu dispo
ziţiile corespunzătoare din capitolele II, III şi IV din Cartea a V-a
privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile.
Cum corect s-a observat în literatura juridică1 deşi vânzarea se
face prin licitaţie publică nu sunt aplicabile în totalitate normele de la
executarea silită. Fiind făcută în cadrul procesului de partaj, vânzarea
rămâne totuşi una voluntară, de aceea nu îşi vor găsi aplicare forma
lităţile premergătoare executării silite sau cele privind efectele adju
decării bunurilor, ci numai cele referitoare la efectele partajului.
780. Termenele speciale aplicabile vânzării la licitaţie publică
sunt diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.
în cazul bunurilor mobile termenul de licitaţie va fi de cel mult 30
de zile. El începe să curgă de la data la care executorul a primit
încheierea instanţei. Publicaţia de vânzare a bunurilor mobile va fi
întocmită şi afişată de executor cu cel puţin 5 zile înaintea acestui
termen.
în cazul bunurilor imobile termenul de licitaţie nu va putea depăşi
60 de zile. El va începe să curgă, ca şi în cazul mobilelor, de la data
primirii încheierii. Publicaţia de vânzare se va întocmi şi afişa cu cel
puţin 30 de zile înainte de acest termen.
781. Preţul de începere a licitaţiei va fi stabilit prin încheierea
instanţei. El poate fi rodul acordului soţilor sau, în lipsa acestuia,
preţul stabilit printr-un raport de expertiză ce se va ordona şi realiza
înainte de dare încheierii de scoatere în vânzare prin executorul jude
cătoresc. Considerăm astfel, că deşi nu se regăseşte o atare prevedere
în cod, după constatarea imposibilităţii părţilor de a vinde ele singure
bunul şi înainte de a păşi la această ultimă modalitate de partaj,
instanţa este datoare să stabilească preţul vânzării.
Soţii vor fi înştiinţaţi de executorul judecătoresc cu privire la data,
ora şi locul vânzării.
1 KM. Ciobanii, G. Boroi, op. cit., p. 424; Gh. Comăniţă, op. cit.,
p. 191.
Vil. M odalităţi de partaj 399
782. Se pune problema de a şti dacă la această licitaţie, în afara

terţilor ar putea participa şi soţii, având în vedere că în cadrul execu
tării silite la licitaţie poate participa şi creditorul. Fiind supusă numai
în parte normelor ce vizează executarea silită considerăm că partici
parea soţilor nu ar fi posibilă.' Deşi este vorba de o licitaţie publică ea
se desfăşoară în cadrul unui proces de partaj. Oricare dintre soţi ar fi
avut la îndemână posibilitatea de a solicita atribuirea bunului cu plata
sumei corespunzătoare celuilalt soţ. Dacă am accepta că ei pot lua
parte la licitaţie ar însemna să ignorăm regulile şi modalităţile speci
fice partajului şi să ajungem la situaţia ca unul dintre soţi să îşi
adjudece bunul pe căi ocolite celor expres prevăzute în cazul împăr
ţelii sau chiar să profite de această modalitate ca, prin acord comun să
stabilească o sumă sub valoarea reală, şi să prejudicieze interesele
unor terţi.
783. Participanţii la licitaţie sunt obligaţi să depună o garanţie de
10% din preţul de începere a licitaţie, fiind aplicabile prevederile
art. 4391 şi art. 506 C. proc. civ.
784. Pentru bunurile mobile adjudecarea se va face în favoarea
celui care oferă preţul cel mai mare, dar numai în măsura în care soţii
sunt de acord cu acest preţ. Pentru bunurile imobile, dacă nu este
oferit preţul stabilit prin încheierea judecătorească, vânzarea se va
amâna la un nou termen de cel mult 60 de zile pentru care se va face
o nouă publicaţie de vânzare. La acest termen, licitaţia va porni de la
acelaşi preţ, nefiind aplicabile prevederile referitoare la reducerea cu
25% a preţului, întrucât nu ne aflăm în faza de executare silită şi soţii
nu pot şi nu au de ce să fie obligaţi să-şi vândă bunul la alt preţ decât
cel pe care îl doresc.
La oricare dintre termenele de licitaţie, atât la bunurile mobile cât
şi la bunurile imobile, soţii pot conveni ca vânzarea să se facă la orice
preţ oferit de participanţii la licitaţie. Acest drept al soţilor nu poate fi
cenzurat întrucât ne aflăm pe tărâmul unui proces civil guvernat de
principiul disponibilităţii.
785. Termenele de depunere a sumelor reprezentând preţul
adjudecării, consecinţa nedepunerii lor şi efectele adjudecării pentru
adjudecatar sunt cele prevăzute în cadrul executării silite.
1Pentru opinia contrară a se vedea G/z. Comăniţă, op. cit., p. 192.

în cazul ambelor forme de vânzare a bunurilor asupra cererii de

împărţeală instanţa se va pronunţa prin hotărâre judecătorească [art. 67313
alin. (1) C. proc. civ.]. Sumele rezultate din vânzare sau depuse în
cadrul atribuirii provizorii a bunului se vor atribui de instanţă, prin
hotărâre, potrivit cotei de contribuţie a fiecărui soţ [art. 67314 alin. (2)
C. proc. civ.].
786. Pentru cazurile în care niciuna din modalităţile de partaj nu
se poate realiza noua reglementare prevede ca soluţie închiderea
dosarului. Această soluţie nu este nouă decât din punct de vedere al
reglementării sale exprese, ea existând şi anterior, fiind agreată de
doctrină.1
Soţii vor putea însă oricând să introducă o altă cerere de împăr
ţeală unde vor putea recurge iarăşi la toate modalităţile pe care le
permite legea.
787. Nu putem încheia această secţiune fără a aminti că art. 673 11
C. proc. civ. a făcut obiectul controlului de constituţionalitate. Prin
Decizia nr. 138/20022 Curtea Constituţională a respins această
excepţie. Autorul său a invocat lezarea dreptului de proprietate al
copărtaşului care solicită a-i fi atribuit imobilul în natură prin obli
garea sa de a achita sulta în termen de 6 luni, sub sancţiunea pierderii
proprietăţii. Mai arată că în cazul în care s-a dispus vânzarea prin
bună învoială şi aceasta nu s-a realizat se trece la vânzarea prin inter
mediul executorului judecătoresc, or, pe calea executării silite nu se
poate obţine un preţ bun. Dipoziţiile art. 67311 C. proc. civ. contravin
astfel art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, art. 3, art. 7 şi art. 25 din
Declaraţia universală a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Proto
col adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Examinând excepţia Curtea a constatat că
reglementările invocate din Declaraţia universală a drepturilor omului
nu sunt incidente în cauză întrucât textul de lege criticat nu instituie
un tratament discriminatoriu pentru părţile implicate în procesul de
partaj, pentru toţi coproprietarii stabilindu-se aceleaşi drepturi şi
obligaţii, şi nici nu se lezează dreptul lor de proprietate, fiecare având
drepturi egale asupra cotei ideale ce îi revine din bun. Pe de altă
parte, unul din principalele atribute ale dreptului de proprietate fiind
1 V.M. Ciobanii, op. cit., voi. II, p. 570; D. Hajdu, notă la decizia
civilă nr. 178/1977 a Trib. Jud. Hunedoara, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 41.
2 M. Of. nr. 370 din 31 mai 2002.
dispoziţia, dacă unul dintre coproprietari doreşte să iasă din indivi-

ziune, ceilalţi coproprietari nu se pot opune, iar legea lasă la alegerea
lor sistarea stării de indiviziune pe cale amiabilă, sau prin hotărâre
judecătorească. Dacă se apelează la instanţa judecătorească legea
pune la dispoziţia părţilor mai multe modalităţi de partajare, aceştia
fiind cei care pot hotărî ce cale aleg. în cazul în care bunul este
atribuit în natură unuia dintre coproprietari, dacă nu s-ar prevedea
obligaţia acestuia de a achita, într-un termen rezonabil, celorlalţi
coproprietari valoarea cotei ce le revine, în mod evident şi direct ar fi
lezat dreptul lor de proprietate. Vânzarea bunului prin buna învoială a
coproprietarilor este o procedură echitabilă pentru toţi, dar şi aceasta
trebuie efectuată în cadrul unei limite de timp, care a fost stabilită de
legiuitor Ia 6 luni, iar oponenţa unuia dintre coproprietari ar putea
leza drepturile şi interesele celorlalţi. Nerealizarea acestei variante de
vânzare nu poate prin ea însăşi să împiedice finalizarea procedurii de
sistare a stării de indiviziune, ci, dimpotrivă, constituie un motiv
justificat pentru recurgerea la procedura executării silite.
Capitolul VIII
Hotărârea d e partaj şi efectele sale
Secţiunea 1. Hotărârea de partaj
788. După cum am arătat mai sus asupra cererilor de împărţeală

instanţa se pronunţă totdeauna prin hotărâre, reglementare cuprinsă în
Hotărârea de partaj va cuprinde toate elemente comune unei
hotărâri judecătoreşti enumerate în alin. (1) al art. 261 C. proc. civ. şi
se va supune tuturor regulilor ce guvernează forma şi conţinutul hotă
rârilor.
789. în mod particular dispozitivul său va cuprinde în mod expres
toate bunurile ce compun masa bunurilor comune supusă partajului,
valoarea acestora, cota de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor
comune, precum şi bunurile ce compun lotul fiecărui soţ cu arătarea
cuantumului sultei cuvenite soţului a cărui lot are o valoare mai mică
decât ceea ce i s-ar fi cuvenit. De asemenea, poate să cuprindă arăta
rea bunurilor ce nu intră în masa partajabilă şi care sunt proprii ale
unuia sau altuia dintre soţi.
în cazul atribuirii bunului numai unuia dintre soţi va cuprinde
această dispoziţie cu indicarea bunului atribuit, a valorii acestuia, a
cotei de contribuţie a soţilor, a sumei de bani ce se cuvine celuilalt soţ
şi termenul până la care urmează să se facă plata.
Dacă partajul s-a făcut prin vânzarea bunului se va arăta valoarea
la care a fost înstrăinat acesta, natura bunului, cota de contribuţie a
soţilor la dobândirea sa şi partea de sumă care li se cuvine.
Dispozitivul va cuprinde şi dispoziţii legate de cheltuielile de
judecată, care pot fi compensate în totalitate, în măsura în care ambii
soţi au participat la plata expertizelor efectuate în dosar şi a celorlalte
cheltuieli, sau pot fi compensate parţial, în cazul în care numai unul
dintre soţi a suportat aceste cheltuieli, fiind acordate proporţional cu
cota sa de contribuţie.
VIII. Hotărârea d e partaj şi efectele sale 403
790. Datorită specificităţii sale, hotărârea de partaj, pe lângă

efectele comune tuturor hotărârilor judecătoreşti, respectiv cea de
dezînvestire a instanţei, de autoritate de lucru judecat, de caracterul
autentic şi de înlocuirea prescripţiei dreptului la acţiune cu prescripţia
dreptului de a cere executarea silită are câteva elemente speciale
legate de efectul declarativ şi cel executoriu, pe care le vom trece în
revistă în cele ce urmează.
Secţiunea 2. Efectul declarativ al partajului
791. Deşi nu este prevăzut expres în nicio dispoziţie legală efectul

declarativ al partajului bunurilor comune ale soţilor a fost recunoscut
şi consacrat de doctrină şi de practica judiciară.1
Pornind de la art. 786 C. civ., care consacră acest efect pentru
împărţeala succesorală, considerând că fiecare coerede a moştenit
singur şi direct de la defunct, de la data deschiderii succesiunii, toate
bunurile ce îi sunt atribuite prin partaj şi că n-a fost niciodată
proprietarul bunurilor atribuite celorlalţi coerezi s-a ajuns la concluzia
că aceasta este o normă generală ce trebuie să cârmuiască toate
împărţelile, chiar dacă este vorba de bunurile comune ale soţilor.
Pentru ca hotărârea judecătorească să aibă acest caracter ea
trebuie să privească partajul proprietăţii bunurilor comune ale soţilor
şi nu un partaj de folosinţă, să aibă ca efect atribuirea în proprietate
exclusivă a bunurilor care formau anterior masa bunurilor comune şi
să pună capăt comunităţii de bunuri.
792. O problemă s-ar putea ivi în cazul în care soţii ar conveni ca
asupra unui imobil din masa bunurilor comune să se consacre numai
cotele lor de proprietate fară a se dispune ieşirea din indiviziune cu
privire la acest bun. Aşa cum am văzut, pentru ca hotărârea să aibă
efect declarativ trebuie, printre altele, să se atribuie bunul în proprie
tate exclusivă. Considerăm că şi în acest caz ne-am afla în faţa unei
hotărâri cu caracter declarativ. în cazul proprietăţii codevălmaşe, soţii
nu cunosc întinderea drepturilor lor, aceasta realizându-se numai
după stabilirea cotei de contribuţie a fiecăruia la dobândirea bunurilor
1 V.M. Ciobanu , op. cit., voi. II, p. 571; 1. Leş, op. cit., p. 780; Trib.
Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968 ,în Culegere ... pe anii 1952-
1980, p. 149.
comune. Ca urmare, stabilirea cotei de proprietate a fiecărui soţ

asupra imobilului duce, indirect, la o atribuire în proprietate exclusivă
a acestei cote, transformând devălmăşia în indiviziune şi păstrând
caracterul declarativ al hotărârii.
793. Efectul declarativ se produce la toate bunurile, mobile sau
imobile, corporale sau incorporale pe care soţii le aduc spre partajare,
precum şi în cazul hotărârilor parţiale sau a hotărârilor prin care se ia
act de tranzacţia părţilor.
De asemenea, acest efect se manifestă atât în relaţiile dintre soţi
cât şi în relaţiile acestora cu terţii.
794. Caracterul declarativ al hotărârii de partaj produce conse
cinţe importante recunoscute de doctrină şi practică,' astfel:
- actele de înstrăinare sau grevare efectuate de unul dintre
soţi cu privire Ia bunul comun vor fi sau nu eficace după cum acel
bun cade sau nu în lotul soţului care le-a realizat.
Precizăm, în primul rând că aceste acte nu sunt nule ci doar
inopozabile soţului care nu a consimţit la încheierea lor.2 Eficacitatea
lor depinde de soarta partajului. Actul va fi valabil dacă bunul mobil,
pentru că numai de acestea poate dispune prin vânzare unul dintre
soţi fară acordul celuilalt soţ, revine soţului care l-a înstrăinat, în caz
contrar actul desfiinţându-se cu efect retroactiv. De aici apare şi
interesul terţilor dobânditori de a interveni în proces pentru a nu fi
fraudaţi şi pentru a încerca atribuirea bunului în lotul soţului
înstrăinător.3
795. în al doilea rând trebuie analizat în ce măsură grevarea bunu
lui s-a realizat în interesul ambilor soţi constituind o obligaţie comună
sau este doar pentru o datorie proprie a unuia dintre soţi.
- hotărârea de partaj nu poate constitui just titlu pentru uzuca-
piunea de 10 până la 20 de ani.
Pentru a constitui just titlu un act trebuie să fie cuprins în cele care
ar fi putut transmite proprietatea dacă înstrăinătorul ar fi fost
1 V.M. Ciobanu, op. cit. voi. II, p. 571; I. Leş, op. cit., p. 780-781.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1274/1971 în Repertoriu ... pe anii
1969-1975, p. 125; C.S.J. decizia civilă nr. 2603/1993 în Buletinul ...
1993, p. 39.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1659/1981, în Repertoriu 1980-
1985, p. 126-127.
VIII. Hotărârea de partaj şi efectele sale 405
proprietar. împărţeala fiind declarativă nu conferă beneficiarului ei

posibilitatea de a invoca această uzucapiune în cazul în care imobilul
inclus în lotul său nu a fost în proprietatea comună a soţilor.
- soţii nu pot folosi acţiunea rezolutorie dacă unul dintre ei nu îşi
achită sulta la care a fost obligat prin hotărâre judecătorească.
Datorită efectului declarativ, partajului nu i se aplică regula
aceasta care este proprie actelor translative de proprietate şi, m ytatis
m utandi, hotărârilor translative de drepturi. In cazul neachitării de
bunăvoie a sultei soţul are la îndemână pornirea executării silite.
796. în doctrină, s-a susţinut că publicitatea partajului este
reglementată diferit faţă de actele translative de proprietate, în sensul
că fiind declarativ nu este supus în privinţa imobilelor formalităţii
transcrierii actului sau, în regim de carte funciară, intabulării.1
Susţinerea este numai parţial adevărată. în regim de carte funciară,
prin prisma dispoziţiilor art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, drep
turile reale se dobândesc fară înscriere în cartea funciară numai în
patru cazuri, limitativ enumerate, printre care succesiunea. în conse
cinţă, când ne aflăm în faţa altor partaje ce nu izvorăsc din moştenire,
cum ar fi cazul partajului bunurilor comune ale soţilor, intabularea în
cartea funciară continuă să fie obligatorie pentru constituirea dreptu
lui în regiunile unde mai sunt aplicabile prevederile Decretului-lege
nr. 115/1938. In zonele unde au devenit aplicabile dispoziţiile Legii
nr. 7/1996 republicată, potrivit prevederilor art. 26, dreptul de proprietate
se dobândeşte prin actul translativ de proprietate, nefiind obligatorie
înscrierea sa în cartea funciară şi chiar opozabilitatea faţă de terţi există
fără înscriere, în cazul în care dreptul s-a dobândit, prin alte moduri,
prin hotărâre judecătorească, ceea ce ne interesează în acest moment.
Şi în noua reglementare este însă obligatorie înscrierea în cartea
funciară dacă dobânditorul vrea să dispună de aceste bunuri.
797. Aşa cum am văzut efectul declarativ al împărţelii îi conferă
acesteia un caracter retroactiv. De la acest caracter există însă şi
derogări.
în raporturile dintre soţi, bunurile supuse partajului sunt evaluate
în funcţie de data partajului deşi, dacă s-ar ţine cont de caracterul
retroactiv, ar trebui evaluate la data dobândirii.2 Sporul de valoare sau
1A se vedea Gh. Comăniţă, op. cit., p. 268.

2 C.S.J., decizia civilă nr. 600/1992 în Dreptul nr. 10/1992, p. 90;
C.S.J. dec. civ. nr. 1715/1992 în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 121.
diminuarea acestuia se datorează însă folosirii bunului de către ambii

soţi, în nevoile obişnuite ale căsătoriei, aşa încât acesta va fi suportat
de ambii, luându-se în considerare valoare bunurilor de la data
partajării. Prin excepţie, dacă anterior partajării soţii au fost despărţiţi
în fapt o perioadă de timp şi numai unul dintre ei a folosit anumite
bunuri sporul de valoare va fi imputat la stabilirea cotei de contri
buţie, iar uzura va fi imputată celui ce a folosit bunul. De asemenea
fructele produse de bunurile deţinute în codevălmăşie vor fi aduse la
masa de împărţit.1 Soluţia este firească având în vedere că fructele au
fost produse de bunurile comune şi se cuvin fiecărui soţ în funcţie de
cota sa de contribuţie.
798. în raporturile dintre soţi şi terţi, în unele cazuri, care vizează
acte de administrare sau conservare ce ar trebui supuse regulii con
simţământului ambilor soţi, actele încheiate numai de imul dintre soţi
rămân valabile, pe baza mandatului tacit sau al gestiunii de afaceri,2 şi
după efectuarea partajului, întrucât ele nu contravin scopului egalităţii
partajului şi nu au fost realizate pentru risipirea bunurilor ci din contră.
799. O problemă apărută relativ recent, sesizată de doctrină,3 şi în
strânsă legătură cu efectul declarativ al partajului, se referea la
incidenţa art. 5 din Legea nr. 54/1998, privind circulaţia juridică a
terenurilor, care prevedea că înstrăinarea prin vânzare a terenurilor
agricole situate în extravilan se face cu respectarea drepturilor de
preempţiune a coproprietarilor, a vecinilor şi a arendaşilor. Deşi actul
normativ sus-menţionat a fost abrogat prin Legea nr. 247/2005, este
interesant de urmărit soluţia legislativă.
Dreptul de preempţiune era prevăzut aşadar numai pentru vânza
re, nefiind aplicabil partajului care este declarativ de proprietate. Acest
efect declarativ caracterizează însă numai partajele efectuate în natură
sau prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi. La vânzarea bunului
prin bună-învoială sau prin executorul judecătoresc, pentru terţ nu mai
este vorba de efect declarativ ci de efect translativ de proprietate. în
aceste condiţii dreptul de preemţiune trebuia respectat.
1Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2813/1998, în R.R.D. nr. 9-12/1989,

p. 135.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 884/1968 în R.R.D. nr. 1/1969, p. 152;
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 106/1969 în R.R.D. nr. 5/1969, p. 175.
3 Fr. Deak, Dreptul de preempţiune, în Dreptul nr. 7/1992, p. 37-38;
Gh. Comăniţă, op. cit., p. 272-275.
VIU. Hotărârea de partaj şi efectele sale 407
Considerăm că soluţiile erau diferite în funcţie de modalitatea

aleasă de părţi. Dacă vânzarea se făcea prin bună-învoială soţii tre
buiau să respecte procedura specială prevăzută de lege, fără posi
bilitate de ignorare. Dacă vânzarea se făcea prin licitaţie publică, care
nu era prevăzută expres ca modalitate de vânzare în acest act
normativ, s-au întrevăzut mai multe soluţii.
800. Intr-o primă opinie erau considerate posibile două soluţii.
Una conform căreia titularii dreptului de preemţiune urmau să fie
invitaţi la licitaţie, iar data licitaţiei să fie fixată cu luarea în consi
derare a termenului prevăzut de legea specială pentru exercitarea
dreptului, a doua fiind cea prin care se considera că licitaţia ar urma
să se desfăşoare potrivit regulilor de drept comun, dar înainte de
adjudecarea definitivă vânzarea ar trebui adusă la cunoştinţa titula
rilor dreptului de preemţiune, care vor putea beneficia de acest drept,
adjudecându-şi definitiv bunul dacă oferă un preţ egal cu cel obţinut
la licitaţie.1
801. In a doua opinie2, care se raliază celei de a doua soluţii,
considerate legale, se face distincţie între mai multe situaţii:
- dacă la licitaţie participă din proprie iniţiativă toţi titularii
dreptului de preemţiune şi nu oferă un preţ cel puţin egal oferit de
terţ, adjudecarea se face pentru terţ;
- dacă la licitaţie participă numai un titular al dreptului de
preemţiune şi acesta oferă preţul stabilit de instanţă şi un alt titular nu
ar mai putea fi preferat prin oferirea unui preţ mai mare, încu-
noştinţarea celorlalţi titulari nu mai este necesară;
- dacă la licitaţie nu participă titularii dreptului de preemţiune,
înainte de adjudecarea definitivă trebuie încunoştinţaţi, prin consiliul
local care are terenul situat în raza sa de activitate;
- dacă la licitaţie participă numai un titular al dreptului de
preemţiune şi acesta nu vrea să cumpere, se impune încunoştinţarea
celorlalţi titulari prin intermediul consiliului local.
802. Este adevărat că încălcarea dreptului de preempţiune, de
regulă, atrage ca sancţiune nulitatea relativă a actului încheiat, dar,
pentru respectarea prevederii legale instituite în actul normativ sus
menţionat, considerăm că şi în cazul vânzării la licitaţie era necesară
1Fr. D eak, op. cit, p. 37.

încunoştinţarea prealabilă a titularilor dreptului de preemţiune. Aşa

cum am văzut mai sus, deşi se supune regulilor vânzării la licitaţie
publică, reglementate în partea ce vizează executarea silită, această
vânzare în cadrul procesului de partaj cunoştea anumite particularităţi,
ea rămânând în esenţă o vânzare convenită de părţi, neconstrânsă de
plata vreunei creanţe. Preţul de pornire al licitaţiei putea fi cel stabilit
prin convenţia părţilor ori prin expertiză dispusă în cadrul procesului şi
nu putea fi redus dacă bunul nu s-a vândut. Cu atât mai mult, consi
derăm că era necesară îndeplinirea formalităţilor cerute de lege pentru
exercitarea dreptului de preempţiune, cu cât din alin. (1) al art. 510
C. proc. civ., aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, unde
se prevede că executorul va declara adjudecatar persoana care, la
term enul de licitaţie (s.n.) a oferit preţul de vânzare, iar la preţ egal va
fi preferat cel care are un drept de preemţiune, se desprindea necesi
tatea participării titularului dreptului de preemţiune la licitaţie.
Secţiunea 3. Caracterul de titlu executoriu
803. Un alt efect important al hotărârii de partaj este cel execu

toriu, propriu de altfel tuturor hotărârilor judecătoreşti, cu excepţia
celor pronunţate într-o acţiune în constatare bazată pe art. 111
C. proc. civ. în consecinţă hotărârea de partaj rămasă definitivă ori
irevocabilă constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare
odată ce a fost învestită cu formulă executorie. Doctrina1 şi practica2
au fost constante în această apreciere, cu o excepţie în doctrina
recentă, pe care o vom prezenta puţin mai jos.
Acest efect executoriu se recunoaşte chiar şi în cazul în care prin
cererea de partaj nu s-a solicitat predarea efectivă a bunurilor şi chiar
dacă instanţa nu a dispus o atare predare a acestora. Soluţia la care s-a
oprit instanţa supremă derivă din efectul declarativ al acţiunii de
împărţeală şi scuteşte pe copartajant de introducerea unei acţiuni în
revendicare în cazul în care nu i se predau bunurile de către celălalt
copartajant. Alte probleme, cum ar fi cele legate de identitatea bunu
1 V.M. Ciobanii, op. cit., voi. II, p. 571; V.M. Ciobanii, G. Boroi, op.
cit., p. 425; I. Leş, op. cit., p. 781.
2 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968, în Culegere 1952-
1980, p. 154.
lui sau deţinerea Iui de către copartajant vor fi soluţionate pe calea

contestaţiei la executare, însă dreptul de proprietate nu mai poate fi
pus în discuţie.1 Dacă însă bunul sau bunurile se află în detenţia unui
terţ, pentru a intra în posesie este necesară promovarea unei acţiuni în
revendicare împotriva deţinătorului.2
Această soluţie este cu atât mai actuală cu cât în noua regle
mentare a partajului se arată că cererea de partaj trebuie să cuprindă şi
persoanele care deţin sau administrează bunurile, iar instanţa este
datoare să ia un interogatoriu şi cu privire la locul situării bunurilor.
Noile prevederi nu au făcut decât să consfinţească o practică mai
veche a instanţelor judecătoreşti.3
804. Hotărârea de partaj instituie o obligaţie simplă de predare a
bunului, chiar dacă în cadrul dispozitivului se regăseşte şi valoarea
acestuia, aşa încât nu se poate face o executare prin echivalent
decât, spunem noi, cu acordul părţii în lotul căreia a intrat bunul.4
805. în cazul în care, cu ocazia partajului, părţile au declarat, în
mod expres, că nu solicită predarea bunurilor, hotărârea nu va mai
putea fi pusă în executare.5 De această dată copartajanţii vor trebui
să introducă o acţiune în revendicare pentru a intra în posesia bunu
rilor, dacă se refuză predarea de bună-voie. Dacă prin aceeaşi hotă
râre însă una dintre părţi a fost obligată la sultă, în privinţa acesteia
hotărârea este executorie.6
806. Aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, recent,
s-a adus o critică fundamentului juridic al deciziei de îndrumare
nr. 3/1968 a Tribunalului Suprem.7 Autorul susţine că dincolo de ten
dinţa pragmatică şi avantajele conferite de această decizie ea nu are
un fundament juridic solid. Chiar dacă se poate reţine că cererea de
p. 152; M .Ionescu, Executarea hotărârilor de partaj, în R.R.D. nr. 4/1969,
p. 126-127.
3Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1451/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p.72.
4 A se vedea V.M. Ciobanu , op. cit., voi. II, p. 572 şi practica şi
doctrina evidenţiate la nota 355.
5 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1968 citată anterior.
7 Gh. Comăniţă, op. cit., p. 278-280.
partaj conţine implicit şi o solicitare din partea reclam antului de a i se

preda bunurile această cerere trebuie soluţionată expres prin dispozi
tivul hotărârii, care trebuie să cuprindă această dispoziţie a instanţei,
nefiind admisibilă o interpretare implicită a părţii din hotărârea
judecătorească care urmează a se pune în executare, întrucât s-ar
contraveni materiei executării silite. Dispozitivul hotărârii fiind cel
care se pune în executare, el trebuie să fie clar şi precis, dispoziţiile
înţelese ca „implicite” fiind periculoase ca precedent.
Considerăm că „periculozitatea” unor astfel de dispoziţii nu s-a
evidenţiat în lungii ani care au trecut de la decizia de îndrumare
contestată şi ca atare critica nu are susţinere în realitatea juridică.
Secţiunea 4. Termenul de executare

a hotărârii de partaj
807. Partea din hotărâre care este susceptibilă de punere în exe

cutare este cea referitoare la atribuirea loturilor şi plata sultei.
Executarea cu privire la predarea bunurilor poate fi solicitată de
parte în termenele de prescripţie prevăzute în art. 405 C. proc. civ.
Astfel, dacă este vorba de bunuri mobile dreptul de a cere executarea
silită se prescrie în termen de 3 ani, iar dacă este vorba de imobile,
întrucât pentru acestea acţiunea are caracterul uneia reale imobiliare,
termenul de prescripţie este de 10 ani.
Alineatul (3) al art. 405 C. proc. civ. prevede că la împlinirea
acestor termene se pierde puterea executorie, fiind abrogat fostul
art. 404 C. proc. civ. care dispunea că după 30 de ani se pierdea şi
puterea lucrului judecat. în consecinţă, în ceea ce priveşte calitatea de
codevălmaşi a soţilor, masa bunurilor comune, cotele ce se cuvin
acestora şi atribuirea bunurilor hotărârea judecătorească îşi păstrează
autoritatea de lucru judecat în mod perpetuu.1 Aşadar, dreptul de
proprietate va putea fi dovedit cu hotărârea de partaj, oricând, cel ce
nu a pus-o în executare în termenul de prescripţie ne mai fiind obligat
1în sensul păstrării acestui efect, chiar după prescrierea dreptului de a

solicita executarea silită, a fost şi practica judiciară anterioară noii
reglementări: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 103/1984, în R.R.D.
nr. 11/1984, p. 69; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 175/1989, în Dreptul
nr. 1-2/1990, p. 133-134.
să pornească o acţiune în revendicare, ci numai o nouă procedură

pentru constituirea titlului executoriu.1
808. în ceea ce priveşte sultă datorată de unul dintre soţi, ea
nereprezentând decât o egalizare a loturilor şi nu contravaloarea unui
drept de proprietate, termenul de prescripţie a dreptului de a
solicita executarea silită este de 3 ani.
809. Intabularea dreptului de proprietate stabilit printr-o
hotărâre de partaj a suscitat şi ea discuţii în practica în ceea ce
priveşte existenţa sau nu a unui termen de prescripţie a dreptului de a
solicita întabularea.2 în prima opinie s-a susţinut că din moment ce se
reţine că hotărârea de partaj nu este numai o hotărâre de constatate, ci
are şi caracter de realizare, datorită transformării dreptului indiviz (în
cazul nostru codevălmaş) al părţilor într-un drept exclusiv atunci
înseamnă că are caracter de titlu executoriu şi în această privinţă şi
este supusă prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. în a doua
opinie, pe care o considerăm legală, s-a arătat că întabularea dreptului
de proprietate obţinut prin hotărârea de partaj nu reprezintă un act de
executare, ci este doar o formalitate proprie unei măsuri de publicitate.
Secţiunea 5. Reactualizarea valorii bunurilor, a

contravalorii cotei de proprietate sau a sultei
810. După darea hotărârii de partaj ce doi soţi sunt obligaţi să-şi
predea bunurile aflate anterior în posesia lor, actualmente în detenţie,
în conformitate cu lotizarea stabilită prin dispozitiv. După cum am
arătat mai sus, codevălmaşul nu are o obligaţie alternativă de predare
a bunului ori a contravalorii lui ci o obligaţie de predare a bunului.
De multe ori însă, executarea de bunăvoie a hotărârii este mult
întârziată sau nu este posibilă Iară introducerea unei cereri de
executare silită. Cu aceste ocazii se poate constata că bunul nu se mai
regăseşte în natură. Lipsa sa se poate datora înstrăinării, pieirii sau
pierderii din culpa debitorului, distrugerii ori pieirii din caz fortuit,
1 V.M. Ciobanit, G. Boroi, op. cit., p. 425.

2 A se vedea cele două note critice contradictorii semnate
C. Albuşeanu şi B. Diamant la sentinţa civilă nr. 19/1971 a Judecătoriei
Mediaş, în R.R.D. nr. 3/1972, p. 134.
însă în această ultimă situaţie debitorul va fi răspunzător numai în

cazul în care a fost somat să predea bunul.
811. Imposibilitatea executării în natură a obligaţiei va face să
devină eficientă executarea prin echivalent, adică predarea contra
valorii bunului. Această contravaloare se află evidenţiată în dispozi
tivul hotărârii însă la data executării, datorită inflaţiei galopante şi a
instabilităţii economice, ea nu mai reflectă valoarea reală a bunului ce
ar fi trebuit predat. în consecinţă, este nevoie de o nouă evaluare, iar
practica a statuat că răspunderea copărtaşului pentru neîndeplinirea
culpabilă a obligaţiei de predare a bunului celuilalt copărtaş are
natură delictuală.
Justificarea acestui punct de vedere pleacă de Ia faptul că după
pronunţarea hotărârii de partaj, partea care avea în posesie bunul ce
nu a intrat în lotul său devine un simplu detentor precar.1 Ca detentor
precar are obligaţia să conserve bunurile, să le păstreze şi să le predea
proprietarului. Imposibilitatea de predare sau refuzul de a le preda
duce la încălcarea dispoziţiilor art. 1073 C. civ. care instituie dreptul
creditorului obligaţiei de a obţine predarea bunului în natură.
Obligaţia de dezdăunare se naşte în sarcina celui obligat la
predarea bunului devenind eficiente prevederile art. 998 C. civ.
coroborate cu art. 1075 C. civ., potrivit căruia obligaţia de a face se
schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului.
812. Deşi a fost ridicată problema autorităţii de lucru judecat,
care ar putea paraliza acţiunea în despăgubire, aceasta a fost înlă
turată întrucât nu sunt întrunite condiţiile cuprinse în art. 1021 C. civ.
Prima acţiune a avut ca obiect stabilirea masei de împărţit şi parta
jarea acesteia, iar drept cauză starea de devălmăşie a soţilor, ori, a
doua acţiune are ca obiect stabilirea de despăgubiri şi drept cauză un
fapt ilicit cauzator de prejudicii, care a intervenit după pronunţarea,,
hotărârii de partaj.2
1 Trib. jud. Cluj, decizia civilă nr. 392/1992 cu notă explicativă de

D. Chirică, în Dreptul nr. 8/1993, p. 58-56; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă
nr. 1079/1992 cu nota criritcă III de V. Pătulea în Dreptul nr. 5-6/1994,
p. 165-167.
2 Idem.
813. Reactualizarea contravalorii cotei de proprietate şi a

sultei se face mult mai simplu având în vedere că acestea sunt sume
de bani, care se indexează cu rata inflaţiei.
Introducerea prin O.U.G. nr. 59/2001 a alin. (3) al art. 3712
C. proc. civ. a creat un mecanism mai uşor pentru reactualizarea
„valorii obligaţiei stabilite în bani indiferent de natura ei.” Această
sarcină revine executorului judecătoresc care, dacă are suficiente
criterii va putea proceda direct la actualizare, iar dacă nu există nici
un criteriu se va proceda la actualizarea în funcţie de cursul monedei
în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei
cuprinse în titlul executoriu. In acest fel, se asigură o simplificare a
desfăşurării procesului civil în faza de executare şi o mai mare
celeritate, întrucât nu mai este necesară sesizarea din nou a instanţei
de judecată cu o cerere care ar parcurge toate fazele judecăţii.1
1S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2001, p. 145-146.
Capitolul IX
C ăile de a ta c
814. în prezent, hotărârile pronunţate în acţiunile de partaj sunt

supuse căii de atac a apelului şi recursului sau numai recursului.
Această diferenţiere rezultă din analizarea coroborată a art. 2 pct. 2
lit. b) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 1 din
Legea nr. 219/2005, cu art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a
fost modificat prin art. I pct. 40 din Legea nr. 219/2005 şi cu art. 6738
C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 5 din O.U.G.
nr. 65/2004, modificare păstrată prin art. I pct. 79 din Legea
nr. 219/2005.
815. Potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt supuse apelu
lui, printre altele, hotărârile pronunţate în litigii al căror obiect are o
valoare de până la 100.000 lei (RON). Este incontestabil faptul că
partajul judiciar are un obiect evaluabil în bani astfel încât această
regulă îi este aplicabilă. în consecinţă vom avea calea de atac a
apelului ori de câte ori masa bunurilor comune supusă împărţelii va
avea o valoare mai mare de 100.000 lei.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din noua redactare a art. 6738
C. proc. civ. care, suprimând posibilitatea atacării separate a încheie
rilor de admitere în principiu, prevede că acestea pot fi atacate cu apel
sau, după caz, cu recurs, odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de
atac ca şi hotărârea dată asupra fondului.
Pentru hotărârile de partaj care nu sunt supuse apelului calea de
atac a recursului va fi judecată de tribunale potrivit prevederilor art. 2
pct. 3 C. proc. civ., păstrându-se specializarea instanţelor aşa cum am
arătat mai sus.
Secţiunea 1. Apelul
816. Hotărârile de partaj, la care masa bunurilor comune are o

valoare mai mare de 100.000 lei (RON), vor fi supuse apelului, instanţa
competentă în judecarea acestuia fiind tribunalul pentru minori şi
IX. Căile de a ta c 415
familie, iar acolo unde aceste instanţe nu sunt înfiinţate, secţia sau
completul specializat din cadrul tribunalului.
Term enul de exercitare a căii de atac diferă după cum acţiunea
a fost introdusă pe cale principală sau ca o cerere accesorie în proce
sul de divorţ. Pentru acţiunea introdusă pe cale principală, termenul
de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, iar pentru partajul
pronunţat în cerere accesorie, divorţului termenul este de 30 de zile,
chiar dacă se atacă numai probleme vizând partajul nu şi divorţul.1
817. Este important de subliniat că unicitatea căii de atac se
regăseşte şi dacă ne referim la valoarea masei bunurilor comune
atunci când partajul este capăt accesoriu la cererea de divorţ. Pe de o
parte, pentru argumentele expuse la unicitatea termenului căii de atac,
iar pe de altă parte, pentru argumentele existente în redactarea
art. 2821 alin. (1) C. proc. civ. Textul prevede expres că nu sunt supu
se apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile
introduse pe cale principală, iar noi nu suntem în situaţia introducerii
cererii pe cale principală ci pe cale accesorie.
Regulile care guvernează această cale de atac sunt pe deplin apli
cabile şi în cazul apelului declanşat împotriva unei hotărâri de împăr
ţeală cu câteva particularităţi pe care le vom analiza în continuare.
818. O primă problemă este legată de înţelesul noţiunii de cereri
noi în apel reglementată de art. 294 alin. (1) C. proc. civ, care
interzice formularea unor astfel de cereri direct în apel, raportat şi la
caracterul de iudicium duplex al acţiunii în împărţeală.
Practica judiciară a stabilit că nu poate fi considerată o cerere
nouă cererea de introducere la masa de împărţit a unor bunuri ce nu
au fost solicitate la prima instanţă.2 în literatura juridică s-au exprimat
însă rezerve faţă de această interpretare. Considerăm că problema ar
trebui privită mai nuanţat în sensul că, dacă nu se contestă de către
soţi calitatea de bunuri comune a acestora, cererea poate fi primită
întrucât nu necesită o dezbatere contradictorie, prin administrarea de
probe noi, iar scopul partajului este de a pune capăt stării de devăl
măşie cu privire la toate bunurile pe care le-au dobândit soţii în
1 Trib. regional Olteniţa, decizia civilă nr. 645/1960, în J.N. nr. 6/1962,
p. 134. Pentru caracterul unic al căii de atac a unei hotărâri, vezi consi
deraţiile cuprinse în titlul destinat procedurii divorţului.
2 P. Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ interve
nite în practică, în Dreptul nr. 6/1996, p. 79.
timpul căsătoriei. Nu este admisibilă însă o cerere reconvenţională

prin care se solicită completarea masei bunurilor supusă partajului şi
constatarea unei cote mai mari de contribuţie.1 în aceste condiţii
cererea formulată este în mod evident o cerere nouă în apel, nefiind
posibilă încadrarea sa într-un mijloc de apărare, aşa cum a fost
considerată anterior modificării art. 119 C. proc. civ. prin O.U.G.
nr. 138/2000, când pârâtul putea introduce cerere reconvenţională şi
în legătură cu mijloacele de apărare ale reclamantului.2
Nu a fost considerată cerere nouă nici cea prin care, deşi la prima
instanţă s-a solicitat de reclamant şi de pârât atribuirea în natură a
bunului imobil, iar acesta a fost atribuit reclamantului, cu toate că din
expertiză rezulta posibilitatea partajării în două apartamente, se
solicită în apel schimbarea modalităţii de partaj din atribuire numai
unuia dintre copartajanţi în partajarea în natură.3
De asemenea, s-a considerat legală formularea pentru prima dată
în apel a unei cereri pentru deducerea contravalorii investiţiilor efec
tuate de un copărtaş la imobilul supus partajului.4 Această cerere
credem că poate fi primită, în cazul partajului bunurilor comune,
numai în măsura în care nu se solicită şi modificarea cotei de contri
buţie a soţilor, o ipoteză valabilă fiind cea în care aceste investiţii au
fost realizate după desfacerea căsătoriei de către soţul care a locuit în
imobil. De altfel, această cerere este considerată în literatura de
specialitate5 ca intrând în categoria mijloacelor de apărare şi nu a
cererilor noi. în aceeaşi categorie sunt incluse şi cererile referitoare la
termenul de graţie, dreptul de retenţie, dreptul de servitute de trecere
sau aplicarea unei legi.6
819. O a doua problemă este legată de aplicarea principiului tantum
devolutum quantum appellantum , care cunoaşte anumite derogări.
1 Trib. Bucureşti, decizia civilă nr. 1258/1998, în Culegere pe anul

1998, p. 193.
2A se vedea în acest sens V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 332.
3 C.A. Timişoara, decizia civilă nr. 1481/1996, în Revista Cercul
juridic bănăţean nr. 9/1997, p. 81.
4 P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava
în domeniul dreptului civil şi dreptului procesual civil (semestrul 1/1997),
în Dreptul nr. 1/1998, p. 110.
6 Idem.
IX. Căile de a ta c 417
Astfel, deşi instanţa este învestită numai referitor la anumite aspecte

ale hotărârii criticate, ea va trebui să devolueze şi altele care sunt
direct dependente de cele invocate. De exemplu, dacă se solicită doar
schimbarea modalităţii de partaj, ori modificarea componenţei
loturilor, instanţa va dispune şi cu privire la cuantumul sultei, deşi nu
a fost investită cu această cerere de către apelant. Or, în situaţia în
care se solicită a se constata că anumite bunuri sunt proprii ale unui
soţ ori, dimpotrivă comune, în ciuda celor reţinute de prima instanţă,
şi se admite acest motiv de apel, deşi nu s-a solicitat se vor face cuve
nitele modificări şi în componenţa loturilor şi, implicit, în contra
valoarea sultei.
820. Deşi acţiunea de partaj are caracterul unei judecăţi duble s-a
decis în practică că pârâtul din partaj nu poate ataca cu apel sau
recurs hotărârea prin care s-a respins cererea deoarece nu are
interes.1 Considerăm că această soluţie nu este aplicabilă partajului
bunurilor comune ale soţilor decât în situaţia excepţională în care se
constată că bunurile supuse partajării nu sunt ale soţilor sau sunt
bunuri proprii ale pârâtului.
Secţiunea 2. Recursul
821. Hotărârile pronunţate în acţiunile de partaj în care masa

bunurilor comune se situează sub valoarea de 100.000 lei (RON)
nu au deschisă calea de atac a apelului ci numai a recursului. Instanţa
competentă în judecarea recursului este tribunalul pentru minori şi
familie, iar acolo unde acesta nu este înfiinţat secţia sau completul
specializat din cadrul tribunalului.
Hotărârile pronunţate în acţiuni ce au o valoare de peste 100.000 lei
(RON) sunt supuse întâi apelului şi abia apoi recursului. Instanţa
competentă în judecarea recursului este de această dată curtea de apel.
Pentru hotărârile ce pot fi atacate şi cu apel recursul va trebui
subsumat motivelor cuprinse în art. 304 C. proc. civ. Pentru cele ce se
atacă numai cu recurs este aplicabil art. 3041 C. proc. civ., care nu
limitează motivele ce pot fi invocate, instanţa putând să examineze
cauza sub toate aspectele. Pentru caracterul recursului reglementat de
1 Trib. jud. Argeş, decizia civilă nr. 954/1979, în R.R.D. nr. 5/1980,
p. 60.
art. 3041 C. proc. civ. este interesant să amintim Decizia nr. 194/2004
a Curţii Constituţionale care a considerat, în motivarea soluţiei de
admitere a neconstituţionalităţii art. 308 alin. (4) C. proc. civ., în
prezent abrogat, că „recursul constituie în această ipoteză o cale de
atac cu caracter devolutiv, în care, ca şi în cazul apelului, instanţa de
recurs judecă însăşi cauza atât sub aspectul legalităţii, cât şi sub
aspectul temeiniciei, nelimitându-se să judece doar hotărârea pronun
ţată de prima instanţă, exclusiv pentru motivele prevăzute în art. 304
C. proc. civ.”
în ceea ce priveşte celelalte reguli speciale de procedură aplicabile
recursului nu există derogări în cazul partajului judiciar faţă de alte
hotărâri.
822. Este important să menţionăm că prin Decizia nr. 176/2005 a
Curţii Constituţionale s-a declarat neconstituţionalitatea prevederilor
art. 3021 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă în ceea ce
priveşte sancţionarea cu nulitatea absolută a omisiunii de a se preciza
în cererea de recurs „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori,
pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după
caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere
în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după
caz, codul fiscal şi contul bancar”, precum şi - dacă recurentul
locuieşte în străinătate - „domiciliul ales în România, unde urmează
să i se facă toate comunicările privind procesul.” Curtea a considerat,
şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, că
aceste prevederi apar ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură
să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă
nejustificat accesul liber la justiţie, încălcându-se dispoziţiile art. 21,
art. 129 şi art. 24 alin. (1) din Constituţie.
Capitolul X
C auzele de ineficacitate ale partajului
823. Posibilitatea desfiinţării împărţelii este prevăzută expres

numai în art. 790 C. civ. potrivit căruia „împărţelile pot fi desfiinţate
pentru violenţă sau doi.” Aşa cum vom vedea însă în continuare
desfiinţarea împărţelii poate fi şi rezultatul altor cauze nu numai a
viciilor de consimţământ.
Violenţa şi dolul sunt apreciate şi sancţionate, în principiu, ca şi în
dreptul comun, însă cu câteva particularităţi. Astfel, în art. 793 C. civ.
se instituie o prezum ţie irefragabilă de confirm are a partajului
atunci când un copărtaş, a cărui consimţământ a fost viciat, înstrăi
nează o parte sau toate bunurile din lotul care i-a fost atribuit şi
aceasta se întâmplă după descoperirea dolului sau încetarea violenţei.
Confirmarea tacită este admisă şi în dreptul comun cu privire la
viciile de consimţământ, însă textul enunţat cuprinde o prezumţie
legală de confirmare care nu poate fi combătută prin proba contrarie.
Dacă înstrăinarea intervine anterior descoperii viciului de consim
ţământ prezumţia nu se aplică. Pentru a valora ratificare a partajului şi
implicit renunţare la acţiunea în anulare înstrăinarea trebuie să fie
benevolă.1 Bineînţeles că partea a cărei consimţământ a fost viciat
poate confirma partajul expres sau tacit şi în alte forme, însă acestora
nu li se va aplica prezumţia cuprinsă în art. 793 C. civ., proba contra
rie fiind admisibilă.
824. După cum se poate observa eroarea ca viciu de consimţă
mânt în cadrul acţiunii de împărţeală nu a fost prevăzută în codul
civil. Omisiunea sa nu este întâmplătoare, pentru eroare prevăzându-
se alte remedii. Astfel, dacă unele bunuri nu au fost cuprinse în masa
partajabilă se poate realiza un partaj suplimentar, conform preve
derilor art. 790 alin. (2) C. civ., sau dacă, dimpotrivă, a fost cuprins
un bun care nu este al coindivizarilor, proprietarul poate să-l reven
dice, iar copărtaşul evins are acţiune în garanţie împotriva celorlalţi
copărtaşi.
1C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A l Băicoiami, op. cit., p. 341.

825. Anularea partajului pentru vicierea consimţământului este

specifică, de regulă, convenţiilor de partaj încheiate de coindivizari sau
celor realizate prin tranzacţie, însă instanţa supremă a decis că art. 790
C. civ. este aplicabil atât partajului convenţional cât şi partajului
judiciar.1
826. O altă cauză de anulare a partajului o constituie efectuarea
acestuia cu încălcarea regulilor instituite pentru ocrotirea persoa
nelor incapabile, întrucât în ciuda efectului său declarativ este asimi
lat actelor de dispoziţie şi nu de administrare a patrimoniului. în
consecinţă dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie el trebuie
reprezentat prin ocrotitorul său legal. In condiţiile în care acesta, care
de regulă este imul dintre părinţi, are şi el interese în partajul bunu
rilor comune, invocând investiţii proprii sau donaţii făcute numai
copilului său şi nu soţilor, se va numi un curator special.
827. Este anulabil şi partajul care este efectuat în lipsa unui
curator special dacă unul dintre soţi este dispărut.
întrucât se încalcă o normă de protecţie a unei anumite categorii
de persoane, nelegalitatea partajului efectuat cu încălcarea acestor
reguli de protecţie poate fi invocată doar prin intermediul căilor de
atac prevăzute de lege pentru hotărârea de partaj. In cazul în care
aceste căi de atac nu au fost exercitate s-a decis că partajul rămâne
valabil, chiar dacă a fost efectuat cu încălcarea regulilor de protecţie.2
828. Partajul efectuat pe cale convenţională sau cel realizat
prin tranzacţie în faţa instanţei de judecată poate fi lovit de nulitate
absolută în aceleaşi condiţii ca şi în dreptul comun pentru lipsa
cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, obiect ilicit, frauda la lege, etc.
829. Operaţiunea de partaj poate fi anulată, în cazul bunurilor
comune ale soţilor, şi dacă s-a dispus sistarea coproprietăţii asupra
unui bun din care o cotă parte era proprietate codevălmaşă a soţilor
şi la partaj a participat doar unul dintre soţi, iar hotărârea judecăto
rească este irevocabilă. Această soluţie se bazează pe faptul că
bunurile soţilor nu pot fi partajate în timpul căsătoriei decât pentru
motive temeinice, iar imposibilitatea introducerii unei acţiuni în
anularea unui astfel de partaj ar duce la ideea că pot exista raporturi
1C.S.J., decizia civilă nr. 1173/1991, în Dreptul nr. 1/1992, p. 110.

P- 71.
X. Cauzele de ineficacitate ale partajului 421
juridice ilicite pentru a căror desfiinţare imediată nu ar fi pusă la

îndemâna părţii interesate o cale procesuală.1
830. Terţii pot solicita şi ei desfiinţarea împărţelii dacă partajul
s-a efectuat pentru a le frauda interesele. S-a considerat că este
admisibilă, dacă sunt întrunite condiţiile acţiunii pauliene, atât revo
carea tranzacţiei care a format dispozitivul hotărârii de expedient,2 cât
şi a unei hotărâri judecătoreşti de partaj, deşi aceasta nu reprezintă un
act al părţilor ci al instanţei.3 Pentru justificarea ultimei situaţii s-a
spus că în fapt se tinde la anularea înţelegerii frauduloase a părţilor,
în care aceasta se dovedeşte şi, ca o consecinţă a acesteia, la revo
carea hotărârii judecătoreşti care a materializat-o.4
831. Ca o consecinţă firească a anulării sau declarării nulităţii
partajului, actul de împărţeală fiind desfiinţat, va renaşte starea de
codevălmăşie a soţilor. Fructele produse de bunuri vor fi restituite şi
ele, de la data împărţelii, dacă este vorba de nulitate absolută, ori de
la data introducerii cererii în anulare dacă este vorba de nulitate
relativă. Cheltuielile făcute cu obţinerea fructelor vor fi suportate
însă de ambii soţi.
832. Actele de conservare sau de administrare făcute se menţin
întrucât ele folosesc ambilor soţi şi ar fi putut fi realizate şi în cadrul
comunităţii de bunuri în baza mandatului tacit.
în ceea ce priveşte actele de dispoziţie trebuie făcută deosebirea
dintre bunurile mobile şi bunurile imobile.
Pentru bunurile mobile actele de dispoziţie se menţin în baza
art. 1909 C. civ., dacă dobânditorul a fost de bună-credinţă, adică
dacă a avut convingerea că dobândeşte de la adevăratul proprietar în
urma actului de partaj.
Pentru bunurile imobile actele de înstrăinare sau de constituire a
altor drepturi reale se menţin în baza principiului error com m unis
1A se vedea A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 281/1970 a Trib. Jud.

Argeş, în R.R.D. nr. 10/1970, p. 130-134 şi nota redacţiei la aceeaşi
decizie în Repertoriu 1969-1975, p. 36.
2 V. Stoica, F. Baias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii judiciare
pe calea acţiunii pauliene, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 12-17.
3 Ş. Beligrădeanu , notă la decizia civilă nr. 711/1986 a Trib. Sibiu, în
R.R.D. nr. 1/1987, p. 46-50.
4Idem.
422 Titlul 111, Partajul bunurilor com une ale soţilor
fa c it ius. Teoria proprietarului aparent, care stă la baza acestui

principiu, trebuie să se supună însă condiţiilor prevăzute de lege, şi
anume: actul să fie cu titlu particular, cu titlu oneros, terţul să fi fost
de bună-credinţă, buna-credinţă prezumându-se potrivit art. 1899
alin. (2) C. civ. şi să existe o eroare obştească, o eroare care ar fi creat
o aparenţă în ceea ce priveşte calitatea de proprietar al dispunătorului
nu numai pentru terţ ci pentru orice alte persoane care s-ar fi aflat în
situaţia lui.
833. în situaţia în care sunt îndeplinite aceste condiţii, actul
juridic încheiat cu terţul se menţine, iar acel bun nu va mai reveni în
masa bunurilor comune. In cadrul noii acţiuni de partaj se va lua însă în
calcul preţul încasat pentru imobil sau valoarea sa din momentul
partajului, după cum soţul înstrăinător a fost de bună sau de rea-
credinţă la momentul înstrăinării.
834. Dacă una sau mai multe condiţii nu sunt îndeplinite, actul
va fi supus unei condiţii rezolutorii, în sensul că dacă va reveni în
lotul soţului înstrăinător va fi valabilă înstrăinarea, iar dacă va intra în
lotul celuilalt soţ vânzarea va rămâne fără efect. Terţul dobânditor cu
titlu oneros, rămas fără imobil, se va putea îndrepta împotriva vân
zătorului cu acţiune în garanţie pentru evicţiune.
T itlul IV
S it u a ţ ii S p e c ia l e P r iv in d Pa r t a j u l B u n u r il o r
C o m u n e A le S o ţ il o r
Capitolul I
Introducere
835. Partajul bunurilor comune ale soţilor cunoaşte câteva

situaţii în care regula comună, privind posibilitatea partajului numai
după desfacerea căsătoriei sau concomitent cu cererea de divorţ, este
înfrântă. Aceste situaţii speciale se referă la cazurile în care bunurile
comune ale soţilor vor fi partajate în timpul căsătoriei, neexistând pe
rolul instanţelor acţiuni de divorţ.
Situaţiile speciale pot să apară fie ca manifestare a voinţei unuia
dintre soţi fie ca manifestare a unui terţ, care, pe această cale, îşi
valorifică un drept de creanţă constatat anterior cererii de partaj sau
se realizează în concret confiscarea unor bunuri ca măsură dispusă de
instanţa de judecată. După cum vom vedea în continuare, voinţa
soţului este subsumată unor motive obiective, motive ce vor fi cenzu
rate de instanţa care v-a putea respinge cererea în măsura în care
aceasta nu este susţinută de cauze obiective. în celelalte cazuri instan
ţa trebuie să constate dacă sunt îndeplinite situaţiile premisă ce
conduc la admisibilitatea unei astfel de cereri.
836. Intr-o încercare de clasificare a acestor situaţii speciale ea
s-ar putea face după mai multe criterii, şi anume:
a) după manifestarea de voinţă avem cazuri în care partajul se reali
zează ca urmare a manifestării de voinţă a unuia dintre soţi (partajul
pentru motive temeinice făcut de unul dintre soţi) şi cazuri în care
partajul se realizează ca urmare a manifestării de voinţă a unei terţe
persoane (la cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi ori
în cazul confiscării bunurilor);
b) după cum cauza este intrinsecă relaţiilor de familie sau extrin
secă acestora avem cazuri de partaj ce vizează conduita unuia dintre
424 Titlul IV. Situaţii speciale privind partajul bunurilor com une
soţi în familie şi cazuri de partaj care apar ca urmare a conduitei

unuia dintre soţi in relaţiile exterioare celor de familie;
c) după calea pe care este pornit partajul avem cazuri de partaj
pornite pe cale principală (acţiunea putând fi promovată de unul
dintre soţi, de creditorii personali ai unuia dintre soţi sau de stat, care
în cazul confiscării se substituie soţului „condamnat”) şi cazuri de
partaj pornite pe cale incidentală (contestaţia la executare când cere
rea poate fi formulată de unul din soţi sau de altă persoană interesată).
în continuare vom analiza implicaţiile procedurale ale fiecărui caz
special.
Capitolul II
Partajul bunurilor com une în timpul căsătoriei,
la cererea unuia dintre soţi, pentru motive
tem einice
Secţiunea 1. Condiţiile în care poate interveni
837. Codul familiei în art. 36 alin. (2) reglementează posibilitatea

oricăruia dintre soţi de a solicita partajarea bunurilor comune în
timpul căsătoriei. Fiind o situaţie de excepţie, pentru a putea interveni
este necesară îndeplinirea mai multor condiţii:
a) în timpul căsătoriei partajul se poate solicita numai pentru
motive temeinice.
Noţiunea de „motive temeinice” nu este definită de legiuitor, de
aceea a revenit instanţelor judecătoreşti sarcina de a stabili, de la caz
la caz, dacă cele invocate de reclamant în cererea de chemare în jude
cată, pot sau nu să constituie motive temeinice ce pot duce la
partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei.
în mod unanim s-a stabilit1, atât de către practică cât şi de juris-
prudenţă, că între motivele temeinice care ar putea justifica împărţirea
bunurilor comune şi motivele temeinice pentru care s-ar putea cere
divorţul nu trebuie să se stabilească vreo legătură necesară. Temei
nicia motivelor invocate în justificarea cererii de împărţeală a bunu
rilor comune în timpul căsătoriei se va stabili exclusiv in raport de
cererea de împărţeală, fără a se ţine seama de faptul că acele motive
ar justifica sau nu şi desfacerea căsătoriei.
11. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura AII, Bucureşti, 1998,

p. 154; Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie 1960,
în C.D. pe anul 1960, p. 27; Curtea Supremă de Justiţie, decizia civilă
nr. 1862/13.10.1992, în D.C.S.J. 1990-1992, p. 176; Trib, jud. Constanţa,
decizia civilă nr. 159/14.02.1992 înR.D. nr. 5/1992, p. 82.
838. Astfel s-a decis că nu constituie motive temeinice pentru

partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei:
- simpla despărţire în fapt a soţilor, chiar dacă s-a introdus acţiune
de divorţ;1
- relaţiile extraconjugale ale soţului cu o altă femeie, precum şi
lovirea soţiei, dacă nu se prejudiciază bunurile comune;2
- luarea de către unul dintre soţi a unei părţi din bunurile comune
la părăsirea domiciliului conjugal;3
- simpla părăsire a apartamentului proprietate comună, sub pre
textul unor neînţelegeri cu soţia, chiar în situaţia în care se dove
deşte că soţul are venituri modeste pe care înţelege să le completeze
cu suma ce ar obţine-o din vânzarea cotei sale părţi;4
- folosirea în exclusivitate a autoturismului de către unul dintre soţi;5
- existenţa pe rolul instanţei a unei acţiuni de divorţ;6
- nevoia imperioasă a reclamantului de a folosi unele bunuri
comune;7
- arestarea unuia dintre soţi, fără implicaţii asupra bunurilor comune;8
- simplul fapt că soţii sunt la o vârstă înaintată.9
839. Dimpotrivă, s-a stabilit că suntem în prezenţa unor motive
temeinice în următoarele cazuri:
- soţul solicită partajul bunurilor comune pentru a-şi ajuta un
copil dintr-o căsătorie anterioară, care se află în nevoie, neavând alte
mijloace materiale pentru a-1 sprijini;10
1 Curtea Supremă de Justiţie, decizia civilă nr. 1862/1992 în D.C.S.J.

pe anii 1990-1992, p. 176.
2 Trib. Jud. Constanţa, decizia civilă nr. 159/14.02.1992 în R.D.
nr. 5/1992, p. 82.
3Trib. Suprem,decizia civilă nr.1055/1964, în J.N. nr.4/1965,p. 161.
4 Trib. Suprem,decizia civilă nr. 1200/1963 în J.N. nr. 9/1964, p. 155.
5 Trib. Jud. Vaslui, decizia civilă nr. 465/1983 în R.R.D. nr. 1/1984,
p.53.
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1070/1971 în I.G. Mihuţă, Reper
toriu 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 26.
7 Trib. Suprem,decizia civilă nr. 2019/1981 în R.R.D. nr. 9/1982, p. 66.
8Trib. Suprem,deciziacivilă nr. 656/1952 în C.D. 1959, p. 199.
9 Trib. reg. Craiova, col. I, decizia civilă nr. 5309/1961 în S. Şerbănescu,
Codul familiei comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 106.
10Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 9/1960 în C.D. 1960, p. 27.
II. Partajul bunurilor com une Tn timpul căsătoriei 427
- deţinerea şi folosirea bunurilor comune de către un singur soţ,

precum şi înstrăinarea lor de către acesta, fără consimţământul
celuilalt soţ,1
- soţul care are în îngrijire copilul rezultat din căsătorie nu are alte
mijloace materiale ca să-l întreţină, iar celălalt soţ nu contribuie la
întreţinerea minorului;2
- abandonarea forţată de către imul dintre soţi a domiciliului con
jugal, fie datorită relelor tratamente care i s-au aplicat ori comportării
necorespunzătoare, imorale, a celuilalt soţ, fie ca urmare a alungării
sale din locuinţă întrucât nu este moral şi nici legal ca unul dintre soţi
să-şi asigure prin acte arbitrare folosinţa exclusivă a bunurilor
comune, menţinând această situaţie timp îndelungat;3
- vârsta înaintată şi starea de boală a unuia dintre soţi, care nece
sită îngrijiri medicale şi procurarea de medicamente;4
- în cazul separaţiei în fapt, când soţul întreţine relaţii de
concubinaj şi deţine parte din bunurile comune, pe care le foloseşte şi
există pericolul de irosire;5
- un soţ a distrus sau a înstrăinat din bunurile comune ori există
pericol de sustragere sau dispariţie datorită modului de comportare a
unuia dintre soţi;6
- unul dintre soţi ascunde bunuri comune în scopul de a şi le însuşi;7
1 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 138/1971 în I.G. Mihuţă, op. cit.,
p. 27; Trib. Regional Banat, colegiul II, decizia civilă nr. 3831/1962, cu
notă de judecător Ana Grada în J.N. nr. 12/1963.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 798/1971, în I.G. Mihuţă, op. cit.,
p. 27.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1013/1969, in I.G. Mihuţă, op. cit.,
p. 27.
4 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 802/1973, în I.G. Mihuţă, op. cit.,
p. 28.
p. 135.
Suprem, decizia civilă nr. 138/1971 în C.D. 1971, p. 133, Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 2091/1981 în R.R.D. nr. 9/1982, p. 66, Trib. Mun.
Bucureşti, secţ. IV civilă, decizia nr. 408/1990 în I. Mihuţă, Culegere de
practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de Editură şi Presă Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1991, p. 26.
7 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 319/1961 în J.N. nr. 5/1963, p. 160.
- existenţa unei condamnări penale a unuia dintre soţi pentru

săvârşirea infracţiunii de furt sau abuz de încredere în legătură cu
bunurile comune;1
- alungarea din casă a soţiei împreună cu copilul, obligarea ei să
locuiască în altă casă, închirierea locuinţei comune şi degradarea
acesteia, introducerea de către soţ a acţiunii de divorţ şi concubinajul
său cu altă femeie;2
- în cazul în care sumele de bani bunuri comune sunt depuse la
CEC pe numele unuia dintre soţi, care îl împiedică pe celălalt soţ să le
folosească pentru sarcinile căsătoriei.3
Motivele temeinice fiind condiţia prioritară pentru admisibilitatea
unei acţiuni de partaj, instanţa este chemată, în primul rând, să
stabilească dacă motivele invocate de reclamant se încadrează in
cerinţa art. 36 alin. (2) C. fam. prin administrare de probe, şi abia apoi
să păşească la judecarea partajului propriu-zis.
840. b) La introducerea cererii de partaj părţile să se afle în timpul
căsătoriei;
Pentru cazurile în care căsătoria se desfiinţează pe calea unei
acţiuni în anulare sau încetează ca urmare a morţii unuia dintre soţi
ori a declarării judecătoreşti a morţii, problema stabilirii cuprinsului
sintagmei „în timpul căsătoriei” nu prezintă nicio dificultate. în cazul
în care căsătoria se desface prin divorţ s-a pus întrebarea până la ce
moment poate fi introdusă o cerere în baza art. 36 alin. (2) C. fam.'
Răspunsul dat de doctrină a fost diferit, în sensul că, unii autori4 au
considerat că o atare acţiune poate să intervină numai până la
momentul în care oricare dintre soţi a intentat acţiune de divorţ, pe
când în alte opinii5, s-a considerat că intervalul este cuprins între
1 Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 7/1974, în C.D. 1974,

p. 52.
2 Trib. Jud. Tulcea, decizia civilă nr. 20/1970 în R.R.D. nr. 9/1979,
p. 62.
4 T.R. Popescu, Tratat de dreptul familiei voi. I p. 213, I. Filipescu,
op. cit., p. 157; Gh. Comăniţă, Partajul judiciar, Editura Lumina Lex,
5 Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. „Au
gusta”, Timişoara, 1998, p. 140
II, Partajul bunurilor com une în timpul căsătoriei 429
încheierea căsătoriei şi rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ sau

data încheierii şi data desfacerii ori data încetării căsătoriei.1
841. Credem că prima opinie este conformă cu interpretarea
sistematică a celor două alineate ale art. 36 C. fam. şi cu noua reali
tate privind desfacerea căsătoriei, care a eliminat termenele de gân
dire, astfel că procesul de divorţ se soluţionează în prezent mult mai
repede. Dacă unul dintre soţi a introdus acţiune de divorţ, împărţirea
bunurilor comune se va face conform alin. (1), ne mai justificându-se
introducerea acţiunii pe baza alin. (2).
842. c) Partajul bunurilor comune se poate face numai prin hotă
râre judecătorească şi nu pe cale convenţională.
In timpul căsătoriei, soţii nu pot realiza partajul bunurilor comune
pe cale convenţională, ci numai pe calea unei acţiuni în justiţie finali
zată cu o hotărâre judecătorească. S-a decis2 că instanţa nu poate
consfinţi o astfel de învoială a părţilor făcută anterior introducerii
acţiunii, convenţiile prin care soţi îşi împart bunurile comune în
timpul căsătoriei fiind lovite de nulitate absolută, ca urmare a înfrân
gerii unei dispoziţii imperative a legii, soţii putând eluda regimul
comunităţii de bunuri.3 De asemenea, s-a decis4 că o astfel de conven
ţie este nulă, chiar dacă a fost admisă în cadrul unei hotărâri judecăto
reşti. Deşi convenţia de partaj încheiată de soţi în timpul căsătoriei
este nulă, ea poate fi luată în considerare ca probă într-o cerere de
împărţeala a bunurilor comune, cu privire la recunoaşterile părţilor
legate de existenţa bunurilor, apartenenţa lor la comunitate, cota de
contribuţie etc.5
843. După apariţia O.U.G. nr. 138/2000, care a modificat Codul
de procedură civilă şi în ceea ce priveşte partajul judiciar, abrogând
1I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988,

p. 153.
Suprem, decizia civilă nr. 1467/1973 în C.D. 1973, p. 252.
3 Trib. Suprem decizia civilă nr. 214/1966 în I. Mihuiă. Al. Lesviodax,
Repertoriu 1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 24.
4 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1785/1957 în L.P. nr. 7/1958, p. 82;
Trib. Suprem decizia civilă nr. 1090/1988, în R.R.D. nr. 2/1989, p. 61.
5 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 61/ 1986, în R.R.D. nr. 10/1986,
p. 64.
dispoziţiile Decretului-lege nr. 603/1947 privind simplificarea procedu

rii împărţelilor judiciare, prin introducerea art. 673'-67314s-a afirmat că
împărţeala prin bună-învoială este admisibilă şi în cazul partajului
bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătoriei.1 Opinia se bazează pe
dispoziţiile art. 6731 C. proc. civ. potrivit cărora procedura din cod se
aplică la judecarea oricărei cereri de împărţeală, iar instanţa se va
pronunţa printr-o hotărâre judecătorească, fiind deci îndeplinite
prevederile art. 36 alin. (2) C. fam.
Ne raliem acestei opinii, având în vedere că interpretarea ante
rioară era extrem de formalistă, impunând intervenţia instanţei
dincolo de limitele principiului disponibilităţii ce guvernează pro
cesul civil. Un alt argument în sprijinul acestei soluţii constă în faptul
că noua reglementare a partajului judiciar pune un deosebit accent pe
împărţeala prin bună-învoială, potrivit art. 6734 C. proc. civ., care
prevede că în tot cursul procesului instanţa va stărui ca părţile să
ajungă la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, chiar parţială.
Bineînţeles că, şi în acest caz, instanţa va trebui să verifice mai întâi
dacă există motive temeinice.
844. d) Bunurile comune se pot împărţi în totalitate sau numai în
parte.
Opţiunea partajării în totalitate a bunurilor sau numai în parte
aparţine soţilor. Dacă partajarea este parţială, bunurile a căror
împărţire nu s-a cerut, ca şi cele dobândite în viitor, au calitatea de
bunuri comune [art. 36 alin. (2) teza a III-a]. In cazul partajării totale
numai bunurile ce se vor dobândi în viitor vor avea calitatea de
bunuri comune. Se observă deci că această acţiune de împărţeală în
timpul căsătoriei nu afectează regimul comunităţii de bunuri.
Bineînţeles că nu pot fi supuse partajului decât bunurile existente
la data introducerii acţiunii.
Secţiunea 2. Particularităţi procedurale
845. a) Instanţa competentă

Şi în cazul partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei, com
petenţa materială revine judecătoriei.
1 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 417-418.

II. Partajul bunurilor com une Tn timpul căsătoriei 431
în ceea ce priveşte competenţa teritorială, jurisprudenţa a consa

crat iniţial opinia1 că în cazul partajului din timpul căsătoriei compe
tenţa revine instanţei de la ultimul domiciliu comun al soţilor, ea
determinându-se potrivit art. 607 C. proc. civ. Doctrina a criticat
această soluţie iniţială, cu argumentarea că art. 607 este o normă spe
cială care nu poate fi aplicată prin analogie.2
în consecinţă, împărţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei se
supune regulilor generale, astfel:
- când bunurile ce urmează a fi împărţite sunt bunuri mobile este
competentă instanţa de la domiciliul pârâtului, potrivit prevederilor
art. 5 C. proc. civ.;
- dacă în masa partajabilă se află şi imobile, sunt aplicabile preve
derile art. 13 C. proc. civ., respectiv este competentă instanţa de la
locul situării imobilului.3 în ipoteza în care în masa de împărţit se află
mai multe imobile aflate in circumscripţii diferite se pot ivi două
situaţii, şi anume: unul din imobile se află în circumscripţia domici
liului pârâtului, în atare situaţie fiind competentă instanţa de la domi
ciliul pârâtului (din coroborarea art. 13 cu art. 5 C. proc. civ.); nici
unul din imobile nu se află in circumscripţia în care îşi are domiciliul
pârâtul, în atare situaţie fiind competentă oricare din instanţele în
circumscripţia căreia se află imobilele.
846. Din ultimul caz prezentat, respectiv când imobilele se află în
circumscripţii diferite şi niciunul în circumscripţia domiciliului pârâ
tului, se poate ivi o situaţie deosebită, când ambii soţi introduc acţiune
de partaj în timpul căsătoriei, dar sesizează instanţe diferite. Consi
derăm că devin incidente prevederile art. 163 C. proc. civ., referitoare
la litispendenţă, şi instanţa cea din urmă învestită va trimite cauza

p. 64, decizia civilă nr. 1608/1979 în R.R.D. nr. 1/1980, p. 61.
2 A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept proce
sual civil. Căile de atac şi procedurile speciale, p. 135, nota nr. 69;
V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. II,
Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 547, I. Leş, Tratat de drept procesual
civil, Ed. AII, Bucureşti, 2001, p. 761, 762, Gh. Comăniţâ, op. cit., p. 40;
G. Kovacs, Drept procesual civil, voi. II, Ed. Studium, Cluj-Napoca,
2001, p. 182.
3 C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 1673/1999,
op. cit., p. 406.
instanţei care a fost mai înainte sesizată, dacă sunt de acelaşi grad, sau
instanţei mai înalte în grad, dacă sunt de grade diferite.
847. b) Părţile şi terţii
Fiind introdusă în baza art. 36 alin. (2) C. fam., cererea de împăr
ţeală a bunurilor comune în timpul căsătoriei, este o acţiune strict
personală şi nu poate fi promovată decât de unul dintre soţi împotriva
celuilalt soţ.1 Tot datorită caracterului personal al acestei acţiuni, în
cazul decesului unuia dintre soţi, judecata nu poate continua între
soţul supravieţuitor şi alţi moştenitori ai soţului decedat.2 Soluţia
oferita de practică în acest caz este de închidere a dosarului sau de
respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect.3
848. Chiar dacă este o acţiune strict personală, acest caracter vizează
doar părţile iniţiale între care se leagă procesul, şi anume reclamantul
şi pârâtul. Pentru că este, în esenţă, o acţiune de partaj, pe parcursul
ei, cu respectarea regulilor procedurale, pot interveni şi terţe persoa
ne, fie din proprie iniţiativă4 fie la cererea părţilor, dacă se justifică
un interes.5 Admisibilitatea intervenirii terţilor în partajul bunurilor
comune ale soţilor este neîndoielnică, având în vedere că soţii pot
achiziţiona un bun în coproprietate cu alte persoane, care vor fi
interesate să fie prezente la efectuarea împărţelii.6 In aceste condiţii,
soţul care porneşte acţiunea este obligat să cheme în judecată şi
ceilalţi coproprietari faţă de aceştia acţiunea având caracterul unei
acţiuni de drept comun. Cu toate acestea instanţa va fi obligată să
cerceteze dacă în ceea ce îi priveşte pe soţi există motive temeinice
pentru realizarea împărţelii.
1 I. Filipescu, op. cit., p. 158 şi C. Oprişan, Probleme ale lichidării

comunităţii de bunuri a soţilor în practica judecătorească şi în literatura
de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, p. 50
2 Trib. pop. raional Ciuc, sentinţa civilă nr. 1738/1995 în 1. Mihuţă,
Al. Lesviodax, op. cit., p. 47.
3 A se vedea în sensul acestei opinii: I. Filipescu, op. cit., p. 158 şi
nota 4 de la această pagină, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 549 şi nota 249 de
la această pagină; Trib. Suprem, dec. civ. nr. 2947/1973 în I. Mihută,
op. cit., p. 29.
4 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 328.
51. Leş, op. cit., p. 769.
6 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1080/1972 în I. Mihuţă, op. cit., p. 18.
II. Partajul bunurilor com une în timpul căsătoriei 433
849. Trebuie să mai evidenţiem faptul că, tot datorită caracterului

menţionat mai sus, în această specie de partaj este posibilă incidenţa
instituţiei coparticipării procesuale, atât activă cât şi pasivă, numai
în cazul în care în afara soţilor mai avem şi alţi coproprietari, con
form exemplului de mai sus. Dacă ne aflăm în prezenţa coparticipării
procesuale active şi unul dintre soţi este reclamant, iar celălalt soţ este
pârât, aflându-ne în timpul căsătoriei se pune întrebarea dacă este
obligatorie verificarea motivelor temeinice şi dacă absenţa acestora
poate duce la respingerea cererii de partaj, deşi ceilalţi coproprietari
reclamanţi stăruie în partaj. Problema juridică ce se iveşte este cea de
a concilia prevederile codului civil care instituie norma generală că
nimeni nu este obligat a rămâne în indiviziune, cu prevederile art. 36
din codul familiei care instituie obligativitatea motivelor temeinice la
partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei.
La această problemă pot exista două soluţii. Prima ar fi ca norma
generală să primeze şi partajul să se realizeze chiar în absenţa motive
lor temeinice, supunându-ne regulilor de drept comun. A doua soluţie
ar fi ca instanţa să verifice în mod obligatoriu existenţa motivelor
temeinice şi în absenţa lor să respingă cererea de partaj a soţului
reclamant faţă de soţul pârât, realizând totuşi împărţeala faţă de
ceilalţi coproprietari ce se supun dreptului comun şi care nu pot fi
obligaţi să rămână în indiviziune. Soţii ar rămâne astfel proprietari în
devălmăşie pe cota lor de proprietate, primind bunul în întregime şi
fiind obligaţi la sultă, primind o parte din bun sau primind sultă, în
funcţie de situaţia concretă în care ne aflăm. Consider că această a
doua soluţie este mai aproape de spiritul art. 36 C. fam., care este o
normă specială în ceea ce priveşte împărţeala bunurilor comune ale
soţilor, faţă de normele generale ce guvernează coproprietatea.
850. c) Cererea de chemare în judecată
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiunile
prevăzute de lege pentru orice cerere de chemare în judecată,
cuprinse în art. 112 C. proc. civ.
Fiind o cerere de partaj, ea va cuprinde şi menţiunile specifice
reglementate în art. 6732 C. proc. civ., cu unele nuanţări.
Astfel, obligaţia reclamantului de a arăta persoanele între care
urmează să aibă loc împărţeala este vizibil redusă, dacă nu chiar
inexistentă, întrucât cererea de partaj a bunurilor comune în timpul
căsătoriei nu se poate îndrepta decât împotriva celuilalt soţ.
434 Titlul IV, Situaţii speciale privind partajul bunurilor com une
Titlul pe baza căruia se cere împărţeala îl constituie art. 36

alin. (2) din Codul familiei.
851. Bunurile supuse împărţelii vor fi enumerate de reclamant,
cel care va avea şi alegerea de a solicita partajarea tuturor bunurilor
comune sau doar a unei părţi din acestea. Evaluarea bunurilor va fi
făcută iniţial tot de reclamant, sub rezerva însuşirii valorii de către
pârât. De altfel, potrivit art. 6733 C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare
instanţa este datoare, printre altele, să ia declaraţii părţilor cu privire
la valoarea bunurilor.
Tot prin cererea de chemare în judecată se va arăta locul situării
bunurilor, precum şi persoana care le deţine sau le administrează.
Cerinţa are ca finalitate pe de o parte stabilirea instanţei competente
teritorial, dacă în masa partajabilă sunt incluse şi bunuri imobile, iar
pe de altă parte pentru a se stabili prin hotărâre cine este persoana ce
va fi obligată la predarea bunului. S-a decis1că instanţele au obligaţia
de a stabili care dintre soţi au în posesie bunurile sau parte din aceste
bunuri, nefiind întemeiată susţinerea că acest lucru poate fi clarificat
ulterior, pe calea unei contestaţii la executare, întrucât s-ar ajunge la
tergiversarea executării hotărârii şi prejudicierea intereselor părţii
care nu se află în posesia bunurilor.
852. Pe lângă cerinţele prevăzute de art. 6732 C. proc. civ., având
în vedere că proprietatea comună, în relaţiile de familie, este devăl-
maşă, soţul reclamant va trebui să indice cota de contribuţie la dobân
direa bunurilor comune, pentru a se stabili care este cota de proprie
tate a fiecărui soţ. Atunci când se solicită partajarea numai miei părţi
din bunurile comune, poate să apară o problemă legată de stabilirea
acestei cote de contribuţie. Este ştiut că soţii pot să aibă contribuţii
diferite la dobândirea bunurilor sau a anumitor bunuri, contribuţii
care se impută asupra întregii mase partajabile, pentru a se stabili cota
de proprietate. Dacă se solicită partajarea unui bun sau unor bunuri, la
care reclamantul face dovada că are o cotă de contribuţie sporită, cota
sa de proprietate va fi mai mare. La restul bunurilor, nesupuse parta
jului, situaţia poate fi diferită, în sensul că fie ambii soţi au cote de
contribuţie egale, fie celălalt soţ are o cotă de contribuţie mai mare.
întrucât aceste bunuri nu sunt supuse partajului, instanţa nu le poate
avea în vedere la masa bunurilor de împărţit şi nu poate stabili în mod
1C.A. Bacău, decizia civilă nr. 204/1995, în Jurisprudenţa 1995.

real cota fiecărui soţ. în atare situaţie pot exista două ipoteze. Fie
instanţa se va pronunţa asupra a ceea ce i-a fost supus judecăţii,
urinând ca regularizarea cotelor şi a valorii reale a acestora să se facă,
dacă va fi cazul, în cadrul unui proces de partaj ulterior, după o
eventuală desfacere a căsătoriei, iar dacă această căsătoria va înceta
prin decesul unuia dintre soţi, regularizarea se va face cu ocazia
partajului succesoral, hotărârea judecătorească fiind folosită ca mijloc
de probă. Fie instanţa va aduce fictiv la masa de împărţit toate bunu
rile comune ale soţilor, stabilind cota de contribuţie faţă de întreaga
masă devălmaşă, iar cota astfel stabilită urmând a fi aplicată bunului
sau bunurilor supuse partajului, urmând ca la o eventuală desfacere
ulterioară a căsătoriei sau în caz de deces al unuia dintre soţi să se
procedeze ca mai sus. Considerăm că această a doua variantă este de
preferat având în vedere că astfel nu se poate eluda legea, iar consti
tuirea fictivă a întregii mase supuse partajului nu ar fi o premieră în
dreptul românesc dacă ne gândim la partajul succesoral şi modalitatea
în care se stabileşte rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.
In fine, faţă de specificitatea acţiunii, reclamantul va trebui să arate,
în cererea de chemare în judecată, în ce constau motivele temeinice
pentru care solicită partajarea bunurilor în timpul căsătoriei.1
853. Depunerea întâmpinării este şi în acest caz obligatorie
pentru că ne aflăm în definitiv în faţa unei împărţeli judiciare.
854. d) Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate introduce şi el o cerere reconvenţională prin care
să solicite partajarea şi altor bunuri decât cele indicate de reclamant,
însă va trebui să facă dovada că are personal motive temeinice pentru
a cere partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei, altele decât cele
ale reclamantului, pentru că împărţirea bunurilor comune în timpul
căsătoriei nu se poate face decât pentru motive temeinice. A consi
dera altfel înseamnă a da posibilitatea eludării dispoziţiilor legale
imperative care prevăd că partajul nu se poate solicita decât la
1 în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar apli

cabile în acest caz, ele sunt similare cu cele expuse mai sus în titlul III,
capitolul IV, paragraful 2 referitor la cererea de partaj, aşa încât nu vom
reveni asupra lor.
De asemenea, considerăm că soţul pârât poate solicita prin cererea

reconvenţională, să se constate că bunul sau o parte din bunurile a
căror partajare se solicită sunt bunuri proprii, în temeiul art. 31 C. fam.
855. e) Procedura de judecată
Procedura de judecată urmează regulile înscrise în art. 6731-67314
C. proc. civ., însă sunt necesare câteva precizări.
La judecarea acestei cereri de partaj, instanţa este datoare să stabi
lească mai întâi dacă există motivele temeinice invocate de reclamant
sau de pârât în cererea reconvenţională şi dacă ele constituie într-
adevăr situaţii de natură a face admisibilă o astfel de cerere, fapt
pentru care va administra probatoriul necesar. Este adevărat că proba
toriul poate fi administrat şi concomitent1, însă numai în măsura în
care părţile nu sunt împovărate de obligaţii pecuniare legate de probe
pe fondul cauzei, probe ce ar putea deveni inutile atât timp cât nu s-au
dovedit motivele temeinice. In orice caz, considerăm că administrarea
unei probe cu expertiza ar trebui să fie încuviinţată numai după ce
instanţa şi-a format convingerea că situaţia expusă este de natură să
constituie motiv temeinic. Altfel, părţile ar face cheltuieli inutile şi
s-ar tergiversa fără rost soluţionarea procesului.
La efectuarea partajului se va lua în considerare valoarea pe care o
au bunurile la data introducerii cererii de împărţeală şi nu valoarea lor
de la data la care a luat naştere starea de devălmăşie.2 Preţul bunului
îl va constitui preţul de piaţă sau valoarea de circulaţie a bunului,
stabilite prin expertiză.3
856. în ceea ce priveşte posibilitatea soţilor de a tranzacţiona
privind modalitatea de partajare a bunurilor, având în vedere noua
1 S. Şerbănescu, op. cit., p. 101, Trib. pop. raion Cîmpina, înch. civ.
nr. 1826/1956 în care se arată că cercetarea existenţei motivelor temei
nice într-o acţiune pentru împărţirea bunurilor comune se poate face după
administrarea probelor şi admiterea în principiu a unei astfel de acţiuni,
în nota critică a prof. T.R. Popescu din L.P. nr. 7/1956, p. 863, se arată că
nu este admisibilă o încheiere de admitere în principiu a partajului, în
acest caz, atât timp cât nu s-a stabilit dacă cererea de partaj este admi
sibilă prin prisma existenţei motivelor temeinice.
21. Filipescu, op. cit., p. 159, A. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache,
op. cit., p. 140,1. Albu, op. cit., p. 160 şi speţele citate de autori în lucră
rile lor.
reglementare a împărţelii judiciare din codul de procedură civilă,

pentru argumentele arătate mai sus, în secţiunea ce vizează condiţiile
în care poate interveni partajul în timpul căsătoriei, considerăm că
faţă de conţinutul art. 6734 în prezent instanţa poate consfinţi învoiala
părţilor printr-o hotărâre judecătorească.
857. O altă instituţie ce guvernează procesul civil a suscitat
interpretări diferite ale instanţelor de-a lungul timpului, şi anume
suspendarea judecăţii în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. în cazul în
care a fost introdusă acţiunea de divorţ.
Iniţial,’ s-a considerat că cererea de partajare a bunurilor comune
în timpul căsătoriei nu poate fi suspendată în temeiul art. 244 pct. 1
C. proc. civ. cu motivarea că rezolvarea ei ar depinde de soluţionarea
acţiunii de divorţ, aflată în curs de judecată, instanţa fiind obligată să
o rezolve în raport de existenţa sau inexistenţa motivelor temeinice, a
căror constatare se poate face independent de soluţia ce urmează a se
da acţiunii de divorţ.
Ulterior2 s-a decis că acţiunea de partajare a bunurilor comune în
timpul căsătoriei se suspendă până la soluţionarea acţiunii de divorţ,
cu motivarea că soluţionarea ei depinde de rezolvarea desfacerii
căsătoriei. Astfel, dacă s-a admis divorţul pentru împărţirea bunurilor
comune nu se mai cer motive temeinice, iar dacă s-a respins divorţul
acţiunea de împărţeală continuă cu obligarea dovedirii motivelor
temeinice.
Pe bună dreptate, doctrina3 a susţinut primul punct de vedere
întrucât articolul stipulat prevede că suspendarea intervine când dez
legarea procesului atârnă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexis
tenţa unui drept care formează obiectul altei judecăţi. Or, în cazul
partajului bunurilor comune în timpul căsătoriei, dacă există motive
temeinice, este irelevantă introducerea acţiunii de divorţ pentru că în
acest proces trebuie dovedite motivele temeinice care nu au nici o
legătură cu motivele temeinice cerute pentru desfacerea căsătoriei.
1 Trib. jud. Suceava, decizia civilă, nr. 929/1970 în I.Mihiiţă, op. cit.,
p. 37.
2 I. Filipescu, op. cit., p. 161, nota 3 cu referire la Trib. Suprem,
decizia civilă nr. 918/1977, în R.R.D. nr. 1/1978, p. 64 şi Trib. jud.
Tulcea decizia nr. 344/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 59.
3 V.M. Ciobanu , op. cit., p. 221 nota de subsol 741.
într-o decizie de speţă1 s-a dispus, de către instanţa de recurs,

casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu
motivarea că între părţi divorţul se pronunţase definitiv, iar cererea de
împărţeală a bunurilor comune în timpul căsătoriei, care fusese
respinsă şi se afla în calea de atac, trebuie judecată pe fond, hotărârea
nefiind definitivă. Considerăm soluţia greşită. Cererea de partaj a fost
introdusă având ca temei juridic art. 36 alin. (2) C. fam., iar prima
instanţă a respins-o pentru că reclamantul nu a dovedit motivele
temeinice. In timpul în care această hotărâre se afla în calea de atac,
acţiunea de divorţ a părţilor a fost soluţionată definitiv, pronunţându-
se desfacerea căsătoriei. Faptul că instanţa a găsit motivele invocate
de părţi în divorţ ca întemeiate pentru desfacerea căsătoriei nu are
nicio relevanţă în procesul de partaj, instanţa de recurs fiind obligată
să analizeze temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate în funcţie de
probele aflate la dosar pentru motivele temeinice legate de partajarea
bunurilor comune în timpul căsătoriei şi nu cauze ulterioare şi
extrinseci acestei hotărâri. De altfel, rejudecând cauza, prima instanţă
nu va mai analiza acţiunea ce i-a fost supusă iniţial judecăţii, şi care a
fost întemeiată pe alineatul 2 al art. 36, devenită inadmisibilă ca
urmare a desfacerii căsătoriei, ci, de fapt, o nouă cauză întemeiată pe
alineatul 1 al aceluiaşi articol.
858. f) Hotărârea judecătorească
Hotărârea pronunţată în împărţeala bunurilor comune în timpul
căsătoriei are cuprinsul oricărei hotărâri judecătoreşti.
în ceea ce priveşte efectele acestei hotărâri trebuie menţionat
faptul că bunurile supuse partajului devin proprii [art. 36 alin. ultim
C. fam.], dar bunurile care nu au făcut obiectul partajului şi cele
dobândite ulterior rămân sau devin bunuri comune. Altfel spus, îm
părţeala bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv şi
nu provizoriu până la lichidarea definitivă a comunităţii de bunuri ce
poate interveni ca urmare a încetării, desfacerii sau anulării căsă
toriei.2
1Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 1380/1982 în R.R.D. nr. 9/1982,
p. 66.
Capitolul III
Partajul bunurilor com une în timpul căsătoriei, la
cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi
Secţiunea 1. Condiţiile Tn care poate interveni
859. In timpul căsătoriei soţii nu numai că dobândesc bunuri

comune, dar contractează şi datorii. Aceste datorii sau obligaţii pot fi
comune sau proprii ale fiecăruia dintre soţi. Raportul dintre datoriile
comune ale soţilor şi cele proprii este invers proporţional faţă de
raportul dintre bunurile comune şi cele proprii, ceea ce se explică prin
preocuparea legiuitorului de a ocroti comunitatea de bunuri a soţilor.1
Dacă în privinţa bunurilor, art. 30 C. fam. prevede prezumţia legală
de comunitate, fiind exceptate numai bunurile enumerate în art. 31
C. fam., pentru datorii art. 32 C. fam. prevede limitativ categoriile de
obligaţii comune, celelalte fiind considerate proprii. Ne aflăm deci în
faţa unei prezumţii legale implicite că datoriile soţilor sunt proprii.2
860. Articolul 33 alin. (1) C. fam. instituie regula după care cre
ditorii personali ai soţilor nu pot urmări decât bunurile proprii ale
acestora. în măsura în care bunurile proprii nu sunt suficiente pentru
acoperirea creanţelor, creditorii personali pot cere împărţirea bunu
rilor comune ale soţilor. Ne aflăm deci într-o nouă situaţie în care
bunurile comune ale soţilor vor putea fi împărţite în timpul căsătoriei,
de data aceasta însă pentru motive exterioare relaţiilor de căsătorie.
Trebuie menţionat că situaţia este aceeaşi pentru creditorii personali
ai soţilor şi în cazul în care soţii au divorţat dar nu au împărţit bunu
rile comune.
861. Partajul poate interveni pe cale principală, la cererea credi
torilor personali, dar şi pe cale incidentală prin contestaţia la execu
tare introdusă de celălalt soţ în contra creditorului.
11. Albu, op. cit., p. 202.

2 Trib. Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 1464/1981, în R.R.D. nr. 8/1982,
p. 54.
Secţiunea 2. Partajul pornit pe cale principală de

creditorul unuia dintre soţi
862. Creditorii personali ai oricăruia dintre soţi sunt obligaţi să

urmărească mai întâi bunurile proprii ale soţului, iar dacă nu se îndes
tulează din acestea pot cere partajarea bunurilor comune.
Pentru a solicita partajul bunurilor comune trebuie însă îndepli
nite, în prealabil, anumite condiţii, aşa cum reiese din prevederea
art. 33 C. fam. Aceste condiţii sunt:
- existenţa unei datorii a unuia dintre soţi, datorie care să nu se
încadreze în cele prevăzute la art. 32 C. fam., deci să nu fie o datorie
comună;
- împărţeala să se solicite numai după ce creditorul personal a
urmărit bunurile proprii ale soţului debitor şi nu şi-a satisfăcut
creanţa;
863. în cazul în care creditorul promovează direct acţiunea în
împărţeală, fără a urmări mai întâi bunurile proprii ale soţului debitor,
celălalt soţ, iar în pasivitatea acestuia, instanţa din oficiu va invoca
beneficiul de discuţiune.1 Instanţa poate ridica din oficiu acest inci
dent întrucât ordinea în care bunurile proprii şi comune pot fi urmă
rite este imperativă. Aşa cum a statuat şi practica judiciară,2 acţiunea
creditorilor personali pentru împărţeala bunurilor comune are caracter
subsidiar.
- împărţeala poate fi cerută numai până la concurenţa sumei
necesare pentru acoperirea creanţei rămase după urmărirea bunurilor
proprii3;
- împărţirea se face numai pe cale judecătorească;
- acţiunea se îndreaptă împotriva ambilor soţi;
- se vor putea împărţi numai bunurile comune prezente ale soţilor
nu şi bunurile viitoare;
- bunurile nesupuse împărţirii rămân bunuri comune.
1 în acest sens I. Filipescu, op. cit., p. 162; T.R. Popescu, op. cit.,
p. 216; Al. Bacaci, ş.a. op. cit., p. 141, S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat
de executare silită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 245.
2 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2947/1973 în C.D. 1974, p. 251 şi
Trib. Suprem, decizia civilă nr. 542/1975, în C.D. 1975, p. 149.
3 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 36/ 1960, în S. Şerbănescu, op. cit.,
p. 80.
III. Partajul bunurilor comune la cererea creditorilor personali 441
864. Acţiunea introdusă de creditorul personal urmăreşte reali

zarea unui drept propriu al acestuia, neputând fi caracterizată ca o
acţiune oblică sau subrogatorie prin care s-ar realiza dreptul soţului
debitor de a cere împărţirea bunurilor comune.1 în literatura de
specialitate s-a emis şi ipoteza că ne-am afla totuşi în faţa unei acţiuni
oblice.2 Alături de majoritatea doctrinei, considerăm că ne aflăm în
faţa a două situaţii diferite. Potrivit art. 974 C. civ. „creditorii pot
exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, afară de acelea
care îi sunt exclusiv personale.” Rezultă că acţiunea oblică este acea
acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea
unui drept ce aparţine debitorului său.3 Creditorul poate intenta această
acţiune numai în cazul în care debitorul este inactiv, iar această
inactivitate a sa duce la insolvabilitate. Dacă debitorul este solvabil
acţiunea oblică a creditorului este lipsită de interes.4
în ipoteza art. 33 alin. (2) C. fam., creditorul personal al soţului
debitor nu solicită partajarea bunurilor comune în condiţiile preve
derilor codului civil, ca urmare a unei posibile insolvabilităţi a debito
rului datorată pasivităţii sale, ci în temeiul normei speciale care îi
conferă acest drept. De altfel, având în vedere că soţul debitor are o
cotă devălmaşă din bunurile comune, în afara bunurilor sale proprii,
nici nu ar fi admisibilă acţiunea în condiţiile art. 974 C. civ., întrucât
debitorul nu este pe cale de a deveni insolvabil.
Secţiunea 3. Particularităţi procedurale
865. Instanţa competentă material se stabilea în funcţie de

valoarea creanţei rămasă de restituit, ea putând fi astfel judecătoria,
dacă valoarea creanţei se situa sub un anumit plafon stabilit de lege
11. Filipescu, op. cit., p. 162; Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 141.
2 L. Bogdanovici, notă la de. nr. 1061/1958 a Trib. Suprem, în L.P.
nr. 4/1959, p. 107.
3 C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981, p. 339.
Trib. Suprem, decizia nr. 2185/1976, în R.R.D. nr. 4/1977, p. 59. A se
vedea, în acelaşi sens, cu o analiză mai amplă asupra îndeplinirii cerinţei
interesului şi admisibilităţii unei acţiuni revocatorii (pauliene) G. Boroi,
G. Răducan, notă critică la decizia civilă nr. 3554/A/2001, în Curierul
judiciar nr. 7/2002, p. 45-47.
sau tribunalul, dacă valoarea creanţei depăşeşte acest plafon. In con

diţiile în care împărţelile judiciare sunt în prezent în competenţa de
primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoare, considerăm că nu
mai poate fi luată în considerare valoarea creanţei acţiunea fiind una
de partaj, chiar dacă este introdusă de creditorul unuia dintre soţi. In
consecinţă va fi competentă material în primă instanţă judecătoria.
866. Competenţa teritorială va fi stabilită conform regulilor de
drept comun. Dacă în masa partajabilă se află numai bunuri mobile
cererea va fi introdusă la domiciliul pârâţilor, iar dacă în masa parta
jabilă se află un imobil cererea se va introduce la instanţa în
circumscripţia căreia se află situat imobilul.
Părţile în această acţiune de partaj sunt creditorul, în calitate de
reclamant şi soţii în calitate de pârâţi. Este obligatorie chemarea în
judecată şi a celuilalt soţ, întrucât se realizează o partajare a bunurilor
comune, iar hotărârea trebuie să îi fie opozabilă.1 De aici rezultă că,
în cazul acestei modalităţi de partaj, coparticiparea procesuală pasivă
este obligatorie. Terţii pot interveni şi ei în proces fie sub forma inter
venţiei voluntare fie sub forma intervenţiei forţate. Dreptul de a
solicita partajul bunurilor comune a soţilor aparţine tuturor credito
rilor personali şi nu numai celor chirografari, întrucât legea nu face
nici o distincţie.2
867. Cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească
cerinţele stipulate în art. 112 şi 6732 C. proc. civ. Creditorul va trebui
să indice însă şi soţul împotriva căruia se îndreaptă, titlul în baza
căruia i s-a stabilit creanţa, cuantumul creanţei pe care trebuie să şi-l
valorifice prin partajarea bunurilor comune, dovada că a păşit mai
întâi la valorificarea bunurilor poprii ale soţului debitor. Vor fi supuse
împărţelii numai bunurile comune necesare pentru acoperirea creanţei
şi nu toate bunurile comune ale soţilor [art. 33 alin. (2) C. fam.]
868. Se naşte întrebarea dacă în acest caz de partaj este posibilă şi
admisibilă introducerea unei cereri reconvenţionale. Având în
1I. Filipescu, op. cit., p. 162; T.R. Popescu, op. cit., p. 216, A l Bacaci
ş.a., op. cit., p. 140.
2 în acest sens I. Filipescu , op. cit., p. 162, T.R. Popescu, op. cit.,
p. 216, Al. Bacaci ş.a., op. cit., p. 140, Gh. Comăniţă, op. cit., p. 49, în
sens contrar I. Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică,
111. Partajul bunurilor comune la cererea creditorilor personali 443
vedere că cererea reconvenţională este definită ca „mijlocul proce

dural prin care pârâtul formulează pretenţii proprii faţă de reclamant”1
apare admisibilă o cerere a soţului debitor prin care tinde să
neutralizeze, să atenueze sau să obţină chiar obligarea la plată şi a
reclamantului.
869. Din punct de vedere probator, pentru evitarea fraudării credi
torilor unuia dintre soţi, mărturisirea soţului debitor, conform
căreia a avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune va
trebui susţinută şi de alte probe pertinente şi concludente care să
confirme această stare de fapt.2
870. Procedura propriu-zisă de partajare va urma regulile înscrise
în art. 673'-67314 cu menţiunea că instanţa va verifica mai întâi dacă
reclamantul-creditor a respectat obligaţia de urmărire primordială a
bunurilor proprii ale soţului debitor. în cazul în care se dovedeşte că
acesta a trecut direct la partajarea bunurilor comune acţiunea va fi
respinsă ca prematur introdusă.
Trebuie menţionat că după introducerea acţiunii de partaj, credi
torul poate solicita instanţei luarea măsurilor asigurătorii a sechestru
lui asigurator sau popririi asigurătorii, în vederea realizării creanţei
sale, întrucât indisponibilizarea provizorie a bunurilor comune nu este
contrară prevederilor art. 33 C. fam.3
871. Ca efect al hotărârii de partaj, bunurile atribuite fiecărui
soţ devin proprii [art. 33 alin. (3) C. fam.], creditorul urmând să se
îndestuleze din bunurile ce revin soţului debitor.
Bunurile nesupuse împărţelii, ca şi bunurile dobândite după aceea
sunt bunuri comune.
' V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv,

Ed. AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 199.
2 C.S.J., decizia civilă nr. 2643/2003, în Dreptul nr. 10/2004, p. 247.
3 1. Filipescu, op. cit., p. 163; S. Şerbănescu, op. cit., p. 79 şi 80 unde
se face trimitere la Trib. reg. Suceava, decizia civilă nr. 1120/1957, în
J.N. nr. 7/1957, p. 135 şi Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1211/1960, în
C.D. 1960, p. 409.
Secţiunea 4. Partajarea bunurilor comune pe cale

incidentală, prin contestaţie la executare
872. Creditorii personali ai soţului debitor, în virtutea titlului

executor pe care îl au, pot introduce o cerere de executare silită urmă
rind satisfacerea creanţei lor din bunurile debitorului. Cu ocazia
executării silite, celălalt soţ poate introduce o contestaţie la executare
arătând că bunurile care se urmăresc sunt bunuri proprii ale sale sau
sunt bunuri comune.
In ipoteza în care se susţine că sunt bunuri comune şi nu se
solicită partajarea lor, cererea de executare pornită de creditor va
putea fi paralizată ca urmare a admiterii contestaţiei, pe considerentul
că se urmăresc bunuri comune în contul unor debite personale, fapt
interzis de art. 33 C. fam., aşa cum am arătat mai sus.
In această situaţie, creditorul personal va fi obligat să solicite,
printr-o cerere de partaj, introdusă pe cale incidentală, partajarea
bunurilor comune ale soţilor, până la concurenţa creanţei sale.
Prin acţiunea sa, el îşi valorifică un drept propriu, pentru aceleaşi
argumente pe care le-am enumerat mai sus.
873. Chiar şi în ipoteza în care cererea de partaj este introdusă
pe cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare, creditorul
trebuie să dovedească că el a supus executării în principal bunurile
proprii ale soţului debitor şi să solicite partajarea numai a acelor
bunuri comune care îi sunt necesare pentru îndestularea creanţei.
874. în cazul în care executarea a fost pornită de creditor prin
urmărirea silită a unui bun imobil asupra căruia soţii au drept de
proprietate devălmaşă, iar soţul nedebitor introduce contestaţie la
executare, considerăm că este obligatoriu ca tot pe calea incidentală a
contestaţiei la executare creditorul să solicite partajarea bunurilor
comune, în aceleaşi condiţii ca şi mai sus, întrucât, în conformitate cu
prevederile art. 493 C. proc. civ., creditorii personali ai unuia dintre
codevălmaşi nu vor putea urmări partea lui din acel imobil fiind
obligaţi ca mai întâi să ceară împărţeala acestuia.
Capitolul IV
Partajul bunurilor com une în timpul căsătoriei
pe c a le a contestaţiei la executare
875. Articolul 4001 C. proc. civ. prevede că „împărţirea bunurilor

proprietate comună poate fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în
cadrul judecării contestaţiei la executare.”
Acest text de principiu îşi găseşte aplicarea şi în cazul partajului
bunurilor comune ale soţilor, care se realizează de această dată pe
cale incidenţă.
Soţul neurmărit poate introduce o contestaţie la executare ară
tând că se urmăresc bunuri comune de către creditorii personali ai
celuilalt soţ sau că bunurile urmărite sunt bunurile sale proprii. în
această a doua situaţie, având în vedere prezumţia de comunitate de
bunuri, instituită de art. 30 C. fam, va trebui să se facă dovada că
bunurile supuse urmării se încadrează în cele prevăzute la art. 31
C. fam. Nu aceasta este însă situaţia care ne interesează momentan.
Şi soţul debitor poate uza de contestaţia la executare atunci când
sunt urmărite bunuri comune pentru datorii proprii.
După cum am arătat mai sus, soţul nedebitor poate să nu solicite
partajarea bunurilor, caz în care iniţiativa va fi preluată de creditorul
urmăritor. Este posibil însă, ca odată cu contestaţia, soţul codevălmaş
să ceară împărţeala bunurilor comune supuse urmăririi, aflându-ne
deci în faţa unei alte situaţii speciale de partaj în timpul căsătoriei.
Datorită specificului contestaţiei la executare şi procedura de
judecată va cunoaşte anumite particularităţi.
876. a) Instanţa competentă
Din punct de vedere al competenţei materiale reglementarea se
găseşte în art. 400 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 373 alin. (2)
C. proc. civ. Astfel, art. 400 alin. (1) stabileşte că contestaţia se intro
duce la instanţa de executare, iar art. 373 alin. (2) că instanţa de exe
cutare este judecătoria, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Rezultă deci că din punct de vedere material este competentă jude
cătoria.
877. Competenţa teritorială se reglează după normele cuprinse

în art. 373 alin. (1) C. proc. civ. fiind competentă judecătoria în raza
căreia s-a pornit executarea. Aceasta poate fi judecătoria de la
domiciliul debitorului, dacă este vorba de bunuri mobile care de
obicei se găsesc în posesia sa la domiciliu, ori de un imobil aflat în
circumscripţia acestei judecătorii, sau judecătoria de la locul situării
bunurilor, în cazul în care este vorba de mobile ce nu se găsesc la
domiciliul debitorului ci în circumscripţia altei judecătorii ori dacă
este vorba de un imobil aflat în circumscripţia altei judecătorii.
878. b) Termenul de exercitare al contestaţiei la executare
Pentru terţa persoană care pretinde că are un drept de proprie
tate sau un alt drept real asupra bunului urmărit termenul de con
testaţie este de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării
silite a bunului [art. 401 alin. (2)]. Rezultă că sunt avute în vedere
urmărirea silită imobiliară şi cea mobiliară, precum şi predarea silită a
bunurilor mobile şi imobile. Acesta este termenul de contestare pe
care îl are la îndemână soţul nedebitor.
879. Pentru soţul debitor termenul de contestare şi de solicitare a
partajului este tot de 15 zile, dar curge de la data la care a luat cunoştin
ţă de actul de executare pe care îl contestă [art. 401 lit. a) C. proc. civ.]
sau de la primirea somaţiei ori de la data când a luat la cunoştinţă de
primul act de executare, în cazurile în care nu a primit somaţia sau
executarea se face fără somaţie [art. 401 lit. c)].
880. Termenul de 15 zile este un termen de decădere fiindu-i
aplicabile pe deplin prevederile art. 103 C. proc. civ. De altfel, într-o
decizie de îndrumare1 s-a stabilit că legea recunoaşte celor interesaţi
sau vătămaţi prin executare dreptul de a introduce contestaţie ori de
câte ori actele de executare s-au făcut cu nesocotirea formelor legale
de urmărire, punând în imposibilitate pe cel vătămat prin executare de
a introduce în termen contestaţia, acestuia nu i se poate opune decă
derea din termen. Contestaţia la executare fiind o cale prin care cel
vătămat se plânge împotriva actelor de executare, dispoziţiile art. 103
îşi găsesc aplicarea. Pentru a exista o împiedicare mai presus de
voinţa părţii este însă necesar ca neregularitatea procedurală să nu
afecteze numai unul din actele procedurale, dacă contestatorul ar fi
1 I. Mihuţă, A l Lesviodax, Repertoriu 1952-1969, Plen Trib. Suprem,

decizia de îndrumare nr. 28/1996, p. 896-897.
IV. Partajul pe c ale a contestoţiei la executare 447
putut lua cunoştinţă de executare din alte acte anterioare sau subsec
vente. Cu respectarea acestei condiţii partea va putea uza de preve
derile alin. (2) ale art. 103 C. proc. civ. introducând cererea în 15 zile
de la încetarea împiedicării, adică de la luarea la cunoştinţă, cu
solicitarea repunerii în termen şi arătarea motivelor temeinice.
881. De altfel, pentru terţii vătămaţi prin executare, alin. (3) al
art. 401 C. proc. civ., stipulează expres că pierderea acestui termen nu
îi împiedică să-şi realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, în
condiţiile legii, prin introducerea unei acţiuni în revendicare, care este
în principiu imprescriptibilă.1
In doctrină s-a susţinut însă pe bună dreptate că pentru terţ este
mai avantajoasă calea contestaţiei la executare atât în materie mobi
liară, datorită prevederilor art. 1909 C. civ., cât şi în materie imobi
liară, datorită plafonării taxei de timbru.2
882. c) C ererea şi taxa de tim bru
882. Cererea formulată pe calea contestaţiei trebuie să cuprindă
menţiunile prevăzute în art. 112 C. proc. civ., neexistând cerinţe
speciale în reglementarea legală. Considerăm însă că, fiind o cerere
de partaj, soţul trebuie să arate persoanele între care urmează să aibă
loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, bunurile pe
care le supune partajului, cota sa de proprietate, evaluarea şi locul
situării bunurilor, precum şi persoana care le deţine sau le admi
nistrează, deci cerinţele speciale de la art. 6732 C. proc. civ. De ase
menea, el trebuie să indice dosarul execuţional în care se efectuează
urmărirea silită.
883. Dacă contestaţia este formulată de soţul nedebitor ce a
acţionat în termenul prevăzut de art. 401 alin. (2) C. proc. civ. el va
putea solicita printr-un capăt distinct de cerere şi întoarcerea exe
cutării.
Potrivit art. 2 din Legea 146/1997, alin. (2) în cazul contestaţiei la
executarea silită, taxa se calculează la valoarea bunurilor a căror
urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, când acest
debit este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, însă cuantumul
1S.Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 273.

2 S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 273.
448 Titlul IV. Situoţii speciale privind partajul bunurilor com une
taxei nu poate depăşi suma de 194 lei, indiferent de valoarea con

testată.
884. Considerăm că reglementarea taxei judiciare de timbru, in
situaţia specială la care ne referim, îi creează soţului nedebitor o
situaţie mai grea din punct de vedere pecuniar, decât ar fi avut-o în
cazul în care partajul era introdus pe cale obişnuită, unde taxa
judiciară de timbru este de 19 lei dacă nu se contestă masa bunurilor
de împărţit, valoarea sau drepturile ori mărimea drepturilor codevăl-
maşilor.
Poziţia soţului nedebitor este inechitabilă şi faţă de situaţia
creditorului personal al soţului debitor, care atunci când solicită parta
jul bunurilor comune pe cale principală este obligat la plata cuantu
mului fix al taxei judiciare de timbru.
Pentru cele arătate mai sus considerăm oportună intervenţia
legiuitorului în reglementarea acestei situaţii speciale.
885. Tot în legătură cu taxa judiciară de timbru trebuie să men
ţionăm prevederea art. 23 alin. (1), lit. e) din Legea nr. 146/1997 care
stipulează că sumele achitate se restituie dacă contestaţia la execu
tare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă. Taxa se resti
tuie proporţional cu admiterea contestaţiei, la cererea petiţionarului,
dacă această cerere a fost introdusă în termen de un an de la data
naşterii dreptului, adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Cererea de restituire se adresează instanţei judecătoreşti. Chiar şi faţă
de această prevedere specială a legii considerăm că ne aflăm în faţa
unei inechităţi fată de soţul nedebitor. El este obligat să achite taxa de
timbru la momentul introducerii contestaţiei, iar restituirea se va face
după o perioadă destul de mare de timp, când valoarea banilor nu va
mai fi aceeaşi, iar pentru cererea de restituire legea nu prevede scutire
de taxă de timbru expresă şi este posibil ca anumite instanţe să îl
oblige să timbreze la valoarea sumei solicitate a fi restituite.
886. d) Părţile şi terţii
Datorită specificului acestei forme de contestaţie la executare în
afara soţului debitor sau nedebitor care va primi calitatea de contesta-
tor şi a soţului debitor sau nedebitor ce va primi calitatea de intimat, tot
în calitate de intimat participă şi creditorul personal urmăritor. Parti
ciparea creditorului urmăritor este necesară pentru ca hotărârea să îi fie
opozabilă şi pentru că el are interes în a asista şi chiar interveni în
partaj, în măsura în care soţii încearcă să îi fraudeze drepturile.
IV. Partajul pe calea contestaţiei la executare 449
887. Fiind mai mult decât o contestaţie la executare obişnuită, în

procesul de partaj dintre soţi pot interveni şi terţe persoane, conform
regulilor obişnuite, reglementate în capitolul III din titlul I al cărţii
a Il-a din Codul de procedură civilă.
888. e) Particularităţile procedurii de judecată
Deşi, în sine, este un proces de partaj, fiind introdus pe calea
specială a contestaţiei la executare, el se va judeca de urgenţă şi cu
precădere, fixându-se termene scurte de judecată.
întrucât introducerea contestaţiei nu este suspensivă de executare,
soţul contestator va putea uza de dispoziţiile art. 403 C. proc. civ.,
solicitând instanţei suspendarea executării până la soluţionarea
contestaţiei, cu plata unei cauţiuni. Considerăm că, într-o astfel de
cerere de suspendare, instanţa nu are alegere şi este obligată să
dispună suspendarea executării, altfel putându-se încălca normele
imperative ale art. 33 C. fam.
889. Procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă se aplică
în mod corespunzător şi pentru judecarea contestaţiei la executare intro
dusă în baza art. 4001 C. proc. civ., pentru că art. 402 alin. (1) nu face
nicio distincţie pentru această situaţie. Este de remarcat că în afara nor
melor generale aplicabile potrivit judecăţii în primă instanţă, cererii i se
aplică şi normele speciale cuprinse în art. 673’-67314 C. proc. civ.
întrucât ne aflăm în faţa unui partaj ce vizează o proprietate comună. In
consecinţă, chiar şi pe această cale urgentă, se va administra întreg
probatoriul necesar soluţionării partajului.
890. f) Căile de atac
Fiind o contestaţie la executare prin care se soluţionează un proces
de partaj, contestaţiei reglementate de art. 4001 C. proc. civ. îi sunt
aplicabile căile de atac prevăzute în alin. (2) al art. 402 C. proc. civ.
respectiv poate fi atacată şi cu apel, iar decizia pronunţată în apel cu
recurs. Ea beneficiază deci de toate căile de atac fiind într-o postură
mai favorabilă decât o hotărâre pronunţată într-un partaj pornit pe
calea obişnuită care, dacă are o valoare sub 1 miliard de lei, va fi
atacabilă numai cu recurs potrivit dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ.
891. întrebarea care se pune este dacă prevederea legală cu privire
la căile de atac, enunţată expres de legiuitor, a fost sau nu abrogată
sau mai bine spus modificată implicit odată cu modificările aduse
art. 2821C. proc. civ. coroborate cu art. 6738 C. proc. civ.
Interpretarea pe care trebuie să o primească alin. (2) al art. 402

C. proc. civ. este una gramaticală şi sistematică.
Deşi ne aflăm în cadrul unei contestaţii la executare, prin ea se
realizează un partaj judiciar şi, aşa cum am arătat şi mai sus, cu privi
rea la alte acte procedurale, ea se supune rigorilor procedurii speciale
a împărţelii judiciare reglementate de art. 673'-67314 C. proc. civ.
Potrivit art. 6738 C. proc. civ., care se referă direct la încheierea
de admitere în principiu şi la încheierea suplimentară de admitere în
principiu şi indirect la hotărârea asupra fondului, rezultă că hotărârea
asupra partajului poate fi atacată cu apel sau cu recurs. Trimiterea pe
care aparent o face această normă este la art. 2821 C. proc. civ.
potrivit căruia nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în
primă instanţă, în cererile introduse p e cale principală , în cazul,
printre altele, a litigiilor al căror obiect are o valoare de până la 1
miliard de lei inclusiv.
892. Contestaţia la executare este o cerere introdusă pe cale
principală şi are un obiect evaluabil în bani, fiind încadrabilă în acest
text de lege. Cererea de partaj introdusă însă pe calea contestaţiei la
executare este fără îndoială o cerere incidentală, aşa cum rezultă din
art. 4001 C. proc. civ. şi, ca o consecinţă, ea nu se supune rigorilor
art. 2821 C. proc. civ., care vizează numai cererile introduse pe cale
principală, rămânând sub dispoziţiile normative cuprinse în art. 402
alin. (2) C. proc. civ.
893. Din punct de vedere al căilor extraordinare de atac hotă
rârea poate fi atacată cu contestaţie în anulare şi cu revizuire.
894. g) Efectele hotărârii pronunţate în contestaţia la executare
în cazul admiterii contestaţiei şi partajării bunurilor comune
supuse urmăririi, instanţa va dispune şi îndreptarea actului de execu
tare contestat, scoţând de sub urmărire bunurile ce formează lotul
soţului nedebitor şi dispunând continuarea urmăririi numai cu privire
la bunurile ce au intrat în lotul soţului debitor.
895. în situaţia în care contestaţia a fost introdusă de soţul
nedebitor în condiţiile alin. (2) ale art. 401 C. proc. civ. şi vânzarea
ori predarea silită a bunului se va fi făcut, dacă s-a solicitat de partea
interesată, instanţa va dispune prin aceeaşi hotărâre şi asupra resta
bilirii situaţiei anterioare executării, cu privire la bunurile ce au intrat
în lotul contestatorului şi au devenit bunuri proprii ale acestuia.
IV. Partajul pe calea contestaţiei la executare 451
întoarcerea executării se va realiza în condiţiile art. 404'-4043

C. proc. civ.
896. Este posibil însă ca instanţa să respingă contestaţia şi
partajul, atunci când se dovedeşte că bunurile supuse urmăririi nu
sunt bunuri comune ci bunuri proprii ale soţului debitor. în acest caz
legiuitorul, în art. 404 alin. (2) a prevăzut posibilitatea sancţionării
abuzului de drept, contestatorul putând fi obligat, la cererea credito
rului urmăritor, să plătească despăgubiri pentru pagubele cauzate prin
întârzierea executării. In virtutea aceluiaşi text de lege, dacă se
dovedeşte că s-a exercitat cu rea-credinţă contestaţia la executare,
contestatorul va fi obligat şi la plata unei amenzi al cărei cuantum va
putea fi cuprins între 50 Iei şi 700 lei.
Capitolul V
Partajul bunurilor com une
în cadrul contestaţiei la masurile d e urmărire
897. Potrivit art. 44 alin. (8) din Constituţia României averea

dobândită licit de către o persoană nu poate fi confiscată, iar caracte
rul licit al dobândirii averii se prezumă. Alineatul (9) al aceluiaşi
articol prevede însă că bunurile destinate, folosite sau rezultate din
infracţiuni sau contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii.
în cazul în care unul dintre soţi comite o infracţiune sau o contra
venţie el poate fi condamnat la confiscarea bunurilor destinate, folo
site sau rezultate din această activitate. Confiscarea se poate referi la
un bun sau bunuri anume determinate sau la cote-părţi dintr-un bun.
898. In prezent există confiscarea specială ca măsură de sigu
ranţă în procesul penal, confiscarea contravenţională şi confiscarea în
condiţiile Legii nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii
demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane
cu funcţii de conducere.
De asemenea există reglementări speciale privind colectarea
creanţelor bugetare instituite prin O.G. nr. 92/2003 aprobată prin
art. 2 din Legea nr. 174/2004.
în continuare vom analiza particularităţile fiecărei proceduri în
parte cu impact asupra partajului bunurilor comune ale soţilor în
timpul căsătoriei.
Secţiunea 1. Confiscarea specială ca măsură de

siguranţă în procesul penal
899. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care lăr

gesc gama de sancţiuni necesare prevenirii fenomenului infracţional.
Ele nu sunt consecinţe ale răspunderii penale şi nu depind de gra
V. Partajul în cadrul contestaţiei la măsurile d e urmărire 453
vitatea faptei săvârşite, putând fi luate chiar dacă făptuitorului nu i se

aplică o pedeapsă.1
Printre măsurile de siguranţă prevăzute de art. 112 C. pen., la lit. f)
se regăseşte confiscarea specială. Ea constă în „trecerea silită şi
gratuită în proprietatea statului a anumitor lucruri ce aparţin persoanei
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, a căror deţinere de
către făptuitor datorită naturii lor ori legăturii acestora cu săvârşirea
faptei prezintă pericolul săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea
penală.”2
900. Categoriile de lucruri supuse confiscării speciale sunt enu
merate în cadrul art. 118 C. pen. Acestea sunt:
- bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală;
- bunurile care au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei
persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; această măsură nu
poate fi dispusă în cazul infracţiunilor săvârşite prin presă;
- bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii
unei infracţiuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă
sunt ale infractorului; când bunurile aparţin altei persoane confiscarea
se dispune dacă producerea, modificarea sau adaptarea a fost efec
tuată de proprietar ori de infractor cu ştiinţa proprietarului;
- bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei
fapte sau pentru a răsplăti pe făptuitor;
- bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care
nu servesc la despăgubirea acesteia;
- bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
901. în partea specială a Codului penal se regăsesc dispoziţii
exprese privind confiscarea specială în articolele care reglementează
luarea de mită (art. 254), darea de mită (art. 255), primirea de foloase
necuvenite (art. 256), traficul de influenţă (art. 257) şi proxenetismul
(art. 329). în cazul acestor infracţiuni sunt supuse confiscării banii,
valorile sau orice alte bunuri.
1 Ctin. Mitrache, C.Mitrache, Drept penal roman. Partea generală,

Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 2002, p. 194.
2 Idem, p. 203.
902. Sancţiunea penală se aplică asupra părţii codevălmaşe a soţu

lui condamnat.1 Statul se substituie soţului condamnat şi devine pro
prietar comun cu celălalt soţ asupra bunurilor confiscate.
903. N atura juridică a acestei proprietăţi a stârnit controverse
în doctrină. Unii autori2 au considerat că ne aflăm tot în faţa unei
proprietăţi comune în devălmăşie. Alţii3 au considerat că ne aflăm în
faţa unei indiviziuni de drept comun. Argumentele aduse în sprijinul
acestei opinii se bazează pe faptul că, comunitatea de bunuri se
justifică prin afectaţiunea specială a acestora, respectiv satisfacerea
nevoilor căsătoriei. Din momentul în care unul dintre soţi nu mai are
niciun drept asupra bunurilor comune, acestea fiind confiscate, nu se
mai poate vorbi de o proprietate comună în devălmăşie, ci de o
proprietate pe cote-părţi.
Chiar dacă nu sunt determinate cotele-părţi de proprietate ele sunt
determinabile, deoarece criteriile obiective prin care se stabilesc
există în continuare.
Urmare deci a unei confiscări speciale, fie soţul celui condamnat
fie statul4, care acţionează în calitate de proprietar, pot solicita parta
jul bunurilor comune. Partajul poate fi cerut pe cale principală sau pe
cale incidentală, în cadrul contestaţiei la executare, contestaţia la
executare fiind supusă regulilor de drept comun.
904. Statul poate interveni într-un proces aflat în curs la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, substituindu-se în
drepturile soţului condamnat. Procesul iniţial de partaj poate să fie
pornit de unul dintre soţi sau de creditorii personali ai unuia dintre
soţi. Indiferent în ce situaţie ne-am afla, la formarea loturilor trebuie
să se aibă în vedere ca bunul sau bunurile supuse confiscării să intre
în lotul ce va fi atribuit statului, pentru a nu se nesocoti măsura con
fiscării speciale.

2 A. Hilsenrad, Despre noua reglementare a ieşirii din indiviziune, în
J.N. nr. 4/1965, p. 39 în I. Filipescu, op. cit., p. 164, nota 2 subsol.
3 T.R. Popescu, op. cit., p. 217-218.
4 Calitatea procesuală activă a statului, ce poate iniţia procesul de
partaj, este legitimată în opinia care consacră transformarea devălmăşiei
în indiviziune, prin faptul că, odată cu această transformare, devin
incidente prevederile art. 728 C. civ., oricare dintre coproprietari putând
solicita oricând ieşirea din indiviziune (T.R. Popescu, op. cit., p. 219).
V. Partajul în cadrul contestaţiei la măsurile de urmărire 455
Secţiunea 2. Confiscarea contravenţională
905. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată prin Legea

nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte
regimul juridic al contravenţiilor. Prin art. 5 alin. (3) lit. a) din acest
act normativ se prevede sancţiunea complementară a confiscării
bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. Aceste
bunuri sunt, de cele mai multe ori, bunuri comune ale soţilor prin pre
zumţia instituită în art. 30 C. fam.
906. Articolul 24 din sus-menţionatul act normativ stipulează
faptul că persoana împuternicită să aplice sancţiunea contravenţională
poate dispune şi confiscarea bunurilor. In procesul-verbal se vor descrie
bunurile confiscate, se vor lua măsuri de conservare sau de valorificare,
agentul constatator având obligaţia să stabilească cine este proprietarul
bunurilor şi să menţioneze datele de identificare ale acestuia, dacă este
posibil. Procesul-verbal astfel întocmit se comunică nu numai contra
venientului ci şi proprietarului bunurilor confiscate.
907. împotriva procesului-verbal de contravenţie, persoana căreia
îi aparţin bunurile poate formula plângere [art. 31 alin. (2)]. Plân
gerea se depune la judecătorie şi este suspensivă de executare. Jude
cata se face cu precădere. Ca părţi în proces, în afara petentului, vor
mai figura organul care a aplicat sancţiunea şi, în cazul special la care
ne referim, soţul contravenient, întrucât şi el are interes să participe
având un drept de proprietate codevălmaş. Legea prevede că se vor
cita din oficiu şi martorii indicaţi în procesul-verbal sau în plângere.
Se vor putea administra orice alte probe necesare, iar instanţa va
hotărî asupra măsurii confiscării. Hotărârea pronunţată de prima
instanţă are numai calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la
comunicare. Recursul se judecă de secţia de contencios administrativ
a tribunalului.
908. Va putea însă instanţa pe această cale să ridice măsura sau să
partajeze bunurile supuse confiscării? Considerăm că nu este posi
bil. Ea nu va putea decât să constate că bunurile confiscate fac parte
din categoria bunurilor comune. Dacă s-ar admite o partajare pe calea
plângerii împotriva măsurii confiscării pe de o parte s-ar denatura
scopul acestei căi de atac, iar pe de altă parte s-ar ajunge la împărţirea
bunurilor comune în cadrul unei acţiuni care are ca singură cale de

atac recursul, şi acesta exercitat în condiţii speciale,1 fără a se ţine
cont de valoarea bunurilor şi mai mult, judecându-se la secţia de con
tencios administrativ.
909. Hotărârea judecătorească irevocabilă, prin care s-a soluţionat
plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate (art. 37).
Actul normativ prevede că sancţiunea complementară a confiscării se
aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în
condiţiile legii. Cu ocazia executării silite, soţul contravenientului, pe
calea contestaţiei la executare, va putea solicita partajul bunurilor
supuse confiscării. Acelaşi drept, de a solicita partajarea, considerăm
că îl are şi organul care pune în executare titlul, fiind interesat în
valorificarea cotei sale părţi ce îi revine ca urmare a substituirii în
drepturile soţului contravenient. Procedura de judecată nu diferă faţă
de cea de drept comun enunţată mai sus.
Secţiunea 3. Confiscarea specială

instituită de Legea nr. 115/1996
910. Legea nr. 115/1996 priveşte declararea şi controlul averii

demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi
de control şi a funcţionarilor publici.2
Dacă între averea persoanelor enumerate la art. 2 din lege decla
rată la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobândită pe par
cursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi
certe că acele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile
legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, averea sa
este supusă controlului.3
1Art. 34 din O.G. nr. 2/2001 prevede că recursul se exercită în 15 zile

de la comunicarea hotărârii, motivarea sa nefiind obligatorie, motivele de
recurs putând fi susţinute şi oral în faţa instanţei, iar recursul este
suspensiv de executare.
2 Titlul legii este prezentat aşa cum a fost modificat prin art. III al titlu
lui I al cărţii a Il-a din Legea nr. 161/19.04.2003 privind unele măsuri
pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a func
ţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
3 Prevederea este cuprinsă în art. 7 din Legea nr. 115/1996.
în cazul în care persoana ce este supusă controlului este căsătorită,

controlul se extinde şi asupra averii şi veniturilor dobândite de
celălalt soţ.
Aceasta înseamnă că se va controla nu numai provenienţa bunu
rilor proprii ale soţului cercetat şi ale bunurilor comune ale soţilor, ci
şi provenienţa bunurilor proprii ale celuilalt soţ. In aceste condiţii
ambii soţi vor fi prezenţi în faţa comisiei de cercetare sau a instanţei
de judecată.
911. Comisia de cercetare poate dispune m ăsuri asigurătorii
asupra bunurilor persoanei cercetate, dar şi asupra bunurilor comune
şi a bunurilor celuilalt soţ.
Cu ocazia cercetării comisiei sau a judecăţii se va urmări numai
stabilirea provenienţei licite sau ilicite a bunurilor comune şi proprii
ale soţilor, neexistând posibilitatea investirii cu alte capete de cerere
de către soţul cercetat sau celălalt soţ.
Dacă se constată că dobândirea unor bunuri determinate sau a
unei cote părţi dintr-un bun nu este justificată, instanţa va hotărî fie
confiscarea bunurilor sau a cotei părţi nejustificate fie plata unei sume
de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită prin expertiză.
912. Problema care se pune este dacă textul art. 18 din Legea
nr. 115/1996, care dispune posibilitatea confiscării bunului/bunurilor
sau cotei părţi din bun este în acord cu prevederile Constituţiei.
Potrivit art. 44 alin. (8) din Constituţia revizuită, anterior art. 40
alin. (7), averea dobândită licit nu se poate confisca, iar caracterul
licit al dobândirii se prezumă. Potrivit alin. (9) al aceluiaşi articol,
anterior alin. (8) al art. 40, bunurile destinate, folosite sau rezultate
din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile
legii. Printr-o interpretare logică, p e r a contrario, rezultă că averea
dobândită ilicit poate fi confiscată, în condiţiile legii, iar Legea
nr. 115/1996 este o lege specială care reglementează o asemenea
posibilitate.1 Alături de alt autor, considerăm că trebuie făcută distinc
ţie între cele două alineate prezentate mai sus, în sensul că, nu se con
fundă confiscarea averii ilicit dobândite cu confiscarea specială, care
1A se vedea pentru un punct de vedere asemănător, în sensul că în tăce

rea Constituţiei, interpetarea este per a contrario, Gh. Iancu, Drept consti
tuţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 181.
nu poartă asupra unei averi ci asupra unor bunuri destinate, folosite

sau rezultate din săvârşirea de infracţiuni sau contravenţii.1
913. Dispozitivul hotărârii judecătoreşti irevocabile, prin care se
constată provenienţa ilicită a unor bunuri, se comunică organului de
specialitate al Ministerului Finanţelor Publice2 de la domiciliul
persoanei cercetate, în vederea executării silite.
Executarea silită se va face după regulile prevăzute la colectarea
creanţelor bugetare. Soţul celui cercetat va putea solicita, cu ocazia
desfăşurării executării silite partajul bunurilor comune, pe calea
contestaţiei la executare. Modalitatea procedurală este aceeaşi cu cea
pe care o vom prezenta în paragraful următor.
Secţiunea 4. Reguli speciale privind colectarea

creanţelor bugetare
914. Prin O.G. nr. 92/20033, aprobată prin art. (2) din Legea
nr. 174/2004, privind Codul de procedură fiscală s-a stabilit cadrul
general de stingere a creanţelor bugetare fie prin plata voluntară fie
prin executare silită fie prin alte modalităţi întreprinse de creditor.
Ceea ce ne interesează în lucrarea de faţă priveşte condiţiile speciale
privind executarea silită în cazul comunităţii de bunuri.
915. Articolul 126 alin. (2) prevede că dacă există pericolul ca
debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori risipească
patrimoniul, creditorul va putea dispune măsuri asigurătorii, înainte
de începerea executării silite. Prin derogare expresă, de această dată
de la prevederile art. 33 C. fam., se instituie regula ca, în măsura în
care valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă creanţa
bugetară, să se înfiinţeze măsuri asigurătorii şi asupra bunurilor
deţinute de debitor în proprietate comună cu terţe persoane [art. 126
alin. (9)], pentru cota-parte deţinută de aceasta. Prima proprietate
comună a soţului debitor sunt bunurile codevălmaşe. Soţul nedebitor
poate formula contestaţie împotriva actelor de înfiinţare şi de aducere
1Idem.
2 Textul este redat aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.
3 Aşa cum a fost republicată în M. Of. nr. 863 din 26 septembrie 2005,
dându-se articolelor o. nouă numerotare.
V. Partajul în cadrul contestaţiei la măsurile d e urmărire 459
la îndeplinire. Aşadar, în cazul creanţelor bugetare, soţul nedebitor nu

mai poate opune regula instituită în art. 33 C.fam., ci pentru a obţine
scoaterea de sub sechestru este nevoit ca pe calea contestaţiei să soli
cite partajul bunurilor comune.1
916. Contestaţia stipulată în art. 126 alin. (9), vizând luarea măsu
rii asigurătorii, se face în aceleaşi condiţii procedurale ca şi contes
taţia la executare, ce este reglementată în art. 169-171.
In măsura în care soţul nedebitor nu acţionează cu ocazia luării
sechestrului el va ieşi din pasivitate odată cu trecerea la executarea
silită, putându-şi valorifica drepturile pe calea contestaţiei la exe
cutare. Articolul 171 alin. (2) prevede expres că la cererea părţii inte
resate instanţa poate decide asupra împărţelii bunurilor pe care debi
torul le deţine în proprietate comună cu alte persoane, pe cale acestei
contestaţii. Persoana interesată este cel mai adesea soţul nedebitor
care îşi vede ameninţat patrimoniul.
917. Termenul de contestaţie este de 15 zile şi el. curge pentru
terţa persoană care pretinde un drept de proprietate sau un alt drept
real asupra bunului de la efectuarea executării. Nimic nu îl împiedică
însă pe soţ să introducă această contestaţie înainte de efectuarea
executării în condiţiile alin. (1) lit. a) din art. 170, şi anume în termen
de 15 zile de la data la care a luat cunoştinţă de executare ori de actul
de executare pe care îl contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă
înştiinţare primită, ori în lipsa acestora cu ocazia executării silite sau
în alt mod. Termenul de contestaţie are natura juridică a unui termen
de decădere, fiindu-i aplicabile toate dispoziţiile legale generale

p. 60-61. Deşi decizia citată este din 1982 când era în vigoare Decretul
nr. 221/1960 ea este valabilă şi astăzi întrucât legiuitoml a reluat această
prevedere legislativă. Potrivit art. 18 din Decretul nr. 221/1960 organi
zaţiile socialiste erau obligate să ceară înfiinţarea popririi asigurătorii,
alineatul penultim al textului arătând că, dacă averea personală a debitoru
lui căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanţei, pot fi sechestrate
şi bunurile comune ale soţilor, spre a se asigura despăgubirea şi din aceste
bunuri, după împărţirea lor, iar art. 42 alin. penultim al decretului prevedea
că, în cadrul judecării contestaţiei, la cererea oricărei părţi interesate,
instanţa poate decide şi asupra împărţirii bunurilor comune.
referitoare la acesta, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) al Codului de
procedură fiscală.1
918. Instanţa competentă din punct de vedere material este
judecătoria, iar din punct de vedere teritorial, cea în raza căreia se află
bunurile urmăribile.2 Această soluţie reiese din interpretarea alin. (5)
al art. 133 care prevede că pentru efectuarea executării silite este
competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc
bunurile urmăribile. Alin. (6) al aceluiaşi articol instituie însă şi o
excepţie din punct de vedere al organului de executare. In cazul în
care se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire
sau de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmă
ribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază teritorială
se află domiciliul fiscal al debitorului poate proceda la indisponibi-
lizarea şi executarea silită a acestora. Această posibilitate alternativă
de executare din partea altui organ decât cel în raza căruia se găsesc
bunurile nu atrage însă o competenţă alternativă şi pentru instanţa,
nefiind prevăzută expres de lege.
919. Din punct de vedere al părţilor, în afara soţului nedebitor
care este contestatorul, a organului de executare coordonator şi a
soţului debitor mai sunt citaţi ca intimaţi, în mod obligatoriu, organul
de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite ori,
dacă executarea se face prin poprire, organul de executare în raza
căruia îşi are sediul sau domiciliul terţul poprit.
920. Din punct de vedere al timbrării cererii, al probelor ce se vor
administra, al procedurii de judecată şi al căilor de atac, fiind totuşi în
prezenţa unei contestaţii la executare ea se va supune reglementărilor
Codului de procedură civilă, neexistând în actul normativ analizat nici
o prevedere specială derogatorie. De aceea, considerăm că hotărârea
dată de prima instanţă va fi atacabilă cu apel şi recurs sau numai cu
recurs conform alin. (2) al art. 402 C. proc. civ. care se aplică prin
coroborare, în interpretarea pe care am dezvoltat-o mai sus.
1S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 272.

2 Pentru un punct de vedere potrivit căruia competenţa teritorială
aparţine judecătoriei de la sediul organului de executare silită a se vedea
C. Roşu, A. Fanu-Moca, Contestaţia la executare silită reglementată prin
Codul de procedură fiscală, în Dreptul nr. 5/2005, p. 111.
921. In ceea ce priveşte hotărârea judecătorească, prin ea instanţa

va dispune partajul bunurilor comune, va admite în parte contestaţia
la executare şi va dispune continuarea executării numai asupra bunu
rilor ce i-au fost atribuite soţului debitor.
922. Trebuie să menţionăm că şi în acest act normativ se regăseşte
prevederea din Codul de procedură civilă conform căreia neintro-
ducerea contestaţiei în term en, de către terţul ce pretinde că are un
drept de proprietate asupra bunului, nu îl împiedică să-şi realizeze
dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun. In
acest caz însă soţul nedebitor, dacă s-a săvârşit deja valorificarea
bunurilor, nu va putea primi decât suma ce i se cuvine, potrivit cotei
sale de proprietate, din cuantumul sumei obţinute prin valorificarea
bunurilor.
923. In fine, în cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate
fi obligat la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea
executării, dar numai la cererea expresă a creditorului. Dacă se dove
deşte introducerea cu rea-credinţă a contestaţiei, contestatorul va fi
obligat şi la plata unei amenzi cuprinse între 50 lei şi 1000 lei.
Index**
A cte de administrare sau - rectificare 608

- anularea hotărârii
conservare 797
nedefinitive 610
Acţiune în anulare împotriva
unei hotărâri de divorţ Anularea partajului pentru
vicierea consimţământului 825
pronunţată „pe baza acordului
ambilor soţi” 521 Apelul incident 527
Arabii 36
Alocaţia pentru copii
- titular 430 Ascultarea autorităţii
tutelare 439
Anchetă socială 333, 439
- hotărârea instanţei dată
Anglia şi Ţara Galilor
fără ascultarea autorităţii
- cererea de divorţ 592
tutelare 440
- patru formulare de
Atribuirea folosinţei locuinţei
cereri de divorţ 594
- în exclusivitate 433
- bazată pe purtare
- când din căsătorie au
nerezonabilă urmată de
o legătură cu o rezultat copii 480
persoană de sex opus - cu destinaţie specială 482
sau de acelaşi sex 595 Austria 189
- citarea pârâtului 596 - motive de divorţ ce au la
bază noţiunea de culpă 190
- cerere reconvenţională 598
- petiţii amendament 599 - motivele obiective de
- petiţia suplimentară 600 divorţ 191
- cheltuielile de judecată 601 Autoritate tutelară
- natura atribuţiilor
- convenţiile vizând copiii
minori 602 autorităţii tutelare 331
- participant la procesul de
- audierea în şedinţă
divorţ 332
publică 603
- situaţii considerate
excepţionale 604 B e lg ia
- cererea de definitivare 605 - motive de divorţ 190
- emiterea hotărârii Biserica „Martorii lui
definitive 607 Iehova” 81
- suspendare 606
** Cifra reprezintă numărul paragrafului unde se găseşte termenul sau

expresia respectivă.
464 Index
Biserica baptistă 76 - cauză de încetare a

- divorţul 77 căsătoriei 240
Biserica Catolică Căsătoria 2
- desfacerea căsătoriei - sens mistic 2, 3
neconsumate 62 - problemă socială 4
- privilegiul paulin 63 - epocile arhaice 5
- privilegiul credinţei 64 - evoluţia familiei,
- desfacerea căsătoriei in căsătoriei 9
fa v o rem fid e i 65 - exogamia 10
- privileg iu m fid e i 66 Căsătoria romană
- separarea imperfectă 67 - feluri 38
- separarea totală 68 - Roma primitivă 39
- adulterul unuia dintre - dreptul clasic 40
soţi 69 - Legea M ia de adulteriis 41
Biserica Creştină Adventistă - categorii de divorţuri 43
de Ziua a Şaptea 80 Celţii 32
Biserica creştină Cerere de intervenţie
- categorii de condiţii principală 465
pentru încheierea Cerere de stabilire a unui
căsătoriei 47 program de vizitare a
- păstorul lui Herma 49 minorului 467
- divorţul - respingerea unui astfel de
- motive pur canonice 56 capăt de cerere 468
- motivele civile, - practica judiciară 469
recunoscute şi de Cererea de divorţ 335
Biserica Ortodoxă 57 - numele, domiciliul sau
- motive civile de divorţ reşedinţa părţilor 335
care nu sunt recu - numele şi calitatea celui
noscute de biserică 58 care reprezintă partea în
- procedura divorţului proces, iar în cazul
religios 60 reprezentării prin avocat,
Biserica Penticostală numele acestuia şi sediul
- glosolalii 78 profesional 336
Bizanţul 34 - obiectul cererii 337
- arătarea motivelor de fapt
şi de drept p e care se
Câştigul din muncă 455 întemeiază cererea 338
Cazuri de divorţ 230 - arătarea dovezilor pe care
- cauzele obiective se sprijină fiecare capăt de
de divorţ 231 cerere 339
Index 465
- semnătura 340 Citarea

- cerinţele specifice unei - autorităţii tutelare 354, 365
cereri de divorţ 341 - necitarea legală a
- primirea cererii de chemare autorităţii tutelare 412
în judecată 349, 358 - la interogatoriu 354
- cererea este trimisă prin - pârâtului prin
poştă 353 publicitate 360
- respinsă ca nesusţinută 390 - prin afişare 362
- condiţii 391 - dacă pârâtul are domiciliul
Cererea de comisie sau reşedinţa în
rogatorie 417 străinătate 363
- elemente 418 - tratate sau convenţii
Cererea de partaj 633 internaţionale la care
- numele, domiciliul sau România este parte şi se
reşedinţa părţilor 633, 634 prevede o altă modalitate de
- obiectul cererii şi valoarea citare şi de comunicare a
lui 635 actelor de procedură 364
- evaluarea bunurilor prin Civilizaţia maya
cererea de chemare în - divorţul 29
judecată 635 Codul Calimach
- indicarea locului situării - logodna 94
bunurilor 635 - impedimente la
- arătarea persoanei 635 căsătorie 95
- valoare vădit - motivele de desfacere a
derizorie 644 căsătoriei 96
- motivele de fapt şi de - motivele pe care soţul le
drept pe care se întemeiază putea invoca 97
cererea 636 - motivele pe care soţia le
- arătarea dovezilor 637 putea invoca 98
- proba cu martori 637 - încredinţarea copiilor 100
- semnătura 638 Codul civil actual
- lipsa semnăturii 638 - divorţul prin
- alte legislaţii 639 consimţământul părţilor 267
- Franţa 639 - măsuri cu caracter
- dreptul englez 640 provizoriu 268
- dreptul italian 614 -apel 271
Cereri accesorii 436 - recursul 272
Cheltuielile făcute cu Codul civil austriac
obţinerea fructelor 831 - despărţirea provizorie 117
China antică 22 - divorţul 120
- despărţirea 23
466 Index
Codul familiei Convenţiile prin care soţi îşi

- divorţul remediu 132 împart bunurile comune în
- boli grave, cronice şi timpul căsătoriei 842
contagioase 132
- despărţirea în fapt a soţilor Depunerea jurământului de
de cel puţin 5 ani 142 către martor 443
Codul lui Hammurabi 11 Dicasteriile 59
Comisii rogatorii Direcţie generală de asistenţă
internaţionale 416 socială şi protecţia
Confiscarea specială 898 copilului 333
- categoriile de lucruri Divorţul în Codul civil român
supuse confiscării - adulterul 107
speciale 900 - excesele şi cruzimile 108
- natura juridică a - insultele grave 109
proprietăţi statului asupra - osândirea la muncă silnică
bunurilor confiscate 903 sau recluziune (temniţă
- partajul bunurilor supuse grea) 110
confiscării 908 - fapta unui soţ de a fi
Contestaţia la executare 875 atentat Ia viaţa celuilalt soţ
- instanţa competentă 875 sau nedenunţarea terţului
- competenţa materială 876 atentator 111
- competenţa teritorială 877
- divorţul prin
- termenul de exercitare 878 consimţământul mutual
- pentru terţa persoană 878 - condiţii de fond 113
- pentru soţul debitor 879 Divorţul prin consimţământul
- natura termenului 880 părţilor 351
- taxa de timbru 882 - fixarea termenului de
- întoarcerea executării 883 judecată 357
- admiterea executării 885 - depunerea întâmpinării 367
- calitatea de
- cerere reconvenţională 369
con testator 886 - lipsă 370
- suspendarea - prorogare legală de
executării 888
competenţă 371
- efectele hotărârii - termene 374
pronunţate în contestaţia la
- nedepunerea cererii
executare 894 reconvenţionale
Contestaţie în anulare 522 în termen 375
Contestaţie în anulare - excepţia
împotriva sentinţei de inadmisibilităţii 376
desfacere a căsătoriei 361
Index 467
- excepţia de reprezentare şi încuviinţare a

litispendenţă 377 actelor acestuia 507
Divorţul remediu 350 Dreptul de preempţiune 799
Divorţul - încălcarea dreptului de
competenţa materială 307 preempţiune 802
Domiciliu 311
- pârât cu reşedinţa în Efectele hotărârii
străinătate 312
de divorţ 508
- nu se cunoaşte domiciliul
- momentul producerii
pârâtului 313
efectelor 509
Drept modem
- hotărârile judecătoreşti pro
- forme de desfacere a
nunţate în perioada 1 martie
căsătoriei prin divorţ 244
1948 —31 iulie 1974 în
- persoanele care pot
această materie şi neînscrise
introduce cererea de divorţ
sau neînregistrate 510
- minorii 247
- efectele patrimoniale ale
- interzişii 248
căsătoriei faţă de terţi 512
- instanţa competentă 249
- relaţiile personale dintre
- procedura de despărţenie
soţi 513
pentru cauze determinate
- efect cu privire la
- introducerea cererii de
cetăţenia persoanei 514
divorţ 250
- autoritate de lucru
- procedură de conciliere 251
judecat 515
- dreptul de citare 252
- desfiinţarea măsurilor
- procedura înaintea
provizorii 516
completului tribunalului 253
Efectuarea partajului cu
- expunerea de motive 254
încălcarea regulilor instituite
- admitere în principiu 255
pentru ocrotirea persoanelor
- şedinţă secretă 256
incapabile 826
- sentinţa tribunalului 259
Egiptul Antic
- incidenţa prescripţiei 260
- căsătoria de probă 17
- măsurile provizorii 261
Elveţia
- căile de atac 262
- divorţul-sancţiune 198
- apel 262
- divorţului-remediu 199
- opoziţia 263
Eroarea 824
- recursul 264
Executare prin echivalent 804,
- transcrierea divorţul în
811
registrul de stare civilă 265
Dreptul de administrare a
bunurilor minorului şi de
468 Index
Executarea silită a creanţelor - divorţul acceptat 176

bugetare în cazul - divorţul pentru alterarea
comunităţii de bunuri definitivă a legăturii
- termenul de conjugale 177
contestaţie 917 - judecătorul delegat pentru
- instanţa competentă 918 afaceri de familie 545
- părţi 919 - organizarea instanţelor
- timbraj 920 judecătoreşti 546
- neintroducerea - competenţa materială 547
contestaţiei în termen 922 - titularii acţiunii
- respingerea de divorţ 548
contestaţiei 923 - cererea de divorţ 549
- procedura în faţa
Fam ilia 1 instanţei 550
- concilierea 551
- familia matriarhală 6
- familia patriarhală 7 - posibilitatea unei
reconcilieri 552
- familia modernă 8
- măsurile provizorii ce
Familia ebraică 18
vizează relaţiile dintre
Franţa
- cazuri de desfacere a soţi 553
- domiciliul conjugal 553
căsătoriei 162
- bunurile soţilor 554
- divorţul prin cerere
- pensia alimentară 555
comună (divorţul
- acoperirea cheltuielilor
„misterios” sau secret) 163
necesare în instanţă 556
- divorţul prin cerere
- exercitarea drepturilor
acceptată (divorţ cu dublă
părinteşti 558
mărturisire) 164
- stabilirea domiciliului
- divorţul pentru ruptura
copilului 559
vieţii comune 165
- interdicţia minorului de a
- comunitatea vieţii de
părăsi ţara fără acordul
familie
expres al celuilalt
-elemente 166
părinte 561
- alterare a facultăţilor
- ascultarea minorului 563
mentale 167
- trimiterea citaţiei către
- divorţul pentru greşeală 168
partea adversă 566
- motive peremptorii 168,169
- motive facultative 168, - termene 567
- probatoriu 568
170
- dezbaterile 569
- fine de neprimire 174
- hotărârea de divorţ 570
Index 469
- cererea de transcriere 572 - dispozitivul 789

- divorţul consensual prin - caracterul declarativ 794
cerere comună 574 - consecinţe
- divorţul prin cerere - actele de înstrăinare sau
acceptată 575 grevare efectuate de unul
- divorţul pentru ruptura dintre soţi cu privire la -
vieţii comune 576 bunul comun 794
- divorţul pentru -just titlu 795
greşeală 578 - caracter retroactiv
- modificarea cazurilor de - derogări 797
divorţ adusă prin Hotărârea prin care se ia act
Legea nr. 2004 din de împăcarea soţilor 495
26 mai 2004 579 - fapte petrecute după
- cazul divorţului prin împăcare 496
consimţământ mutual 579 Hotărârea pronunţată în lipsa
- cazul divorţului anchetei sociale, în lipsa
acceptat 581 citării autorităţii tutelare sau
- divorţul pentru alterarea fără a exista un referat scris
definitivă a legăturii din partea acesteia 412
conjugale 582
Frauda intereselor terţilor 830 Imperiul aztec 26
Imperiul incaş 27
Germ ania 187, 188 India
Grecia antică 30, 31 - Codul lui Mânu 20
- divorţul 21
H otărâre de partaj Instanţa competentă teritorial
- căi de atac 814 să soluţioneze o cerere de
- apel 816 pensie alimentară 316
- termenul de exercitare a Intabularea dreptului de
căii de atac 816 proprietate stabilit printr-o
- cereri noi în apel 818 hotărâre de partaj 809
- hotărârea prin care s-a Italia
respins cererea 820 - forme de căsătorie 179
- recurs 821 - căsătoria civilă 180
- masa bunurilor comune - căsătoria concordată 181
se situează sub valoarea - căsătoria între
de 100.000 lei 821 necatolici 182
Hotărârea de partaj - motivele de divorţ -
- elemente 788 sancţiune 183
470 Index
- transformarea separaţiei încredinţarea copiilor minori

de corp în desfacere a - criterii 425
căsătoriei 184 - stabilirea domiciliului
- separare judiciară 185 minorului atunci când soţii
- motive pentru divorţul- nu locuiesc împreună 426
remediu 186 - obligativitatea soluţionării
- competenţa teritorială acestei cereri 437
obişnuită 583 - probe obligatorii 439
- cererea de divorţ 584 - ascultarea minorului dacă
- termen 585 a împlinit 10 ani 441
- concilierea 586 - modul în care este adus
- ordonanţa minorul în faţa instanţei 442
preşedinţială 587 - minorul împlineşte 10 ani
- procedură simplificată 590 în cursul judecăţii apelului
sau recursului 444
A
împăciuirea prealabilă 278 - ascultarea minorului şi în

împărţirea bunurilor comune cazul în care nu a împlinit
în timpul căsătoriei 10 ani 445, 448
- competenţa teritorială 845 - poziţia procesuală a
- reguli generale 845 copilului care este
- litispendenţa 846 ascultat 447
- soluţiile pe care le poate
- intervenţia terţilor 848
- coparticiparea da instanţa 449
procesuală 849 încuviinţarea purtării numelui
- cererea de chemare în din timpul căsătoriei
judecată 850 - formularea acestei
- bunurile supuse cereri 471
împărţelii 851 - păstrarea numelui avut în
timpul căsătoriei 475
- locul situării lor 851
- depunerea - temeinicia motivelor 476
înscrisuri cu caracter
întâmpinării 853
- cererea oficial 143
reconvenţională 854
- procedura de judecată 855 Japonia antică
- posibilitatea soţilor de a - căsătoriile de probă 24
tranzacţiona 856 - divorţul 25
- suspendarea judecăţii 857 Judecarea în lipsă 393
- hotărârea judecătorească
- efecte 858
Index 471
L egea XXXI din 1894 Normele de competenţă

- motive de divorţ teritorială
- adulterul 122 - caracter imperativ 314
- părăsirea cu intenţie şi fară Numirea unui mandatar 354
cauză justă a celuilalt
soţ 123 O b ligaţia de dezdăunare 811
- atentatul la viaţa soţului şi - problema autorităţii de
maltratarea 124 lucru judecat 812
- condamnarea soţului la Obligaţia de întreţinere
moarte, la robie grea sau - stabilirea pensiei de
recluziune de cinci ani 125 întreţinere pentru copilul
Legea accelerării judecăţilor minor 427
din 1943 274 - pensia de întreţinere
Legea I din 1911 277 datorată de soţi unul
Legiuirea Codului Caragea altuia 428
- logodna 90 - după introducerea acţiunii
- căsătoria 91 de divorţ şi până la
rămânerea definitivă a
M o tiv e de despărţenie 92 hotărârii care consfinţeşte
Medierea 388,498 desfacerea căsătoriei 429
Mesopotamia - obligaţia legală de
- organizare familială şi întreţinere datorată de
juridică 11 părinţi copiilor minori 450
- căsătoria 13 - obiectul obligaţiei de
- divorţul 14 întreţinere 451
- adulterul femeii 15 - stabilirea cuantumului
Motive de divorţ pensiei de întreţinere
jurisprudenţiale 149 datorată minorului 452
Motive netemeinice 838 - stabilirea întinderii
Motive noi 375 întreţinerii 453
Motive temeinice 837, 839 - plata pensiei de
întreţinere 454
- calcularea cuantumului
Nemotivarea hotărârii 500 întreţinerii 455
Nerespectarea obligaţiei - componenţa
preşedintelui de a da sfaturi de veniturilor 455
împăcare reclamantului 350 - data de la care se acordă
pensia de întreţinere 457
- învoiala soţilor 459
472 Index
- obligaţia legală de - executarea a fost pornită

întreţinere datorată de soţi de creditor prin urmărirea
unul altuia 460 silită a unui bun imobil
- incapacitatea de muncă a asupra căruia soţii au drept
soţului 462 de proprietate
- cuantumul întreţinerii 463 devălmaşă 874
- încetarea dreptului soţului Partajul bunurilor comune ale
la întreţinere 464 soţilor
- obligaţia părinţilor faţă de - trăsături specifice 612
copii majori 465 - modalităţi de realizare 613
Ordonanţa nr. 43/1920 - istoricul competenţei
- cererea de chemare în materiale 617
judecată 281 - prorogarea legală de
- procedura prealabilă de competenţă 620
împăciuire 282 - cererea de partaj se
- procedura introduce pe cale
preparatorie 283 principală 621
- renunţarea reclamantului - cererea de partaj este
la judecată 285 introdusă pe cale accesorie
- motive noi de divorţ 286 sau incidentală 622
- probele 287 - legitimare procesuală
- măsuri provizorii 288 activă 623
- moartea unuia dintre - coparticipare
soţi 289 procesuală 624
- revizuirea 289 - participarea terţilor 625
- tribunalele pentru minori - termenul până la care se
şi familie 304 poate introduce cererea de
Ordonanţa preşedinţială 420, intervenţie în interes
429 propriu 626
Calea de atac 424 - încheierea de admitere în
principiu 627
Partajarea bunurilor comune - cererea de intervenţie
accesorie 628
pe cale incidentală, prin
- chemarea în judecată a
contestaţie la executare
- creditorii personali ai altor persoane 629
- termenul până la
soţului debitor 872
- cererea de partaj este
care poate fi formulată o
astfel de cerere 630
introdusă pe cale
incidentală 873 - chemarea în garanţie 631
Index 473
- arătarea titularului - dovezile cu care se

dreptului 631 apără pârâtul împotriva
Partajul fiecărui capăt de cerere
- taxa judiciară 663
proporţională şi pe - semnătura 664
tranşe 642 ’ - prima zi de înfăţişare
- depunerea cererii 668
de partaj 645 - obligaţii în sarcina
- completarea cererii 646 instanţei 669
- suspendarea cauzei 647 - interogatoriul
- principiul distribuirii din oficiu 670
aleatorii a cauzelor pe - împrejurări care trebuie
completele de judecată lămurite 672
650 - prezumţia relativă de
- citarea pârâtului 651 comunitate 673
- obligaţia de alegere a - probe
domiciliului în - extrasele de carte
România 651 funciară 675
- termenul de judecată - e-mailurile 676
652 - condiţii de admitere
- citarea pârâtului la a probei cu înscrisuri 677
interogatoriu 653 - atragerea
- măsuri asigurătorii 654 dispreţului public 678
- citarea prin publicitate - neîndeplinirea obligaţiei
655 de a prezenta înscrisul
- pârâtul locuieşte în 678
străinătate 657 - verificarea de scripte
- completarea masei 680
bunurilor comune 657 - fapte nu pot fi însă
- cererea probate cu martori
reconvenţională 658 - încheierea
- disjungerea 658 căsătoriei 682
- cuprinsul întâmpinării - dovedirea datei
- excepţiile de desfacerii căsătoriei 682
procedură pe care pârâtul - dovada caracterului
le ridică la cererea propriu al bunului ce
reclamantului 661 rezultă dintr-un act juridic
- răspunsul la toate 686
capetele de fapt şi de - actele juridice
drept ale cererii 662 solemne 687
474 Index
- mărturisirea - situaţii speciale 835

extrajudiciară orală 693 - clasificare 836
- forţa probantă a - la cererea creditorilor
mărturisirii 695 personali ai unuia dintre
- expertiza 696 soţi
- încheierea de admitere - condiţii 862
în principiu 697 - beneficiul de
- numirea experţilor 697 discuţiune 863
- stabilirea obiectivelor - acţiunea introdusă
expertizei 699 de creditorul personal 864
- nulitatea raportului de - instanţa competentă
expertiză 701 material 865
- completarea raportului -competenţa
de expertiză 702 teritorială 866
- obligativitatea efectuării - cererea de chemare
expertizei 703 în judecată 867
- evaluarea bunurilor de - introducerea unei
către un expert 704 cereri reconvenţionale 868
- terenuri 705 - mărturisirea soţului
- construcţii 706 debitor 869
- încheierea de admitere - procedura propriu-
în principiu zisă de partajare 870
- caracter 718 - efectul hotărârii de
- forme 720 partaj 871
- nulitatea 721 Partajul efectuat în lipsa unui
- practicaua 722 curator special dacă unul
- considerentele 723 dintre soţi este dispărut 827
- dispozitivul 724 Partajul efectuat pe cale
- îndreptarea, convenţională sau cel realizat
lămurirea şi completarea prin tranzacţie 828
ei 725 Partajul în natură
- atacarea cu apel 726 - obligaţia instanţei de a
- încheiere de admitere în stărui pentru realizarea unei
principiu suplimentară 730 împărţeli prin bună
- condiţii 730 învoială 741
- autoritate de lucru - când părţile nu cad la
judecat 733 învoială 743
- autoritate provizorie 737 - compunerea loturilor 747
- recurs în - principiul
supraveghere 738 egalităţii 747
Index 475
- formarea Ioturilor 748 Portugalia

- loturile nu sunt egale în - motive de divorţ 195
valoare 750 Prezumţie irefragabilă de
- executarea silită pentru confirmare a partajului 823
sultă 752 Probe
- reactualizarea sultei 752 - e-mailurile 397
- legislaţia franceză 753 - transcrierea înregistrărilor
- operaţiunile telefonice ale unuia dintre
de partajare 754 soţi 398
- vânzarea - fotografia 399
bunurilor 755 - cu înscrisuri 400
- evaluarea - respingerea cererii
bunurilor 756 de înfăţişare a
- formarea înscrisului 401
loturilor 757 - expunerea la dispreţul
- atribuirea provizorie a public 403
bunului 760 - martorii
- încheierea de atribuire 761 - excluderea
- încheierea de atribuire descendenţilor din
provizorie 764 categoria
- atribuirea bunului direct martorilor 405
unuia dintre soţi 766 - rudele şi afinii
Părţi in procesul de divorţ părţilor 406
- cazuri în care este permisă - interogatoriul ca mijloc de
înfăţişarea lor prin probă
mandatar 320 - raţiunea excluderii 407
- legitimarea procesuală - utilizarea mărturisirii în
activă şi pasivă a alienatului mod indirect 408
sau debilului mintal - legislaţiile altor state 409
neinterzis 321, 322 - interogatoriu din
- opinie de lege fe re n d a 323 oficiu 439
- participarea procurorului Procedura civilă austriacă 276
în procesul de divorţ 326 Proiectul de modificare şi
- exercitarea căilor completare a codului civil
de atac 327 din 1999
- dreptul de a cere - divorţul prin
punerea în executare a consimţământul părţilor 151
hotărârilor 327 - desfacerea căsătoriei
Persia 19 motivată de starea sănătăţii
Popoarele germanice 33 unuia dintre soţi 153
476 Index
- separarea în fapt a soţilor Referatul de anchetă

pentru o perioadă de cel socială 411
puţin 5 ani 154 Regatul Unit al Marii Britanii
Proiectul Noului cod civil - Matrimonial Causes
- motivele de divorţ 157 Act 215
- divorţul prin - cazuri în care judecătorul
consimţământ 158 poate considera că ne aflăm
- divorţul din culpa în faţa unei rupturi
soţilor 160 iremediabile
Propunere de lege fe re n d a cu - adulterul 217
privire la competenţa -purtare nerezonabilă 218
teritorială în cazul - părăsirea de către pârât a
divorţului prin domiciliului conjugal 219
consimţământul soţilor 315 - traiul separat al soţilor
Protestantismul 72 timp de doi ani 220
- adulterul 73 - traiul separat al soţilor
- despărţirea pe motiv de timp de cinci ani, fără
„familie dezorganizată 74 întrerupere 221
- teoria eşecului Religia islamică 85
căsătoriei 74 - căsătoria 86
Publicitatea partajului 796 - căsătorie temporară 87
- desfacerea căsătoriei 88
Reactualizarea contravalorii Religia iudaică
cotei de proprietate şi a - căsătoria endogamă 83
sultei 813 - divorţul 84
Recunoaşterea hotărârilor Renunţarea la judecată a
reclamantului
străine
- legea aplicabilă în materie - cheltuieli de judecată 485,
489
de divorţ 538
- forma în care poate să fie
- hotărâre pronunţată într-un
stat membru al Uniunii făcută renunţarea 487
- opunerea pârâtului 489
Europene 539
Reprezentarea
- cererea de recunoaştere 540
- excepţii, când soţul se
- timbraj 541
- citarea 542 poate înfăţişa prin
- soluţionarea cererii mandatar 385
introduse pe cale - procura pentru
principală 543 reprezentarea părţii 386
Index 477
Republica Moldova - motivele bazate pe
- motive temeinice pentru vinovăţie 226
desfacerea căsătoriei 213 - motive obiective 227
Respingerea cererii ca - divorţul- remediu 228
nesusţinută 487 - separaţia de corp 229
Revizuire 531 Subiectele apelului sau
- obiect 532 recursului 523
- partajul bunurilor -autoritatea tutelară 524
comune 532 - minorul 525
- atribuirea folosinţei Subiecţi ai procesului civil 317
locuinţei 533 Sultă datorată de unul dintre
- în privinţa numelui 534 soţi
- încredinţarea copiilor spre - termenul de prescripţie a
creştere şi educare 535 dreptului de a solicita
- propuneri executarea silită 808
de lege fe re n d a 536 Suspendarea judecăţii 352
Rusia
- procedura administrativă Ş edinţă de judecată
de divorţ 208
- şedinţa secretă 379
- procedura în faţa
- judecarea în camera de
instanţelor judecătoreşti 209
consiliu 380
- motive pentru care şedinţa
Separaţia de corp 116, 189, poate fi declarată
196 secretă 381
Scoţia 222
Sistarea coproprietăţii asupra
T a x a judiciară de timbru 342
unui bun 829
- împăcarea părţilor în
Soluţiile pe care le poate
timpul procesului de divorţ
pronunţa instanţa 501
/renunţarea la judecată 343
- admiterea acţiunii sau a
- în cazul căilor de atac 344
cererii reconvenţionale 502
Teoria proprietarului
- desfacerea căsătoriei fară a
aparent 832
pronunţa divorţul din vina
Termen
unuia sau a ambilor soţi 503
- de apel 518
- în privinţa cheltuielilor de
- de recurs 518
judecată 504
- întreruperea termenului de
- disjungerea 506
apel sau de recurs 528
Statele Unite ale Americii
- respingerea apelului şi
- divorţul prin migrare 224
recursului ca nesusţinute 519
478 Index
Termenele de prescripţie 807 fi scos la vânzare 768

Timbrul judiciar 346 - prin bună-învoială 770
- neaplicarea timbrului - term en d e vânzare 770
judiciar 347 - soarta dosarului până la
Titlu executoriu 909 împlinirea termenului
- măsuri asigurătorii 911,915 acordat 771
Tranzacţia 741 - suspendarea cauzei 771
- caracteristici 497 - încheierea de vânzare a
T9 ările scandinave bunului prin
- motive de divorţ bazate pe bună-învoială 772
vinovăţie 203 prin licitaţie publică
- motivele obiective de - termenele speciale 780
divorţ 204 - preţul de începere a
licitaţiei 781
- garanţii 783
V ânzarea bunului - termenele de depunere a
- situaţiile în care bunul va
sumelor 785
- închiderea dosarului 786
Bibliografie
I. Autori români
1. I. A lbu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1988
2. Al. B acaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul fami
liei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986
3. Al. Bacaci, V. D um itrache, C. H ageanu, Dreptul familiei,
Ed. Augusta, Timişoara, 1998
4. E.A. B arasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotirea părintească,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960
5. B. B oerescu, Codicile române sau collecţiune de toate legile
României, a II a ediţiune, Typographia Laboratoriloru români, Bucu-
resci, 1873
6. G. Boroi, Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, Voi. I,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
7. G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă, comentat şi
adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1994
8. G. B oroi, Drept civil, Partea generală. Persoanele., Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001
9. V M Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
voi. I şi II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997
10.V M . Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, curs selectiv,
ed. a Il-a, Ed All Beck, Bucureşti, 2003
1 1 Chelaru, Căsătoria şi divorţul, ed. A 92 Acteon
12.Gh. Com ăniţă, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
2002
13.1. D eleanu, Procedură civilă, voi. I şi II, Ed. Servo-Sat, Arad,
1998
1 4.0. D rîm ba, Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. I, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984
15. M. E liescu, Căsătoria în dreptul R.P.R., Ed. Academiei, Bucu
reşti, 1964
16./. F ilipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1998
480 Bibliografie
11.1.N. F loca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie

bisericească, Ed. Institutului biblic şi de misiune al bisericii ortodoxe
române, Bucureşti 1990
18.C. H am angiu, I. R osetti B ălănescu, Al. B ăicoianu, Tratat de
drept civil român, ed. Naţională S. Ciornei, 1928, Bucureşti
19.C. H am angiu, Codul civil adnotat, voi. I, Ed. librăriei Univer
sala Alcalay & Co, Bucureşti, 1925
20. V. H anga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi enciclo
pedică, Bucureşti, 1977
21. V H anga, Drept privat roman, ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1978
22.1. lovănaş, A. Balogh, R.N. P etrescu, Organizarea şi funcţio
narea organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat, Ed. Ştiin
ţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
23. G. K ovacs, Drept procesual civil, voi. II, Ed. Studium, Cluj-
Napoca, 2001
24 .S. L a d a y , Codul civil austriac în vigoare în Ardeal, completat
cu legile şi regulamentele modificatoare cuprinzând şi jurisprudenţa,
voi. I, Ed. Ministerului Justiţiei, Directoratul General Cluj, 1924-1925
2 5 .Gh. Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumi
na Lex, Bucureşti, 2004
26./. L e ş, Proceduri civile speciale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000
21.1. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. AII, Bucureşti, 2001
28 .D. Lupaşcu, Legislaţia taxelor de timbru şi a timbrului judiciar
aplicabilă la instanţele judecătoreşti şi la birourile notarilor publici,
Ed. AII, Bucureşti, i996
29. C. M ihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile
marilor Părinţi ai Bisericii din sec. IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002
30. C. M itrache, C. M itrache, Drept penal român, partea generală,
Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 2002
31 .E. M olcuţ, D. O ancea, Drept roman, Casa de editură şi presă
„Şansa” SRL Bucureşti, 1993
32. V. N egru, D. Radu, Drept procesual civil, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
33. V. Nicolescu, T. H entea, E. P opescu, Autoritatea tutelară,
34 .T.R. P opescu, Tratat de dreptul familiei, voi. I, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1965
35. G. P orum b , Codul de procedură civilă comentat şi adnotat,
Ed ştiinţifică, voi. II, Bucureşti, 1962
Bibliografie 481
36.M. R arincescu, Curs de drept civil, voi. I, Ed. Societatea

studenţilor în drept, Bucureşti, 1941
37.A. Rădulescu, Al. Costin, V. Grecii, V. Gaftoescu, C. Tegăneanu,
I. R osetti B ălănescu, O. Sachelarie, N. N edelcu, Principiile dreptului
civil român, Ed. de stat, Bucureşti, 1947
38 .D. Rizeanu, D. P rotopopescu, Raporturile patrimoniale dintre
soţi în limina codului familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1949
39 .M I. Rusu, Procedura divorţului în dreptul românesc, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003
40. C. Stătescu. C. B îrsan, Tratat de drept civil, teoria generală a
obligaţiilor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1981
41.C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ed. a IlI-a, revă
zută şi adăugită, Ed. Institutul de arte grafice Bucovina, Bucureşti,
1931
42.SI Şerbănescu, Codul familiei adnotat şi comentat, Ed. Ştiin
ţifică, Bucureşti, 1963
4 3 .C.A. Spulber, Codul de procedură civilă austriacă, cu norma de
jurisdicţie, Ed. Imprimeria Statului, Bucureşti, 1921
44./. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil,
vol.I, Univesitatea din Bucureşti, 1981
45./. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac
şi procedurile speciale, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981
46./. Tamaş, Drept matrimonial canonic, Ed. „Presa bună”, Iaşi,
1994
47.M. Tăbărcă, Drept procesual civil, voi. I şi II, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005
48.Dicţionar enciclopedic de iudaism, Ed. Hasefer, Bucureşti,
2000
49. G. Tabacovici, Prime elemente de drept civil, voi. I, Ed. Insti
tutul de arte grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1901
50.0. U ngureanu, Actele de procedură în procesul civil, la instan
ţa de fond, Casa de Editură şi Presă „Mihaela” SRL, Bucureşti, 1997
5 \.N . Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală,
voi. I, Ed Paideia, Bucureşti, 1998
52. Gh. Vlădescu-Răcoasa, A. Sava şi E. H erovanu, Adunarea iz
voarelor vechiului drept românesc scris - Codul Calimach, ediţie cri
tică, voi. III, Ed. Academiei R P .R , 1958
53.X Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumi
na Lex, Bucureşti, 2001
482 Bibliografie
54.5. Zilberstein, V.M. Ciobanii, îndreptar interdisciplinar de

practică judiciară, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
II. Autori străini
5 5.M arc A ncei, Le Divorce a L ’etranger, La Documentation

Francaise, Paris, 1975
56.A. Benabent, Droit civil, La familie, 8-eme edition, Libraire de
la Cour de Cassation, Paris, 1997
57 .M ario Bessone, M arco Com porţi, Instituzioni din diritto
privato, 9-a edizione, Ed. G.Giappichelli, Torino, 2002
58.7?. Blom field, H. B rooks, A Practicai Guide to Family
Proceedings, second edition, Family Law, imprint of Jordan
Plublishing Ltd. 2002
59 .Andrea M ario B usca, Separazione e divorzio, De Vecchi
Editore, Milano, 2002
60 .J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis,
Bucureşti, 1993
61. J. Cooper, China antică, ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1998
62. G. C o m u , Droit civil, La familie, 3-eme edition,
Ed. Montchrestien, Paris, 1993
63. G. Couchez, Procedure civile, Editions Dalloz, Paris, 1998
64.M. Chenevier, S. P okora, Le divorce, Editions De Vecchi,
Paris, 2001
65. W ill şi A rie i D urant, Civilizaţii istorisite, 1, Moştenirea noastră
orientală, vol.I, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002
66. W. D urant, Civilizaţii istorisite 5, Viaţa în Grecia antică,
voi. II, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 2002
61.H. L e F loch, Celţii - o civilizaţie originală, Ed. Prietenii Cărţii,
Bucureşti, 1997
68.J. Flour, G. C ham penois, Les regimes matrimoniaux,
Ed. Armând Colin, Paris, 1995
69.E. Fortis, Divorce, repertoire de droit civil, Encyclopedie
juridique, Dalloz, 2000, Paris, tome IV
70. W. Krauss, Civilizaţia asiro-babiloniană, Ed. Prietenii Cărţii,
Bucureşti, 1997
71. V. Pânzari, Dreptul familiei, note de curs, Chişinău, 2000
72.M. Planiol, G. R ipert, Trăite pratique de droit civil francais,
tome II, Librairie Generale de Droit & de Jurisprudence, Paris, 1926
Bibliografie 483
73.D. Rival, Civilizaţia maya, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1997

74.M. Strauss, Măreţia imperiului inca, Ed. Prietenii Cărţii,
Bucureşti 1997
III. Studii
15.P. Anca, C u privire la dovada bunurilor proprii, R.R.D.

nr. 2/1981
76.M Banii, Acordarea legitimării procesuale active reprezen
tantului legal al soţului interzis, în acţiunea de divorţ a acestuia, în
S.C.J. nr. 3/1988
77. V.M. Ciobanu, Modificările aduse Codului de procedură civilă
în materia căilor de atac prin Legea nr. 59/1993 (I), în Dreptul
nr. 2/1994,
78. V.M. Ciobanu, G. Boroi, Probleme privind excepţiile proce
suale, în Dreptul nr. 9-12/1990,
79. G. Costi, Procedura partajului judiciar al bunurilor comune ale
soţilor, in J.N. nr. 4/1966
80.Fr. Deak, Dreptul de preemţiune, în Dreptul nr. 7/1992
81.F. D ekeuw er-D efossez - Presentation generale de la reforme
du divorce; esprit de loi - Revue Lamy, Droit civil, Supplement au
No. 13, Fevrier, 2005
82.F. D ekeuw er-D efossez - Nouveaux cas de divorce, Revue
Lamy, Droit civil, Supplement au No. 13, Fevrier 2005
83. Gh. D urac, N.H. Ţiţ, Consideraţii referitoare la contradicţia
dintre Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Codul de
procedură civilă, în legătură cu determinarea instanţei competente să
soluţioneze cererile de divorţ, în Dreptul nr. 5/2005
84.M E nache, Poziţia procesuală a autorităţii tutelare în cauzele
în care participă spre a fi ascultată, în R.R.D. nr. 4/1985
85././’. Filipescu, Capacitatea procesuală a soţului alienat sau
debil mintal în cazul divorţului, în S.C.J. nr. 3/1988
86.0. Gădei, Notă, în R.R.D. nr. 7/1974
87.D. H ajdu, Notă la decizia civilă nr. 178/1977 a Tribunalului
judeţean Harghita, în R.R.D. nr. 12/1977
88 .A. H ilsenrad, Despre noua reglementare a ieşirii din indivi-
ziune, în „Justiţia Nouă” nr. 4/1965
89.A Ionescu, I.T. Rotaru, Admisibilitatea cererii de revizuire în
materia divorţului, în R.R.D. nr. 6/1983
484 Bibliografie
90 .M. Ionescu, Executarea hotărârilor de partaj, în R.R.D.

nr 4/1969
91./. Lazăr, V.M. Ciobanu, Unele probleme de drept procesual
civil ce pot surveni în litigiile privind divorţul, ca urmare a reintro
ducerii căii de atac a apelului, în Dreptul nr. 9/1995,
92./. Leş, Observaţii privind soluţiile ce se pronunţă de instanţele
judecătoreşti în cauzele civile în unele situatii speciale, în R.R.D.
nr. 6/1981
93./. Leş, M. E nache, Consideraţii asupra autorităţii de lucru
judecat în cauzele de divorţ, în Dreptul nr. 2-3/1991, p. 28-31.
94. V. M osinschi, Poziţia autorităţii tutelare în procesele la care
participă ca parte sau numai spre a fi ascultată, în R.R.D. nr. 3/1967
95 .G.A. Năsui, Timbrarea cererii de partaj, în Dreptul nr. 2/2005
96. C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a
soţilor în practica judecătorească şi în literatura de specialitate, în
„Legalitatea populară” nr. 4/1960
97.P. Perju, Probleme de drept civil şi de drept administrativ
intervenite în practică, în Dreptul, nr. 6/1996
98.P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel
Suceava în domeniu dreptului civil şi dreptului procesual civil (sem.
1/1997), în Dreptul nr. 1/1998
99.1. P op, Despre ancheta socială în procesele cu minori, R.R.D.
nr. 7/1984
100. T. P op, Probleme ivite în practica judecătorească în legătură
cu obligaţia de întreţinere a minorului, în J.N. nr. 3/1964
101. F. P opescu, Cu privire la admisibilitatea cererii soţului care
a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt soţ de a reveni la numele
avut în timpul căsătoriei, formulată pe cale principală, ulterior
pronunţării divorţului, in Dreptul, nr. 1/2001
102. C. P om art, Apercu du nouveau dispositif completant la loi
du 26 mai 2004 portant reforme du divorce, Revue Lamy, No. 13,
Fevrier 2005
103. D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în
materie civilă ale Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 7/1976
104. D. Rizeanu, în legătură cu ascultarea minorului în cazurile
prevăzute de Codul familiei, în R.R.D. nr. 5/1969
105. C. Roşu, A. F a n u - M oca, Contestaţia la executare silită
reglementată prin Codul de procedură fiscală, în Dreptul nr. 5/2005
Bibliografie 485
106. V. Scherer, Este admisibilă o acţiune în anulare împotriva

unei hotărâri de divorţ pronunţate „pe baza acordului ambilor soţi”, în
Dreptul nr. 10/2000
107. A. Sitarii, D .Al. Sitaru, Controlul efectuat de instanţele jude
cătoreşti cu ocazia partajării bunurilor, în R.R.D.nr 11/1996
108. I. Stoenescu, Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil, în
J.N. nr. 11/1964
109. I. Stoenescu, Gh. D. Pădurarii, G.V. P rotopopescu, Accele
rarea judecăţilor, Ed. a Il-a revăzută şi adăugită, Ed. Tiparul Româ
nesc, 1947
110. V. Stoica, F. B aias, Posibilitatea revocării unei tranzacţii
judiciare pe calea acţiunii pauliene, în R.R.D. nr. 1/1987
111. O. Ungureanu, Despre partajarea bunurilor comune ale
soţilor, în situaţia în care unul dintre ei a contribuit la întreţinerea
celuilalt soţ, în R.R.D. nr. 7/1985
IV. Jurisprudenţă
112. I.G. M ihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie

civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti, pe anii
1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976
113. I. M ihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990,
Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1991
114. I. M ihuţă, Al. L esviodax, Repertoriu de practică judiciară în
materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti,
pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
115. F. Ciutacu, Dreptul familiei, Culegere de speţe, Ed. Lucman,
Bucureşti, 2000
116. C. G ali şi N. H odoş, Repertoriu de practică judiciară,
117. Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţiei pe anul
1993
118. Culegere de practică judiciară în materie civilă, Curtea de
Apel Bucureşti, 1999
119. Culegere de practică judiciară în materie civilă, Curtea de
Apel Bucureşti, 2000
120. Culegere de practică judiciară în materie civilă a Tribu
nalului Bucureşti pe anul 1990
486 Bibliografie
121. Culegere de decizii de îndrumare a Plenului Tribunalului

Suprem în materie civilă, pe anii 1952-1980, Procuratura generală a
R.S.R., 1980
122. Jurisprudenţa pe anul 1998 a Curţii de apel Bacău
123. Culegere de practică judiciară pe anii 1994-1998 a Curţii de
Apel Braşov, 1999

Desfacerea Căsătoriei Prin Divorţ Şi Partajul Bunurilor Comune Ale Soţilor - R.M.trif - 2007 - Editabil

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Desfacerea Căsătoriei Prin Divorţ Şi Partajul Bunurilor Comune Ale Soţilor - R.M.trif - 2007 - Editabil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Desfacerea căsătoriei prin divorţ şi partajul bunurilor comune ale soţilor • T r if

,, Lucrarea prezentată spre publicare de doam na ju d ecă to r R o xa n a

P rofesor universitar dr I îarel Mih a i C iobanii

Desfacerea căsătoriei prin

Titlul I. Motivele de desfacere a căsătoriei................ .......................1

Capitolul IV. Motivele de divorţ în Codul civil austriac

Titlul II. Particularităţile procedurii d iv o rţu lu i.......................... 123

Secţiunea 1. Procedura divorţului pentru cauze

Secţiunea 6. Comisia rogatorie................................................ 215

Titlul III. P artajul bunurilor comune ale soţilor.........................311

Capitolul IV. Sesizarea instanţei.............................................. 325

Capitolul IX. Căile de atac............................................................ 414

Titlul IV. Situaţii speciale privind partajul bunurilor

1. De când omenirea a ieşit din stadiul primitiv al triburilor,

1 C. Hamangiu, I. Rosetti Bălăneşcu, Al. Băicoianu, Tratat de drept

Prin reglementarea ei legală, chiar de la apariţia istorică a dreptului, a

' I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, 1988, Cluj-Napoca,

al naşterii. Legăturile de rudenie se stabilesc unilateral între el şi rudele

Secţiunea 1. Evoluţia vieţii de familie

9. O scurtă trecere în revistă a evoluţiei familiei, căsătoriei, mo­

1 W. Durant, A. D urant, Civilizaţii istorisite 1, Moştenirea noastră

Dacă privim zorii civilizaţiei umane, după o perioadă a comunismului

12. Asupra modului de organizare familială şi juridică a Meso-

1 Idem, p. 64. Căsătoria prin cumpărare predomină în întreaga Africă,

Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală gravă sau devenea infirmă

1 V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

§.2. Egiptul Antic

17. In Egiptul Antic, după cum se specifică expres în unele texte,

§.3. Familia ebraică

18. Familia ebraică din perioada vieţii nomade avea toate

Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 71-72, W. Krauss,

19. Regimul familial şi viaţa de fiecare zi în imperiul persan au

20. în India antică la fel de obligatoriu ca faptul de a avea copii

dacă ea n-a împlinit încă vârsta de 8 ani». Acelaşi cod prevede că la

§.6. China antică

22. De-a lungul mileniilor, rezistenţa morală a poporului chinez a

1O. Drîmba, op. cit., p. 267-269.

Căsătoria nu putea fi contractată decât între doi tineri care nu

§.7. Japonia antică

24. în Japonia antică căsătoria era aranjată de părinţi, dar la ţară

1 O. Drîmba, op. cit., p. 334-335, J. Cooper, China antică, Ed. Prie­

Ceremonia căsătoriei era simplă. Ritualul esenţial consta în

§.8. Imperiul aztec

26. In civilizaţia aztecă căsătoria era permisă numai cu un membru

§.9. Imperiul incaş

siunea şi sacrificarea unei lame. Bărbatul nu îşi putea repudia soţia

§.10. Civilizaţia maya

28. în civilizaţia maya căsătoria era aranjată de părinţii tânărului

1 O. Drîmba, op. cit., p. 462, M. Strauss, Măreţia imperiului Inca,

diată, sterilitatea fiind considerată dezonorantă. In caz de adulter al

§.11. Grecia antică

30. în Grecia antică căsătoria o hotărau părinţii tinerilor. în

1 O. Drîmba, op. cit., p. 478, D. Rival, Civilizaţia Maya, Ed. Prietenii

adulteră1), dar divorţurile erau în general evitate pentru că soţul tre­

32. în civilizaţia celţilor, dreptul matrimonial cunoaşte o dezvolta­

1Ibidem. în cazul adulterului femeii se spunea că soţul poartă coame

se obţinea foarte simplu. In Galia şi în Irlanda consimţământul mutual

§.13. Popoarele germanice

33. Legăturile de familie şi simţul onoarei familiei erau foarte

34. Sentimentul familiei şi relaţiile de familie erau mai intime,

1 O. Drîmba, op. cit., voi. II, p. 36-39, H. Le Floch, Celţii - o civi­

vârsta de 14 ani, iar fetele de la 12 ani. Alegerea viitorului soţ sau a

36. în lumea arabă, în dreptul familiei au supravieţuit şi multe

mum patru soţii legitime. Bărbatul nu se poate căsători cu o rudă a sa,

9. O scurtă trecere în revistă a evoluţiei familiei, căsătoriei, mo

1 O. Drîmba, op. cit., p. 334-335, J. Cooper, China antică, Ed. Prie

adulteră1), dar divorţurile erau în general evitate pentru că soţul tre

32. în civilizaţia celţilor, dreptul matrimonial cunoaşte o dezvolta

1 O. Drîmba, op. cit., voi. II, p. 36-39, H. Le Floch, Celţii - o civi

p. 100-101, V. Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedago

Cauzele neconsumării căsătoriei pot fi diverse: impotenţa bărba

67. Separarea imperfectă este a doua formă de separare regle

cu alte persoane.1 Chiar şi aşa, desfacerea logodnei presupunea o des

103. Intrarea în vigoare a Codului civil român de la 1864 a unifi