Universitatea de Stat a Republicii Moldova

Facultatea Drept

Referat

Tema : Dreptul internațional penal

Noțiune, izvoare și principii

Autor : Olaru Cristian,

grupa 2111

Chişinău, 2022

1
 Cuprins

Introducere................................................................................................................................................3
Definiție......................................................................................................................................................3
Aspecte istorice..........................................................................................................................................3
Drept penal internațional și drept internațional penal...........................................................................5
Izvoarele dreptului internațional penal...................................................................................................5
Principiile dreptului internațional penal.................................................................................................8
Bibliografie...............................................................................................................................................10

2
 Introducere

Ca ramură de sine stătătoare a dreptului internaţional public, dreptul internaţional penal s-a
constituit după cel de-al doilea război mondial, momentul naşterii acestuia fiind considerat
sancţionarea penală a criminalilor de război şi a celor ce au săvârşit crime împotriva păcii şi a
securităţii internaţionale prin declanşarea şi purtarea unui război de agresiune.

Definiție

Dreptul internaţional penal poate fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice prin care
sunt reglementate faptele ce constituie infracţiuni de drept internaţional, precum şi condiţiile şi
consecinţele angajării răspunderii individului în cazul comiterii acestora.

Aspecte istorice

Elemente ale răspunderii internaţionale penale au apărut, însă, cu mult înainte de epoca
modernă. Primele norme de drept internaţional penal sunt legate de război. La diferite popoare,
încă din antichitate existau reguli de purtare a războiului, conform cărora erau sancţionate
excesele comise de trupele de invazie asupra persoanelor particulare şi a bunurilor acestora.
Astfel întâlnim în antichitate preceptele canonice ale Sf. Augustin şi concepţiile laice ale lui
Aristotel, care conţin reguli şi sancţiuni religioase cu privire la modul de purtare a războiului. În
evul mediu, biserica catolică tinde să „îndulcească” purtarea războaielor, introducând instituţii ca
„pacea lui Dumnezeu” prin care se acorda protecţie unor categorii de persoane cum ar fi preoţii,
femeile, copiii şi bătrânii şi „armistiţiul lui Dumnezeu” prin care se impunea oprirea războaielor
în perioada sfintelor sărbători. Abaterile de la aceste reguli atrăgeau sancţiuni. Hugo Grotius
(1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional public, afirmă că orice fiinţă
umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a acestor drepturi constituie o crimă.
Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, într-o formă
embrionară. Esenţa acestei idei constă în aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai
criminalii din interior, ci şi pe cei care săvârşesc infracţiuni la dreptul ginţilor. Răspunderea
internaţională penală capătă un contur veritabil la începutul secolului al XIXlea, când găsim
pentru prima oară în dreptul intern al SUA, reguli închegate de drept penal privind pe beligeranţi.

3
 După primul război mondial, tratatele de pace şi în special tratatul de la Versailles din
1919 reprezintă momentul important pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal şi totodată,
pentru consacrarea răspunderii penale a persoane fizice. ratatul de la Versailles a prevăzut
înfiinţarea unui tribunal internaţional având competenţa de al judeca pe fostul împărat al
Germaniei, Wilhem al II-lea de Hohenzolern, pentru „ofensă supremă contra moralei
internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”. Guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului
împărat german, iar guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de război şi numai şase
ofiţeri germani care fusese luaţi prizonieri de război, au putut fi judecaţi de tribunalele franceze
şi engleze. Cu toate că n-au fost aplicate în totalitate, dispoziţiile tratatului de la Versailles
prezintă o deosebită importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional penal. Apare astfel,
pentru prima oară noţiune de crimă de război şi este pentru prima oară când un şef de stat este
făcut răspunzător pentru încălcarea normelor dreptului internaţional. În perioada dintre cele două
războaie mondiale dreptul internaţional penal s-a îmbogăţeşte cu noi reglementări cu privire la
interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului, şi cu noi convenţii privind
infracţiunile internaţionale. În 1925 s-a adoptat la Geneva Protocolul privind interzicerea
folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor bacteriologice; în 1928 s-a
semnat Pactul Briand-Kellogg prin care s-a interzis războiul ca mijloc al politicii internaţionale;
în 1929 a fost adoptată la Geneva o nouă convenţie „pentru ameliorarea soartei răniţilor şi
bolnavilor din armatele în companie” care prevedea ideea pedepsirii celor ce violează prevederile
convenţiei.

După cel de-al doilea război mondial dreptul internaţional a cunoscut un adevărat salt de
ordin calitativ, ceea ce a permis autorilor de drept internaţional să aprecieze că dreptul
internaţional penal modern s-a născut în această perioadă. Afirmaţia se sprijină pe evoluţiile
spectaculoase în plan juridic referitoare la răspunderea pentru săvârşirea crimelor contra păcii şi
securităţii omenirii, a crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război. Sub egida Organizaţiei
Naţiunilor Unite sau în cadrul general al relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional penal a
cunoscut dezvoltări importante şi în planul colaborării dintre state pentru încriminarea şi
reprimarea unor fapte săvârşite de persoane nu în calitatea lor de agenţi ai statului ci în nume
propriu, prin care se aduc atingeri grave unor valori ce vizează întreaga comunitate
internaţională. În urma celor descrise putem concluziona că dreptul internaţional penal s-a
conturat în legătură cu cerinţa respectării legilor de purtare a războiului şi a respectării tratatelor
internaţionale şi a necesităţii pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea lor în calitate de
organe de stat sau de particulari.

4
 Drept penal internațional și drept internațional penal

Totodată este necesar de subliniat că în literatura de specialitate se folosesc doi termeni

pentru indicarea acestei ramuri a dreptului internaţional public: drept penal internaţional şi drept
internaţional penal. Aceste două sintagme exprimă concepte diferite. Drept penal internaţional
apără ordinea juridică internă a fiecărui stat, fiind domeniul în care statele îşi cer reciproc
sprijinul pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern. Din cadrul acestuia fac parte
norme referitoare la extrădare, la aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în
străinătate, la asistenţă judiciară în cauze penală, la recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate
de instanţele judecătoreşti ale altor state sau la regulile de jurisdicţie penală în cazul
infracţiunilor săvârşite de trupele străine aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul altui stat ori
împotriva unor asemenea trupe. Drept internaţional penal face parte din ordinea juridică
internaţională, cuprinzând normele de drept intern care au şi un element de extranietate, în ce
priveşte locul săvârşirii faptelor sau a producerii consecinţelor acestora, naţionalitatea
făptuitorilor, locul unde aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor. Deşi există o deosebire netă
între aceste două ramuri de drept ele se interpătrund, realizând o strânsă legătură între dreptul
intern al statelor şi dreptul internaţional penal. Pe parcursul secolului XX-lea mai mulţi autori au
încercat definirea acestei ramuri de drept. Printre primii se numără românul Vespasian V. Pela,
care definea dreptul internaţional penal ca fiind totalitatea regulilor de fond şi formă care
guvernează modul de exercitare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure
ordinea publică internaţională şi armonia între popoare. O altă definiţie dată de belgianul Ştefan
Glaser înţelege prin drept internaţional penal ansamblul de reguli juridice, recunoscute în relaţiile
internaţionale, care au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin
reprimarea actelor care îi aduc atingere. În prezent dreptul internaţional penal este definit ca
ansamblul normelor juridice instituite prin convenţii internaţionale în scopul apărării ordinii şi
legalităţii internaţionale şi care sancţionează infracţiunile ce aduc atingere normelor şi
principiilor de drept internaţional.

5
 Izvoarele dreptului internațional penal
Izvoarele dreptului internaţional penal sunt aceleaşi ca şi în cazul dreptului internaţional
public – tratatele internaţionale, cutuma internaţională şi în unele cazuri deciziile organizaţiilor
internaţionale. Din totalitate de tratate internaţionale, izvoare ale dreptului internaţional penal
vom exemplifica următoarele:

• Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor Europene

ala Axei, semnat la 8 august 1943;
• Statutul tribunalului militar internaţional de la Nürnberg, semnat la Londra la 8 august
1945;
• Statutul tribunalului militar internaţional pentru Extremul Orient, adoptat la 19 ianuarie
1946;
• Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea
Generală a ONU, la 9 decembrie 1948;
• Convenţiile de la Geneva privind protecţia victimelor conflictelor armate, semnate la 12
august 1949;
• Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei
semenilor, semnate la 2 decembrie 1949
• Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, de la Haga din 14
mai 1954;
• Convenţia europeană de asistenţă juridică în materie penală, din 20 martie 1959; •
Convenţia privind infracţiunile şi alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, semnată
la Tokio în septembrie 1963;
• Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,
adoptată de Adunarea Generală a ONU la 26 noiembrie 1968;
• Convenţia pentru reprimarea capturii ilicite a aeronavelor, semnată la Haga la 26 decembrie
1970;
• Convenţia privind prevenirea şi reprimarea actelor teroriste, semnată la Washington la 2
februarie 1971;
• Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite, îndreptate contra securităţii aviaţiei civile,
adoptată la Montreal la 23 septembrie 1971;
• Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27
ianuarie 1972;
• Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid, adoptată de
Adunarea Generală a ONU la 30 noiembrie 1973;
• Principiile cooperării internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi
pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii, adoptate de
Adunarea Generală a ONU la 3 decembrie 1973;

6
• Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor contra persoanelor care se bucură
de o protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată la Adunarea Generală a
ONU la New York, la 14 decembrie 1973;
• Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de
război, adoptată de Consiliul Europei la 25 ianuarie 1974;
• Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului, semnată la Strasbourg la 27 ianuarie
1977;
• Convenţia internaţională împotriva luării de ostatici, adoptată prin rezoluţia 34/146 a
Adunării Generale a O.N.U la 17 decembrie 1979;
• Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la Montigo Bay la 10
decembrie 1982;
• Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,
adoptată la Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984;
• Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Iugoslavia, adoptat prin Rezoluţia nr. 827
a Consiliul de Securitate a ONU, la 25 mai 1993;
• Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda, adoptat prin Rezoluţia nr.995 a
Consiliului de Securitate a ONU, din 8 noiembrie 1994;
• Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Conferinţa diplomatică a
ONU din 17 iulie 1998.
Fixarea acestui spectru de tratate internaţionale a pus temei trecerii la anumite
reglementări codificate a dreptului internaţional penal. Asta, însă, nu înseamnă că a fost uitată
cutuma, un alt izvor de bază al dreptului internaţional. Vorbind despre coraportul dintre tratate şi
cutuma internaţională, desigur cutuma deţine un loc secundar. Totodată este necesar de
menţionat că o serie de norme de drept internaţional, s-au creat în baza unor cutume
internaţionale. Procesul normativ internaţional este adesea influenţat de legislaţia internă a
statelor, care este îndreptată spre urmărirea şi combaterea infracţiunilor internaţionale. Legile
interne, însă, pot fi considerate doar izvoare auxiliare, deoarece ele doar contribuie la realizarea
principiilor şi normelor dreptului internaţional penal pe teritoriul statului. Prin normele dreptului
internaţional penal sunt reglementate relaţiile internaţionale cu caracter penal, stabilindu-se
faptele care aduc atingere intereselor comunităţii internaţionale, modul de sancţionare a acestor
fapte, precum şi regulile de colaborare în incriminarea, descoperirea şi sancţionarea acestor
fapte. Caracteristic pentru convenţiile internaţionale cu caracter penal, este faptul că ele nu
cuprind de regulă şi sancţiunile corespunzătoare pentru fiecare faptă, ci doar indici referitoare la
regimul sancţionator.

Subiectele dreptului internaţional penal sunt statele. Ele sunt părţi la raporturile juridice
reglementate de dreptul internaţional penal, chiar dacă statelor nu li se pot aplica sancţiuni

7
penale. Persoanele fizice, fie ca organe ale statului, fie ca particulari, apar ca obiect al normelor
penale internaţionale, decât ca subiect direct al lor. Statele se obligă prin tratate să introducă în
ordinea juridică internă normele pe baza cărora să tragă la răspunderea penală pe autorii crimelor
internaţionale şi, ca regulă, instanţele naţionale sunt competente să judece. Rezultă că persoana
fizică autoare a infracţiunilor internaţionale are calitatea de subiect de drept în ordinea juridică
internă şi numai în mod excepţional în cea internaţională. Dreptul internaţional nu creează
obligaţii directe în sarcina persoane fizice, ci prin intermediul statului care se angajează
ratificând tratatele internaţionale.

Principiile dreptului internațional penal

Dreptul internaţional penal este fundamentat în baza principiilor fundamentale a dreptului

internaţional public, dar şi pe o serie de principii specifice. Principiul legalităţii incriminării şi
al legalităţii pedepsei, presupune că nu există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea
penală înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nu poate fi aplicată dacă ea nu
era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepse şi pentru fapte de natura celei săvârşite de
către persoana ce urmează să fie sancţionată penal (nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege). Este necesar de precizat că acest principiu vizează şi legalitatea judecăţii, precum şi
legalitatea hotărârilor instanţelor judecătoreşti (nullum judicio sine lege, nulla poena sine
judicio). Prin urmare, putem afirma că principiile legalităţii încriminării şi al legalităţii
pedepselor sunt chemate să servească drept garanţie drepturilor omului, împotriva arbitrarului
organelor de stat. Un alt principiu este principiul represiunii universale. Sorgintea acestui
principiu este de origine cutumiară, dar care este astăzi general recunoscut în cadrul întregii
comunităţi internaţionale, adeseori figurând în convenţii internaţionale ce cuprind dispoziţii cu
caracter penal. Conform acestui principiu, statul care descoperă pe teritoriul său autorul
infracţiunii internaţionale, este competent să o judece şi să o pedepsească, indiferent de locul
unde a fost săvârşită infracţiunea (ubi te invenero, ibi te judicabo). Principiul represiunii
universale este o derogare de la principiul teritorialităţii legii penale, predominant în dreptul
intern. Principiul răspunderii penale individuale presupune că răspunderea penală incumbă
persoane care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acestuia în procesul infracţional. Nu se
admite răspunderea colectivă şi nici răspunderea unei persoane pentru fapta altuia. În temeiul
principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, trecerea
8
timpului nu exonerează de răspundere penală. Crimelor de război şi crimele contra umanităţii
constituind cele mai grave crime de drept internaţional nu pot fi supuse termenului de
prescripţie. Acest principiu stimulează cooperare între state şi favorizează pacea şi securitatea
internaţională. Principiul a fost consacrat într-o serie de documente politico-juridice ca de
exemplu: Statutul Tribunalului militar internaţional de la Nürnberg; Convenţia asupra
imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii; Principiile cooperării
internaţionale în ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor
vinovaţi de crime de război, crime contra umanităţii etc. Principiu al dreptului internaţional penal
trebuie considerat şi faptul că ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală.
Dat fiind caracterul faptelor care se pot săvârşi sub imperiului ordinului superiorului, aceasta nu
constituie o cauză care să înlăture răspunderea penală. Persoanele cu înalte funcţii de răspundere
cum ar fi şefii de state, şefii de guverne sau alţi funcţionari cu înalte funcţii de stat, în cazul
săvârşirii unor infracţiuni internaţionale vor atrage o pedeapsă penală mai aspră. Irelevanţa
juridică a scuzei îndeplinirii unui act de stat. În dreptul internaţional contemporan, care
cuprinde reglementări ample cu privire la răspunderea internaţională a statelor şi în care s-a
statuat fără dubiu răspunderea persoanelor fizice pentru faptele penale săvârşite  prin încălcarea
normelor de drept internaţional, scuza îndeplinirii de către autorii infracţiunilor a unui act de stat,
nu poate fi primită, statele şi persoanele având obligaţia  de a-şi regla comportamentul în
conformitate cu cerinţele legalităţii internaţionale. Ca urmare, săvârşirea unei fapte penale în
îndeplinirea unei însărcinări de stat nu poate constitui o cauză de înlăturare a răspunderii penale a
autorului.
A se admite exonerarea  de răspundere a unei persoane pentru faptul de a fi comis o
infracţiune din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat ar însemna, practic, să se justifice
cele  mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul legalităţii internaţionale.
Scuza îndeplinirii unui act de stat a fost respinsă în cuprinsul a numeroase convenţii
internaţionale. În acest sens, Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürenberg prevedea
în art. 7 că: „ situaţia oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi
considerată nici  o scuză absolvitorie, nici ca un motiv de reducere a pedepsei”, iar în sentinţa sa
tribunalul menţionat a respins categoric teoria actului de stat invocată de apărătorii acuzaţilor,
argumentând, între altele, că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să
invoce mandatul  pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând acest mandat a
depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul internaţional.

9
Bibliografie

10
11
12
13