Indiferent de modul în care statul se implică în sfera raporturilor juridice de muncă,

prin elaborarea și punerea în aplicare a unor reglementări imperative sau dispozitive,

se impune necesitatea creării unui sistem de organe statale și obștești abilitate cu
exercitarea controlului și a supravegherii asupra respectării legislației muncii. Așadar,
statul este direct interesat să controleze dacă prescripțiile normative din domeniul
muncii se aplică sau nu în mod corect, dacă ele au eficiență scontată și totodată dacă
aceste reglementări contribuie sau nu la protecția juridico-socială corespunzătoare a
salariaților.
La cele menţionate anterior, se cere şi o trecere în revistă a principalilor subiecţi şi
elemente ce asigură controlul şi supravegherea legislaţiei muncii. Asemenea instituţii,
au fost incluse în Codul Muncii al R. M., investite fiind cu drepturi şi obligaţii de
control şi supraveghere a legislaţiei muncii, evitîdu-se în acest mod eventualele
nereguli în domeniul muncii, şi sancţionînd neregulile care ar putea să apară la un
moment dat, într-un raport juridic de muncă.
ORGANELE DE SUPRAVEGHERE ŞI CONTROL
Potrivit art. 371 al Codului Muncii R. M., organele împuternicite şi abilitate cu funcţii
de control şi supraveghere a legislaţiei muncii, sunt următoarele:
a)      Inspectoratul de Stat al Muncii;
b)   abrogată
f)       sindicate.
Inspectoratul de Stat al Muncii este autoritate administrativă, subordonată Ministerul
Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, care exercită controlul de stat asupra respectării
actelor legislative şi a altor acte normative ce conţin norme ale dreptului muncii, a
convenţiilor colective şi a contractelor colective de muncă la toate unităţile, de către
angajatori persoane fizice, precum şi în autorităţile publice centrale şi locale[4].
Din prevederile alin. 2 al aceluiaşi articol menţionat, putem desprinde şi alte organe
abilitate prin lege muncii, cu control şi supraveghere a legislaţiei muncii, cu excepţia
faptului că acestea, au competenţă numai pentru structurile aflate în subordinea lor.
Astfel, organe suplimentare cu funcţii de control asupra legislaţiei muncii sunt:
a)      Ministerul Apărării,
b)      Ministerul Afacerilor Interne,
c)      Serviciul de Informaţii şi Securitate,
d)     Serviciul de Protecţie şi Pază de Stat,
e)      Departamentul instituţiilor penitenciare al Ministerului Justiţiei,
f)       Centrul Naţional Anticorupţie.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspectoratului de Stat al Muncii este
aprobat de Guvern[5].
Tot Codul Muncii[6], ilustrează şi principalele funcţii ale Inspectoratului de Stat al
Muncii:
a)      asigurarea aplicării dispoziţiilor actelor normative referitoare la condiţiile de
muncă şi la protecţia salariaţilor în exercitarea obligaţiilor lor de muncă;
b)      difuzarea informaţiilor despre cele mai eficiente metode şi mijloace privind
respectarea legislaţiei muncii;
c)      informarea autorităţilor publice competente despre dificultăţile legate de
aplicarea legislaţiei muncii.
LEGE Nr. 140
din 10-05-2001

OBIECTIVELE ŞI ATRIBUŢIILE
 INSPECTORATULUI DE STAT AL MUNCII
Articolul 3. Obiectivele
Obiectivele Inspectoratului de Stat al Muncii sînt următoarele :
a) asigurarea aplicării ·dispoziţiilor actelor legislative şi ale altor acte normative
referitoare la condiţiile de muncă şi la protecţia salariaţilor în exercitarea atribuţiilor lor;
b) difuzarea informațiilor despre cele mai eficace mijloace de respectare a legislaţiei
muncii, securității și sănătății în muncă.
c) informarea Ministerului Muncii și Protecției Sociale despre deficienţele legate de
aplicarea legislaţiei muncii, securității și sănătății în muncă.
Articolul 4. Atribuţiile
(1) În îndeplinirea obiectivelor prevăzute la art. 3, Inspectoratul de Stat al Muncii are
următoarele atribuții:
a) controlează respectarea legislației muncii, securității și sănătății în muncă;
b) cercetează, în modul stabilit de Guvern, accidente de muncă;
c) oferă, la solicitare, asistență metodologică în procesul de pregătire, instruire și
informare a angajatorilor și salariaților, precum și a altor persoane interesate în aplicarea
legislației în domeniul relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă;
d) acordă, la solicitare, consultanță gratuită angajatorilor și salariaților pe domeniul
de competență;
e) exercită alte atribuții prevăzute de lege;
l1) realizează supravegherea și controlul activității agențiilor private și a
intermediarilor nelicențiați care desfășoară activitatea legată de plasarea în câmpul muncii
în străinătate a cetățenilor Republicii Moldova.
(2) Inspectoratul de Stat al Muncii este în drept:
a) să solicite şi să primească de la autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale, de la persoane juridice şi fizice informaţiile necesare exercitării atribuţiilor sale;
b) să constate contravenţii şi să încheie procese-verbale conform prevederilor
Codului contravenţional al Republicii Moldova.
Articolul 5. Colaborarea cu alte organe, instituțiii şi organizaţii
 Inspectoratul de Stat al Muncii, în realizarea obiectivelor sale, colaborează cu alte
organe, instituţii şi organizaţii care desfăşoară activităţi similare, cu patronatele şi
sindicatele. Modalităţile de colaborare se stabilesc de comunul acord al părţilor.

Pe lîngă aceste atribuţii, Inspectoratul informează despre lansarea în producţie a

prototipurilor de echipamente tehnice şi de echipament individual de protecţie şi de
lucru (art. 374/3)
Atribuţiile Inspectoratului nu se termină aici, legiuitorul enumerînd restul lor:
a)      cercetează, în modul stabilit de Guvern, accidentele de muncă,
b)      coordonează activitatea de pregătire, instruire şi informare a salariaţilor
unităţilor în problemele privind raporturile de muncă, securitatea şi sănătatea în
muncă, mediul de muncă,
c)      acordă ajutor metodologic şi consultativ salariaţilor şi angajatorilor

În realizarea funcţiilor sale, Inspectoratul de Stat al Muncii colaborează cu alte

organe, instituţii şi organizaţii care desfăşoară activităţi similare, cu patronatele şi
sindicatele. Modalităţile de colaborare se stabilesc prin acordul părţilor[7].
Inspectoratul îşi realizează atribuţiile sale prin intermediul inspectorilor săi, care nu
sunt altcineva decît angajaţi ai instituţiei date (observăm şi aici raportul juridic de
muncă). Aceştia sunt obligaţi[8]:
a)      să se călăuzească în activitatea lor de legislaţia în vigoare;
b)      să păstreze confidenţialitate asupra sursei oricărei reclamaţii care semnalează
încălcarea dispoziţiilor actelor normative referitoare la muncă, securitatea şi sănătatea
în muncă şi să nu dezvăluie angajatorului faptul că respectivul control a fost efectuat
în urma unei reclamaţii;
c)      să respecte dispoziţiile legislaţiei în vigoare privind nedivulgarea informaţiilor
care constituie secret de stat sau secret comercial şi care i-au devenit cunoscute în
exerciţiul funcţiunii;
d)     să nu participe direct sau indirect în activitatea unităţilor supuse controlului său.
Avînd în vedere că inspectorii sunt împuterniciţi de lege cu control asupra respectării
legislaţiei muncii, angajatorul are faţă de inspectorii de muncă următoarele obligaţii:
a)      la prezentarea legitimaţiei de serviciu, să asigure inspectorilor de muncă liberul
acces, la orice oră de zi sau de noapte, la locurile de muncă, în încăperile de producţie
şi de serviciu pentru efectuarea inspecţiei;
b)      să prezinte documentele şi informaţiile solicitate de inspectorul de muncă în
timpul efectuării inspecţiei;
c)      să asigure realizarea măsurilor stabilite de inspectorul de muncă în urma
controlului sau a cercetării accidentelor de muncă.
Persoanele care împiedică, în orice mod, efectuarea controlului de stat asupra
respectării actelor legislative, a altor acte normative ce conţin norme ale dreptului
muncii, a contractelor colective de muncă şi convenţiilor colective, care nu
îndeplinesc măsurile obligatorii dispuse de inspectorii de muncă, care ameninţă cu
violenţa sau aplică violenţa faţă de inspectorii de muncă, faţă de membrii familiilor
lor şi bunurile lor poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare, cu
contractele colective de muncă şi cu convenţiile colective[9].
ORGANELE SINDICALE CA SUBIECT AL CONTROLULUI LEGISLAŢIEI
MUNCII
Aşa cum o spune legea muncii, sindicatele au dreptul să efectueze controlul asupra
respectării de către angajatori şi reprezentanţii lor a legislaţiei muncii şi a altor acte
normative ce conţin norme ale dreptului muncii la toate unităţile, indiferent de
subordonarea departamentală sau apartenenţa ramurală[10].
Drepturile organelor sindicale, sunt expres menţionate la art. 386, alin. 2. Astfel,
acestea au dreptul:
a)      să constituie inspectorate proprii ale muncii, să numească împuterniciţi pentru
securitatea şi sănătatea în muncă, care activează în baza regulamentelor respective,
aprobate de organele sindicale naţional-ramurale sau naţional-interramurale;
b)      să controleze respectarea actelor legislative şi a altor acte normative privind
timpul de muncă şi cel de odihnă, privind salarizarea, securitatea şi sănătatea în
muncă şi alte condiţii de muncă, precum şi executarea contractelor colective de
muncă şi a convenţiilor colective;
c)      să viziteze şi să inspecteze nestingherit unităţile şi subdiviziunile acestora unde
activează membrii de sindicat, pentru a determina corespunderea condiţiilor de muncă
normelor de securitate şi sănătatea în muncă, şi să prezinte angajatorului propuneri
executorii, cu indicarea căilor posibile de eliminare a neajunsurilor depistate;
d)     să efectueze, în mod independent, expertiza condiţiilor de muncă şi a asigurării
securităţii la locurile de muncă;
e)      să solicite şi să primească de la angajatori informaţiile şi actele juridice la nivel
de unitate necesare controlului;
f)       să participe, în componenţa comisiilor, la cercetarea accidentelor de muncă şi a
cazurilor de contractare a bolilor profesionale şi să primească de la angajatori
informaţiile privind starea securităţii şi sănătăţii în muncă, inclusiv accidentele de
muncă produse şi bolile profesionale atestate;
g)      să apere drepturile şi interesele membrilor de sindicat în problemele ce ţin de
securitatea şi sănătatea în muncă, de acordarea înlesnirilor, compensaţiilor şi altor
garanţii sociale în legătură cu influenţa factorilor de producţie şi ecologici nocivi
asupra salariaţilor;
h)      să participe în calitate de experţi independenţi în componenţa comisiilor pentru
primirea în exploatare a obiectivelor de producţie şi a utilajului;
i)        să conteste, în modul stabilit, actele normative care lezează drepturile de
muncă, profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor, prevăzute de legislaţia în
vigoare.