Curs 2.

Izvoarele dreptului muncii

1. Noţiunea de izvor al dreptului muncii;
Noţiunea de izvor de drept poate fi elucidată sub două aspecte:
-material – sunt factorii economici, politici sau sociali care au condiţionat apariţia unui anumit act normativ;
-formal – forme specifice prin intermediul cărora dreptul îşi găseşte expresia.
Pentru a-şi realiza rolul lor de organizare a vieţii sociale, normele juridice sunt exprimate în următoarele forme:
a) acte normative (legile şi hotărîrile Parlamentului RM, decretele Preşedintelui ţării, hotărîrile şi dispoziţiile
Guvernului RM);
b) contracte normative (contractele colective de muncă);
Prin izvoare ale dreptului muncii se înţeleg acele forme de exprimare a normelor juridice care reglementează relaţiile
sociale de muncă, constituite în temeiul unui contract individual de muncă, precum şi alte relaţii sociale indisolubil
legate de acestea (pregătirea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, jurisdicţia muncii).
Izvoarele dreptului muncii pot fi clasificate în două categorii:
a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia RM, legile, hotărîrile Guvernului RM etc.);
b) izvoare specifice dreptului muncii (convenţiile colective de muncă, contractele colective de muncă).
La categoria izvoarelor dreptului muncii trebuie raportate şi reglementările internaţionale (convenţii, acorduri, pacte)
cu condiţia ca RM să fie parte la ele şi numai dacă acestea se referă la relaţiile sociale de muncă.
Practica judiciară nu are caracter de izvor formal de drept în familia romano-germanică şi prin urmare nici de dreptul
muncii. Rolul practicii judiciare este unul diminuat, întrucît acesta contribuie numai la înţelegerea şi aplicarea corectă
a legii, adică izvor intrepretativ de drept. Cutuma ca izvor de drept se prezintă ca o obişnuinţă aplicată de bunăvoie, nu
şi ca o normă juridică propriu-zisă, care poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.
2. Izvoarele dreptului muncii comune cu izvoare ale altor ramuri de drept;
Constituţia. Constituţia RM este un izvor important şi pentru dreptul muncii, întrucît:
1) unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt legate de muncă şi interesează aşadar dreptul muncii
(dreptul de afiliere la sindicate, dreptul la muncă şi protecţia muncii, dreptul la grevă);
2) principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar chiar textele constituţionale (interzicerea
muncii forţate).
Codul muncii. Codul muncii al RM reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, controlul
aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, jurisdicţia muncii, precum şi alte raporturi legate
nemijlocit de raporturile de muncă. Stabileşte cele mai importante principii ale reglementării juridice a relaţiilor de
muncă şi determină statutul juridic al salariatului şi angajatorului.
Alte acte legislative.
-Legea securităţii şi sănătăţii în muncă din 2008, care reglementează raporturile juridice ce ţin de instruirea de măsuri
privind asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă;
-Legea salarizării din 2002, care determină principiile economice, juridice şi organizatorice ale salarizării angajaţilor
aflaţi în relaţii de muncă, în baza contractelor individuale de muncă;
-Legea RM privind ocuparea forţei de muncă şi protecţia socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă,
care reglementează măsurile privind realizarea strategiilor şi politicilor de menţinere a unui nivel înalt al ocupării şi
adaptării forţei de muncă la cerinţele pieţii muncii;
-Legea privind Inspectoratul de Stat al Muncii din 2001, care determină competenţele şi modul de funcţionare a
Inspectoratului de Stat al Muncii.
Actele normative subordonate legii. Această categorie de acte normative se elaborează pe baza şi în vederea
executării legilor. Se cer a fi reţinute următoarele aspecte: a) actele normative subordonate legii (hotărîrile
Guvernului RM, regulamentele şi instrucţiunile ministerelor şi departamentelor;
b) ele nu pot conţine reglementări primare;
c) ele trebuie să se înscrie în limitele competenţei materiale şi teritoriale ale organului care le emite.
3. Izvoarele specifice dreptului muncii;
Din categoria izvoarelor specifice doar dreptului muncii fac parte:
-contractele colective de muncă – reprezintă acel act juridic încheiat în formă scrisă între salariaţi şi angajator, care
reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în unitate. Contractul colectiv de muncă face parte din
categoria contractelor normative, adică din categoria actelor juridice care îmbină trăsăturile contractului civil şi ale
actului normativ. Contractul colectiv de muncă îşi produce efectele asupra tuturor salariaţilor din unitate
(întreprindere, organizaţie, instituţie), indiferent de data angajării lor şi de faptul dacă s-au afiliat sau nu la o
organizaţie sindicală din unitate. Această extindere reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Excepţiile de la principiul relativităţii sunt:
a) excepţii aparente – promisiunea faptei altuia, reprezentara, acţiunile directe şi simulaţia);
b) excepţii reale – stipulaţia pentru altul.
-convenţiile colective- act juridic care stabileşte principiile generale de reglementare a raporturilor de muncă şi a
raporturilor social-economice legate nemijlocit de acestea, care se încheie de către reprezentanţii împuterniciţi ai
salariaţilor şi ai angajatorilor la nivel naţional, teritorial şi ramural în limitele competenţei lor;
Convenţia colectivă înglobează toate caracterele unui act normativ:
1) este generală, pentru că stabileşte principiile generale de reglementare a raporturilor de muncă şi a raporturilor
social-economice legate nemijlocit de acestea;
2) este abstractă, pentru că nu reglementează situaţia unui anume salariat, ci a tuturor salariaţilor dintr-un anumit
teritoriu sau dintr-o anumită ramră a economiei naţionale.
3) este permanentă, deoarece se aplică de un număr indefinit de ori.
-regulamentele interne ale unităţilor – este un act juridic care se întocmeşte în fiecare unitate, cu consultarea
reprezentanţilor salariaţilor, şi se aprobă prin ordinul angajatorului. Acest act juridic stabileşte drepturile şi obligaţiile
angajatorului şi ale salariaţilor, protecţia şi igiena muncii în cadrul unităţii, precum şi alte măsuri care se impun în
vederea organizării muncii şi asigurării disciplinei muncii;
-regulamentele şi statutele disciplinare – au apărut datorită particularităţilor care caracterizează anumite profesii, în
situaţia în care sunt necesare reguli de disciplina muncii cu caracter special.
4. Izvoarele internaţionale ale dreptului muncii;
Izvoarele internaţionale ale dreptului muncii:
a) convenţiile şi recomandările Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate de RM;
b) instrumentele adoptate de Consiliul Europei, cu condiţia că ele au fost ratificate de RM;
c) tratate sau convenţiile încheiate de RM cu alte state.
 Organizaţia internaţională a Muncii – este organizaţia fondată în anul 1919. Are ca principii fundamentale
faptul că: munca nu este o marfă, libertatea de exprimare şi de asociere este o condiţie indispensabilă a unui progres
suţinut şi sărăcia constituie un pericol pentru prosperitatea tuturor. OIM se preocupă de aplicarea pe plan internaţional
a politicii sale în materie de muncă şi politică socială.
Organele de conducere a OIM sunt:
1. Conferinţa internaţională a Muncii – organul suprem al OIM care trasează linia politicii generale a organizaţiei.
Are drept atribuţii de bază:
a) elaborarea şi adoptarea normelor de drept internaţional al muncii, sub forma convenţiilor şi recomandărilor;
b) examinează raportul de aplicare a normelor internaţionale a muncii la nivel naţional;
c) abordează orice problemă socială sau de muncă care interesează lumea muncii.
1.1. Comisia de aplicare a normelor OIM ŞI Comisia de experţi independenţi pentru aplicarea
convenţiilor şi recomandărilor sunt două organisme complementare ale Conferinţei OIM. Pe de o parte examinează
un raport general asupra aplicării la nivel mondial a anumitor convenţii şi recomandări şi pe de altă parte cazurile de
încălcare flagrantă a convenţiilor OIM de către unele din state membre. Este format din 20 de persoane, conform
principiului geografic.
2. Consiliul de Administraţie – organul executiv al OIM, joacă rol important în exercitarea controlului asupra aplicării
normelor internaţionale ale muncii. Se preocupă de problema determinării programelor de cooperare şi asistenţă
tehnică. Este format din 56 de membri, 28 de reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai celor ce angajează şi
14 ai lucrătorilor. Se alege din 3 în 3 ani şi imediat după alegeri îşi desemnează Biroul Organizaţiei.
2.1. Comitetul pentru libertate sindicală – examinează plîngerile ce conţin alegaţii privind violările
convenţiilor ce se referă la libertatea sindicală, indiferent dacă ţările au ratificat sau nu aceste instrumente. Comitetul
poate hotărî inadmisibilitatea plîngerii, prezentarea de comentarii şi sugestii guvernului interesat, să recomande
Consiliul de Administraţie obţinerea acordului guvernului interesat pentru examinarea cauzei de către Comisia de
investigare şi conciliere.
3. Biroul Internaţional al Muncii – este secretariatul permanent al OIM, organul de aplicare a deciziilor Conferinţei
OIM şi ale Consiliului de Administraţie şi un centru de documentare în materie socială, precum şi un laborator de idei.
OIM realizează:
a) control curent – examinează rapoartele guvernelor;
b) control formal – controlul plîngerilor şi reclamaţiilor.
4. Institutul internaţional de studii sociale – organ specializat al OIM cu atribuţii importante în domeniul formării
profesionale şi al cercetării (cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea schimburilor ştiinţifice cu statele membre).
5. Normele internaţionale a muncii – sunt instrumente juridice elaborate de delegaţii OIM (guverne, patroni şi
lucrători) care definesc principiile şi drepturile minime de muncă. Este vorbă de convenţii (tratate internaţionale) fie
de recomandări, care servesc drept principii directoare.
Constituţia OIM instituie două tipuri de proceduri pentru adoptarea convenţiilor şi recomandărilor OIM şi anume:
a) procedura dublei discuţii – în cursul a 2 conferinţe anuale succesive;
b) procedura simplei discuţii – pe parcursul unei singure conferinţe, rezervată pentru revizuirea instrumentelor
existente.
În vederea ratificării convenţiilor şi recomandărilor OIM, statelor membre le revin o serie de obligaţii:
1) supunerea convenţiilor şi a recomandărilor, spre examinare, autorităţilor competente;
2) necesitatea ratificării convenţiilor fără rezerve;
3) transpunerea în dreptul intern a normelor internaţionale conţinute în convenţiile şi recomandările OIM în domeniul
muncii;
4) respectarea necondiţionată a normelor fundamentale statuate de convenţiile de bază.
 Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale proclamă
următoarele drepturi (1950): dreptul de a nu fi constrîns la muncă forţată sau obligatorie, dreptul de a constitui cu
alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
 Carta socială Europeană (1961) proclamă 3 categorii de protecţie:
- protecţia în muncă: dreptul la muncă, dreptul la condiţii de muncă şi la o salarizare echitabilă, dreptul
bărbaţilor şi femeilor la salarizare egală pentru munca de valoare egală;
- protecţia socială a întregii populaţii: dreptul la protecţia sănătăţii, dreptul la securitate socială, dreptul la
asistenţă socială şi medicală;
-protecţia socială în afara mediului de muncă: drepturile copiilor şi adolescenţilor, mamelor, familiilor,
persoanelor vîrstnice.
5. Aplicarea normelor dreptului muncii.
Normele dreptului muncii se aplică în triplu aspect:
-Aplicarea normelor dreptului muncii în timp- aplicarea actului normativ comportă dimensiuni temporare, care
implică producerea efectelor juridice în anumite intervale de timp.
Efectul legii în timp este supus principiului activităţii legii, potrivit căruia legea se aplică tuturor faptelor în timpul în
care se află în vigoare, are eficienţă deplină şi continuă din momentul intrării în vigoare şi pînă la abrogarea ei. Legea
dispune numai pentru prezent şi viitor şi nu are efecte juridice pentru trecut.
Abrogarea actului normativ, ca procedeu tehnico-juridic prin care actul normativ fără termen îşi încetează
acţiunea prin renunţarea la el, poate fi:
a) expresă: - directă – atunci cînd noul act normativ prevede expres că vechiul act normativ se abrogă;
- indirectă – poate avea loc cînd noul act normativ nu stipulează, care act normativ se abrogă.
b) tacită – survine atunci cînd noul act normativ nu conţine nici o dispoziţie referitoare la acţiunea vechilor norme
juridice.
-Aplicarea dreptului muncii în spaţiu – ca regulă normele dreptului muncii se aplică pe întreg teritoriu RM.
Folosind drept criteriu competenţă teritorială a organelor abilitate să emită acte normative din domeniul dreptului
muncii, acestea pot fi clasificate:
a) acte normative care se aplică pe întreg teritoriul RM – această categorie de acte este formată din acte normative
emise de către organele legislative şi cele executive (Constituţia RM, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului RM,
regulamentele şi instrucţiunile ministerelor şi departamentelor).
b) actele normative care se aplică în limitele teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale. Din această categorie
fac parte convenţiile colective încheiate la nivel teritorial (raional), deciziile consiliului raional şi dispoziţiile
primarului.
c) actele normative care se aplică numai în cadrul unităţilor. Din această categorie fac parte: regulamentul intern al
unităţii, contractul colectiv de muncă, regulamentele şi instrucţiunile proprii.
-Aplicara dreptului muncii asupra persoanelor - dispoziţiile Codului Muncii, sunt aplicabile faţă de:
- salariaţii cetăţeni ai RM, încadraţi în baza unui contract individual de muncă;
- salariaţii cetăţeni străini şi apatrizi, încadraţi în baza contractului individual de muncă, care prestează muncă
pentru un angajator care îşi desfăloară activitatea în RM;
- salariaţii cetăţeni ai RM, care activează la misiunile diplomatice ale RM de peste hotare;
- angajatorii, persoane fizice sau juridice din sectorul public, privat sau mixt, care folosesc munca salariată;
- salariaţii din aparatul asociaţiilor obşteşti, religioase, sindicale, patronale, al fundaţiilor, partidelor şi altor
organizaţii necomerciale care folosesc munca salariată.
Astfel, Codul Muncii al RM este obligatoriu pentru toate unităţile, pentru toţi angajatorii persoane fizice sau juridce –
atît din sectorul public, cît şi din cel privat sau mixt, care folosesc munca salariată.