Sunteți pe pagina 1din 10

CURSUL Nr.

NOŢIUNEA DREPTULUI MUNCII. OBIECT. RAPORTURILE JURIDICE INDIVIDUALE DE MUNCĂ.


IZVOARELE DREPTULUI MUNCII. PINCIPIILE DREPTULUI MUNCII. FORMAREA PROFESIONALĂ

Secţiunea I-a

1. Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

1.1. Definiţia dreptului muncii


Dreptul muncii a fost definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale,
conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii1.
Aşa cum rezultă din definiţie, dreptul muncii este un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de
reglementare – relaţiile sociale de muncă ce se stabilesc între cei ce utilizează forţa de muncă – angajatorii (patronii) şi
cei care prestează munca salariaţii (angajaţii).
Potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) din Codul muncii 2, prin angajator se înţelege persoana fizică sau persoana
juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia sau profesia lor să desfăşoare diverse
activităţi pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei renumeraţii denumite
salariu (art. 10 C. m.).
Între cele două părţi – angajatori şi angajaţi – iau naştere relaţii individuale dar şi colective, consecinţa
încheierii contractelor colective de muncă, precum şi a instituţionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi şi
obligaţii distincte ale celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.
În sfera de reglementare a dreptului muncii intră şi controlul aplicării dispoziţiilor din domeniul raporturilor de muncă precum
jurisdicţia muncii.

1.2. Obiectul dreptului muncii


Obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă.
Raporturile juridice de muncă sunt: relaţiile sociale reglementate de lege care se stabilesc între o persoană fizică
şi o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară) sau o persoană fizică, în urma prestării
unei munci de către cea de a doua în folosul celei dintâi, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze
condiţiile necesare prestării acestei munci.3
În concluzie, obiectul dreptului muncii este constituit din raporturile juridice de muncă născute din contractul
individual de muncă şi raporturile juridice conexe lor4
Ca ramură a sistemului unitar al dreptului român, dreptul muncii este format din ansamblul normelor juridice prin care
sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii, executării, modificării şi încetării raporturilor juridice de
muncă, întemeiate pe contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă.
Sursa existenţei raportului juridic de muncă o constituie încheierea şi existenţa contractului individual de muncă.

Secţiunea a II-a

2. Raporturile juridice individuale de muncă5

2.1. Noţiunea raporturilor juridice de muncă


Raporturile juridice de muncă au fost definite ca fiind acele relaţii sociale reglementate de lege ce iau naştere
între o persoană fizică, pe de o parte, şi, ca regulă, o persoană juridică – pe de altă parte ca urmare a prestării unei
anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua care la rândul ei se obligă să o renumereze şi să creeze
condiţiile necesare prestării acestei munci.

1
Alexandru Ţiclea – „Tratat de dreptul muncii”, Ed. „Universul Juridic”, Bucureşti, 2007, p. 11
2
Adoptat prin Legea nr. 53/2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 72/2003) modificată şi completată succesiv inclusiv prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 65/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 576/2005) aprobată prin Legea nr. 371/2005 (publicată în Monitorul Oficial nr. 1147/2005)
şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 (publicată în Monitorul Oficial nr. 788/2006).
3
Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, „Dreptul muncii”, tratat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pp. 7-9; Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ţinca, „Dreptul
muncii”, Editura „Rosetti”, Bucureşti, 2004, p. 8; Ioan Ciochină-Barbu, „Dreptul muncii. Note de curs”, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura
„Junimea“ Iaşi, 2005, pp. 11-18; Ioan Ciochină-Barbu, „Dreptul muncii. Specializarea Administraţie publică”, Editura „Junimea” Iaşi, 2006, p. 5 şi
urm.; Alexandru Ţiclea – op. cit., p. 12 şi urm.
4
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 5-7; Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Tinca, op. cit., pp.
10-26; Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 12; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., p. 11 şi următoarele.
5
Alexandru Ţiclea – op. cit., p. 13 şi urm.; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., p. 6 şi urm.

1
Subiectele raportului juridic de muncă sunt – angajatorul şi salariatul.

2.2. Caracteristicile raportului juridic de muncă sunt:


− poate exista numai între două persoane, spre deosebire de raportul obligaţional civil în cadrul cărora poate exista o pluralitate
de subiecte active sau o pluralitate de subiecte pasive;
− de regulă se stabileşte între o persoană fizică şi o persoană juridică şi excepţional numai între două persoane fizice;
− are un caracter personal, fiind încheiat „intuitu personae” adică atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi
calităţii persoanei care prestează munca cât şi în funcţie de specificul celeilalte părţi – având în vedere
colectivul, condiţiile de muncă existente etc.;
− se constituie pe baza unei relaţii de subordonare dintre subiectele raportului juridic în sensul că persoana care prestează munca
este subordonată celuilalt subiect al raportului.

2.3. Formele raporturilor juridice de muncă


A. Formele tipice – sunt cele fundamentate pe contractul individual de muncă potrivit cărora una din
părţi – totdeauna o persoană fizică, se obligă să depună forţa sa de muncă în folosul celeilalte părţi, de obicei – persoana
juridică (sau persoana fizică) care se obligă la rândul său, de a crea condiţii corespunzătoare pentru prestarea muncii şi
de a plăti această muncă.
De asemeni tot forme tipice sunt considerate raporturile juridice de muncă ce privesc: a) funcţionarii publici; b) militarii; c)
membrii cooperatori.
B. Formule atipice sunt:
a) raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie;
b) raporturile de muncă ale avocaţilor salarizaţi în interesul profesiei;
c) raporturile de muncă ale judecătorilor şi procurorilor şi a diplomaţilor.

Secţiunea a III-a

3. Izvoarele dreptului muncii1

Izvoarele dreptului muncii sunt exprimate prin anumite forme specifice prin care acestea îşi găsesc expresia,
adică acele acte normative care reglementează raporturile juridice de muncă, inclusiv raporturile juridice grefate de
raportul de muncă, cele privind pregătirea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă, patronatele, sindicatele,
jurisdicţiile.
3.1. Izvoarele dreptului muncii sunt de două categorii:
- izvoare comune cu alte ramuri de drept;
- izvoare specifice.

3.1.1. Izvoarele comune sunt:


– Constituţia, legile (Codul muncii de la 1.03.2003), hotărârile şi ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile
miniştrilor.
Potrivit art. 72 alin. 1, lit. p din Constituţie2, regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,
patronatele şi protecţia socială se stabileşte prin lege organică.
Jurisprudenţa (practica judiciară) nu constituie izvor de drept nici în domeniul dreptului muncii, dar Deciziile
Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu, potrivit art. 145 alin. 4 din Constituţia României. Curtea Constituţională
însăşi a precizat că acest caracter obligatoriu are efecte erga omnes.
– Obiceiul (cutuma) nu reprezintă un izvor de drept al raporturilor juridice de muncă.
Regulile juridice aplicabile într-o unitate în afara actelor normative decurg din izvoare interne de drept (scrise)
cum sunt organizarea şi funcţionarea sau regulamentul de ordine interioară.
Izvoarele specifice sunt:
- interne;
- internaţionale (dreptul internaţional al muncii).

3.1.2. Izvoarele specifice interne:


– Contractele colective de muncă - reglementate prin Legea 130/19963 se încheie între patroni şi salariaţi,
stabilindu-se clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, protecţia muncii şi alte drepturi şi obligaţii reciproce ce
decurg din raporturile de muncă.

1
Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ţinca, op. cit., pp. 55-68; Gheorghe Filip, Cristina
Badea, Romeo Butnaru, „Dreptul muncii”, vol. I, Editura „Junimea“, 2005, pp. 27-38; Alexandru Ţiclea, op. cit.; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit,
pp. 18-28.
2
Revizuită prin Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003.
3
Republicată în Monitorul Oficial nr. 184/19.05.1998, modificată prin Legea nr. 403/27.12.2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 16/09.01.2006.

2
– Statutele de personal şi disciplinare sunt acte normative care, ţinând seama de activitatea în diferite sectoare,
reglementează aspecte specifice personalului din sectoarele respective.
Sub aspect formal, statutele de personal şi cele disciplinare se încadrează, de regulă, în categoria legilor şi hotărârilor
Guvernului ca izvoare de drept: integrarea lor în rândul izvoarelor specifice porneşte de la obiectul de reglementare care le
este propriu, particular.
Sfera de cuprindere a statutelor de personal se va extinde în continuare.
– Regulamentele de ordine interioară sunt acte interne ale angajatorului, persoană juridică, prin care se stabilesc
îndatoririle personalului, măsurile care se impun în vederea organizării muncii şi asigurării disciplinei muncii (Codul
muncii1 art. 257-262).
– Regulamentele de organizare şi funcţionare sunt acte interne ale unei persoane juridice prin care se stabilesc,
potrivit prevederilor legale, structura sa generală, compartimentele de lucru (atelier, secţie, fabrică, birou, serviciu,
direcţie, departament etc.) şi atribuţiile lor, relaţiile dintre ele (conlucrarea), raporturile cu conducerea persoanei juridice
respective.
Conţinutul regulamentului de organizare şi funcţionare al persoanei juridice trebuie corelat (pentru a nu se suprapune) cu cel
al regulamentului de ordine interioară şi, respectiv, al contractului colectiv de muncă.
– Instrucţiuni (reguli) ale conducerii unităţii cu privire la activitatea tuturor salariaţilor. Ele se întemeiază pe o împuternicire
legală, aşa cum este cazul instrucţiunilor (interne) cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă care se emit în baza Legii 319/2006.2

3.1.3. Izvoare internaţionale3.


Dreptul internaţional al muncii
Cauzele care au determinat în timp adoptarea legislaţiilor naţionale în materia relaţiilor de muncă au impus, în
egală măsură, şi ideea unor reglementări internaţionale.
Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.) este o instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care se
ocupă de problemele muncii (şi securităţii sociale). A fost creată în 1919 prin Tratatul de pace de la Versailles.
Sunt membre ale O.I.M. peste 160 de state, între care şi România (ca membru fondator).
O.I.M. adoptă:
– convenţii care se supun ratificării statelor membre, dând naştere, ca urmare a ratificării potrivit procedurilor
constituţionale ale fiecărui stat, la obligaţii juridice, încorporându-se dreptului intern al muncii (sau al securităţii
sociale).
– recomandări care se supun ratificării dar, ţinând seama de importanţa lor, se au în vedere, de regulă, în reglementările din
dreptul intern.
O serie de contribuţii la dezvoltarea dreptului internaţional al muncii au adus-o şi o aduc reglementările unor
importante organizaţii regionale, cum sunt: Consiliul Europei şi Uniunea Europeană.
Reglementările lor în domeniul muncii şi securităţii sociale formează, în corelaţia dintre ele, dreptul social
european - parte integrantă a dreptului internaţional al muncii.
Din cele peste 150 de convenţii şi acorduri elaborate de Consiliul Europei, o parte din ele interesează dreptul
muncii.
Dreptul muncii are un caracter mixt, conţinând atât norme de drept privat, cât şi norme de drept public (în primul
rând cele derivate din sau de concretizare a normelor constituţionale). Însă, potrivit specificului economiei de piaţă,
dreptul muncii cuprinde, în principal, norme de drept privat.4

Secţiunea a IV-a

4. Principiile fundamentale ale dreptului muncii.

4.1. Noţiune. Categorii de principii


Principiile fundamentale ale dreptului muncii reprezintă acele reguli fundamentale de bază sau idei călăuzitoare
ale reglementării relaţiilor de muncă, ale interpretării şi aplicării acestor reglementări şi care, prin consacrarea lor
legală, capătă forma unor reguli obligatorii de conduită.
În dreptul muncii, ca şi în alte ramuri de drept, se întâlnesc două categorii de principii:
– principii fundamentale generale ale sistemului dreptului;
– principii generale proprii ale dreptului muncii.
Principiile de bază ale dreptului sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a ţării şi acestea sunt:

1
Modificat prin Legea 480/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 814/11.08.2003, Legea 541/2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
913/19.12.2003 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 576/05.07.2005, aprobată prin Legea nr.
371/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1147/19.12.2005 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006.
2
Publicată în Monitorul Oficial 646/26.07.2006.
3
Pentru detalii a se consulta: Ovidiu Ţinca, „Drept social comunitar”, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti, 2002; Nicolae Voiculescu, „Dreptul
muncii - Reglementări interne şi comunitare”, Editura „Rosetti“, Bucureşti, 2003; Alexandru Ţiclea - op. cit, p. 39 şi urm.
4
Detalii cu privire la problemele prezentate în acest paragraf se găsesc în lucrările: Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 34-42; Alexandru Ţiclea,
Constantin Tufan, op. cit., pp. 31-38; Valer Dorneanu, Gheorghe Bădica, op. cit., pp. 43-79; Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 32 şi urm.; Ioan Ciochină-
Barbu, „Dreptul muncii. Specializarea administraţie publică”, Ed. Junimea, Iaşi, 2006, p. 5-16

3
- principiul democraţiei; - principiul legalităţii; - principiul egalităţii în faţa legii; - principiul separaţiei puterilor
în stat.
Principiile dreptului muncii, idei generale şi comune pentru întreaga legislaţie a muncii, privesc toate instituţiile
dreptului muncii.
Aceste principii sunt prevăzute în art. 3-9 din Codul muncii, modificat şi completat şi anume:
– neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii;
– egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării;
– negocierea condiţiilor de muncă;
– protecţia salariaţilor;
– consensualitatea şi buna credinţă;
– asocierea liberă a salariaţilor, precum şi a angajatorilor;
– dreptul la grevă.
Aceste principii1 vor fi mai pe larg examinate odată cu instituţiile juridice pe care ele le fundamentează.

Secţiunea a V-a

5. Corelarea dreptului muncii cu alte ramuri de drept

5.1. Consideraţii generale


Dreptul oricărui stat se prezintă ca un ansamblu unitar, ca un sistem omogen structurat.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice care îl alcătuiesc se grupează, după diferite criterii, în
subsisteme, adică instituţii juridice şi ramuri de drept.
La baza împărţirii sistemului de drept în ramuri stă caracterul relaţiilor sociale reglementate de o grupă de norme
de drept. Împărţirea pe ramuri porneşte de la obiectul reglementării juridice (criteriu principal şi obiectiv).2
Criteriul specific este determinat de metoda în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale (criteriul
subiectiv este determinat de voinţa legiuitorului).
Ramura de drept reprezintă un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii
sociale cu acelaşi specific, folosesc aceeaşi metodă sau au acelaşi complex de metode.3
Sunt ramuri de drept: - dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul financiar, dreptul
penal etc.
Normele de drept al muncii constituie un tot unitar, datorită caracterului omogen al relaţiilor sociale care fac
obiectul său.
Prin definirea ramurii de drept ca subansamblu al unui sistem nici una dintre ramurile dreptului nu este izolată.
Unele instituţii juridice complexe, datorită importanţei lor, interesează aproape toate ramurile dreptului. De exemplu, dreptul de
proprietate.
Legătura dintre ramurile dreptului se concretizează şi prin conţinutul raporturilor juridice conexe.
Ramurile dreptului se găsesc într-o strânsă interdependenţă, corelaţiile şi interferenţele dintre ele fiind evidente.4

5.2. Dreptul muncii şi dreptul constituţional


Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar formată din normele juridice care reglementează
relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.5
Principiile sale generale se regăsesc în toate celelalte ramuri ale dreptului, inclusiv în dreptul muncii, datorită
poziţiei superioare ocupate de dreptul constituţional, fiind dezvoltate de acesta.
De la aceste principii nu se poate deroga, sarcina fiecărei ramuri fiind de a le dezvolta pe cele care-i sunt
specifice.
Constituţia din 1991, revizuită, deci dreptul constituţional, prevede, printre altele, drepturile fundamentale ale
cetăţenilor: dreptul la muncă şi libertatea muncii (art. 38 şi 39); dreptul de asociere în sindicate, patronate şi alte forme
de asociere (art. 37); dreptul la protecţie socială (art. 38); dreptul la grevă (art. 40) etc.
Aceste principii sunt şi principii ale dreptului muncii, pe temelia lor ridicându-se ansamblul normelor juridice
care formează legislaţia muncii din ţara noastră.6

1
Pentru alte opinii a se vedea şi Ion Traian Ştefănescu, „Tratat elementar de drept al muncii”, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti, 1999, p. 42; Valer
Dorneanu, Gheorghe Bădica, op. cit., pp. 109-122; Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 41-49; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., pp. 29-42; Alexandru
Ţiclea, op. cit., pp. 47 şi urm.
2
Sanda Ghimpu, Alex. Ţiclea, op. cit., p. 51-52; Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Tinca,
op. cit., pp. 44-50.
3
Ioan Ceterchi, Momcilo Luburici, „Teoria generală a statului şi dreptului”, Universitatea Bucureşti, 1989, p. 380; Nicolae Popa, „Teoria
generală a dreptului”, Editura „All Beck“, Bucureşti, 2005, p. 68.
4
Sanda Ghimpu, Alex. Ţiclea, op. cit., p. 52.
5
Ion Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politicei”, ediţia a X-a, revizuită şi completată, Editura „Lumina Lex“,
Bucureşti, 2002, p. 23.
6
Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, op. cit., p. 21.

4
5.3. Dreptul muncii, dreptul civil şi dreptul procesual civil
Dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.1
Dreptul procesual civil este ansamblul normelor juridice care reglementează activitatea de judecare a cauzelor
civile şi de executare a hotărârilor pronunţate în aceste cauze.2
Corelaţia dreptului muncii cu dreptul civil are la bază calitatea acestuia din urmă de a fi „drept comun“ Dreptul
civil „împrumută“ norme ale sale altor ramuri de drept, când acestea n-au norme proprii pentru un caz ori aspect sau alte
ramuri de drept „împrumută“ norme de la dreptul civil.3
În acest sens, potrivit principiului consacrat de art. 295 alin. 1 din Legea 53/2003 Codul muncii, dreptul muncii
se întregeşte cu dispoziţiile legislaţiei civile.
Aplicarea acestor norme este subsidiară; ea intervine numai dacă legislaţia muncii nu cuprinde reglementări
proprii şi numai dacă dispoziţiile legislaţiei civile nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă.
Contractul individual de muncă este una din instituţiile dreptului muncii în care îşi găsesc aplicarea numeroase
norme ale dreptului civil (drept comun).
Exemplu: condiţiile generale ale încheierii contractului: consimţământul părţilor, obiectul şi cauza contractului,
obligaţia executării lui întocmai şi cu bună-credinţă, nulitatea contractului (nu este reglementată expres de legislaţia
muncii).

5.4. Dreptul muncii şi dreptul administrativ


Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementează, concret sau cu valoare de principiu, relaţiile
sociale din sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei publice sau
structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin actele administrative ale
acestor autorităţi, pe de altă parte.4
Legăturile dintre dreptul muncii şi dreptul administrativ sunt multiple; vom exemplifica dar câteva:
- izvoarele dreptului muncii cuprind şi acte normative emise de Guvern sau de alte organe ale acestuia (Ministerul
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei), instituţii juridice de drept administrativ (exemplu: Hotărârea Guvernului
250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome
cu specific deosebit şi din unităţile bugetare);
- subiecte ale unor raporturi juridice de muncă sunt instituţii ori unităţi aparţinând puterii executive, acestea
încheind contracte de muncă cu salariaţii lor;
- în privinţa militarilor, raporturile de muncă sunt reglementate prin dispoziţii de drept administrativ;

1
Gheorghe Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil”, Casa de presă şi editură „Şansa“, Bucureşti, 1998, p. 25.
2
Ilie Stoenescu, Savely Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 25; Ioan Leş,
„Principii şi instituţii de drept procesual civil”, Editura „Lumina Lex“, Bucureşti, 1998, p. 24; Ion Leş, „Drept procesual civil. Curs universitar”,
Editura „Lumina Lex“, Bucureşti, 2002, p. 7.
3
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 31.
4
Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol. I, Editura „Nemira“, Bucureşti, 1996, p. 128; Antonie Iorgovan, „Tratat de drept
administrativ”, ediţia a III-a, Editura „All Beck“, Bucureşti, 2001, p. 121; Alexandru Ţiclea, op. cit, pp. 52-53; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., pp.
46-47.

5
5.5. Dreptul muncii şi dreptul comercial
Dreptul comercial reprezintă un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor
juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate de lege ca fapte de comerţ, precum
şi raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.1
Toate categoriile de comercianţi - persoane fizice sau juridice - pot folosi munca salariată având calitatea de
patron. În acest sens, art. 278 din Legea 31/19902, referitor la societăţile comerciale, prevede că „încadrarea salariaţilor
la societăţile comerciale se face pe bază de contract individual de muncă, cu respectarea legislaţiei muncii şi asigurărilor
sociale.“
Dizolvarea, fuziunea şi, mai ales, lichidarea sau falimentul societăţilor comerciale privesc direct pe salariaţi, al
cărui contract de muncă individual va fi modificat sau va înceta.3

5.6. Dreptul muncii, dreptul penal şi dreptul procesual penal


Dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca
infracţiuni a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru relaţiile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea
infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc.4
Dreptul procesual penal este ansamblul normelor juridice privitoare la reglementarea procesului penal.5
Corelaţia dreptului muncii cu dreptul penal este reglementată de existenţa răspunderilor juridice specifice
dreptului muncii, răspunderea disciplinară şi răspunderea penală, ale căror subiecte sunt persoanele încadrate în muncă.
Răspunderea penală, în cazul unui salariat, influenţează răspunderea disciplinară prin efectul suspensiv al
cercetării penale asupra procedurii disciplinare sau prin caracterul determinant pe care îl are hotărârea penală asupra
unei sancţiuni disciplinare (desfacerea contractului de muncă).
Constatarea vinovăţiei celui în cauză, dacă fapta are legătură cu munca, determină încetarea contractului de
muncă, deci „penalul ţine în loc disciplinarul“.
Altă corelaţie este aplicarea şi executarea pedepsei muncii în folosul comunităţii.6
Infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul pot fi determinate, în concret, numai dacă sunt examinate
atribuţiile de serviciu ale persoanei respective.7

5.7. Dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale


Dreptul securităţii sociale este o nouă ramură a dreptului, autonomă, aparţinând dreptului public şi este alcătuită
din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asigurări sociale şi pe cele de asistenţă socială.8
Cele două ramuri se interferează pentru că:
- unele drepturi de asigurări sociale (indemnizaţii şi concediile pentru incapacitate de muncă, de maternitate
etc.) sunt grefate pe calitatea de salariat; acordarea indemnizaţiei de şomaj este consecinţă a desfăşurării
unei activităţi salariale;
- contractele colective de muncă pot cuprinde clauze prin care se acordă salariaţilor drepturi suplimentare de
asigurări sociale (art. 63-68 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional);
- unele litigii privind asigurările sociale sunt asimilate litigiilor de muncă (cele privind indemnizaţia de
şomaj, ajutorul de integrare profesională şi alocaţia de sprijin, indemnizaţiile pentru incapacitate de muncă).
Dreptul securităţii sociale s-a desprins din dreptul muncii, ca ramură distinctă.9
Unii autori apreciază că în continuare există o singură disciplină „Dreptul muncii şi securităţii sociale“.10

1
Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, ediţia a II-a, revizuită şi completată, Editura „All Beck“, Bucureşti, 2001, p. 3; Alexandru
Ţiclea, op. cit, p. 53; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., pp. 29-43.
2
Republicată în Monitorul Oficial nr. 33/29.01.1998.
3
Şerban Beligrădeanu, „Unele corelaţii între legea privind procedura reorganizării şi lichidării judiciare şi legislaţia muncii”, în „Dreptul“ nr. 10-
11/1995, pp. 78-79.
4
Constantin Bulai, „Drept penal român. Partea generală”, vol. I, Casa de editură şi presă „Şansa“, Bucureşti, 1992, p. 7.
5
Ion Neagu, „Tratat de procedură penală”, Editura „Global Lex“, Bucureşti, 2003, p. 53.
6
Art. 70 din Codul penal, adoptat prin Legea 301/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 575/29.06.2004
7
Sanda Ghimpu, Ion Traian Ştefănescu, Şerban Beligrădeanu, Gheorghe Mohanu, „Dreptul muncii. Tratat”, vol. I, pp. 28-28; Alexandru Ţiclea,
Andrei Popescu, Mărioara Tichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Tinca, op. cit., pp. 49-50; Alexandru Ţiclea, op. cit, pp. 53-54; Ioan Ciochină-
Barbu, op. cit., pp. 47-48.
8
Sanda Ghimpu, Alex. Ţiclea, Constantin Tufan, „Dreptul securităţii sociale”, Editura „Actami“, Bucureşti, 1998, pp. 26-30; Alexandru Ţiclea,
Constantin Tufan, „Dreptul securităţii sociale - curs universitar”, Editura „Global Lex“, Bucureşti, 2003, 15-16; Alexandru Ţiclea, op. cit, pp. 55-
56.
9
Sanda Ghimpu, Alex. Ţiclea, Constantin Tufan, op. cit., p. 58. A se vedea şi Alexandru Athanasiu, „Dreptul securităţii sociale”, Editura
„Actami“, Bucureşti, 1995, pp. 26-30; Alexandru Ţiclea, Constantin Tufan, op. cit., p. 16; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., pp. 48-49.
10
Dumitru Firoiu, „Dreptul muncii şi securităţii sociale”, vol. I şi II, Universitatea Independentă „D. Cantemir“, Bucureşti, 1994; Constantin Belu, „Dreptul
muncii şi protecţiei sociale”, Editura „Cugetarea“, Craiova, 1995; Gheorghe Filip, Adrian Leik, Mihai Manţale, „Dreptul muncii şi securităţii sociale”,
Editura „Graphix“, Iaşi, 1997.

6
FORMAREA PROFESIONALĂ

Secţiunea I-a

1. Definiţia şi conţinutul formării profesionale. Principiile educaţiei permanente

– Pregătirea sistematică a persoanelor în vederea creşterii capacităţii lor de a-şi asuma funcţii sociale pe piaţa
muncii, orice gamă de activităţi de educaţie şi dobândire de calificări.1
Educaţia de bază este de domeniul şcolii.
Calificările generale sau profesionale sunt dobândite în unităţi de învăţământ sau şcoli profesionale şi de ucenici
care asigură o formare teoretică, dar şi practică.
Calificările specializate se obţin prin absolvirea şcolilor post-liceale şi a instituţiilor de învăţământ superior.
Atât formarea profesională cât şi perfecţionarea acesteia se realizează prin sistemul naţional de învăţământ. Dreptul la
învăţătură este unul din drepturile fundamentale ale cetăţenilor (art. 32 din Constituţie).
Orice formă de învăţământ are ca scop formarea profesională pentru încadrarea în muncă sau desfăşurarea altei
activităţi producătoare de venituri.

1.1. Formarea profesională iniţială prin sistemul naţional de învăţământ

1.1.1. Garanţiile juridice ale dreptului la învăţătură sunt prevăzute în Constituţia din 1991, revizuită, şi Legea nr. 84/1995 a
învăţământului.2
Acestea se referă la:
– cetăţenii României au drepturi egale la toate nivelurile şi formele de învăţământ, indiferent de condiţia socială
şi materială, rasă, naţionalitate, sex, apartenenţă politică sau religioasă şi fără orice altă îngrădire care ar putea constitui
nerespectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Statul promovează principiile învăţământului democratic şi garantează dreptul la educaţie diferenţiată pe baza
pluralismului educaţional în beneficiul individului şi al întregii societăţi. Statul promovează principiile educaţiei
permanente.

1.2. Principiile educaţiei permanente sunt:


– învăţământul general obligatoriu este de zece clase.3 Frecvenţa obligatorie a învăţământului de zece clase
încetează la vârsta de 18 ani.4
– învăţământul este organizat de stat, el are caracter deschis fiecărui cetăţean, asigurându-se accesul la toate gradele şi
formele de învăţământ, cât şi posibilitatea trecerii de la un tip de şcoală la altul pentru însuşirea unei culturi generale temeinice
şi a unei pregătiri socio-profesionale recunoscute pe plan local şi naţional comparabile cu standardele internaţionale.
Constituţia (art. 32 alin. 5) admite existenţa învăţământului particular şi confesional, iar Legea 84/1995 stabileşte condiţiile
pentru desfăşurarea acestui învăţământ (art. 103-117).
– învăţământul de stat este gratuit.5
– statul sprijină material, cu precădere, elevii şi studenţii care obţin rezultate foarte bune la învăţătură şi dovedesc
aptitudini deosebite pentru formarea lor în domeniul unei profesiuni.
– învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, garantându-se, totodată, minorităţilor naţionale
dreptul de a învăţa şi a se instrui în limba lor maternă (art. 118-126 din Legea nr. 84/1995, republicată şi modificată).
Constituţia prevede şi posibilitatea desfăşurării învăţământului într-o limbă de circulaţie internaţională (art. 33
alin. 2).
– întregul învăţământ este coordonat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului care răspunde de
organizarea, conţinutul şi controlul procesului instructiv-educativ.6

Secţiunea a II-a

1
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, „Dreptul muncii”, Editura „All Beck“, Bucureşti, 2000, p. 99 şi urm.
2
Republicată în Monitorul Oficial nr. 606/10.12.1999 modificată şi completată prin Legea 268/13.06.2003, publicată în Monitorul Oficial nr.
430/19.06.2003, modificată şi completată prin Legea 354/15.07.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 687/30.07.2004, modificată şi completată
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/12.07.2005 privind asigurarea calităţii educaţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 642/20.07.2005,
modificată şi completată prin Legea nr. 87/10.04.2006 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 75/2005, publicată în Monitorul Oficial
nr. 334/13.04.2006.
3
Art. 5 din Legea 84/1995, modificată.
4
Art. 6 din Legea 84/1995, modificată.
5
Art. 7 din Legea 84/1995, modificată.
6
Art. 12 din Legea 84/1995, modificată.

7
2. Parteneriatul social în educaţia şi formarea profesională iniţială este reglementat prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 115/20007.
Potrivit prevederilor acestui act normativ, acest parteneriat contribuie la dezvoltarea resurselor umane ca resursă strategică a
dezvoltării economice, la asigurarea coeziunii sociale prin combaterea formelor de excludere socială prin educaţie şi facilitează
interacţiunea dintre mediul educaţional şi cel cultural, social şi economic, prin formularea explicită a răspunderilor sociale ale şcolii şi
partenerilor acesteia.
Parteneriatul social la care ne referim presupune o relaţie de colaborare între instituţiile sistemului educaţional
(unitate de învăţământ, inspectorat şcolar, Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Tineretului şi alte instituţii subordonate
acestora) pe de o parte şi:
a) agenţi economici şi instituţii reprezentând alte autorităţi publice cointeresate;
b) universităţi, instituţii de cercetare şi dezvoltare, centre de expertiză, alte instituţii care pot furniza date şi
informaţii relevante pentru dezvoltarea educaţiei;
c) alte categorii de beneficiari, precum părinţi, elevi, comunitatea de afaceri, grupuri şi asociaţii profesionale,
sindicate, organizaţii neguvernamentale, comunităţi locale;
d) mass-media, ca formă principală de transfer de informaţii privind răspunderea socială a educaţiei, pe de altă
parte.
Partenerii sociali pot fi persoane fizice sau juridice, române sau străine.
Obiectivele acestui parteneriat social sunt:
a) să asigure coerenţa politicilor şi a strategiilor naţionale în care educaţia şi învăţământul reprezintă o
prioritate;
b) să consolideze cadrul instituţional şi legislativ al dezvoltării umane;
c) să asigure instrumente şi politici de asistare a unităţilor de învăţământ în dezvoltarea programelor specifice;
d) să implice comunităţile locale , autorităţile administraţiei publice locale şi alţi parteneri în formele de
asigurare a calităţii educaţiei;
e) să asigure colaborarea şcolii cu beneficiarii în acordarea şanselor egale de cuprindere şi participarea
echitabilă a tuturor membrilor societăţii la procesul educaţional;
f)să elaboreze programe comune ale şcolii şi ale partenerilor ei în vederea integrării socio-profesionale a
absolvenţilor şi a facilitării tranziţiei de la şcoală la locul de muncă;
g) să dezvolte programe compensatorii de „a doua şansă“ pentru populaţia defavorizată;
h) să întărească rolul unităţilor de învăţământ ca centre de dezvoltare a resurselor umane la nivelul comunităţilor
locale;
i) să asigure articularea programelor europene şi internaţionale care determină măsuri de inovare şi de dezvoltare
la nivel local, judeţean şi regional;
j) să asigure, prin colaborarea cu mass-media, informarea completă şi sistematică a publicului beneficiar, precum
şi a publicului larg, în ceea ce priveşte impactul social al programelor şi măsurilor din domeniul educaţiei.
Formele de parteneriat social pot fi instituţionalizate prin contract, convenţie, protocol de colaborare, alte forme
încheiate între instituţiile sistemului de învăţământ şi partenerii arătaţi mai sus.
Structurile partenerilor pot fi bi-, tri- sau pluripartite, cum ar fi: Consiliul Naţional pentru Reforma Învăţământului,
Consiliul Naţional pentru Formare şi Educaţie Continuă, Comitetul Social de Dezvoltare a Parteneriatului Social şi
Învăţământului Profesional şi Tehnic etc.
Formele de parteneriat social pot fi instituţionalizate prin contract, convenţie, protocol de colaborare, alte forme
încheiate între instituţiile sistemului de învăţământ şi partenerii arătaţi mai sus.

7
Privind parteneriatul social în educaţie şi formarea profesională iniţială, publicată în Monitorul Oficial nr. 432/2.09.2000.

8
Secţiunea a III-a

3. Formarea profesională continuă – prezintă o importanţă deosebită în condiţiile accelerării proceselor tehnologice
şi ştiinţifice contemporane, fapt ce implică în mod necesar adaptarea permanentă a salariaţilor la noutăţile survenite în
condiţiile de muncă1.
În cadrul formării profesionale continue se disting mai multe forme cum ar fi: formarea profesională a adulţilor,
formarea profesională a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă şi formarea profesională a salariaţilor. În cele
ce urmează ne vom ocupa de tratarea formării profesionale a salariaţilor.

3.1. Formarea profesională a salariaţilor


Definiţie. Prin termenul de „formare profesională“ se înţelege orice procedură prin care un salariat dobândeşte o
calificare atestată printr-un certificat sau o diplomă eliberată în condiţiile prevăzute de Legea învăţământului.
„Formarea profesională continuă“ o reprezintă orice procedură prin care salariatul, având o calificare ori o profesie, îşi
completează cunoştinţele profesionale, fie prin aprofundarea studiilor într-un anumit domeniu al specialităţii de bază, fie prin
deprinderea unor metode sau procedee noi, adaptate în domeniul specialităţilor lor.2
Obiectivele formării profesionale3 sunt:
- adaptarea salariatului la cerinţele postului sau ale locului de muncă;
- obţinerea unei calificări profesionale;
- actualizarea cunoştinţelor şi deprinderilor specifice postului şi locului de muncă şi perfecţionarea pregătirii
profesionale pentru ocupaţia de bază;
- reconversia profesională determinată de restructurări socio-economice;
- dobândirea unor cunoştinţe avansate, a unor metode şi procedee moderne, necesare pentru realizarea activităţilor
profesionale;
- prevenirea riscului şomajului;
- promovarea în muncă şi dezvoltarea carierei profesionale.
Formarea profesională şi evaluarea cunoştinţelor se fac pe baza standardelor ocupaţionale.

3.1.1. Forme de realizare a formării profesionale4


Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme:
- participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare
profesională din ţară sau străinătate;
- stagii de adaptare profesională la cerinţele postului şi ale locului de muncă;
- stagii de practică şi specializare în ţară şi în străinătate;
- ucenicie organizată la locul de muncă;
- formare individuală;
- alte forme de pregătire convenite între angajator şi salariat.

Participarea la formarea profesională poate avea loc la iniţiativa angajatorului sau la iniţiativa salariatului.
Modalitatea concretă de formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale,
precum şi orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligaţiile contractuale ale salariatului în raport
cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părţilor şi fac
obiectul unor alte acte adiţionale la contractele individuale de muncă.5
Contracte speciale de formare profesională organizate de angajatori6.
Sunt considerate contracte speciale de formare profesională contractul de calificare profesională şi contractul de
adaptare profesională.
 Contractul de calificare profesională este cel în baza căruia salariatul se obligă să urmeze cursurile de
formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale. Aceste contracte pot fi încheiate
de către salariaţii cu vârsta minimă de 16 ani împlinită, care nu au dobândit o calificare sau a dobândit o
calificare ce nu le permite menţinerea locului de muncă la acel angajator. Durata acestui contract este cuprinsă
între 6 luni şi 2 ani.
 Contractul de adaptare profesională se încheie în vederea adaptării salariaţilor debutanţi la o funcţie nouă la
un loc de muncă nou sau în cadrul unui colectiv nou. Acest contract se încheie odată cu încheierea contractului

1
A se vedea Ovidiu Ţinca, „Formarea profesională”, şi Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu
Tinca, „Dreptul muncii”, Editura „Rosetti“, Bucureşti, 2004, p. 291 şi urm.; Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 230 şi urm.; Ioan Ciochină-Barbu, op.
cit., p. 75 şi urm.; Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 253 şi urm.
2
Art. 81 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010, publicat în Monitorul Oficial nr. 5/2007.
3
Art. 188 din Legea 53/2003. Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 72/5.02. 2003, modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 65/2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 576/5.07.2005, aprobată prin Legea nr. 371/2005 publicată în Monitorul Oficial nr.
1147/2005, şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2006 publicată în Monitorul Oficial nr. 788/2006.
4
Art. 189 din Legea 53/203. Codul muncii, modificat şi completat.
5
Art. 193 din Legea 53/2003. Codul muncii, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005.
6
Art. 198-204 din Legea 53/2003. Codul muncii, modificat şi completat.

9
individual de muncă sau, după caz, la debutul salariatului într-o funcţie nouă, la locul de muncă nou sau într-un
colectiv nou.
Durata acestui contract este determinată şi nu poate depăşi 1 an.
La expirarea termenului contractului de adaptare profesională, salariatul poate fi supus unei evaluări în vederea
stabilirii măsurii în care acesta poate face faţă funcţiei noi, locului de muncă nou sau colectivului nou în care urmează
să presteze munca.
Contractul de ucenicie la locul de muncă este un contract de muncă individual, de tip particular, în temeiul
căruia:
a) angajatorul - persoană juridică sau persoană fizică - se obligă ca, în afara plăţii unui salariu, să asigure
ucenicului formarea profesională într-o meserie, potrivit domeniului său de activitate;
b) ucenicul se obligă să se formeze profesional şi să muncească în subordinea angajatorului respectiv.
Durata acestui contract de ucenicie este determinată.
Persoana încadrată în muncă în baza unui contract de ucenicie are statutul de ucenic.
Ucenicul beneficiază de dispoziţiile aplicabile celorlalţi salariaţi în măsura în care ele nu sunt contrare celor specifice
statutului său.
Organizarea, desfăşurarea şi controlul activităţii de ucenicie se reglementează prin lege specială.1

3.2. Perfecţionarea personalului didactic


În cadrul sistemului naţional de învăţământ, perfecţionarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar
se realizează, în principal, prin formele prevăzute de Statutul personalului didactic.
Conform Legii 128/1997 privind Statutul personalului didactic2, perfecţionarea are loc o dată la 5 ani.
Definitivarea în învăţământ este obligatorie.
Obţinerea gradelor didactice II şi I se atestă prin certificate şi se înscrie în carnetul de muncă.
Perfecţionarea pregătirii personalului didactic cu funcţii de conducere, de îndrumare şi control în
învăţământul preuniversitar se realizează prin organizarea de stagii în domeniul managementului educaţional. 3
În învăţământul superior de stat, personalul didactic realizează perfecţionarea pregătirii profesionale conform
Legii 84/1995 (art. 164) - legea învăţământului, prin:
- programe de documentare şi schimb de experienţă la nivel naţional şi internaţional;
- programe de specializare şi cooperare interuniversitară, în ţară şi străinătate;
- învăţământul postuniversitar;
- programe de cercetare ştiinţifică, realizate în ţară, sau prin cooperare internaţională;
- inovare educaţională, creaţie ştiinţifică, tehnică şi artistică.
3.3. Actul adiţional la contractul de muncă privind pregătirea profesională se referă la modalităţile concrete de
formare profesională, drepturile şi obligaţiile părţilor, durata formării profesionale, precum şi orice alte aspecte legate de formarea
profesională.4
Actul adiţional este un act de drept al muncii, având în vedere subiectele raportului juridic, drepturile şi obligaţiile
acestora. Eventualele litigii sunt de competenţa organelor de jurisdicţie a muncii.5
Ca şi contractul de muncă, actul adiţional este bilateral şi sinalagmatic şi prevede:
a) obligaţia de a suporta cheltuielile pentru instruirea persoanei respective6;
b) obligaţia salariatului de a lucra în unitatea respectivă o anumită perioadă de timp, aceasta fiind înscrisă în
contract, de la terminarea formei de instruire;
c) obligaţia salariatului, ca în cazul nerespectării angajamentului de a lucra în unitatea respectivă o anumită perioadă de
timp, ca şi în cazul eliminării sale din şcoală, să plătească o despăgubire egală cu cheltuielile de şcolarizare7.

1
Art. 205-213 din Legea 53/2003. Codul muncii, modificat şi completat; Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p. 261; Alexandru Ţiclea, Andrei
Popescu, Mărioara Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Tinca, op. cit., pp. 301-316. A se vedea şi Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la
locul de muncă, publicată în Monitorul Oficial nr. 907/11.10.2005.
2
Publicată în Monitorul Oficial nr. 158/156-07-1997, modificată şi completată prin Legea 349/14.07.2004, publicată în Monitorul Oficial nr.
683/29.07.2004.
3
Art. 36 din Legea 128/1997 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 91/2000 privind organizarea sistemului naţional de formare a personalului din
învăţământul preuniversitar, publicată în Monitorul Oficial nr. 308/4.07.2000.
4
Art. 193 din Legea 53/2003. Codul muncii., modificată şi completată.
5
Art. 281-290 din Legea 53/2003. Codul muncii.
6
Art. 82 lit. „e” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
7
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 112; Art. 82 lit. „e” din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2005-2006 şi art.
82 lit. e din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.

10