Curs I.

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI MUNCII

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea de drept al muncii
2. Obiectul dreptului muncii
3. Noţiunea de raport juridic de muncă. Trăsături caracteristice
4. Formele raportului juridic de muncă

Timp alocat: 2 h

Bibliografie:
1. Roxana Radu – Dreptul muncii – aspecte teoretice și practice, Editura Aius, Craiova, 2015.
2. Roxana Radu - Legislaţia muncii. Culegere de norme, speţe şi alte aplicaţii practice, Editura
Aius, Craiova, 2013.
3. Al. Ţiclea – Tratat de dreptul muncii, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2012.
4. I. Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluver, Bucureşti, 2007.
5. R. Gidro, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013.
6. I. Ciochină-Barbu, Dreptul muncii. Curs universitar, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
7. C. Anechitoae, Dreptul muncii şi securităţii sociale. Curs universitar, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2013.

Obiectivele modulului

Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:

 definiţi dreptul muncii, ca ramură de drept;
 identificați și definiți o serie de noțiuni fundamentale: angajator, patron, salariat, unitate
 definiţi raportul juridic de muncă;
 prezentaţi trăsăturile specifice ale raportului juridic de muncă;
 prezentaţi formele raportului juridic de muncă.

Noţiunea de drept al muncii

Expresia Dreptul muncii poate fi întâlnită în următoarele sensuri:
1. Dreptul muncii - ca ramură de drept. Dreptul s-a născut din viaţă şi din conflictele ei.
Viaţa, dincolo de ceea ce înseamnă farmec, înseamnă luptă zilnică şi trudă permanentă. În viaţa
sa, trăită ca realitate socială, omul a învăţat să gândească religios, moral, economic şi, în aceeaşi
măsură, a fost nevoit să gândească juridic.

1
 Dreptul obiectiv este înţeles ca o totalitate a normelor juridice destinate să reglementeze
conduita subiectelor umane, a căror respectare este asigurată - la nevoie- prin intervenţia forţei
coercitive a statului. Complexitatea vieţii juridice şi diversificarea reglementărilor au avut drept
efect o separare a ramurilor de drept şi o conturare a ştiinţelor juridice de ramură. În acest sens,
vorbim de dreptul muncii ca ramură distinctă de drept care studiază ansamblul normelor juridice
referitoare la raporturile juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi.
2. Dreptul muncii - ca ştiinţă juridică. Sistemul unitar al dreptului român există în
diversitatea ramurilor care-l compun. Fiecare ramură a sistemului cuprinde un ansamblu de
norme prin care se reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale, având o metodă proprie
şi comunitate de principii. Dacă ştiinţa dreptului este privită ca un sistem, ştiinţele juridice de
ramură trebuie înţelese ca subsisteme componente.
Privit ca ştiinţă juridică de ramură, dreptul muncii studiază totalitatea aspectelor teoretice
şi practice ale raporturilor de muncă născute între angajatori şi salariaţii subordonaţi lor prin
încheierea contractelor individuale şi contractelor colective de muncă, inclusiv rolul statului în
desfăşurarea acestor raporturi. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din C. muncii, dreptul muncii studiază
şi modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de
muncă, precum şi jurisdicţia muncii.

Obiectul dreptului muncii

Conform unui punct de vedere unanim exprimat în literatura noastră juridică, criteriul
fundamental de constituire al unei ramuri de drept îl reprezintă obiectul de reglementare.
Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege acel grup de relaţii sociale
ce au anumite particularităţi, anumite caractere specifice.
Obiectul de reglementare al dreptului muncii cuprinde:
a) relaţiile sociale de muncă ce se nasc ca urmare a încheierii contractelor de muncă şi
b) unele raporturi juridice conexe (ex: organizarea şi funcţionarea sindicatelor, protecţia
muncii, formarea profesională, jurisdicţia muncii, etc.), ce derivă din încheierea contractului de
muncă ori sunt grefate pe acesta.
Un contract de muncă se încheie între angajatori şi angajaţi, adică între cei care asigură o
remuneraţie şi salariaţii care, în schimbul acesteia, prestează o anumită muncă şi execută
ordinele primite.
În dreptul muncii, termenul angajator desemnează persoana juridică sau persoana fizică
cu sediul, respectiv domiciliul, în România ori sucursala, filiala, agenţia, reprezentanţa din
România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, autorizată potrivit legii, care
încadrează forţă de muncă în condiţiile legii. Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (Codul
muncii), prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze
forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.
Totodată, Legea dialogului social nr. 62/2011 a dat termenului de unitate înţelesul de
„persoană juridică care angajează nemijlocit forţă de muncă”, termen care include regii
autonome, companii naţionale, societăţi comerciale, alte organizaţii cu scop lucrativ, instituţiile
publice, asociaţiile de orice fel şi organele de stat.
Prin salariaţi se înţeleg persoanele care se obligă, în virtutea calificării, profesiei,
funcţiei, să presteze un anumit fel de activitate pentru angajatori, în temeiul unui contract
individual de muncă încheiat pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

2
 Definiţia raportului juridic de muncă
Dreptul muncii, ca drept negociat, se ocupă îndeosebi de munca liber consimţită, realizată
în baza unor raporturi contractuale, pe principii mutuale şi sub ocrotirea normelor juridice.
Este cazul muncii subordonate realizată de salariaţi ca urmare a încheierii contractului
individual de muncă (aşadar, nu este inclusă munca prestată de cei care exercită profesiuni
liberale şi nici cea prestată în temeiul contractului de voluntariat potrivit Legii nr. 78/2014).
Raportul juridic de muncă poate fi colectiv şi individual.
Dacă un raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de norma de drept, atunci
admitem că un raport juridic de muncă reprezintă relaţia socială reglementată de norma de drept,
stabilită între o persoană fizică, pe de o parte, şi angajator, pe de altă parte, prin care prima
persoană se obligă să presteze un anumit fel de muncă în beneficiul celeilalte, iar angajatorul îşi
asumă obligaţia corelativă de a-i asigura salariul şi toate condiţiile necesare desfăşurării acelei
activităţi.

Trăsături caracteristice ale raportului juridic individual de muncă

Din această definire a raportului juridic individual de muncă, rezultă deja câteva trăsături
ce-i sunt specifice:
1.Este un raport juridic bilateral, în care una dintre părţi este totdeauna o persoană fizică
ce se angajează să presteze o anumită muncă. Cealaltă parte a raportului juridic este, de regulă, o
persoană juridică (regie autonomă, societate comercială, etc) şi în cazuri mai rare o persoană
fizică;
2.Prestaţia în acest raport juridic de muncă o reprezintă munca angajatului, iar
contraprestaţia o reprezintă salariul acordat de către angajator;
3.Persoana care prestează munca se bucură de protecţie multilaterală din partea legii:
asigurarea condiţiilor necesare unei normale desfăşurări a procesului muncii şi totodată
respectarea drepturilor ce decurg din încheierea contractului individual de muncă.
În afara acestora, sunt esenţiale şi trăsăturile enumerate în continuare, chiar dacă nu
rezultă explicit din definirea raportului juridic de muncă.
4.Un raport juridic individual de muncă se naşte, de regulă, prin încheierea unui
contract individual de muncă (dacă o relaţie socială de muncă se stabileşte fără încheierea unui
contract individual de muncă sau raport de serviciu, nu poate fi reglementată prin normele
dreptului muncii).
Sunt şi cazuri în care raportul juridic de muncă are alt izvor: actul administrativ de
numire în funcţie (în situaţia funcţionarilor publici), ordinul de acordare a gradului militar (în
situaţia militarilor cadre permanente), etc.
5. Raportul juridic individual de muncă se caracterizează prin poziţia de inegalitate
juridică a părţilor; conţinutul acestei trăsături se exprimă în subordonarea persoanei angajate,
persoanei angajatoare. Această subordonare presupune:
- acceptarea de către cel angajat a unui loc într-o structură organizatorică prestabilită;
- integrarea lucrătorului într-un colectiv de muncă în care să respecte disciplina muncii.
La rândul său, autoritatea angajatorului asupra salariatului prezintă trei aspecte/ elemente
principale :
- puterea de a da ordine și directive salariatului, sub condiția legalității lor,

3
 - puterea de a controla îndeplinirea sarcinilor de serviciu de către salariat ;
- puterea de a sancţiona abaterile de la disciplina muncii (subordonare ierarhică sau
juridică).
6. Raportul juridic de muncă este intuitu personae (are caracter personal), pentru că, pe
de o parte, angajatorul are în vedere o anumită persoană fizică (salariatul), care are o calificare,
pregătire, experiență profesională şi structură psiho-fiziologică compatibilă cu cerinţele postului,
nefiind admisă reprezentarea sa pe locul de muncă, iar pe de altă parte, salariatul are în vedere un
anumit angajator, care reprezintă opţiunea sa ca urmare a analizării condițiilor de muncă pe care i
le oferă acesta.

Formele raportului juridic de muncă

Raportul juridic de muncă se poate prezenta în următoarele forme:
a) raport juridic de muncă fundamentat pe contractul individual de muncă, adică, pe acel
contract „în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca
pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei
remuneraţii denumite salariu” (art. 10 din C. muncii). Această formă a raportului juridic de
muncă acoperă, în bună măsură, aria de aplicare a dispoziţiilor noului Cod al muncii, fiind vizaţi
(art. 2):
- cetăţenii români încadraţi cu contract individual de muncă, prestând activitate în
România;
- cetăţenii români încadraţi cu contract individual de muncă şi care prestează activitate în
străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care
legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai
favorabilă;
- cetăţenii români sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă pentru a presta
activitate pentru un angajator român pe teritoriul României;
- persoanele care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu contract individual
de muncă pe teritoriul României, în condiţiile legii.
În ceea ce priveşte statutul avocaţilor, acesta prezintă câteva particularităţi. Mai întâi,
potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, „profesia de
avocat este liberă şi independentă”, adică avocaţii nu pot fi consideraţi salariaţi şi, în consecinţă,
ei nu pot deveni parte într-un raport juridic de muncă. În al doilea rând, avocaţii titulari ai
cabinetelor individuale (fie cabinete asociate, fie cabinete grupate) sau ai societăţilor civile
profesionale pot angaja avocaţi salarizaţi în interiorul profesiei, cu care vor încheia, firesc,
contracte de salarizare (potrivit art. 207 din Statutul profesiei de avocat).
b) Raportul juridic de muncă al funcţionarilor publici. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr.
188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor
şi responsabilităţilor stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică
de către administraţia publică centrală şi locală.
Persoana numită într-o funcţie publică primeşte denumirea de funcţionar public, urmând
a desfăşura activitate în temeiul unui raport de serviciu care este un raport juridic tipic de
muncă.
Raporturile funcționarilor publici se caracterizează prin următoarele trăsături:
- funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea într-un program cu durata normală de 8
ore/zi şi 40 de ore/săptămână; contraprestaţia muncii depuse este salariul; au dreptul la un

4
concediu de odihnă; răspund disciplinar pentru abaterile săvârşite; raportul de serviciu se
modifică prin delegare, detaşare sau transfer; se pot asocia în sindicate; îşi pot exercita dreptul la
grevă; pot înceta raportul de serviciu prin demisie;
- funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice (salariaţii nu pot avea acest gen de
putere) şi se supun unei reglementări speciale, care este Statutul funcţionarilor publici (Legea nr.
188/1999, cu modificările şi completările ulterioare) precum şi altor reglementări de drept
administrativ, iar atunci când prevederile acestor reglementări speciale nu sunt acoperitoare, se
completează cu prevederile legislaţiei muncii, care devine drept comun în materie.
c) Raportul juridic de muncă al militarilor - cadre în activitate din Ministerul Apărării
Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de
Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de
Telecomunicaţii Speciale. Militarii activi se află într-un raport juridic de natură contractuală cu
unităţile în care sunt încadraţi, însă încadrarea nu se realizează prin încheierea unui contract
individual de muncă, încât, raportul juridic de muncă al cadrelor militare nu este reglementat de
legislaţia muncii, ci de Statutul cadrelor militare şi alte reglementări emise în temeiul acestuia.
d) Raporturile juridice de muncă ale magistraţilor. Potrivit Legii nr. 303/2004 privind
Statutul judecătorilor şi procurorilor, acestor categorii le este atribuită denumirea generică de
„magistraţi”, şi au calitate de magistrat: judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii
din cadrul parchetelor, precum şi magistraţii asistenţi ai instanţei supreme. Magistraţii
(judecătorii şi procurorii) sunt incluşi în rândul persoanelor care deţin demnităţi publice prin
următoarele reglementări:
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei;
- O.U.G. nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, stabilind că
magistraţii beneficiază de o „indemnizaţie de încadrare lunară brută” (şi nu de un salariu de bază
precum salariaţii sau funcţionarii publici).
În concluzie, magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unei forme a raportului
juridic de muncă diferită de cea a salariaţilor şi funcţionarilor publici, dar exercitarea demnităţii
publice este, totuşi, consecinţa unui contract în care contraprestaţia denumită „indemnizaţie
lunară” este un venit salarial.
e) raportul juridic de muncă al membrilor cooperatori.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, se pot
constitui societăţi cooperative de gradul 1, după cum urmează: societăţi cooperative
meşteşugăreşti; societăţi cooperative de consum; societăţi cooperative agricole; societăţi
cooperative de transporturi etc.
Raportul juridic cooperatist are drept temei convenţia de asociere (cooperare) şi nu
contractul individual de muncă. Totuşi, între o societate cooperatistă şi membrul cooperator pot
exista trei categorii de raporturi:
1. raport patrimonial, concretizat prin obligaţia membrilor cooperatori de a depune părţile
sociale sau aporturi în muncă;
2. raporturi de muncă, în cazul membrilor cooperatori asociaţi la muncă şi capital în
temeiul contractului individual de muncă (sau al convenţiei individuale de muncă, după caz),
încheiat cu societatea cooperatistă al cărui membru este;
3. raporturi comerciale coopetariste pentru livrările de produse şi prestări de servicii
efectuate pentru societatea cooperatistă în calitate de agent economic independent.

5
 În cazul raporturilor de muncă vorbim de raporturi tipice de muncă suprapuse raporturilor
juridice cooperatiste.
f) Raportul juridic de muncă al consilierilor juridici. A primit reglementare prin Legea
nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, în care, la art. 1 se
precizează că rolul consilierului juridic este de a asigura „apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de
interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice
de drept privat, în slujba cărora se află în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. Consilierul
juridic poate avea calitatea de funcţionar public, caz în care se află în raporturi de serviciu cu
unitatea sau autoritatea publică din care face parte, sau poate avea calitatea de salariat, aflându-se
într-un raport de muncă tipic cu angajatorul. Potrivit Legii nr. 514/2003 exercitarea profesiei de
consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat, precum şi cu orice altă profesie
autorizată sau salariată în ţară sau în străinătate (art. 10 lit. a şi lit. c).
g) Raportul juridic de muncă fundamentat pe contractul de ucenicie la locul de muncă.
Dacă în reglementarea vechiului Cod al muncii, raportul juridic de muncă derivat din contractul
de ucenicie era un raport juridic atipic de muncă, potrivit prevederilor art. 205 din noul Cod al
muncii „Contractul de ucenicie la locul de muncă este contractul individual de muncă de tip
particular, în temeiul căruia:
a) angajatorul persoană juridică sau persoană fizică se obligă ca, în afara plăţii unui
salariu, să asigure formarea profesională a ucenicului într-o meserie potrivit domeniului său de
activitate;
b) ucenicul se obligă să se formeze profesional şi să muncească în subordinea
angajatorului respectiv”. Aşadar, ucenicul are calitatea de salariat aşa cum rezultă şi din Legea
nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă. Contractul de ucenicie se încheie de către
angajator pe durată determinată.

Concluzii:
Dreptul muncii este o disciplină dinamică, care are ca obiect de reglementare atât
relaţiile sociale de muncă ce se nasc ca urmare a încheierii contractelor de muncă, cât și unele
raporturi juridice conexe (ex: organizarea şi funcţionarea sindicatelor, formarea profesională,
jurisdicţia muncii, etc.), ce derivă din încheierea contractului de muncă ori sunt grefate pe acesta.
Angajatul este întotdeauna o persoană fizică.
Angajatorul poate fi o persoană juridică sau o persoană fizică.
Termenul de ”unitate” desemnează întotdeauna o persoană juridică.