Dreptul muncii ca ramură a sistemului național de drept

Dreptul muncii, ca ramură a sistemului național de drept, este strâns legat de

muncă, noțiune inseparabilă de existența omului. Potrivit Dicționarului explicativ
al limbii române prin muncă se înțelege o activitate conștientă specifică omului
îndreptată spre un anumit scop, în procesul căreia omul efectuează reglementează
și controlează prin acțiunea sa schimbul de materii dintre el și natură pentru
satisfacerea trebuințelor sale. Rolul muncii în societatea contemporană este
apreciat în funcție de implicarea tot mai puternică a creativității a efortului
intelectual comparativ cu cel manual dar și prin prisma promovării formelor atipice
de ocupare a forței de muncă și a reducerii timpului de muncă. În opinia autorului
rus E.B. Hohlov apariția dreptului muncii se datorează următorilor factori,
consecințe ale evoluției economice și spirituale a omenirii:
1)transformarea muncii dependente într-un fenomen de importanță socială
2)omenirea a conștietizat faptul că personalitatea umană necesită o protecție
juridică specială
Potrivit Declarației a Organizației Internaționale a Muncii ,,munca nu este o marfă
ea avnd următoarele caracteristici distinctive de conceptul de marfă:
- Este inseparabilă de persoana fizică ce o prestează
- Este imposibil de a fi păstrată ea consumându-se și creându-se în mod
continuu
- Este imposibil să fie sporită cantitativ fără a afecta sănătatea persoanei ce o
prestează
În doctrina dreptului muncii se discută încontinuu despre apartenența acestei
ramuri de drept diviziunii dreptului privat sau dreptului public. Pornind de la
faptul că dreptul muncii este dreptul contractelor de muncă se poate spune că el
aparține marii diviziuni ai dreptului privat. Aceeași concluzie se fundamentează
și pe afirmațiile potrivit cărora:
- Obiectul de reglementare a dreptului muncii este constituit din raporturile
juridice de muncă născute din contractul individual de muncă și din
raporturile juridice conexe lor
- Dreptul muncii reglementează raporturile juridice ce se formează,se
modifică și se sting odată cu încheierea executarea modificarea suspendarea
și încetarea contractului individual de muncă și a contractului colectiv de
muncă.
Apropierea dreptului muncii clasic de dreptul public clasic rezultă și din
asemănarea elementului de subordonare întâlnit atât în cazul raporturilor de
serviciu ale funcționarilor publici cât și în cel al raporturilor izvorâte din
contractul individual de muncă.De altfel, ceea ce diferențiază aceste contracte
 de muncă de toate celelalte contracte civile este faptul că salariatul își
desfășoară activitatea sub autoritatea angajatorului. Astfel potrivit art.12 din
CM clauzele din contractele individuale de muncă , din contractele colective de
muncă și din convențiile colective sau din actele juridice emise de autoritățile
administrației publice care înrăutățesc situația salariaților în comparație cu
legislația muncii sunt nule și nu produc efecte juridice. Totodată statul intervine
și reglementează de ex: limitele negocierii colective și individuale; condițiile
privind vârsta și studiile la încadrarea în muncă; incompatibilitățile; statutul
juridic al partenerilor sociali; condițiile în care pot survine suspendarea,
modificarea și încetarea raporturilor juridice de muncă.
Obiectul de reglementare a dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de
muncă. Aceste raporturi se particularizează prin următoarele trăsături:
-persoana care prestează munca este întotdeauna o persoană fizică, cealaltă
parte poate fi o persoană juridică sau fizică
-în privința subiecților săi raportul juridic de muncă are o natură personală
- prestarea muncii se face continuu are un caracter succesiv de durată
-salariatul se află după încheierea contractului individual de muncă într-un
raport de subordonare făță de celălalt subiect în folosul căruia prestează munca
de aici derivă și obligația salariatului de a respecta disciplina muncii
- munca prestată trebuie să fie salarizată
- protecția social-juridică a persoanei care prestează munca în calitate de
salariat.
Se cere de menționat faptul că dreptul muncii guvernează raporturile dintre
angajatori pentru care se lucrează și salariați care muncesc pentru angajatori. În
contextul dreptului muncii angajator este orice persoană juridică sau fizică care
angajează salariați în baza contractului individual de muncă, iar noțiunea de
salariat desemnează persoana fizică care prestează o anumită muncă conform unei
anumite specialități, calificări sau într-o anumită funcție în schimbul unui salariu în
baza contractului individual de muncă.
Ca ramură de drept mixt dreptul muncii constituie un ansamblu de norme și
instituții juridice care reglementează raporturile juridice de muncă și alte raporturi
juridice indisolubil legate de acestea.
Prin noțiunea de menire socială a ramurii de drept se subînțelege caracterul social
al acesteia și sarcinile ce determină modul de aplicare în practică a normelor
dreptului muncii. În cazul dreptului muncii menirea socială a acestuia rezidă în
protecția intereselor subiecților raporturilor de muncă, în determinarea și fixarea
unui punct de echilibru între interesele salariaților și a angajatorilor cu luarea în
calcul a intereselor statului dar și acordarea unei priorități mai mari în apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale salariatului ca parte considerată mai
vulnerabilă din punct de vedere economic.
Noțiunea de funcție a dreptului muncii desemnează acele direcții principale de
reglementare juridică a relațiilor sociale care se formează în legătură cu prestarea
muncii subordonate. În prezent au fost conturate două funcții ale dreptului muncii
și anume: funcția economică și cea socială, aceste două funcții sunt strâns legate
între ele, iar realizarea echilibrată a acestora are un rol important în evoluția
raporturilor juridice de muncă.
În doctrina română au fost specificate următoarele funcții ale dreptului muncii:
- Funcția de protecție a salariatului împotriva exceselor puterii patronatului
- Funcția reglatoare pentru organizarea muncii și disciplina muncii
- Funcția de promovarea a dialogului social și de încurajare a creșterii rolului
sindicatelor
- Funcția de armonizare a intereselor individuale cu cele ale societății
Metoda de reglementare a dreptului muncii
Prin metodă de reglementare a dreptului muncii se înțelege ansamblu de mijloace
juridice cu ajutorul cărora este asigurată reglementarea raporturilor juridice de
muncă și a altor raporturi legate nemijlocit de acestea.
În doctrina dreptului muncii s-au conturat două modalități de descriere a metodei
de reglementare a dreptului muncii. Prima modalitate este axată pe abordările
teoretice referitoare la metoda de reglementare juridică a oricărei ramuri de drept.
În cazul dat urmează să fie supuse analizei următoarele elemente:
- Statutul juridic al subiecților raporturilor juridice
- Temeiurile constituirii modificării și încetării raporturilor juridice
- Caracterul determinării drepturilor și obligațiilor
- Modalitățile de apărare a drepturilor și cele de garantare a executării
obligațiilor
Primul element al metodei de reglementare reprezintă o serie de particularități
ce rezidă în egalitatea juridică a părților ( salariatul și angajatorul) la etapa
negocierii individuale și încheierii contractului individual de muncă cu
formarea ulterioară a unui raport de subordonare în cadrul căruia se va exercita
autoritatea angajatorului.
Cel de-al doilea element al metodei de reglementare a dreptului muncii se
caracterizează prin aceea că unicul fapt juridic ce conduce la formarea
raporturilor juridice de muncă este contractul individual de muncă.
Cea de-a treia trăsătură a metodei de reglementare juridică se manifestă printr-o
multitudine de procedee cu ajutorul cărora se determină drepturile și obligațiile
subiecților raportului juridic de muncă.
Cea de-a patra trăsătură a metodei de reglementare juridică vizează specificul
apărării dreptului din sfera muncii și al garantării îndeplinirii obligațiilor.
Sistemul dreptului muncii
Sistemul dreptului muncii reprezintă structura internă a acestei ramuri de drept
prin care se realizează unitatea normelor juridice care reglementează raporturile
juridice de muncă și alte raporturi strâns legate de acestea și gruparea lor în
anumite părți interdependente- subramuri ale dreptului muncii și instituții
juridice ale acestuia.
Dreptul muncii al Republicii Moldova are două componente de bază:
 Dreptul colectiv al muncii- care se pronunță în special asupra
următoarelor probleme: parteneriatul social în sfera muncii; modul de
negociere și închiere a contractului colectiv de muncă.
 Dreptul individual al muncii se axează în fond pe instituția contractului
individual de muncă. În cadrul acestei subramuri se supun analizei
principalele aspecte referitoare la încheierea modificarea suspendarea și
încetarea contractului individual de muncă.
Se cere menționat faptul că dreptul muncii ca disciplină juridică este divizat
în două părți: generală și specială
În cadrul părții generale sunt stipulate dispoziții generale privind obiectul și
metoda de reglementare juridică ,izvoarele principiile dreptului muncii.
Dispozițiile Părții speciale studiază conținutul raportului juridic de muncă în
evoluție dinamică. Astfel această parte a dreptului muncii se pronunță asupra
următoarelor probleme : modul de angajare a persoanei, organizarea și
asigurarea securității și sănătății în muncă, jurisdicția muncii.
Delimitarea dreptului muncii de alte ramuri de drept
Delimitarea dreptului muncii de alte ramuri de drept este o operație
importantă atât din punct de vedere teoretic, în sensul studierii ei științifice
cât și din perspectivă practică pentru calificarea reală a raporturilor sale.
Cele mai importante raporturi și conexiuni ale dreptului muncii se stabilesc
cu următoarele ramuri de drept: dreptul constituțional,civil,procesual-civil și
dreptul administrativ.
La analizarea conexiunii dreptului muncii cu dreptul constituțional trebuie
menționat că dreptul constituțional consacră cele mai importante valori
economice sociale și politice, iar principiile sale orientează toate celelalte
ramuri de drept inclusiv dreptul muncii.
La examinarea gradului de conexiune a dreptului muncii cu dreptul civil
trebuie relevat faptul că raporturile dintre cele două ramuri au la bază
calitatea ,, drept comun” al dreptului civil față de dreptul muncii.
Conexiunea dreptului muncii cu dreptul procesual-civil se exprimă prin
faptul că modalitatea de judecare a pricinilor contencioase și de contencios
administrativ ce rezultă din raporturile juridice de muncă este reglementată
de codul de procedură civilă.
În ceea ce privește corelația dreptului muncii cu dreptul administrativ trebuie
menționat faptul că acesta se manifestă în următoarele forme: printre
izvoarele dreptului muncii se numără actele normative emise de (Guvernul
RM , ministere) Deasemenea această corelație este relevată și de existența
raporturilor juridice conexe și anume referitoare la organizarea muncii,
securitatea și sănătatea în muncă și la calificarea forței de muncă.