CURSUL XI

AGENȚIA NATIONALĂ PENTRU INSPECŢIA MUNCII ȘI SECURITATE SOCIALĂ.

JURISDICŢIA MUNCII

I. AGENȚIA NATIONALĂ PENTRU INSPECŢIA MUNCII ȘI SECURITATE

SOCIALĂ
Secțiunea 1. Natura juridică a Inspecţiei Muncii
Potrivit prevederilor Codului muncii1, republicat, „Aplicarea reglementărilor generale şi speciale în
domeniul relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă este supusă controlului Inspecţiei Muncii, ca
organism specializat al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Familiei și Persoanelor Vârstnice“
Înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii sunt reglementate prin lege specială.
Actele normative la care face trimitere Codul muncii este Legea 108/1999 pentru înfiinţarea şi
organizarea Inspecţiei Muncii,2 precum şi Hotărârea Guvernului nr. 1377/2009 pentru aprobarea
Regulamentului de funcţionare3 a acestei instituţii.
Inspecţia Muncii este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea
Ministerului Muncii Familiei,Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice, care are personalitate juridică.
În conformitate cu prevederile art.2 din Regulamentului de orgnizare şi funcţoinare, Inspecţia
Muncii exercită controlul aplicării unitare a dispoziţiilor legale în domeniile sale de competenţă în unităţile
din sectorul public, mixt, privat, la autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, persoane fizice şi
juridice şi organisme neguvernamentale, precum şi la alte categorii de angajatori.
Principalul scop al acestei instituţii este urmărirea îndeplinirii obligaţiilor legale de către angajatori
în domeniile relaţiilor de muncă, condiţiilor de muncă, asistenţei sociale şi incluziunii sociale, apărării
vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor participanţi la procesul de muncă, în
desfăşurarea activităţii.
Secțiunea a 2-a. Organizarea şi funcţionarea Inspecţiei Muncii.
Potrivit dispoziţiilor art. 10-12 din Legea nr. 108/1999 şi art. 6 alin. (1)-(3) din Regulament,
conducerea acestui organism este încredinţată unui inspector general de stat şi doi adjuncţi, care exercită
funcţii publice de conducere specifice.
La nivel central funcţionează ca organ consultativ, Colegiul Inspecţiei Muncii.
În judeţe şi în Municipiul Bucureşti funcţoinează inspectorate teritoriale de muncă, unităţi cu
personalitate juridică4, conduse de un inspector șef.5
Conform prevederilor art. 7 din Hotărea Guvernului nr. 1377/2009 şi Anexa nr. 2, în subordinea
Inspecţiei Muncii se află Centrul de Monitorizare a Unităţilor cu Risc Profesional şi Centrul de pregătire şi
Perfecţionare Profesională.
Personalul Inspecţiei Muncii şi al inspectoratelor teritoriale de muncă este alcătuit din funcţionari
publici şi personal contractual6.

1
Art. 237-240 din Legea 53/2003-Codul muncii, republicat.
2
Republicată în Monitorul Oficial nr 290 din 3 mai 2012, modificată și completată, inclusiv prin Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 86/2014 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice
centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial nr. 920 din 17
decembrie 2014. Potrivit art. 5 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.86/2014, Legea nr. 108 va fi
abrogată la adoptarea unei hotărâri de Guvern privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Agenției Naționale
pentru Inspecția Muncii și Securitate Socială. (Un proiect de hotărâre a Guvernului privind aprobarea Regulamentului
de organizare și funcționare a Inspecției Muncii, se află în dezbatere publică pe site-ul
http://www.mmuncii.ro/j33/index.php/ro/transparenta/proiecte-in-dezbatere/4409-2016-05-17-proiecthg-rof-im).
3
Aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1377/2009, ( publicată în Monitorul Oficial nr. 802 din 25 noiembrie 2009),
modificată ulterior, inclusiv prin prin Hotărârea Guvernului nr. 1350/2010 (publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din
30 decmbrie 2010).
4
Art. 2 din Legea nr. 108/1999, republicată.
5
Art.11 din Legea nr. 108/1999, republicată.
6
Art. 12 alin. (1) din Legea nr. 108/1999, republicată.

1
 Secțiunea a 3-a. Atribuţiile Inspecţiei Muncii .
Desigur că şi în alte acte normative sunt prevăzute unele atribuţii ce revin Inspecţiei Muncii, dar noi
vom avea în vedere, în continuare, atribuţiile expres prevăzute în art. 6 din Legea 108/1999, republicată.
3.1. Atribuţii generale
Atribuţii generale generale ale Inspecției Muncii sunt cele prevăzute de art. 6 alin.(1) din Legea nr.
108/1999, republicată, și care se referă la:
,,a) controlul aplicării prevederilor legale, generale şi speciale, în domeniile relaţiilor de muncă,
securităţii şi sănătăţii în muncă şi supravegherii pieţei;
b) furnizarea de informaţii angajatorilor şi salariaţilor cu privire la mijloacele de aplicare a
prevederilor legale în domeniile de competenţă;
c) informarea autorităţilor competente despre deficienţele sau abuzurile legate de aplicarea
dispoziţiilor legale în vigoare;
d) prestarea de servicii specifice domeniului său de activitate;
e) iniţierea de propuneri pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ din domeniile sale de activitate, pe
care le înaintează Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice’’.
Obiectivele ce decurg din atribuțiile generale ale Inspecției Muncii se desprind din sarcinile
generale stabilite prin Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 81/1947 privind Inspecția Muncii
în industrie și comerț7 și Convenția Organizației Internaționale a Muncii nr. 129/1969 privind inspectia
muncii în agricultură8.
Astfel, potrivit art. 3 alin.(1) din Convenția nr. 81/1947 ,,Sistemul de inspecție a muncii va avea
următoarele sarcini:
a) să asigure aplicarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile de muncă si la protecția
lucrătorilor în exercitarea profesiei lor, cum sunt dispozițiile privind durata muncii, salarizarea, securitatea
și igiena muncii, condițiile de trai, folosirea copiilor și a tinerilor și altele conexe, în măsura în care
inspectorii de muncă sunt însărcinați sa asigure aplicarea acestor dispoziții;
b) să furnizeze celor care angajează și lucrătorilor informații și indrumări tehnice asupra mijloacelor
cele mai eficace de respectare a dispozițiilor legale;
c) să aducă la cunoștința autorității competente deficiențele sau abuzurile care constituie încălcări
ale dispozițiilor legale în vigoare’’.
3.2. Atribuţii specifice.
Atribuţiile specifice ale Inspecției Muncii sunt reglemetate în art. 6 alin. 2 din Legea nr. 108/1999.
A. În domeniul relaţiilor de muncă:
,,a) controlează aplicarea reglementărilor legale, generale şi speciale, cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;
b) controlează stabilirea şi acordarea drepturilor cuvenite salariaţilor ce decurg din lege, din
contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
c) controlează aplicarea măsurilor de respectare a egalităţii de şanse şi de tratament între femei şi
bărbaţi;
d) asigură la nivel naţional evidenţa muncii prestate în baza contractelor individuale de muncă,
prin registrul general de evidenţă al salariaţilor, precum şi evidenţa zilierilor şi a beneficiarilor prestaţiilor
acestora;
e) controlează folosirea forţei de muncă, în scopul identificării cazurilor de muncă nedeclarată;
f) primeşte şi transmite în sistem informatic, prin inspectoratele teritoriale de muncă, datele
depuse de angajatori şi beneficiari referitoare la salariaţi şi la zilieri;
g) asigură înregistrarea contractelor colective de muncă la nivel de unităţi şi verifică prevederile
acestora, potrivit procedurii aprobate de inspectorul general de stat, şi conciliază conflictele de muncă
declanşate la nivelul unităţilor;
B. În domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi al supravegherii pieţei:
a) controlează, coordonează şi îndrumă metodologic aplicarea prevederilor referitoare la
securitatea şi sănătatea în muncă, ce decurg din legislaţia naţională, europeană şi din convenţiile
Organizaţiei Internaţionale a Muncii;

7
Ratificată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 284/1973.
8
Ratificată prin Decretul Consiliului de Stat nr. 83/1975.

2
 b) cercetează evenimentele conform competenţelor, avizează cercetarea, stabileşte sau confirmă
caracterul accidentelor, colaborează cu instituţiile implicate în ceea ce priveşte evidenţa şi raportarea
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale;
c) controlează activitatea de instruire, informare şi consultare a salariaţilor şi furnizează informaţii
în vederea îmbunătăţirii acesteia;
d) autorizează din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă funcţionarea persoanelor
fizice şi juridice şi retrage sau poate propune retragerea autorizării, în condiţiile legii;
e) analizează activitatea serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi propune, după caz, comisiei
de abilitare a serviciilor externe de prevenire şi protecţie şi de avizare a documentaţiilor cu caracter tehnic
de informare şi instruire în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă din cadrul inspectoratelor teritoriale de
muncă retragerea abilitării;
f) eliberează avize şi autorizaţii conform competenţelor stabilite prin actele normative aplicabile;
g) dispune sistarea activităţii sau oprirea din funcţiune a echipamentelor de muncă, în cazul în care
se constată o stare de pericol grav şi iminent de accidentare sau de îmbolnăvire profesională, şi sesizează,
după caz, organele de urmărire penală;
h) dispune angajatorului efectuarea de măsurători, determinări şi expertize pentru prevenirea unor
evenimente sau pentru stabilirea cauzelor evenimentelor produse, precum şi verificarea, prin organisme
abilitate, a încadrării nivelului noxelor profesionale în limite admisibile la locurile de muncă, cheltuielile
fiind suportate de către angajator;
i) controlează respectarea prevederilor legale referitoare la introducerea pe piaţă a produselor
pentru care desfăşoară acţiuni de supraveghere a pieţei, conform competenţelor;
j) restricţionează, prin măsurile legale stabilite de legislaţia în vigoare, comercializarea produselor
neconforme şi dispune măsuri de eliminare a neconformităţilor constatate;
k) prelevează probe şi efectuează testări în vederea identificării produselor care prezintă suspiciuni
de neconformitate;
l) colaborează cu autorităţile vamale şi alte organisme responsabile cu controalele la frontiere în
vederea schimbului de informaţii cu privire la produsele ce prezintă riscuri în utilizare;
m) colaborează cu autorităţile competente naţionale şi din cadrul Uniunii Europene în toate
problemele de supraveghere a pieţei, inclusiv în ceea ce priveşte notificarea clauzei de salvgardare în cazul
produselor neconforme.
Secțiunea a 4 -a. Inspectorii de muncă.
Potrivit art. 16 din Legea nr. 108/1999, republicată, inspectorii de muncă sunt funcţionari publici,
în cadrul funcţiilor publice specifice cu statut special. Inspectorii de muncă beneficiază de stabilitate în
funcţie şi independenţă faţă de orice schimbare guvernamentală şi influenţă neprevăzută din afară 9.
Funcţia de inspector de muncă poate fi ocupată de persoane cu studii universitare de licenţă
absolvite cu diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă de licenţă sau
echivalentă în domeniile fundamentale: ştiinţe inginereşti, ştiinţe agricole şi silvice, ştiinţe juridice, ştiinţe
economice sau în specializările: sociologie, psihologie, medicină, administraţie publică şi ştiinţe politice.
Obligaţile înspectorilor de muncă sunt:
a) să nu aibă vreun interes, direct sau indirect, de orice natură ar fi acesta, în entităţile care se află
sub incidenţa controlului lor;
b) să nu dezvăluie secretele de fabricaţie şi, în general, procedurile de exploatare, de care ar putea
lua cunoştinţă în exercitarea funcţiilor lor, atât pe durata existenţei raporturilor de serviciu, cât şi timp de 2
ani după data încetării acestora;
c) să păstreze confidenţialitatea asupra identităţii persoanei care semnalează nerespectarea
prevederilor legale în domeniul reglementat de prezenta lege şi să nu dezvăluie angajatorului, prepuşilor săi
sau altor persoane faptul că efectuează controlul ca urmare a unei sesizări ( art. 18 din Legea nr. 108/1999,
republicată).
În exercitarea atribuţiilor stabilite prin lege, inspectorii de muncă au următoarele drepturi:
a) să aibă acces liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă în sediul oricărui angajator şi în orice
alt loc de muncă organizat de persoane fizice sau juridice;
b) să identifice, pe baza actelor care dovedesc identitatea sau pe baza altor documente, persoanele
aflate în locurile de muncă sau în alte locuri supuse controlului sau cercetării evenimentelor şi să impună
completarea fişei de identificare;
9
Art. 11 alin. (2) și (3) din Regulament

3
 c) să solicite angajatorului sau reprezentantului legal al acestuia, precum şi salariaţilor, singuri ori
în prezenţa martorilor, documentele şi informaţiile necesare pentru realizarea controlului sau pentru
efectuarea cercetării evenimentelor;
d) să li se pună la dispoziţie de către entitatea controlată copii de pe documentele care au legătură
cu controlul efectuat sau cu cercetarea evenimentului;
e) să ia declaraţii scrise, singuri sau în prezenţa martorilor, salariaţilor, angajatorilor şi/sau, după
caz, reprezentanţilor legali ai acestora, precum şi altor persoane care pot da informaţii cu privire la obiectul
controlului efectuat sau al evenimentului cercetat;
f) să preleveze, în vederea efectuării de analize în laboratoare specializate sau în vederea
administrării de probe, mostre de produse, materiale ori substanţe fabricate, utilizate, depozitate,
manipulate şi să înştiinţeze deţinătorul sau angajatorul despre aceasta;
g) să dispună angajatorului efectuarea de măsurători, determinări şi expertize pentru prevenirea
unor evenimente sau pentru stabilirea cauzelor evenimentelor produse, precum şi verificarea, prin
organisme abilitate, a încadrării nivelului noxelor profesionale în limite admisibile la locurile de muncă;
h) să preleveze mostrele necesare din produse pentru care desfăşoară acţiuni de supraveghere a
pieţei, iar în cazul în care consideră necesar, să dispună distrugerea sau scoaterea din uz a produselor care
prezintă un risc grav;
i) să dispună angajatorului măsuri, în vederea remedierii într-un timp determinat a
neconformităţilor constatate;
j) să dispună interzicerea, restricţionarea, retragerea unui produs de pe piaţă sau rechemarea
acestuia, cu precizarea motivelor care stau la baza acestei decizii;
k) să dispună sistarea activităţii sau oprirea din funcţiune a echipamentelor de muncă, în cazul în
care constată o stare de pericol grav şi iminent de accidentare ori de îmbolnăvire profesională, şi să
sesizeze, după caz, organele de urmărire penală;
l) să dispună suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare;
m) să aplice semne distinctive cu valoare de sigiliu, în condiţiile prevăzute de lege, în virtutea
autorităţii de stat cu care este învestit, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu;
n) să sesizeze organele de urmărire penală cu privire la cazurile sau la situaţiile de încălcare a
dispoziţiilor legale în domeniu, când există indicii de săvârşire a unei infracţiuni;
o) să constate contravenţii şi să aplice sancţiuni prevăzute de legislaţia în vigoare;
p) să solicite şi să primească necondiţionat sprijin de la autorităţi şi instituţii de ordine publică şi
protecţie, după caz, în desfăşurarea controlului (art. 19).
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art.19 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 108/1999,
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.296/2005 10 a statuat că acestea sunt constituţionale. Astfel,
judecătorul constituţional a reţinut că : ,,în esenţă, autorul acesteia apreciază ca dreptul inspectorilor de
muncă de a avea acces liber în sediul persoanei juridice şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta
"fără nici o încuviinţare şi fără nici o avizare" este disproporţionat în raport cu "atribuţiile şi puterea"
organelor de poliţie, "care pentru a intra într-un sediu sau domiciliu trebuie să obţină încuviinţarea instanţei
de judecată", şi, pe cale de consecinţă, este de natură a încălca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Curtea constată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, având în
vedere că autorul excepţiei se referă la o <inegalitate> de tratament raportat la activităţile de control ale
organelor care au astfel de atribuţii, iar nu la existenţa vreunei inegalităţi în drepturi a persoanei în faţa legii
şi a autorităţilor publice în sensul prevăzut de textul constituţional.
În ceea ce priveşte prevederile art. 27 alin. (1) - (3) din Constituţie, referitoare la inviolabilitatea
domiciliului, Curtea observă că, în cazul sediilor industriale sau comerciale care nu sunt în acelaşi timp şi
locuri de domiciliu, personalizarea locului nu este atît de pronunţată, astfel ca inviolabilitatea sediului nu
este supusă aceloraşi reguli ca domiciliul propriu-zis, cel în care se desfăşoară viaţa privată a persoanei,
astfel că autorităţile pot exercita în alte condiţii, mult mai permisive, controlul asupra activităţilor
profesionale care se desfăşoară în aceste sedii. În consecinţă, Curtea reţine că activităţile pe care Inspecţia
Muncii le controlează nu ţin de sfera privată, ci, dimpotrivă, de cea publică, vizând în mod evident
ocrotirea unui interes general.

10
Publicată în Monitorul Oficial nr.724 din 10 august 2005. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 662/2008 (publicată în
Monitorul Oficial nr.513 din 8 iulie 2008), Decizia nr.10/2009 (publicată în Monitorul Oficial nr.48 din 27 ianuarie
2009) , precum și Decizia nr. 1000/2010 (publicată în Monitorul Oficial nr. 594 din 23 august 2010).

4
 Curtea constată ca intervenţia din partea autorităţilor publice în sfera de activitate a persoanelor
juridice are un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, având în vedere că, în
conformitate cu prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 108/1999, printre obiectivele Inspecţiei Muncii se
numără şi controlul aplicării prevederilor legale referitoare la relaţiile de muncă, la securitatea şi sănătatea
în muncă, la protecţia salariaţilor care lucrează în condiţii deosebite şi a prevederilor legale referitoare la
asigurările sociale. Totodată Curtea reţine că măsurile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate sunt
proporţionale cu scopul legitim urmărit, întrucât numai în acest mod se asigură desfăşurarea în condiţii
optime a operaţiunilor de control de către Inspecţia Muncii, în îndeplinirea atribuţiunilor acesteia, iar
drepturile conferite inspectorilor de muncă au în vedere atât specificul activităţii de control exercitate, cât şi
importanţa socială a acestei activităţi de ordine publică.
În consecinţă, Curtea constată că nu pot fi opuse activităţii Inspecţiei Muncii obligaţii ce decurg
din prevederile art. 27 din Constituţie privind inviolabilitatea domiciliului, având în vedere natura deosebită
a activităţii Inspecţiei Muncii, specificul atribuţiilor pe care le are de îndeplinit, conform legii, această
autoritate, obiectul controlului şi locurile unde se desfăşoară acesta.’’
Inspectorii de muncă sunt competenţi să constate şi să sancţioneze contravenţiile prevăzute în
Legea 108/1999, republicată, pe cele reglementate prin Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de
muncă11.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 25, inspectorii de muncă sunt competenţi să constate şi să
sancţioneze toate faptele care, potrivit legii, constituie contravenţii şi pentru care se prevede că agentul
constatator face parte din personalul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, al direcţiilor de
muncă şi protecţie socială şi al inspectoratelor teritoriale de muncă.
În cazul săvârşirii repetate de către angajatori a unor abateri grave de la prevederile legislaţiei
muncii sau de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere radierea persoanei
juridice din registrul comerţului.
În literatura de specialitate12 s-a apreciat că prevederile art. 26 din Legea nr. 108/1999, constituie o
completare implicită a Legii nr. 31/1990 privind societăţile, prin aceea că deosebit de motivele (de drept
comercial) pentru care se poate cere, de către orice persoană interesată, dizolvarea unei societăţi
comerciale, cu efectul radierii din registrul comerţului se adaugă şi motivul indicat de art. 26 din Legea nr.
108/1999, care poate fi invocat numai de Inspecţia Muncii.
Inspectorii de muncă îşi pot desfăşura activitatea de control pe tot teritoriul ţării, indiferent de locul
de muncă în care îşi desfăşoară activitatea în mod curent ( art. 22).
Constatările rezultate în urma controalelor şi a cercetării evenimentelor, măsurile, precum şi
sancţiunile dispuse de inspectorii de muncă sunt consemnate de aceştia în procese-verbale, al căror model
se aprobă prin decizie a inspectorului general de stat [art. 22 alin. (1)].
Contestaţiile formulate împotriva actelor cu caracter administrativ încheiate de inspectorii de muncă
sunt soluţionate potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi
completările ulterioare.
Contestaţiile formulate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor
încheiate de inspectorii de muncă sunt soluţionate potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001
privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu
modificările şi completările ulterioare13 [art.20 alin. (2) și (3) din Legea nr. 108/1999, republicată].

II. JURISDICŢIA MUNCII

Secțiunea 1. Chestiuni prealabile.
1.1 Noţiunea de jurisdicţie a muncii.
Cuvântul jurisdicţie provine din dreptul roman; jurisdicţie, în limba latină, înseamna a pronunţa
dreptul, („jus“ = drept, „dicere“ = a spune, a pronunţa dreptul, a pronunţa ceea ce consacră legea14).

11
Republicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 7 august 2013
12
Alexandru Țiclea, Tratat...2015, p. 242.
13
Privind contravenţiile, publicată în Monitorul Oficial nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 180/2002( publicată în Monitorul Oficial nr.268 din 22 aprilie 2002).
14
Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ediţia 4, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008, p.1; Ioan Leş, Tratat de drept
procesual civil, volumul I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.9.

5
 Termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra conflictelor între diferitele subiecte
de drept - persoane fizice sau juridice - prin aplicarea legii.“15
Activitatea de jurisdicţie are ca obiect soluţionarea de către anumite organe şi potrivit procedurii
prevăzute de lege a litigiilor care se ivesc între subiecţii raporturilor juridice, în legătură cu drepturile şi
obligaţiile ce formează conţinutul acestor raporturi.
În sens larg, jurisdicţia cuprinde atât această activitate de rezolvare a litigiilor, cât şi ansamblul
organelor care o înfăptuiesc, competenţele acestora şi procedura care trebuie urmată în soluţionarea
cauzelor16.
Organele de jurisdicţie procedează la soluţionarea cauzelor dacă sunt sesizate şi prin hotărârea pe
care o pronunţă se desesizează. Ele stabilesc ordinea de drept pronunţându-se în cazuri determinate.17
Înfăptuirea justiţiei este atribuţia proprie instanţelor judecătoreşti. În funcţie de natura specifică a
unor litigii, această activitate este dată ca excepţie altor organe care alcătuiesc jurisdicţii speciale.
Potrivit art. 266 din Codul muncii, republicat „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea
conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea
contractelor individuale de muncă sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi
a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali stabilite potrivit prezentului cod.“
Deci, jurisdicţia muncii este o jurisdicţie specială şi este determinată de particularităţile raportului
juridic de muncă; ea îndeplineşte un rol de protecţie ca şi normele de drept al muncii. 18
Principiile jurisdicţiei muncii sunt:
 principiul legalităţii19 ;
 principiul înfăptuirii justiţiei în mod egal şi asigurarea dreptului la apărare;
 principiul folosirii limbii materne în justiţie (Constituţia României);
 principiul adevărului obiectiv, al contradictarialităţii, publicităţii, oralităţii dezbaterilor etc..
Principiile sunt consacrate atât în Codul de procedură civilă cât şi în Constituţia României.
Aceste principii au fost tratate pe larg în Capitolul I din această lucrare, motiv pentru care nu vom
mai insista asupra lor.
Secțiunea a 2-a Conflictele de muncă - obiect al jurisdicţiei.
După cum se poate observa din formularea art. 266 din Legea nr. 53/2003, republicată, jurisdicţia
muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă (subl. ns.) şi nu a litigiilor privind încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă sau, după caz,
colective de muncă.
Conform prevederilor art. 231 din Codul muncii, republicat, conflictele dintre salariaţi şi angajatori,
privind interesele cu caracter economic, profesional sau social, drepturile rezultate din desfăşurarea
raporturilor de muncă sunt conflicte de muncă (subl. ns.).
Potrivit art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată 20, conflictele individuale
de muncă ,,au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele

15
Dumitru Radu, în Dicţionar de drept procesual civil de M.N. Costin, I. Leş, M. Mihnea, D. Radu, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 287. În acelaşi sens, a se vedea şi Sanda Gimpu, Dreptul muncii, 1985,
op. cit. p.302 şi urm., Constantin Belu, Introducere în jurisdicţia muncii, Editura Europa, Craiova,1996; Constanţa
Călinoiu, Jurisdicţia muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; Alexandru Ţiclea, Andrei Popescu, Mărioara
Ţichindelean, Constantin Tufan, Ovidiu Ţinca, op. cit., p. 798-815; Ion Traian Ştefănescu, Tratat…2010, p.868 şi
urm.; Ion Traian Ştefănescu, Tratat…2014, p.938-963; Alexandru Ţiclea-coordonator, op. cit., pp. 669-730;
Alexandru Ţiclea, op. cit., pp. 779-826; Alexandru Ţiclea, Tratat…2010 p.1028 şi urm.; Alexandru Ţiclea, Tratat…
2014 p.1007-1035; Alexandru Ţiclea , Tratat…2015 p.1032-1065; Onica-Lavinia Chipsea, Regimul juridic al
conflictelor de muncă, Editura Universul Juridic, București, 2012; Ioan Ciochină-Barbu, op. cit., p. 263-275; Ioan
Ciochină-Barbu, Dreptul muncii...., 2012, p. 380-394.
16
Ioan Leş, op. cit. 2014, p. 9-10.
17
Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, op. cit., p. 567.
18
Constanţa Călinoiu, op. cit., p. 24.
19
Consacrat în art. 125 din Constituţia României, modificată prin Legea de revizuire a Constituţiei, publicată în
Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003.
20
Republicată în Monitorul Oficial nr. 625 din 31 august 2012, modificată ulteror, inclusiv prin Legea nr. 1/2016,
publicată în Monitorul Oficial nr.26 din 14 ianuarie 2016.

6
individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale
funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative’’.
Din analiza textului citat rezultă că dreptuirile și obligațiile menționate își au izvorul și în
contractele (acordurile) colective de muncă, precum și în legi și alte acte normative, și nu numai în
contractele individuale de muncă sau în raporturile de serviciu. De asemenea, astfel de conflicte pot apare
nu numai între salariați și patroni ci și între funcționarii publici și angajatorii acestora
În același timp, conform acelorași prevederi legale, sunt considerate conflicte individuale de
muncă și cele referitoare la:
,,a) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de
părți prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzatoare a obligațiilor stabilite prin contractul
individual de muncă ori raportul de serviciu;
b) conflictele în legătură cu constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a unor
clauze ale acestora;
c) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale
acestora’’.
Art. 19 din Codul muncii, republicat, reglementează un conflict individual de muncă specific, în
sensul că ,,În situaţia în care angajatorul nu îşi execută obligaţia de informare prevăzută la art. 17 şi 18,
persoana selectată în vederea angajării ori salariatul, după caz, are dreptul să sesizeze, în termen de 30 de
zile de la data neîndeplinirii acestei obligaţii, instanţa judecătorească competentă şi să solicite despăgubiri
corespunzătoare prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obligaţiei de
informare’’.
Pot fi incluse în categoria conflictelor individuale de muncă și cele privind denunțarea
contractelor individuale de muncă în condițiile stabilite prin art. 123 din Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență21, cu excepția acțiunilor în despăgubiri aflate în
competența judecătorului sindic (alin. 4)22.
Demn de reţinut este faptul că nu sunt considerate conflicte de drepturi conflictele dintre angajatori
şi persoanele care prestează diferite activităţi pentru aceştia în temeiul altor contracte decât contractul
individual de muncă, precum contracte de comodat, de închiriere, cărăuşie, depozit etc.
Desigur, acestor din urmă conflicte (litigii) le vor fi aplicabile prevederile dreptului comun (Codul
civil, Codul de procedură civilă etc.) şi nu regulile stabilite raporturilor juridice de muncă prin Codul
muncii şi alte legi speciale din domeniul dreptului muncii.
Așa după cum am precizt anterior, conflictele colective de muncă sunt conflictele de muncă ce au
ca obiect stabilirea condiţiilor de muncă cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă şi sunt
conflicte referitoare la interesele cu caracter economic profesional sau social ale salariaţilor. 23
Potrivit prevederilor legale, stagiarul, nemulţumit de modul de soluţionare a contestaţiei, se poate
adresa instanţei judecătoreşti competente în materia conflictelor de muncă, în termen de 30 de zile de la
primirea răspunsului la contestaţie24.
Din precizările de mai sus se poate concluziona că şi celelalte conflicte dintre stagiari şi angajtori,
cum ar fi cele privind interesele cu carcter economic, profesional sau social, precum şi cele referitoare la
drepturile rezultate din raporturile de muncă ale stagiarilor pe perioada de stagiu (cum sunt conflictele în
legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor de stagiu) sunt
conflicte de muncă25 ce se încadrează în categoriile reglemetate de art. 1 lit. n) şi lit. p) din Legea nr.
62/2011 a dialogului social, republicată26.
Secțiunea a 3-a. Părţile conflictelor de muncă
Potrivit prevederilor art. 267 din Legea 53/2003-Codul muncii, republicat, și ale
21
Publicată în Monitorul Oficial nr. 466 din 25 iunie 2014, modificată și completată ulterior, inclusiv prin Legea nr.
62/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.295 din 19 aprilie 2016.
22
Șerban Beligrădeanu, Înțelesul, sfera de aplicare și efectele măsurilor ,, denunțării’’ sau ,,desfacerii’’ contractelor
de muncă de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, reglementate prin art. 123 din Legea nr. 85/2014
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în Dreptul nr. 11/2014, p. 124.
23
Regimul juridic al conflictelor colective de muncă precum şi al conflictelor individuale de muncă este reglementat de
Lega nr. 62/2011 a dialogului social, republicată,art.154-216.
24
Art.15 alin.(1)şi alin.(3)-(6) din Legea nr.335/2013 şi art. 25, şi 27-28 din Normele metodologice.
25
Ion Traian Ştefănescu, Tratat, .... 2014, p.281.
26
Republicată în Monitorul Oficial nr.625 din 31 august 2012.

7
art. 1 lit. q) din Legea nr. 62/2011, republicată, părţi principale în conflictele individuale de muncă 27 pot fi :
a) Salariaţii, (angajații) precum şi orice persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în
temeiul Codului muncii, al altor legi sau al contractelor (acordurilor) colective de muncă.
Salariaţii ( funcţionarii publici) au calitate procesuală activă numai în conflictele individuale de
muncă în care sunt implicaţi. Așa cum se preciza în doctrină28, ,,salariatul, singur, nu are calitatea
procesuală activă în acțiunea având ca obiect constatarea nulității clauzelor contractului (acordului)
colectiv de muncă’’.
De asemenea, foştii salariaţi (funcţionari publici) au calitate procesuală în conflictele individuale de
muncă numai în măsura în care sunt deduse judecăţii drepturi izvorâte din raporturi de muncă sau de
serviciu existente anterior .
Nu pot avea calitatea de parte într-un asemenea proces cei ce prestează munca sau au prestat-o în
baza unui contract civil de prestări servicii sau contract de muncă voluntară etc. 29
b) Angajatorii - persoane fizice şi/sau juridice - agenţii de muncă temporară,
utilizatorii, autoritățile și instituțiile publice, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă
desfăşurată în condiţiile Codului muncii;
Angajatorul este parte în conflict numai dacă are sau a avut calitatea de contratcant, deci se află
sau s-a aflat în raport de muncă cu acel salariat.
Practica judiciară a reţinut că, în situaţia în care se solicită anularea unei clauze din contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, calitatea procesuală pasivă o are angajatorul –persoană
juridică şi nu o sucursală a acestuia.30
c) Sindicatele
În conformitate cu art. 28 alin. (3) din Legea nr.62/2011 a dialogului social,
republicată, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă referitor la apărararea drepturile membrilor
lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi
contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor
publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului,
prin apărători proprii sau aleşi (alin.1). În exercitarea atribuţiilor prevăzute mai sus, organizaţiile sindicale
au dreptul de a intreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în
numele membrilor lor, în baza unei imputerniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi
introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod
expres (alin.2).
Calitatea procesuală activă a organizațiilor sindicale în acțiunile promovate în numele membrilor
lor a fost recunoscută și de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Completul competent să judece recursurile
în interesul legii, prin Decizia nr. 1/201331 .
Referitor la calitatea procesuală activă a a formelor asociative superioare , respectiv federațiile și
unuiunile teritoriale, practica judiciară nu a fost unitară, soluțiile fiind contradictorii32.
În doctrină33 s-a formulat opinia (la care ne raliem) potrivit căreia și aceste organizații au calitate
procesuală activă, deoarece legea utilizează sintagma ,,organizații sindicale’’, care include nu numai
sindicatele constituite la nivelul angajatorilor [art. 3 alin. (4) din Legea nr. 62/2011, republicată], ci și pe
cele rezultate din asocierea acestora (art. 41) și că membrii sindicatelor care constituie federațiile,
confederațiile sau uniunile teritoriale sindicale sunt, în același timp, și membri ai organizațiilor superioare.
d) Inspecția muncii
27
Alexandru Țiclea, Noi reglementări și soluții privind jurisdicția muncii, în Revista română de dreptul muncii nr.
4/2013, p. 24-46.
28
Aurelian Gabriel Uluitu, Inexistența dreptului salariatului de a solicita, individual, constatarea nulită ții clauzelor
contractului colectiv de muncă, în Dreptul nr. 12/2010, p. 83. A se vedea și Decizia Curții Constituționale nr.
921/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 566 din 11 august 2010.
29
Raluca Dimitriu, op. cit. p. 57; Alexandru Ţiclea, Codul muncii comentat…2011, p.295.
30
Curtea de apel Galaţi, secţia civilă, dec. nr. 340/2008, în Pavel Bejan, Gabriela Giorgiana Schmutzer, Dreptul
muncii. 2008-2009. Jurisprudenţă, Editura Moroşan, Bucureşti, 2010, p. 344.
31
Publicată în Monitorul Oficial nr.118 din 1martie 2013
32
În legătură cu această prctică a se vedea Gabriela Cristina Frențiu, Discuții privind dreptul federațiilor,
confederațiilor sau a uniunilor sindicale de reprezentare a membrilor de sindicat ce constituie federa ția, confederația
sau uniunea sindicală, în Dreptul nr. 8/2011, p. 122-123, nota 1 și 2.
33
Alexandru Țiclea, Tratat...2015, p.1035.

8
 Inspecția muncii în unele situații are calitate procesuală activă, precum este situația prevăzută de
art. 23 alin. (2) din Codul muncii, potrivit căruia inspectoratul teritorial de muncă poate sesiza instanţa
competentă pentru diminuarea efectelor clauzei de neconcurenţă.
De asemenea, potrivit art. 33 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic
al contravențiilor, plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenție întocmite de inspectorii de
muncă se soluționează cu citarea organului din care face parte agentul constator, situație în care Inspecța
muncii are o calitate procesuală pasivă
e) Alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau ale
Codului de procedură civilă.
Printre părţile cu „această vocaţie“ se pot enumera:
-Moştenitorii salariatului – pot fi părţi într-un conflict individual de muncă în următoarele sitaţii:
- angajtorul urmează să despăgubească salariatul decedat pentru prejudiciile materiale sau
morale pe care i le-a produs din culpa sa, cum ar fi neplata salariilor, a indemnizaţiei de concediu etc. 34

- în cazul obligaţiei de restituire, când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă

nedatorată, a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă i-au
fost prestate servicii la care acesta nu era îndreptăţit este obligat la suportarea contravalorii acestora 35.
- angajatorul trebuie să fie despăgubit de moştenitorii salariatului decedat pentru pagubele
pricinuite din vina şi în legătură cu activitatea sa 36.
-Procurorul.
Potrivit prevederilor art. 92 din Codul de procedură civilă 37 ,,Procurorul poate porni orice acțiune
civilă, ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege’’
( alin.1).
Procurorul poate să pună concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că
este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor (alin.2).
De asemenea, procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunțat în cauzele în
care a participat la judecată, precum si potrivit legii, împotriva altor hotărâri ( alin. 4).
În ceea ce privește conflictele de muncă, participarea procurorului nu este reglementată expres.
Procurorul este parte numai în înţelesul procesual - fie parte principală, fie parte alăturată, iar
hotărârea nu se poate pronunţa în favoarea sau în defavoarea sa.38
Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii.
Secțiunea a 4-a. Medierea conflictelor de drepturi.
4.1. Definiţie.
Potrivit prevederilor art. 601 lit. e) și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator39 s-a reglementat posibilitatea medierii şi a conflictelor de drepturi,
respectiv a ,,litigiilor de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de
muncă’’.
Conform art. 1 alin. (1) din același act normativ, ,,Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare
a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în
condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor’’.
,,Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să
faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii
reciproc convenabile, eficiente şi durabile’’ (alin. 2).
După cum se poate observa, prin acest act normativ, este reglementată o nouă modalitate de
soluţoinare a conlictelor de drepturi, pe lângă cea clasică din faţa instanţelor de judecată.

34
Art. 253 alin. (1) din Codul muncii, republicat.
35
Art. 256 din Codul muncii , republicat.
36
Art. 254 din Legea nr. 53/2003, republicată.
37
Legea nr. 134/2010, republicată în Monitorul Oficial nr.543 din 3 august 2012, modificată ulterior, inclusiv prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr.85 din 4 februarie 2016.
38
Crăciun Gârbaci, Cadrul actual al activităţii procesuale civile a procurorului, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 99-102.
39
Publicată în Monitorul Oficial nr. 831 din 22 mai 2006, modificată ulterior, inclusiv prin Legea nr. 255/2013,
publicată în Monitorul Oficial nr.515 din 14 august 2013.

9
 Efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată atât de mediator
cât și ,,de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris’’.
Serviciile prestate ,,sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de
titlul cu care s-ar putea solicita’’[art.2 alin.(13) și (14) din Legea nr. 192/2006]40.
Precizăm că, după constatarea neconstituționalității art. 2 alin. (1) și (12) din Legea nr. 192/2006,
care consacra obligativitatea medierii înaintea sesizării instanței de judecată, prin Decizia nr. 266/2014 a
Curții Constituționale41, mediera a devenit o procedură prealabilă facultativă.
În concluzie, în situația unui conflict de muncă, părțile pot recurrge sau nu la mediere, dar aceasta
nu constituie o condiție necesară și obligatorie pentru sesizarea diect a instanței competente.
Așa, după cum se preciza în doctrină,42,, pe calea medierii nu se înfăptuiește justiția, în sensul
propriu și restrictiv al acestui termen, nu se tranșează un diferend juridic, în sensul rostirii dreptului, ci se
încearcă tocmai evitarea justiției, prin soluționarea diferendului pe cale amiabilă, prin voința exclusivă și
suverană a părților aflate în conflict, dar cu sprijinul de intensitate diferită… a mediatorului’’.
4.2.Condiţiile exercitării profesiei de mediator.
Potrivit prevederilor art. 5 alin. (3) medierea 43 se poate realiza de către unul sau mai mulţi
mediatori.
Poate deveni mediator persoana care îndeplineşte următoarele condiţii :
a) are capacitate deplină de exerciţiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puţin 3 ani;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activităţi;
e) se bucură de o bună reputaţie şi nu a fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, sau un program postuniversitar de nivel
master în domeniu, acreditate conform legii şi avizate de Consiliul de mediere;.
g) a fost autorizată ca mediator (art.7).
Cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European sau ai
Confederaţiei Elveţiene, posesori ai unui document de calificare în profesia de mediator, obţinut în unul
dintre aceste state, dobândesc, în contextul dreptului de stabilire, accesul la profesie în România, după
recunoaşterea acestor documente de către Consiliul de mediere, conform Legii nr. 200/2004 privind
recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu
modificarile şi completările ulterioare. [art. 8 alin.(2)].
Potrivit art. 12 alin. (4) profesia de mediator se exercită numai de către persoanele care au
dobândit această calitate.
Mediatorii autorizați sunt înscrişi în Tabloul mediatorilor, întocmit de Consiliul de mediere şi
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I [art. 12 alin. (1)].
Mediatorii îşi pot desfăşura activitatea în cadrul unei societăţi civile profesionale, în cadrul unui
birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi mediatori asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător sau
în cadrul unei organizaţii neguvernamentale.
Mediatorul sau mediatorii asociaţi, titulari ai unui birou, pot angaja traducători, jurişti, alt
personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu, necesar activităţii de mediere.
În exercitarea profesiei, mediatorii autorizaţi pot fi angajaţi cu contract individual de muncă
numai în cadrul formelor prevăzute mai sus (art. 22).
Avocaţii, notarii publici şi consilierii juridici care dobândesc calitatea de mediator potrivit
prevederilor legii pot desfăşura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor la
sediul unde îşi exercită activitatea (art. 75).
4.3.Obligaţiile mediatorului.
40
Texte introduse prin Legea nr. 214/2013, publicată în Monitorul Oficial nr.388 din 28 iulie 2013.
41
Publicată în Monitorul Oficial nr. 464 din 25 iunie 2014.
42
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, ediție revăzută, completată și actualizată, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p.857.
43
Adelina Oana Duțu, Aspecte alereglementării medierii în România și în unele state membre ale Uniunii Europene,
în Revista română de dreptul muncii nr.10/2013, p. 37-48; Ana Ștefănescu, Laura Georgescu, Corneliu, Bențe,
Unele considerații privind negocierea amiabilă a conflictelor individuale de muncă- cu și fără mediere, în Revista
română de dreptul muncii nr. 2/2014, p. 37-52.

10
 Obligaţiile mediatorilor sunt cele reieşite din prevederile art. 29-37 din Legea nr. 192/2006, și
anume:
a) are obligaţia să dea orice explicaţii părţilor cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea
să înţeleagă scopul, limitele şi efectele medierii, în special asupra raporturilor ce constituie obiectul
conflictului;
b) să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertăţii, demnităţii şi a vieţii private a
părţilor:
c) are îndatorirea să depună toate diligenţele pentru ca părţile să ajungă la un acord reciproc
convenabil, într-un termen rezonabil;
d) trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure un permanent
echilibru între părţi;
e) are obligaţia să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoştinţă despre orice împrejurare ce l-ar
împiedica să fie neutru şi imparţial, precum şi în cazul în care constată că drepturile în discuţie nu pot face
obiectul medierii;
f) este obligat să păstreze confidenţialitatea informaţiilor de care ia cunoştinţă în cursul activităţii
sale de mediere, precum şi cu privire la documentele întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe
parcursul medierii, chiar şi după încetarea funcţiei sale ;
g) este obligat să respecte normele de deontologie şi să răspundă, cu respectarea dispoziţiilor art.
32, cererilor formulate de autorităţile judiciare;
h) să comunice Consiliului de mediere orice modificare a condiţiilor, care face necesară
actualizarea menţiunilor în Tabloul mediatorilor;
i) are obligaţia de a-şi îmbunătăţi permanent cunoştintele teoretice şi tehnicile de mediere, urmând,
în acest scop, cursuri de formare continuă, în condiţiile stabilite de Consiliul de mediere;
j) să restituie înscrisurile ce i-au fost încredinţate de părţi pe parcursul procedurii de mediere;
k) nu poate reprezenta sau asista vreuna din părţi într-o procedură judiciară sau arbitrală, având ca
obiect conflictul supus medierii;
Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătura cu faptele sau actele de care a luat cunoştinţă în
cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale, mediatorul poate fi audiat ca martor numai în cazul în care
are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, dacă este cazul, a celorlalte persoane interesate.
Calitatea de martor are întâietate faţă de aceea de mediator, cu privire la faptele şi împrejurarile pe
care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz.
În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura activitatea de
mediere în cauza respectivă.
4.4.Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere.
Potrivit prevederilor art. 43 din Legea nr. 192/2006, părţile aflate în conflict se pot prezenta
împreună la mediator. În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea acesteia, va
adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptarii medierii, stabilind un termen de cel
mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului. Partea
solicitantă va furniza mediatorului datele necesare contactarii celeilalte părţi.
În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate, mediatorul poate stabili,
la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii. In cazul acceptării medierii,
părţile în dispută şi mediatorul vor semna contractul de mediere.
În procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare
în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere
Dacă una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit, medierea ori nu răspunde invitaţiei ori nu se
prezintă de două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră
neacceptată.
4.5. Contractul de mediere.
Art. 44 dispune că este interzisă desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea
contractului de mediere. Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în
conflict, pe de alta parte.
Contractul de mediere este reglementat în art. 45-49 din Legea nr. 192/2006 potrivit cu care acesta
trebuie sa cuprindă, sub sancţiunea anularii, următoarele clauze:
a) identitatea părţilor aflate în conflict sau, după caz, a reprezentanţilor lor;
b) menţionarea tipului sau a obiectului conflictului;

11
 c) declaraţia părţilor că au fost informate de către mediator cu privire la mediere, efectele acesteia
şi regulile aplicabile;
d) obligaţia mediatorului de a păstra confidenţialitatea şi decizia părţilor privind păstrarea
confidenţialităţii, după caz;
e) angajamentul părţilor aflate în conflict de a respecta regulile aplicabile medierii;
f) obligaţia părţilor aflate în conflict de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile
efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de avansare şi de plată
a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a procedurii, precum şi proporţia care
va fi suportată de către părţi, ţinându-se cont, dacă este cazul, de situaţia lor socială. Dacă nu s-a convenit
altfel, aceste sume vor fi suportate de către părţi, în mod egal;
g) înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea ;
h) numărul de exemplare în care va fi redactat acordul în cazul în care acesta va fi în formă scrisă,
corespunzător numărului părţilor semnatare ale contractului de mediere;
i) obligaţia părţilor de a semna procesul-verbal întocmit de către mediator, indiferent de modul în
care se va încheia medierea.
Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute. Acesta se
semnează de către părţile aflate în conflict şi de mediator şi se întocmeşte în atâtea exemplare originale câţi
semnatari sunt.
Părţile aflate în conflict pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii, pentru a
încheia contractul de mediere.
Contractul de mediere constituie titlu executoriu cu privire la obligaţia părţilor de a achita
onorariul scadent cuvenit mediatorului.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă
începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare
dintre modurile prevăzute de lege.
4.6. Desfăşurarea medierii.
Desfăşurarea medierii este reglementată de art.50-55 din Legea nr. 192/2006.
Medierea se bazează pe cooperarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode şi
tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere.
Metodele şi tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor legitime
şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în conflict.Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie cu privire
la conflictul supus medierii.
De regulă, medierea are loc la sediul mediatorului. Atunci când este cazul, medierea se poate
desfăşura şi în alte locuri, convenite de mediator şi de părţile aflate în conflict.
Părţile au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în condiţiile stabilite de comun
acord. În cursul medierii, părtile pot fi reprezentate de alte persoane, care pot face acte de dispoziţie.
Nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, susţinerile făcute pe
parcursul medierii de către părţile aflate în conflict, de persoanele care asigură reprezentarea precum şi de
către mediator, care au caracter confidenţial faţă de terţi, cu excepţia cazului în care părtile convin altfel ori
legea prevede contrariul. Mediatorul va atrage atenţia persoanelor care participă la mediere asupra
obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate.
În situația în care, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul acesteia,
neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoştinta părţilor, care vor
decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere.
Mediatorul, cu acordul părţilor, poate să solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniu,
în cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de natură juridică sau
din orice alt domeniu specializat. Într-o awsemenea situație mediatorul va evidenţia doar problemele
controversate, fără a dezvălui identitatea părţilor.
4.7. Închiderea medierii
Închiderea medierii este reglementată de art. 56-60 din Legea 192/2006. Astfel,
procedura de mediere se închide, după caz:
a) prin încheierea unei întelegeri între părţi, în urma soluţionării conflictului;
b) prin constatarea de către mediator a eşuării medierii;
c) prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.

12
 Atunci când părţile au încheiat numai o înţelegere parţială ori nu s-a ajuns la soluţionarea
conflictului, orice parte se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente.
Odată cu închiderea procedurii de mediere mediatorul va întocmi un proces-verbal, care se
semnează de către părţi, personal sau prin reprezentant, şi de mediator. Părţile primesc câte un exemplar
original al procesului-verbal.
Atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, care
va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată. De
regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia situaţiilor în care părţile şi mediatorul convin
altfel.
Potrivit art. 59 din Legea nr. 192/2006 părțile pot opta, fie :
-să solicite notarului public autentificarea înţelegerii lor, actul dobândid astfel putere de titlu
executoriu .
-să se înfăţişez la instanţa judecătorească pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească
înţelegerea lor.
În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părţile aflate în conflict are dreptul de a
denunţa contractul de mediere, încunoştinţând, în scris, cealaltă parte şi pe mediator.
Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 48 de ore de la
data primirii încunoştinţării, întocmeşte un proces-verbal de închidere a procedurii de mediere.
Dacă una dintre părţile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunţa contractul
de mediere, mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili intenţia reală a părţii
respective şi, după caz, va continua sau va închide procedura medierii.
Secțiunea a 5-a. Soluţionarea conflictelor de muncă de către instanţe.
5.1.Organele competente să soluţioneze conflictele de muncă.
Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, republicat, judecarea conflictelor de muncă este de compentenţa
instanţelor judecătorești, satabilite potrivit legii44.
Curtea Constituțională45 a statuat că: ,,noțiunea de lege vizează categoria actelor normative de
reglementare primară, categorie generică. O atare concluzie se poate desprinde din faptul că numai
Constituția este cea care stabilește, potrivit art. 73 alin. (1), categoriile de legi: legi constituționale,
organice și ordinare.
Obiter dictum, competența de judecată a instanțelor este reglementată de art. 126 alin. (2) din
Constituție, textul criticat, chiar dacă vizează competența materială în dreptul muncii, nu ține de regimul
general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială. Prin urmare, art. 126 alin.
(2) din Constituție determină natura de lege ordinară prin care se reglementează competența instanțelor
judecătorești și procedura de judecată’’.
În general, actualul Cod de procedură civilă menține regulile stabilite anterior în ceea ce privește
compentența după materie a instanțelor judecătorești.
În principiu, judecata în fond este de competența tribunalului, iar în apel, a curților de apel, unde, conform
art 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 46, funcţionează secţii sau,
după caz complete specializate pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale. În materia
contenciosului administrativ se menține dublul grad de jurisdicție, respectiv, la fond, litigiile sunt soluționate de
secțiile de contencios administrativ și fiscal ale tribunalelor sau curților de apel, iar calea de atac rămâne în
continuare recursul47
5.2. Soluţionarea litigiilor de muncă de către instanţele judecătoreşti
5.2.1. Competența materială

44
Art. 269 alin. (1) din Codul muncii, republicat , a fost modificat prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru
degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr.869 din 12 februarie 2013, modificată și completată prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 964 din 24 decembrie 2015.
45
Decizia nr. 574/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 368 din 26 mai 2011.
46
Republicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 31 ianuarie 2011, modificată ulterior, inclusiv prin Legea nr. 318/2015
(publicată în Monitorul Oficial nr. 961 din 24 decembrie 2015).
47
Oliviu Puie, Aspecte referitoare la implicațiile noului Cod de procedură civilă în materia determinării competen ței
instanțelor de contencios administrativ care solu ționează litigii derivate din acte administrative și contracte
administrative, în Dreptul nr. 10/2014, p. 53.

13
 5.2.1.1.Competenţa materială a judecătoriilor48
Conform art. 94 pct. 2 din Codul procedură civilă 49, judecătoriile judecă ,,căile de atac împotriva
hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de
activitate, în cazurile prevăzute de lege’’.
Potrivt dispozițiilor cuprinse în unele acte normative speciale, judecătoriile mai judecă și:
-cererile pentru dobândirea personalității juridice de către sindicate [art. 14 alin. (1) din Legea nr.
62/20111,republicată] precum și cele privind constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate [art.
51 alin. (2)];
-cererile referitoare la dobândirea personalității juridice de către organizațiile patronale [art. 58 alin.
(3)];
-cererile de autorizare a funcționării, ca personae juridice, a caselor de ajutor reciproc ale
salariaților, precum și înregistrarea acestora în registrul de persoane juridice [art.4 alin. (2) din Legea nr.
122/1996 privind regimul juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaților50];
-cererile privind litigiile dintre beneficiar și zilieri (art.14 din Legea nr. 52/211 privind prestarea
unor activități cu caracter ocazional exercitate de zilieri51).
- plângerile împotriva procesului verbal de constatare a contravențiilor în cazul neîncheierii
contractului individual de muncă în formă scrisă [art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001
coroborat cu art. 16 din Codul muncii, republicat];
-cererile privind cheltuielile de judecată, atunci când acestea sunt solicitate separat, și nu odată cu
fondul litigiului de muncă;
-cererile privind consfințirea înțelegerii părților în urma medierii (art. 59 din Legea nr. 192/2006).
5.2.1.2. Competența materială a tribunalelor
Competența materiaă a tribunalelor este reglementată prin art. 95 din Codul de procedură civilă,
potrivit cu care, acestea sunt competente să judece:
,,1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă
instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor’’.
În aplcarea dispozițiilor generale din Codul de procedură civilă, art. 208 din Legea nr.62/2011 a
dialogului social, republicată, dispune: ,,Conflictele indiviuale de muncă se soluționează în primă instanță
de tribunal’’.
În principal astfel de conflicte sunt acelea care se referă la:
- încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale de muncă,
sau a contractelor colective de muncă (art. 266 din Codul muncii, republicat);
- cele care decurg din raporturile de serviciu sau din acordurile colective de muncă [art.1 lit. p) din
Legea nr. 62/2011, republicată];
- cele referitoare la despăgubiri rezultate din nerespectarea obligației de informare de către
angajator la încheierea sau modificarea contractului individual de muncă (art. 19 din Codul muncii,
republicat);
-cele determinate de existența unei discriminări directe sau indirect bazate pe criteriul de sex în
domeniul muncii [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 202/200252];
- conflictele de muncă privind răspunderea patrimonială formulate de angajator sau de salariat prin
care se urmărește acoperirea prejudiciilor produse de uneia din părți (art. 253 și art. 254 din Codul muncii,
republicat);

48
Ioan Traian Ștefănescu, Tratat...2014, p. 946-947;Alexandru Țiclea, Tratat..., 2015, p. 1043.
49
Republicat în Monitorul Oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015, modificat ulterior, inclusiv prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr 1/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 85 din 4 februarie 2016.
50
Republicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22 aprilie 2009
51
Republicată în Monitorul Oficial nr. 947 din 22 decembrie 2015.
52
Privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, republicată în Monitorul Oficial nr. 326 din 5 iunie 2013.

14
 -cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de
contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor perntru care este satabilită
competența, prin lege, altor instanțe (art.109 din Legea nr. 188/199953);
-acţiunea în anulare împotriva deciziei de sancţionare a medicului de către Comisia superioară de
disciplină, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui rază acesta îşi desfăşoară activitatea
(art. 459 din Legea nr. 95/200654);
Potrivit art. 103 din Legea nr. 346/200255 ,,Jurisdicţia asigurărilor pentru accidente de muncă şi boli
profesionale se realizează prin secţiile de asigurări sociale sau, după caz, prin completele specializate
pentru asigurări sociale, constituite la nivelul tribunalelor şi curţilor de apel’’, iar conform prevedrilor
art.104, ,,În primă instanţă tribunalele soluţionează litigii privind:
a) modul de calcul al contribuţiei de asigurări pentru accidente de muncă şi boli profesionale,
precum şi majorarea sau micşorarea cotei de contribuţie;
b) înregistrarea şi evidenţa contribuţiei de accidente de muncă şi boli profesionale;
c) încadrarea într-o clasă de risc a angajatorului;
d) refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile la asigurări pentru accidente de
muncă şi boli profesionale;
e) modul de stabilire şi de plată a prestaţiilor şi serviciilor cuvenite beneficiarilor de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale;
f) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate conform
prezentei legi;
g) orice alte decizii ale asigurătorului, în conformitate cu prevederile prezentei legi’’.
De asemenea, potrivit Legii nr. 62/2011, republicată, tribunale sunt competente să soluționeze și
unele cereri privind:
- dobândirea personalității juridice de către federațiile, confederațiile și uniunile sindicale
teritoriale (art.42 și art.43) precum și constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a acestora
[art. 51 alin. (2)];
- dobândirea personalității juridice de către federațiile, confederațiile și uniunile patronale
teritoriale [art.55 alin. (4)], precum și constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezentativitate a acestora
[art. 72 alin. (2)];
- cererile privind încetarea grevei (art.198).
Potrivit art. 22 din Legea nr. 249/200556, conflictele în legătură cu încheierea, executarea,
modificarea, suspendarea și încetarea contractului de ucenicie se soluționează conform prevederilor legale
privind conflictele de muncă, adică de tribunal.
5.2.1.3. Competența materială a Curților de apel
Din conținutul art. 96 C. proc. civ. rezultă ideea potrivit căreia ,,Curțile de apel judecă:
1. în prima instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă
instanță’’.
Din cele prezentate, rezultă că aceste instanțe sunt competente să soluționeze cererile de apel
formulate împotriva sentințelor pronunțate de tribunale în conflictele de muncă.
5.2.1.4. Competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție
Potrivit art. 97 din Codul de procedură civilă ,,Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile
prevazute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunțarii unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de
drept...’’.

53
Privind statul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007, modificată succesiv,
inclusiv prin Legea nr. 57/2016, publicată în Monotorul Oficial nr.283 din 14 aprilie 2016.
54
Privind reforma în domeniul sănătăţi, republicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 28 august 2015, modificată prin
Legea nr. 67/2016, publicată în Monotorul Oficial nr. 304 din 20 aprilie 2016.
55
Privind asigurarea pentru accidentre de muncă și boli profesionale, republicată în Monitorul Oficial nr.251 din 8
aprilie 2014.
56
Privind ucenicia la locul de muncă, republicată în Monitorul Oficial nr.498 din 7 august 2013.

15
 Potrivit art. 51 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii 57 Înalta Curte de
Casație și Justiție este competentă să judece:
-recursurile împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a
soluționat acțiunea disciplinară privind judecătorii sau procurorii sancționați;
-plângerile formulate împotriva hotărârilor pronunțate în urma contestațiilor judecătorilor,
procurorilor și alte categorii de personal din sistemul judiciar cu privire la modul de stabilire a drepturilor
salariale etc.58
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin recursurile în interesul legii, pronunță decizii care au ca scop
unificarea prcaticii judiciare, iar în materia aplicării legislaței muncii, un exemplu recent este Decizia
nr.1/201359, prin care a fost recunoscută calitatea procesuală activă a organizațiilor sindicale în acțiunile
pronunțate în numele membrilor lor.
Referitor la soluționarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a cererilor ,,în vederea
pronunțarii unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept’’, aceasta constituie o nouă
instituție60 de drept procesual civil, reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 519 C.proc. civ. ,,Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei
Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă
instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei
respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face
obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și
Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost
sesizată’’.
Din interpretarea dispozițiilor legale se desprinde ideea că în cazul conflictelor de muncă propriu-
zise o asemenea solicitare este posibilă numai în faza judecății în apel, unde are loc soluționara cauzei în
ultimă instanță, printr-o hotărâre care nu este susceptibilă de recurs, iar solicitarea completului trebuie să se
întemeieze pe existența unei probleme de drept noi, inexistentă în practica judiciară în materie.
Potrivit art. 521 alin.(3) din Codul de procedură civilă ,,Dezlegarea dată chestiunilor de drept este
obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte
instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I’’.
De remarcat că dispozițiile legale prezentate mai sus au declanșat o dispută doctrinară acerbă61.
5.2.2.Competenţa teritorială.
Potrivit art. 269 alin. (2) din Legea 53/2003, republicată, cererile privitoare la conflictele de muncă
se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa sau, după caz, sediul
reclamantul, iar în cazul coparticipării procesuale active 62 ,,cererea poate fi formulată la instanţa
competentă pentru oricare dintre reclamanţi’’(alin.3).
Prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011, republicată, completează dispozițiile citate precizând
că ,,Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei
circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.’’

57
Republicată în Monitorul Oficial nr. 698 din 1 septembrie 2012, modificată, inclusiv prin Legea nr. 255/2013,
publicată în Monitorul Oficial nr.515 din 14 august 2013.
58
Alexandru Țiclea, Tratat..., 2015, p. 1046.
59
Publicată în Monitorul Oficial nr.118 din 1 martie 2013.
60
Alexandru Suciu, Excepțiile procesuale în noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, București,
2012, p. 96-98; Ion Deleanu, op. cit. p. 663.
61
Ion Deleanu, op. cit. p. 665; Șerban Beligrădeanu, Reflecții critice cu privire la caracterul vădit dăunător bunului
mers al justiției al reglementării în noul Cod de procedură civilă a posibilită ții sesizării de către anumite instanțe
judecătorești a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabilre de dezlegarea unor
chestiuni de drept, în Dreptul nr. 3/2013, p. 108-115; Marian Nicolae, Recursul în interesul legii și dezlegarea , în
prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casa ție și Justiție în lumina noului Cod de procedură
civilă, în Dreptul nr. 2/2014, p.13-73.
62
Art. 59 din Codul de procedură civilă, republicat, definește coparticiparea procesuală astfel: ,,Mai multe persoane pot
fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau
obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură’’.

16
 După cum se poate observa, această prevedere legală instituie o competenţă teritorială alternativă în
cazul recalmanţilor salariaţi, aceştia având posibilitatea de a introduce acţiunea atât la domiciliul lor sau la
instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă.
În situația funcționarilor publici, dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ63 instituie o reglementare specială, în sensul că: ,,reclamantul se poate adresa
instanței de la domiciliu său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instan ța
de la domiciliu pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale’’.
În cazul în care cel care are calitatea de reclamant este angajatorul, competența teritorială aparține în
toate cazurile instanței competente de la sediul (domiciliu) său, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 269
alin. (2) din Codul m uncii, republicat.
Referitor la instanța competentă teritorial să judece litigiile în care organizațiile sindicale reprezintă
pe membrii săi în justiție, prin Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un
recurs în interesul legii, s-a statuat că: ,,În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2)
(fost art. 284 alin. 2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța
competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul
sindicatului reclamant’’.
5.3. Termenele de sesizare a instanţei.
Termenele de sesizare a instanţei competente sunt prevăzute în art. 268 din Codul muncii,
republicat, potrivit căruia, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a
angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului
individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat decizia de
sancţionare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care
obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor
despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;
d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea
nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestora;
a) în termen de 6 luni de la data naşterii dreptului la acţiune, în cazul neexecutării
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
În toate situaţiile, altele decât cele prevăzute în alin. (1), termenul este de 3 ani de la data naşterii
dreptului.
Evidenţiem faptul că în art.211 din Legea nr. 62/2011, republicată, se reglementează complementar
unele prevederi ale art. 268 din Codul muncii, republicat, prevăzând-se: ,,Cererile pot fi formulate de cei
ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează:
a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de
muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile
calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă;
b) constatarea nulităţii unui contract individual de muncă poate fi cerută de părţi pe întreaga
perioadă în care contractul respectiv se aplică;
c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate şi restituirea unor sume care au format obiectul unor
plăţi nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.’’
Lecturarea celor două texte de lege, respectiv cele cuprinse în Codul muncii, republicat, și cele din
Legea nr. 62/2011, republicată, evidenţiază faptul că în ultima se face referire la angajamentele de plată cât
şi la un termen majorat la 45 de zile calendaristice de introducere a acţiunii în care poate fi introdusă
contesteţia faţă de cel de 30 de zile stabilit de Codul muncii, republicat.
Aşa după cum bine s-a evidenţiat şi în doctrină64, în art. 270 alin. (3) Legea nr. 53/2003, republicată,
se vorbeşte doar de ,,nota de constatare şi evaluare a pagubei’’, recuperarea acesteia ,,prin acordul
părţilor’’. Probabil că acesta este sensul dat de legiutor termenului de angajament de plată.

63
Publicată în Monitorul Oficial nr.1154 din 7 decembrie 2004, modificată și completată, inclusiv prin Legea nr.
138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial nr. 753 din 16 octombrie 2014.
64
Alexandru Ţiclea, Codul muncii comentat…2011, p.298; Alexandru Ţiclea, Tratat....2015, p.1052.

17
 De asemenea ,,referitor la termenul în care pot fi contestate măsurile unilaterale de încheiere ,
executare, modificare , suspendare sau încetare a a contractului individual de muncă ,inclusiv
angajamentele de plată a unor sume de bani , credem că acesta este diferit ; în funcţie de situaţia concretă se
vor aplica fie dispoziţiile Codului muncii fie cele ale Legii nr. 62/2011’’.
Mai trebuie remarcat faptul că şi cu privire la termenul de 3 ani în cazul despăgubirilor pentru
pagubele cauzate de restituirea unor sume care au format obiectul unei plăţi nedatorate apar reglementări
diferite în cele două acte normative. Astfel, potrivit [art. 268 alin. (1) lit. (c) şi alin. (2) Codul muncii,
republicat] acest termen ,,curge de la data naşterii dreptului la acţiune’’, iar în art. 211 lit. c) din Legea
62/2011 acest termen curge de la ,,data producerii pagubei’’Aşa după cum afirmă acelaşi autor citat mai
sus,,Caracterul obiectiv al datei instituite de Legea nr. 62/2011, ne duc la concluzia că se vor aplica
dispoziţiile acestei legi.’’65
Referindu-se la art. 268 lit. e) din Codul muncii, Curtea Constituțională66 a constatat : ,,Cauzele de
nulitate a contractului, dacă nu au fost eliminate conform art. 57 alin. (3), persistă pe toată durata existen ței
acestuia, fapt ce justifică posibilitatea invocării oricând a nulității. (...) aceste dispozitii legale nu au nici o
incidență asupra desfășurării unui proces echitabil sau a soluționării cauzelor într-un termen rezonabil’’.
Analiza comparată a dispozițiilor cuprinse în [art. 268 alin.(1) lit. c) și art. 268 alin.(1) lit. e) din
Codul muncii, republicat] evidențiază faptul că:
- în cazul plății drepturilor salariale rezultate dintr-un contract individual de muncă sau din lege
termenul aplicabil este termenul de 3 ani [art. 268 alin.(1) lit. c)];
- în cazul stabilirii sau negocierii drepturilor salariale conform contractului colectiv de muncă
termenul aplicabil este de 6 luni [art. 268 alin.(1) lit. e)].
Concluzia de mai sus se deprinde cu claritate din Decizia nr. 20/2013 a Înaltei Curți
de Casație și Justiție care a statuat: ,,În situația în care drepturile salariale suplimentare fac parte din
elementele constitutive ale salariului, cererile în justiție pot fi formulate în termenul de prescripție de 3 ani
prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar atunci când drepturile salariale suplimentare nu
fac parte din elementele constitutive ale salariului, acestea au natura juridică a unor măsuri de protec ție
socială, facilități acordate de angajator și convenite în contractul colectiv de muncă, iar neacordarea lor
rezidă într-o neexecutare a clauzelor acestui contract, astfel încât cererile în justiție pot fi formulate în
termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. e) din Codul muncii’’.
5.4. Reguli speciale de procedură.
Acestea sunt instituite prin art. 270-275 din Codul muncii, republicat, şi se referă la:
- cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de taxă judiciară de timbru şi de timbru judiciar;
- cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgenţă.
- termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile.
În art. 212 alin. (2) din Legea dialogului social, republicată, se dispune că aceste termene ,,nu pot fi
mai mari de 10 zile’’
- procedura de citare a părţilor se consideră legal îndeplinită dacă se realizează cu cel puţin 24 de
ore înainte de termenul de judecată. În art. 213 din Legea nr. 62/2011 se prevede că ,,părţile sunt legal
citate dacă citaţia le-a fost înmânată cel puţin cu 5 zile înaintea judecăţii’’.
- sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună
dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare (art.272 din Codul muncii, republicat) dispoziţii ce
sunt aplicabile atât în situaţia în care angajatul este reclamant cât şi în cazul în care el este pârât.
Cu privire la aceste prevederi Curtea Constituţională 67 a reţinut că ,,Această modalitate de
reglementare reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi
urgente, adaptată raporturilor de muncă şi exercitării dreptului la muncă. Regulile de procedură prevăzute
de aceste dispoziţii se aplică în mod echitabil atât angajatorilor, cât şi angajaţilor, fără a fi favorizată o
categorie sau alta. Astfel, salariatul şi angajatorul sunt două părţi ale conflictului de muncă, situate pe
poziţii opuse şi cu interese contrare, situaţia lor diferită justificând, în anumite privinţe, şi tratamentul
juridic diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru

65
Ioan Traian Ștefănescu, Tratat...2014, p. 954; Alexandru Ţiclea, Codul muncii comentat…2011, p.299;
Alexandru Ţiclea, Tratat....2015, p.1053; Șerban Beligrădeanu, Oliviu Puie, Discuții referitoare la unele aspecte în
legătură cu soluționarea conflictelor de muncă în lumina reglementărilor legale recente, în Dreptul nr. 6/2012.
66
Decizia nr. 378/2004, publicată în Monitorul Oficial nr.936 din 13 octombrie 2004
67
Decizia nr.433/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 355 din 23 mai 2011.

18
elucidarea conflictului şi pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă,
fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste probe.’’
- administrarea probelor se face cu respectarea regimului de urgenţă, instanţa fiind în drept să
decadă din beneficiul probei admise partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia.
Textul art. 273 din Codul muncii, republicat, are în vedere aplicarea principiului celerităţii în
activitatea de judecată şi are ca finalitate determinarea justiţiabililor să acţioneze cu diligenţă şi bună-
credinţă şi să evite tergiversarea soluţionării cauzei.
Prin Decizia nr. 350/2005 Curtea Constituţională68 a reţinut că ,,Aceste dispoziţii legale sunt menite
să asigure soluţionarea cu celeritate a conflictelor de muncă, în primul rând, în interesul salariatului, al
apărării raporturilor de muncă şi al exercitării dreptului la muncă. Angajatorul, în apărarea sa, trebuie să
dovedească legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere, fiind obligat să prezinte probele în acest sens
înainte de prima zi de înfăţişare. Dacă angajatorul întârzie, în mod nejustificat, administrarea acestor probe,
el poate fi decăzut chiar şi din probele admise anterior. Decăderea din probă are drept consecinţă
nedovedirea legalităţii ori a temeiniciei deciziei de concediere, aceasta putând fi anulată.
În urma decăderii angajatorului din proba admisă în apărare, sarcina administrării acesteia nu
revine salariatului, aplicându-se în continuare regula generală potrivit căreia sarcina probei revine
angajatorului. Şi salariatul poate solicita administrarea unor probe prin care tinde să dovedească
nelegalitatea ori netemeinicia deciziei de concediere. În situaţia în care probele solicitate de salariat şi
admise de instanţă sunt deţinute de angajator, acesta va fi obligat să le prezinte. În aceste condiţii nu sunt
lezate garanţiile procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil şi într-un interval de timp
rezonabil, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante.’’
- hotărârile pronunţate în final sunt definitive şi executorii de drept.
Această prevedere care învederează caracterul definitiv şi executoriu al sentinţelor pronunţate în
fond reprezintă o facilitate acordată părţilor raportului de muncă şi o consecinţă a principiului celerităţii ce
caracterizează soliţionarea conflictelor de muncă. 69
- procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se reglementează prin lege specială.
Dispoziţiile de mai sus se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.

68
Publicată în Monitorul Oficial nr. 779 din 26 august 2005.
69
Alexandru Ţiclea, Codul muncii comentat…2011, p.303.

19