CURSUL XIII

OCROTIREA PERSOANELOR FIZICE PRIN MIJLOACE DE DREPT CIVIL1

Secţiunea I-a. Sistemul mijloacelor juridice de ocrotire a omului
1.1. Definirea sistemului mijloacelor juridice de ocrotire a omului
Ideea protecţiei, a ocrotirii omului se află în centrul atenţiei întregului sistem de drept românesc,
iar la rândul său fiecare ramură de drept are mijloace proprii, specifice de ocrotire a omului.
Sistemul mijloacelor juridice de ocrotire a omului este alcătuit din totalitatea mijloacelor juridice
de ramură – adică de drept constituţional, de drept administrativ, de drept financiar, de drept civil, de
dreptul muncii, dreptul securităţii sociale, de drept penal, de drept procesual (civil şi penal), de drept
internaţional (public şi privat), de dreptul familiei, dreptul mediului etc.
Dreptul civil, totalitatea normelor sale, urmăresc crearea cadrului juridic necesar protecţiei şi
ocrotirii subiectului său individual, persoana fizică.

1.2. Categorii de persoane fizice supuse ocrotirii prin mijloace juridice de drept civil
După cum deja am arătat anterior, persoanele fizice se bucură, fără discriminare, de protecţia
dreptului civil, dar sunt unele categorii de persoane fizice care, datorită vârstei (prea fragede sau prea
înaintate), sănătăţii mintale sau sănătăţii fizice sau alte circumstanţe, au nevoie de o protecţie specială din
partea societăţii2.
Aceste persoane sunt adesea persoane fără capacitate de exerciţiu sau au o capacitate de exerciţiu
restrânsă.
Potrivit art. 105 din Codul civil “sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care,
deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să-şi administreze
bunurile şi nici să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare,” iar art. 106 C.civ. dispune că: „(1)
Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după
caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. (2) Ocrotirea majorului are loc prin
punerea sub interdicţie judecătorească sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul
cod”.
Rezumând putem sintetiza că astfel de persoane sunt:
- minorii a căror ocrotire poate fi realizată prin părinţi, tutelă şi curatelă, dar şi prin alte mijloace 3;
- alienaţii şi debilii mintali care sunt ocrotiţi prin punerea sub interdicţie judecătorească şi prin
instituirea tutelei şi curatelei;
- persoanele fizice aflate în situaţii deosebite datorită altor împrejurări (bătrâneţe, boală, dispariţie
etc.).
Mai reţinem că potrivit dispoziţiilor art. 107 din NCC, toate procedurile din acest cod care privesc
ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie, denumită instanţa de tutelă.
1.3. Reglementări interne şi internaţionale în materie. Enumerare
1
L. Uță , Ocrotirea persoanei fizice (art.104-186) în Noul Cod civil. Studii și comentarii, Vol. I, Cartea I și Cartea a
II-a, art. 1-534,Coordonator M. Uliescu, Editura Universul Juridic, București, 2013, p.346-392;
A. Rădoi,, Ocrotirea persoanei fizice, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664,Cordonatori, Fl.A.Baias,
E.Chelaru, R. Constantinovici, I.Macovei, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.116-145;
L. Irinescu, Ocrotirea persoanei fizice în Colectiv, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I Art. 1-
952. Despre legea civilă. Persoanele. Familia. Bunurile. Editura Hamangiu, București, 2012,
p. 150-188; M.Paraschiv, în Colectiv.Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Expicaţii. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
p.31-33; A.P.Dimitriu, Noul Cod civil. Note .Corelaţii. Explicaţii. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.35-58; C.T.
Ungureanu, op. cit. 2013, p. 317-341; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.2015, p. 316-399; I. Ciochină-Barbu,
op. cit. 2012, p. 142-181.
2
O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.223; Gh.Beleiu, op.cit., p.293; G.Boroi, op.cit., p.375; P.Truşcă, op.cit.,
p.331; I.Dogaru, Elementele dreptului civil, 1993, p.316; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.167;
I. Ciochină-Barbu, op. cit. p.107; C. Jora, op. cit., pp. 106-110; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., 1997,
pp. 221-232; O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 68-75.
3
În art.39 din Legea nr. 272/2004 se precizează că protecţia alternativă a minorului lipsit temporar sau definitiv de
ocrotirea părintească include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de lege şi adopţia.

1
 Instituţiile juridice care fac referire la ocrotirea categoriilor de persoane prezentate mai sus sunt
reglementate pe plan intern în:
- Codul civil - Titlul III „Ocrotirea persoanei fizice”;
- Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice 4;
- Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române5;
- Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap 6;
- Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice7;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului8;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei9;
- Constituţia României, revizuită.
În plan extern, reglementările internaţionale sunt:
- Convenţia cu privire la drepturile copilului10;
-Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu
protocoalele adiţionale11;
-Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la
Haga la 29 mai 199312 etc.

Secţiunea a II-a. Ocrotirea minorului

2.1. Ocrotirea minorului prin părinţi (ocrotirea părintească)13
2.1.1. Noţiunea ocrotirii părinteşti
Ocrotirea părintească a fost definită ca fiind „mijlocul juridic de ocrotire a minorului în care
drepturile şi îndatoririle cu privire la persoane şi bunurile minorului se exercită, respectiv se îndeplinesc,
de către părinţii săi”14.
4
Republicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 13 septembrie 2012.
5
Republicată în Monitorul Oficial nr. 576 din 13 august2010, modificată prin Legea nr. 44/2013, publicată în
Monitorul Oficial nr. 148 din 20 martie 2013.
6
Republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 3 ianuarie 2008, modificată şi completată succesiv, inclusiv prin Legea nr.
193/2015, publicată în Monitorul Oficial nr.518 din 13 iulie 2015.
7
Republicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 6 martie 2007, modificată şi completată prin Legea
nr. 270/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 768 din 14 noiembrie 2008.
8
Republicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 5 martie 2014, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.65/2014 publicată în Monitorul Oficial nr.760 din 20 octombrie 2014.
9
Republicată în Monitorul Oficial nr. 259 din 19 aprilie 2012, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului
nr.68/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe publicată în Monitorul
Oficial nr.68 din 31 ianuarie 2013.
10
Ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 109/1990.
11
Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135/1994.
12
Ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 298/1994.
13
A se vedea și, Colectiv, I.P. Filipescu, O. Calmuschi, coordonatori, Raporturile juridice dintre părinți și copii,
Editura Academiei, București, 1985, pp. 90-107; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Academiei,
București, 1989, pp.479 și urm.; I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975, pp. 319 și
urm.
14
Gh.Beleiu, op.cit., p.295; G.Boroi, op.cit., p.375; Idem, op. cit. 2010, p.420; I. Ciochină-Barbu,
op. cit.,2008 p.107; I. Ciochină-Barbu, op. cit.,2012 p.144; P.Truşcă, op.cit., p.332; O.Ungureanu, C.Jugastru,
op.cit., p.225; O.Ungureanu, C. Munteanu, op. cit. 2015, p.319-320; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.170. Instanța a
reținut că, în cazul în care dezvoltarea fizică, morală sau intelectuală a copilului este primejduită în casa părintească,
autoritatea tutelară are obligația legală de a cere instanței judecătorești încredințarea lui unei instituții de ocrotire sau
unei alte persoane, cu consimțământul acestuia. (T. Regional București, Col. I, dec. civ. nr. 945 din 12 mai 1959, în F.
Ciutacu, op. cit., p. 145). În toate situațiile în care se iau măsuri referitoare la copiii minori, instanța trebuie să țină
seama exclusive de interesele acestora. În ce privește înțelesul noțiunii de interes al copilului, instanța este obligată să
aibă în vedere, în special, prevederea legală, care stabilește pentru părinți obligația de a-i crește pe minori, îngrijind de
sănătatea și dezvoltarea lor fizică, de educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, potrivit cu însușirile acestora.
Astfel fiind, interesele minorului nu se limitează la asigurarea condițiilor materiale de trai, ci se raportează și la
posibilitățile de dezvoltare fizică, morală și intelectuală, pe care le poate asigura în mai bune condiții unul dintre părinți,
instanța fiind datoare să țină seama de orice element legat de interesul minorului.(C.A. Iași, dec. civ. nr. 274 din 14
februarie 2001, în M. Gaiță, M.M. Pivniceru, Jurisprudența Curții de Apel Iași în matrie civilă pe anul 2001, Editura

2
 De reţinut că noţiunea de părinte include atât părinţii fireşti, părinţii adoptatori, şi mai nou, un
bărbat şi o femeie sau o femeie singură, în cazul reproducerii umane, asistată medical, cu un terţ donator
(art. 441 alin. 3 C.civ.).
Din punct de vedere al naturii juridice această instituţie a ocrotirii părinteşti este o instituţie
juridică complexă întrucât ea aparţine dreptului civil (în ceea ce priveşte persoana minorului şi cu privire la
bunurile acestuia), dar şi altor ramuri de drept (dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul securităţii
sociale etc.).
În literatura de specialitate15, pornindu-se de la faptul că în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, se face referire la noţiunea de „copil” şi nu de „minor” se apreciază, pe
bună dreptate, că noţiunea de „minor” este mult mai cuprinzătoare aşa cum este definită în noul Cod civil,
decât cea de copil, aşa cum o defineşte art. 4 lit. ”a” din Legea nr. 272/2004, dar trebuie să evidenţiem
faptul că în cvasitotalitatea situaţiilor sferele celor două noţiuni se suprapun.
2.1.3. Exercitarea autorităţii părinteşti
Regula statornicită în materia exercitării autorităţii părinteşti este aceea că drepturile şi îndatoririle
părinteşti se exercită de ambii părinţi, fapt evidenţiat prin art. 483 din Codul civil, citat mai sus.
Excepţia o constituie exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte în situaţiile
prevăzute de art. 507 din Codul civil care dispune: „Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort
prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau dacă, din orice
motiv, se află în neputinţa de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.”

2.1.4. Conţinutul autorităţii părinteşti.

Conţinutul autorităţii părinteşti16 are în vedere exercitarea drepturilor şi realizarea obligaţiilor
părinteşti cu privire la ocrotirea persoanei minorului (şi care alcătuieşte conţinutul laturii personale) şi la
bunurile minorului (care alcătuieşte latura patrimonială a ocrotirii părinteşti).
În sensul celor de mai sus art. 487 C.civ., precizează: „Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a
creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia,
învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a
drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.”.
Un conţinut asemănător au şi prevederile art. 32 din Legea nr. 272/2004 care precizează: „Copilul
are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală, spirituală, morală şi
socială...”.
De reţinut că, potrivit art. 1372 alin. 1 şi 2 C.civ., (art. 1000 C. civ din 1864), „Cel care în temeiul
legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o
persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane. (2)
Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru
fapta proprie”, fapt ce scoate în evidenţă importanţa educaţiei minorului în prevenirea antrenării
răspunderii civile delictuale a părinţilor pentru fapta ilicită a minorului.

2.1.5. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa de tutelă hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţii
divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de

Lumina Lex, București, 2002, pp. 167-168).

15
I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.168; T.Bodoaşcă, Contribuţia la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela
copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în Dreptul nr.
3/2005, p.54.
16
O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2011, p.262 şi urm.; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p.319 şi
urm; C.T.Ungureanu, op. cit., 2011 p. 366 şi urm.; I. Ciochină-Barbu, op. cit., 2012, p.109; I. Ciochină-Barbu,
Dreptul familiei.....2014, p.163 și urm.

3
anchetă psiho-socială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă. 17 De asemenea va
fi ascultat şi minorul care a împlinit vârsta de 10 ani (art. 396 C.civ., .).
În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ, aceasta revine în comun ambilor
părinţi, exceptând situaţia în care instanţa decide altfel.
De asemenea, instanţa poate lua hotărârea ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de
către unul dintre părinţi, dacă există motive întemeiate, ţinând cont şi de interesul superior al copilului.
Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi
dreptul de a consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia (art. 388 C.civ.).
În acelaşi timp, instanţa de tutelă, în mod excepţional, poate hotărî plasamentul copilului la o rudă
sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea
exercită drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului. Instanţa stabileşte
dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau de către unul dintre
ei (art. 389 C.civ.).
Dacă părinţi nu se înţeleg cu privire la locuinţa minorului sau dacă aceasta este contrară interesului
superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa acestuia la
părintele cu care locuieşte în mod statornic.
În situaţia în care, până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa este aceea care îi va
stabili minorului locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
Totuşi, în mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate
stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o
instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind
sănătatea, educaţia şi învăţătura sa, (art. 400 C.civ.).
În cazurile prevăzute mai sus, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor, au dreptul de
a avea legături personale cu acesta, iar în caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă decide cu
privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Totodată, ascultarea copilului este obligatorie.

17
În cazul în care există mai mulți copii, instanța trebuie să aibă în vedere interesul fiecărui copil în parte și, în funcție
de situația fiecăruia, ea poate să încredințeze pe unii copii mamei, iar pe alții tatălui, dacă o atare măsură este în
interesul minorilor. (T.S., S. civ., dec. nr. 1720 din 23 septembrie 1977, în F. Ciutacu, op. cit., p. 146). De asemenea,
oricât de puternic ar fi atașamentul bunicilor față de nepot, numai acest element nu constituie temei sufficient pentru a
fi înlăturat un părinte de la dreptul și obligația sa legală de a-l îngriji și educa în mod direct pe copil. (T.S., S. civ., dec.
nr. 421 din 24 februarie 1977, în F. Ciutacu, op. cit., p.146). Instanța a reținut că măsura reîncredințării copilului minor
spre creștere și educare, de la un părinte la celălalt, își găsește justificarea și poate fi luată numai atunci când se
stabilește că interesele minorului o cer, adică atunci când părintele în a cărui îngrijire se află nu-i mai poate asigura
condițiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua copilul de la
părintele căruia i-a fost încredințat, trebuie să aibă o justificare temeinică, pe baza unor motive care să demonstreze că
menținerea lui la acel părinte ar avea consecințe dăunătoare asupra creșterii și educării sale, nefiind indicat a se
dispune, fără motive temeinice, schimbarea forțată a modului de viață pe care l-a deprins și care nu se dovedește a-i fi
dăunător. (T.S., S. civ., dec. nr. 1577 din 6 septembrie 1979, în F. Ciutacu, op. cit., p. 147). Tot astfel, dacă părinții
sunt despărțiți în fapt, la stabilirea domiciliului copiilor minori rezultați din căsătorie trebuie avute în vedere exclusive
interesele acestora. Când este în discuție situația mai multor copii, separarea lor trebuie să constituie o măsură extremă,
care nu ar putea fi justificată decât de lipsa posibilităților unui părinte de a-i crește și educa împreună și care, pentru
evitarea traumatismului psihic ce poate fi cauzat de stabilirea unor domicilii diferite, trebuie să aibă caracter
excepțional. (T.J. Hunedoara, dec. civ. Nr. 517 din 9 mai 1978, în F. Ciutacu, op. cit., p. 149). În cazul în care copilul,
deși încredințat spre creștere și educare unuia dintre părinți, a locuit de fapt la celălalt părinte, fiind întreținut de acesta,
suma stabilită ca pensie de întreținere nu poate fi reclamată de părintele căruia is-a încredințat prin hotărâre
judecătorească pentru timpul cât nu l-a deținut, deoarece beneficiar al pensiei de întreținere este copilul, iar suma
respectivă a fost întrebuințată în scopul pentru care s-a acordat.( T.S. S. civ., dec. nr. 534 din 29 martie 1978, în F.
Ciutacu, op. cit., p. 154). Părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreținere a copilului, chiar dacă la data când se
soluționează cauza nu este încadrat în muncă, deoarece, pe de o parte, are îndatorirea legală și morală de a contribui la
cheltuielile legate de creșterea copilului său, iar pe de altă parte, în acest scop, el trebuie să-și creeze posibilitatea de a
realiza veniturile necesare printr-o activitate social utilă. ( T.J. Hunedoara, dec. civ. nr. 258 din 8 martie 1979, în F.
Ciutacu, op. cit., p.155). Condiția esențială în funcție de care instanțele judecătorești au îndatorirea să hotărască
încredințarea copiilor minori constă în interesul acestora, care urmează să fie stabilit prin examinarea tuturor criteriilor
de apreciere. Aceste criterii sunt vârsta copilului, condițiile pe care părintele le loate asigura pentru o bună dezvoltare
morală, intelectuală și fizică, atașamentul său față de copil, precum și al copilului față de părinte, interesul și grija
manifestate de părinți atât în perioada în care locuiau împreună, cât și după despărțirea lor în fapt și alte asemenea
împrejurări, fără a se putea absolutiza vreunul dintre criteriile menționate. (T.S., dec. nr. 69 din 31 octombrie 1977, în
F. Ciutacu, op. cit., pp. 156-157).

4
 Instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. În acelaşi timp prevederile privind
obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător (art. 402 C.civ.).
La cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de
ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului, în cazul schimbării
împrejurărilor, instanţa de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor
divorţaţi faţă de copii lor minori (art. 403 C.civ).
2.1.6. Răspunderea părinţilor18
Exercitarea necorespunzătoare a drepturilor ori neexercitarea acestora, neîndeplinirea sau
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti atrag, în toate cazurile, răspunderea părinţilor
potrivit legii, adică răspunderea civilă de, răspunderea contravenţională şi penală.
Răspunderea civilă a părinţilor este angajată pentru fapta ilicită a minorului conform prevederilor
art. 1372 C.civ., (art. 1000 alin. 2, C. civ. din 1864), precum şi răspunderea pentru fapta proprie a acestora
în condiţiile prevăzute de art. 1349 alin. 3 C.civ., (art. 998, 999, C.civ. din 1864), dacă părinţii nu şi-au
îndeplinit îndatoririle cu privire la administrarea bunurilor minorului, reprezentarea acestuia şi
încuviinţarea actelor minorului de 14-18 ani19.
De menţionat faptul că această sancţiune, aşa cum s-a statuat în literatura de specialitate 20, poate
interveni nu numai în exercitarea greşită şi abuzivă a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la
persoana copilului ci şi cu privire la bunurile acestuia, prevederile art. 483 din Codul civil nedistingând
între exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor care privesc persoana copilului şi cele care privesc bunurile sale.
2.1.7. Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti
Decăderea din drepturile părinteşti rămâne, şi în actuala reglementare a Codului civil, o sancţiune
ce poate fi dispusă de instanţa de tutelă împotriva părintelui care… „pune în pericol viaţa, sănătatea sau
dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin
purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului” (art. 508 din C.civ).
Ca regulă, această sancţiune, este una “totală şi se întinde asupra tuturor copiilor născuţi la data
pronunţării hotărârii”.
Ca excepţie instanţa va “putea dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi părinteşti
ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copiilor”(art. 509 din C.civ.).
Exerciţiul drepturilor părinteşti poate fi redat de instanţa de tutelă părintelui “dacă au încetat
împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol
viaţa, sănătatea şi dezvoltarea copilului”(art. 512 din C.civ.,.).
Potrivit art. 511 C.civ., în toate situaţiile în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor
părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.”
2.1.8. Încetarea autorităţii părinteşti
Autoritatea părintească încetează de regulă atunci când minorul a dobândit capacitatea de exerciţiu
deplină, adică la împlinirea vârstei de 18 ani, la data căsătoriei persoanei cu vârsta mai mică de 18 ani sau
la ridicarea interdicţiei dacă persoana în cauză a împlinit 18 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 484 din Codul civil „Autoritatea părintească se exercită până la data
când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.”21
Excepţia – prin care autoritatea părintească poate înceta şi înainte de dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu o constituie cazurile expres prevăzute de lege când urmează a se institui tutela.

18
M.A. Oprescu, Ocrotirea părintească, Editura Hamangiu, București, 2010, p.302-363; M. Avram,
C. Bîrsan, Unele considerații cu referire la sancțiunile carea au ca efect pierderea drepturilor părintești, în Dreptul
nr. 11/2002, p. 48-60.
19
C.Stătescu, C.Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1994, p.134 şi urm; I.
Ciochină-Barbu, Obligaţiile...2012, p. 143-156; Fl. Ciutacu, C. Jora, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
Editura Themis Cart, București, 2003, pp. 236-257.
20
A. Bacaci, Precizări privind instituţia ocrotirii părinteşti, în Dreptul nr. 10/2000, p.58; E.Chelaru, op.cit., p.105;
O.Ungureanu, C.Jugastru – op.cit., p.230, iar în sens contrar: E.A.Barasch, I.Nestor,
S. Zilberstein, Ocrotirea părintească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p.11; I.Filipescu, op.cit., p.515.
21
Gh.Beleiu , op.cit., p.143; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2011, p.262 şi urm.; O. Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit., 2013, p.268-83; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., 2015, p.360376; C.T.Ungureanu, op.
cit., 2011 p. 366 şi urm.; C.T.Ungureanu, op. cit., 2013 p. 348-363; I. Ciochină-Barbu, op. cit., 2012, p.152-168.

5
 2.2. Ocrotirea minorului prin tutelă22
2.2.1. Definiţie
Tutela minorului a fost definită ca fiind un „mijloc juridic de ocrotire a minorului lipsit de
ocrotire părintească.”23
Într-o altă definiţie24 tutela minorului este „o sarcină gratuită şi obligatorie în virtutea căreia o
anumită persoană denumită tutore, este chemată a exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de un
copil minor ai cărui părinţi sunt decedaţi ori în imposibilitate permanentă de a-şi exercita atribuţiile.”
Din punct de vedere al terminologiei „tutela minorului” are două înţelesuri şi anume: un înţeles de
mijloc juridic de ocrotire dar şi sensul de instituţie juridică, în sensul de totalitatea normelor juridice care o
alcătuiesc.
În ceea ce-l priveşte pe minor tutela este un mijloc de ocrotire iar pentru tutore tutela este o
sarcină.
Tutela minorului este reglementată în art. 110-164 c.civ. şi prin art. 40-42 din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Tutela minorului ca instituţie juridică are următoarele caractere juridice:
• Legalitatea tutelei minorului- acest caracter presupune faptul că stabilirea, cazurile de instituire a
tutelei, capacitatea tutorelui, procedura de instituire şi încetarea tutelei sunt reglementate prin norme
imperative, neputându-se deroga la ele.
• Obligativitatea sarcinii tutelei – caracter ce se desprinde din prevederile art. 120 alin. 1 C.civ.,
care dispune: „Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinei tutelei.”
Actualul Cod civil, prin prevederile art. 120 alin. 2, stabileşte şi excepţiile de la regula de mai sus,
în sensul că „Poate refuza sarcina tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d) cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
e) cel care din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării
domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să
îndeplinească această sarcină”.
• Gratuitatea tutelei minorului este reglementată prin prevederile art. 123 alin. 1C.civ., potrivit
căruia „Tutela este o sarcină gratuită”.
Gratuitatea este de natura ei şi nu de esenţa ei. Astfel art. 123 alin. (2) din C.civ. prevede: „Cu
toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al
cărei cuantum va fi stabilit de instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca
depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10%
din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea
modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.”
În acest context apreciem că este greşită interpretarea dată art. 119 alin. 1 din Legea nr. 272/2004,
în sensul că „tutorelui i se acordă o alocaţie lunară de 670 lei, care se indexează prin hotărâre a
Guvernului”25.
„Alocaţia lunară de plasament” în cuantum de 670 lei prevăzută de legiuitor se acordă „fiecărui
copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului.De această alocaţie beneficiază şi copilul (s.n.) pentru
care a fost instituită tutela, în condiţiile legii”.
Interpretarea dată prevederilor art. 119 alin. 1 ne conduce la concluzia că alocaţia lunară de
plasament este un drept pe care-l acordă statul copilului faţă de care s-a luat măsura plasamentului şi pentru
identitate de raţiune, şi copilului pentru care a fost instituită tutela.
De nici unde nu rezultă că alocaţia lunară de plasament se acordă tutorelui cu titlu de
remuneraţie pentru sarcina acceptată în condiţiile legii, aşa cum susţin autorii citaţi mai jos.
22
A se vedea și I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., 1997, ppp. 224-227; O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., p. 73.
23
Gh.Beleiu, op.cit., p.298; G.Boroi, op.cit., p.377; Idem, op. cit. 2010, p.421; I. Ciochină-Barbu,
op. cit.2009, p. 112; P.Truşcă, op.cit., p.336; I.P. Filipescu, op. cit.,1989, p.526.
24
C.Stătescu, op.cit., p.281; M.Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului., Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.229; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.231; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.176.
25
A se vedea I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.177; I.Imbrescu, E Imbrescu, Discuţii cu privire la recentele acte
normative din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, în Dreptul nr. 7/2005, p.66.

6
 • Caracterul personal al tutelei rezultă din faptul că această sarcină trebuie executată personal de
către tutore. Acest caracter este dat şi de aceea că instituirea tutelei se face în considerarea persoanei
(intuituu personae).
Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate 26 tutorele poate împuternici prin mandat o altă
persoană care să încheie în numele minorului anumite acte; mandatul trebuie să fie unul special şi nu unul
general.
2.2.2. Principiile care guvernează tutela minorului
Principiile tutelei se desprind din conţinutul actelor normative care reglementează această
instituţie juridică şi acestea sunt:
• Principiul generalităţii tutelei rezultă din prevederea legală potrivit căreia tutela se instituie ori
de câte ori un minor este lipsit de ocrotire părintească, el neputând rămâne în afara ocrotirii legale (art. 39
alin. 1 din Legea nr. 272/2004).
• Exercitarea tutelei în interesul exclusiv al minorului rezultă din conţinutul art. 104 din Codul
civil potrivit căruia „Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia”.
• Independenţa patrimonială dintre copilul minor şi tutore rezultă din interpretarea prevederilor
art. 500 C.civ., (art. 106 C. fam.), potrivit căruia „Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului
şi nici copilul asupra bunurilor părintelui în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere.”
• Controlul permanent exercitat de către Consiliul de familie asupra tutelei rezultă din dispoziţiile
art. 124 din C.civ. potrivit căruia „Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în
care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile
minorului”.
2.2.3. Deschiderea tutelei
Conţinutul art. 39 din Legea nr. 272/2004 - privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
evidenţiază faptul că orice copil care este lipsit de ocrotirea părinţilor săi, temporar sau definitiv, sau nu
poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă care include printre alte măsuri
proteguitoare şi tutela.
Concluzionând, tutela se deschide în toate cazurile în care ambii părinţi (s.n.) ai minorului se află
într-o imposibilitate permanentă de a exercita ocrotirea părintească. În situaţia în care numai unul dintre
părinţi se află într-o asemenea imposibilitate, ocrotirea minorului se va exercita de către celălalt părinte.
În art. 110 C.civ., (art. 113 C. fam.), sunt prevăzute cazurile în care minorul va putea fi pus sub
tutelă, şi anume:
- ambii părinţi sunt decedaţi;
- ambii părinţi sunt necunoscuţi;
- ambii părinţi li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
- ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
- ambii părinţi sunt dispăruţi sau declaraţi judecătoreşte morţi;
- în cazul în care, la încetarea adopţiei instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea
unei tutele.
Prevederi cu un conţinut asemănător se găsesc şi în art. 40 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în sensul că „Tutela se instituie în situaţia în care ambii
părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, precum
şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în interesul copilului
instituirea unei tutele”.
Referitor la organele statului sau persoanele care au obligaţia de a înştiinţa despre apariţia vreunui
caz de deschidere a tutelei, acestea sunt expres enumerate în art. 111 C.civ., (art. 115 C. fam.) în sensul că
„Au obligaţia ca, de îndată ce se află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească, în cazurile
prevăzute de art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte
minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public,
cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părinteşti;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană”27.

26
E.Lupan, op.cit., p.230; E.Florian, op.cit., p.386.

7
 Prin art. 114 din Codul civil, se reglementează desemnarea tutorelui de către părinte în sensul că
acesta poate desemna prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiat în formă autentică, ori, după
caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi. Revocarea se poate realiza
oricând, inclusiv prin semnătură privată. Desemnarea tutorelui prin această modalitate nu va putea fi
valabilă dacă în momentul decesului părinţilor aceştia erau puşi sub interdicţie judecătorească, inclusiv în
situaţia în care desemnarea a fost realizată anterior intervenirii sancţiunii de punere sub interdicţie.
De asemenea, art. 115 din Codul civil reglementează situaţia desemnării, de către părinte, mai
multor persoane ca tutore, fără vreo preferinţă sau când există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei
minorului, care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore. Într-o astfel de situaţie instanţa de tutelă va fi aceea care
va numi tutorele având în vedere condiţiile materiale, precum şi condiţiile morale necesare dezvoltării
armonioase a minorului.
Ţinând cont de caracterul suveran al voinţei părinţilor, numirea tutorelui de către aceştia nu poate
fi înlăturată de instanţa de tutelă, fără acordul celui desemnat, decât dacă se află în vreuna din situaţiile de
incompatibilitate reglementate prin art. 113 din C.civ., (art. 117 C. fam.), sau dacă, numirea sa ar pune în
pericol interesele minorului.
În situaţia în care cel chemat la tutelă, temporar nu poate să îşi exercite atribuţiile ce i-au fost
conferite, instanţa de tutelă poate numi un tutore provizoriu. Durata provizoratului va fi până la momentul
încetării cauzei de împiedicare sau după expirarea perioadei de cel târziu 6 luni de la deschiderea tutelei.
După trecerea celor 6 luni, dacă persoane desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, atunci instanţa de
tutelă va proceda la numirea unui tutore în condiţiile art. 118 din C.civ., (art. 116 C. fam.), iar tutorele
numit provizoriu va îndeplini această sarcină până la pronunţarea instanţei.
În fine, tutorele desemnat de părinte, poate fi obligat, potrivit prevederilor art. 117 din C.civ., să
constituie garanţii reale sau personale, în cazul în care interesele minorului o cer. Desigur, că această
obligaţie va fi impusă de instanţa de tutelă, din oficiu sau la cererea consiliului de familie.
Numirea tutorelui se va face de către instanţa de tutelă, sens în care prevederile art. 118 din C.civ.,
(art. 116 C. fam.), dispun: „În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de tutelă numeşte cu prioritate ca tutore,
dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să
îndeplinească această sarcină ţinând seama, după caz, de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor,
de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.”
În ceea ce priveşte procedura de numire a tutorelui, reglementată de art. 119 C.civ., (art. 119 C.
fam.), numirea sa se face de către instanţa de tutelă, cu acordul acestuia, în camera de consiliu, prin
încheiere definitivă. Instanţa va asculta minorul dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. În ipoteza în care
desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, acesta nu poate refuza tutela, decât dacă se află în
vreuna din situaţiile prevăzute în art. 120 alin. 2 C.civ., (art. 118 alin. 1 C. fam.).
Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei de tutelă şi la
primăria de la domiciliul minorului. Drepturile şi obligaţiile tutorelui încep să curgă de la data comunicării.
Până la numirea tutorelui instanţa de tutelă va putea lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului,
putând chiar să numească un curator special.
În art. 40 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 se prevede că „Tutela se instituie conform legii de către
instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul”.
2.2.4. Capacitatea de a fi tutore
În general capacitatea de a fi tutore o are orice persoană fizică cu deplină capacitate de exerciţiu şi
o comportare bună, prezintă garanţiile morale şi condiţiile materiale pentru a primi un copil în îngrijire.
Art. 112 din Codul civil dispune că poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună,
dacă nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 41 din Legea nr. 272/2004 potrivit cu care „ Pot fi tutori
persoanele fizice sau soţul şi soţia care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege”.
Incompatibilităţile prevăzute de lege, la care face trimitere articolele citate mai sus, sunt cele
cuprinse în art. 113 C.civ,care prevăd că: ”Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;

27
Şt.Rauschi, Gh.Popa, Ştefania Rauschi, op.cit., p.250; M.Banciu, op.cit., p.385; I.Imbrescu, Probleme teoretice
şi practice cu privire la calitatea procesuală activă în sesizarea instanţei judecătoreşti pentru instituirea tutelei în
reglementarea Legii nr. 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului” în Dreptul nr. 10/2006,
p.139-140.

8
 b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina
tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morţii, autoritatea părintească.”28.
Sarcina de a fi tutore de regulă nu poate fi refuzată decât în anumite situaţii expres prevăzute de
lege. Acestea sunt cele cuprinse în art. 120 alin. 2 C.civ., care dispune că tutela nu poate fi refuzată de:
„a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;
d) cel care exercită o altă tutelă sau curatelă;
e) cel care din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul
unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această
sarcină”.
Dacă în timpul exercitării tutelei apare vreunul din aceste motive, tutorele poate cere să fie înlocuit
(art. 121 din C.civ.).
2.2.5. Consiliul de familie
Rolul consiliului de familie constă în aceea că el se poate constitui pentru a supraveghea modul în
care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile
minorului.
Consiliul de familie nu se constituie în cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în
plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege (art. 124 C.civ.).
Consiliul de familie este constituit de instanţa de tutelă şi se compune din 3 rude sau afini, ţinând
seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi
numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes
pentru situaţia acestuia. Totodată instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi. Din consiliul de familie nu pot
face parte tutorele sau soţul şi soţia împreună (art. 124 C.civ.).
Conform dispoziţiilor art. 125 din Codul civil, componenţa consiliului de familie nu se poate
modifica în timpul tutelei.
Excepţiile de la regula de mai sus sunt :
- când interesele minorului ar cere o asemenea schimbare ;
- dacă, prin moartea sau dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea;
- dacă, potrivit art. 131 C.civ., tutorele cere instituirea unui nou consiliu, când instanţa, fiind
investită să soluţioneze plângeri formulate, potrivit legii civile, a hotărât, de cel puţin două ori, în mod
definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.
Conform dispoziţiilor art. 128 din C.civ., în vederea constituirii consiliului de familie, instanţa de
tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, va convoca la domiciliul minorului, dacă acesta a împlinit
vârsta de 14 ani, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri, a tutorelui desemnat, a oricăror
altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.
Numirea membrilor consiliului de familie se face, cu acordul acestora, iar minorul care a împlinit
vârsta de 10 ani va fi ascultat în condiţiile art. 264 C.civ.
Convocarea consiliului de familie poate fi făcută, cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, de
oricare dintre membrii acestuia, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, de tutore sau a instanţa de
tutelă, cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie. Aceasta se poate face şi mai devreme de
împlinirea termenului de 10 zile dinainte de data întrunirii, dacă există acordul tuturor membrilor
consiliului de familie. Prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie acoperă neregularitatea convocării.
Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În situaţia în care
28
În art.42 din Legea nr. 272/2004 se arată că: „Instanţa judecătorească numeşte cu prioritate ca tutore, dacă motive
întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această
sarcină.Persoana fizică, respectiv soţii care urmează a fi tutori sunt numiţi pe baza prezentării de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a raportului de evaluare a acestora”.

9
aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului,
dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie.
Soţii se pot reprezenta reciproc. Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, după caz,
la sediul instanţei de tutelă (art. 129 C.civ.).
Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei de tutelă şi ia
decizii, în cazurile prevăzute de lege (de exemplu potrivit art. 148 C.civ. decide asupra sumelor necesare
pentru întreţinerea minorului şi pentru administrarea bunurilor sale). Avizele consultative şi deciziile se iau
în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi. Consiliul este prezidat de persoana cea mai înaintată în
vârstă. La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile în mod corespunzător. Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un
registru special constituit. (art. 130 C.civ.).
Potrivit prevederilor art. 131 din Codul civil, tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă
în plângerile formulate potrivit C.civ., instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva
deciziilor consiliului de familie.
Dacă, în situaţia de mai sus, nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, tutorele poate cere
instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur tutela (art. 132 C.civ.).
2.2.6.Exercitarea tutelei
Exercitarea tutelei este reglementată prin art. 153-156 din C.civ.Tutela se exercită numai în
interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana cât şi bunurile acestuia.
În situaţia în care tutela se exercită de ambii soţi, aceştia răspund împreună, reglementările relative
la autoritatea părintească (art. 487-512 C.civ.) urmând a se aplica corespunzător. În caz de divorţ, instanţa
investită cu acest proces, va sesiza, din oficiu, instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la modul de
exercitare a tutelei.
2.2.6.1. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Întocmai ca şi în cazul autorităţii părinteşti, ocrotirea prin tutelă implică din partea tutorelui două
laturi şi anume: latura personală şi latura patrimonială.
Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie,
exceptând măsurile cu caracter curent.
Latura personală are în vedere ocrotirea persoanei minorului şi constă în exercitarea de către
tutore a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti „(1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor. (2) El este
obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura
şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.” (art. 134 C.civ.).
Minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore şi numai cu autorizarea instanţei de tutelă poate avea şi o
reşedinţă.
Cu titlu de excepţie, tutorele va putea încuviinţa ca minorul să aibă o reşedinţă determinată de
educarea şi pregătirea sa profesională. În această situaţie, tutorele are obligaţia de a încunoştinţa de îndată
instanţa de tutelă (art. 137 C.civ).
Felul pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani o primea la data
instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta, decât cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
În cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, instanţa de tutelă nu poate, împotriva voinţei
sale, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii
tutelei (art. 138 C.civ.).
În toate cazurile ce privesc pe minorul care a împlinit vârsta de 10 ani, instanţa de tutelă nu poate
hotărî fără ascultarea acestuia.
Tutorele este îndreptăţit să ceară înapoierea minorului de la orice persoană care l-ar deţine fără
drept (art. 495 C.civ..).
Tutorele este în drept să consimtă sau nu la adopţia copilului aflat sub tutela sa (art. 11 alin. 1 lit.
a) din Legea nr. 273/2004).
2.2.6.2.Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
Latura patrimonială a ocrotirii minorului prin tutelă se referă la activităţi privind gestionarea
patrimoniului minorului şi anume:
a) administrarea bunurilor minorului sub 14 ani;
b) reprezentarea legală a minorului sub 14 ani;
c) încuviinţarea prealabilă a actelor juridice civile ale minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
a) Administrarea bunurilor minorului presupune unele obligaţii pentru tutore:
- la deschiderea tutelei;

10
 - pe parcursul tutelei;
- la încetarea tutelei.
• Obligaţii la deschiderea tutelei sunt cele care rezultă din prevederile art. 140 C.civ.Astfel, după
numirea tutorelui, în termen de 10 zile de la numire, în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de
familie, un delegat al instanţei de tutelă va verifica la faţa locului toate bunurile minorului întocmind un
inventar care va fi supus aprobării instanţei de tutelă.
Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt obligaţi să declare în scris,
la întrebarea expresă a delegatului instanţei de tutelă, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă
de minor. Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere. Tutorele sau membrii
consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi
au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de
familie nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot fi îndepărtaţi
din funcţie.
Plata creanţelor tutorelui asupra minorului sau vreunuia dintre membrii consiliului de familie,
soţului, ale unei rude în linie dreaptă ori ale fraţilor sau surorilor acestora se vor putea face numai cu
autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorele nu poate face, înainte de întocmirea inventarului, în numele minorului, decât acte de
conservare şi acte de administrare ce nu suferă amânare.
Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului, sens în care
acţionează în calitate de administrator al bunurilor altuia, în condiţiile art. 795-799 C.civ.. Totuşi,
administrarea acestor bunuri va fi supusă şi regulilor stabilite în Titlul privind “Ocrotirea persoanei”, cum
ar fi cele referitoare la necesitatea avizului prealabil al consiliului de familie, autorizarea tutelei, etc.
Bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit, nu vor fi administrate de tutore, decât numai dacă
testatorul sau donatorul a stipulat în acest sens. De regulă, aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori
de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz, numit de către instanţa de tutelă (art. 142 C.civ.).
Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se stabileşte de
consiliul de familie, acesta, putând-o modifica, potrivit împrejurărilor. Decizia consiliului de familie se va
aduce la cunoştinţă, instanţei de tutelă, de îndată.
Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din
veniturile acestuia. Dacă veniturile minorului se dovedesc a nu fi îndestulătoare, instanţa de tutelă va
dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.
În mod excepţional obiectele ce au o valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor,
vor fi vândute.
În situaţia în care se constată că minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care
sunt obligate prin lege să-i acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientă, atunci minorul are dreptul la
asistenţă socială, în condiţiile legii (art. 148 C.civ.).
În termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor, sumele de bani care depăşesc nevoile
întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe
numele minorului, la o bancă indicată de consiliul de familie. Tutorele va avea nevoie autorizarea
prealabilă a instanţei de tutelă pentru a dispune de aceste sume şi instrumente financiare, cu excepţia
sumelor necesare pentru întreţinerea minorului care se trec într-un cont separat şi care vor putea fi ridicate
de tutore, fără autorizarea instanţei de tutelă.
Tutorelui i se interzice categoric, să încheie, pe numele minorului, cu sumele de bani sau cu
instrumentele financiare deţinute de acesta, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar cu autorizarea
instanţei de tutelă (art. 149 C.civ.).
Instanţa de tutelă şi notarul public, în cadrul procedurii notariale, va numi un curator special atunci
când între tutore şi minor se ivesc interese contrare, sau în cazul în care, din cauza bolii sau din alte motive,
tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale
cărui acte le încuviinţează (art. 150 C.civ
2.2.6.3. Controlul exercitării tutelei (Obligaţii pe parcursul tutelei)
Pe parcursul tutelei, se vor lua măsurile prevăzute în art. 151-156 C.civ.
Astfel, potrivit art. 151 C.civ., instanţa de tutelă are rol de control efectiv şi continuu asupra
modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile
acestuia. În acest sens, instanţa de tutelă va putea solicita colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a
instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după
caz.

11
 Tutorele trebuie să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit
de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia. Darea de seamă va fi întocmită conform
prevederilor art. 842-845 din C.civ. şi va fi depusă în termen de 30 de zile de la încheierea anului
calendaristic sau, în situaţiile în care averea minorului este de mai mică însemnătate, acesta se va putea face
în termene mai lungi, dar care nu vor depăşi 3 ani.
Instanţa de tutelă va putea solicita tutorelui, în orice moment dări de seamă intermediare despre
cum s-a îngrijit de minor, precum şi de administrarea bunurilor acestuia.
Autoritatea competentă (instanţa de tutelă) verifică socotelile privitoare la veniturile minorului şi
cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor minorului şi dacă sunt corect
întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui29.
• La încetarea tutelei se vor lua măsurile prevăzute de art. 156-163 din C.civ., (art. 140-141),
respectiv :
- în termen de 30 de zile de la încetarea tutelei tutorele va prezenta autorităţii competente o dare de
seamă generală;
- bunurile care au fost administrate de tutore se predau, după caz, fostului minor, moştenitorilor
lui, noului tutore;
- după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă va da tutorelui
descărcare de gestiune;
- descărcarea de gestiune nu-l exonerează pe tutore de prejudiciul cauzat prin culpa sa, tutorele
care-l înlocuieşte pe un alt tutore este obligat să ceară acestuia repararea pagubelor care le-a adus pe această
cale minorului.
b) Reprezentarea legală a minorului sub 14 ani de către tutore este prevăzută în art. 143 din
C.civ., potrivit căruia: „Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai
până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani”.
Actele pe care tutorele le poate îndeplini sunt:
• acte pe care tutorele le poate întocmi singur, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea
instanţei de tutelă sunt acele acte juridice care sunt de importanţă patrimonială mai mică cum sunt actele de
conservare şi de administrare, ridicarea de la instituţia de credit a sumelor pe care tutorele le-a depus în
cont separat pentru întreţinerea minorului.
• acte pe care tutorele le poate încheia numai cu avizul consiliului de familie şi autorizarea
instanţei de tutelă sunt reglementate de art. 144 alin. 2 din C.civ., , cum ar fi: acte de înstrăinare,
împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorilor, să renunţe la drepturile
patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte care depăşesc dreptul de
administrare.
Potrivit prevederilor art. 145 C.civ., autorizarea se va acorda numai dacă actul răspunde unei nevoi
sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Autorizarea instanţei de tutelă se va da pentru fiecare act în
parte, stabilindu-se, când situaţia impune, condiţiile de încheiere actului, iar în caz de vânzare se va arăta
dacă aceasta se face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.
În sfârşit, trebuie reţinut că, instanţa de tutelă poate indica tutorelui, în toate cazurile de autorizare,
modul de întrebuinţare a sumelor de bani obţinute.
Totuşi, tutorele poate înstrăina bunurile supuse pierii, degradării, alterării ori deprecierii, precum
devenite nefolositoare pentru minor, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă.
• acte juridice pe care tutorele nu le poate încheia nici chiar cu autorizarea instanţei de tutelă
sunt cele stabilite în art. 144 alin. 1 şi art. 147 din C.civ., şi anume:
- acte juridice între tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile tutorelui, pe de
o parte şi minor pe de altă parte; Noutate adusă de Codul civilconstă în aceea că oricare din persoanele de
mai sus poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun
ori îl deţine în coproprietate cu minorul;
- donaţii făcute de tutore în numele minorului, cu excepţia darurilor obişnuite, potrivit cu starea
materială a minorului;
- garantarea în numele minorului a obligaţiei altuia.
c) Încuviinţarea şi autorizarea actele minorului care a împlinit vârsta de 14 ani.
În acest sens art. 146 C.civ., precizează că: „Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie
actele juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului”.
29
Gh.Beleiu, op.cit., p.301; G.Boroi, op.cit., p.378; P.Truşcă, op.cit., p.340; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit.,
p.236; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.182-183; T.Pop, op.cit., p.150; E.Florian, op.cit., p.389.

12
 În situaţia în care actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să-l încheie face
parte din acelea pe care tutorele nu le poate încheia decât cu autorizarea instanţei de tutelă şi cu avizul
consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia cât şi avizul consiliului de familie, (art. 146
alin. 2 C.civ.).
De asemenea, minorul nu poate face donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit dotării lui
materiale şi nici să garanteze obligaţia altuia (art. 146 alin. 3 din NCC).
Actele încheiate de minor fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei de tutelă,
sunt lovite de nulitate relativă.
2.2.7. Încetarea tutelei30
Încetarea tutelei are loc, în principiu, atunci când au dispărut cauzele care au generat-o, adică
atunci când:
- minorul a devenit major;
- minorul a decedat;
- au dispărut cauzele care au impus instituirea tutelei (prevăzute de art. 110 C.civ., respectiv art.
113 C. fam.);
- stabilirea filiaţiei faţă de unul din părinţi;
- ridicarea decăderii din drepturile părinteşti;
- ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul dintre părinţi;
- reapariţia a cel puţin unuia dintre părinţii declaraţi dispăruţi ori morţi.
Încetarea tutelei nu se confundă cu încetarea funcţiei tutorelui31, aceasta din urmă ţinând de
persoana tutorelui şi care poate avea loc în următoarele cazuri:
- decesul tutorelui;
- îndepărtarea de la tutelă (în condiţiile art. 158 C.civ.);
- înlocuirea tutorelui la cererea sa (art. 163 C.civ.);
- numirea unui nou tutore ca urmare a punerii sub interdicţie a minorului (art. 176 alin. 2 şi 3
C.civ.).
De reţinut este şi faptul că în toate cazurile de mai sus, până la numirea unui nou tutore, instanţa
de tutelă va numi un curator special care va exercita în continuare atribuţiile fostului tutore, după regulile
tutelei.

2.2.8. Răspunderea tutorelui

Răspunderea tutorelui îmbracă în general toate formele răspunderii juridice. În acest sens tutorele
va răspunde pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor prevăzute de lege atât în ceea
ce priveşte persoana minorului cât şi legătura cu administrarea patrimoniului acestuia.
Răspunderea penală a tutorelui va fi angajată ori de câte ori faptele săvârşite de acesta vor întruni
elementele constitutive ale unor infracţiuni cum ar fi: gestiunea frauduloasă (art. 242 din noul Cod penal),
rele tratamente aplicate minorului (art. 306 Cod penal), punerea în pericol a unei persoane în neputinţa de a
se îngriji (art. 197 noul Cod penal), abandonul de familie, art. 378 din noul C.pen. etc.
Răspunderea contravenţională a tutorelui va fi angajată ca şi în cazul părinţilor, dacă nu ia măsuri
de a împiedica faptele de vagabondaj, cerşetorie, prostituţie 32 etc.
Răspunderea civilă a tutorelui poate îmbrăca atât forma răspunderii patrimoniale cât şi cea a
răspunderii nepatrimoniale.
• răspunderea nepatrimonială, potrivit prevederilor art. 155 C.civ., constă în îndepărtarea de la
tutelă în sensul că „minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al
acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi în art. 111, pot face plângere la instanţa de tutelă cu privire la actele
sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor” iar potrivit art. 158 C.civ., „tutorele este îndepărtat dacă
săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi
îndeplineşte corespunzător sarcina”.

30
A se vedea și I.R. Urs, S. Angheni, op. cit.,1997, p. 227; C. Jora, op. cit., pp. 108-109.
31
Gh.Beleiu, op.cit., p.302; G.Boroi, op.cit., p.379; P.Truşcă, op.cit., p.342; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit.,
p.238; I.R. Urs, C.Todică, op.cit., p.183; M.Rusu, Protecţia juridică a minorului, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,
p.194-195.
32
A se vedea în acest sens M. Basarab, Ocrotirea minorilor prin legislaţia penală din România, în Fiat Justitia nr.
1/1997, p.74-107.

13
 • răspunderea patrimonială este angajată ca o răspundere civilă delictuală atunci când tutorele
prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a atribuţiilor sale a cauzat minorului un prejudiciu, în
condiţiile art. 1349 C.civ., (art. 998, 999 C. civ. din 1864).
Astfel, art. 1349 din Codul civil prevede: „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile
de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori
inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ,
încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În
cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta
altuia…”,.
Prevederile legale prezentate mai sus se completează cu cele din art. 162 alin. 2 C.civ.,potrivit
căruia „Chiar dacă instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru
prejudiciul cauzat din culpa sa”.
Interpretarea prevederilor acestui din urmă text trebuie făcută în sensul că răspunderea tutorelui va
fi posibilă şi dacă paguba produsă de acesta, patrimoniului minorului, a fost descoperită după descărcarea
de gestiune dată de instanţa de tutelă.33
 amenda civilă este sancţiunea dată tutorelui care refuză continuarea nejustificată a tutelei. În
acest sens art. 163 din C.civ. dispune: (1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte
cazuri decât cele prevăzute la art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă, în
folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi
repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore. (2) De
asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la
plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăşi 3 salarii medii pe economie. (3)
Amenda civilă se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie”.
De reţinut că aplicarea acestei amenzi civile nu limitează dreptul minorului sau a noului tutore să
solicite eventuale despăgubiri în cazul când îndeplinirea defectuoasă a tutelei a dus la crearea unui
prejudiciu minorului.34
Secţiunea a III-a. Ocrotirea interzisului judecătoresc35
3.1. Noţiunea interdicţiei judecătoreşti
3.1.1. Definiţie
Analiza capacităţii de exerciţiu a evidenţiat faptul că lipsa de discernământ a unei persoane fizice
este determinată de o cauză naturală (moarte) dar şi de apariţia unor boli psihice care prin efectele lor duc la
pierderea discernământului.
Lumea incapabililor majori este numeroasă, diversă şi tristă: nebunii (violenţi sau melancolici),
nevrozaţii, depresivii, schizofrenicii, psihopaţii, risipitorii, cei slabi cu duhul, drogaţii, alcoolicii, exaltaţii,
comatoşii şi bătrânii slăbiţi, diminuaţi, solitari, atinşi de decreptitudine în pragul destinului biologic 36.
3.1.2. Reglementarea juridică
Instituţia interdicţiei judecătoreşti este reglementată prin dispoziţiile art. 164-177 din Codul civil.
Interdicţia judecătorească este „măsură de ocrotire, de drept civil, care se ia de către instanţă faţă
de persoana fizică lipsită de discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, datorită
alienaţiei sau debilităţii mintale, constând în lipsirea de capacitate de exerciţiu şi instituirea tutelei”37.
În art. 164 C.civ., (art. 142 C. fam.) se dispune că „Persoana care nu are discernământul necesar
pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie

33
O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.239-240.
34
A.P.Dimitriu, Noul Cod civil.Note.Corelaţii.Explicaţii.Editura C:H.Beck, Bucureşti, 2011, p.53
35
A se vedea și O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 68 și urm.; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., pp. 228 și urm.
36
O.Ungureanu, C. Jugastru - op.cit., p.244; O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.2011 p.263 şi urm.; Ungureanu,
C. Munteanu, op. cit.2013 p.287-295; Ungureanu, C. Munteanu, op. cit.2015 p.381-389; C.T. Ungureanu, op. cit.
p. 398; C.T. Ungureanu, op. cit. p. 369-376; I.Ciochină-Barbu, op. cit.2008, p.130 şi urm; I.Ciochină-Barbu, op.
cit.2015, p.171-178.
37
Gh.Beleiu, op.cit., p.304; G.Boroi, op.cit., p.380; P.Truşcă, op.cit., p.345; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.203;
O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.244; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., 1997, p. 228;
O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., p. 228. Instanța a reținut că alienatul sau debilul mintal, chiar dacă are capacitate
de exercițiu, nefiind pus sub interdicție, poate obține anularea actului juridic încheiat de el, dar cu condiția să
dovedească lipsa de luciditate în momentul când a consimțit la act.(T. Iași, S. civ., dec. nr. 871 din 1958, în F. Ciutacu,
op. cit., p. 149).

14
judecătorească. (2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.”.
Din conţinutul celor prezentate mai sus rezultă că interdicţia judecătorească se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- este o măsură de ocrotire de drept civil;
- este o măsură ce se ia pe cale judecătorească;
- se aplică numai persoanelor fizice care sunt lipsite de discernământ datorită alienaţiei şi
debilităţii mintale, precum şi minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă ;
- are ca efect lipsirea persoanei fizice de capacitatea de exerciţiu 38.
Interdicţia judecătorească nu trebuie confundată cu „îngrădirile capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice”, indiferent dacă acestea sunt măsuri – sancţiuni (îngrădiri cu caracter de pedeapsă penală
– interzicerea exerciţiului unor drepturi ca pedeapsa complementară; îngrădiri cu caracter de pedeapsă
civilă – decăderea din drepturile părinteşti) sau măsuri – ocrotire (cum ar fi incapacitatea minorului de a
face donaţii sau de a garanta obligaţia altuia etc.).
Aşa după cum am arătat deja îngrădirile privesc conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei
fizice cu repercusiuni şi asupra conţinutului capacităţii de exerciţiu, iar interdicţia judecătorească priveşte
numai capacitatea de exerciţiu, fără a avea efect şi asupra capacităţii de folosinţă.
Interdicţia judecătorească nu se confundă cu tratamentul medical obligatoriu prin internarea într-o
unitate psihiatrică a persoanei cu tulburări psihice potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 487/2002, a
sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice 39, principalele deosebiri fiind:
- punerea sub interdicţie se dispune numai de instanţa judecătorească, pe când tratamentul medical
obligatoriu se dispune de o unitate medicală iar împotriva măsurii dispuse se poate face contestaţie la
instanţa judecătorească;
- punerea sub interdicţie judecătorească atrage ca efect lipsirea persoanei fizice de capacitatea de
exerciţiu, pe când tratamentul medical obligatoriu nu are nici un efect asupra capacităţii civile de exerciţiu a
celui în cauză40.
3.2. Condiţiile punerii sub interdicţie
Condiţiile punerii sub interdicţie rezultă din dispoziţiile art. 164 din Codul civil potrivit căruia
„Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei
ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească. (2) Pot fi puşi sub interdicţie
judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă”41.
Din conţinutul articolului citat mai sus rezultă că în vederea punerii sub interdicţie a unei persoane
sunt necesare întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- persoana care urmează a fi pusă sub interdicţie să fie lipsită de discernământ;
- lipsa discernământului să se datoreze debilităţii, alienaţiei mintale sau stării de minor cu
capacitate de exerciţiu restrânsă.
Debilitatea mintală și alienația mintală au fost definite de art.211 din Lega nr. 71/2011de punere
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, ca fiind o boală psihică ori un handicap psihic ce
determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-
juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile 42.
În privinţa noţiunilor de alienaţie şi debilitate mintală trebuie precizat că în ceea ce priveşte
conţinutul acestora, el este stabilit numai de medicul de specialitate. În consecinţă, nici o altă cauză de altă
natură – decât lipsa discernământului din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale constatate de medicul
specialist- nu poate justifica punerea sub interdicţie.

38
E.Lupan, op.cit., p.248; Şt.Rauschi, Gh.Popa, Ştefania Rauschi, op.cit., p.259; O.Ungureanu, C.Jugastru,
op.cit., p.244.
39
Republicată în Monitorul Oficial nr. 652 din 13 septembrie 2012.
40
Gh.Beleiu, op.cit.1999, p.343-343; G.Boroi, op.cit., p.380; P.Truşcă, op.cit., p.345; O.Ungureanu, C.Jugastru,
op.cit., p.245.
41
Gh.Beleiu, op.cit., p.305; G.Boroi, op.cit., p.381; I. Ciochină-Barbu, op. cit. p.131 P.Truşcă, op.cit., p.346;
O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.380.
42
C. Chirică, Ocrotirea anumitor persoane fizice prin măsura punerii sub interdicție judecătorească în lumina noului
Cod civil și a noului Cod de procedură civilă, în Dreptul nr. 1/2012, p. 26-60

15
 Punerea sub interdicţie este determinată de existenţa unor tulburări mintale cu caracter general şi
permanent, starea de inconştienţă, generată de hipnoză, beţie etc. nu sunt de natură a justifica luarea măsurii
interdicţiei judecătoreşti43.
- lipsa discernământului să fie de natură a pune persoana în imposibilitatea de a se îngriji singură
de interesele sale.
Condiţiile de fond ale punerii sub interdicţie sunt de strictă interpretare şi aplicare. În cauza civilă
nu se poate dispune punerea sub interdicţie a unei persoane care nu este în măsură să se îngrijească de
interesele sale, dar din alte motive cum ar fi: vârsta înaintată, infirmităţi fizice, boală 44 etc. este posibil.
Întrucât este o stare de fapt, îndeplinirea acestei condiţii poate fi dovedită prin orice mijloc de
probă.
Măsura punerii sub interdicţie este obligatorie şi pentru minor, mijlocul de ocrotire urmărind în
principal vindecarea acestuia, este vorba deci de o ocrotire specială care se deosebeşte de ocrotirea
părintească45.
În acest sens în art. 176 C.civ., (art. 150 C. fam.), dispune că: „(1) Minorul care, la data punerii
sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor, rămâne sub această ocrotire până la data
când devine major, fără a i se numi un tutore. (…)(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se
află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă numeşte un tutore. (3) În cazul în care, la data
punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul
tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.”.
3.3. Procedura punerii sub interdicţie
În conformitate cu prevederile art. 165 C.civ., (art. 143 C. fam.) „Interdicţia poate fi cerută de
persoanele prevăzute la art. 111…”.
Reamintim că potrivit art. 111 din C.civ., (art. 115 C. fam.), aceste persoane sunt:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte
minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public,
cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţării,
luării sau executării unei măsuri privative de libertate;
d) organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului
de procedură civilă, (art. 168 C.civ.).
3.4. Efectele punerii sub interdicţie judecătorească46
Hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie produce următoarele efecte:
- lipsirea de capacitate de exerciţiu a persoanei puse sub interdicţie;
- instituirea tutelei interzisului.
a) Lipsirea de capacitate de exerciţiu. Acest efect al punerii sub interdicţie rezultă din prevederile
art. 43 din C.civ., potrivit căruia „….nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani; b) interzisul judecătoresc,…”
De la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de punere sub interdicţie
interzisul judecătoresc este prezumat a nu mai avea discernământ, cu caracter de continuitate.
Lipsirea interzisului judecătoresc de capacitate de exerciţiu se manifestă diferit în funcţie de
capacitatea pe care o avea persoana la data punerii sub interdicţie şi anume:
- dacă persoana pusă sub interdicţie este un minor sub 14 ani, efectul lipsirii de capacitate de
exerciţiu se va produce de la data împlinirii de către acesta a vârstei de 14 ani, întrucât de la acest moment

43
Dec.civ.nr. 1035/1970 a Tribunalului Suprem în I.G.Mihuţă , Repertoriu de practică judiciară pe anii 1969-1975,
p.61; Dec.nr. 3909/1998 a Curţii Supreme de Justiţie, în Buletinul Justiţiei 1998, Editura Argessis, 1999, p.58-62;
Dec.nr. 2196/2004 a Curţii Supreme de Justiţie în Buletinul Justiţiei 2004, Editura All Beck, p.216-217; Dec.nr.
232/2003 a Curţii de Apel Cluj-Napoca, secţia civilă în Buletinul Justiţiei 2003, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
p.217-218.
44
Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec.nr. 691/1978, în Culegere de decizii, 1978, p.189; Dec.nr. 3653/2004 a Curţii
Supreme de Justiţie, secţia civilă în Buletinul Justiţiei 2004, Editura All Beck, p.217-219; Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, secţia civilă, dec.nr. 2196/2004 în Pandectele Române nr. 2/2005, p.28.
45
Şt.Rauschi, Gh.Popa, Ştefania Rauschi, op.cit., p.260; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.246.
46
A se vedea și O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 72-74; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit., 1997,
pp. 228-230.

16
minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu (până în acest moment minorul este lipsit de capacitate de
exerciţiu);
- în cazul minorului cu vârsta între 14-18 ani efectul punerii sub interdicţie va fi trecerea acestuia
din starea de persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă la o persoană lipsită în totalitate de capacitatea de
exerciţiu;
- în celelalte cazuri, persoana cu capacitate de exerciţiu deplină devine o persoană lipsită în
totalitate de capacitate de exerciţiu.
Potrivit prevederilor alin. 2 al art. 43 din C.civ., (art. 11 din Decretul nr. 31/1954), cel lipsit de
capacitate de exerciţiu încheie acte juridice civile prin reprezentantul său legal.
Desigur că şi în privinţa interzisului sunt permise încheierea de către acesta a actelor de conservare
şi actele zilnice mărunte care nu-l pot prejudicia în patrimoniul său (alin 3 al art. 43 din C.civ.).
b) Instituirea tutelei interzisului
Instituirea tutelei interzisului rezultă din prevederile art. 170 din Codul civil, potrivit căruia:
„Hotărârea de punere sub interdicţie va fi comunicată, în condiţiile legii, instanţei de tutelă, care va
desemna, de îndată, un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art.
114-120 se aplică în mod corespunzător”.
În situaţia minorului care se află sub ocrotirea părintească la data rămânerii definitive a hotărârii
de punere sub interdicţie, acesta va rămâne sub această formă de ocrotire până la data când devine major,
nefiind necesară numirea unui tutore (art. 176 alin. 1 C.civ.).
De asemenea, dispoziţiile art. 174 din C.civ., (art. 149 C. fam.) sunt aplicabile şi situaţiei
prevăzute mai sus în sensul că: „Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie
judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi ai îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor
întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească. (2) Instanţa de
tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de
împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie
sanitară. (3) Când cel pus sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia. ”.
În situaţia în care la data când minorul devine major el continuă să se afle sub interdicţie, instanţa
de tutelă va numi un tutore.
Dacă la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa de tutelă va
hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie să numească un nou tutore
(art. 176 alin. 2 şi 3 din C.civ.).
În legislaţia noastră „Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se
aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel
” (art. 171 C.civ.)
Totuşi trebuie să reţinem că în comparaţie cu tutorele minorului sub 14 ani „Tutorele celui pus sub
interdicţie judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire. (2) Pentru motive
temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani. ” (art.173 C.civ.).47
c) Data producerii efectelor punerii sub interdicţie
Potrivit art. 169 alin. 1 C.civ., Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.
Faţă de terţi, interdicţia îşi va produce efectele numai după transcrierea hotărârii de punere sub
interdicţie în conformitate cu prevederile art. 169 alin. 2 din Codul civil care dispune: „ Cu toate acestea,
lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.”
3.5. Încetarea interdicţiei
Încetarea interdicţiei are loc prin:
- decesul interzisului (constatat fizic sau prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi
irevocabilă);
- ridicarea interdicţiei de către instanţa judecătorească.
Ridicarea interdicţiei este reglementată prin art. 177 din Codul civil.
În conformitate cu prevederile art. 177 din C.civ., „Dacă au încetat cauzele care au provocat
interdicţia instanţa judecătorească va pronunţa, ridicarea ei”.

47
T.Pop, op.cit., p.164; E.Lupan, D.A. Popescu, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993,
p.189; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.289-290.

17
 Cererea de ridicare a interdicţiei judecătoreşti poate fi introdusă de cel pus sub interdicţie, de
tutore, precum şi de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111 din C.civ.
În contextul celor prezentate mai sus, ridicarea interdicţiei îşi produce efectele de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti. Hotărârea se va comunica instanţei locului unde s-a transcris hotărârea
de punere sub interdicţie, (adică aceea a locului unde actul de naştere a celui pus sub interdicţie a fost
înregistrat), pentru a fi transcrisă în registrul special şi pentru a se face menţiuni despre ridicarea
interdicţiei.
În acest fel, măsura ridicării interdicţiei devine opozabilă erga omnes.
Secțiunea a IV-a Protecția persoanelor cu tulburări psihice
Protecția persoanelor cu tulburări psihice se realizează prin internarea într-o unitate de psihiatrie,
conform Legii nr. 487/2002, republicată, a sănătății mintale și a protecției personelor cu tulburări psihice,
sau prin interdicție judecătorească.
Prin persoană cu tulburări psihice se înţelege persoana cu dezechilibru psihic sau insuficient
dezvoltată psihic ori dependentă de substanţe psihoactive, ale cărei manifestări se încadrează în criteriile de
diagnostic în vigoare pentru practica psihiatrică, iar prin persoană cu tulburări psihice grave se înţelege
persoana cu tulburări psihice care nu este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele
comportamentului său, astfel încât necesită ajutor psihiatric imediat, [art. 5 lit. a) și lit. b) din Legea nr.
487/2002].
Persoana cu tulburări psihice poate fi încadrată în nevroze, psihopatii și psihoze, categorii de afecțiuni
reținute ca atare de psihiatrie48
Potrivit art.49 din Legea nr. 487/2002, internarea într-o unitate de psihiatrie se face numai din
considerente medicale, înţelegându-se prin acestea proceduri de diagnostic şi de tratament. Internarea poate
fi voluntară sau nevoluntară( obligatorie).
Internarea voluntară se face la cererea sau cu consimțământul pacientului în acelaşi mod ca şi
primirea în orice alt serviciu medical şi pentru orice altă boală. Orice pacient internat voluntar într-un
serviciu de sănătate mintală are dreptul de a se externa la cerere, în orice moment, cu excepţia cazului în
care sunt întrunite condiţiile care justifică menţinerea internării împotriva voinţei pacientului( art. 50-52 din
Legea nr. 487/2002).
Internarea obligatorie, nevoluntară presupune internarea împotriva voinței sau fără
consimțământul pacientului. Procedura de internare nevoluntară se aplică numai după ce toate încercările
de internare voluntară au fost epuizate
O persoană poate fi internată prin procedura de internare nevoluntară numai dacă un medic
psihiatru abilitat hotărăşte că persoana suferă de o tulburare psihică şi consideră că:
- din cauza acestei tulburări psihice există pericolul iminent de vătămare pentru sine sau pentru alte
persoane;
- în cazul unei persoane suferind de o tulburare psihică gravă, neinternarea ar putea antrena o gravă
deteriorare a stării sale sau ar împiedica să i se acorde tratamentul adecvat.( art. 54 din Legea nr. 487/2002).
Solicitarea internării nevoluntare a unei persoane se realizează de către: medicul de familie sau
medicul specialist psihiatru care are în îngrijire această persoană; familia persoanei; reprezentanţii
administraţiei publice locale cu atribuţii în domeniul social-medical şi de ordine publică; reprezentanţii
poliţiei, jandarmeriei sau ai pompierilor, precum şi de către procuror; instanţa de judecată civilă, ori de câte
ori apreciază că starea sănătăţii mintale a unei persoane aflate în cursul judecăţii ar putea necesita internare
nevoluntară.
Motivele internării nevoluntare se certifică sub semnătură de către solicitant cu specificarea propriilor
date de identitate, descrierea circumstanţelor care au condus la solicitarea de internare nevoluntară, a
datelor de identitate ale persoanei în cauză şi a antecedentelor medicale cunoscute, (art. 56 din Legea
nr. 487/2002).
Procedura internării nevoluntare este reglementată de art. 58 din Legea nr. 487/2002. Astfel,
medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi după aprecierea
oportunităţii internării nevoluntare, are obligaţia de a informa imediat persoana respectivă şi reprezentantul
legal al acesteia, atunci când este cazul, cu privire la hotărârea de a o supune unui tratament psihiatric,
precum şi cu privire la propunerea de a o supune internării nevoluntare. Totodată, în termen de cel mult 24
de ore de la evaluare, medicul psihiatru trimite documentaţia necesară propunerii de internare nevoluntară

48
O.Uungureanu, C. Munteanu, op. cit. 2015, p.390; C.T. Ungureanu, op. cit. 2013, p. 365; C.T. Ungureanu,
Internarea nevoluntară a persoanelor fizice cu tulburări psihice, în Dreptul nr. 3/2014, p. 186.

18
unei comisiei speciale, prin conducerea unităţii medicale respective, şi informează persoana că va fi
examinată de către această comisie, aducând aceasta la cunoştinţa reprezentantului legal sau convenţional
al pacientului.
Propunerea de internare nevoluntară, întocmită potrivit prevederilor legale este analizată de către o
comisie special constituită în acest sens, în termen de cel mult 48 de ore de la primirea propunerii, după
examinarea persoanei respective, dacă aceasta este posibilă.
Comisia este alcătuită din 3 membri numiţi de managerul spitalului, şi anume: 2 psihiatri şi un medic
de altă specialitate sau un reprezentat al societăţii civile.
În situația în care comisia ia hotărârea de internare obligatorie a pacientului decizia de internare
nevoluntară a comisiei se va consemna în dosarul medical al pacientului şi va fi comunicată de îndată
acestuia, precum şi reprezentantului său legal sau convenţional.
Decizia de internare nevoluntară a comisiei va fi înaintată, pentru control judiciar, în termen de 24 de
ore, judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea medicală, care tyrebuie să se pronunțe cu privire
la confirmarea internării nevoluntare.Judecarea se face în regim de urgenţă, în camera de
consiliu. Participarea şi ascultarea pacientului sunt obligatorii, dacă starea sănătăţii sale o permite. În caz
contrar, judecătorul poate dispune audierea pacientului în unitatea sanitară. Pacientul va fi apărat din oficiu,
dacă nu are apărător ales. Participarea procurorului este obligatorie. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu
recurs.Recursul nu suspendă executarea( art. 62 din Legea nr. 487/2002).
În situația în care instanţa judecătorească nu confirmă internarea nevoluntară, persoana în cauză are
dreptul de a părăsi imediat unitatea spitalicească sau poate solicita, în urma consimţământului scris,
continuarea tratamentului (art. 66 alin.1 din Legea nr. 487/2002).
În caz de urgenţă, medicul psihiatru, după evaluarea stării de sănătate mintală a persoanei aduse şi
după aprecierea oportunităţii internării nevoluntare, dispune (și nu propune) internarea nevoluntară a
pacientului şi informează despre aceasta, de îndată, persoana respectivă, reprezentantul legal sau
convenţional ori, după caz, autoritatea tutelară, precum şi comisiei special costituite Internarea nevoluntară
de urgenţă este supusă revizuirii comisiei speciale, în termen de 24 de ore de la primirea înştiinţării cu
privire la internarea nevoluntară. În cazul în care comisia confirmă decizia de internare nevoluntară,
urmează procedura controlului exercitat de către instanța de judecată( art. 63 din Legea nr. 487/2002).
Încetarea internării nevoluntare are loc odată cu încetarea condițiilor care au determinat-o, după o
procedură similară. În aces sens art. 65 din Legea 487/2002 prevede că aceeași comisie care a luat decizia
internării nevoluntare în situaţia în care prin examinarea directă a pacientului şi a dosarului său medical,
constată încetarea condiţiilor care au impus internarea nevoluntară va informa conducerea unităţii medicale,
care va sesiza, de îndată, judecătoria, propunând confirmarea încetării internării nevoluntare.
Dacă o persoană aflată în procedură de internare nevoluntară părăseşte unitatea spitalicească fără să
existe decizia comisiei în acest sens sau hotărârea instanţei de judecată competente, unitatea spitalicească
are obligaţia de a sesiza imediat organele de poliţie şi parchetul de pe lângă instanţa judecătorească
competentă, precum şi reprezentantul legal sau convenţional( art. 66 alin. 2 din Legea nr. 487/2002).
Reținem că internarea voluntară sau nevoluntară într-o unitate de psihiatrie nu are repercursiuni asupra
capacității civile a persoanei respective, concluzie ce se desprinde și din prevederile art. 68 alin. 3 din
Legea nr. 487/2002, potrivit căruia internarea nevoluntară nu constituie o cauză de restrângere a
capacităţii juridice a pacientului.
Tratamentul medical obligatoriu. În alcătuirea şi în punerea în aplicare a programului terapeutic
medicul psihiatru este obligat să obţină consimţământul pacientului49 şi să respecte dreptul acestuia de a fi
asistat în acordarea consimţământului. Potrivit art. 29 alin. 2 din Legea nr. 487/2002,medicul psihiatru
poate institui tratamentul fără obţinerea consimţământului pacientului în următoarele situaţii:
- comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent de vătămare pentru el însuşi sau pentru
alte persoane;

49
Potrivit Art. 5 lit. j din Legea487/2002, modificat prin art.I pct. 2 din Legea nr.129/2012, ,,prin consimțamânt se
înțelege acordul persoanei cu tulburări psihice, dacă aceasa nu are discernământul afectat, sau al reprezentantului legal
ori convențional, după caz, cu privire la procedurile de internare, diagnostic și tratament; acesta trebuie să fie liber de
orice constrângere și precedat de o informare completă, într-un limbaj accesibil, din care să rezulte avantajele,
dezavantajele și alternativele procedurilor respective, și să fie reconfirmat în continuare ori de câte ori este nevoie sau
la inițiativa persoanei în cauză’’

19
 - pacientul nu are capacitatea psihică 50 de a înțelege starea de boală și necesitatea instituirii
tratamentului medical și nu are un reprezentant legal ori nu este însoțit de un reprezentant convențional 51;
- pacientul este minor sau pus sub interdicție, caz în care medicul psihiatru este obligat să solicite și să
obțină consimțământul reprezentantului legal
În primele două situaţii în cazul în care nu se obţine sau nu se poate obţine consimţământul
reprezentantului legal ori convenţional al pacientului, medicul psihiatru instituie procedurile de diagnostic
şi tratament pe care le consideră necesare pe perioadă limitată pentru rezolvarea urgenţei. Aceste cazuri vor
fi notificate şi supuse analizei comisiei speciale constituite conform art. 52 alin. (1).
În cazul în care medicul nu deţine informaţii referitoare la existenţa şi identitatea reprezentantului
legal ori convenţional, are obligaţia de a informa, de îndată, autoritatea tutelară sau, în cazul minorilor,
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care
pacientul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, în cazul în care acestea nu sunt cunoscute, pe cele în a căror
unitate administrativ-teritorială se află unitatea medicală.
Consimţământul poate fi retras în orice moment de către pacient sau de reprezentantul său legal ori
convenţional, medicul psihiatru având obligaţia să informeze pacientul sau reprezentantul său legal ori
convenţional asupra urmărilor întreruperii tratamentului. Medicul psihiatru are dreptul de a continua
aplicarea măsurilor terapeutice pe perioada strict necesară în cazul în care apreciază că întreruperea
tratamentului are drept consecinţă apariţia periculozităţii pentru sine sau pentru alte persoane, din cauza
bolii. Aceste cazuri vor fi notificate şi supuse analizei comisiei de revizie a procedurii (art. 30 din Legea
nr.487/2002).
În situațiile în care medicul psihiatru suspectează existența unor interese contrae între pacient și
reprezentantul său legal ori convențional sesizează autoritatea tutelară ori, după caz, direcția generală de
asistență socială și protecția copilului, pentru inițierea procedurilor necesare desemnării unui alt
reprezentant( art. 31 din Legea nr. 487/2002).
Secţiunea a V-a. Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă52
5.1. Noţiune. Clasificare. Reglementare
Curatela este acel mijloc de ocrotire a persoanei fizice care aflându-se în anumite situaţii speciale,
prevăzute de lege, nu poate să-şi apere interesele53.
Regimul juridic al curatelei este reglementat prin:
- art. 178-186 din Codul civil, (art. 152-157).
- Legea nr. 36/1995 privind notarii şi activitatea notarială;
- Codul de procedură civilă - art. 58 şi art. 98 pct. 1 lit. a).
Din analiza conţinutului acestor acte normative rezultă existenţa a două categorii de curatele:
- curatela incapabilului este acea măsură de ocrotire a persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (respectiv minorii şi interzişii judecătoreşti) – care a fost
prezentată în secţiunile anterioare;
- curatela propriu-zisă – adică acel mijloc de ocrotire a unei persoane cu capacitate de exerciţiu
deplină, dar care se află în anumite situaţii speciale şi care nu poate, personal, să îşi reprezinte şi să îşi apere
interesele în condiţii corespunzătoare.

50
Potrivit art. 5 lit h din Legea nr. 487/2002, modificat prin art.I pct. 2 din Legea nr.129/2012 prin capacitate psihică se
înțelege atributul stării psihice de a fi compatibilă, la un moment dat, cu exercitarea drepturilor și libertăților’’.
51
Potrivit art. 5 lit n din Legea nr. 487/2002, modificat prin art.I pct. 2 din Legea nr.129/2012, prin reprezentant
convențional se înțelege persoana care acceptă să asiste sau să reprezinte interesele unei persoane cu tulburări psihice,
în condițiile art. 38^1 alin. (1).[ Art. 38 1 alin.1 prevede: ,,Persoana cu capacitate deplină de exercițiu și cu capacitatea
psihică păstrată, care urmează a fi supusă unui tratament medical, are dreptul de a desemna, ca reprezentat
convențional, o persoană cu capacitate deplină de exercițiu, care să o asiste sau să o reprezinte pe durata tratamentului
medical’’]
52
A se vedea și O. Calmuschi, Gh. Beleiu, op. cit., pp. 6468; I.R. Urs, S. Angheni, op. cit.,1997, 231-232. Nu poate fi
pus sub interdicție acela care, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, deși capabil, deci cu
discernământ, nu poate să-și apere personal interesele în condiții mulțumitoare, într-o atare situație putând să i se
numească un curator. (T.S. S. civ., dec. nr. 691 din 20 aprilie 1978, în F. Ciutacu, op. cit., p. 151).
53
G.Boroi, op.cit., p.383; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.254-255; O.Uungureanu, C. Munteanu, op. cit.
2015, p.394-399; C.T. Ungureanu, op. cit. 2013, p. 376-379; I.Ciochină-Barbu, op. cit. 2008,
p. 135; I.Ciochină-Barbu, op. cit. 2012, p. 178-181; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.209.

20
 Deosebirea esenţială între curatela incapabilului şi curatela propriu-zisă constă în regimul juridic
diferit al acestora, în sensul că în privinţa curatelei incapabilului sunt aplicabile regulile de la tutelă iar în
cazul curatelei propriu-zise îi sunt aplicabile regulile de la mandat 54.
5.2. Cazurile de instituire a curatelei
Cazurile de instituire a curatelei sunt prevăzute în art. 178 C.civ., în sensul că:„În afară de alte
cazuri prevăzute de lege, instanţa de tutelă va putea institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu
poate personal să îşi administreze sau să îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi din motive
temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau un administrator55;
b) dacă din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal,
nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare56;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general.”
5.3. Procedura instituirii, conţinutul ocrotirii şi încetarea curatelei
Procedura instituirii curatelei este reglementată de art. 182 din C.civ, potrivit căruia curatela se
poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau celor prevăzuţi la
art. 111din C.civ. ca şi la cererea tutorelui în cazul prevăzut la art. 184 Cd.civ.
În vechea reglementare (art. 154 C. fam.), curatela putea fi instituită şi din oficiu, prin noua
reglementare acest lucru nu mai este permis.
Curatela se poate institui numai cu consimţământul celui reprezentat, exceptând cazurile când
acesta nu poate fi dat (art. 182 alin. 2 C.civ.).
Referitor la competenţa numirii curatorului, aceasta aparţine instanţei de tutelă, cu excepţia cazului
curatorului unei succesiuni care va fi numit de notarul public şi a cazurilor prevăzute de Codul de
procedură civilă, când curatorul este numit de instanţă.
Numirea curatorului se face printr-o încheiere care se comunică în scris acestuia şi se afişează la
sediul instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.
În conformitate cu prevederile art. 179 din Codul civil, instanţa de tutelă competentă se determină
în funcţie de cazurile prevăzute în art. 178 C.civ., astfel:
a) instanţa de la domiciliul persoanei care din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice,
deşi capabilă, nu poate personal să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii
corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant sau un administrator;
b) pentru cazul reglementat la art. 178 lit. b) este competentă fie instanţa de la domiciliul persoanei
reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d) competenţa aparţine instanţei de la ultimul
domiciliu din ţară a celui lipsă sau al celui dispărut.
Conţinutul curatelei se exprimă prin următoarele reguli:
- sunt aplicabile regulile de la mandat 57, adică reprezentarea prin curator se face în limitele şi
condiţiile impuse de cel reprezentat;
- când persoana reprezentată nu este în măsură să dea instrucţiuni curatorului, acestea vor fi date
de către instanţa de tutelă58;
54
Art.183 din C.civ. dispune : (1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia
cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea
curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. (2)
Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni
curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.”
55
În doctrină aceasta este curatela persoanelor cu deficienţe fizice (E.Lupan, op.cit., p.267).
56
A se vedea în acest sens: O. Rogojanu, Mandatul de incapacitate, în Buletinul notarilor publici nr. 3/2005.
57
Art.183 alin. 1 din C.civ. “În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia
cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea
curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia „”.
58
Art.183 alin. 2 din C.civ., „Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili limitele
mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu

21
 - cel reprezentat îl poate revoca pe curator sau poate încheia personal actul juridic civil 59;
- curatorul, în îndeplinirea sarcinilor sale trebuie să ţină seama de cauza sau motivul care au
generat instituirea curatelei60.
Încetarea curatelei trebuie privită în două sensuri: după cum este vorba de încetarea funcţiei
curatorului sau încetarea măsurii curatelei:
a) încetarea funcţiei curatorului poate avea loc fie prin revocarea sa de către cel reprezentat, adică
prin consimţământul persoanei reprezentate, fie la cererea curatorului 61. De reţinut că revocarea curatorului
poate avea loc chiar dacă nu au dispărut cauzele care au dus la instituirea curatelei;
b) încetarea măsurii curatelei are loc atunci când au dispărut cauzele care au determinat luarea
acestei măsuri de ocrotire.
În sensul celor prezentate mai sus, prin art. 185 C.civ., se dispune: „Dacă au încetat cauzele care
au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la cererea curatorului, a celui
reprezentat, sau a celor prevăzuţi la art. 111”.

este în măsură să o facă”.

59
Art.181 din C.civ. „În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui
pe care curatorul îl reprezintă”.
60
Gh.Beleiu, op.cit., p.311; E.Lupan, op.cit., p.205; O.Ungureanu, C.Jugastru, op.cit., p.257; P.Truşcă, op.cit.,
p.352; I.R.Urs, C.Todică, op.cit., p.211; I. Ciochină- Barbu, op. cit. p.137.
61
Art.184 din C.civ. „Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire. Pentru motive
temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea împlinirii termenului de 3 ani”.

22
23