Vasile Creţu

 
Natura judiciară a procedurii civile pentru încuviinţarea adopţiei   
"Revista Naţională de Drept", 2001, nr.2, pag.11
 
***
 
Contemporanietatea se caracterizează şi prin faptul, că în mai multe ţări ale
lumii, în urma tragediilor multiple, milioane de copii se educă în afara familiei.
Această situaţie se creează în urma lipsei de grijă părintească. Există motive
obiective şi subiective ale pierderii grijii părinteşti – decedarea părinţilor; desfacerea
căsătoriei între părinţi; lipsa unuia din părinţi; părinţi decăzuţi în drepturile
părinteşti; părinţi recunoscuţi incapabili de acţiuni în mod legal; recunoscuţi
absenţi; părinţi care suferă de o boală gravă mintală; părinţi care exclude orice
posibilitate de îngrijire a copilului şi manifestare a atenţiei; aflarea părinţilor în
locurile privaţiunii de libertate, la tratament medical îndelungat; dezacordul direct al
părinţilor de creare a condiţiilor cuvenite pentru viaţa copilului; intenţia părinţilor de
a-şi satisface necesităţile în detrimentul copiilor lor. În sfîrşit, dorinţa părinţilor de a
ceda drepturile şi obligaţiile întru educarea copiilor lor. În asemenea situaţii apare
posibilitatea reală de a acorda ajutor copilului în protecţia drepturilor lui.
Una din cele mai efective şi bine venite forme de educaţie şi protecţie a drepturilor
copiilor, care sînt lipsiţi de protecţia părinţilor, este înfierea. 1 Înfierea reprezintă o
importantă măsură de stat de asigurare a educaţiei copiilor în familii, şi nu în instituţii
pentru copii. Cît de favorabile nu ar fi condiţiile de întreţinere a copiilor în instituţii de stat
pentru copii, este recunoscut faptul, că forma optimă de educaţie este în familie. Nici cea
mai perfectă instituţie de educaţie a copiilor nu este capabilă să substituie părinţii, şi
îndeosebi, mama. Fapt dovedit ştiinţific „că discipolii instituţiilor de tip internat au o
dezvoltare specifică“.2 Copiii mici sînt „indolenţi, apatici, neîncrezători. Este scăzută
activitatea cognitivă, manifestările emoţionale sînt slabe, nu există afecţiunea faţă de
adulţi“.3 După părerea noastră, interesele copilului, rămas în afara grijii părinţilor, necesită
stabilirea lui în familie şi la orfelinat, cînd există condiţii perfecte de educare a copiilor.
Adopţia prezintă una din formele protecţiei publice a copiilor. Multe organe şi
organizaţii statale şi obşteşti, direct sau indirect, se preocupă de protecţia juridică a
copilului. Adopţia se află sub controlul statului şi societăţii. Toate acestea, privite în
ansamblu, explică faptul, de ce adopţia (adică stabilirea copilului în familie) serveşte ca
instrument real de protecţie a intereselor minorului.
Adopţia este un instrument juridic destul de complex. Legislaţia privind adopţia
reglementează un spectru larg de raporturi, nu numai cele legate de raporturile familiale.
Această instituţie are caracter interramural. Normele juridice, referitoare la luarea copilului
în familia înfietorului sînt destinate reglementării raporturilor familiale între înfietor şi copilul
adoptiv. Normele, ce reglementează raporturile dintre organele de tutelă şi curatelă şi
înfietori sînt administrative-juridice. Administrativ-juridice sînt şi normele, ce reglementează
raporturile dintre înfietorii străini şi Comitetul de înfiere al Republicii Moldova. Normele altor
ramuri de drept, de asemenea, servesc scopurile de stabilire şi menţinere a înfierii,
protecţiei intereselor celui adoptat şi înfietorului. La aceste norme se atribuie şi cele ale
dreptului civil (de exemplu, înregistrarea înfierii, dobîndirea dreptului înfietorului), dreptului
muncii şi dreptului protecţiei sociale (de exemplu, concediul femeilor, care au adoptat copii;
nou-născuţi, stabilirea şi achitarea indemnizaţiei femeilor, care au adoptat copii nou-
născuţi), dreptului penal (de exemplu, normele ce prevăd responsabilitatea pentru
comiterea infracţiunii, ce prezintă divulgarea secretului înfierii sau primirea de către părinte,
tutore, curator, alt ocrotitor legal al copilului, sau de către o altă persoană, a unei
recompense sub orice formă pentru darea consimţămîntului de a înfia sau, în alte scopuri
legale de înfiere, dreptului de procedură civilă (de exemplu, normele, ce reglementează
procedura adoptării judiciare a înfierii) şi altele. Orice normă, din cele menţionate, are ca
sarcină protecţia intereselor adoptaţilor şi înfietorilor prin metodele ei caracteristice, avînd
în vedere unele laturi sau aspecte ale adoptării înfierii. Anume din acest motiv instituţia
înfierii este interramurală. De aceea, înţelegerea naturii juridice. Aplicarea măsurilor întru
perfecţionarea, realizarea, căutarea metodelor optime pentru reglementarea juridică a
adopţiei, este o problemă importantă şi constantă a organelor de stat.
Legile şi actele normative, atribuite în această materie, sînt chemate să
reglementeze condiţiile şi ordinea procedurii de adoptare, să creeze condiţii favorabile
pentru menţinerea adopţiei stabilite. Perfecţionarea încontinuu a unor norme a acestei
instituţii juridice interramurale şi a practicii (administrative şi juridice) urmează să contribuie
la protecţia intereselor înfierii copiilor. Scopul principal al înfierii este acordarea protecţiei
părinteşti copilului, rămas fără grija părinţilor. Anume din aceste considerente a reieşit
legislatorul Republicii Moldova, adoptînd la 10 iunie 1993, Legea nr.1482-XII pentru
modificarea şi completarea actelor legislative privind adoptarea copiilor, rămaşi fără
protecţia părinţilor.4 Adoptînd această Lege, legislatorul a stabilit garanţii judiciare
suplimentare întru evitarea greşelilor şi abuzului la înfierea copiilor, care pot leza drepturile
şi interesele copiilor, părinţilor copilului şi persoanelor, care doresc să-l înfieze. Legea
nr.1482-XII din 10 iunie 1993 reglementează condiţiile şi ordinea efectuării înfierii. Au
apărut novele, necunoscute legislaţiei familiei, administrative, penale şi procesual-civile ale
Republicii Moldova din perioada puterii sovietice.
Esenţa inovaţiei legislative se exprimă prin faptul, că pentru prima dată, la etapa
actuală, a dezvoltării statalităţii şi justiţiei în Republica Moldova, în interesele copiilor,
rămaşi fără protecţia părinţilor, a fost stabilită ordinea judiciară a adopţiei copiilor. Astfel, în
art.100 al Codului Căsătoriei şi Familiei, în redacţia Legii nr.1482-XII din 10 iunie 1993,
este prevăzut, că „înfierea se face pe cale judiciară, la cererea persoanei, care doreşte să
înfieze copilul“.
Întru argumentarea trecerii la ordinea judiciară a încuviinţării înfierii şi avantajului în
faţa ordinii administrative, sînt aduse diferite argumente: judecătoriile sînt independente şi
se supun numai legii; judecata nu are interese strict departamentale; judecătorul este
competent în problemele dreptului; calea judiciară (şi nu administrativă) există în cele mai
dezvoltate ţări ale lumii.5 Introducerea ordinii judiciare se explică prin faptul, că „în ordinea
administrativă au fost comise încălcări grave ale legislaţiei în vigoare la examinarea
problemelor adopţiei“,6 „ordinea judiciară conţine mai multe garanţii de protecţie a
drepturilor copiilor şi înfietorilor“.7 Adopţia în faţa instanţei judecătoreşti, şi mai ales, în faţa
instanţei superioare, cum este tribunalul, prezintă o garanţie în plus pentru evitarea erorilor
privind încuviinţarea adopţiei în interesul suprem al adoptatului.8
Aşadar, prin Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative în
problema înfierii copiilor, rămaşi fără îngrijirea părintească, din 10 iunie 1993, a fost
abrogată ordinea administrativă a adopţiei. Emiterea hotărîrii privind adopţia pînă la 10
iunie 1993 era în competenţa executivului raional, orăşenesc al Comitetului de deputaţi ai
poporului şi numai în baza cererii persoanei, care doreşte să înfieze un copil. Art.100 al
Codului Căsătoriei şi Familiei al Republicii Moldova, adoptat la 26 decembrie 1969, întrat în
vigoare la 1 aprilie 1970, prevedea că „înfierea este efectuarea în baza hotărîrii comitetului
executiv al Sovietului raional sau orăşenesc de deputaţi, în baza cererii persoanei, care
doreşte să înfieze un copil“. Din momentul adoptării de către comitetul executiv al hotărîrii
dintre înfietori şi cei înfiaţi se iscau aceleaşi drepturi şi obligaţiuni ca şi între părinţi şi copii.
Respingerea cererii de înfiere de către comitetul executiv putea fi atacată în comitetul
executiv ierarhic superior.
Deşi Legea menţionată a abrogat ordinea administrativă de înfiere, totuşi, organele
administraţiei publice locale, în particular, organele de tutelă şi curatelă au menţinut
drepturi considerabile în domeniul înfierii şi supravegherii asupra educaţiei şi întreţinerii
minorilor înfiaţi.
Aşadar, Legea Republicii Moldova pentru modificarea şi completarea unor acte
legislative în problema înfierii copiilor, rămaşi fără îngrijirea părintească, din 10 iunie 1993,
operează procedura de încuviinţare a adopţiei în faţa instanţei judecătoreşti.
Odată cu stabilirea procedurii judiciare, privind adoptarea înfierii, dreptul procesual-
civil al Republicii Moldova s-a lărgit cu o instituţie de drept „Adoptarea înfierii“, văzută în
capitolul 331 din Codul de Procedură Civilă.
Este poare această instituţie absolut nouă sau a existat deja în trecutul nostru? În
Republica Sovietică Moldovenească creată în 1940, predecesoarea teritorială a Republicii
Moldova, creată în 1940, din o parte a Republicii Sovietice Socialiste Autonome
Moldoveneşti şi o parte a României, fiind inclusă în Uniunea Sovietică, procedura judiciară
de adoptare a înfierii nu a fost cunoscută. La 2 august 1940, la sesiunea Sovietului Suprem
al U.R.S.S. a fost adoptată Legea despre formarea Republicii Sovietice Socialiste
Moldoveneşti (R.S.S.M.). Pe teritoriul R.S.S.M. se aplicau legile unionale şi legile
republicane, începînd cu Constituţia R.S.S.M. şi celelalte acte legislative. De asemenea,
trebuie de menţionat, că conform Constituţiei U.R.S.S., codurile penal, civil, de procedură
civilă şi penală trebuiau să fie adoptate de Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice, unice
pentru toate republicile unionale. Codurile unionale aşa şi n-au mai fost adoptate, iar
republicile unionale (cu excepţia R.S.S.M.) aveau codurile respective încă din anii 20. De
aceea, la cererea Sovietului Comisarilor Norodnici di R.S.S.M., la 14 decembrie 1940,
Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. printr-un decret, a permis folosirea temporară a
codurilor penal, civil, de procedură penală, civilă, Codului Muncii şi Codului Familiei ale
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (R.S.S.U.) pe teritoriul R.S.S.M. Codul Familiei al
R.S.S. Ucrainene prevedea procedura administrativă de înfiere. Aplicarea temporară a
Codurilor Penal, Civil, de Procedură Penală şi Civilă, al Muncii şi Familiei ale R.S.S.U. a
durat pînă la adoptarea codurilor R.S.S.M. Codul de Procedură Civilă al R.S.S.M. a fost
adoptat la 26 decembrie 1964 şi pus în aplicare de la 1 iulie 1965. Codul Familiei al
R.S.S.M. a fost adoptat la 26 decembrie 1969 şi pus în aplicare de la 1 aprilie 1970. Aceste
coduri au fost alcătuite în deplină concordanţă cu Bazele legislaţiei unionale respective,
care în problema înfierii prevedeau procedura administrativă, efectuată de către comitetele
executive raionale sau orăşeneşti ale sovietelor de deputaţi.
Ordinea judiciară de înfiere a copiilor, prevăzută de art.100 al Codului Căsătoriei şi
Familiei (în redacţia Legii nr.1482-XII din 10 iunie 1993), a fost pus în aplicare în baza
art.11 al Legii pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, în problema înfierii
copiilor, rămaşi fără îngrijire părintească, din 10 iunie 1993. Art.11 al Legii nominalizate
prevede: „a introduce următoarele modificări în Codul de Procedură Civilă, aprobat prin
Legea R.S.S.M. din 24 decembrie 1964 …“
1. A completa art.244 cu p.8,care va avea următorul conţinut: „8) privind adoptarea
înfierii“.
 2. A completa Titlu al doilea al Codului cu capitolul 331 cu următorul conţinut:
“Capitolul 331 Adoptarea înfierii“.
Analiza dezvoltării istorice ne permite să afirmăm, că pînă la stabilirea puterii
sovietice, legislaţia judiciară a acestei regiuni cunoştea această instituţie de drept –
adoptarea înfierii. Conform Tratatului ruso-turc de la Bucureşti (mai 1812), Basarabia
(teritoriul dintre Prut şi Nistru) a fost anexată Imperiului Rus. La 20 decembrie 1864, ţarul
Rusiei a semnat patru acte legislative-statute, care prevedeau reforma judecătorească pe
principii moderne. Reforma judecătorească a fost desfăşurată şi în regiunile naţionale ale
Rusiei. La 22 aprilie 1869, Consiliul de Stat al Imperiului Rus a permis aplicarea statutelor
judecătoreşti şi în Basarabia. Conform Statutului procedurii judiciare civile al imperiului Rus
din 1864, în cadrul procedurii speciale se examinau următoarele categorii de dosare civile:
- despre chemarea succesorilor persoanei decedate şi menţinerea moşiei;
- despre partajul moştenirii;
- despre intrarea în posesiunea imobilului;
- despre răscumpărarea patrimoniului;
- despre înfierea copiilor;
- despre legitimarea copiilor;
- despre recunoaşterea sătenilor, locuitorilor permanenţi, în limita localităţilor
orăşeneşti, drept risipitori şi stabilirea tutelei asupra lor.9
Statutul procedurii judiciare civile al Imperiului Rus din 1864 s-a aplicat pînă în anii
20 ai secolului XX. De exemplu, Decretul Puterii Sovietice nr.2 „Cu privire la judecătorie“
din 7 martie (22 februarie) 1918 (art.9) prevedea, că cauzele privind conformarea în
drepturi de moştenitor, confirmarea şi executarea testamentelor, adoptării, desfacerii
căsătoriei şi alte cauze de procedură specială sînt de competenţa judecătoriei locale.
Procedura de examinare a cauzelor menţionate, în conformitate cu art.8 al Decretului nr.2
„Cu privire la judecătorie“ urma să fie efectuată, conform regulilor Statutului procedurii
judiciare civile (1864), în partea ce nu contravenea Decretelor Comitetului Executiv Central
şi Sovietului Comisarilor Norodnici.10 Stabilirea judiciară a adopţiei copilului în cadrul
procedurii speciale a fost menţinută în procedură judiciară a Rusiei pînă la adoptarea
primului Cod de Procedură Civilă a Federaţiei Ruse în 1923. O asemenea situaţie s-a
menţinut şi pe teritoriul Basarabiei, deoarece la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat
Republica Democrată Moldovenească, ca membru cu drepturi respective ale Republicii
Federative Democratice Ruse. Însă la 12 ianuarie 1918, Republica Populară Ucraineană s-
a proclamat republică independentă. În astfel de împrejurări Republica Moldovenească a
devenit izolată de Rusia şi, la 21 ianuarie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat
unirea cu România. După unire, în Basarabia, a fost organizat sistemul judecătoresc,
conform legislaţiei române. Dreptul civil de atunci, în vigoare şi astăzi în România,
constituie aproape în întregime în Codul Civil. Codul Civil Român a fost elaborat în
perioada din 10 octombrie - 4 decembrie 1864 şi pus în executare la 1 decembrie 1865.
Conform art.318 al Codului Civil, adoptatorul şi adoptatul erau obligaţi să se înfăţişeze
înaintea autorităţii chemate, să ia act de consimţămîntul lor şi să încuviinţeze adopţia. În
reşedinţele de judeţ, părţile se vor înfăţişa înaintea Tribunalului, în celelalte localităţi,
înaintea judecătoriei de ocol. Deci, instituţia în domeniul adopţiei, conform Constituţiei
României din 30 iunie 1866 şi a Codului Civil de la 1 decembrie 1865, este exercitată în
această materie de organele judecătoreşti. Procedura de adopţie în faţa organelor
judecătoreşti a fost reglementată de Codul de Procedură Civilă, care a fost adoptat odată
cu Codul Civil, în 1864, intrînd în vigoare din 1865.
 Procedura judiciară de încuviinţare a adopţiei a existat în legislaţia României pînă la
5 februarie 1954-ziua, cînd a intrat în vigoare Codul Familiei al României. Astfel, conform
art.9 din Decretul nr.32 din 31 ianuarie 1954, pentru punerea în aplicare a Codului Familiei
şi a Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, adopţiile şi înfierile,
încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului Familiei, rămîn supuse legilor în
vigoare la data cînd au fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor. Toate celelalte
dispoziţii din Codul Familiei, privitoare la înfiere vor vi aplicabile, de la data intrării în
vigoare a acestui Cod, atît adopţiilor, cît şi înfietorilor, încuviinţate înainte de această dată.
Cerinţele de adopţie şi înfiere, în curs de soluţionare în faţa instanţelor judecătoreşti la data
întrării în vigoare a Codului Familiei, rămîn în competenţa acestor instanţe, soluţionarea lor
făcîndu-se, însă, potrivit dispoziţiilor Codului Familiei.11
După punerea în aplicare a Codului Familiei, înfierea în România este supusă
procedurii administrative de către autoritatea tutelară. Astfel, art.74 al Codului Familiei al
României din 5 februarie 1954 a stabilit, că încuviinţarea este de competenţa autorităţii
tutelare de la domiciliul înfietorului. Conform art.96 al Constituţiei Republicii Socialiste
România, art.158 al Codului Familiei şi Legii nr.57 din 1968 privind consiliile populare,
atribuţiile de autoritate tutelară, aparţin birourilor executive ale consiliilor populare
comunale, orăşeneşti sau comitetelor executive ale consiliilor populare ale municipiilor sau
de sector ale municipiului Bucureşti. Procedura administrativă de înfiere în perioada
contemporană a existat în România pînă în anul 1990. Prin art.1 din Legea nr.11/1990
privind încuviinţarea adopţiei s-a stabilit că încuviinţarea adopţiei este de competenţa
instanţelor judecătoreşti.12 Codul de Procedură Civilă al României, modificat prin Legea
nr.59/1993, prevede competenţa Tribunalului pentru cauzele privind încuviinţarea adopţiei.
Iniţial Legea nr.11/1990 privind încuviinţarea adopţiei prevedea că cererea pentru
încuviinţarea adopţiei se depune la judecătoria în raza căreia domiciliază cel care adoptă.
După unirea Basarabiei cu România, frontiera dintre România şi Statele Sovietice
(din 1922 – Uniunea Sovietică) trecea pe Nistru. Acest hotar s-a menţinut pînă la 28 iunie
1940, cînd Basarabia a fost alipită la Uniunea Sovietică. Deci, începînd cu anul 1918 şi
pînă la 28 iunie 1940 , pe teritoriul Basarabiei, situat între Nistru şi Prut, de asemenea, a
fost aplicată procedura judiciară de încuviinţare a înfierii.
În localităţile din stînga Nistrului (Transnistria), unde locuia un număr foarte mare de
moldoveni, la 12 octombrie 1924, la sesiunea a III-a Comitetului Executiv Central al
Ucrainei a fost adoptată decizia despre cererea R.A.S.S. Moldoveneşti în componenţa
Ucrainei. În Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească se aplicau actele
normative ale Ucrainei şi Uniunii Sovietice. În domeniul dreptului familiei, în Republica
Sovietică Socialistă Ucraina (deci şi pe teritoriul R.A.S.S.M.) s-au aplicat Codul Familiei
Federative Socialiste Ruse din 1918 şi Codul Familiei al Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene din 1926. Conform acestor legi, începînd cu 1918 şi pînă la 1926 în Rusia şi
Ucraina (deci, şi pe teritoriul R.A.S.S.M.), adoptarea copiilor nu se permitea. Astfel, în
primul Cod sovietic al Familiei - Codul legilor privind actele stării civile, Codul Căsătoriei,
Familiei şi Tutelei al Federaţiei Ruse, adoptat la 16 septembrie 1918, problema instituţie
înfierii a fost soluţionează în mod negativ. Codul nominalizat, în mod direct, prevedea că
faptul înfierii nu creează drepturi şi obligaţii atît pentru adoptatori, cît şi pentru cei adoptaţi.
Asemenea atitudine de adopţie a fost inspirată de frica Guvernului Sovietic, că în condiţiile
lipsei controlului cuvenit din partea organelor puterii sovietice, sub pretextul înfierii, minorii
adoptaţi de familiile ţăranilor înstăriţi vor fi exploataţi. În perioada revoluţie şi războiului civil
în ţară erau foarte mulţi copii orfani, fără adăpost, care, într-adevăr, puteau fi subiectul unei
exploatări. Protejarea lor din partea statului era foarte complicată. Codul Familiei Federaţiei
Ruse din 1918 a servit drept model pentru Codul Familiei al Ucrainei, care a fost adoptat în
iulie 1919. După exprimarea exactă a lui G.C.Matveev, „Codul Familiei al Ucrainei
reprezintă o prelucrare foarte reuşită din punct de vedere tehnic al Codului Rusiei din
1918“.13 De fapt, Codul Familiei al Ucrainei din 1919 nu a fost pus în aplicare din cauza
războiului civil. Însă, e de menţionat faptul, că şi Codul Familiei al Ucrainei din 1919
soluţiona în mod negativ problema adopţiei.
La începutul anului 1926, în legătură cu survenirea unor transformări esenţiale în
economie şi, viaţa publică a republicilor sovietice, s-a schimbat atitudinea legislatorului faţă
de adopţie. Circumstanţele, ce împiedicau legalizarea adopţiei în perioada adoptării
Codului Familiei al Federaţiei Ruse din 1918 (în Ucraina 1919), în măsura considerabilă,
au pierdut din actualitate în anii următori, în legătură cu consolidarea puterii sovietice. Mai
mult ca atît, instituţia înfierii este concepută ca un procedeu efectiv de luptă împotriva
vagabondajului infantil şi ca o formă perfectă de educaţie a copiilor-orfani în familii. Urma
să fie legalizată, iar mai tîrziu – stabilită ordinea corespunzătoare de efectuare şi întocmire
a înfierii. Astfel, apărut în Codul legilor privind actele stării civile, căsătoriei, familiei şi
tutelei al Federaţiei Ruse din 1926, capitolul „Adoptarea“ (art.57-67). Acelaşi capitol se
conţinea şi în Codul Familiei, Tutelei, Căsătoriei şi actelor stării civile al R.S.S.U. din 1926.
Conform codurilor menţionate, înfierea se efectua în ordinea administrativă de organele
administraţiei locale de stat. Această ordine de înfiere s-a menţinut şi pe teritoriul Republicii
Sovietice Socialiste Moldoveneşti pînă la 1 aprilie 1970 - data punerii în aplicare a primului
Cod de familie şi Căsătorie al R.S.S.M., care, de asemenea, a stabilit şi a menţinut
procedura administrativă de înfiere pînă la 10 iunie 1993.
Cele menţionate demonstrează convingătorilor, că ordinea judiciară de adopţie a
copiilor, stabilită de Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative în
problema înfierii copiilor, rămaşi fără îngrijirea părintească nu este absolut nouă în istoria
dreptului Republicii Moldova.
Revenirea acestea categorii de pricini civile la competenţa judiciară produce
necesitatea de concepere teoretică şi practică a naturii juridice a acestor persoane. În
Codul de Procedură Civilă al RM capitolul destinat ordinii de examinare a cererilor privind
adoptarea înfierii, se află în componenţa titlului „Procedura specială“. În legătură cu
aceasta, natură juridică a procedurii judiciare pentru încuviinţarea adopţiei, se consideră,
într-adevăr, o procedură civilă specială, care prezintă anumite particularităţi, din punct de
vedere al dreptului material şi procesual, în raport cu procedura contencioasă. Problema
care se ridică este aceea de a stabili locul potrivit al pricinilor de încuviinţare a adopţiei, în
cadrul procesului civil pentru examinarea şi soluţionarea lor corectă, în scopul de a oferi
adoptaţilor ocrotirea părintească; de a fi educaţi în familia persoanei, care merită a fi
adoptator, iar adoptatorilor de a crea posibilitatea pentru a-şi manifesta sentimentele de
protecţie socială pentru a veni în ajutor copiilor, care nu se pot bucura de grija părintească.
Astfel, întrebarea pusă necesită evidenţierea coraportului dintre cele două tipuri de
proceduri civile: procedura contencioasă şi procedura specială. Doctrina, legislaţia şi
practica judiciară în acest sens prevede următoarele:
I. Procedura contencioasă se caracterizează prin:
a) existenţa unei pretenţii de fapt, ce rezultă din dreptul lezat sau contestat şi este
supus examinării, conform legii în ordinea corespunzătoare (prezenţa acţiunii);
b) prezenţa litigiului de drept;
c) prezenţa celor două părţi cu interese de drept contrare, cărora le sînt oferite
posibilităţi largi întru protecţia drepturilor şi intereselor legale în litigiul apărut.14
II. Procedura specială se caracterizează prin:
 a) procedura specială este o formă de procedură civilă, care diferă de procedura
contencioasă prin lipsa litigiului de drept; ca procedeu procesual de învestire a procedurii
speciale serveşte o simplă petiţie, o cerere prin care nu se evocă prezenţa unui conflict şi
nu prin o acţiune (cerere de chemare în judecată);
b) lipsa celor două părţi (reclamantului şi reclamatului) cu interese juridice contrare.
În procedura specială nu există reclamant şi reclamat, ci petiţionari şi persoane interesate;
c) procedura civilă specială este menită pentru soluţionarea diferitor chestiuni cu
caracter de drept, fără să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă
persoană; este procedură diferită de cea privind soluţionarea unor litigii, cunoscută sub
denumirea de procedură necontencioasă;
d) procedura necontencioasă (specială) de deosebeşte esenţial de procedura de
soluţionare a litigiilor, atît datorită materiei supuse judecăţii, cît şi rolul petiţionarului şi
persoanelor interesate, ca participanţi în cadrul acestei instituţii procesuale. Prima şi cea
mai importantă particularitate a procedurii civile speciale rezidă, după cum a fost
menţionat, în absenţa unui litigiu (conflict) de drept. Această trăsătură rezultă din natura
juridică a categoriilor de pricini civile, atribuite procedurii civile speciale, prevăzute în
dispoziţiile art.244 Cod de Procedură civilă. Astfel, reieşind din materia supusă judecăţii, în
cadrul procedurii civile speciale sînt examinate:
1) cauze civile, în care în ordinea judiciară, se confirmă prezenţa sau lipsa faptelor
juridice sau circumstanţelor, de care depinde apariţia, modificarea sau încetarea unor
drepturi personale sau patrimoniale ale cetăţenilor şi organizaţiilor (art.246 CPC RM);
2) cauze civile, în care judecata constată statutul de drept al cetăţeanului
(declararea incapacităţii totale a unui cetăţean sau capacităţii de exerciţiu limitate,
declararea morţii sau dispariţiei unui cetăţean (cap. prez. XXVIII, XXIX CPC RM);
3) cauze civile, în care este necesară conformitatea prezenţei sau lipsei dreptului
subiectiv nelitigios, realizarea căruia este imposibilă fără confirmarea judiciară (de
exemplu, confirmarea posesiunii construcţiei în baza dreptului de proprietate )p.9 art.246
CPC), restabilirea drepturilor în baza actului la purtător (cap. XXX CPC) etc.;
e) materia contencioasă, spre deosebire de materia procedurii speciale, se
caracterizează, dimpotrivă, prin prezenţa unui conflict de interese;
f) sesizarea instanţei în materia procedurii civile speciale se face printr-o cerere (nu
pe calea unei acţiuni), care va cuprinde: numele şi domiciliul celui ce o face şi ale
persoanelor interesate, pe care acesta solicită a fi chemate în faţa instanţei, prezentarea
obiectului, motivarea de fapt şi de drept şi semnătura. În astfel de cereri nu se evocă
prezenţa unui conflict. Obiectul cererii în principiile procedurii civile speciale poate fi cu
privire la constatarea unor fapte care au valoare juridică, la determinarea statutului juridic
al persoanelor fizice sau la stabilirea unui drept subiectiv, însă nu faţă de o altă persoană;
g) ori de cîte ori în cursul proceduri civile speciale se invocă un drept potrivnic faţă
de o altă persoană asistăm, conform alin.III art.245 Cod de Procedură Civilă, la o
transformare a procedurii speciale (necontencioase) într-una contencioasă. Astfel; în
conformitate cu alin.3 art.245 CPC, dacă în cadrul examinării pricinii, conform regulilor
procedurii speciale, apare un conflict de drept, de competenţa instanţelor judecătoreşti,
instanţa nu examinează cererea, ci explică persoanelor interesate, că au dreptul să
intenteze o acţiune, conform regulilor generale. Iată de ce absenţa unui litigiu de drept este
de esenţa procedurii civile speciale sau necontencioase.
Astfel, în ordinea procedurii contencioase, judecătoriile sînt competente să
examineze cazurile privind litigiile, apărute din raporturi civile, de familie, funciare, de
muncă etc. În procedura contencioasă judecata examinează litigiul de drept, adică cererea
materială de drept a unei persoane adresată altei persoane. Procedura specială este o
procedură unilaterală (în sensul lipsei celor două părţi cu interese contrare), unde nu există
litigiul de drept. Aici lipseşte cerinţa materială de drept a unei persoane – a reclamantului,
adresată celeilalte persoane – reclamatului, deoarece această cerinţă nu este invocată, nu
există nici adresantul acestei cerinţe. Deci, procedură civilă specială se aplică cererilor
pentru soluţionarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă, să se urmărească
stabilirea unui drept subiectiv material potrivnic faţă de o altă persoană.
Analiza normelor dreptului de familie şi normelor procesuale civile, cu privire la
reglementarea adopţiei, ne permite să afirmăm, că procedura judiciară de încuviinţare a
adopţiei ţine de procedură civilă specială şi că această categorie de pricini civile prezintă
anumite particularităţi, caracteristice procedurii civile speciale şi de aceea, ele nu se
găsesc în raport cu procedura contencioasă. Mai mult ca atît, după obiectul de activitate
judiciară, pricinile de încuviinţare a adopţiei diferă şi de alte categorii de pricini civile,
atribuite însuşi procedurii civile speciale.
Astfel, procedura contencioasă este destinată examinării cauzelor de litigii, apărute
din raporturi de familie (art.26 CPC RM). Adică, forma dată de procedură judiciară civilă
este aplicabilă numai la existenţa conflictului familial juridic. Cauzele privind adoptarea
înfierii, într-adevăr, nu ţin de cauzele familiale. Însă această categorie de pricini familiale nu
ţine de dosarele judiciare familiale, în care există litigiul de drept şi care ar putea fi obiect
de activitate juridică în ordinea procedurii contencioase. La examinarea acestor pricini nu
există nici un conflict de drept între adoptator (persoana care doreşte să înfieze un copil) şi
înfiat (adică copil, care va fi înfiat). Deci, cauza privind adoptarea înfierii corect este
considerată drept procedură specială pentru examinarea şi soluţionarea sa.
Litigiul de drept, în general, şi litigiul de drept familial, în particular, este
interacţiunea celor doi (sau mai multor) subiecţi ai raportului de drept privind drepturile şi
obligaţiile lor. Această interacţiune nu face parte din numărul celor normal dezvoltate şi se
caracterizează prin acutizarea intereselor părţilor în conflict. Apare întrebarea: există
asemenea interacţiuni în pricinile privind adoptarea înfierii? Bineînţeles, că nu. Între
adoptat şi adoptator nu există conflicte de interese şi nici nu pot exista. De aceea,
legislatorul a stabilit corect procedura civilă specială pentru încuviinţarea adopţiei. Această
procedură civilă este o procedură necontencioasă în sensul că nu se examinează
conflictele de drept între două părţi cu interese opuse.
Litigiul de drept este în raport de drept în conflict, transmis pentru rezolvare instanţei
judiciare. Cauzele privind adoptarea înfierii se află la examinarea judecăţii, în legătură cu
confirmarea dreptului de înfiere şi dreptului de a fi înfiat şi în legătură cu soluţionarea unui
conflict între înfietor şi înfiat. Între ei nu există nici un conflict de drept. De fapt, el nu poate
exista. Este recunoscut în mod obiectiv, că litigiul material de drept apare pînă la intentarea
procedurii judiciare. În legătură cu aceasta apare întrebarea, ce fel de conflict poate exista
între un înfietor adult şi un copil de un an? Admitem, însă, o situaţie, cînd se adoptă un
copil, care a atins vîrsta de zece, cincisprezece sau şaptesprezece ani şi de la care,
conform legii, se cere acordul de înfiere de către înfietor şi copilul nu dă acest acord. În
acest caz, nu va exista nici un litigiu de drept: persoana, care doreşte să adopte acest
copil, nu se află cu el în raportul familial de drept. Dezacordul copilului în asemenea cazuri
nu poartă caracter de drept (bazat pe drept sau obligaţiune), ci face parte de categoria
psihologică, emoţională etc.
Conchidem că adoptatorul şi adoptatul pînă la soluţionarea cererii de adopţie şi în
procesul examinării pricinii pentru încuviinţarea adopţiei, nu sînt subiecte ale raportului
juridic familial. Încuviinţarea adopţiei este temeiul apariţiei lor, deoarece înfierea, din punct
de vedere juridic, reprezintă un act (hotărîrea judiciară) a organului puterii de stat
(judecăţii), în baza căruia între înfietor şi rudele lui, dintr-o parte şi cel înfiat şi descendenţii
lui, din altă parte, generează aceleaşi drepturi şi obligaţiuni care, conform legii, există în
baza rudeniei de sînge. Adoptarea este legătura artificială de drept, stabilită de judecată iar
legătura de sînge există obiectiv pînă la judecată şi independent de judecată. La înfiere
încetează toate drepturile şi obligaţiile între cel înfiat şi părinţii lui şi alte rude, cu excepţia
cazului, cînd se menţine dreptul la primirea pensiei în cazul decedării unui părinte, care
dispunea de acest drept la momentul înfierii sau în cazuri, cînd după moartea unuia din
părinţi se menţin relaţiile de drept cu copilul. Asemenea situaţie are loc în cazurile, cînd
copilul este adoptat de tată-vitreg sau de mamă-vitregă. În aşa condiţii mama copilului (sau
tata lui) menţine totalmente drepturile şi obligaţiunile sale. Dacă copilul este adoptat de o
persoană, necăsătorită cu mama (tata), atunci de acordul înfietorului şi părintelui depinde
menţinerea cu ultimul a raporturilor de drept. Astfel, hotărîrea judecăţii despre adoptarea
înfierii, întrarea în vigoare, va fi acel act juridic, în baza căruia vor apărea raporturile
familiale între înfietor şi înfiat.
Anume şi din acest punct de vedere, legislatorul corect a atribuit cauzele privind
adoptarea înfierii procedurii speciale şi nu a procedurii contencioase. Persoana care
doreşte să înfieze un copil nu poate fi considerată, ca reclamant, adică persoana care s-a
adresat la judecată pentru apărarea dreptului său lezat sau interesului protejat de lege.
Copilul, care urmează a fi adoptat nu este reclamat, adică persoana, care a încălcat,
conform acţiunii reclamantului, drepturile lui subiective sau interesul ocrotit de lege.
Persoana, care doreşte să înfieze un copil, este petiţionar, iar copilul înfiat ţine de
categoria persoanelor interesate (alin.2 art.245 CPC). Petiţionarul, în cauzele procedurii
speciale, este persoana care s-a adresat cu cerere despre confirmarea, în ordine judiciară,
a existenţei sau lipsei faptului juridic sau circumstanţei de care depinde apariţia,
modificarea sau încetarea drepturilor lui personale sau patrimoniale, sau cu cererea de
confirmare a existenţei, sau lipsei dreptului incontestabil, realizarea căruia este imposibilă,
fără confirmarea judiciară, sau cu cerere despre stabilirea statutului juridic al cetăţeanului.
Persoanele interesate în pricinile procedurii speciale sînt participanţii procesului
asupra drepturilor subiective şi obligaţiilor, cărora pot influenţa limitele puterii juridice a
hotărîrii instanţei judiciare pe un dosar concret, cînd hotărîrea judecăţii poate atesta
drepturile sau interesele acestor persoane, sau poate genera, ca urmare, obligaţiunea de
săvîrşire a unor acţiuni sau modificarea statutului lor juridic. În cazurile privind adoptarea
înfierii persoana interesată, urmează a fi considerată, în primul rînd, copilul înfiat, deoarece
hotărîrea judecăţii afectează drepturile şi obligaţiunile lui, şi este îndreptată la modificarea
statutului juridic. Luînd în consideraţie cele menţionate, pricinile privind adoptarea înfierii nu
pot fi considerate drept procedură contencioasă, deoarece înfietorul nu este reclamant (ci
petiţionar), iar copilul înfiat nu poate fi reclamat. El participă în cauza privind înfierea în
calitate de persoană interesată.
Astfel, „pricina familială“ privind înfierea nu ţine de categoria „cauzelor familiale“,
legate de litigiul de drept familial, care este obiectul dezbaterilor judiciare în procedura
contencioasă. Pricinile privind încuviinţarea înfierii sînt cauzele atribuite procedurii civile
speciale. Ele nu sînt legate de soluţionarea acelor litigii de drept familial, ce reprezintă o
imagine destul de variată, din punct de vedere social şi juridic, al componenţei subiectelor
sau a obiectului activităţii judiciare.
Din punct de vedere al componenţei subiecţilor, sînt evidenţiate astfel de litigii de
drept familial, ca litigii între soţi sau cu participarea lor; litigii cu participarea părinţilor,
înfietorilor (după ce au fost recunoscuţi în baza hotărîrii judiciare) şi altor persoane –
buneilor, fraţilor, educatorilor etc. Numai analiza superficială a acestor pricini nu ne permite
să considerăm cauzele privind adoptarea înfierii drept cauze ale procedurii civile
contencioase, deoarece ele nu pot fi atribuite nici unei categorii de pricini familiale litigioase
menţionate.
Dacă vom încerca să caracterizăm natura judiciară a pricinilor privind adoptarea
înfierii şi din punctul de vedere al conţinutului apărării judiciare, apoi şi din aceste poziţii nu
le putem atribui unei categorii de pricini de drept familial litigios (deci şi procedurii
contencioase). La acest capitol putem evidenţia:
- litigii privind recunoaşterea drepturilor subiective familiale (recunoaşterea
căsătoriei nevalabile; recunoaşterea căsătoriei nevalabile în cazul neatingerii de soţi a
vîrstei de căsătorie; recunoaşterea înfierii nevalabile etc.);
- litigii despre adjudecarea la anumite acţiuni (pricini despre obligaţiunea soţilor de
întreţinere reciprocă; soluţionarea litigiilor referitor la faptul cu cine din cei doi soţi va
rămîne copilul: litigii despre obligaţiunea părinţilor de întreţinere a copiilor etc.);
- litigii privind transformarea raporturilor de drept familial (de exemplu, litigii cu privire
la determinarea cotelor în proprietatea comună a soţilor la împărţirea averii; desfacerea
căsătoriei, stabilirea paternităţii în ordinea judiciară; înscrierea părinţilor în registrele
înregistrării naşterii; decăderea din drepturile părinteşti; anularea înfierii etc.). După cum se
vede nici din conţinutul apărării, solicitate instanţei judiciare, cauzele privind adoptarea
înfierii nu ţin de categoria pricinilor legate de litigiul de drept familial şi din aceste
considerente ele nu pot fi apreciate drept procedură contencioasă pentru dezbaterea
judiciară. Pricinile privind adopţia nu se caracterizează prin adjudecarea anumitor acţiuni
sau de transformare a raporturilor de drept familial, care, în mod real, însă nu există.
Judecătoriile, în principiu, în pricinile cu privire la încuviinţarea înfierii nu soluţionează litigii
ce ţin de stabilirea unui drept subiectiv, potrivnic faţă de o altă persoană, cu unele excepţii.
Cele spuse încă nu înseamnă că în dosarele privind adoptarea înfierii nu poate să
apară un litigiu privind înfierea. În ştiinţa şi practica juridică au apărut probleme privind
faptul, cum ar trebui să procedeze judecata în caz, dacă persoanele interesate, care sînt
antrenate de judecată la participarea în cauză, intentează litigiul privind înfierea? 15 În
acest caz, este valabilă cerinţa alin.3 art.245 CPC: dacă în cadrul examinării pricinii,
conform regulilor procedurii speciale, generează un conflict de drept, de componenţa
instanţelor judecătoreşti, instanţa nu examinează cererea ci explică persoanelor interesate
că au dreptul să intenteze o acţiune, conform regulilor generale. Noţiunea „litigiul de drept“
în pricinile privind încuviinţarea înfierii este considerată drept litigiu privind dreptul la înfiere:
deoarece obiectul activităţii judiciare este confirmarea de către judecată a dreptului
petiţionarului la înfierea acestui copil şi dreptul copilului de a fi înfiat. Dreptul menţionat
este un element din componenţa capacităţii juridice familiale.
Deci, persoana interesată doreşte să înfieze un copil şi are obiecţii la înfierea
copilului de către petiţionar. Între ele apar un litigiu privind apartenenţa dreptului de înfiere,
adică un litigiu privind înfierea care, după caracterul şi conţinutul său, este un litigiu de
drept familial. Un asemenea litigiu urmează a fi rezolvat în ordinea procedurii
contencioase. De fapt, este posibilă şi altă situaţie cînd persoana interesată are obicei la
înfierea copilului de către acest petiţionar, însă, nu are intenţii de înfia copilul. În acest caz,
nu există litigiu de drept privind înfierea şi asemenea cerere a persoanei interesate nu
atrage consecinţa procesuală, prevăzută de alin.245 CPC RM.
Ştiinţa şi practica judiciară mai aplică un criteriu de ordine obiectivă întru delimitarea
procedurii speciale de procedură contencioasă. Aceasta se exprimă prin caracterul
obiectivului apărării judiciare în cauzele procedurii speciale şi procedurii contencioase.
Acest criteriu este determinativ, deoarece anume obiectul activităţii judiciare, de fapt,
predetermină priorităţile activităţii judiciare. Acest criteriu ajută judecăţii la delimitarea
cauzelor litigioase de cele incontestabile. În procedură contencioasă obiectul activităţii
judiciare este cerinţa despre apărarea dreptului lezat sau contestat , sau cerinţa despre
apărarea interesului lezat, protejat de lege. Anume din acest motiv, ordinea procesuală, în
cadrul căreia se desfăşoară activitatea judecăţii la soluţionarea litigiilor, se numeşte
procedură contencioasă.
Procedura specială este o formă independentă de procedură judiciară civilă privind
unele categorii de cauze civile speciale, inclusiv încuviinţarea înfierii (art.244 CPC). Aceste
cauze sînt caracterizate prin lipsa litigiului de drept şi aplicarea mijloacelor procedurale
speciale (cererea, plîngerea) şi metodele de protecţie, la care obiectul activităţii judiciare
este cererea privind necesitatea confirmării prezenţei lipsei forţelor juridice, sau
circumstanţelor de care depinde apariţia, modificarea, încetarea drepturilor personale,
patrimoniale ale cetăţenilor, privind stabilirea statutului juridic al cetăţeanului sau cererea
de stabilire a confirmării existenţei sau lipsei dreptului subiectiv, incontestabil, realizarea
căruia, fără mijlocirea instanţei judiciare, este imposibilă.
După părerea noastră, în cauzele privind adoptarea înfierii, obiectivul activităţii
judiciare este dreptul la înfiere, care urmează a fi confirmat de hotărîrea judiciară. Dreptul
la înfiere este drept personal nepatrimonial şi prezintă un element din componenţa
capacităţii juridice familiale. Posibilitatea de realizare a acestui drept apare numai cu
atingerea vîrstei corespunzătoare. Articolul 101 al Codului Căsătoriei şi Familiei al
Republicii Moldova stabileşte vîrsta de 25 ani. E de menţionat faptul, că legislaţia familială
a Republicii Moldova nu reglementează normele care determină noţiunea capacităţii
juridice familiale. Titlul „Dispoziţii Generale“ al Codului Căsătoriei şi Familiei al Republicii
Moldova din 1969 constă numai din normele declarative, care înscrie sarcinile legislaţiei
familiale, principii generale ale dreptului familiei, termenul de prescripţie şi calcularea
acestui termen, determină cercul acelor raporturi, reglementate de Codul Căsătoriei şi
Familiei. Însă capitolul „ Dispoziţii Generale“ nu conţine normele privind capacitatea juridică
familială. Aceasta, probabil, se explică prin faptul familial foloseşte noţiunea juridică civilă
de capacitatea juridică, care la rîndul său, este concretizată cu fenomenele de caracter
juridic familial. Totodată, aceasta nu ne permite să vorbim despre capacitatea juridică în
dreptul familial. Literatura specializată nu răspunde uniform la întrebarea privind
independenţa capacităţii juridice familiale faţă de capacitatea juridică civilă. Unii autori
consideră că există temeiuri de a vorbi despre o noţiune unică de capacitate în dreptul civil
şi familial.16 Alţii consideră, că în dreptul familial nu poate fi transpuse mecanic categoriile
juridice civile corespunzătoare. Noţiunile aceasta sînt foarte asemănătoare, dar totodată,
sînt categorii independente.17 Există şi alte puncte de vedere ale esenţei capacităţii
familiale şi civile.
Nu intră în sarcina noastră o analiză de detaliu a acestor opinii, lucru ce ar depăşi
limitele prezentului studiu. Accedem, însă, la opinia acelor autori care consideră, că între
dreptul civil, cu ramură de bază, şi dreptul de familie, ce a derivat din această ramură de
drept, există o legătură genetică şi aceasta presupune existenţa noţiunilor comune însuşite
de dreptul familiei din dreptul civil. Între capacitatea de exerciţiu şi capacitatea de folosinţă
civilă şi cea familială există o legătură strînsă. Însă capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă
familială are o independenţă anumită, conţinutul său.
Legislaţia Republicii Moldova privind căsătoria şi familia stabileşte ordinea şi
condiţiile înregistrării căsătoriei, reglementează raporturile personale şi patrimoniale, care
apar între soţi, între părinţi şi copii, între alţi membri ai familiei, raporturile legate de tutelă şi
curatelă, înfierea, luarea copiilor pentru educaţie, ordinea şi condiţiile încetării căsătoriei. În
conformitate cu aceasta, capacitatea de folosinţă în dreptul familial este capacitatea
subiecţiilor dreptului familial de a dispune de drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi cele
personale nepatrimoniale. Aceasta este o condiţie prealabilă abstractă a posesiunii de
drepturi şi obligaţiuni, adică drepturi şi obligaţiuni obiective, prevăzute de normele dreptului
material familial. Conţinutul ei nu cuprinde drepturi şi obligaţiuni deja apărute. Dreptul la
înfiere este o condiţie prealabilă de obţinere a acestuia în dreptul familiei şi această
capacitatea de folosinţă este exprimată în îmbinarea de cuvinte, care se conţine în art.100
al Codului Căsătoriei şi Familiei a RM; „înfierea se efectuează în baza cererii persoanei,
care doreşte să înfieze un copil“. Aşadar, dreptul la înfiere este elementul componenţei
capacităţii de folosinţă în dreptul familiei, dobîndirea căruia depinde numai de hotărîrea
judiciară privind adoptarea înfierii. Problema dreptului la înfiere nu se soluţionează de alte
organe. În cazuri privind adoptarea înfierii judecata hotărăşte nu numai chestiuni de fapt
(de exemplu, constată prezenţa copilului, rămas fără îngrijirea părintească, prezenţa sau
lipsa faptelor ce împiedică înfierea etc.); dar şi chestiunile privind nemijlocit dreptul la
înfiere, deoarece judecata decide, dacă adoptatorului îi aparţine dreptul, în conformitate cu
legea, la înfierea acestui copil. Recunoaşterea după petiţionar a dreptului la înfiere este
condiţia prealabilă a apariţiei altor raporturi juridice familiale între înfietor şi înfiat şi alte
persoane menţionate de lege. În toate cazurile menţionate apărarea dreptului la înfiere nu
poate fi efectuată în ordine procedurii contencioase, deoarece nu există litigiu de drept
între înfietor şi copil. Sintagma este valabilă, în caz dacă alte persoane interesate,
participante în dosar, nu vor avea pretenţii referitor la dreptul lor de înfiere.
Aşadar, pricinile privind adoptarea înfierii sînt cauze, ce ţin de procedură specială,
iar obiectul activităţii judiciare fiind recunoaşterea şi încuviinţarea dreptului înfietorului la
înfiere. În asemenea cauze nu există particularităţi caracteristice procedurii contencioase.
Înfietorului, în baza hotărîrii judiciare, i se acordă dreptul analogic, după conţinut, dreptului
părintesc. În baza aceleiaşi hotărîri judiciare apar şi drepturile şi obligaţiunile
corespunzătoare. Legătura juridică între adoptator şi înfietor apare numai în baza hotărîrii
judecăţii privind recunoaşterea dreptului la înfiere.
Practica judiciară, de asemenea, recunoaşte că procedura specială cu privire la
încuviinţarea înfierii este forma procesuală incontestabilă a confirmării dreptului subiectiv.
În pct.1 al hotărîrii nr.9 a Plenului Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse din 4 iulie 1997
„Privind aplicarea la examinarea cauzelor de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
despre adoptarea înfierii“ se spune că „cererea persoanei (persoanelor) care doresc să
înfieze un copil, în conformitate cu art.125 al Codului Familiei al Federaţiei Ruse, se
examinează, în ordinea procedurii speciale, conform cerinţelor, prevăzute de capitolul 291
CPC al FR, şi această persoană va căpăta dreptul reprezentantului legal al copilului, numai
în cazul admiterii cererii lui şu numai după ce hotărîrea va intra în vigoare“.18 Adică
judecata recunoaşte dreptul înfietorului la înfiere. Prin urmare, soluţionînd pricinile cu
privire la încuviinţarea înfierii în cadrul procedurii speciale, judecata soluţionează
problemele atît de fapt, cît şi de drept. Nici un alt organ statal nu soluţionează problemele
dreptului la înfiere. Aceasta este caracteristic pentru alte cauze ale procedurii speciale,
cînd hotărîrea judecăţii constituie un temei pentru organele corespunzătoare ale statului de
a soluţiona problemele dreptului petiţionarului – stabilirea pensiei, eliberarea certificatului
de moştenire, numirea tutorelui sau curatorului etc. Esenţa hotărîrii judiciare pe cauze de
încuviinţare a înfierii este concluzia de drept şi nu de fapt a judecăţii şi anume concluzia
recunoaşterii dreptului de înfiere. Deci, hotărîrea judecăţii nu este un temei pentru
concluziile viitoare ale altor organe privind acest drept, ceea ce este caracteristic altor
cauze din procedura specială la care obiectul activităţii judiciare este numai stabilirea
faptelor şi circumstanţelor sau statutului juridic al cetăţenilor. În hotărîrea judecăţii privind
adoptarea înfierii se soluţionează întrebarea privind dreptul la înfiere, ceea ce este
caracteristic numai procedurii contencioase şi unor cauze, ce ţin de procedura specială.
Din aceste considerente, considerăm, că cauzele privind adoptarea înfierii prezintă
o categorie de cauze a procedurii speciale, în ordinea căreia, conform regulilor comune ale
procedurii judiciare civile, cu unele derogări sau completări, se soluţionează dreptul
incontestabil al înfietorului la înfiere.
_________________
Notă:

1. Mai departe – adoptare, înfiere.

2. Vezi: Бедный М.С. Демографические факторы здоровья. М. 1994, pag.94, 59.
3. Ibidem
4. Monitorul Parlamentului Republicii Moldova, 1993, nr.7, art.216.
5. Vezi: Комментарий к Семейному кодексу Российской Федерации. Отв. ред.
И.М. Кузнецова – М.: Издательство БЕК, 1996. – pag.315.
6. Vezi: Комментарий к Гражданcкому процессуальному кодексу РСФСР / Под
ред. проф. М.К. Треушникова. М., 1997, pag.370.
7. Vezi: Научно-практический комментарий к Гражданскому процессуальному
кодексу РСФСР/ Под ред. проф. М.К. Треушникова. М: Городец, 1999, pag.396.
8. Ion P. Filipescu. Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate. Bucureşti. Editura
ALL Educaţional, 1997, pag.36.
9. Устав гражданского судопроизводства СПБ, 1912.
10. Декреты Советской власти. М., 1957. V.1.
11. Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale a R.P.R., nr.9 din 31 ianuarie 1954.
12. Monitorul oficial al României, Partea 1, nr.95, 1 august 1990.
13. Добровольский А.А., Иванова С.А. Основные проблемы исковой формы
защиты права. М., Изд-во Моск. ун-та, 1979, pag.24.
14. Vezi: Матвеев Г.К. История семейно-брачного законодательства
Украинской ССР. Киев, 1960, pag.14.
15. Vezi: Гражданский процесс. Под ред. В.А. Мусина, Н.А. Чечиной, Д.М.
Чечота. - М.: ТОО «Фирма Гардарика», 1996, pag.327.
16. Vezi: Алексeев С.А. Структура советского права. – М., 1975, pag.243;
Поленина С.В. Субсидиарное применение норм гражданского законодательства к
отношениям смежных отраслей.//Советское государство и право. – 1962, nr.4, pag.22.
17. Веберс Я.Г. Правосубъектность граждан в гражданском и семейном праве.
Рига,1976, pag.8.
18. Бюллетень Верховного Суда Российской Федерации, 1997, nr.9, pag.6.