PROCESUL DE ADOPŢIE

1 Evoluţia procedurilor şi a legislaţiei

Adopţia a avut o evoluţie puţin mai lentă. În vechiul drept românesc, era cunoscută sub denumirea de
"înfiala" potrivit Codului Caragea, "facerea de fii de suflet este dar spre mântuirea celor ce nu au copii"
(EMESE, Florian, 2005, p.206).
Codul civil românesc de la 1864, inspirat de cel francez, reglementa adopţia ca un act solemn între
adoptat şi adoptator. Dispoziţiile sale au fost abrogate în 1954, odată cu intrarea în vigoare a Codului
Familiei, adopţia primind o nouă reglementare. Adopţia nu mai era instrumentul prin care ce-l care îşi
doreşte un copil îl poate avea, ci mijlocul prin care copilul poate primi familia de care are nevoie, adică
o măsură de protecţie pentru copilul abandonat.
Legea nr.11/1990 a ajustat unele prevederi ale Codului Familiei pentru că regimul juridic al adopţiei să
fie în concordanţă cu documentele internaţionale la care România face parte, şi anume Convenţia de la
Haga asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adotiei internaţionale, Convenţia Europeană în
materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg şi Convenţia O.N.U. cu privire la Drepturile
Copilului. Legea din 1990 a fost modificată prin Legea nr.48 1991 şi Legea nr. 65 1995, care la rândul
ei a fost abrogată prin Legea nr.87 1998, care în 2004 este abrogata prin Legea nr. 273 2004 în scopul
armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu care intră în
vigoare pe data de 1 ianuarie 2005 (EMESE, Florian, 2005).

Până în anul 2005, aceste Convenţii nu au fost respectate în totalitate în România. Dimpotrivă, anumite
prevederi au fost încălcate cu riscul încălcării drepturilor fundamentale ale copiilor din ţara noastră.
Deşi au existat multe semnale în acest sens care veneau din partea comunităţii internaţionale, nu se
schimba aproape nimic în domeniul adopţiei. În trecut copiii din ţara noastră erau percepuţi că o marfă,
care putea fi schimbată după bunul plac al anumitor persoane care doreau să adopte şi nu puteau
adopta un copil din propria ţară (aşa cum arată studii realizate în acea perioadă), fie pentru că nu
îndeplineau condiţiile impuse privind adopţia naţională, care de obicei sunt mult mai restrictive decât
cele în cazul unei adopţii internaţionale, fie pentru că în ţara lor de rezidenţa se respectau prevederile
Convenţiilor internaţionale în materie.
Percepţia vis-a-vis de copiii din sistemul de protecţie a copilului din România nu s-a schimbat încă, cu
toate că în sistemul de protecţie a avut loc o reforma reală şi profundă. Se consideră că ei pot fi
adoptaţi dacă cineva doreşte acest lucru. Dar persoanele în cauză nu se gândesc că aceşti copii au
propriii lor părinţi sau rude. Nu se înţelege încă faptul că şi copiii aflaţi în sistemul de protecţie a
copilului din România au părinţi, la fel ca alţi copii din alte ţări, aflaţi în grija statului. Mai mult decât
atât, nu se înţelege că şi copiii romani au drepturi, la fel ca şi ceilalţi copii din alte ţări ale lumii.
România doreşte că drepturile copiilor romani să fie respectate. Doreşte că drepturile părinţilor copiilor
romani să fie respectate. Doreşte să aibă grijă de propriii copii şi pentru fiecare copil aflat în sistemul
de protecţie să găsească cea mai adecvată familie care să îl îngrijească. România doreşte să pună
drepturile copiilor romani pe primul plan, aşa cum ar fi trebuit să facă de mult timp. Primordialitatea
drepturilor copiilor în raport cu drepturile adulţilor trebuie să fie înţeleasă şi în cazul României.
În trecut erau primordiale dorinţele adulţilor în raport cu drepturile copiilor. O famile dorea un copil şi
pretindea un copil. Autorităţile române nu au înţeles pe deplin că rolul lor era să reprezinte drepturile
copilului, nu să caute un copil pentru o familie care îşi dorea un copil. Era încurajată separarea copiilor
de propriii părinţi, dacă o familie dorea să adopte un copil.
Prin urmare, elaborarea noii legislaţii în domeniul adopţiei, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, a
pornit de la constatarea că adopţiile internaţionale urmau anumite proceduri care intrau în contradicţie
cu convenţiile internaţionale ratificate de România, în principal Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului şi Convenţia de la Haga privind protecţia copilului şi cooperarea în materia adopţiei
internaţionale.
Deşi România prin ratificarea acestor convenţii internaţionale îşi lua astfel angajamentul respectării
lor, acest angajament nu a fost respectat în totalitate. Astfel, încălcarea prevederilor internaţionale şi
neconcordanta între prevederile internaţionale şi prevederile interne în materia adopţiei au dus la
încălcarea drepturilor copiilor din România.
Conform Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, în adopţie, interesul superior al copilului
trebuie să reprezinte cea mai importantă raţiune. Aceasta presupune că nici un alt interes, economic,
politic sau al persoanelor care adoptă nu va prima şi nici nu va fi considerat egal cu cel al copilului,
primordiale fiind drepturile copilului în raport cu cele ale adulţilor. Trebuie subliniat faptul că nouă
legislaţie în domeniu are în vedere pentru adopţie găsirea unei familii pentru un copil, în nici un caz
găsirea unui copil pentru o familie.
Prin noua legislaţie sunt reglementate următoarele aspecte care nu erau reglementate în legislaţia
anterioară:
- Situaţiile şi procedura prin care un copil devine adoptabil (atunci când planul individualizat de
protecţie al copilului prevede că finalitate adopţia internă, aceasta finalitate putând fi prevăzută numai
dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă
au eşuat);
În legislaţia anterioară un copil putea deveni adoptabil prin consimţământul părinţilor copilului care
era dat în formă notariala (fără să existe o consiliere a părinţilor în ceea ce priveşte consecinţele acestei
decizii), precum şi prin intermediul Legii nr. 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului de copii; această lege a fost criticată pentru că nu stimula activităţile de reintegrare a
copilului în familie, copilul fiind declarat adoptabil, acordând în acest fel prioritate adopţiei şi nu
revenirii copilului lângă părinţii săi, ceea ce era în contradicţie cu prevederile Convenţiei ONU cu
privire la drepturile copilului.
- Deschiderea procedurii adopţiei naţionale care se face numai de către instanţă judecătorească, numai
după realizarea de către această a unui control riguros asupra demersurilor care s-au făcut în vederea
reintegrării copilului în familia biologică sau integrarea lui în familia extinsă;
În vechea legislaţie, lista centralizată cu copiii adoptabili din întreaga ţara era trimisă tuturor judeţelor
de fosta Autoritate Centrală în domeniu; procedura încuraja găsirea unui copil pentru o familie care
dorea să adopte, în nici un caz găsirea unei familii în funcţie de nevoile şi particularităţile unui copil;
practică a demonstrat că unele familii cunoşteau copiii înainte ca aceştia să fie adoptabili, nerespectând
astfel reglementările Convenţiei de la Haga.
- Păstrarea dreptului de a consimţi la adopţia copilului a părintelui decăzut din drepturile părinteşti sau
a celui căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti; aceasta prevedere vine pe de o
parte din caracterul provizoriu, reversibil al măsurii decăderii din drepturile părinteşti, iar pe de altă
parte din caracterul permanent şi ireversibil pe care adopţia îl are asupra filiaţiei fireşti;
În vechea legislaţie nu se punea acent pe drepturile şi responsabilităţile părinţilor faţă de proprii copii
chiar şi în condiţiile menţionate.
- Obligativitatea consilierii părinţilor biologici sau a reprezentanţilor legali înainte de a-şi da
consimţământul la adopţie; instanţa se asigura astfel că părinţii îşi dau consimţământul în mod liber şi
că nu a fost obţinut prin contraplata sau contraprestaţie de orice fel;
În legislaţia anterioară nu există această prevedere, din contră copilul putea fi declarat abandonat "din
oficiu" dacă familia nu se interesa de el pentru o perioadă mai mare de 6 luni (conform Legii 47/1993).
Mulţi părinţi care au consimţit la adopţia propriilor copii nu au avut şansa de a beneficia de servicii de
sprijin în vederea cunoaşterii drepturilor şi obligaţiilor pe care le au, precum şi a consecinţelor
consimţământului dat. Mai mult, intermediarii şi chiar profesioniştii sugerau abandonarea copiilor de
către părinţi în vederea adopţiei acestora.
- Adopţia este tratată ca instituţie de drept civil şi nu ca măsură de protecţie aşa cum a fost ea
reglementata în legislaţia anterioară, cu alte cuvinte ea nu se mai adresează în mod automat tuturor
copiilor care au nevoie de o măsură de protecţie, ci doar acelora pentru care o astfel de operaţiune
juridică este potrivită nevoilor şi situaţiei particulare a copilului.
Autorul Emese Florian vede adopţia ca un fapt social care dă dovadă de altruism, de genorozitate şi de
solidaritate fata se semenii noştri. Susţine că este consacrata în mai toate legislaţiile fiind cunoscută şi
acceptată de mai toate popoarele antice, excepţie făcând unele state islamice care au un alt tip de
tradiţie familială şi religioasă:" adopţia nu are nicio valoare şi nu antrenează nici un fel efectele
filiaţiei". O altă excepţie e cea a legislaţiei Vietnamului care "pur şi simplu ignora adopţia prin aceea
că nu-i consacra nici măcar o singură regulă de drept.
Autorii Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu concep adopţia că o a doua şansă a unui copil care nu
mai poate fi integrat în familia sa de origine şi de aceea familia adoptatoare este o familie permanenta
care trebuie să-l crească şi să-l formeze pentru a deveni folositor societăţii (FILIPESCU, Ion,
FILIPESCU, Andrei, 2005).

2. Procedura juridică actuală de adopţie în România

Legea privind regimul juridic al adopţiei se înscrie în cadrul stabilit atât prin Legea privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, cât şi prin prevederile convenţiilor internaţionale în domeniu
ratificate de România.
Raţiunile care au stat la baza reglementării întregii proceduri a adopţiei au fost asigurarea
primordialităţii îngrijirii copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinţilor săi în cadrul
familiei extinse (rude până la gradul IV inclusiv), promovarea adopţiei naţionale, identificarea celei
mai potrivite persoane sau familii adoptatoare pentru copil şi introducerea obligativităţii organizării la
nivel naţional a unei evidente a copiilor pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne, a
familiilor adoptatoare, precum şi a adopţiilor încuviinţate.
Adopţia prezintă avantajul de a oferi o familie permanenta copilului pentru care nu poate fi găsit un
mediu corespunzător în familia sa de origine şi pentru care o astfel de alternativa răspunde nevoile
identificate în urma procesului de evaluare realizat de către profesioniştii din domeniu.
Primul articol al actualei legislaţii defineşte adopţia ca fiind "operaţiunea juridică prin care se creează
legătură de filiaţie între adoptat şi adoptator, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului" (Legea nr.273 2004). Filiaţia fiind "legătură de rudenie între copii şi părinţi, legătura în
linie dreaptă, descendenta" (DEX, 1998).
Cea mai evidentă schimbare pe care a produs-o nouă legislaţie este faptul că a restricţionat adopţiile
internaţionale, după cum se poate observa şi în graficul de mai jos evoluţia adopţiilor pe parcursul a 10
ani. Legea a stârnit proteste în rândul familiilor americane ale căror cazuri de adopţie erau în curs de
derulare în 2001, moment în care România a interzis adopţiile internaţionale în urma unui raport
extrem de critic al baronesei Emma Nicholson, raportorul Parlamentului European pentru România, şi
a cererilor ulterioare ale oficialilor UE.
Nicholson a condamnat 'afacerile profitabile din traficul de copii' şi a criticat autorităţile pentru
'abandonul repetat al copiilor, abuzul şi neglijarea copiilor'. Ea a mers până la a-i acuza pe oficiali de
vânzarea de copii. Descriind sistemul românesc de protecţie a copilului ca fiind corupt 'din cap până în
picioare', ea a avertizat că refuzul de a restructura sistemul ar putea afecta şansele României de aderare
la UE.
Grafic 7: Evoluţia adopţiilor în România din anul 1997 până în 2007
Sursă: www.adoptiiroamnia.ro/statistici.aspx
Familia care doreşte să ia în adopţie un copil, trebuie să depună la Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului din judeţul de domiciliu, o cerere scrisă în vederea evaluării condiţiilor
morale şi materiale şi obţinerea atestatului ca familie/persoană aptă să adopte un copil.
Procedura adopţiei interne presupune pentru persoană sau familia care doreşte să adopte parcurgerea
după caz a următoarelor etape:
- Obţinerea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte;
- Încredinţarea copilului în vederea adopţiei;
- Încuviinţarea adopţiei.
Iar pentru copilul care urmează să fie adoptat procedura adopţiei interne presupune parcurgerea după
caz a următoarelor etape:
- Deschiderea procedurii adopţiei interne;
- Încredinţarea în vederea adopţiei;
- Încuviinţarea adopţiei.
Observăm din cele două proceduri că ultimele două etape coincid. Prima etapă delimitând cele două
entităţi, familia doritoare să adopte şi copilul eligibil pentru adopţie şi acestea o parcurg în paralel, iar
la trecerea celei de-a doua etapă se întâlnesc şi formează o entitate, o nouă familie.
Familia său persoana adoptatoare sunt monitorizate după încheierea adopţiei pe o perioadă de 2 ani.
Legea exclude orice legături/contacte între părinţii biologici ai copilului şi adoptatori.
Copilul dobândeşte prin adopţie numele celui care adopta. Pe baza hotărârii irevocabile de încuviinţare
a adopţiei, Serviciul de Stare Civilă competent va întocmi, în condiţiile legii un nou act de naştere al
copilului în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii fireşti. Părinţii adoptivi preiau drepturile şi
obligaţiile părinţilor naturali, iar copii adoptaţi, au toate drepturile şi obligaţiile copiilor naturali.
În cursul procedurii adopţiei se urmăresc următoarele principii, în mod obligatoriu:
- Principiul interesului superior al copilului;
- Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
- Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi
lingvistică;
- Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul
său de maturitate;
- Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.
Pe tot parcursul procedurii de adopţie direcţia în a cărei raza teritorială domiciliază copilul este
obligată să ofere copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi gradului său de
maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la
adoptator sau familia adoptatoare şi rudele acestora.
Din cele 18 aliniate ale condiţiilor de adopţie aflăm că aceasta se încheie numai dacă este în interesul
superior al copilului. Copilul poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil. Iar o
persoană majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul
minorităţii sale.
În cadrul procedurii de adopţie se iau măsurile necesare pentru că fraţii să fie încredinţaţi împreună.
Încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către persoane sau
familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior. Copilul, respectiv
majorul nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succesiv.
Modificări în domeniul de reglementare al adopţiei au fost determinate de apariţia, în martie 2008, a
Deciziei Curţii Constituţionale nr.369/20.02008 prin care au fost declarate neconstituţionale
prevederile articolul 35 alineatul (2) litera i) teza întâi şi ale articolul 63 alineatul (3) şi (4) din Legea
privind regimul juridic al adopţiei, dispoziţii care şi-au încetat efectele juridice după expirarea
termenului de 45 de zile prevăzut de articolul 147 din Constituţie.
Criticile Curţii Constituţionale au vizat faptul că, din analiza prevederilor articolul 35 alineatul (2)
litera i) teza întâi rezultă că soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei se face fără să se prevadă
exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, în această etapă, în faţa instanţei de judecată, ci doar pe
baza documentelor care atestă exprimarea acestui consimţământ în faza de deschidere a procedurii.
Totodată, a fost considerat neconstituţional faptul că, potrivit articolul 63 alineatul (3), părinţii fireşti
nu sunt părţi în procedura de încuviinţare a adopţiei, judecarea cererilor de încuviinţare a acesteia
făcându-se cu citarea direcţiei în a cărei raza teritorială se afla domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei
raza teritorială domiciliază adoptatorul şi a persoanei sau a familiei adoptatoare.
Încetarea aplicabilităţii dispoziţiilor speciale prevăzute în articolul 63 alineatul (3) şi (4), cu privire la
citarea separată a părinţilor fireşti în procedura de deschidere a adopţiei şi, respectiv a viitorilor
adoptatori în procedurile de încredinţare în vederea adopţiei şi de încuviinţare a adopţiei, a fost de
natură să afecteze interesul superior al copilului - prin crearea unui risc de conditionalizare ilicita a
consimţământului la adopţie - şi dreptul celor două categorii de părţi la ocrotirea vieţii private şi a
datelor cu caracter personal, putând conduce, totodată, la încălcarea articolul 20 din Convenţia
europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg.
De asemenea, în practică, la acel moment se dovedea că nefiind complet acoperită din punct de vedere
al reglementării situaţia în care consimţământul la adopţie era dat doar de către un părinte din cauza
faptului că celălalt părinte este necunoscut, declarat mort sau dispărut, pus sub interdicţie, iar ulterior,
pe parcursul procedurii de adopţie, această cauză încetează.
În vederea acoperirii vidului legislativ generat de încetarea aplicării dispoziţiilor articolelor Legii nr.
273/2004 ce au fost declarate neconstituţionale, a fost elaborată şi publicată OUG nr. 102/2008 privind
modificarea şi completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Actul normativ prevede posibilitatea instanţei judecătoreşti că, în anumite condiţii şi cu respectarea
confidenţialităţii asupra datelor conţinute în dosarul de adopţie, să poată solicita din nou
consimţământul părinţilor fireşti, în cea de-a treia etapă a procedurii adopţiei, şi anume în faza de
încuviinţare a acesteia.
Ordonanţa prevede luarea consimţământului părinţilor fireşti de către instanţă care soluţionează cererea
de încuviinţarea a adopţiei în condiţii strict determinate, astfel încât conferirea calităţii de parte
părinţilor fireşti şi citarea acestora în etapa a treia a procedurii, cu posibilitatea acestora de a reveni
oricând şi în orice condiţii asupra consimţământului să nu afecteze întreaga procedură, toate
demersurile efectuate pentru găsirea unei familii adoptatoare şi pentru verificarea compatibilităţii între
această şi copil şi nici să nu confere automat persoanelor implicate - părinţi fireşti, pe de o parte şi
adoptatori pe de altă parte - acces reciproc la toate actele şi lucrările dosarului, având în vedere că
acesta conţine o serie de informaţii de natură strict personală (situaţie materială, stare de sănătate,
cazier judiciar, profil psiho-social, etc).

Grafic 8. Numărul de adopţii încheiate conform noii legislaţii

Sursă: www.adoptiiromania.ro statistici.aspx

Procesul emoţional al adopţiei

1. Părinţii implicaţi în adopţie
Părinţii care vor să adopte sunt acei indivizi care şi-au descoperit sterilitatea şi au trecut prin totul felul
de examene, tratamente, speranţe deşarte şi decepţii dureroase. Aceşti părinţi nu se deosebesc cu nimic
de toţi ceilalţi: îşi au trecutul lor de suferinţă legată de sterilitate, dar şi experienţe mai mult sau mai
puţin dureroase trăite în copilărie, în viaţa de cuplu, îşi au propriile fragilităţi şi puncte forţe, au o
putere de empatie mai mare sau mai redusă, îşi au propriile vise legate de o familie ideală, de un copil
ideal, au aşteptări uneori exagerate sau, mai degrabă, pe măsură aşteptării lor.
Majoritatea părinţilor adoptivi întâmpina greutăţi atunci când trebuie să vorbească despre o pierdere.
Cu cât îşi rezolvă mai bine aceste dificultăţi, cu atât le va fi mai uşor să îl ajute pe copilul adoptat să se
confrunte cu furia şi durerea pe care o resimt faţă de părinţii biologici (în special între vârsta de 6 şi 18
ani).
În ultimul pas al procesului de adopţie copilul este dat în plasament la părinţii adoptivi şi se finalizează
toate documentele necesare.
Acest ultim pas reprezintă momentul în care se creează legătura dintre copil şi nouă sa familie, se
dezvoltă o rutină familială şi se creează o relaţie de familie. De asemenea, în această perioadă trebuie
rezolvate toate problemele care pot apărea post-adoptie.
Este vital pentru integritatea familiei că între membrii săi să existe o legătură strânsă, să se recunoască
unii pe ceilati că făcând parte din familie şi să dezvolte relaţii bazate pe grijă.
Părinţii adoptivi care îşi fac griji în privinţa procesului de stabilire a unei legături între ei şi copilul
adoptat sunt sfătuiţi să nu se impacienteze şi să încerce să se lege în mod forţat de copil, ci în schimb
să fie răbdători şi să înţeleagă că această legătură se va stabili în timp.
Adopţia nu este o decizie pe care un cuplu o ia cu uşurinţă. Din punctul de vedere al unui cuplu,
adopţia reprezintă asumarea responsabilităţii asupra unei vieţi umane şi devotamentul total pentru a
face tot ce este posibil ca acea viaţă umană, copilul, să fie crescut într-un mediul familial iubitor.
Este vorba de un devotament, de o implicare permanenta, care este costisitoare în ceea ce priveşte
partea financiară, atenţia şi energia.
Părinţii care vor să adopte simt anumite temeri, însă trebuie să le depăşească în totalitate înainte de a
lua decizia de a adopta.
O primă teamă este că, din cauza faptului că nu sunt părinţii biologici ai copilului, sau pentru că au
intrat în viaţa copilului după ce a început procesul de dezvoltare şi formare, legătura dinre ei şi copil va
fi foarte greu de realizat, dacă nu chiar imposibilă. Eliminarea acestei temeri se realizează prin timpul
petrecut cu copilul, răbdare şi demostrarea afecţiunii pentru copil, prin satisfacerea necesităţilor
acestuia.
O a doua teamă sunt urmările în ceea ce priveşte starea de sănătate a unui copil adoptat. În general,
părinţii biologici trebuie să completeze un istoric medical, dar în situaţiile în care acest lucru nu este
posibil, există posibilitatea ca familia adoptivă să se confrunte cu o susceptibilitate a copilului la boli
de ordin genetic, medical sau psihologic.
O altă teamă cu care se pot confrunta cuplurile care decid să aleagă calea adopţiei este reacţia familiei
şi a prietenilor, referitor la decizia de a adopta. Teama este că familia sau prietenii să nu aibă o reacţie
negativă. Membrii familiei vor fi, în cele mai multe cazuri, îngrijoraţi despre rasa sau vârsta copilului
adoptat, dacă acel copil se va integra în familie şi dacă părinţii adoptivi vor putea face faţă financiar şi
emoţional.
În acest sens trebuie să asigure familia şi prietenii că au luat în calcul toate posibilităţile, atât părţile
negative cât şi cele pozitive, că se simt încrezători că pot susţine o familie şi că spera că vor putea
conta pe sprijinul familiei şi al prietenilor.
Adopţia este o decizie personală, dar trebuie avut în vedere şi impactul pe care îl are această hotărâre
asupra prietenilor şi familiei, prin prisma efectului pe care aceste reacţii le are asupra părinţilor şi a
copilului.
2. Ataşamentul copilului în familia adoptivă
Un copil adoptat a fost mai întâi un copil abandonat de mama care l-a născut, acesta s-a aflat într-o zi
în braţele mamei care l-a născut, iar a doua zi, aceasta dispăruse: degeaba a plâns, a chemat-o: ea nu s-
a mai întors niciodată. Memoria lui conştientă nu şi-o mai aminteşte, dar creierul lui a înregistrat o
mare deznădejde şi teamă de a muri. Prima rană, rana primitivă.

Apoi, în funcţie de povestea fiecăruia şi de destin, copilul a putut fi încredinţat unei alte persoane, unei
instituţii, unei familii de plasament; uneori, el a avut un parcurs în care au apărut numeroase
plasamente. Unii dintre copii, cei mai mari, au fost nevoiţi uneori să se descurce singuri pe strada
pentru a supravieţui, alţii au fost maltrataţi sau au fost lăsaţi ore, zile, săptămâni de-a rândul culcaţi
într-un pătuţ, cu biberonul legat de gratiile acestuia.
Putem să ne închipuim că un astfel de copil îşi poate întâlni părinţii adoptivi cu inima plină de dragoste
pentru nişte persoane pe care nu le-a văzut niciodată, care nu sunt nici pe departe primii care se apropie
de el, care se ocupă de el?
Pentru a ajunge în familia lui, copilul a trăit o nouă despărţire, despărţirea de mediul pe care îl
cunoştea, mediu care nu era, poate, prea plin de căldură, dar care era singurul pe care îl cunoştea, în
care îşi avea propriile repere, despărţire de persoanele care se ocupau de el, poate nu foarte bine, dar
erau singurele persoane pe care le cunoştea, despărţire de un mod de viaţă, de alimentaţie poate nu prea
sănătos, dar singurul pe care îl cunoştea
Ce simte acest copil? Câtă încredere poate avea în aceşti noi părinţi când, de fapt, încrederea lui a fost
de atâtea ori înşelată în trecut? Se va putea oare ataşă de aceşti părinţi şi trăi intimitatea unei vieţi de
familie împreună cu ei?
Da, în majoritatea cazurilor; după o perioadă de ezitare, de încercare a părinţilor, el va decide să aibă
încredere în ei, să se lase iubit şi să-şi iubească părinţii. Şi asta cu atât mai uşor cu cât părinţii vor fi
înţeles miza situaţiei şi vor putea să-i respecte propriul ritm, cu atât mai uşor cu cât trecutul lui de
abandon este mai scurt iar el nu va fi cunoscut neglijarea şi/sau maltratare.
Totuşi, în anumite cazuri, copilul nu mai are suficientă încredere în lumea care îl înconjoară, în adulţi,
în el însuşi şi opune rezistenţă la ceea ce noii lui părinţi îi propun. Ceea ce face să apară la aceştia din
urmă un sentiment de neînţelegere, de incompetenţă şi, foarte curând, un sentiment de neputinţă.
Părinţii trebuie să fie în stare să sesizeze particularităţile copilului lor legate de ceea ce acesta a trăit
înainte dacă vor să devină "tutori de rezistenţă la şocuri" - ca să-l parafrazăm pe Boris Cyrulnik. Fără
empatie şi fără compasiune pentru ceea ce el a trăit înainte, părinţii au toate şansele să-l victimizeze
din nou pe copil şi să pună în primejdie relaţia de ataşament, de încredere şi de tandreţe dintre părinte
şi copil.
Ceea ce este în joc în această perioadă are o importanţă capitală: pentru copil, este vorba despre
procesele de ataşament pe care trebuie să le trăiască, să le retrăiască poate; pentru părinţi, despre
procesele prin care se creează legăturile cu acest copil.
Noţiunea de ataşament trimite înainte de toate la lucrările lui Bowlby şi poate fi formulată după cum
urmează: construirea primelor legături între copil şi mama sau cea care îi ţine locul răspunde unei
nevoi biologice fundamentale. Este vorba despre o nevoie primară. Prima legătură pe care o cunoaşte
în general copilul, legătură cu propria lui mama, devine, prin forţa lucrurilor, primul model a ceea ce
este o relaţie şi a ceea ce el poate aştepta de la ea..
Plecând de la experienţele cotidiene de îngrijiri materne, de explorare, de căutare a proximităţii sau de
absenţă a îngrijirilor materne, copilul îşi construieşte un model operaţional intern al mediului, al
mamei sale şi al lui. Acest model este, pentru copil, reprezentarea relaţiilor sociale în general şi
reprezentarea a ceea ce el poate aştepta de la o anumită legătura afectivă, reprezentarea lumii şi a
siguranţei sau a nesiguranţei pe care ea le generează.
În mod ideal, copilul îşi construieşte un model flexibil şi securizant pe care îl generalizează la relaţiile
care urmează. Un model operaţional intern eficient permite copilului mic să anticipeze diferite
fenomene şi îl protejează împotriva pericolelor care pot apărea în mediul lui înconjurător ca şi în noile
medii.
Acest model, dezvoltat prima dată cu ocazia primelor interacţiuni dintre mamă şi copil, evoluează o
dată cu creşterea şi noile experienţe ale acestuia din urmă. Dar, în ciuda noilor experienţe, modelul
relaţional de bază pentru copil (ca şi pentru adultul care va deveni) va rămâne întotdeauna dependent
de primul model de reprezentare a lumii şi de relaţiile pe care le va fi "integrat".
Lucrul cel mai important în primul an de viaţă al copilului este reprezentat de nevoile lui şi de
mijloacele prin care acestea pot fi satisfăcute. Nevoile lui sunt prioritatea normală a părinţilor lui. Când
simte o nevoie - hrana, căldură, contact sau mângâiere -, copilul plânge pentru a fi satisfăcut. Plânsul
se transformă uşor în mânie atunci când copilul, în neputinţa şi în disperarea lui, se afla într-o situaţie
de nelinişte insuportabilă pentru că nevoile lui nu au fost satisfăcute. Când copilul a împlinit deja 7
zile, ataşamentul lui faţă de mama este de aşa natură încât aceasta îi înţelege plânsul şi comunicarea
non-verbala. Când persoana care se ocupă de copil este schimbată - aşa cum se întâmplă în cazul
familiilor de plasament, al creşei sau al unei internări în spital - nouă persoană nu cunoaşte limbajul
copilului. Atunci când copilul plânge, nouă persoană, incapabilă să-i descifreze plânsul şi chemările în
ajutor, va satisface adesea greşit nevoia. Plânsul copilului şi chemările lui în ajutor, atunci când sunt
înţelese corect şi satisfăcute din priviri, din atingeri, cu un surâs, prin mişcare şi cu zahăr, îl fac să se
simtă în siguranţă, să aibă încredere şi să se ataşeze.
Sentimentul de siguranţă care este dobândit reprezintă elementul esenţial care va permite copilului,
începând aproximativ de la vârsta de un an, să exploreze lumea exterioară. La această vârstă, copilul
este extrem de sensibil la despărţire, la orice ameninţare de pierdere a persoanelor importante pentru el,
dar este şi natural pornit spre explorare atunci când se simte în siguranţă.
În cel de-al doilea an, copilul începe să exploreze lumea. Dar se afla în faţa unei dileme: curiozitatea îl
împinge înainte, teama însă îl reţine.
Se simte frustrat pentru că nu poate răspunde propriilor dorinţe, dar liniştit să constate că părinţii îi
controlează mediul şi îi asigura securitatea.
Este perioada în care învaţă cuvântul "nu", dar şi gratificaţia pe care o obţine îndeplinindu-şi aşa cum
trebuie acţiunile. Formarea personalităţii sale va fi consecinţă firească a acestor experienţe.
În cel de-al doilea an de viaţă, între prima şi a doua aniversare, accentul ar trebui pus pe limitele
impuse de părinţi. Trebuie să se dezvolte conceptul de "NU" şi acceptarea limitelor. Copilul vrea să
aibă unele lucruri, vrea să facă unele lucruri cum ar fi să se joace cu butoanele de la instalaţiile
electronice din casă. Un părinte eficient stabileşte limite spunând "nu" şi gândind acest lucru. Copilul
care este ataşat vede nemulţumirea din ochii părintelui, încetează să se joace cu butoanele de la
instalaţiile electronice şi observă apoi mulţumirea din ochii părintelui. În acest fel, copilul învaţa să
accepte limitele. Acest ciclu de dorinţa - stabilire a limitelor - acceptare a limitelor se repetă de
nenumărate ori în timpul zilei în acest al doilea an de viaţă a copilului, care dobândeşte mai multă
libertate şi mai multă autonomie acceptând limitele. El învaţă astfel să se controleze şi să respecte
regulile societăţii.
Prin lucrările ei despre copiii de această vârstă, Mary Ainsworth a demonstrat legăturile strânse dintre
sistemul de ataşament şi sistemul de explorare, ajungând la conceptul de mamă ca fundament al
siguranţei.
În cursul dezvoltării, comportamentele de explorare şi de ataşament se succed. Într-adevăr, aşa cum
arată şi M. Ainsworth, de îndată ce un copil poate merge de-a buşilea, el pleacă "în excursie" - este
ceea ce numim sistemul de comportamente de explorare - depărtându-se uneori atât de mult încât iese
din raza de observaţie a mamei. El revine totuşi din când în când ca să se asigure că aceasta este
prezentă şi disponibilă - este ceea ce numim sistemul de comportamente de ataşament - cu atât mai
mult cu cât mama poate să fie ocupată cu treburi altele decât cele legate de îngrijirea copilului - este
ceea ce numim sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne.