9.1.

Noţiunea, principiile, subiectele şi raporturile

familiale

De-a lungul timpului, pentru a supravieţui, oamenii au fost

nevoiţi să se asocieze în grupuri sau cupluri, cu timpul
numite familie. Reuşind să asigure supravieţuirea a tot mai
multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai
funcţională, viaţa socială a impus tot mai multe norme de
formare şi existenţă a acesteia. Familia a fost prima
instituţie socială din istoria lumii.
O analiză a limbajului cotidian şi a textelor din literatura
de specialitate relevă o varietate de conţinut a termenului
familiei, mergând de la înţelesuri mai vagi, atribuite de
simţul comun, până la definiţii mai exacte oferite de
jurişti. Şi tocmai din cauza dificultăţilor legate de
noţiunile penumbrale, şi în cazul vieţii de familie,
definiţiile de tip sintetic, după modelul legii clasice, gen
proxim-diferenţă specifică, au doar o valoare orientativă.
Pentru că, orice încercare de a oferi o definiţie familiei,
lasă pe dinafară nu numai „câteva excepţii”, ci şi o
multitudine de cazuri ce se găsesc în viaţa socială reală.
Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează
că, familia constituie elementul natural şi fundamental al
societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită
între bărbat şi femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane
între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din
căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte
raporturi asimilate relațiilor de familie. Astfel, familia este
o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege.
În terminologia juridică acest termen mai este folosit încă
în două înțelesuri:
1) În înțeles de instituție juridică a Dreptului familiei,
adică de totalitate a normelor juridice ce reglementează
atât actul juridic al căsătoriei, cât și starea legală de
căsătorie;
2) În înțeles de ceremonie ce are loc cu ocazia
încheierii căsătoriei.
De asemenea, familia poate fi privită atât în sens larg, cât
și în sens restrâns. În sensul larg al cuvântului, familia
reprezintă ansamblul persoanelor unite prin căsătorie,
filiație, adopție și rudenie, rezultată dintr-o descendență
cu un autor comun. În sens restrâns, familia este formată
din soți și copiii lor minori.
Familia îndeplinește o serie de funcții, în cadrul societății:
– Funcția reproductivă, în sensul perpetuării speciei
umane. Deoarece omenirea este de neconceput fără
continua perpetuare a speciei umane, această funcţie, a
familiei, are un caracter primordial în raport cu celelalte
funcţii. Familia are la bază, în primul rând, deşi nu
exclusiv, atracţia biologică dintre bărbat şi femeie, şi de
asemenea dorinţa fiecăruia de a lăsa urmaşi, acest fapt
determinând hotărârea pe care un cuplu tânăr îl ia, de a
avea copii, hotărâre care este una personală, dar care este
determinată şi de realităţile social-economice existente.
– Funcția economică, în sensul gestionării în comun a
gospodăriei casnice și a bunurilor soților. Această funcție
a familiei este influenţată de gradul social-economic al
societăţii şi pe de altă parte importanţa acesteia diferă de
la o societate la alta. Din punctul de vedere al dreptului
familiei, ea îşi găseşte aplicaţiunea în regimul comunităţii
de bunuri al soţilor, precum şi în obligaţia legală de
întreţinere în anumite cazuri speciale.
– Funcția educativă, prin educația realizată în cadrul
ei, strâns legată de cea realizată în societate. Funcţia
educativă este cea prin care familia dă copilului primele
noţiuni despre conduită, morală, bine şi rău şi de
asemenea, prin care imprimă personalităţii sale în formare
reguli şi deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe
care apoi se clădeşte personalitatea omului matur. În cazul
neîndeplinirii sau al îndeplinirii necorespunzătoare a
îndatoririlor părinteşti, inclusiv a celor educative, intervin
anumite sancţiuni ca: decăderea din drepturile părinteşti,
darea copilului în plasament sau supravegherea
specializată. La nivel naţional există autoritatea tutelară
care are obligaţia de a verifica modul în care părinţii îşi
îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copilului.
Dreptul familiei reprezintă totalitatea normelor juridice
care reglementează raporturile personale și patrimoniale
ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile
asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de
familie, având ca scop ocrotirea și întărirea familiei.
Altfel spus, Dreptul Familiei reprezintă ansamblul
normelor juridice aplicabile relațiilor dintre persoanele
unite prin filiație (de exemplu, un copil și mama sau tatăl
său) sau prin căsătorie.
Dintre izvoarele dreptului familiei ale R. Moldova, putem
enumera următoarele izvoare:
a) Constituţia, unde se prevede la articolele 48 - 50
statutul familiei în cadrul societăţii, respectiv şi faptul că
aceasta presupune un element destul de important care
este ocrotit de stat.
b) Codul familiei - care reglementează în mare parte
instituţiile dreptului familiei.
c) Codul procesual civil - reglementează procesul de
divorţ precum şi diferite litigii ce ţin de dreptul familiei.
d) Legea privind regimul juridic al adopţiei – care
reglementează procesul adopției copiilor rămași fără
ocrotire părintească;
e) Legea cu privire la actele de stare civilă –
reglementează regimul juridic al actelor de stare civilă etc.
Ca izvoare internaţionale, pot fi tratatele internaţionale din
domeniul dreptului familiei la care R. Moldova este parte.
Reglementarea raporturilor familiale se bazează pe
următoarele principii:
1. Principiul ocrotirii familiei din partea statului, deci
statul facilitează, prin măsuri economice şi prin alte
măsuri, formarea familiei şi îndeplinirea obligaţiilor ce îi
revin;
2. Principiul monogamiei;
3. Principiul liberului consimţământ la căsătorie;
4. Principiul egalităţii în relaţiile familiale;
5. Principiul priorităţii educaţiei copilului în familie;
6. Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate
conjugală;
7. Principiul grijii pentru întreţinerea, educaţia şi
apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale
celor inapţi de muncă ai familiei;
8. Principiul liberului acces la apărarea, pe cale
judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale
membrilor familiei.
Analizând succint aceste principii, putem să remarcăm
următoarele. Astfel, putem confirma că, familia fiind
celula de bază a societății este ocrotită atât prin acte
normative la nivel național, cât și prin acte internaționale.
Dacă este să ne referim la actele normative naționale, cu
titlu de exemplu, putem menționa că, principiul este
formulat chiar în dispoziţiile art. 2, alin.1și 2 ale C.F.,
arătându-se că, în R. Moldova statul ocroteşte căsătoria şi
familia.
Ș i actele internaționale privind drepturile omului consacră
necesitatea ocrotirii căsătoriei și familiei din partea
societății și statului. Astfel, Declarația Universală a
Drepturilor Omului, prin art. 16 prevede: ,,familia
constituie elementul natural și fundamental al societății și
are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”.
Pactul internațional privind drepturile economice, sociale,
culturale prin art. 10 alin. 1 precizează că: ,,o ocrotire și o
asistență cât mai largă cu putință trebuie acordate familiei,
element natural și fundamental al societății, în special
pentru întemeierea sa și în răstimpul cât are
responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt
în sarcina sa”.
Pactul internațional privind drepturile civile și politice,
prin art. 23 alin.1, precizează că: ,,familia este elementul
natural și fundamental al societății și are dreptul la
ocrotire din partea societății și a statului”.
Dacă este să ne referim la termenul de monogamie, putem
spune, că este prohibit să se căsătorească bărbatul sau
femeia care este deja căsătorită. Monogamia este o
consecinţă a dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate
între un bărbat şi o femeie. Acest principiu rezultă din
sentimentele pe care le au cei ce se căsătoresc unul faţă de
altul (art. 15 alin. 1 C.F.). Încălcarea acestui principiu este
sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua
căsătorii, încheiate de aceeaşi persoană.
Dacă este să ne expunem asupra principiului liberului
consimțământ la încheierea căsătoriei, în acest sens art. 48
alin. 2 din Constituţie şi art. 11 alin.1 C.F. prevede că,
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
bărbat şi femeie. Pentru încheierea căsătoriei nu este
necesar acordul terţelor persoane. Libertatea încheierii
căsătoriei presupune și libertatea desfacerii ei la cererea
unuia sau a ambilor soţi.
Expunându-ne asupra principiului egalității în drepturi a
soţilor în familie, putem spune că, acest principiu
depășește limitele relaţiilor de familie, deoarece este
aplicat în întregul domeniu al relaţiilor sociale, fapt
concretizat și în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (art. 16 alin . 1), în Constituţia Republicii
Moldova (art. 16 ) și în Codul Familiei (art.5, 16 alin.1).
Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu
bărbatul în toate domeniile vieții sociale. În acest sens,
C.F. precizează: „În relațiile dintre soți, precum și în
exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au
drepturi egale”. De asemenea, în art. 5 al C. F. se arată că:
„bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în
căsătorie”, iar în art. 16 că „soții hotărăsc de comun acord
în tot ceea ce privește căsătoria”. În privința numelui,
legea permite soților fie să-și păstreze, fiecare, numele
avut înainte de încheierea căsătoriei, fie să-și aleagă
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. Ș i în
raporturile patrimoniale ale soților îsi face aplicațiunea
același principiu al egalității. Așa fiind, potrivit
dispozițiilor art. 21 alin. 1 C.F. „bunurile dobândite în
timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soților”. Părinții au
aceleași drepturi și îndatoriri raportat la copiii lor minori
(art. 58 C.F.) și, de asemenea, toate măsurile privind
persoana și bunurile copiilor se iau de către părinți în
comun.
Principiul priorităţii educației copilului în familie, reiese
din Convenţia privind drepturile copilului din 1989, care
prevede copilul ca pe o personalitate, ce despune de
drepturile sale, dar din cauza vulnerabilităţii, are nevoie de
susţinere şi apărare. Mai mult decât atât, Declaraţia
adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la cea
de a XXVI - a Sesiune Specială de 10 mai 2002, cuprinde
principiile care ghidează mişcarea globală internaţională
de construcţie a unei lumi demne pentru copii. Dintre
principiile adoptate la acest forum, ce constituie cheia de
boltă pentru soliditatea și viabilitatea acestui sistem,
putem remarca următoarele:
– Interesele superioare ale copiilor trebuie să fie
principalul obiectiv pentru toate acţiunile legate de copii,
începând din familie;
– Investiţia în copii şi respectarea drepturilor lor este
una dintre modalităţile cele mai eficiente de eradicare a
sărăciei;
– Orice copil este născut liber și egal în demnitate și
drepturi;
– Copiii trebuie să aibă parte de un start cât mai bun în
viaţă (lucru început în familie);
– Realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului
necesită reînnoirea voinţei politice, mobilizarea și alocarea
unor resurse suplimentare la nivel naţional și internaţional,
avându-se în vedere urgenţa și gravitatea nevoilor speciale
ale copiilor;
– O lume mai bună pentru copii este o lume în care toţi
copiii se vor putea bucura de anii copilăriei - un timp al
jocului și al învăţării, când copiii sunt iubiţi, respectaţi și
alintaţi, când drepturile le sunt promovate şi protejate, fără
nici un fel de discriminare, când siguranţa și bunăstarea
lor sunt considerate primordiale şi când se pot dezvolta
sănătoși, în pace și demnitate.
Principiul de sprijin moral reciproc şi fidelitate conjugală.
În conformitate cu acest principiu soții își datorează unul
altuia respect și sprijin moral. Această obligaţie este o
consecinţă a prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază
raporturile de căsătorie și se bazează pe sinceritate,
răbdare, buna înţelegere și comunitatea matrimonială de
viaţă, încurajarea și stimularea reciprocă în activităţile
familiale, profesionale și obștești, apărarea la nevoie a
cinstei și reputaţiei celuilalt soţ, sprijinul reciproc în caz
de boală, infirmitate ori alte asemenea situaţii speciale.
Această obligaţie are un caracter juridic, iar neîndeplinirea
ei, poate constitui motiv de divorţ. În ceea ce privește
obligaţia de fidelitate, nu există nici o îndoială asupra
existenţei obligaţiei de fidelitate a fiecăruia dintre soţi faţă
de celălalt. Totuși, această obligaţie rezulta din
reglementarea unor consecinţe ale sale. Astfel, prezumţia
de paternitate se întemeiază pe obligaţia de fidelitate a
soţiei, însă, cum această obligaţie există pentru femeie, în
virtutea principiului egalităţii dintre sexe, ea există și
pentru bărbat. Încălcarea obligaţiei de fidelitate constituie
motiv de divorţ. Conţinutul ei constă în abţinerea soţilor
de a avea relaţii sexuale cu alte persoane. Îndatorirea de
fidelitate ţine, înainte de toate, de sfera intimă a vieţii
conjugale. În accepţiunea sa fizică, „datoria de credinţă”
implică două aspecte: unul pozitiv, anume îndeplinirea de
către fiecare dintre soţi a îndatoririlor conjugale, altul
negativ, de a nu întreţine relaţii conjugale în afara
căsătoriei. Infidelitatea, ca antonim al fidelităţii, are însă și
o accepţiune intelectuală, mai subtil conectată datoriei de
respect, manifestându-se printr-un comportament public
dezagreabil celuilalt, amiciţii echivoce etc.
În concluzie, așa cum precizează literatura de specialitate ,
de esenţă morală și presupunând reciprocitate, datoria de
respect, de fidelitate și cea de sprijin moral, la care
îndreptăţește calitatea de soţ nu au, niciuna în parte și nici
toate la un loc, vreo „garanţie” manu militari; conduita
conformă nu poate fi obţinută silit, dar purtarea
neconformă este sancţionabilă, indirect, prin desfacerea
căsătoriei, inclusiv din vina exclusivă a aceluia dintre soţi
care a nesocotit oricare dintre aceste datorii.
Soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii
familiale. Acest principiu reiese din principiul egalităţii în
drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde
toate domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art.
16 alin. 1, art. 21 alin. 1, art. 60 alin. 3 Codul Familiei.
După cum am menționat anterior, obiectul dreptului
familiei îl formează raporturile patrimoniale și cele
personal nepatrimoniale. Aceste raporturi pot fi clasificate
în:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3)
stabileşte condiţiile şi modalitatea de încheiere, încetare şi
declarare a nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile
personale nepatrimoniale şi patrimoniale născute din
căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sunt
raporturile personale şi patrimoniale care apar între părinţi
şi copii în urma atestării provenienţei acestora, cât şi a
raporturilor dintre fraţi şi surori, bunici şi nepoţi etc.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de
ocrotire a copiilor orfani şi a celor lipsiţi de grija
părintească. Legislaţia reglementează detaliat condiţiile,
modalitatea şi efectele adopţiei, alte forme de ocrotire a
copiilor cum este tutela, curatela, casele de copii de tip
familial, drepturile şi obligaţiile adoptatorilor, tutorilor,
curatorilor şi a copiilor educaţi de aceștia.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă.
Raporturile de familie, reglementate de legislaţia familială
au unele particularităţi, pe care nu le întâlnim la alte
categorii sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum
căsătoria, rudenia, maternitatea, paternitatea, adopţia,
plasamentul familial al copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea
având un caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind
restrâns - soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi adoptatori, fraţi,
surori, bunici, nepoţi și au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate,
care este imposibilitatea înstrăinării drepturilor şi
obligaţiilor familiale. Ele nu pot fi transmise prin voinţa
persoanei, nu pot fi cedate şi nu pot fi obiect al vreunei
convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
e) relaţiile dintre membrii familiei sunt bazate pe
emoţii, având un caracter deosebit, ce se exprimă prin
încredere şi susţinere reciprocă, de aceea ele sunt gratuite.
În concluzie, putem confirma că, raporturile familiale în
mare majoritate poartă caracter personal nepatrimonial,
adică nu pot fi evaluate în bani şi, deci, se bazează pe
sentimente de stimă, dragoste, reciprocitate (ex. educaţia
şi creşterea copiilor, ajutor reciproc între soţi, susţinerea
reciprocă). Relaţiile patrimoniale, adică cele legate de
patrimoniu şi, deci, care pot fi evaluate economic sunt
legate de proprietatea comună şi personală a soţilor, de
obligaţia de întreţinere între mai mulţi membri ai familiei
etc.
Subiectele de drept familial sunt participanţii la raporturile
familiale, care deţin anumite drepturi şi obligaţii. Ei
necesită o calitate specială - cea de soţ, părinte, copil etc..,
adică de persoane apropiate, care în marea majoritate a
cazurilor au un domiciliu comun, sunt legate între ele prin
relaţii de căsătorie, rudenie sau înfiere şi care urmăresc un
scop comun - stabilitatea, bunăstarea şi prosperarea, atât a
familiei în întregime, cât şi a fiecărui membru al ei în
parte. Pot fi, deci, subiecte de drept familial soţii şi foştii
soţi, părinţii şi copiii, buneii şi nepoţii, fraţii şi surorile,
adoptatorul şi adoptatul, tutorele (curatorul) şi persoana
minoră aflată sub tutelă (curatelă) etc.
Din cele menţionate mai sus observăm că, majoritatea
raporturilor familiale apar ca urmare a rudeniei şi
căsătoriei.
Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane
au un ascendent comun.
Ș irul de persoane între care există rudenia se numește linie
de rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme: dreaptă
și colaterală. Rudenia dreaptă poate fi directă sau
nemijlocită, adică legătura de rudenie dintre persoane care
descind unele din altele, în sensul că o persoană este
copilul celeilalte (fiul şi tata, mama şi fiul), şi mijlocită,
indirectă, în sensul că persoanele respective nu sunt
născute una din alta, dar între ele există un şir neîntrerupt
de naşteri (bunelul şi nepot de fiu). Linia de rudenie
dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Rudenia
ascendentă este aceea care leagă o persoană cu cei din care
descinde, cum ar fi de la copil spre părinţi, bunici.
Rudenia descendentă este în cazul când se stabileşte
legătura unei persoane cu acei care descind din ea, plecând
de la părinte spre copil, nepot de fiică etc.
Rudenia colaterală este legătura de rudenie dintre două
persoane care, fără a descinde una din alta, au un
ascendent comun (fraţii între ei, verii primari între ei).
Dreptul nostru acordă aceiași ocrotire rudeniei din
căsătorie și aceleia din afara căsătoriei. Copiii născuți în
afara căsătoriei au aceleași drepturi și obligații față de
părinții și rudele lor ca și cei născuți de la persoane
căsătorite (art. 50 C.F.).
Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se
stabilește prin numărul de nașteri”. Așa dar, distanța între
rude se măsoară cu ajutorul gradului de rudenie. Acest
grad se stabilește după numărul nașterilor intervenite,
adică al generațiilor.
Alt izvor al relaţiilor de familie este înrudirea prin alianţă
sau afinitatea, care este legătura dintre un soţ şi rudele
celuilalt (ginere, noră, cumnaţi). Gradul afinităţii se
stabileşte prin asemănare cu rudenia.
În afară de rudenia bazată pe legătura de sânge, există şi
rudenia care rezultă din adopţie - denumită în dreptul
familiei rudenie civilă. Rudenia civilă este asimilată de
lege cu rudenia de sânge. Adoptatul şi descendenţii lui
devin rude cu adoptatorul şi rudele acestuia. Efectele
juridice ale rudeniei civile sunt identice cu efectele
juridice ale rudeniei de sânge.

9.2. Noţiunea, condiţiile încheierii şi încetarea căsătoriei

Căsătoria ca şi rudenia reprezintă temeiul apariţiei

raporturilor familiale, şi anume a celor între soţi.
Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o
femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de
a întemeia o familie şi reglementată de normele imperative
ale legii.
Din definiţia căsătoriei rezultă că, aceasta are următoarele
caractere juridice:
a) este o uniune dintre un bărbat şi o femeie, ce se
întemeiază pe consimţământul celor ce se căsătoresc și,
odată încheiată, este reglementată de normele legale,
devenite aplicabile prin asemenea consimţământ;
b) este liber consimţită – exprimarea consimţământului
liber, al celor ce se căsătoresc, este garantată prin
dispoziţiile legale care permit încheierea căsătoriei bazate
pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi;
c) este monogamă – caracter ce decurge în mod firesc din
fundamentul căsătoriei, și anume afecţiunea reciprocă a
soţilor;
d) se încheie în formele cerute de lege – are, deci, un
caracter solemn, ce presupune că se încheie numai într-un
anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte
fixată și în prezenţa efectivă și concomitentă a ambilor
viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista;
e) are un caracter civil – încheierea și înregistrarea
căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de
stat;
f) se încheie pe viaţă – în principiu, legătura căsătoriei este
menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor;
g) se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între
bărbat şi femeie – egalitate ce se referă atât la condiţiile în
care se încheie căsătoria, cât și la relaţiile dintre soţi sau
dintre aceștia și copiii lor;
h) căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii –
căsătoria este ocrotită de lege, deoarece constituie baza
familiei. Întemeierea relaţiilor de familie constituie
conţinutul căsătoriei, cauza necesară și determinantă a
acesteia.
În concluzie, putem menționa că, în sistemul dreptului
nostru pozitiv, actul căsătoriei este un act juridic bilateral,
prin care viitorii soți consimt în mod liber și pe deplin
egal să se supună statutului legal al căsătoriei. Ca atare,
actul căsătoriei este numai izvorul juridic al stării de
căsătorie necesar pentru dobândirea situației legale de
persoană căsătorită. Totuși, partenerii de viață pot forma o
familie și fără a înregistra actul căsătoriei, trăind în
concubinaj.
Concubinajul este acea relație interumană în care doi
adulți hotărăsc să trăiască și să se gospodărească în
comun. Majoritatea statelor europene, au legiferat
concubinajul, mai ales din cauza numărului mare de copii
născuți din cupluri necăsătorite. Pe locul întâi se află
Islanda cu 65% dintre copii proveniți din relații
deconcubinaj, urmată de Danemarca și Suedia cu 55%, în
timp ce în Marea Britanie proporția este de 40% .
Concubinajul nu este recunoscut însă în legislația R.
Moldova. Potrivit prevederilor Codului familiei, statul
nostru recunoaște doar căsătoria încheiată în fața
ofițerului de stare civilă.
În scopul întemeierii unei familii trainice şi sănătoase, atât
din punct de vedere fizic, cât şi moral, care să-şi poată
îndeplini funcţiile ce-i revin în cadrul societăţii, încheierea
căsătoriei este supusă anumitor cerinţe legale. Astfel,
pentru ca încheierea unei căsătorii să fie valabilă, ea
presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt acele
condiţii obligatorii care trebuie să existe pentru a se putea
încheia căsătoria. Lipsa lor determină imposibilitatea
încheierii căsătoriei. Aceste sunt:
1. Diferenţa de sex - nu se admite încheierea căsătoriei
între persoane de acelaşi sex. Sexul fiecăruia dintre viitorii
soți se stabilește cu ajutorul certificatului de naștere, care
are o rubrică specială în acest sens.
2. Vârsta matrimonială – de 18 ani pentru ambele sexe.
Pentru motive temeinice, în baza cererii persoanelor care
doresc să se căsătorească şi a acordului părinţilor
minorului autoritatea administraţiei publice locale poate
încuviinţa încheierea căsătoriei, cu reducerea vârstei
matrimoniale, dar nu mai mult decât cu doi ani.
3. Consimţământul la căsătorie - pentru încheierea
căsătoriei este necesar consimţământul reciproc, neviciat,
exprimat personal şi necondiţionat al bărbatului şi femeii
care se căsătoresc;
4. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi –
deși nu este o condiție obligatorie, viitorii soţi sunt în
drept să-și comunice reciproc despre starea sănătăţii lor,
pentru a cunoaşte pericolul pe care-l poate prezenta pentru
ei şi pentru copiii lor încheierea unei căsătorii în condiţii
necorespunzătoare din punctul de vedere al sănătăţii.
Controlul medical este gratuit și rezultatele sale sunt
comunicate doar viitorilor soți.
Condițiile de formă ale căsătoriei se împart în formalități
premergătoare sau anterioare căsătoriei și formalități
privind însăși încheierea căsătoriei.
Formalităţile premergătoare căsătoriei sunt:
1. Depunerea declaraţiei de căsătorie la Oficiul de Stare
Civilă (OSC) din raza teritorială a domiciliului unuia
dintre viitorii soţi sau a părinţilor unuia dintre ei.
2. Anexarea la declaraţia de căsătorie a următoarelor
documente – certificatul de naştere, buletinul de identitate,
certificatul medical de trecere a controlului şi alte
documente ce ar proba anumite circumstanţe (de ex.
certificat ce atestă graviditatea, ordinul de deplasare etc.).
3. Determinarea datei înregistrării căsătoriei – data la
care se va înregistra căsătoria va fi stabilită de către
reprezentantul OSC, dar nu mai devreme de o lună și nu
mai târziu de două luni de la data depunerii declarației.
Dacă există motive temeinice, la cererea persoanelor care
doresc să se căsătorească, şeful OSC poate reduce
termenul de o lună, iar în cazuri excepţionale (pericol
pentru viaţă, graviditate, naşterea copilului etc.), căsătoria
poate fi încheiată chiar în ziua depunerii declaraţiei.
4. Opoziţia la căsătorie - act prin care o persoană, în
forma scrisă, aduce la cunoştinţa reprezentantului OSC
existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu
permite încheierea căsătoriei. Aceste împrejurări sunt
numite impedimente la căsătorie. În literatura de
specialitate întâlnim următoarea definiție a
impedimentului: ,,O lege de drept divin, natural sau
revelat, sau de drept uman, care stabilește că, o anumită
persoană, datorită unei circumstanțe obiective, este
incapabilă de a încheia în mod valid căsătoria” .
Nu se admite încheierea căsătoriei între:
a) persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
b) rude în linie dreaptă până la al IV-lea grad inclusiv,
fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte comun;
c) adoptator şi adoptat;
d) adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, până la
al II-lea grad, inclusiv;
e) curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia,
în perioada curatelei;
f) persoane dintre care cel puţin una a fost lipsită de
capacitatea de exerciţiu.
Art. 15 din C.F. prevede ca impediment la căsătorie lipsa
capacității de exercițiu cel puțin a unuia dintre viitorii
soți. Acest text reglementează două situații:
– privind pe alienatul și debilul mintal;
– privind pe cel lipsit vremelnic de facultățile mintale.
g) persoane condamnate la privaţiune de libertate în
perioada când ambele îşi ispăşesc pedeapsa;
h) persoane dintre care cel puţin în privința uneia este
instituită o măsură de ocrotire judiciară (ocrotire
provizorie, curatelă sau tutelă) şi lipseşte autorizarea
prevăzută de lege la încheierea căsătoriei;
i) persoane de acelaşi sex.
Condiţiile procedurii încheierii căsătoriei se referă la
faptul înregistrării căsătoriei. Astfel, încheierea căsătoriei
are loc în incinta OSC - lui, în a cărui rază teritorială se
află domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al părinţilor
unuia dintre ei. Căsătoria se poate încheia în afara sediului
OSC dacă, din motive temeinice, unul din viitorii soţi se
află în imposibilitatea de a se prezenta personal la OSC.
La dorinţa viitorilor soţi, căsătoria se oficializează în mod
solemn. În ziua fixată pentru încheierea căsătoriei,
funcţionarul OSC - lui:
– identifică viitorii soţi;
– constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond şi nu
există impedimente la încheierea căsătoriei;
– constată că nu există opoziţii întemeiate la căsătorie;
– citeşte viitorilor soţi prevederile C.F., în ceea ce
priveşte drepturile şi obligaţiile lor ce vor apărea în urma
încheierii căsătoriei;
– ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii
căsătoriei;
– declară căsătoria încheiată;
– întocmeşte actul de căsătorie în registrul respectiv,
care se semnează de funcţionarul OSC - lui, de soţi şi de
martori, dacă sunt;
– eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
Momentul în care funcţionarul OSC - lui constată
existenţa consimţământului viitorilor soţi şi îi declară
căsătoriţi este considerat drept moment al încheierii
căsătoriei.
În situaţia în care, persoanele care se căsătoresc nu s-au
prezentat la timpul fixat, dacă ele n-au comunicat cauza
neprezentării sau dacă neprezentarea este considerată
nemotivată, atunci declaraţia de înregistrare a căsătoriei se
consideră nulă. Dacă persoanele care se căsătoresc nu şi-
au schimbat intenţia, ele trebuie să depună o declaraţie
nouă şi OSC trebuie să fixeze din nou termenul de
înregistrare a căsătoriei.
Încetarea căsătoriei are loc în cazul:
1. Decesului unuia dintre soţi – soţul supraviețuitor
având dreptul de a se căsători, de a-şi păstra numele
dobândit la încheierea căsătoriei, de a moşteni averea
soţului decedat;
2. Declarării pe calea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi - aceleaşi efecte ca şi în cazul decesului unuia
dintre soţi;
3. Desfacerii căsătoriei prin divorţ fie la OSC, fie în
instanţa judecătorească.
Divorţul la OSC poate avea loc la cerea comună a ambilor
soţi sau la cererea unuia dintre soţi. La cererea comună a
ambilor soţi se permite desfacerea căsătoriei la OSC, dacă
ei sunt de acord cu desfacerea căsătoriei, nu au copii
minori comuni sau înfiați şi nu au litigiu în privinţa
împărţirii averii ori la întreținerea soțului inapt de muncă.
În lipsa acordului soţiei, soţul nu poate cere desfacerea
căsătoriei în timpul gravidităţii acesteia şi timp de un an
după naşterea copilului dacă acesta s-a născut viu şi
trăieşte.
La cererea unuia dintre soţi, desfacerea căsătoriei la OSC,
poate avea loc dacă celălalt soţ, prin hotărârea instanţei
judecătoreşti, este:
1. supus unei măsuri de ocrotire judiciare;
2. declarat dispărut;
3. condamnat la privaţiune de libertate pe un termen
mai mare de 3 ani.
În cazul desfacerii căsătoriei la OSC, aceasta încetează din
ziua înregistrării divorţului. Desfacerea căsătoriei şi
eliberarea certificatului de divorţ au loc, după expirarea
termenului de o lună, din ziua depunerii cererii de divorţ.
Divorţul în instanţa judecătorească are loc în cazul când,
unul dintre soţi nu este de acord cu desfacerea căsătoriei,
sau dacă ei au copii minori, sau dacă nu se înţeleg asupra
partajării averii comune. Cererea de divorț se depune la
instanță în scris. Ea trebuie să cuprindă:
– denumirea instanței, căreia îi este adresată;
– numele reclamantului și domiciliul lui;
– numele pârâtului și domiciliul lui;
– arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se
întemeiază cererea, precum și a dovezilor pe care se
sprijină fiecare pretenție. Când se cere dovada cu martori,
se arată numele, prenumele și domiciliul martorilor;
– numele copiilor minori născuți din căsătorie sau
înfiați de ambii soți;
– pretențiile reclamantului;
– enumerarea documentelor anexate la cerere.
La cerere se vor anexa copii legalizate de pe certificatul de
căsătorie și de pe certificatul de naștere al copiilor minori.
Prin cererea de divorț, soțul respectiv mai poate solicita să
i se încredințeze copiii minori și să se fixeze contribuția
celuilalt soț pentru întreținerea acestuia. Cererea de divorț
se depune personal în instanță de către reclamant.
Deoarece legiuitorul nu a făcut o enumerare a motivelor
de divorț, instanțele de judecată sunt cele care, în funcție
de situațiile apărute în practică, pot aprecia temeinicia
motivelor invocate, dacă ele într-adevăr au vătămat
raporturile dintre soți în așa măsură, încât conviețuirea de
mai departe nu mai este posibilă. În practica
judecătorească au fost recunoscute drept motive temeinice
de divorț următoarele situații:
– soțul pârât suferă de alienație mintală sau de
debilitate mintală cronică, ori de o boală gravă și
incurabilă, survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
– nepotriviri de ordin fiziologic, care afectează
raporturile conjugale;
– comportarea imorală a unuia dintre soți care, chiar în
locuința comună, trăiește în concubinaj cu o altă persoană;
– despărțirea în fapt a soților, precum și refuzul
nejustificat al unuia dintre ei de a locui împreună cu
celălalt. Pentru a fi considerat motiv temeinic de divorț,
despărțirea în fapt trebuie să aibă caracter definitiv, iar
refuzul conviețuirii să-i fie imputabil soțului pârât, aspecte
de natură să facă imposibilă continuarea căsătoriei pentru
soțul reclamant;
– soțul pârât și-a părăsit soția, stabilindu-se cu traiul în
străinătate;
– soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau
complicitate la tentativă de omor împotriva soțului
reclamant, instigare de omor împotriva acestuia, îi vatămă
grav integritatea corporală, sau a fost condamnat pentru
săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală;
– soțul pârât a fost condamnat pentru una sau mai
multe infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele
prevăzute mai sus, să execute o pedeapsă cu închisoare de
cel puțin 3 ani, pe care o execută sau urmează să o
execute;
– neîndeplinirea obligațiilor conjugale chiar în
condițiile în care traiul în comun nu a fost întrerupt;
– alcoolismul, care determină degradarea morală a
soțului care are acest viciu etc.
Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a
căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ,
instanţa judecătorească va amâna examinarea cauzei,
stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu
excepţia cauzelor de divorţ, pornite pe motivul violenţei în
familie confirmate prin probe.
Violenţa dintotdeauna a fost parte a existenţei umane, iar
impactul acesteia poate fi văzut peste tot în lume.
Conform estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în
fiecare an, mai mult de un milion de persoane îşi pierd
viaţa în urma actelor de violenţă. Astfel, la nivel global
motivul principal al morţii persoanelor, cu vârstă cuprinsă
între 15-44 de ani, constituie violenţa. Actele de violenţă
domestică sunt cel mai greu de depistat, datorită faptului
că, se petrec în familie - acolo, unde autorităţile nu pot
interveni. De aici şi percepţia autorităţilor statului că,
violenţa domestică este de natură privată şi prea puţine se
pot face. Situaţia este îngreunată şi de percepţia tolerantă
faţă de violenţa domestică a societăţii şi chiar a victimelor.
Astfel, „femeile în Moldova, în general, sunt jenate să
vorbească despre abuzul în familie. Acest lucru se
întâmplă datorită unor percepţii general-acceptate despre
faptul că, violenţa este permisă pentru a pune femeile la
locul lor sau că, de fapt ele sunt cele care provoacă
violenţa”.
Violența poate avea mai multe forme:
• Violența fizică: îmbrânciri, pălmuiri, loviri cu/de
obiecte, lovituri cu picioarele sau cu pumnul, tragere de
păr, izbirea victimei de pereţi sau de mobilă, sugrumare,
etc.
• Violența psihologică: umiliri şi înjurături,
batjocorire, criticarea opiniilor sau sentimentelor,
ameninţări cu bătaia, ameninţare că o să ia copiii, folosirea
copiilor pentru a trezi sentimente de vină, neglijare,
amenințare, distrugere demonstrativă a obiectelor,
manipulări psihologice sau izolarea forțată de prieteni,
familie, copii, școală și/sau serviciu etc.
• Violența sexuală: constrângere la relații sexuale sau
atingeri nedorite, contactul sexual continuat după cererea
de a-l opri, sau forțarea cuiva să se supună la o relație
sexuală neprotejată sau umilitoare.
• Violența economică: interzicerea de a avea sau
păstra un serviciu, limitarea accesului la veniturile și
bunurile familiei, de a avea bani proprii, lipsire de
mijloace de existență precum hrană, medicamente, etc.
• Abuz economic: încercarea de a face persoana
dependentă financiar, de exemplu menținerea unui control
total asupra resurselor financiare, îngrădirea accesului la
bani, interzicerea frecventării școlii/continuării studiilor
sau angajării la un post de muncă.
• Violența spirituală: de exemplu: limitarea sau
interzicerea practicării unui cult religios sau unui mod de
viață.
Violenţa în familie constituie o infracțiune și este
reglementată de art. 201-1 din Codul Penal al Republicii
Moldova.
La data de 18 septembrie 2008 a intrat în vigoare Legea cu
privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Această lege creează un mecanism mai bun de apărare a
victimelor violenţei în familie, mai ales prin măsurile de
protecţie stabilite împotriva agresorului.
Astfel, cel agresat sau orice altă persoană, care deține
informații privitor la violență, va depune o cerere privind
violenţa în familie (art. 12) la următoarele autorități
statale:
– Organul afacerilor interne;
– Instanţa de judecată;
– Organul de asistenţă socială;
– Autoritatea administraţiei publice locale.
Mai mult decât atât, în legislație este reglementat
mecanismul de protecție a victimei, prin intermediul unei
noi instituții „ordinul de restricție de urgență”, care este o
măsură provizorie de protecţie a victimei violenţei în
familie, aplicată de poliţie pentru o perioadă de până la 10
zile. Conform acestui mecanism, agresorul va fi înlăturat
imediat din locuinţa familiei şi i se va stabili interdicţii, în
vederea prevenirii repetării/comiterii acţiunilor violente.
Ordonanța de protecție este un act legal prin care instanţa
de judecată aplică măsuri de protecţie a victimei. Potrivit
legii, instanța trebuie să emită în 24 de ore de la primirea
cererii, o ordonanţă de protecţie.
Prin ordonanță agresorului i se aplică următoarele măsuri:
– obligarea de a părăsi temporar locuinţa comună ori
de a sta departe de locuinţa victimei, fără a decide asupra
modului de proprietate asupra bunurilor;
– obligarea de a sta departe de locul aflării victimei;
– obligarea de a nu contacta victima, copiii acesteia,
alte persoane dependente de ea;
– interzicerea de a vizita locul de muncă şi de trai al
victimei;
– obligarea, până la soluţionarea cazului, de a contribui
la întreţinerea copiilor pe care îi are în comun cu victima;
– obligarea de a plăti cheltuielile şi daunele cauzate
prin actele sale de violenţă, inclusiv cheltuielile medicale
şi cele de înlocuire sau reparare a bunurilor distruse sau
deteriorate;
– limitarea dispunerii unilaterale de bunurile comune;
– obligarea de a participa la un program special de
tratament sau de consiliere dacă o asemenea acţiune este
determinată de instanţa de judecată ca fiind necesară
pentru reducerea violenţei sau dispariţia ei;
– stabilirea unui regim temporar de vizitare a copiilor
săi minori;
– interzicerea de a păstra şi purta armă.
Ordonanţa de protecţie este expediată imediat organului
afacerilor interne şi organului de asistenţă socială de la
locul aflării bănuitului, învinuitului, inculpatului şi a
victimei.
Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii
continuă să insiste asupra divorţului, instanţa
judecătorească va satisface cererea respectivă.
Pe baza hotărârii judecătoreşti privind desfacerea
căsătoriei de către OSC din raza teritorială a instanţei
judecătoreşti respective, atât la cererea foştilor soţi (a
unuia dintre ei), cât şi în lipsa acestora, se întocmeşte actul
de divorţ, în baza căruia se eliberează certificatul de divorţ
(două exemplare - câte unul pentru fiecare fost soţ).
Foștilor soți li se interzice de a încheia o nouă căsătorie
până la obținerea certificatului de divorț.
În cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească,
căsătoria încetează din ziua când hotărârea instanţei
judecătoreşti a rămas definitivă.
9.3. Raporturile personale nepatrimoniale şi raporturile
patrimoniale între soţi

În urma încheierii căsătoriei, între soţi apar relaţii

personal-nepatrimoniale și patrimoniale.
Relaţiile personal-nepatrimoniale se bazează pe existenţa
drepturilor și obligaţiilor reciproce lipsite de conţinut
economic. Evident, nu toate relaţiile personale dintre soţi
sunt reglementate de lege, deoarece în caz contrar aceasta
ar însemna implicarea statului în viaţa intimă a lor. Totuși,
pentru a garanta unele drepturi personale ale soţilor, legea
stabileşte dreptul lor de a continua sau de a-şi alege
domeniul de activitate sau profesia, dreptul la secretul
corespondenţei. De aceea, nici unul dintre soţi nu este
îndreptăţit să exercite un control atât în ce priveşte
corespondenţa, cât şi în ce priveşte relaţiile sociale pe care
celălalt soţ le întreţine cu alte persoane (prieteni, colegi de
serviciu), cu toate că, intimitatea creată în relaţiile de
familie ar permite soţilor de a avea acces la corespondenţa
celuilalt.
La încheierea căsătoriei viitorii soţi pot determina ce nume
vor purta în timpul căsătoriei, având următoarele
posibilităţi:
– să-şi aleagă numele de familie al unuia dintre ei (de
exemplu; ori Munteanu ori Ţurcanu);
– să-şi aleagă numele format prin conexarea numelor
ambilor drept nume de familie comun (de exemplu,
Munteanu-Ţurcanu);
– fiecare dintre ei îşi păstrează numele de familie pe
care l-a purtat până la căsătorie;
– conexează numele de familie al celuilalt soţ la
numele de familie propriu (de exemplu, soţul – Munteanu,
iar soţia – Ţurcanu -Munteanu).
Ca rezultat al încheierii căsătoriei soţii își asumă şi
anumite obligaţii personale, şi anume:
a) Obligaţia de sprijin moral. Această obligaţie se
bazează pe comunitatea şi înţelegerea ce trebuie să
caracterizeze viaţa conjugală. Sprijinul moral se poate
manifesta sub diferite forme şi se afirmă în deosebi în
împrejurările mai dificile, cu care se pot confrunta soţii în
timpul căsătoriei.
b) Obligaţia de fidelitate. Obligaţia de fidelitate a
fiecăruia dintre soţi faţă de celălalt reprezintă o
caracteristică esenţială a căsătoriei, fiind reglementată în
mod expres de Codul Familiei. Din punctul de vedere al
îndatoririlor soţiei, obligaţia de fidelitate stă la baza
prezumţiei de paternitate consacrată de art. 47 C.F.,
prezumţie în temeiul căreia copilul născut din părinţi
căsătoriţi ori în timp de 300 de zile din momentul
desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau
decesului soţului mamei copilului, are ca tată pe soţul
(fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul.
Având în vedere principiul egalităţii dintre sexe, din
moment ce această obligaţie există pentru femeie, ea
există şi pentru bărbat.
c) Obligaţia de a locui împreună - domiciliul comun
constituind o condiţie necesară pentru o viaţă de familie
normală şi trainică.
d) Îndatoririle conjugale. Conţinutul îndatoririlor
conjugale, deşi nu este în mod expres arătat de lege,
constă în datoria soţilor de a avea relaţii intime împreună.
De aceea, refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi
îndeplini îndatorirea conjugală, poate constitui un motiv
de divorţ pentru celălalt soţ.
Raporturile patrimoniale dintre soţi se referă la regimul
juridic al bunurilor acestora, adică la dreptul de proprietate
asupra bunurilor comune şi bunurilor personale ale soţilor.
Regimul juridic al bunurilor soţilor poate fi legal sau
contractual. Regimul juridic legal, se bazează pe
prevederile legii, iar cel contractual se referă la
posibilitatea încheierii contractului matrimonial, în care
soţii pot stabili alt regim al bunurilor comune sau
personale decât cel prevăzut de lege, precum şi pot stabili
regulile partajului în caz de divorţ.
Conform prevederilor Codului Familiei şi ale Codului
Civil al R.Moldova, asupra bunurilor comune ale soţilor,
se aplică regimul juridic de proprietate comună în
devălmăşie, conform căruia, soţii nu au cote determinate
asupra averii lor comune şi posedă, folosesc şi dispun de
aceasta de comun acord şi în interesul ambilor sau a
familiei.
Bunurile comune ale soţilor se consideră toate bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, cu excepţia celor primite
prin moştenire, în dar sau în baza altor convenţii gratuite.
Sunt considerate bunuri comune, cele procurate din
contul:
a) veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din
activitatea de muncă; activitatea de întreprinzător;
activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia
celor care au un caracter de compensare (ajutor material,
despăgubire pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sunt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi
imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de
participaţie în capitalul social din instituţiile financiare sau
societăţile comerciale, care au fost construite, constituite,
procurate sau făcute din contul mijloacelor comune,
precum şi alte bunuri dobândite în timpul căsătoriei, chiar
dacă sunt procurate sau depuse pe numele unuia dintre
soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra
soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu
gospodăria casnică, cu educaţia copiilor sau din alte
motive temeinice.
Fiecare dintre soţi, este în drept să încheie convenţii, prin
care să dispună de bunurile comune, acordul celuilalt soţ
fiind prezumat, cu excepţia cazurilor convenţiilor cu
bunurile imobile, când se cere acordul scris al celuilalt soţ.
Dacă unul dintre soţi încheie o convenţie şi cealaltă parte
ştie că celălalt soţ nu este de acord cu aceasta, ultimul
poate cere anularea convenţiei în termen de 3 ani din
momentul, când a aflat despre această convenţie.
La bunurile personale ale soţilor se referă:
1) bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi până
la încheierea căsătoriei;
2) bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau
în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în
timpul căsătoriei;
3) lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea,
încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de
preţ şi altor obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul
de dobândire.
Bunurile, ce aparţin fiecăruia dintre soţi, pot fi
recunoscute de instanţa judecătorească, proprietate în
devălmăşie a acestora, dacă se va stabili că, în timpul
căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al
mijloacelor unuia dintre soţi, ori în urma muncii numai a
unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor.
Bunurile comune ale soţilor pot fi împărţite în timpul
căsătoriei sau cu ocazia divorţului. Partajul averii comune
ale soţilor poate fi cerută de unul dintre soţi, de creditorii
unuia dintre soţi sau în cazul confiscării averii unuia dintre
soţi.
În caz de neînţelegere, determinarea cotei-părţi a fiecărui
soţ în proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea
acesteia în natură, se face pe cale judecătorească. La
împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi
determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sunt
considerate egale, dacă contractul matrimonial nu prevede
altfel. Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze
cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinând
cont de interesele unuia dintre soţi şi/sau de interesele
copiilor minori. Nu se supun partajului bunurile personale,
bunurile ce aparţin copiilor.
Soţii au posibilitatea de a schimba regimul patrimonial
legal, încheind un contract matrimonial. Noțiunea de
contract matrimonial, apare pentru prima dată în legislația
Republicii Moldova, odată cu adoptarea Codului Familiei
din 26.10.2000, care în art. 27 prevede: ,,Contractul
matrimonial este convenția încheiată benevol între
persoanele care doresc să se căsătorească sau între soți, în
care se determină drepturile și obligațiile patrimoniale ale
acestora în timpul căsătoriei și/sau cazul desfacerii
acesteia”.
Ș i literatura de specialitate ne furnizează o serie de
definiții, ca de exemplu: contractul matrimonial este
„actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de
libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul
matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei,
regimul matrimonial sub care s-au căsătorit” sau
contractul matrimonial este „actul juridic prin care părţile
îşi reglementează raporturile patrimoniale esenţiale, care
se vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei” .
Acest contract se încheie în forma scrisă, se autentifică
notarial și intră în vigoare, din momentul încheierii
căsătoriei sau din momentul semnării lui, dacă îl încheie în
timpul căsătoriei.
Părţile nu sunt în drept să stipuleze în contractul
matrimonial condiţii:
– care ar afecta capacitatea juridică a soţilor;
– care ar limita dreptul soţilor de sesizare a instanţei
judecătorești pentru reglementarea relaţiilor personale
dintre ei, inclusiv a drepturilor şi obligaţiilor dintre ei şi
copiii lor;
– care ar îngrădi dreptul soţului inapt de muncă la
întreţinere;
– care contravin principiilor şi naturii relaţiilor
familiale.
Astfel, putem menționa că acest contract nu poate
reglementa relaţiile personal-nepatrimoniale, însă soţii pot
stabili anumite sancţiuni pentru încălcarea lor (de
exemplu, amenda pentru înşelarea sau determinarea în
cazul partajului cotei mai mici din averea comună acelui
soţ, care va fi vinovat de desfacerea căsătoriei).
Prin concluzie, putem menționa că, deși se poate aduce
atingere, într-o oarecare măsură, scopului încheierii
căsătoriei, funcţiilor familiei, relaţiilor de familie, unora
din principiile fundamentale ale dreptului familiei, totuși,
ritmul alert al schimbărilor ce survin în ţară atât pe plan
economic, cât şi social, a impus modificarea legislaţiei
familiei la acest capitol şi contractul matrimonial este deja
o necesitate pentru tot mai multe persoane căsătorite.

9.4. Relaţiile între părinţi şi copii

Relaţiile între părinţi şi copii se bazează pe stabilirea

provenienţei copilului de la anumiţi părinţi. Provenienţa
copilului de la mamă (filiaţia faţă de mamă) se numeşte
maternitate. Stabilirea provenienţei copilului de la mamă
cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este din
căsătorie, fie că este din afara căsătoriei. Deci, este
necesar de dovedit faptul naşterii unui copil de la o
anumită femeie. Acest fapt se dovedeşte printr-un
certificat medical, eliberat de instituţia unde s-a născut
copilul. Dacă naşterea a avut loc în afara instituţiei
medicale, atunci certificatul se eliberează de medicul care
a primit naşterea, dacă şi ultimul nu a asistat la naştere –
prin depoziţiile martorilor şi expertiza medicală.
Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se
numeşte paternitate. Stabilirea paternităţii copilului, faţă
de tatăl din căsătorie, diferă de cea faţă de tatăl din afara
căsătoriei. Astfel, copilul născut din părinţi căsătoriţi, ori
în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei,
declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei
copilului - are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă
nu a fost stabilit contrariul.
Prezumţia de paternitate a soţului (fostului soţ) poate fi
înlăturată printr-o declaraţie a soţilor (foştilor soţi), depusă
personal.
Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi
recunoscută de către tatăl său, printr-o declaraţie comună a
acestuia şi mamei copilului, depusă la organul de stare
civilă.
În cazurile când mama este decedată, declarată decedată,
incapabilă sau dispărută ori când nu i se cunoaşte locul
aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile
părinteşti, paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei
tatălui şi a acordului scris al autorităţii tutelare sau prin
hotărârea instanţei judecătoreşti, dacă lipseşte un astfel de
acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului, privind
paternitatea, poate fi depusă la oficiul de stare civilă şi
până la naşterea copilului. În situaţia în care, copilul este
născut din părinţi necăsătoriţi între ei şi lipseşte declaraţia
comună a părinţilor sau a tatălui copilului, paternitatea se
stabileşte de către instanţa judecătorească, în baza
declaraţiei unuia dintre părinţi, a tutorelui (curatorului)
copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului.
Paternitatea (maternitatea) poate fi contestată, numai pe
cale judecătorească, de către persoanele înscrise drept tată
sau mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau
tatăl firesc al copilului, de către copil la atingerea
majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau
tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate
fi depusă timp de un an din momentul când una din
persoanele enumerate mai sus a aflat sau trebuia să fi aflat,
despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea) sau
din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
a) soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea
artificială sau implantarea embrionului soţiei;
b) persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului, în
baza declaraţiei comune a acesteia şi a mamei copilului
sau în baza declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii
acesteia, ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Copiii născuţi în afara căsătoriei, au aceleaşi drepturi şi
obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor, ca şi cei născuţi de la
persoane căsătorite. Astfel, copiii au drepturi asigurate şi
protejate de stat, printre care:
– Dreptul copilului la abitaţie şi educaţie în familie;
– Dreptul copilului de a comunica cu părinţii şi alte
rude;
– Dreptul copilului la exprimarea opiniei, la libertate
de expresie, de gândire, de conştiinţă, religie, asociere şi
reuniune paşnică;
– Dreptul copilului de a fi protejat;
– Dreptul copilului la un nume etc.
Copilul dobândeşte numele de familie al părinţilor săi.
Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va
lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza
acordului comun al acestora. Copilul va purta un prenume
simplu sau unul compus din două prenume, potrivit
voinţei ambilor părinţi. În caz de litigiu între părinţi
privind numele de familie şi/sau prenumele copilului,
decide autoritatea tutelară.
În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre ei),
oficiul de stare civilă poate schimba numele de familie
şi/sau prenumele copilului care nu a atins vârsta de 16 ani.
În caz de litigiu între părinţi, problema privind schimbarea
numelui de familie şi/sau a prenumelui copilului este
soluţionată de către oficiul de stare civilă, cu concursul
autorităţii tutelare, în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul minorul, ţinându-se cont, în exclusivitate, de
interesele copilului.
Părinţii au următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi
dezvoltarea fizică a copilului;
b) dreptul şi îndatorirea de a educa copilul;
c) îndatorirea de a asigura învăţătura şi pregătirea
profesională a copilului;
d) dreptul de a creşte personal copilul;
e) dreptul de a lua anumite măsuri disciplinare față de
copil;
f) dreptul de a avea copilul lângă părinte;
g) dreptul de a stabili locuinţa copilului;
h) dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului;
i) dreptul şi obligaţia de a reprezenta pe minor în actele
juridice ori de a-i încuviinţa aceste acte etc.
Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti părinţii pot fi
sancţionaţi cu decăderea din drepturile părinteşti şi luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a) se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti,
inclusiv de la plata pensiei de întreţinere;
b) refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă
instituţie curativă, educativă, dintr-o instituţie de asistenţă
socială sau alta similară;
c) fac abuz de drepturile părinteşti;
d) se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicând
violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea
sexuală a copilului;
e) prin comportare amorală, influenţează negativ asupra
copilului;
f) suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g) au săvârşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi
sănătăţii copiilor sau a soţului;
h) precum şi în alte cazuri când aceasta o cere interesele
copilului.
Efectul principal al decăderii constă în pierderea de către
părintele respectiv a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti,
cu excepţia îndatoririi de a întreţine copilul. Copilul, ai
cărui părinţi (unul dintre ei) sunt decăzuţi din drepturile
părinteşti, păstrează dreptul de folosinţă asupra spaţiului
locativ şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia
cu părinţii şi rudele sale fireşti, inclusiv dreptul la
succesiune.
O altă sancţiune, mai puţin severă, aplicată în cazul
neîndeplinirii adecvate a îndatoririlor părinteşti este luarea
copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească
poate hotărî, luarea copilului de la părinţi, fără decăderea
acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului
împreună cu părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi
sănătatea lui şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii
tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent
pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară
poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicând
acest fapt procurorului, în termen de cel mult 24 de ore.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în
termen de 7 zile, va porni o acţiune în instanţa
judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti
sau luarea copilului de la părinţi fără decăderea lor din
aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită,
copilul va fi înapoiat părinţilor.
După cum am specificat anterior, părinţii sunt obligaţi să-
și întreţină copiii minori și copiii majori inapţi de muncă,
care necesită sprijin material. Cuantumul (mărimea)
pensiei încasate pentru copilul minor se determină în
conformitate cu Codul Familiei care prevede că, pensia de
întreţinere pentru copilul minor, se încasează din salariul
şi/sau din alte venituri ale părinţilor, în mărime de 1/4 -
pentru un copil, 1/3 - pentru 2 copii şi 1/2 - pentru 3 şi mai
mulţi copii. Cuantumul cotelor stabilite poate fi micşorat
sau majorat de instanţa judecătorească, ţinându-se cont de
starea materială şi familială a părinţilor, de alte
circumstanţe importante.
În cazurile când părintele, care datorează întreţinere
copilului său, are un salariu şi/sau alte venituri neregulate
sau fluctuabile, ori primeşte salariu şi/sau alte venituri,
total sau parţial, în natură, ori nu are un salariu şi/sau alte
venituri, instanţa judecătorească poate să stabilească
cuantumul pensiei de întreţinere într-o sumă bănească fixă
plătită lunar.
La rândul lor, copiii majori apţi de muncă, sunt obligaţi
să-şi întreţină şi să-şi îngrijească părinţii inapţi de muncă,
care necesită sprijin material. Cuantumul pensiei de
întreţinere se stabileşte de instanţa judecătorească, într-o
sumă bănească fixă, plătită lunar, ţinându-se cont de starea
materială şi familială a părinţilor şi a copiilor, de alte
circumstanţe importante. Copilul poate fi eliberat de
obligaţia de a-şi întreţine părinţii inapţi de muncă, care
necesită sprijin material, dacă instanţa judecătorească va
stabili că, aceştia s-au eschivat de la îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti faţă de acest copil.