Dreptul familiei

Suport de curs pentru învățământul la distanță

Confernţiar doctor Milena Tomescu

Anul universitar 2009/2010

1
 Introducere

& 1. Familia ca fenomen social

Noţiunea juridică de familie are la bază fenomenul social complex care este familia.
Din perspectivă socială, familia este universală şi permanentă. Chiar dacă funcţiile sale
au evoluat în diverse etape, aceasta rămâne un element natural şi fundamental al societăţii
(articolul 10 din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale).
Concepţia socială cu privire la familie este puternic influenţată de religie, tradiţie, factori
de ordin geografic, economic şi cultural, de educaţie şi de mentalităţi. Toate aceste
elemente îşi pun amprenta asupra reglementării juridice a familiei. De aici rezultă o mare
diversitate a normelor de drept în materie. Recunoscând importanţa acestor factori, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în numeroase rânduri importanţa marjei de
apreciere de care se bucură statele în garantarea dreptului la relaţii de familie.
Mai departe, la nivelul fiecărei societăţi, relaţiile de familie sunt influenţate de concepţia
individuală, de diversitatea tipologiilor umane, de temperamente şi de experienţele
fiecărui membru al său. De aceea, în doctrina recentă s-a arătat că este mai corect să
vorbim despre familii decât despre familie.1

& 2. Funcţiile familiei

1
Traité de droit civil, sous la direction de J. Ghestin. La famille, J. Hauser, D. Huet-Weiller, 2e edition, LGDJ, Paris,
1993, p. 5.
2
Explicaţia permanenţei şi universalităţii familiei se explică şi prin funcţiile pe care le
îndeplineşte:
a) funcţii colective
Chiar dacă importanţa acestor funcţii este variabilă în diverse societăţi şi timpuri, familia
a îndeplinit şi îndeplineşte roluri de natură: demografică, educaţională, culturală (este
fundamentală importanţa acesteia în transmiterea valorilor umane) şi economică. Pentru
ocrotirea acestor valori sociale, dreptul a acordat întotdeauna o atenţie specială familiei,
iar majoritatea normelor din această materie au caracter imperativ. Chiar şi în dreptul
internaţional privat, acestea sunt, în general, de ordine publică. Pentru a produce efecte
juridice, modificările din viaţa de familie a fiecărui individ trebuie realizate cu respectarea
condiţiilor de formă cerute de lege (de exemplu, încheierea căsătoriei, divorţul,
recunoaşterea de filiaţie atunci când nu rezultă din lege, adopţia etc.). Totuşi, în anumite
cazuri, o situaţie de fapt produce efecte juridice (de exemplu concubinajul sau luarea unui
copil spre creştere fără îndeplinirea formalităţilor cerute de lege), dar efectele acesteia
sunt limitate, incomparabil mai restrânse decât cele produse de situaţiile juridice.
b) funcţii individuale
Familia este importantă nu numai pentru societate, ci şi pentru fiecare individ. Relaţiile de
familie asigură un refugiu în care fiecare găseşte intimitate, solidaritate, stabilitate,
puterea de a depăşi eşecurile, bucurie şi împlinire.2 De aceea, dreptul la relaţii de familie
este un drept fundamental al omului (art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 26 alin. 1 din Constituţia României).
Din analiza jurisprudenţei recente a Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă o
accentuare a dimensiunii private a relaţiilor de familie în defavoarea laturii de ordine
publică. Dar, în acelaşi timp, se observă o intensificare a adoptării de reglementări de
ordine publică, imperative, în anumite domenii ale relaţiilor de familie, de exemplu în
ceea ce priveşte protecţia copilului. Acestea se explică prin caracterul complex al
domeniului familiei ca realitate juridică şi prin aceea că nu există soluţii generale în
această materie.

& 3. Familia ca realitate juridică

Datorită caracterului său complex, este foarte greu de dat o definiţie a familiei din punct
de vedere juridic. De aceea, ne vom rezuma a enumera categoriile de relaţii de familie ce
2
D. Fenouillet, Droit de la famille, Dalloz, Paris, 1997, p. 5.
3
intră sub protecţia art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului.
Prin relaţii de familie, în sensul articolului 8 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se înţeleg în primul rând relaţiile de
familie rezultând din familia nucleară, respectiv relaţiile bazate pe căsătoria între persoane
de sex diferit şi relaţiile dintre părinţi şi copii. În principiu, concepţia Curţii cu privire la
viaţa de familie este una tradiţională. Astfel, refuzul autorităţilor de a înregistra drept tată
al unui copil conceput prin metoda inseminării artificiale pe partenerul transexual al
mamei nu constituie o violare a articolului 8.3
Dar, în anumite situaţii, prin relaţii de familie se înţeleg şi relaţiile între alte rude
apropiate, dacă acestea joacă un rol important în familie, deci există tendinţa de a se lărgi
sfera de aplicare a acestora spre familia extinsă sau largă. Curtea a arătat că viaţa de
familie, în sensul art. 8, include cel puţin raporturile între rude apropriate şi că respectarea
vieţii de familie, astfel înţeleasă, implică, pentru stat, obligaţia de a acţiona în aşa fel încât
să permită dezvoltarea normală a acestor raporturi. Înflorirea vieţii de familie a unei
mame celibatare şi a copilului său, recunoscut de ea, poate fi împiedicată dacă acest copil
nu intră în familia mamei şi dacă stabilirea filiaţiei nu produce efecte decât faţă de cei
doi4. De asemenea, Curtea a arătat că exista o încălcarea art. 8 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în situaţia în care
autorităţile locale au interzis contactele dintre un unchi şi nepotul său, în condiţiile în care
nu există pentru unchi nici o modalitate de a contesta în fata instanţelor aceste măsuri.
Totuşi, se pare, că noţiune de relaţii de familie, protejate de art. 8 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu cuprinde
relaţiile mai îndepărtate decât cele dintre unchi şi nepoţi şi bunici şi nepoţi.
Logodna nu dă naştere la relaţii de familie, dar relaţiile dintre un deţinut şi logodnica sa
intră în domeniul dreptului la viaţa privată. Aceeaşi este soluţia şi în ceea ce priveşte
relaţiile între persoane de acelaşi sex.5
Art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale protejează nu numai familia legitimă (bazată pe căsătorie), ci şi pe cea

3
Cazul T. c. Regatului Unit (1997).
4
Cazul Marckx c. Belgiei (1979).
5
F. G. Jacobs, R. White, The european Convention on Human Rights, Clarendon Press, Oxford, p. 176.
4
naturală. Curtea a arătat că deosebirea în acest domeniu, între familia naturală şi familia
legitimă, trece drept ilicită.6
În principal, sunt protejate de art. 8 relaţiile de familie verticale, dar nu pot excede
domeniului acestuia, în anumite cazuri, şi cele orizontale, ca de exemplu cele între fraţi.
Curtea a considerat că există o violare a art. 8 din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în situaţia în care fraţii au fost despărţiţi
de autorităţi, fiind plasaţi în diferite cămine de primire.7
Pentru a se bucura de protecţie, viaţa de familie trebuie să fie efectivă şi preexistentă,
caracterizată prin relaţii (legături) reale şi suficient stabilite între membrii săi. Aceste
relaţii pot îmbrăca forma vieţii în comun, a dependenţei financiare (ca de exemplu în
cazul copiilor minori), a unor vizite regulate sau a relaţiilor continue (de exemplu,
legătura preexistentă între un tată natural şi copilul său nelegitim). Sunt protejate şi
relaţiile de familie dintre membrii unei familii care nu mai locuiesc împreună în prezent,
de exemplu, ca efect al divorţului.
Dar, relaţiile de familie sunt protejate în anumite cazuri şi atunci când nu sunt
preexistente. De exemplu, relaţiile dintre mama şi copilul ei, încă de la naştere, indiferent
dacă acesta este din căsătorie sau din afara căsătoriei.8 De asemenea, în cazul Keegan c.
Irlandei, Curtea a arătat că există o încălcare a art. 8, rezultând din faptul că tatăl natural
(cu care mama întreţinuse relaţii stabile înainte de naşterea copilului şi planificaseră
împreună sarcina) nu a fost implicat în procedura de adopţie, la încheierea căreia a
consimţit numai mama. S-a a arătat că în acest caz, tatăl natural a fost împiedicat să
stabilească o relaţie personală viitoare cu fiica sa (legătură de familie potenţială). În
dreptul românesc, Codul familiei permite recunoaşterea copilului născut în afara
căsătoriei de către tatăl său şi stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei pe cale
judecătorească. Odată stabilită filiaţia faţă de tatăl natural, indiferent dacă este vorba de
copilul din căsătorie sau de cel din afara căsătoriei, consimţământul tatălui este o condiţie
de fond a adopţiei.
În principiu, relaţiile de familie rezultă din legătura de sânge. Dar, legăturile de sânge nu
sunt întotdeauna suficiente, pentru a determina aplicarea art. 8 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De exemplu, Curtea a
refuzat aplicarea art. 8 în ceea ce priveşte relaţiile dintre un donator de spermă şi copilul
născut în urma inseminării artificiale.
6
Cazul Marckx c. Belgiei (1979).
7
Cazul Olsson c. Suediei (1988).
8
Cazul Marckx c. Belgiei (1979).
5
Relaţiile de familie există, în anumite situaţii, şi în afara legăturilor de sânge, de exemplu,
relaţiile între adoptatori şi copiii lor adoptaţi, copiii din prima căsătorie ai unui dintre soţi
şi celălalt soţ, relaţiile între un unchi şi nepotul său, dacă aceste relaţii erau apropiate,
copilul petrecea mult timp împreună cu acesta şi chiar autorităţile au considerat că acesta
este „un tată bun“. Curtea a considerat că există o violare a dreptului prevăzut de art. 8 din
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
în cazul în care copiii au fost încredinţaţi unor alte persoane decât părinţii fireşti, dacă
minorul a stabilit relaţii strânse cu cei dintâi. Rezultă că accentul trebuie pus mai degrabă
pe realitatea socială decât pe cea biologică.9
În ce priveste relaţiile dintre adoptatori si copii lor adoptaţi, Curtea a apreciat că o astfel
de relaţie, având la bază o adopţie legală şi reala, poate fi considerată ca suficientă pentru
a beneficia de protecţia art. 8 din Conventie, chiar şi în situaţia în care nu poate fi vorba
de o viaţă de familie pe deplin stabilită, având în vedere absenţa coabitării şi a unor
legături de facto suficient de strânse între părinţi şi copii lor adoptivi, atât înainte, cât şi
după pronunţarea deciziilor de încuviinţare a adopţiei, în masura în care acest fapt nu este
imputabil adoptatorilor. Cu toate acestea, in analiza unei eventuale incalcari a art. 8 in
acest domeniu se vor avea in vedere în special interesele superioare ale copilului şi
drepturile sale, în ipoteza în care contactele cu părinţii riscă să ameninţe aceste interese
sau să încalce aceste drepturi10.

& 4. Dreptul familiei

Dreptul familiei reprezintă unul dintre cele mai speciale şi, în acelaşi timp, controversate
ramuri ale dreptului.
În Europa, începând cu evul mediu, familia a fost guvernată aproape exclusiv de norme
religioase şi de drept canonic. Este meritul Codului civil napoleonian de a fi secularizat
aceste relaţii, care, de atunci, sunt reglementate de normele dreptului privat. Şi în prezent,
în numeroase state, familia este supusă normelor religioase (de exemplu, în dreptul
islamic). Chiar dacă astăzi, în statele europene, familia este guvernată de norme juridice,
influenţele de natură religioasă sunt determinante (de exemplu, statele de tradiţie catolică
admit divorţul în condiţii mult mai restrictive decât celelalte). O dată cu creşterea
importanţei acordată familiei în societatea contemporană, cu înţelegerea caracterului

9
O. c. Regatului Unit ,W.B. şi R. c. Reagatului Unit; X. şi Y. c. Regatului Unit.
10
Pini şi Bertani si Manera si Atripaldi c. României
6
complex al acesteia (inclusiv a funcţiilor psihologice şi sociale ale acesteia), cu evoluţia
concepţiei cu privire la respectarea drepturilor omului, cu diversificarea normelor juridice
în domeniu şi cu dezvoltarea jurisprudenţei, dreptul familiei a devenit o ramură specială
de drept, desprinsă din dreptul civil, care rămâne normă generală în raport cu acesta.
În prezent, autonomia dreptului familiei este în afară de discuţie şi nu mai face obiectul
nici unei controverse. Mai mult decât atât, norma de dreptul familiei a devenit normă
generală în relaţia cu alte ramuri desprinse din acesta, care tind să-şi stabilească
autonomia, de exemplu, dreptul regimurilor matrimoniale sau protecţia drepturilor
copilului.
Este mai puţin important dacă relaţiile de familie sunt reglementate printr-un act normativ
cu caracter special, cum este în prezent Codul familiei, sau prin norme speciale din
cuprinsul Codului civil, soluție prevăzută de noul Cod civil din 2009, care va intra în
vigoare la data stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia.
În acelaşi timp, însăşi existenţa dreptului familiei este controversată, deoarece chiar
reglementarea juridică a relaţiilor de familie pare a fi puţin eficientă. Dincolo de
caracterul juridic al normei, este foarte greu de apelat la forţa coercitivă a statului în
materii precum obligaţia de fidelitate, afecţiune, sprijin moral, creştere şi educare a
copiilor etc. Este indiscutabil că, în acest domeniu, norma morală şi cea religioasă sunt
mult mai eficiente. Dar, aceasta nu înseamnă negarea caracterului juridic al normei de
familie. Importanţa acesteia se naşte mai ales în situaţiile de criză (de exemplu, divorţul
sau obligarea debitorului obligaţiei de întreţinere la respectarea acesteia, dacă nu o
îndeplineşte de bunăvoie) şi a conflictelor între drepturile sau intereselor celor implicaţi.

& 5. Particularităţile dreptului familiei

1. Flexibilitatea
Specificul esenţial al dreptului familiei este flexibilitatea sa. Numai flexibilitatea permite
aplicarea normei juridice abstracte şi impersonale la situaţii de fapt de o mare diversitate.
Numai toleranţa şi flexibilitatea, care trebuie să aibă la bază mentalităţile şi realităţile
sociale, pot tempera generalitatea şi caracterul imperativ al normei de dreptul familiei.
Diversitatea este uneori reglementată chiar de legiuitor (mai multe posibilităţi de stabilire a
filiaţiei, mai multe tipuri de divorţ, mai multe regimuri matrimoniale Codul civil din 2009), dar,
alteori ea apare chiar în cadrul unei situaţii abstracte care formează ipoteza normei juridice. În
acest ultim caz, rolul judecătorului este determinat.
7
2. Caracterul imperativ al normelor de dreptul familiei
Deşi reglementează domenii ale vieţii private, normele de dreptul familiei au,
preponderent, caracter imperativ. Acest caracter creează aparent dificultăţi în aplicarea
dispoziţiilor legale, dar, trebuie reţinut că, în general, norma juridică stabileşte numai un
minim necesar (de exemplu, din multitudinea efectelor de ordin personal ale căsătoriei,
legiuitorul le selectează numai pe cele mai importante din punct de vedere social) sau un
set de principii care trebuie respectate în toate situaţiile (de exemplu, principiul egalităţii
dintre femeie şi bărbat). Acest caracter imperativ pare a avea şi unele efecte negative pe
plan social. De exemplu, în ceea ce priveşte căsătoria, multe cupluri preferă uniunea
liberă în defavoarea instituţiei legale a căsătoriei, prea constrângătoare şi inflexibilă
pentru mentalităţile actuale. Este de văzut dacă, în viitor, legiuitorul va deveni mai flexibil
faţă de diversitatea realităţilor sociale contemporane şi proiectul de modificare a Codului
civil va ţine seama de realitatea socială pe care o reprezintă uniunea liberă.
3. Caracterul dinamic al dreptului familiei
Sunt puţine ramurile de drept care au avut în ultima perioadă de dat răspunsuri la atâtea
provocări ca dreptul familiei. Acestea au venit nu numai din domeniul social (de
exemplu, acceptarea relaţiilor între persoane de acelaşi sex), din cel economic (de
exemplu, criza familiei lărgite, patriarhale, care tinde să se transforme în familie nucleară
formată numai din părinţi şi copiii lor minori sau un părinte şi copilul crescut de el) sau
din domeniul protecţiei drepturilor omului. Foarte recent, ele au venit şi din domeniul
medicinii, care a pus dreptul în faţa realităţilor generate de procrearea asistată.

& 6. Izvoarele dreptului familiei

1. Actele internaţionale în materia drepturilor omului la care România este parte.

Dreptul la relaţii de familie fiind un drept fundamental al omului, impactul actelor
internaţionale în materia drepturilor omului este semnificativ. Potrivit art. 20 din
Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte (alin. 1).
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările

8
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii
mai favorabile (alin. 1).
2. Constituţia României.
Potrivit art. 26 alin. 1 din Constituţie, autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă,
familială şi privată. Potrivit art. 48, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită
între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor (art. 48 alin. 1). Condiţiile de încheiere, de
desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi
celebrată numai după căsătoria civilă (art. 48 alin. 2). Copiii din afara căsătoriei sunt egali
în faţa legii cu cei din căsătorie (art. 48 alin. 3). Potrivit art. 49 alin. 1, copiii şi tinerii se
bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor.
În ultima perioadă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României a determinat
modificări ale soluţiilor juridice în materie (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr.
349/2001 prin care a fost declarată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 54 alin. 2 din
Codul familiei, în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu şi mamei şi copilului
născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acţiunea în tăgada paternităţii).
3. Legea.
În trecut, relaţiile de familie erau supuse Codului civil. În 1954 a fost adoptat Codul
familiei, lege specială care reprezintă în prezent principalul izvor al dreptului familiei. La
data adoptării sale, Codul român al familiei a fost una dintre cele mai moderne
reglementări în materie, deoarece afirma: principiul egalităţii dintre bărbat şi femeie,
principiul libertăţii căsătoriei, admitea divorţul şi cercetarea paternităţii din afara
căsătoriei, stabilea că un copil născut în afara căsătoriei are aceleaşi drepturi ca şi unul
născut din căsătorie. Multe din aceste principii au fost admise abia mai târziu în dreptul
comparat, chiar şi în unele sisteme europene. În prezent, însă, legislaţia familiei trebuie
reformată ca efect al modificării concepţiilor cu privire la drepturile omului, a progreselor
din medicină (procrearea asistată) şi a diversificării opţiunilor sociale cu privire la relaţiile
patrimoniale dintre soţi, regimul unic şi obligatoriu al comunităţii de bunuri
nemaicorespunzând cerinţelor actuale.
Ca răspuns la aceste probleme, noul Cod civil din 2009 reglementează realțiile de
familie în Cartea a II-a, intitulată Despre familie.
4. Tratatele şi Convenţiile internaţionale în materia dreptului familiei
ratificate de România (altele decât cele în materia drepturilor omului).

9
 Intensificarea circulaţiei persoanelor în lumea contemporană a determinat
necesitatea cooperării statelor şi în domeniul relaţiilor de familie.
5. Jurisprudenţa şi doctrina.
Având în vedere caracterul abstract şi general al normelor de dreptul familiei,
jurisprudenţa joacă un rol semnificativ în aplicarea şi explicarea acestora.
În ceea ce priveşte doctrina, ca şi în alte domenii în care afirmarea drepturilor omului a
produs modificări, teoreticienii au fost primii care au acceptat schimbările. De aceea, în
multe cazuri, modificările jurisprudenţiale şi legislative au fost influenţate de doctrină. De
exemplu, în materia constituţionalităţii articolelor care reglementează regimul acţiunii în
tăgada paternităţii, modificarea practicii Curţii Constituţionale a fost precedată de
semnalarea doctrinară a impactului Convenţiei europene a drepturilor omului asupra
textelor legale, care nu permiteau decât soţului mamei să introducă acţiunea în tăgada
paternităţii.

Titlul I
Căsătoria

Capitolul I
Definiţia, caracterele şi natura juridică a căsătoriei

Dincolo de diferenţele dintre sistemele legislative, doctrina grefată pe concepţia creştină

despre căsătorie dă o definiţie comună acesteia, şi anume: uniunea liber consimţită, monogamă,
dintre un bărbat şi o femeie, încheiată pe viaţă.11
Rezultă că se impun următoarele cerinţe pentru ca o uniune să fie calificată drept
căsătorie:
a) căsătoria să fie liber consimţită;
Principiul libertăţii căsătoriei este de esenţa acesteia. Numai uniunea formată în baza
acordului soţilor reprezintă o căsătorie valabilă. În dreptul modern, condiţiile de fond la
căsătorie sunt reduse la minim, tocmai pentru a da eficienţă acestui principiu.
11
C. G. Cheshire, Private international law, Butterworth, London, 1965, p. 264.
10
 b) căsătoria să fie monogamă;
c) căsătoria să fie încheiată pe viaţă;
Cerinţa că o căsătorie trebuie să fie încheiată pe viaţă nu înseamnă decât că uniunea trebuie să fie
potenţial indefinită ca durată. Modalităţile în care poate fi desfăcută nu sunt relevante cu privire
la natura sa în momentul încheierii.12
d) căsătoria este o uniune între un bărbat şi o femeie;
În mod tradiţional, prin căsătorie se înţelege numai uniunea dintre un bărbat şi o femeie.
Mai recent, unele state acceptă uniunea între persoane de acelaşi sex, iar în altele, există discuţii
ample în legătură cu valabilitatea acestora.

Natura juridică a căsătoriei

În ceea ce priveşte natura juridică a căsătoriei au fost propuse mai multe soluţii:
1) căsătoria este o legătură sacră;
Această concepţie este specifică dreptului canonic. De altfel, căsătoria a constituit şi mai
constituie şi astăzi un temei de dispută între dreptul canonic şi dreptul civil. 13 Biserica s-a
considerat pentru o lungă perioadă de timp singura în măsură să reglementeze această materie,
căsătoria fiind considerată o taină. În dreptul românesc, această concepţie a fost înlăturată prin
secularizarea instituţiei căsătoriei.14
2) căsătoria este un contract;
Potrivit acestei concepţii, căsătoria este un contract prin care două persoane de sex diferit
stabilesc între ele o uniune, pe care legea o sancţionează şi pe care ele nu pot să o desfiinţeze
după voinţa lor.15
În doctrina şi practica americană, căsătoria este considerată un contract.16
Dar, căsătoria nu poate fi considerată un contract obişnuit, prin care se creează un raport
juridic între un creditor şi un debitor. Între căsătorie şi contractele obişnuite există mai multe
deosebiri.

12
C. G. Cheshire, op cit., p. 264 .
13
J. Carbonier, Droit civil, vol. II, Paris, 1969, p. 13.
14
D. Alexandresco, Dreptul civil roman în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţii străine, Ed.
Curierul Judiciar, Bucureşti, 1906, p. 536.
15
Ibidem, p. 535.
16
J. Areen, Family Law. Cases and materials, University Casebook series, 1992, p. 71.
11
 În doctrina engleză se consideră că uniunea dintre o femeie şi un bărbat este un contract
sui generis, deoarece există numeroase diferenţe între un contract obişnuit şi căsătorie. Pe de altă
parte, căsătoria da naştere situaţiei juridice de persoane căsătorite.17

Concluzii privind natura juridică a căsătoriei şi importanţa acesteia

Pentru a determina în mod corect natura juridică a căsătoriei, trebuie să distingem între
cele două accepţiuni ale termenului de căsătorie, adică să distingem între căsătorie, în momentul
încheierii ei ca un acord de voinţe, şi forma de comunitate socială care este mariajul:
a) la momentul încheierii ei, căsătoria este un act juridic prin care un bărbat şi o femeie
consimt să încheie căsătoria.
Căsătoria se încheie prin consimţământul părţilor, este un act juridic, deci în acest
moment, există asemănări între căsătorie şi contract. Bineînţeles, căsătoria nu este un contract
obişnuit.
Această concepţie determină consecinţe de ordin practic. Rezultă că, ori de câte ori Codul
familiei nu cuprinde prevederi speciale în această materie, se aplică dreptul comun în materia
actelor juridice bilaterale. De exemplu, în materia nulităţilor căsătoriei, atunci când nu există
prevederi exprese.
b) căsătoria înseamnă situaţia juridică a celor căsătoriţi.
Căsătoria dă naştere unei familii şi dă naştere raporturilor juridice rezultând din căsătorie.
Statutul juridic al celor căsătoriţi este determinat de reglementarea legală privind căsătoria.
Efectele căsătoriei nu se aseamănă cu efectele contractelor şi în această materie nu se poate aplica
dreptul comun din materia actelor juridice bilaterale.
În această accepţiune căsătoria este o instituţie de dreptul familiei, o formă de comunitate
umană reglementată de norme juridice şi nu un contract.
Deci, căsătoria este în acelaşi timp un contract şi o instituţie, aşa cum căsătoria religioasă
este în mod indivizibil un contract şi o taină.18

Capitolul II
Încheierea căsătoriei

17
P.M. Bromley, Family Law, Butterwath, London, 1971, p. 11.
18
A. Benabent, Droit civil, La famille, Paris, 1991.
12
 Legea reglementează cerinţele necesare pentru încheierea căsătoriei. Acestea se pot
clasifica în condiţii de fond, care sunt intrinseci actului juridic, şi condiţii de formă, care sunt
extrinseci acestuia.
Această clasificare prezintă o importanţă mai redusă în dreptul intern, deoarece oricum
toate condiţiile sunt imperativ cerute la încheierea căsătoriei. Totuşi, se poate considera că
împărţirea produce o anumită importanţă în ceea ce priveşte nulitatea căsătoriei, legiuitorul
sancţionând în rare cazuri cu nulitatea încălcarea condiţiilor de formă.
Clasificarea prezintă interes, din punctul de vedere al dreptului internaţional privat,
deoarece condiţiile de fond, în sens larg, sunt cârmuite de legea naţională a viitorilor soţi, iar
condiţiile de formă sunt supuse legii locului unde se încheie căsătoria. 19 Aceasta, bineînţeles, în
sistemele de drept care cunosc o reglementare duală a condiţiilor la încheierea căsătoriei, pentru
că, în alte sisteme, ca de exemplu, cel american, toate condiţiile căsătoriei sunt guvernate de
aceeaşi lege.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei pot fi analizate în sens larg, ca referindu-se la
toate cerinţele intrinseci actului juridic al căsătoriei. La rîndul lor, acestea pot fi clasificate în
condiţii de fond în sens restrâns, adică acele condiţii pozitive, care trebuie să existe la încheierea
căsătoriei, şi impedimente, adică acele condiţii negative, a căror constatare împiedică încheierea
căsătoriei. Dar, inexistenţa unei condiţii pozitive poate fi analizată ca impediment la căsătorie. La
fel, existenţa unei condiţii negative este impediment la căsătorie.

Principiul libertăţii căsătoriei. Acesta rezultă din art. 12 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi din art. 48
din Constituţia României: familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Acest principiu se reflectă şi în reglementarea legală a condiţiilor la
încheierea acesteia, care sunt reduse la minim. Practic, punându-se accentul pe libertatea
soţilor, societatea impune doar condiţii care ţin de ordinea publică. Consimţământul la
căsătorie este cea mai importantă condiţie de fond a acesteia. Libertatea de a încheia
căsătoria înseamnă şi libertatea de a nu o încheia. În trecut, existau sisteme de drept în
care persoana fizică atingea deplinătatea drepturilor civile numai după căsătorie, fiind
considerată imatură până la aceasta. Şi în prezent, în multe state islamice, relaţiile sexuale
înainte de căsătorie sunt sancţionate penal. De asemenea, în dreptul românesc, copiii din
afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie (art. 48 alin. 3 din Constituţia
19
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a, ALL BECK , p. 17.
13
României). Principiul libertăţii căsătoriei este atât de important, încât el este considerat de
ordine publică şi în dreptul internaţional privat.

Secţiunea 1
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei

1. Consimţământul la căsătorie
Căsătoria se încheie prin consimţământul liber al viitorilor soţi. Acest consimţământ
este de esenţa căsătoriei.
Consimţământul la căsătorie este liber, în sensul că au fost înlăturate limitările de
castă, rasiale, religioase şi juridice în ceea ce priveşte libera alegere între viitorii soţi.
În sens juridic, consimţământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de
consimţământ, şi anume a erorii, dolului şi violenţei.
Pentru a asigura libera manifestare a consimţământului viitorilor soţi, legea
dispune că acesta se dă în anumite forme determinate, căsătoria având un caracter solemn.
Consimţământul la căsătorie se manifestă, de obicei, prin răspunsul afirmativ la
întrebările ofiţerului de stare civilă adresate fiecăruia dintre soţi, în sensul dacă vor să se
căsătorească unul cu altul. În cazul în care unul dintre soţi este în imposibilitate de a vorbi
(de exemplu, este surdomut), consimţământul se poate da prin orice mod, însă el trebuie
să fie neîndoielnic. În acest scop, consimţământul surdomuţilor, ca şi al celor care vorbesc
o limbă pe care nu o cunoaşte ofiţerul de stare civilă, se dă în prezenţa unui interpret,
încheindu-se un proces-verbal.20
2. Diferenţa de sex între cei doi soţi.
Această condiţie nu este prevăzută expres de Codul familiei, deoarece în 1954 era
considerată atât de evidentă, încât nu necesita o reglementare specială.
3. Vârsta.
Deoarece căsătoria presupune aptitudinea de a întreţine relaţii sexuale, din
considerente care ţin de protecţia sănătăţii viitorilor soţi, pentru a se asigura condiţii
pentru procreerea de copii sănătoşi, dar şi din considerente care ţin de maturitatea psihică
necesară pentru asumarea sarcinilor căsătoriei, legiuitorul a fixat întotdeauna o vârstă
minimă pentru căsătorie. Dar această vârstă diferă în funcţie de tradiţii, condiţii
economice şi de climă (în ţările sudice, adolescenţii ajung mai repede la maturitate
sexuală), religie etc. În vechiul nostru drept, limita de vârstă era mult mai redusă decât în
20
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 20.
14
prezent. De exemplu, potrivit Codului Calimah, băieţii se puteau căsători începând cu
vârsta de 14 ani, iar fetele începând cu vârsta de 12 ani. Codul familiei, în forma sa
inițială, a ridicat această vârstă la 18 ani împliniţi pentru băieţi şi 16 ani împliniţi pentru
fete. Totuși, potrivit art. 4 alin. 2 din Codul familiei, femeia care a împliti 15 ani, se putea
căsători, cu dispensă, în condițiile art. 4 alin. 2 din același act normativ.
Legea nr. 288/2007 (publicată în M. Of. nr. 749/2007) a modificat art. 4 din Codul
familiei, care în prezent are următoarea formulare: Vârsta minimă la căsătorie este de 18
ani (art. 4 alin. 1). Pentru Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de
şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor
săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul (art. 4 alin. 2). Dacă unul
dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa,
încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă (art. 4 alin. 3). Dacă nu există nici părinţi,
nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a
autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti (art. 4 alin. 4).
Legea nu stabileşte nici o diferenţă de vârstă între soţi şi nici o limită maximă,
ceea ce denotă caracterul mai spiritualizat al concepţiei juridice moderne cu privire la
căsătorie. În trecut, în unele sisteme de drept, exista o vârstă maximă pentru căsătorie,
deoarece aceasta era de neconceput în absenţa posibilităţii de procreere. Dreptul actual
acceptă şi căsătoria in extremis, cu condiţia ca persoana să aibă discernământ.
4. Starea sănătăţii soţilor.
Potrivit art. 10 din Codul familiei, căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu
declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială,
este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.
Starea sănătăţii nu contează din punct de vedere obiectiv, ci numai subiectiv, fiind
obligatorie comunicarea reciprocă a acesteia. Potrivit principiului libertăţii căsătoriei, se
poate căsători atât persoana sănătoasă, cât şi cea bolnavă. Dacă am înţelege altfel această
condiţie, ar însemna să nu acceptăm căsătoria in extremis. Examenul medical are ca scop
numai să informeze pe fiecare dintre viitorii soţi despre starea sănătăţii lor. Unele
examene sunt obligatorii (de exemplu, pentru detectarea TBC-ului sau a sindromului
HIV-SIDA), iar altele sunt facultative, făcându-se numai dacă cei implicaţi solicită acest
lucru. Pentru detectarea unor factori care pot afecta ulterior relaţiile de căsătorie (de
exemplu, anumite incompatibilităţi de procreere), rămâne ca educaţia viitorilor soţi să-şi
spună cuvântul. Importanţa comunicării stării de sănătate apare numai ulterior, când legea
15
sancţionează cu nulitatea relativă, pe motiv de dol, încălcarea obligaţiei de sinceritate
între soţi. Această soluţie, deşi dezavantajează pe celălalt soţ, este în spiritul principiului
libertăţii căsătoriei. Dispoziţiile din Codul familiei nu afectează regula confidenţialităţii
actului medical. Doctorul poate răspunde dacă nu a depistat o boală genetică, care a
determinat naşterea unui copil cu malformaţii.
Practic, efectuarea examenului medical se probează cu certificatele prenupţiale,
care se depun o dată cu declaraţia de căsătorie.
Sancţiunea neîndeplinirii acestei condiţii este nulitatea relativă a căsătorie, care
poate fi invocată de cel al cărui consimţământ a fost viciat prin dol.
5. Impedimentul rezultând din rudenie
Potrivit art. 6 alin. 1 din Codul familiei, este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Fundamentul acestei condiţii este de ordin eugenic (pentru a preîntâmpina
procreerea de descendenţi cu tare genetice), dar, mai ales, de ordin moral. Tocmai
datorită acestei ultime componente, întinderea acestui impediment este variabilă în dreptul
comparat. Unele sisteme de drept acceptă căsătoria între veri primari, altele, chiar şi pe
cea între unchi şi nepoată (sau mătuşă şi nepot). În vechiul nostru drept era oprită
căsătoria între rude până la gradul VIII. În prezent, potrivit art. 6 alin. 1 din Codul
familiei, este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Potrivit art 50 alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
impedimentul rezultând din rudenie se menţine între adoptat şi familia sa firească.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea poate fi încuviinţată, cu dispensă din partea preşedintelui Consiliului judeţean sau
a primarului general al Municipiului Bucureşti (art. 6 alin. 2 din Codul familiei).
6. Impedimentul rezultând din adopţie. Din considerente de ordin moral,
adopţia este, de asemenea, impediment la căsătorie.
Potrivit art. 7 din Codul familiei, este oprită căsătoria:
a) între cel care înfiază sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel înfiat ori
descendenţii acestuia, de alta;
b) între copiii celui care înfiază, de o parte, şi cel înfiat sau copiii acestuia, de
alta;
c) între cei înfiaţi de aceeaşi persoană.

16
 Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) şi c) poate fi
încuviinţată, cu dispensă.
La data adoptării Codului familiei erau cunoscute două feluri de adopţie: adopţia
cu efecte depline (în care adoptatul intra în familia adoptatoare, rupându-se legăturile de
rudenie cu familia firească) şi adopţia cu efecte restrânse (care stabilea numai filiaţia între
adoptat şi adoptatori, dar acesta nu intra în familia adoptatorilor, păstrând legăturile de
rudenie cu familia firească). Faţă de această distincţie, în doctrină s-a considerat, fie că
impedimentul prevăzut de articolul 7 se referă numai la adopţia cu efecte restrânse, fie că
se referă la ambele tipuri de adopţie. 21
În prezent, potrivit art. 50 alin. (4) din Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al
adopţiei, impedimentul rezultând din adopţie este asimilat cu cel rezultând din rudenie şi în ceea
ce priveşte pe adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a devenit rudă
prin efectul adopţiei, pe de altă parte. Condiţiile la încheierea căsătoriei fiind de ordine publică,
ele au aplicaţie imediată, aşa încât, în ceea ce priveşte adopţiile cu efecte depline, se aplică, în
prezent, aceste dispoziţii şi nu cele ale art. 7 din codul familiei.
7. Alienaţia sau debilitatea mintală. Situaţia celui lipsit vremelnic de discernământul
faptelor sale.
Potrivit art. 9 din Codul familiei, este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul
mintal, precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are
discernământul faptelor sale.
În ceea ce priveşte alienaţia şi debilitatea mintală, impedimentul este rar întâlnit în
sistemele de drept europene. Fundamentul acestuia, şi anume pericolul de a procrea
descendenţi cu tare genetice şi faptul că această stare este incompatibilă cu finalitatea
căsătoriei, este discutabil. În ceea ce priveşte prima explicaţie, oricum persoana care
suferă de asemenea boli poate avea urmaşi în afara căsătoriei, deci impedimentul nu
produce efecte practice absolute. În ceea ce priveşte al doilea considerent, ar fi mai
echitabil, ca potrivit principiului libertăţii căsătoriei, soţii să hotărască singuri asupra
acestei probleme, urmând ca sancţiunea nerespectării obligaţiei de a comunica celuilalt
aceste aspecte să fie sancţionată cu nulitatea relativă.
În practică, aplicarea acestui impediment a determinat serioase probleme, deoarece
legea nu arată ce anume boli psihice intră în conţinutul acestuia (de altfel, aceasta ar fi
imposibil) şi este greu de stabilit dacă boala mintală exista la momentul încheierii

21
A. Bacaci, V.-C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, ALL BECK, p. 29.
17
căsătoriei, în cazul în care problema nulităţii se ridică la o distanţă mai mare în timp de
acesta.
8. Monogamia. Potrivit art. 5 din Codul familiei, este oprit să se căsătorească bărbatul
care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
În dreptul european, care este în mod fundamental de tradiţie creştină, monogamia
este mai mult decât o condiţie de fond, este un principiu care guvernează căsătoria. În
dreptul intern, încălcarea acestei condiţii atrage nulitatea celei de a doua căsătorii, iar pe
planul dreptului penal, bigamia este infracţiune. În dreptul internaţional privat, în
aplicarea acestui principiu, o lungă perioadă de timp, sistemele europene au refuzat să
recunoască orice alt tip de căsătorie, deşi în alte state ea este perfect legală (de exemplu,
unele sisteme de drept – cel islamic – admit poligamia, iar unele sisteme africane admit
poliandria). În prezent, această atitudine s-a schimbat, acceptându-se căsătoria poligamă
legal încheiată în ţară străină, mai ales când este vorba despre cetăţenii ţării străine.
Totuşi, indiferent de dispoziţiile legii sale personale, cetăţeanul străin nu poate încheia
într-o ţară care admite numai monogamia, o a doua căsătorie, pentru că se opune ordinii
publice. În ceea ce priveşte recunoaşterea efectelor unei căsătorii poligame încheiate de
un cetăţean român în străinătate, valabilă potrivit legii sub imperiul căreia s-a celebrat, ne
aflăm în situaţia efectelor diminuate ale ordinii publice în cazul drepturilor dobândite şi
soluţia este discutabilă. Atât recunoaşterea, cât şi refuzul recunoaşterii pot fi argumentate.
În dreptul comparat se observă o tendinţă, de toleranţă care are ca efect renunţarea la
soluţia tradiţională a refuzului recunoaşterii.
În fapt, condiţia este verificată uşor de ofiţerul de stare civilă, deoarece, potrivit
Legii nr. 119/1996, desfacerea căsătoriei este înscrisă pe calea menţiunii în actul de
naştere al fiecărui soţ.
Excepţia prevăzută de art. 22 din Codul familiei. În ceea ce priveşte pe soţul
celui declarat mort prin hotărâre judecătorească, legiuitorul a vrut de ales, în cazul în care
„mortul“ reapare, între a salva prima căsătorie sau pe cea de a doua. Deşi, practic, prin
reapariţia celui declarat mort, prima căsătorie este în fiinţă, din considerente care ţin de
siguranţa efectelor de stare civilă ale unei căsătorii valabil încheiate, pentru ocrotirea
bunei-credinţe a soţilor din cel de-al doilea mariaj şi pentru a înlătura incertitudinea care
ar putea plana la nesfârşit asupra acesteia, legiuitorul român a dat prioritate celei de a
doua uniuni, prima căsătorie fiind desfăcută la data încheierii celei de a doua.
În doctrină s-a arătat că menţinerea celei de a doua căsătorii este condiţionată de
buna-credinţă a soţilor, în sensul că aceştia nu au cunoscut că cel declarat mort trăieşte.
18
Considerăm că buna-credinţă fiind un factor subiectiv destul de greu de determinat, nu
poate produce efecte în această materie, care ţine fundamental de siguranţa efectelor de
stare civilă.
Situaţia nu trebuie confundată cu cea în care soţul din prima căsătorie nu s-a
recăsătorit, când, prin întoarcerea celui declarat mort, prima căsătorie este valabilă, fiind
considerată că a fost tot timpul în fiinţă.
9. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii soţilor.
Potrivit art. 10 din codul familiei, căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi nu
declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin lege specială,
este oprită căsătoria celor suferinzi de o anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei legi.
Practic, efectuarea examenului medical se probează cu certificatele prenupţiale, care se
depun odată cu declaraţia de căsătorie.
10. Tutela.
Potrivit art. 8 din Codul familiei, este oprită căsătoria între tutore şi persoana
minoră aflată sub tutela sa.
Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie constau în:
- Reglementarea expresă a instituției logodnei;
- Reglementarea expresă a diferenței de sex ca și condiție de fond la
încheierea căsătoriei.

Secţiunea 2
Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei

Rolul condiţiilor de formă la încheierea căsătoriei este acela de a asigura respectarea

condiţiilor de formă şi de a permite publicitatea căsătoriei. Căsătoria nu este numai un act
privat, ci şi o instituţie care interesează întreaga societate.
Forma solemnă a încheierii căsătoriei. Codul civil a secularizat încheierea
căsătoriei, care în trecut se încheia în formă religioasă. Sistemul de drept român ţine atât
de mult la forma civilă a căsătoriei, încât cere respectarea acestei condiţii şi în străinătate.
1. Formalităţile premergătoare căsătoriei
Declaraţia de căsătorie.
Din punctul de vedere al viitorilor soţi, primul pas în vederea încheierii căsătoriei
constă în depunerea, personal, a declaraţiei de căsătorie la serviciul de stare civilă la care
urmează a se încheia căsătoria. Dacă unul dintre soţi nu se află în localitatea unde
19
urmează a se încheia căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde
se află, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere,
serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o piedică legală la
căsătorie. O dată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.
Publicitatea prealabilă a căsătoriei.
Art. 131 din Codul familiei arată că, în aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de
căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişare în extras, într-
un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria. Această
publicaţie este o măsură de publicitate, având drept scop să aducă la cunoştinţa obştească
proiectul de căsătorie dintre viitorii soţi.22
Originea publicaţiilor de căsătorie este foarte veche şi îşi are originea în dreptul
canonic. În vechiul drept românesc, prescripţiile bisericeşti cereau ca preotul domiciliului
viitorilor soţi să facă trei strigări la biserică, în trei duminici consecutive. Importanţa
acestei publicităţi era foarte mare, deoarece făceau posibile opoziţiile la căsătorie, în
condiţiile în care nu existau registre de stare civilă şi numărul impedimentelor la căsătorie
era foarte mare, făcând aproape imposibilă cunoaşterea lor de către preotul care încheia
căsătoria.
Codul familiei – reducând la minim condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, care
este oficiată de ofiţerul de stare civilă, în măsură să verifice îndeplinirea acestora potrivit
datelor din registrele de stare civilă – a renunţat la publicaţiile de căsătorie.
Formalitatea publicaţiilor la căsătorie a fost reintrodusă în Codul familiei prin Legea nr.
23/1999 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul familiei şi din Lega
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă. În principiu, modificarea a fost binevenită
deoarece, în lipsa unei publicităţi prealabile, posibilitatea opoziţiilor la căsătorie era
iluzorie, iar o garanţie în plus pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond la
căsătorie nu dăunează. Din păcate, legiuitorul român din 1999, neglijând fundamentul
condiţiilor de formă la încheierea căsătoriei, a sancţionat cu nulitatea absolută
neîndeplinirea acestei cerinţe de publicitate. Nici măcar în trecut, când rolul publicaţiilor
era mai mare, practica şi doctrina nu au sancţionat în acest mod această formalitate. Din
lipsa publicităţii prealabile se poate deduce nulitatea pentru clandestinitate, dar această
lipsă nu poate fi, în sine, motiv de desfiinţare. De altfel, sancţiunea contravine şi regulilor
echităţii, deoarece sarcina îndeplinirii acestora aparţine ofiţerului de stare civilă şi nu
22
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 199.
20
soţilor, care nu au de ce să suporte consecinţele neîndeplinirii atribuţiilor pe care legea le
stabileşte pentru funcţionar. De aceea, dispoziţia legală trebuie interpretată în sensul că
desfiinţarea căsătoriei trebuie pronunţată numai dacă viitorii soţi, cu rea-credinţă, au
împiedicat pe ofiţerul de stare civilă să-şi îndeplinească sarcinile.
Opoziţiile la căsătorie.
Prin opoziţie se înţelege aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă a unei piedici la
încheierea căsătoriei.
Înainte de Revoluţia franceză, în Franţa se făceau multe abuzuri cu opoziţiile: oricine putea să
facă opoziţie, având astfel posibilitatea de a întârzia foarte mult celebrarea căsătoriei. 23 De aceea,
Codul civil a restrâns cercul persoanelor care pot face opoziţie şi a permis ofiţerului de stare
civilă să nesocotească opoziţiile făcute fără calitate şi cele nemotivate, urmând ca numai cele
regulat formulate să împiedice încheierea căsătoriei până la lămurirea acestora de către instanţa
de judecată. Mai departe, Codul familiei a dat posibilitatea oricărei persoane interesate să facă
opoziţie, dar, în acelaşi timp, a permis delegatului de stare civilă să hotărască asupra temeiniciei
acestora. Din acest punct de vedere, regimul juridic al opoziţiilor este identic cu cel al
constatărilor făcute de funcţionarul public, în temeiul verificărilor ce este dator să le facă şi al
informaţiilor pe care le are (opoziţii neregulate). Potrivit art. 15 din Codul familiei, delegatul de
stare civilă va refuza să constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor pe care este
dator să le facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor pe care le are, găseşte că cerinţele legii
nu sunt îndeplinite. În practică, rolul opoziţiilor la căsătorie este redus în prezent, deoarece
ofiţerul de stare civilă verifică din oficiu îndeplinirea condiţiilor de fond la căsătorie în baza
registrelor de stare civilă, preluând rolul care, în trecut, era îndeplinit de familie, dar importanţa
lor teoretică este serioasă pentru că această obligaţie nu poate fi lăsată, totuşi, exclusiv în sarcina
funcţionarului public.
Termenul în care se încheie căsătoria.
Legea stabileşte un termen de 10 zile între data depunerii declaraţiei de căsătorie şi celebrarea
acesteia, pentru a permite ofiţerului de stare civilă să facă verificările necesare, celor interesaţi să
depunã opoziţii, iar soţilor, să mai reflecteze asupra încheierii uniunii. Potrivit art. 29 din Legea
nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, căsătoria se încheie în termen de 10 zile, în care
se cuprind atât ziua când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază
căsătoria (art. 29 alin. 1). Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului
sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive
temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea acestui termen (art. 29 alin. 2).
23
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 200.
21
2. Celebrarea căsătoriei.
Potrivit art. 16 din Codul familiei, căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia
sunt obligaţi să fie prezenţi, împreună, în faţa delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de
stare civilă, pentru a-şi da consimţământul personal în mod public (art. 16 alin. 1).
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă va putea încheia
căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în
alin. 1 (art. 16 alin. 2).
Deoarece căsătoria nu este numai un act privat, ci interesează întreaga societate, ea este calificată
ca fiind un act solemn, care se încheie de un funcţionar competent, şi anume ofiţerul de stare
civilă. Căsătoria încheiată în altă modalitate este sancţionată foarte drastic, fiind considerată
inexistentă. Legiuitorul român ţine atât de mult la solemnitatea şi laicitatea căsătoriei, încât cere
îndeplinirea acestei condiţii de către cetăţeanul român şi în străinătate. Căsătoria religioasă nu
este prohibită, dar, potrivit art. 48 alin. 2 din Constituţia României, poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă.
3. Proba căsătoriei.
Dreptul comun în materia probelor nu se aplică pentru dovada căsătoriei. Legiuitorul a
derogat de la principiile generale, statornicind pentru aceasta un sistem special de probe,
din cauza importanţei efectelor căsătoriei. Cine vrea să dovedească şi să reclame starea
civilă de persoană căsătorită, este obligat să facă proba căsătoriei potrivit dispoziţiilor
legale. Posesia de stat este un fapt sau, mai bine-zis, o înlănţuire de fapte, din care rezultă
în faţa societăţii o calitate referitoare la o persoană ce şi-o însuşeşte. Un bărbat şi o
femeie, trăind împreună şi continuu ani îndelungaţi, vor fi socotiţi că sunt căsătoriţi, ei vor
avea posesia de stat ca soţi. Legea le refuză însă dreptul de a invoca posesia de stat pentru
a dovedi existenţa căsătoriei.24 Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de
căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art. 18 din Codul
familiei).
Această situaţie nu trebuie confundată cu posibilitatea reconstituirii sau întocmirii
ulterioare a actelor de stare civilă.
Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie constau în faptul că în
conormitate cu art. 291 din acest act normativ, ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de
căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice
la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1), precum şi, după caz, notarului public care a autentificat
convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
24
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 209.
22
Exerciţii

1. B.G. a chemat în judecată pe soţia sa B.A., pentru ca în contradictoriu cu aceasta şi în baza

probelor ce se vor administra să se constate nulitatea absolută a căsătoriei încheiate de părţi la
data de 19 septembrie 1981.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, la data căsătoriei cu pârâta, nu a cunoscut
faptul ca aceasta suferea de o boală care îi afectează discernământul, în sensul art. 9, 12 şi 19
din Codul familiei. Ulterior căsătoriei, pârâta, având manifestări care indicau o boală mintală,
a fost supusă unui examen medical şi, prin raportul de expertiză întocmit, s-a reţinut că
prezintă „sindrom discordant“ (schizofrenie).
Tribunalul judeţean Cluj a respins acţiunea reclamantului, cu motivarea că, deşi în
raportul de expertiză menţionat s-a apreciat că primele manifestări ale schizofreniei apar la
vârsta de 17-18 ani, în privinţa pârâtei, s-a apreciat că simptomele bolii au apărut în anul
1983, deci după încheierea căsătoriei, dispoziţiile art. 9 şi 12 din Codul familiei nefiind
întrunite.

a) Este corectă soluţia instanţei?

2. Reclamantul D.C. a chemat în judecată pe soţia sa D.F. pentru ca, prin hotărârea ce se va
pronunţa, să se constate nulitatea căsătoriei încheiate între părţi la 10.09.1992. În motivarea
acţiunii, reclamantul invocă lipsa consimţământului său la încheierea căsătoriei.
Prin cerere reconvenţională, pârâta cere şi ea anularea căsătoriei încheiate cu reclamantul,
motivând că acesta a încheiat căsătoria ascunzând cu rea-credinţă împrejurarea că era
căsătorit şi că se afla în proces de divorţ cu prima soţie.

a) Ce va hotărî instanţa?

3. VI a chemat in judecata pe sotul sau VD solicitand anularea casatoriei dintre ei motivat de

faptul ca aceasta a fost incheiata in fata unui delegat de stare civila care nu avea competenta de a
o incheia, deoarece paratul avea domiciliul in alta localitate.

23
 Din probele depuse la dosar rezulta ca paratul avea domiciliul in alta localitate, dar locuia
in fapt in orasul in care s-a incheiat casatoria, la caminul de nefamilisti al Trustului de constructii
Dolj. De asemenea a rezultat ca partile si-au dat consimtamantul la incheierea casatoriei la data
de 20 mai 1978, in fata delegatului de stare civila, dar aceasta a fost inregistrata sub nr. 693 din
18 mai 1978, pe motiv ca expirase certificatul prenuptial.
1. Cum se determina competenta personala a ofiterului de stare civila?
2. Cum se sanctioneaza lipsa de competenta a ofiterului de stare civila?
3. Ce consecinte produce neinregistrarea casatoriei sau strecurarea unor date eronate
in ceea ce priveste inregistrarea asupra valabilitatii casatoriei?
4. Ce consecinte produce expirarea certificatului prenuptial?
5. Ce va hotari instanta?

4. HE a chemat in judecata pe sotul sau HW pentru constatarea nulitatii casatoriei dintre ei.
In motivarea actiunii reclamanta a aratat ca dupa incheierea casatoriei a aflat ca paratul s-a
nascut din relatiile pe care tatal sau BI, in prezent decedat, le-a intetinut in afara
casatoriei.
Instanta a respins actiunea ca nefondata, retinand ca paternitatea paratului nu e dovedita
cu un act de stare civila, din certificatul sau de nastere rezultand ca este nascut in afara
casatoriei.
1. Rudenia nestabilita legal este impediment la casatorie?
2. Cum se probeaza rudenia in cazul in care nu se urmaresc efecte de stare civila?
3. Ce relevanta are faptul ca reclamanta a aflat de existenta rudeniei dintre ea si
sotul ei dupa incheierea casatoriei?

Capitolul III
Nulitatea căsătoriei

Nulitatea căsătoriei este sancţiunea aplicabilă neîndeplinirii condiţiilor cerute de lege la

încheierea căsătoriei.
Datorită specificului căsătoriei, care este şi o formă de comunitate umană, nulităţile căsătoriei
prezintă particularităţi faţă de dreptul comun al nulităţilor în materia actului juridic civil în ceea

24
ce priveşte: cazurile de nulitate, condiţiile în care efectele nulităţii retroactivează, acoperirea
nulităţii etc.
Principiul salvării căsătoriei.
Datorită caracterului complex al căsătoriei şi a faptului că aceasta dă naştere unei familii,
legiuitorul a fost întotdeauna foarte atent în a determina cazurile de nulitate a căsătoriei. Spre
deosebire de dreptul comun, nu orice neîndeplinire a unei cerinţe legale determină nulitatea
căsătoriei. În toate cazurile în care aceasta este posibil, se încearcă salvarea căsătoriei, inclusiv pe
calea acoperirii nulităţii.
Secţiunea 1
Nulităţile absolute ale căsătoriei
Sediul materiei privind nulitatea absolută a căsătoriei este dat de articolul 19 din Codul familiei,
care enumeră expres acele condiţii la încheierea căsătoriei a căror încălcare atrage nulitatea
acesteia.
1. Căsătoria a fost încheiată cu încălcarea dispoziţiilor legale cu privire la vârsta
matrimonială.
Deşi această nulitate este absolută, potrivit art. 20 din Codul familiei, căsătoria încheiată
împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela
dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui
copil sau a rămas însărcinată.
În aceste situaţii, acoperirea nulităţii se justifică prin aceea că au dispărut considerentele pentru
care legiuitorul a oprit căsătoria între persoane impubere. Din faptul concepţiei sau al naşterii
unui copil rezultă că soţii au ajuns la maturitatea necesară întemeierii unei familii. Deşi aceste
situaţii nu produc consecinţe şi asupra maturităţii necesare formării unui consimţământ matur,
legiuitorul a dat prioritate interesului copilului, astfel încât căsătoria rămâne valabilă.
Deoarece textul nu distinge, nulitatea se acoperă şi în cazul în care bărbatul era acela care nu
împlinise vârsta cerută de lege la încheierea căsătoriei.
2. Căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită.
Această nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei.
Dacă prima căsătorie este desfiinţată, cea de a doua rămâne în fiinţă, deoarece efectele nulităţii
retroactivează.
Dacă prima căsătorie este desfăcută prin divorţ după încheierea celei de a doua, ultima este lovită
de nulitate absolută, deoarece divorţul produce efecte numai pentru viitor.
3. Căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentului rezultând din rudenie.

25
Căsătoria este nulă chiar dacă filiaţia a fost stabilită ulterior încheierii căsătoriei, deoarece
efectele acesteia retroactivează.
4. Căsătoria încheiată cu nerespectarea impedimentului rezultând din adopţie.
5. Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal.
Împrejurarea că soţul a cunoscut sau nu faptul că este bolnav este lipsită de relevanţă, deoarece
nulitatea este absolută, fiind justificată printr-un interes de ordin social.
6. Căsătoria încheiată de cel lipsit vremelnic de facultăţile sale mintale cât timp nu are
discernământul faptelor sale.
7. Căsătoria încheiată cu nerespectarea dispoziţiilor cu privire la consimţământul soţilor.
Nulitatea intervine atunci când lipseşte consimţământul soţilor.
8. Căsătoria fictivă.
Căsătoria fictivă este încheiată în alt scop decât al întemeierii unei familii. Consimţământul
exprimat în asemenea situaţii nu este sincer, el nu exprimă o voinţă reală. Dacă avem în vedere
această condiţie, căsătoria fictivă apare ca o formă a simulaţiei. Dar, această condiţie nu este
suficientă pentru anularea căsătoriei. A doua condiţie a căsătoriei fictive este ca aceasta să se fi
realizat în scopul încheierii unor efecte secundare ale căsătoriei, cum ar fi folosinţa locuinţei sau
scopul de a se eluda anumite dispoziţii legale ale căsătoriei, altele decât cele care reglementează
căsătoria.25
Nulitatea rezultând din fictivitate se poate acoperi, dacă ulterior între soţi s-au născut relaţii fireşti
de căsătorie.
Fictivitatea nu trebuie să fie bilaterală
9. Căsătoria între persoane de acelaşi sex. Încălcarea acestei condiţii de fond la încheierea
căsătoriei este sancţionată în jurisprudenţă cu nulitatea, deşi nu există text expres de lege în acest
sens.
10. Căsătoria încheiată cu nerespectarea condiţiilor de formă la încheierea căsătoriei.
Aplicând principiul salvării căsătoriei şi deoarece condiţiile de formă sunt cerute de lege pentru a
asigura îndeplinirea celor de fond, legiuitorul a fost mai puţin sever în ceea ce priveşte
sancţionarea acestora.
Este sancţionată cu nulitatea absolută condiţia de formă prevăzută de art. 16 din Codul familiei,
respectiv căsătoria încheiată de o persoană care nu avea calitatea de ofiţer de stare civilă. Totuşi,
potrivit art. 7 din legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, actele de stare civilă
întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu

25
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 194.
26
respectarea dispoziţiilor prezentei legi, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această
calitate.

Secţiunea 2
Nulităţile relative ale căsătoriei

Cauzele de nulitate relativă a căsătoriei sunt expres reglementate de art. 21 alin. 1 din Codul
familiei, care dispune: căsătoria poate fi anulată la cererea soţului, al cărui consimţământ a fost
viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
1. Eroarea.
Eroarea este viciu de consimţământ la căsătorie numai dacă poartă asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ. În prezent, eroarea cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ poate apărea rar în
practică, deoarece soţii se cunosc înainte de încheierea căsătoriei şi posibilitatea confuziei este
extrem de redusă. În practică, s-a arătat că eroarea cu privire la starea materială, starea civilă sau
vârsta celuilalt soţ nu reprezintă motiv de anulare a căsătoriei.
2. Dolul.
În practică, s-a arătat că eroarea provocată trebuie să poarte asupra unui element determinat, legat
de relaţiile de căsătorie, despre care, dacă celălalt soţ ar fi fost în cunoştinţă de cauză, nu ar fi
încheiat căsătoria.
Dolul poate îmbrăca şi forma dolului prin reticenţă.
3. Violenţa.
Violenţa poate fi fizică sau psihică. În prezent, datorită caracterului solemn al încheierii
căsătoriei, violenţa fizică este rar întâlnită în practică. Violenţa psihică trebuie apreciată şi
raportată la starea psihică a soţului al cărui consimţământ a fost viciat.

Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie constau în:
- Reglementarea expresă a nulității căsătoriei fictive
- Transformarea nulității căsătoriei încheiate de cel lipsit vremelnic de
discernământ din nulitate absolută în numitate relativă și sancționarea căsătoriei
încheiate între tuture și cel aflat sub tutela sa cu nulitatea relativă
- Reglemenarea expresă a posibilității acoperirii nulității și în alte cazuri dcât
cel prevăzut în art. 20 din Codul familiei.

27
Secţiunea 3.
Efectele nulităţii căsătoriei
Căsătoria poate fi declarată nulă numai prin hotărâre judecătorească. În principiu, nulitatea
căsătoriei produce efecte retroactive, dar pornindu-se de la caracterul complex al căsătoriei, legea
prevede excepţii de la această regulă.
1. Efectele nulităţii asupra relaţiilor personale dintre soţi.
Deoarece efectele personale ale căsătoriei s-au produs deja, ele nu mai pot fi, în principiu,
desfiinţate pentru trecut.
În ceea ce priveşte numele soţilor, dacă prin căsătorie au intervenit modificări, fiecare dintre ei
revine la numele avut anterior căsătoriei. Nu se aplică regulile în materia divorţului.
2. Efectele nulităţii căsătoriei asupra capacităţii de exerciţiu.
Dacă desfiinţarea căsătoriei are loc înainte ca unul dintre soţi să fi împlinit 18 ani, el nu poate
beneficia de art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi, prin urmare, nu are capacitate de exerciţiu,
căci el se consideră că nu a fost căsătorit şi nu a avut această capacitate nici în trecut.26
3. Efectele nulităţii asupra relaţiilor patrimoniale dintre soţi
a) regimul comunităţii de bunuri a existat, deci el nu mai poate fi desfiinţat cu efect retroactiv. În
ceea ce priveşte încetarea acestuia, se aplică regulile din materia concubinajului. Totuşi, intenţia
ca bunurile să devină comune trebuie prezumată;
b) obligaţia de întreţinere a existat între soţi, dar pe viitor, nu mai există obligaţie de întreţinere
între foşti soţi;
c) dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor nu mai poate opera, deoarece calitatea de soţ se
consideră că nu a existat niciodată.
4. Efectele nulităţii asupra relaţiilor dintre părinţi şi copii
Potrivit art. 23 alin. 2 din Codul familiei, declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în
privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
În ceea ce priveşte derularea în viitor a relaţiilor dintre părinţi şi copii, acestea sunt reglementate,
prin asemănare, de dispoziţiile în materia divorţului.

Secţiunea 4.
Căsătoria putativă
Căsătoria putativă este aceea care, deşi nulă sau anulată, produce totuşi unele efecte faţă de soţul
care a fost de bună-credinţă la încheierea ei. Considerentele pentru care legiuitorul a creat această

26
I.P. Filpescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 203.

28
instituţie sunt de echitate, deoarece ar fi nedrept ca soţul care nu a avut cunoştinţă despre cauza
de nulitate la încheierea căsătoriei să suporte consecinţele desfiinţării acesteia.
Potrivit art. 23 alin. 1 din Codul familiei, soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei
judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

Exerciţii

1. D.A. a chemat în judecată pe soţul ei D.I., cerând anularea căsătoriei încheiate la

data de 19 octombrie 1972 pe motiv ca s-a făcut datorită constrângerii prin acte de
violenţă exercitate asupra sa de părinţi.
Reclamanta a mai arătat că actele de constrângere au continuat şi după căsătorie şi că, la
încetarea violenţei, a introdus acţiunea.
Din depoziţiile martorilor V.N., V.V. şi I.I. rezultă că reclamanta se opunea la căsătoria cu
pârâtul şi că mama acesteia exercita asupra ei presiuni, bruscând-o chiar în public, pentru a o
determina să consimtă la căsătorie.

a) Ce va hotărî instanţa?

2. Prin actiunea introdusa la 26 septembrie 1977, s-a cerut anularea casatoriei dintre NI si BE
incheiata la 15 august 1977.
In motivarea actiunii s-a aratat ca, datorita omisiunii de a verifica varsta viitorilor soti,
casatoria a fost incheiata, desi sotia BE nu implinise varsta de 16 ani, fiind nascuta la data de 1
ianuarie 1962.
Tribunalul Judetean Caras-Severin a admis actiunea si a dispus anularea casatoriei
retinand ca a fost incheiata cu nesocotirea prevederilor art. 4 si 19 din Codul familiei.
Sentinta a fost atacata de ambii soti, sustinand-se ca in mod gresit a fost declarata nula
casatoria dintre ei, deoarece la acea data sotia era gravida.
1. Aratati care sunt conditiile de fond la incheierea casatoriei
2. Aratati care sunt impedimentele la casatorie
29
 3. Cum se clasifica impedimentele la casatorie si care este importanta acestei
clasificari?
4. Ce va hotari instanta superioara?

3. PF si GE, in calitate de legatari universali ai defunctei CE au chemat in judecata pe CG

pentru a se constata nulitatea absoluta a casatoriei dintre parat si defuncta.
In motivarea actiunii s-a aratat ca in ziua de 20 aprilie 1976 s-a incheiat nelegal casatoria
dintre parti la domiciliul lui CG, aprobarea pentru incheierea casatoriei in afara sediului oficiului
starii civile fiind data de o alta persoana decat cea legal competenta. De asemenea, nu a fost
respectata conditia publicitatiii, intrucat domiciliul paratului, unde s-a incheiat casatoria nu este
un loc public prin natura lui si nici prin destinatie nu este accesibil publicului, asa cum este sediul
oficiului starii civile.
1. Cine poate introduce actiunea in anularea casatoriei?
2. Ce conditii noi cu privire la publicitatea casatoriei introduce Legea 23/1999 si care
este sanctiunea nerespectarii acestora?
3. Ce va hotari instanta?

4. PL a solicitata instantei anularea casatoriei incheiate de defunctul ei tata PI cu PM, sustinand

ca datorita bolii grave de care acesta suferea nu a avut discernamantul necesar in momentul
incheierii casatoriei.
Este necontestat de parti si rezulta din lucrarile din dosar ca PM s-a casatorit cu PL la data
de 23 octombrie si ca acesta din urma a decedat la data de 24 octombrie.
Din probele dosarului rezulta urmatoarele:
Din certificatul medico-legal eliberat de Clinica medicala nr. 1 Cluj (unde a fost internat
PI) rezulta ca acesta a parasit clinica la 21 octombrie in stare grava (fiind bolnav de cancer si
cardiac), avand in ultimul timp perioade de confuzie si dezorientare care alternau cu stari de
luciditate. Din expertiza efectuata de un colectiv de medici ai Institutului Dr. Mina MInovici
rezulta ca boala de care suferea PI are drept consecinta o agravare a tulburarilor psihice si chiar in
cazul in care in ultimele zile ar fi aparut stari de luciditate, acestea nu pot fi considerate ca
reprezentand o stare normala a bolnavului (sub aspect psihic), ci doar cvasinormala.
Medicul SV care l-a vizitat pe pacient dupa iesirea din spital si a eliberat si certificatul
prenuptial a precizat ca, dupa cunostintele sale de specialitate, aproape toti bolnavii suferinzi de
bolile pe care le prezenta PI sunt constienti pana in ultima clipa a vietii, ca in perioada de trezie
bolnavul era perfect constient, ca cele doua boli grave de care suferea PI afectau mai putin
30
discernamatul, afara de cazul complicatiilor care ar fi putut interveni. Din depozitiile martorei
FM si a delegatei de stare civila care a incheiat casatoria la domiciliul partii rezulta ca acesta a
semnat declaratia de casatorie cu PM si fiind intrebat de delegata de stare civila daca stie ce a
semnat, acesta a raspuns "cununia", Martora a relatat totodata ca in acea zi PI nu vorbea mult, "se
vaita si raspundea la intrebarile ce i se puneau".
1. De lamurirea carei chestiuni de fapt depinde corecta solutionare a cauzei.?
2. Se poate incheia casatoria in extremis vitae?
3. Ce va hotari instanta? Motivati solutia

Capitolul IV
Efectele căsătoriei

Noţiuni introductive
Nu există o definiţie universală a efectelor căsătoriei. Aceasta, în primul
rând, deoarece drepturile şi obligaţiile dintre soţi sunt foarte diverse în diferite
sisteme de drept şi conţinutul lor este variabil în diferite epoci. Căsătoria este o
instituţie care reflectă mai mult decât altele specificul, tradiţia, concepţia
religioasă sau morală din fiecare ţară. Pe de altă parte, în acest domeniu intră
efecte foarte eterogene, patrimoniale şi nepatrimoniale. În sfârşit, o lungă perioadă
de timp, o cortină de tăcere a acoperit relaţiile personale dintre soţi, care s-a
considerat că sunt reglementate mai degrabă de norme morale sau religioase decât
de norme juridice.
De aceea, domeniul de aplicare a acestora este definit fie prin enumerarea
efectelor căsătoriei, fie considerându-se că aparţin acestui domeniu toate
consecinţele de ordin juridic la care dă naştere căsătoria, cu excepţia regimului
matrimonial.
Aparent, efectele căsătoriei nu mai prezintă interes juridic prin dispariţia
sau reducerea importanţei unor instituţii care au făcut în mod tradiţional obiect de
preocupare al practicii şi doctrinei în această materie (puterea maritală,
incapacitatea femeii măritate, domiciliul legal al femeii măritate, ipoteca legală a
femeii măritate, efectele căsătoriei cu privire la cetăţenia sau numele femeii etc.),

31
 precum şi prin consacrarea, în cele mai multe dintre legislaţiile moderne, a
principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie.

Secţiunea 1
Relaţiile personale dintre soţi.
Domeniul raporturilor personale dintre soţi este greu de definit şi
sancţionarea lor juridică este dificilă.27
În dreptul românesc, Codul familiei reglementează în mod expres numai
principiile care guvernează relaţiile personale dintre soţi (principiul egalităţii în
drepturi şi obligaţii între soţi şi principiul luării de comun acord a hotărârilor
privitoare la căsătorie) şi obligaţia de a purta numele ales la încheierea căsătoriei.
În doctrină, se consideră că principalele efecte personale ale căsătoriei sunt
următoarele: obligaţia de sprijin moral reciproc, obligaţia de fidelitate, obligaţia de
a locui împreună, îndatoririle conjugale, obligaţia de a purta numele declarat la
încheierea căsătoriei.
a) Obligaţia de sprijin moral reciproc
Obligaţia de sprijin moral reciproc este o obligaţie juridică. Neîndeplinirea
acestei obligaţii este motiv de divorţ. În conţinutul acestei obligaţii intră:
îndatorirea de sinceritate, îndatorirea de a fi răbdători unul cu altul, îndatorirea de
a promova buna înţelegere şi comunitatea matrimonială, îndatorirea soţilor de a se
stimula şi încuraja reciproc în activităţile lor de familie, profesionale şi sociale
etc.28
b) Obligaţia de a locui împreună
Potrivit Codului civil român, soţia era obligată să locuiască împreună cu
soţul său, care era dator să o primească în casă. Femeia măritată avea domiciliul
legal la soţul ei. Cu toate acestea, bărbatul nu avea la îndemnă nici un mijloc legal
pentru a-şi obliga soţia să se întoarcă în domiciliul conjugal şi nici soţia nu putea
să oblige pe bărbat să o primească. Neîndeplinirea acestor obligaţii constituiau,
însă, temei pentru divorţ.29

27
H. Batifol, op.cit., p. 510.
28
I. Albu, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, 1988, p. 102.
29
C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. ALL, Buc., 1996, p. 491-492.
32
 Astăzi, soţii hotărăsc împreună în ceea ce priveşte domiciliul lor comun. În
realitate, înţelegerea soţilor privitoare la domiciliu se referă la stabilirea
domiciliului comun, deoarece în acest fel ei îşi stabilesc şi locuinţa lor comună;
totodată, prin stabilirea domiciliului comun, soţii se obligă şi la menţinerea
acestuia, ei neputând decât tot de comun acord să-şi schimbe domiciliul astfel ales,
de aceea, părăsirea nejustificată a domiciliului comun, care constituie şi locuinţa
comună a soţilor, poate constitui un motiv temeinic de divorţ pentru soţul părăsit.30
c) Obligaţia de fidelitate
Obligaţia de fidelitate este un concept care a suferit transformări de-a
lungul timpului; în prezent, în ceea ce priveşte căsătoria poligamă, obligaţia de
fidelitate are un alt înţeles decât în cazul căsătoriei monogame.
Forma cea mai gravă a încălcării obligaţiei de fidelitate o reprezintă
întreţinerea de relaţii sexuale în afara căsătoriei.
În dreptul familiei, adulterul constituie motiv de divorţ. Constituie motiv de
divorţ nu numai întreţinerea de relaţii sexuale în afara căsătoriei, ci şi „infidelitatea
morală“ sau intelectuală, atitudinea prea intimă faţă de o altă persoană.31 Deci
noţiunea de adulter are un alt înţeles decât în dreptul penal.
În dreptul comparat, jurisprudenţa admite că încălcarea acestei obligaţii
poate avea ca efect şi condamnarea celui vinovat de adulter la daune-interese,
având ca fundament prejudiciul moral suferit de soţul nevinovat, şi justifică, în
acelaşi timp, revocarea donaţiilor între soţi, pe motiv de ingratitudine.32

d) Îndatoririle conjugale
Potrivit Codului familiei, neconsumarea căsătoriei nu reprezintă în sine
motiv de nulitate a căsătoriei.
Soţii sunt egali şi hotărăsc împreună în ceea ce priveşte îndatoririle conjugale.
Neîndeplinirea îndatoririlor conjugale, imputabilă unuia dintre soţi, poate constitui
motiv de divorţ. De asemenea, excesul în această materie.
Codul familiei nu prevede obligaţia femeii de a întreţine relaţii sexuale cu
soţul ei şi nici nu prezumă consimţământul ei în legătură cu aceasta, ci,
dimpotrivă, consacră expres principiul potrivit căruia soţii hotărăsc împreună în
tot ceea ce priveşte căsătoria.
30
I. Albu, op.cit., p. 97.
31
A. Benabent, Droit civil, La famille, Paris, 1991, p. 126.
32
A. Benabent, op.cit., p. 139.
33
 e) Numele soţilor
Natura juridică a numelui pune probleme dificile, deoarece există diverse
concepţii cu privire la aceasta: drept personal nepatrimonial, obiect al dreptului de
proprietate, instituţie de poliţie civilă, element de identificare a persoanei, element
al statutului personal sau al statutului familial. Aceste concepţii nu sunt
caracteristice numai pentru diverse ţări în diferite epoci, ci, de multe ori, coexistă
în acelaşi sistem de drept, în aceeaşi perioadă, deoarece instituţia numelui are
caracter complex.
În dreptul material român, numele este considerat deopotrivă un drept
personal nepatrimonial, un element de stare civilă şi un efect al relaţiilor de
familie.
În ceea ce priveşte stabilirea şi modificarea numelui, Codul familiei ia în
considerare şi ocroteşte voinţa titularului dreptului şi interesul acestuia, supunând
în acelaşi timp orice schimbare a numelui controlului autorităţilor. Astfel, potrivit
art. 27 din Codul familiei, soţii trebuie să se învoiască ce nume vor purta în timpul
căsătoriei având de ales între una din următoarele variante: a-şi păstra numele lor
dinaintea căsătoriei, a purta un nume comun sau a purta numele lor reunite.
Numele poate fi schimbat pe cale administrativă, în condiţiile prevăzute de OG nr.
41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor
persoanlor, fizice cu modificarile si completarile ulterioare33
Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie
constau în:
- Potrivit art. 282 din Codul civil, viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea
căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ
poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.

Secţiunea 2.
Dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către femeia măritată
În dreptul material român, femeia care se căsătoreşte înainte de împlinirea
vârstei de 18 ani dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.

33
OG 41/2003privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice a fost aprobată
cu modificări prin Legea 323/2003 şi modificată prin OUG 50/2004
34
 Dispoziţii asemănătoare există şi în legislaţiile altor state precum: Japonia,
Elveţia, Portugalia, Turcia, Polonia, Ungaria, Olanda etc.34
Efectele căsătoriei asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului:
Încheierea căsătoriei nu produce efecte în ceea ce priveşte unele drepturi
fundamentale ale omului, cum ar fi: dreptul la viaţă, la sănătate, libertatea de
expresie şi de conştiinţă, de convingeri religioase, dreptul la onoare, dreptul la
propria imagine, libertatea de informare şi altele.

Secţiunea 3.
Efectele patrimoniale ale căsătoriei

A. Obligaţia de întreţinere
Pe timpul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc întreţinere (art. 86 alin. 1 şi
art. 41 alin. 1 din Codul familiei). Această obligaţie constituie o aplicaţie a
principiului înscris în art. 2 Codul fam., potrivit căruia membrii familiei sunt
datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Soţii îşi datorează
întreţinere înaintea celorlalte obligaţii. Soţii îşi datorează întreţinere în condiţiile
dreptului comun, cu unele particularităţi.

B. Obligaţia de sprijin material reciproc.

În România, căsătoria dă naştere obligaţiei de sprijin material reciproc între
soţi. Obligaţia de sprijin material reciproc trebuie privită ca fiind cea mai
cuprinzătoare manifestare de asistenţa patrimonială dintre soţi, adică o îndatorire
care, pe de o parte, include în cuprinsul său obligaţia de întreţinere dintre soţi şi
obligaţia de a suporta cheltuielile propriu-zise ale căsătoriei, iar, pe de altă parte,
depăşeşte această obligaţie, ea referindu-se şi la orice formă patrimonială de
asistenţă materială ce ar apărea ca fiind necesară în raporturile dintre soţi, ca de
exemplu, acoperirea cheltuielilor de agrement.35

Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie constau în:

34
International Enyiclopedia of Comparative Law, op.cit., cap. 17, p. 30.
35
I. Albu, op.cit. p. 117.
35
- Reglementarea expresă a regimului relațiilor patrimoniale dintre soți, considerat
un regim matrimonial de bază, imperativ, care nu poate fi modificat prin convenția soților
- Regimul matrimonial de bază cuprinde reguli cu privire la: mandatl convențional,
mandatul judiciar, actele e dispoziție care pun în pericol grav interesle familiei,
independența patrimonială a soților, dreptul la informare, locuința familiei și cheltuielile
familiei.

Capitolul V
Regimul matrimonial

Totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre soţi, cu privire la bunurile
lor şi pe cele care se stabilesc între soţi şi terţele persoane privind bunurile soţilor, constituie
regimul juridic al bunurilor soţilor, adică regimul matrimonial.
În dreptul comparat, regimurile matrimoniale se clasifică după mai multe criterii. Astfel, după
izvorul lor, regimurile matrimoniale sunt legale sau convenţionale, după cum sunt stabilite prin
lege sau prin convenţie. După structura lor, regimurile matrimoniale sunt de comunitate,
universale sau parţiale de bunuri şi de separaţie (regimul separaţiei de bunuri şi regimul dotal). În
sfârşit, regimurile matrimoniale sunt imitabile şi mutabile, după cum nu se pot modifica,
respectiv se pot modifica în timpul căsătoriei.36

Regimul matrimonial potrivit Codului familiei.

Regimul matrimonial instituit de Codul familiei este un regim legal şi obligatoriu.
Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă. Articolul 31 din Codul familiei
stabileşte expres şi limitativ categoriile de bunuri proprii ale soţilor.
Regimul matrimonial potrivit Codului civil din 2009.
Potrivit Codului civil din 2009, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea
legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. Indiferent de regimul matrimonial
ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile secțiunii privind regimul matrimonial de bază, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
Regimul separației de bunuri

36
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 46.
36
 În conformitate cu dispozițiilor privind regimul separației de bunuri, fiecare dintre soţi
este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi
a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată. La adoptarea acestui regim,
notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii, indiferent de modul lor de
dobândire. Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-
părţi, în condiţiile legii. Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte
săvârşite de celălalt soţ. Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de
oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de
creşterea şi educarea copiilor. La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi are
un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le
au unul faţă de celălalt.

Regimul comunităţii convenţionale.

Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele
prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind
regimul comunităţii legale.
În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate
referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea
căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c);
b) restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent
dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;
c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în
acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în
mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă
acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale.

Caracterele regimului matrimonial reglementat de Codul familiei.

Regimul matrimonial actual prezintă următoarele caracteristici:
– este un regim legal, care îşi are izvorul în Codul familiei şi nu în convenţia soţilor;

37
 – este un regim de comunitate parţială, deoarece există categorii de bunuri dobândite după
încheierea căsătoriei care rămân bunuri proprii ale soţilor;
– este un regim obligatoriu, soţii neputând să deroge prin voinţa lor de la dispoziţiile
imperative ale legii în această materie;
Potrivit art. 30 alin. 2 din Codul familiei „orice convenţie contrară este nulă“.
– este un regim imutabil, deoarece nu poate fi modificat după încheierea căsătoriei.
– femeia şi bărbatul sunt egali în ceea ce priveşte drepturile patrimoniale rezultând din
căsătorie. Soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.

Potrivit Codului familiei, soţii au două categorii de bunuri: bunurile comune şi bunurile proprii.
Bunurile comune formează masa bunurilor comune, iar bunurile proprii, masa bunurilor proprii.
Fiecare dintre acestea prezintă un regim juridic distinct.

Secţiunea I
Comunitatea de bunuri

Potrivit articolului 30 alin. 1 din Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de
oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor.
La rândul său, articolul 31 din Codul familiei enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri
proprii ale fiecărui soţ. Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că un bun va fi considerat
bun comun, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– este dobândit în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi;
– nu face parte din categoria bunurilor proprii expres şi limitativ enumerate de articolul 31 din
Codul familiei.
A. Bunurile comune ale soţilor
Noţiunea de bun.
Prin bunuri se înţeleg bunurile în sens larg, adică atât bunurile ce pot fi obiect al drepturilor
patrimoniale, cât şi drepturile patrimoniale şi acţiunile privind bunurile şi alte drepturi
patrimoniale. Astfel, s-a decis că prin noţiunea de bunuri dobândite în timpul căsătoriei se înţeleg
toate drepturile patrimoniale, deci şi drepturile de creanţă.37

37
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 56.
38
Se consideră că în categoria bunurilor comune trebuie cuprinsă nu numai dobândirea unui drept,
ci şi dobândirea posesiei – chiar cu rea-credinţă – asupra unui bun, cu titlul unei comunităţi de
fapt.38
Noţiunea de a dobândi.
A dobândi înseamnă a deveni titularul unui drept real sau de creanţă prin intermediul unor acte
sau fapte juridice sau în temeiul legii. Bunul devine comun fără a deosebi dacă în actul de
achizitie au fost trecuţi ambii soti sau numai unul dintre ei.
Data dobândirii bunurilor este aceea când unul dintre soţi devine titularul dreptului respectiv. 39
De exemplu, ca regulă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate se
transmite la momentul încheierii acestuia, şi nu la acela în care unul dintre soţi a intrat în posesia
bunului sau la acela în care a fost achitat preţul.
Precizări speciale merită situaţia în care unul dintre soţi dobândeşte un drept de creanţă care îl
îndreptăţeşte să pretindă transmiterea unui drept de proprietate asupra unui lucru. În acest caz,
cele două momente trebuie analizate separat dacă ele se situează în timpul sau în afara căsătoriei.
Suntem în prezenţa a două drepturi care se dobândesc succesiv, dar unul în timpul căsătoriei şi
celălalt înaintea căsătoriei sau după aceasta. Dreptul dobândit în timpul căsătoriei este bun
comun, dacă nu face parte din categoriile de bunuri pe care art. 31 le consideră ca fiind proprii.40
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi.
Din formularea articolului 30 alin. 1 din Codul familiei, rezultă că legea nu cere contribuţia
directă a ambilor soţi la dobândirea unui anumit bun individual determinat. Aceasta, deoarece
contribuţia soţilor poate fi directă, constând în mijloace băneşti sau munca investită sau indirectă,
de exemplu, munca în gospodărie. De asemenea, comunitatea de bunuri este un efect legal al
căsătoriei, deci, un bun va fi considerat comun chiar dacă unul dintre soţi nu a contribuit efectiv
la dobândirea lui. De această contribuţie se ţine, însă, seama, pentru determinarea părţilor ce se
cuvin soţilor în cazul împărţirii masei bunurilor comune.

B. Natura juridică a comunităţii de bunuri

Proprietatea soţilor asupra bunurilor comune este o proprietate comună în devălmăşie.

Proprietatea devălmaşă se caracterizează prin aceea că mai multe persoane sunt proprietare
împreună asupra bunului care este obiectul acestui drept, fără ca dreptul să fie divizat pe cote-

38
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 57.
39
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 65.
40
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 66.
39
părţi şi fără ca bunul să fie împărţit corespunzător acestora. Prin urmare, nici dreptul de
proprietate (şi cel de folosinţă), nici bunul asupra căruia poartă nu sunt divizate între membri.41

C. Drepturile soţilor cu privire la bunurile lor comune

Art. 48 alin. 1 din Constituţie garantează egalitatea soţilor în căsătorie. De asemenea, potrivit art.
35 alin. 1 din Codul familiei, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun
tot astfel de ele. Rezultă că, în timpul căsătoriei, soţii hotărăsc împreună în legătură cu bunurile
care fac parte din comunitate, indiferent de contribuţia fiecăruia la dobândirea acesteia. De
contribuţia fiecăruia se ţine seama numai la desfacerea căsătoriei şi nu în timpul acesteia.
Neînţelegerile dintre soţi cu privire la bunurile lor nu pot fi rezolvate de către nici o autoritate.
Refuzul unuia dintre soţi de a înstrăina o construcţie bun comun nu poate fi considerat că ar
constitui abuz de drept şi nu poate fi sancţionat. Dezacordul dintre soţi cu privire la bunurile lor
comune poate constitui, în anumite cazuri, motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor comune în
timpul căsătoriei.
Mandatul tacit reciproc
Pentru a uşura desfăşurarea operaţiunilor juridice obişnuite şi pentru că, în majoritatea cazurilor,
soţii se consultă şi hotărăsc împreună cu privire la raporturile patrimoniale în care se angajează,
legea a creat regula mandatului tacit reciproc. Articolul 35 alin. 2 din Codul familiei arată că
oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt
soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o
construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ.
Din acest text rezultă următoarele:
– un soţ nu are nevoie pentru a săvârşi operaţiuni juridice şi în numele celuilalt, de un
mandat în forma prevăzută de dreptul comun. Dreptul de reprezentare reciprocă a soţilor
rezultă din dispoziţiile legii;
– atunci când unul dintre soţi săvârşeşte acte juridice în legătură cu bunurile comune, se
prezumă că are şi consimţământul celuilalt soţ.
Prezumţia mandatului tacit reciproc.
Prezumţia că un soţ are şi consimţământul celuilalt atunci când face acte de folosinţă,
administrare sau dispoziţie cu privire la bunurile comune are caracter relativ. Soţul care nu a
consimţit personal la săvârşirea actului poate dovedi că nu şi-a dat acordul la încheierea
acestuia. Lipsa consimţământului poate să rezulte şi din anumite împrejurări de fapt, ca de
41
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 173.
40
exemplu, soţii erau despărţiţi la momentul încheierii actului juridic respectiv. Dar, pentru
ocrotirea terţilor de bună-credinţă, pentru obţinerea anulării actului, soţul care nu a participat
personal la încheierea acestuia trebuie să dovedească şi reaua-credinţă a cocontractantului,
respectiv faptul că acesta a avut cunoştinţă despre opoziţia sa sau despre faptul că nu a fost
consultat cu privire la încheierea actului.
Limitele mandatului tacit reciproc.
Potrivit art. 35 alin. 2 teza a doua din Codul familiei, prezumţia de mandat tacit reciproc nu se
aplică în cazul grevării sau a înstrăinării terenurilor sau a construcţiilor care fac parte din
comunitatea de bunuri. Pentru asemenea acte, este necesar consimţământul expres al ambilor
soţi. În general, în practică, acest text a fost interpretat în sens extensiv, ca referindu-se la
actele de înstrăinare cu privire la imobile în general (şi nu numai la cele arătate expres în
Codul familiei) sau, uneori, chiar şi la alte acte care produc consecinţe grave asupra
comunităţii de bunuri, de exemplu împărţeala. Criteriul folosit a fost acela al consecinţelor
grave asupra comunităţii de bunuri.
Sancţiunea încălcării regulilor prevăzute de art. 35 din Codul familiei.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea unui act juridic cu privire la un bun
comun poate obţine anularea actului juridic încheiat fără acordul său. Actul încheiat de
celălalt soţ este lovit de nulitate relativă. Soţul al cărui consimţământ expres a lipsit la
înstrăinare sau grevare poate să confirme actul încheiat.
Soţul care nu şi-a dat acordul are la îndemână acţiunea în anulare, indiferent dacă actul
încheiat de celălalt soţ are ca obiect bunurile imobile la care face expres referire art. 35 alin. 2
teza a doua sau alte categorii de bunuri. Diferenţa constă, însă, în ceea ce priveşte poziţia
terţului cocontractant, deoarece, în cazul înstrăinării imobilelor, practica este în sensul că
buna sa credinţă nu se mai poate prezuma, atâta timp cât dispoziţiile legale arată că, în
asemenea situaţii, este necesar şi consimţământul expres al celuilalt soţ.
Dacă confirmarea nu are loc şi lipsa consimţământului a fost dovedită cu orice mijloc de
probă actul este anulabil în întregime, acesta neputând fi considerat valabil în limitele părţii
codevălmaşe.

D. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

Din dispoziţiile articolului 30 alin. 2 din Codul familiei, care sancţionează înţelegerile
contrare regulilor care guvernează regimul matrimonial, rezultă că împărţirea bunurilor

41
 comune în timpul căsătoriei nu se poate face prin convenţia soţilor, ci numai în cazurile
prevăzute de lege şi anume:
– la cererea unuia dintre soţi, prin hotărâre judecătorească, în condiţiile art. 36 alin. 2 din
Codul familiei;
– la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi, în condiţiile art. 33 alin. 2 şi 3 din
Codul familiei;
– în cazul confiscării bunurilor anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun al
soţilor.

1. Împărţirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi

Potrivit art. 36 alin. 2 din Codul familiei, pentru motive temeinice, bunurile comune, în
întregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în timpul
căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin proprii. Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se
vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune.
Condiţiile cerute pentru împărţirea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi:
a) împărţirea se poate face numai pentru motive temeinice. Aprecierea acestor motive este
lăsată în sarcina instanţelor judecătoreşti.
Din practica instanţelor rezultă că au fost considerate motive temeinice care justifică împărţirea
bunurilor comune în timpul căsătoriei:
– abandonarea forţată a domiciliului comun, datorită relelor tratamente, alungării
etc.;
– când unul dintre soţi întreţine relaţii de concubinaj şi deţine o parte din bunurile
comune, existând pericolul de irosire;
– simpla despărţire în fapt a soţilor nu constituie motiv temeinic pentru împărţirea
bunurilor comune, fiind doar o împrejurare care, coroborată cu alte situaţii de fapt
(cum ar fi înstrăinarea bunurilor fără consimţământul celuilalt soţ), poate
determina admiterea acţiunii;
– vârsta înaintată şi starea de boală a unuia dintre soţi.
b) împărţirea se poate face numai pe calea unei acţiuni judecătoreşti.
c) se pot împărţi, în întregime sau în parte, numai bunurile comune existente în momentul la
care aceasta este cerută. Bunurile a căror împărţeală nu s-a cerut şi cele dobândite după
împărţire rămân bunuri comune.42
42
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 152.
42
 Hotărârea prin care se împart bunurile comune în timpul căsătoriei are caracter declarativ
şi nu constitutiv de drepturi iar reluarea convietuirii sotilor după soluţionarea unui atare
litigiu nu este de natură să înlăture efectele hotărârii de partaj cu privire la acestea.

2. Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi

Potrivit art. 33 din Codul familiei, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali
ai unuia dintre soţi (art. 33 alin. 1). Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii,
creditorul său personal poate cere urmărirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară
pentru acoperirea creanţei sale (art. 33 alin. 2). În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin
împărţire fiecărui soţ devin proprii (art. 33 alin. 3).
Condiţiile împărţirii bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre
soţi:
– creditorii personali pot cere împărţirea bunurilor comune numai după urmărirea
bunurilor proprii, dacă acestea nu sunt suficiente pentru acoperirea creanţei lor;
– acţiunea aparţine numai creditorilor personali ai unuia dintre soţi;
– se împart numai bunurile necesare acoperii creanţei. Celelalte bunuri îşi păstrează
caracterul de bunuri comune, deci împărţeala nu pune capăt comunităţii.
3. Confiscarea bunurilor anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun al
soţilor. Împărţeala bunurilor comune în cadrul contestaţiei la măsurile asigurătorii sau
de urmărire.
În situaţia condamnării unuia dintre soţi la pedeapsa confiscării bunurilor anume determinate
sau a unei cote-părţi dintr-un bun, această pedeapsă loveşte partea codevălmaşă a soţului
condamnat din masa bunurilor comune. În consecinţă, statul se substituie soţului condamnat,
devenind proprietar comun cu celălalt soţ (necondamnat) asupra bunurilor comune anume
determinate. În această situaţie, atât soţul celui condamnat, cât şi statul, care acţionează nu în
calitate de creditor, ci de proprietar, pot să ceară încetarea proprietăţii comune prin împărţirea
bunurilor comune. Decretul nr. 841 din 3 ianuarie 1965 cu privire la ieşirea din indiviziune a
statului a fost abrogat prin Legea nr. 1 din 16 februarie 1992, astfel că, în prezent, se aplică
dreptul comun.43

43
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 158.
43
 Secţiunea 2
Bunurile proprii ale soţilor
Sediul materiei privind bunurile proprii ale soţilor îl constituie art. 31 din Codul familiei. Acesta
enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri proprii ale soţilor. Această caracterizare rezultă
şi din dispoziţiile art. 30 alin. 2 din Codul familiei, care interzice convenţiile contrare regimului
matrimonial legal.
Categoriile de bunuri proprii ale soţilor. Potrivit art. 31 din C.fam., sunt bunuri proprii ale
fiecărui soţ:
1. Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei (art. 31 lit. a) din Codul fam.).
De fapt, dispoziţia expresă, în sensul că această categorie de bunuri sunt proprii, nici nu era
necesară în raport cu redactarea art. 30 din C.fam. care arată că sunt bunuri comune numai cele
dobândite după încheierea căsătoriei.
Nu intră în comunitatea de bunuri nici bunurile dobândite de soţi înainte de căsătorie, dacă
aceştia au trăit în concubinaj în perioada respectivă. Raporturile patrimoniale dintre părţi se
supun în această perioadă regulilor proprietăţii comune pe cote părţi.
2. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune (art. 31 lit. b) din Codul fam.).
Pentru ca un bun să fie considerat bun propriu în virtutea acestor dispoziţii, este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii:
– să fie dobândit prin moştenire, legat sau donaţie. Bunurile din această categorie devin proprii,
care dacă au fost obţinute în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor.44
Prin prisma acestui text, calitatea dispunătorului nu are nici o relevanţă. În măsura în care există
dispoziţii în alte materii, acestea rămân aplicabile. Deoarece legea nu distinge, rezultă că aceasta
se referă la orice categorii de donaţii.
– dispunătorul să nu fi prevăzut că bunurile vor fi comune. Proba voinţei dispunătorului ca bunul
să devină propriu se poate face cu orice mijloc de probă. Voinţa dispunătorului ca bunul să
devină comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea poate fi şi tacită, dacă este neîndoielnică.
Această soluţie se aplică în ceea ce priveşte, de exemplu, darurile de nuntă.
3. Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi (art. 31
lit. c) din Codul fam.).
Din considerente de ordin moral, legiuitorul a exceptat bunurile de folosinţă personală din
categoria bunurilor comune, pentru că ar fi nefiresc ca acestea să fie supuse regulilor din materia
comunităţii, respectiv soţii să exercite împreună dreptul de folosinţă, administrare şi dispoziţie
44
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 66.
44
asupra lor sau să fie împărţite în cazul unui eventual divorţ. Intră în această categorie obiectele de
îmbrăcăminte, de folosinţă personală şi alte asemenea categorii, care, de obicei, au valoare
materială relativ redusă.
Bunul de folosinţă personală devine propriu chiar dacă a fost procurat cu mijloacele bunurilor
comune.45 Dar, deoarece, aceste bunuri sunt cumpărate în general din salariu, achiziţionarea lor
scade contribuţia soţului în cauză la comunitatea de bunuri, contribuţie de care se va ţine seama
cu ocazia unui eventual divorţ.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi devin şi ele bunuri proprii, tot din
considerente de ordin moral, ca şi bunurile de folosinţă personală. Se aplică aceleaşi reguli ca şi
în cazul celor destinate uzului personal.
4. Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri (art. 31 lit. d) din Codul fam.).
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă sunt proprii soţului care a adus un aport
excepţional în munca pe care o prestează, datorită priceperii şi calităţilor sale personale, ceea ce a
justificat acordarea distincţiei.46
Cât privesc Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de
invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri, textul art. 31 lit. d) din Codul familiei nu
se referă nici la drepturile morale de autor, nici la drepturile patrimoniale de autor, ci la
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiecte de invenţii şi
inovaţii şi alte asemenea bunuri. Toate acestea reprezintă obiectele materiale prin care se
exteriorizează opera de creaţie literară a autorului. Obiectul material în care se incorporează
opera şi prin care aceasta se exteriorizează este distinct de opera de creaţie intelectuală.
Autorul are un drept de proprietate asupra obiectului material prin care se exteriorizează opera
de creaţie intelectuală, care este bun propriu. Sumele primite de autor cu titlu de remuneraţie
pentru opera sa constituie bun comun.
5. Indemnitatea de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei (art.
31 lit. e) din Codul fam.).
Motivul pentru care aceste bunuri devin proprii este destinaţia lor personală şi strânsa legătură
cu persoana soţului în cauză.
6. Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această
valoare (art. 31 lit. f) din Codul fam.).

45
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 76.
46
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 77.
45
În acest caz bunul dobândit devine propriu în temeiul subrogaţiei reale cu titlu universal, care are
scopul de a evita confuzia între grupa bunurilor comune şi aceea a bunurilor proprii aparţinând
fiecăruia dintre soţi.47
Subrogaţia reală îşi produce efectele şi parţial, în cazul în care un bun comun a fost reparat ori
modificat cu bunuri proprii sau când a fost dobândit în parte cu bunuri proprii şi în parte cu
bunuri comune.48
Subrogaţia reală cu titlu universal este expres reglementată de lege numai pentru bunurile proprii.
Dar aceasta nu înseamnă că nu funcţionează şi la nivelul bunurilor comune, deoarece este o
funcţie a patrimoniului.

Secţiunea 3
Dovada bunurilor soţilor
1. Dovada bunurilor comune
Dovada bunurilor comune se face pe calea prezumţiei de comunitate. Potrivit art. 30 alin. 3 din
Codul familiei, calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Prezumţia de comunitate are
caracter relativ şi, ca urmare, poate fi răsturnată.
2. Dovada bunurilor proprii
Calitatea de bun propriu nu se mai prezumă. Aceasta trebuie dovedită.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a
Decretului privitor la persoanele fizice şi juridice, dovada că un bun este propriu se va putea face,
între soţi, prin orice mijloc de probă.
Secţiunea 3 Datoriile soţilor
Ca şi bunurile soţilor, datoriile acestora se clasifică în :

– datorii comune
– datorii proprii
Datoriile comune sunt determinate limitativ de lege. Toate celelalte datorii sunt personale
fiecăruia dintre soţi. Legea prezumă că datoriile soţilor sunt personale câtă vreme nu se
dovedeşte că fac parte din categoria celor comune. Corespunzător celor două feluri de datorii,
soţii au două categorii de creditori: personali şi comuni.49
Datoriile comune ale soţilor
47
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 81.
48
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 81.
49
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 163.
46
 Sunt expres arătate de art. 32 din Codul familiei, care dispune în sensul că sunt datorii
comune:
– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune;
– obligaţiile ce au contractat împreună;
– obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale
căsătoriei;
– repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a unor bunuri
proprietate socialistă, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.
Prin adoptarea Constituţiei din 1991, aceste dispoziţii ale Codului familiei au fost implicit
modificate. Va constitui datorie comună a soţilor obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin
însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică.50

Exerciţii
1. M.G. a chemat în judecată pe soţia sa M.A., cerând ca aceasta să-i permită accesul în
apartamentul care constituie domiciliul lor comun şi a fost achiziţionat în timpul căsătoriei.
Pârâta a introdus, la rândul ei, cerere reconvenţională, solicitând să se constate că
apartamentul în care locuieşte este bunul ei propriu, în conformitate cu art. 31 Codul fam.
Din depoziţiile martorilor audiaţi, precum şi din chitanţa CEC Cluj nr. 14869 din 19.03. 1974,
se constată că preţul întregului apartament, deşi apar contractanţi ambii soţi, a fost achitat de
pârâtă din sume de bani ce constituiau bun propriu, situaţie confirmată chiar de reclamant prin
declaraţia autentificată de la dosar. (dec.civ. 2640 din 27.11.1974)

A) Ce va hotărî instanţa?

2. Prin sentinţa civilă 4805/29.05.1996, Judecătoria sect. 2 Bucureşti a admis în parte acţiunea
formulată de reclamanta D.F. împotriva pârâţilor T.L. şi ICRAL Foişor, prin care s-a solicitat
să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare 11612/14.01.1992, încheiat între
pârâţi cu privire la apartamentul nr. 3, în sensul că a anulat parţial contractul de vânzare-
cumpărare numai pentru cota de ½ asupra căreia se reţine că pârâta avea un drept locativ
propriu.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul, criticând-o ca netemeinică şi nelegală, căci nu s-au
avut în vedere prevederile art 35 C.fam. privind prezumţia de mandat tacit reciproc pentru

50
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 166.
47
 efectuarea actelor de administrare a bunurilor comune şi nu s-a ţinut seama că actul încheiat
nu o prejudiciază pe reclamantă, apartamentul dobândit devenind bun comun.
Din probele dosarului rezultă că pârâtul i-a ascuns reclamantei demersurile făcute în vederea
cumpărării apartamentului, că la data cumpărării apartamentului, părţile erau despărţite în
fapt, că actul de vânzare-cumpărare şi procesul-verbal de predare-primire au fost încheiate
numai de pârât.
A) Ce valoare are prezumţia de mandat tacit reciproc?
B) Ce va hotărî instanţa superioară?

3. Reclamanta a chemat in judecata pe sotul sau CD solicitand desfacerea casatoriei din vina
exclusiva a sotului parat.
Din probele administrate rezulta ca intre soti nu se puteau desfasura raporturi intime
normale, datorita unor nepotriviri de ordin fiziologic, din cauza acestor probleme, sotia fiind si
internata in spital de mai multe ori.
Instanta a respins actiunea motivind ca, desi intre soti exista neintelegeri, acestea nu sunt
de natura sa faca imposibila reluarea traiului in comun, ele fiind determinate in special de faptul
ca sotii nu au avut o locuinta proprie, precum si de unele lipsuri materiale, motive ce pot fi cu
timpul inlaturate.
1. Enumerati obligatiile reciproce intre soti.
2. Sotul poate intretine relatii sexuale cu sotia sa in lipsa consimtamintului acesteia?
Daca nu, cum se sanctioneaza fapta sotului din punct de vedere al dreptului familiei?
Dar din punct de vedere penal?
3. Este corecta solutia instantei?

4. LE a chemat in judecata pe sotul ei LF, de care este despartita in fapt, cerand a se constata ca
imobilul in litigiu constituie in intregime bunul sau propriu fiind cumparat cu bani primiti de ea
cu titlu de donatie de la mama sa, si sa se dispuna intabularea acestuia imobil in intregime pe
numele ei.
Instanta a admis actiunea astfel cum a fost formulata.
Paratul a atacat hotarirea pe motivul ca instanta a nesocotit probele administrate din care
rezulta in mod neechivoc vointa donatoarei de a gratifica pe ambii soti.
Imprejurarile de fapt aratate de pirit sunt urmatoarele: mutarea donatoarei si a sotului ei in
48
imobilul aflat in litigiu, unde s-au bucurat de sprijinul material si moral al sotilor, cumpararea pe
numele ambilor soti a imobilului si ducerea tratativelor de cumparare de ambii soti; inscrierea
imobilului in cartea funciara pe numele ambilor soti; comportarea acestora ca proprietari si
investitiile facute indeosebi prin contributia sotului, respectiv integul lor comportament precum si
al donatoarei, care ar fi de natura sa duca la concluzia ca donatoarea a vrut sa-i gratifice pe ambii
soti.
1. In ce conditii bunurile dobandite de unul dintre soti prin legat sau donatie devin
comune?
2. Cum poate fi dovedita vointa dispunatorului si ce conditii trebuie sa indeplineasca
aceasta?
3. Este admisibila actiunea prin care unul dintre soti cere sa se constate ca un bun
dobindit in timpul casatoriei este bun propriu?

5. ZR si sotul sau ZG au platit in timpul casatoriei din venituri comune suma de 41.585 lei
cu titlu de sulta pentru imobilul care, ca urmare a deschiderii succesiunii parintilor lui ZG a fost
atribuit de instanta acestuia cu obligarea la plata unei sulte catre ceilalti mostenitori.
ZR a atacat hotarirea prin care s-a retinut ca imobilul este bun propriu al lui pe
considerentul ca decizia tribunalului este gresita deoarece prin plata sultei catre fratii paratului
ZG s-a efectuat practic o vanzare de drepturi succesorale, astfel incat cota din imobilul respectiv
constituie bun comun.
1. Ce va hotara instanta superioara?
2. Bunul primit de unul dintre soti printr-un legat al carui mobil a fost ingrijirea
testatorului este propriu sau comun? Ce consecinte produce faptul ca celalalt sot a
contribuit la ingrijirea testatorului?

6. Prin actiunea introdusa la 15 ianuarie 1988, Z.M. a chemat in judecata pe Z.G. pentru a se
dispune desfacerea casatoriei dintre ei si paratajarea bunurilor comune dobindite in timpul
acesteia.
Judecatoria Oltenita a pronuntat o hotarare prin care a declarat desfacuta casatoria partilor
si a dispus partajarea bunurilor comune in sensul prevazut in dispozitiv.
Instanta a respins capatul de cerere formulat de reclamant si avand ca obiect constatarea
ca, la dobandirea autorturismului a avut o contributie de 51.000 lei din bunuri proprii, pe
considerentul ca acesta nu a prezentat nici un inscris doveditor in acest sens.
49
 1. Cum se probeaza calitatea de bun comun?
2. Prezumtia de comunitate are caracter realativ sau absolut?
3. Cum se face dovada bunurilor proprii intre soti?

7. La data de 10 martie 1992 LNI a chemat in judecata pe EG si EA pentru a se constata

ca la data de 18 decembrie 1991 a intervenit intre ei o conventie privind vanzarea imobilului
compus din casa si 396 m.p. teren si sa pronunte o hotarare care sa tina loc de act autentic.
Din actele dosarului rezulta ca parata nu a semnat inscrisul constatator, ca aceasta a
recunoscut ca a fost acasa cand cumparatorul a adus avansul, iar martorii semnatari ai inscrisului
au declarat ca parata a fost de fata la incheierea conventiei si la inmanarea avansului.
Instanta de fond a admis actiunea si a constat dreptul de proprietate al reclamantului.
Sentinta a fost atacata pe considerentul ca parata nu a consimtat expres la vanzarea
imobilului bun comun, actul intocmit de sotul ei nefiindu-i opozabil si in aceste conditii
conventia este afectata de nulitate relativa, ale carei efecte trebuie sa le suporte si reclamantul,
care nu s-a interesat de natura bunului.
1. Ce va hotari instanta superioara?

8. Judecatoria sectorului 3 Bucuresti a admis actiunea reclamantei PA formulata impotriva

paratului P.M., prin care aceasta a solicitatat partajarea bunurilor comune dobandite in timpul
casatoriei.
Judecatoria a retinut ca reclamanta a facut dovada motivelor temeinice care sa justifice
impartirea bunurilor comune in timpul casatoriei - faptul ca paratul a cheltuit banii si faptul ca
reclamanta si copilul rezultat din casatorie nu au asigurate conditii materiale pentru existenta.
1. Aratati conditiile in care pot fi impartite bunurile comune in timpul casatoriei, la
cererea unuia dintre soti.
2. Ce se intelege prin motive temeinice pentru impartirea bunurilor comune in timpul
casatoriei si cine apreciaza asupra acestor motive?

9. AM a chemat in judecata pe sotul ei AI pentru impartirea bunurilor comune dobandite in

timul casatoriei.
In acest proces, AST fiul major al partilor a introdus cerere de interventie in interes
propriu, cerand sa se constate ca apartamentul dobandit in timpul casatoriei si unele bunuri
mobile formeaza proprietatea sa in proportie de 1/3.
Intervenientul a aratat ca a gospodarit impreuna cu parintii, contribuind la dobandirea
50
acestor bunuri si figureaza alaturi de mama sa in contractul de construire a locuintei.
Instanta a respins cererea de interventie ca inadmisibila pe considerentul ca devalmasia si
coproprietatea nu pot exista.
1. Aratati care este natura juridica a comunitatii de bunuri.
2. Este corecta solutia instantei?

Capitolul VI
Divorţul

Divorţul reprezintă desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre judecătorească, pe baza

motivelor temeinice sau a acordului soţilor în vederea desfacerii uniunii dintre ei.
Atenţia deosebită pe care legiuitorul a acordat-o acestei instituţii se explică prin efectele sociale
serioase pe care le produce. De aceea, divorţul este reglementat de norme imperative, desfacerea
căsătoriei putându-se realiza numai în condiţiile imperative ale legii.
Problema divorţului este deosebit de controversată. Împotriva acestuia există argumente de ordin
religios şi moral, deoarece trebuie admis că produce efecte negative, mai ales asupra copiilor
rezultaţi din căsătorie. Totuşi, despărţirea soţilor reprezintă o realitate socială şi divorţul poate
produce şi consecinţe pozitive, reprezentând o soluţie atunci când viaţa în comun nu mai poate
continua. Faţă de diversitatea concepţiilor cu privire la divorţ, tendinţa legislaţiilor moderne este
de a adopta tipuri diferite de desfacere a căsătoriei, care să răspundă diferitelor concepţii cu
privire la acesta.
Secţiunea 1
Tipuri de divorţ în dreptul românesc actual
În prezent, Codul familiei reglementează trei tipuri de divorţ:
1. divorţul pronunţat în baza culpei unuia dintre soţi;
2. divorţul prin acordul soţilor (divorţul prin consimţământ mutual);
3. divorţul în cazul în care starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Potrivit Codului civil din 2009 divorţul poate avea loc:

51
 a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt
soţ; Divorțul prin acordul soților se poate pronunța pe cale judiciară și pe cale
administrativă sau prin procedură notarială (dar numai în cazul în care soții nu au copii
minori)
b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate
şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.

Reglementarea divorțului potrivit Codului familiei

1. Divorţul întemeiat pe culpă
Condiţiile desfacerii căsătoriei din vina unuia dintre soţi:
a) neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor rezultând din căsătorie de către soţul pârât.
Deoarece noţiunea de culpă este foarte largă, ea trebuie întotdeauna raportată la obligaţiile
rezultând din căsătorie (efectele căsătoriei). În acest caz, divorţul reprezintă o sancţiune a
neîndeplinirii îndatoririlor căsătoriei. Culpa unuia dintre soţi în îndeplinirea sarcinilor
profesionale nu constituie motiv de divorţ. În acest sens, art. 38 alin. 1 din Codul familiei
arată că motivele de divorţ trebuie să aibă ca efect vătămarea raporturilor dintre soţi.
Dacă soţul reclamant nu dovedeşte culpa soţului pârât, iar acesta nu cere, la rândul său, pe
calea unei cereri reconvenţionale, desfacerea căsătoriei, instanţa va respinge cererea de divorţ.
b) gravitatea culpei. Legea română arată că raporturile dintre soţi trebuie să fie grav
vătămate şi continuarea căsătoriei să nu mai fie posibilă. Aceasta deoarece divorţul este o
sancţiune serioasă care nu poate interveni în cazul unor greşeli minore, viaţa în comun
presupunând trecerea peste dificultăţile cotidiene. De obicei, în practică nu se face referire
expresă la această caracteristică a culpei, îndeplinirea ei rezultând din constatarea faptelor
care sunt apreciate ca fiind motive de divorţ.
2. Divorţul prin consimţământul soţilor
Această modalitate de desfacere a căsătoriei a fost reintrodusă în dreptul românesc prin
modificarea Codului familiei din 1993. Potrivit art. 38 alin. 2 din C.fam., divorţul poate fi
pronunţat pe baza acordului ambilor soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.

52
În cazul acestui tip de divorţ, rolul judecătorului nu mai este acela de a se pronunţa cu privire la
culpa unuia dintre soţi, ci, numai acela de a constata acordul soţilor în ceea ce priveşte desfacerea
căsătoriei. Legea română nu pune nici o condiţie expresă cu privire la capacitatea soţilor de a cere
desfacerea căsătoriei prin consimţământ mutual, dar trebuie respectate cerinţele generale în
materia actelor civile. Incapabilul, chiar dacă nu a fost pus sub interdicţie nu-şi poate da acordul
la desfacerea căsătoriei.
Consimţământul soţilor trebuie să fie liber, deci neafectat de vicii de consimţământ.
Legea nu pune nici o condiţie cu privire la cauza divorţului prin acordul soţilor. Motivele
divorţului nu trebuie aduse la cunoştinţa instanţei.
De asemenea, legea română nu pune nici o condiţie cu privire la organizarea contractuală a
raporturilor patrimoniale dintre soţi după divorţul prin consimţământ mutual. Acest tip de divorţ
produce aceleaşi efecte ca şi divorţul întemeiat pe culpă.

3. Desfacerea căsătoriei în cazul în care starea sănătăţii unuia dintre soţi nu mai permite
continuarea acesteia.
Potrivit art. 38 alin. 3 din Codul familiei, oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea
sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei. Acest tip de divorţ a fost introdus în
legislaţia românească în 1993, ca o reacţie la soluţiile din trecut, potrivit cărora, în cazul bolii
unuia dintre soţi, căsătoria era desfăcută din vina acestuia. Cum starea sănătăţii nu reprezintă o
culpă care să constituie motiv de divorţ, Codul familiei permite în prezent desfacerea căsătoriei
fără ca instanţa judecătorească să mai pronunţe divorţul din vina unuia dintre soţi, atunci când
sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 38 alin. 3.
În situaţia prevăzută de art. 38 alin. 3 din Codul familiei rolul judecătorului este numai acela de a
constata afecţiunea de care suferă unul dintre soţi şi faptul că aceasta este de asemenea natură,
încât aduce atingere relaţiilor de căsătorie. Instanţa este obligată să se pronunţe cu privire la
încredinţarea copiilor minori şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi educare
a copiilor rezultaţi din căsătorie.

Secţiunea 2
Efectele divorţului
Spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei, divorţul produce efecte numai pentru viitor.
A. Efectele divorţului cu privire la relaţiile personale dintre soţi
În ceea ce priveşte efectele personale ale căsătoriei, acestea nu se mai produc pentru viitor. Unele
precizări trebuie făcute în ceea ce priveşte numele soţilor.
53
Numele soţilor. Ca regulă, dacă unul dintre soţi a purtat în timpul căsătoriei numele celuilat soţ,
el va reveni la numele avut anterior căsătoriei. De la această regulă există două excepţii:
a) învoiala soţilor. Potrivit art. 40 alin. 1 C.fam., la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot
învoi astfel soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt
soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. În acest caz, rolul instanţei este numai
acela de a lua act de învoiala soţilor, fără a mai analiza motivele care au stat la baza acestui acord.
b) încuviinţarea dată de instanţă, pentru motive temeinice, ca soţul care a purtat în timpul
căsătoriei numele celuilalt soţ să îl păstreze şi după desfacerea acesteia.
Lipsa efectelor divorţului cu privire la capacitatea de exerciţiu şi cetăţenia soţilor.
În cazul în care are loc mai înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, de către unul dintre soţi, nu se
pierde capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei de către acel soţ.
Divorţul nu are nici o influenţă asupra cetăţeniei.51
B. Efectele patrimoniale ale divorţului
După divorţ, încetează şi efectele patrimoniale ale căsătoriei. Datorită regimului lor special,
Codul familiei reglementează expres două categorii de efecte ale divorţului cu privire la relaţiile
patrimoniale dintre soţi:
– efectele divorţului cu privire la comunitatea de bunuri
– efectele divorţului cu privire la obligaţia de întreţinere
1. Efectele divorţului cu privire la comunitatea de bunuri
Potrivit art. 36 alin. 1 din Codul familiei, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart
între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune,
va hotărî instanţa judecătorească.
a) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor
Data la care poate interveni învoiala soţilor. Deşi formula „la desfacerea căsătoriei“ folosită de
textul legal a generat interpretări diferite în doctrină, practica judecătorească este în sensul că
învoiala soţilor poate interveni oricând după introducerea acţiunii de divorţ, dar îşi va produce
efectele numai după desfacerea căsătoriei.
b) Împărţirea bunurilor comune prin hotărâre judecătorească
Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la împărţirea bunurilor comune, atunci, la cererea oricăruia
dintre soţi, va decide, în această privinţă, instanţa de judecată. Cererea pentru împărţirea
bunurilor comune se poate introduce fie după desfacerea căsătoriei prin divorţ, pe calea unei

51
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 239.
54
acţiuni principale, fie o dată cu acţiunea de divorţ, sau în orice moment după aceea (cerere
incidentală sau accesorie), potrivit art. 17 C. proc. civ..52
Criteriul stabilirii prin hotărâre judecătorească a cotei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor
comune.
Cotele de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor se stabilesc pe totalitatea acestora avându-
se în vedere întinderea contribuţiei fiecăruia la achiziţionarea lor, iar nu pe bunuri separate sau
categorii de bunuri – mobile sau imobile.53 Masa bunurilor comune reprezintă o universalitate
juridică. În caz de lichidare, ca urmare a desfacerii căsătoriei sau din alte cauze legale,
determinarea drepturilor şi obligaţiilor fiecărui subiect îşi găseşte expresia într-o singură cotă,
raportată la ansamblul bunurilor, nu la fiecare sau la o parte din acestea, consecinţe ce decurg în
mod necesar din unicitatea patrimoniului.54
Munca depusă în gospodărie, precum şi aceea de creştere şi de îngrijire a copiilor constituie o
componentă a contribuţiei unuia sau a ambilor soţi la dobândirea bunurilor şi trebuie apreciată în
ansamblul probelor ce urmează să se administreze pentru stabilirea aportului fiecăruia.55
Pentru stabilirea contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor sunt admisibile toate mijloacele
de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii. Numai în măsura în care nu există dovezi din
care să rezulte că aportul unuia din soţi la dobândirea bunurilor comune a fost mai mare decât a
celuilalt, instanţa poate decide că ele urmează a se împărţi în mod egal.56
Masa bunurilor comune supuse împărţelii. Sume excluse. Aportul soţilor la dobândirea
bunurilor comune se stabileşte în raport cu veniturile din muncă şi cu munca depusă în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor. Deşi veniturile din muncă ale soţilor sunt bunuri comune,
ele servesc, totodată, pentru determinarea cotei-părţi ce revine fiecăruia din totalitatea bunurilor
comune. Dacă un soţ contribuie numai cu o parte din veniturile sale din muncă la dobândirea
bunurilor comune, cota lui din aceste bunuri se determină potrivit acestei contribuţii, fără a se
considera că cealaltă parte a veniturilor din muncă cheltuite în scopuri personale se include în
masa bunurilor comune. A admite altfel, ar însemna că aportul fiecărui soţ la dobândirea
bunurilor comune să se determine în raport cu totalul veniturilor realizate, iar nu în raport cu
contribuţia lui efectivă, reală. Includerea sumelor plătite pentru o datorie personală în masa
bunurilor comune înseamnă împărţirea unor bunuri care nu există la data partajului.57

52
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 242.
53
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 614/1981.
54
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 2571/1985.
55
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 753/1980.
56
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1542/1970.
57
Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 2419/1984.
55
 Principalele modificări introduse de noul Cod civil în această materie constau
în:
- Distinct de dreptul la prestaţia compensatorie, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu
prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de
tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
- În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant
poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru
semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
Prestaţia compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puţin
20 de ani. Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi
pensie de întreţinere.

C. Efectele divorţului cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copiii lor minori

Potrivit art. 42 din Codul familiei, instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea
divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop, instanţa va asculta
părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va
asculta, dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi
încredinţat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu
consimţământul acestora, sau unor instituţii de ocrotire.
Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte
numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.
Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile
părinteşti.
Când copilul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa
judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l
reprezenta sau de a-i încuviinţa actele. Persoana sau instituţia de ocrotire socială căreia i s-a
încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor
privitor la persoana copilului. Dispoziţiile art. 108 se aplică prin asemănare.

56
 Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături
personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui
profesională.
În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a
împlinit vârsta de paisprezece ani, a autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa
judecătorească va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau
patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.

Principala modificare introdusă de noul Cod civil în materia efectelor divorțului asupra relațiilor
dintre părinți și copiii constă în faptul că regula în acest caz devine exercitarea autorității
părintești după divorț de către ambii părinți. Numai dacă există motive întemeiate, având în
vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată
numai de către unul dintre părinţi. În acest caz, celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau
la căsătoria acestuia.

Exerciţii

1. La 24 aprilie 1978, B.E. a chemat în judecată pe soţia sa B.M, pentru a se dispune

desfacerea căsătoriei lor din vina pârâtei, a i se încredinţa spre creştere şi educare
minorul E., rezultat din căsătorie, precum şi pentru împărţirea spaţiului de locuit şi
obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La 8 mai 1978, B.M. a chemat în judecată pe soţul său pentru a se dispune desfacerea
căsătoriei din vina acestuia, a i se atribui beneficiul contractului de închiriere şi a fi obligat
B.E. la plata unei pensii pentru minor.
B.M. a solicitat totodată instanţei încuviinţarea dreptului de a purta în continuare numele de
B. cu motivarea că este cunoscută în învăţământ cu acest nume şi că este autoarea unei
traduceri din limba engleză. (dec.secţ.civ. 1467 din 4 iulie 1980)

a) Ce va hotărî instanţa în ceea ce priveşte numele soţiei?

57
2. Prin sentinta civila nr. 3399/17.09.1996 Judecatoria Buftea a desfacut casatoria dintre NM
si NA.
Cei doi copii minori ai partilor au fort incredintati astfel: minora G mamei si minorul B
tatalui, retinindu-se concluziile anchetei sociale, aspecte privind virsta si sexul copiilor, optiunea
minorului B (care implinise 10 ani), precum si faptul ca ambii parinti
s-au ocupat corespunzator de cresterea si educarea lor.
Impotriva acestei sentinte a declarat apel NA in ceea ce priveste incredintarea minorei G.
S-a solicitat schimbarea sentintei in sensul ca ambii copii sa-I fie incredintati lui, spre crestere si
educare.
1. Dupa ce criteriu se va calauzi instanta pentru a decide cu privire la incredintarea
copiilor minori?
2. Ce factori trebuie luati in considerare pentru aprecierea interesului minorului?
3. Ce valoare au concluziile Autoritatii Tutelare?
4. Ce valoare are invoiala parintilor cu privire la incredintarea minorului?
5. Cum se exercita drepturile parintesti cu privire la persoana copilului dupa divort?
6. Este corecta solutia instantei care in lipsa unor motive intemeiate a separat pe cei doi
frati, care au crescut impreuna?

3. AP a chemat in judecata pe AV pentru a fi desfacuta casatoria lor incheiata la 13 ianuarie

1974 si a i se incredinta minorele DCF si LIA.
Prin sentinta civila nr. 1016 din 8 septembrie 1990 a Judecatoriei Rosiorii de Vede a fost
admisa actiunea principala fiind desfacuta casatoria partilor din vina ambilor soti si au fost
incredintate cele doua minore mamei reclamante, cu mentinerea pensiei de intretinere stabilita
anterior in sarcina paratului.
Din probele depuse la dosar rezulta ca minorele se afla de la despartirea in fapt a partilor
in grija paratului, ca acesta le ofera conditii optime de crestere si educare si ca mama a intrat in
relatii de concubinaj cu alt barbat, stabilindu-se in alta localitate. Minorele care au implinit 10 ani
si-au exprimat dorinta de a ramane in continuare in grija tatalui.
1. Caruia dintre parinti i se incredinteaza copii minori in dreptul romanesc?
2. Ce importanta prezinta optiunea copiilor care au implinit 10 ani in luarea hotaririi
de incredintare?
3. Este corecta solutia instantei?

58
 4. La 17.05.2006 VM a chemat în judecată pe sotul sau VA, solicitând instanţei
desfacerea căsătoriei lor din culpa exclusivă a pârâtului şi încredintarea spre crestere şi educare a
minorului VC rezultat din căsătorie, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere.
În termen legal pârâtul a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat desfacerea
căsătoriei motivat de faptul că reclamanta VM are o relaţie extraconjugală de notorietate cu
numitul BG, relaţie din care au şi rezultat, de altfel minorii VDA, nascut la 12.06.2005 şi VCI
nascuta la 24.05.2006. Solicită încredinţarea minorului VC, născut din căsătoria părţilor catre
reclamantă.
Sustinerile pârâtului au fost confirmate de probele administrate în cauza.
Instanţa de fond, admiţând cererea reconvenţională formulată de pârât, dispune desfacerea
căsătoriei din culpa ambelor părţi şi încredinţează pe minorul VC spre creştere şi educare mamei
sale, obligând pe VA la plata unei pensii de întreţinere către acesta.
În ce îi priveşte pe minorii VDA şi VCI instanţa apreciază că nu se impune pronunţarea
unei soluţii şi cu privire la acestia, motivat de faptul că, deşi ambii sunt născuţi inainte de
desfacerea casatoriei partilor, totuşi din probele administrate a rezultat fara echivoc că acestia nu
sunt copiii lui VA ci au rezultat din relatia de concubinaj dintre VM şi BG.
1. Este corecta solutia instantei? Motivaţi.

Titlul II
Filiaţia

Capitolul I
Noţiunea de filiaţie

Filiaţia este raportul care leagă pe un copil de părinţii săi.

Filiaţia este un element fundamental al stării civile, care produce numeroase efecte de ordin
personal (numele, drepturile şi îndatoririle părinteşti etc.) şi patrimonial (dreptul la întreţinere,
drepturi succesorale etc.). Din filiaţie derivă rudenia, care uneşte între ele persoanele făcând parte

59
din aceeaşi familie, acest cuvânt fiind luat în înţelesul cel mai larg, adică cuprinzând toate
persoanele care se trag dintr-un autor comun.58
Fundamentul filiaţiei.
Fundamentul filiaţiei este complex. Bineînţeles că, având la bază faptul procreaţiei, aceasta are o
componentă biologică fundamentală. Legătura de sânge dintre părinţi şi copii este esenţială. Dar
filiaţia este şi o instituţie socială, o creaţie artificială care include componente de ordin social,
cultural şi religios. Aceste componente şi-au pus de-a lungul timpului amprenta asupra
reglementării legale în materie. De aceea, reglementarea juridică a filiaţiei este într-o mare
măsură o ficţiune juridică, care, în anumite situaţii, nu ţine cont de adevărul biologic. Numai
astfel înţeleasă, filiaţia juridică poate incorpora şi adopţia sau poate răspunde provocărilor ştiinţei
medicale în materia procreeri asistate.
Filiaţia juridică şi filiaţia de fapt.
Ca regulă, filiaţia produce efecte juridice numai dacă este stabilită în formele cerute de lege.
Această cerinţă este determinată de necesitatea siguranţei efectelor de stare civilă. Totuşi, şi
filiaţia nelegal stabilită produce anumite efecte, dar incomparabil mai reduse. De exemplu,
aceasta poate fi luată în considerare în analiza impedimentului la căsătorie rezultând din rudenie.
Filiaţia biologică şi filiaţia adoptivă.
Iniţial, numai filiaţia de sânge producea efecte juridice. Există şi în prezent sisteme de drept care
nu cunosc adopţia. Dar, în decursul istoriei, ţinând cont de evoluţia concepţiei sociale cu privire
la filiaţia artificială, creată prin voinţa părţilor, regimul juridic al efectelor adopţiei a devenit din
ce în ce mai asemănător cu cel al legăturii biologice dintre părinţi şi copii. În prezent, potrivit
Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, adoptatul intră în familia adoptatorilor,
având acelaşi regim juridic ca un copil firesc al acestora.
Filiaţia din căsătorie (numită în trecut filiaţie legitimă) şi filiaţia din afara căsătoriei
(numită în trecut filiaţie naturală).
În trecut, potrivit Codului civil, statutul legal al copilului din căsătorie era diferit faţă de cel al
copilului din afara căsătoriei. În prezent, potrivit articolului 48 alin. (3) din Constituţia României,
copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

58
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 283.
60
 Capitolul II
Filiaţia firească
Secţiunea I
Reguli generale privind filiaţia

A. Rolul prezumţiilor legale în stabilirea filiaţiei.

În trecut, stabilirea filiaţiei era o problemă deosebit de dificilă. Singurul fapt sigur şi care putea fi
dovedit cu certitudine era naşterea. De aceea, sistemele de drept au creat prezumţii care uşurează
sarcina probei în acest domeniu (de exemplu, prezumţia timpului legal al concepţiunii sau
prezumţia de paternitate). În prezent, datele medicale permit proba ştiinţifică a filiaţiei, dar
prezumţiile clasice au fost menţinute datorită avantajelor pe care le prezintă, în special
simplitatea raţionamentelor folosite. Ele permit evitarea proceselor inutile şi a situaţiilor
conflictuale, derularea în linişte a relaţiilor de familie în condiţiile în care, în marea majoritate a
cazurilor, corespund adevărului. De asemenea, dat fiind caracterul lor relativ, prezumţiile pot fi
răsturnate, făcându-se proba contrarie.
Timpul legal al concepţiunii.
Deoarece în secolul al XIX-lea data concepţiei era imposibil de stabilit, în perioada redactării
Codului civil napoleonian, s-a pornit de la o realitate de necontestat la acea vreme, şi anume că
o sarcină nu poate dura nici mai mult de 300 de zile, nici mai puţin de 180 de zile. La data
respectivă s-a considerat că prezumţia are caracter absolut, în sensul că nu se poate face proba
contrară, adică că o sarcină poate dura mai mult de 300 de zile sau mai puţin de 180 de zile.
Datele medicale de la care s-a pornit la elaborarea textului sunt cu siguranţă depăşite în prezent,
deoarece tehnicile ecografice permit indicaţii mult mai fine cu privire la vârsta sarcinii, iar
metodele medicinei neonatale determină supravieţuirea unor copii prematuri la vârste care, până
cu puţin timp în urmă, erau de neimaginat. Cu toate acestea, prezumţia rămâne funcţională dacă
este considerată ca având caracter relativ, deoarece, în majoritatea cazurilor, corespunde realităţii.

B. Posesia de stat
Posesia de stat reprezintă o recunoaştere publică a filiaţiei, rezultând din modul de a se purta al
părinţilor faţă de copii. Această mărturisire tacită şi constantă a părinţilor este, în marea
majoritate a cazurilor, o dovadă peremptorie a legăturii de filiaţie, atât faţă de mamă, cât şi faţă
de tată.59

59
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 286.
61
Elementele posesiei de stat
Articolul 294 din Codul civil (în prezent abrogat de Codul familiei) enumera elementele din care
rezultă posesia de stat:
– copilul a purtat întotdeauna numele părinţiilor (nomen);
– copilul a fost tratat şi considerat de părinţi ca fiind copilul lor (tractatus);
– copilul a fost întotdeauna recunoscut în această calitate de societate şi de familia sa
(fama).
În prezent, Codul familiei nu mai prevede expres aceste elemente, dar ele pot fi reţinute pentru
determinarea posesiei de stat. De asemenea, pot fi folosite şi alte elemente. Aprecierea cu privire
la existenţa sau inexistenţa posesiei de stat aparţine judecătorului fondului. Într-o definiţie mai
flexibilă.

Deoarece posesia este o stare de fapt, ea poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Pentru a produce efecte, posesia de stat trebuie să fie continuă. Aceasta înseamnă că elementele
posesiei de stat trebuie să fie constante, suficiente pentru a corespunde unei situaţii normale.
Această calitate a posesiei este uneori greu de determinat, deoarece, în anumite situaţii, ea a
existat pentru anumite perioade, iar, în altele, nu a existat. Dar rămâne la aprecierea judecătorului
să stabilească această stare de fapt.
Efectele posesiei de stat în materia filiaţiei.
Potrivit Codului civil, în lipsa actului de naştere, filiaţia putea fi suficient dovedită prin posesia de
stat de copil legitim. În prezent, Codul familiei a renunţat la această soluţie şi posesia de stat nu
mai produce efecte în mod direct, dar ea prezintă importanţă atunci când este unită cu indicaţiile
din actul de naştere al copilului, atunci când există concordanţă. Potrivit articolului 51 din Codul
familiei: Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de
naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat (art. 51 alin. 1). De asemenea, nimeni
nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu
certificatul său de naştere (art. 51 alin. 2). Potrivit art. 53 alin. 3 din Codul familiei, aceste
dispoziţii se aplică şi în materia filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie.
Secţiunea 2
Filiaţia faţă de mamă

Filiaţia faţă de mamă se poate stabili:

1. În baza actului de naştere

62
Deoarece faptul naşterii este cert şi uşor de dovedit, legiuitorul a stabilit că filiaţia faţă de mamă
rezultă din faptul naşterii (art. 49 alin. 1 din Codul familiei). Ea se dovedeşte prin certificatul
constatator al naşterii (art. 49 alin. 2).
Indicaţia din actul de naştere stabileşte legătura de filiaţie faţă de mamă, probează că mama
copilului este cea indicată în certificatul de naştere.
Contestarea filiaţiei faţă de mamă. Potrivit articolului 51 din Codul familiei, copilul nu poate
reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării
civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a
copilului care are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere.

2. Prin recunoaştere de maternitate.

Potrivit art. 48 din Codul familiei, dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama
poate recunoaşte pe copil.
Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris
autentic, fie prin testament.
Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
3. Prin acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă.
În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face în faţa instanţei
judecătoreşti prin orice mijloc de probă.

Secţiunea 3 Filiaţia faţă de tată

În sistemul de drept românesc, copilul din căsătorie are aceeaşi situaţie juridică precum acela
din afara căsătoriei. Dar, în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei faţă de tată, Codul familiei a
păstrat totuşi concepţia tradiţională potrivit căreia paternitatea din căsătorie se stabileşte în
mod deosebit faţă de cea din afara căsătoriei.
A. Paternitatea faţă de tatăl din căsătorie
1. Prezumţia de paternitate
În trecut, paternitatea era imposibil de dovedit în mod direct, procreaţia nu putea face obiectul
nici unei probe şi niciodată copilul nu ar fi putut să dovedească acest fapt.60
60
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 290.
63
 De aceea, pornindu-se de la faptul că mariajul presupune viaţa în comun (inclusiv existenţa
raporturilor sexuale) şi fidelitatea soţilor, este rezonabil să presupunem că un copil născut în
timpul căsătoriei este conceput de soţul mamei. Această regulă este o moştenire a dreptului
roman, exprimată în adagiul „Pater is est quem nuptiae demonstrant“. Deci, dacă copilul este
conceput în timpul căsătoriei părinţilor, el este considerat a fi zămislit de soţul mamei, fără a
mai fi necesar să se probeze în alt mod filiaţia faţă de tată.
Extensia regulii prevăzute la art. 53 alin. 2. Copilul născut în timpul căsătoriei.
Este evident că un copil născut la mai puţin de 180 de zile de la data încheierii căsătoriei nu a
fost conceput în timpul acesteia. Totuşi, este de presupus că soţul a cunoscut existenţa sarcinii
la momentul încheierii căsătoriei şi legitimarea copilului apare ca firească, fiind efectul
voinţei tacite a părinţilor. Bineînţeles că există cazuri în care această prezumţie nu corespunde
adevărului. În această situaţie, soţul mamei poate pune în discuţie filiaţia, dar numai pe calea
unei acţiuni în tăgada paternităţii.
2. Categorii de copii care beneficiază de prezumţia de paternitate
Pentru ca un copil să beneficieze de prezumţia de paternitate, este suficient să se dovedească
filiaţia faţă de mamă şi faptul că aceasta era căsătorită la data naşterii sau a concepţiei
copilului. Data concepţiei se calculează pornindu-se de la prezumţia timpului legal al
concepţiunii. Rezultă că un copil născut la mai puţin de 300 de zile de la data desfacerii sau
desfiinţării căsătoriei este considerat ca fiind al soţului mamei, dacă aceasta nu a intrat într-o
nouă căsătorie.
În concluzie, beneficiază de prezumţia de paternitate:
a) copilul născut în timpul căsătoriei, indiferent dacă a fost conceput în timpul acesteia sau
înainte de încheierea ei;
b) copilul conceput în timpul căsătoriei şi născut după încetarea acesteia. Pentru a se
determina ce categorii de copii beneficiază de prezumţia de paternitate în funcţie de data
naşterii în raport cu cea a desfacerii căsătoriei, se porneşte de la prezumţia timpului legal
al concepţiunii. Rezultă că este considerat copil din căsătorie acela născut la mai puţin de
300 de zile de la data încetării acesteia.
3. Conflictele de paternitate.
Este posibil ca după încetarea primei căsătorii mama să se recăsătorească, şi la mai puţin de
300 de zile de la aceasta să nască un copil. În acest caz ne aflăm în situaţia unui conflict de
paternitate deoarece copilul beneficiază de prezumţia de paternitate atât în raport cu primul
soţ, cât şi cu al doilea. În trecut, pentru a se evita asemenea situaţii, legea stabilea că o femeie
nu putea încheia o nouă căsătorie la mai puţin de 10 luni de la data încetării celei dintâi. Dar
64
 problema nu era în toate cazurile rezolvată deoarece impedimentul rezultând din termenul de
viduitate era prohibitiv (deci nu era sancţionat cu nulitatea celei de a doua căsătorii). Codul
familiei a renunţat la această soluţie şi, în prezent, condiţia respectării termenului de văduvie
nu mai există.
În ceea ce priveşte rezolvarea conflictului de paternitate, în trecut, în doctrină s-a considerat
că existenţa conflictului între cele două paternităţi va fi soluţionată de instanţele judecătoreşti,
care se vor pronunţa după împrejurările cauzei.61
În prezent, Codul familiei a renunţat la condiţia respectării termenului de viduitate la încheierea
căsătoriei şi a rezolvat expres conflictul de paternitate între prima şi a doua căsătorie în articolul
53 alin. 2, care dispune: copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea
căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a
avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
4. Tăgada paternităţii.
Deoarece prezumţia de paternitate nu corespunde întotdeauna realităţii, legea permite
răsturnarea acesteia prin proba contrară. Prezumţia relativă de paternitate poate fi înlăturată
pe calea tăgăduirii paternităţii. Datorită efectelor deosebit de importante pe care le produce,
acţiunea în tăgada paternităţii este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti şi poate
fi exercitată numai în condiţiile speciale prevăzute de Codul familiei. Tăgada paternităţii este
o acţiune în contestaţie de stare civilă. Ca efect al admiterii acesteia, dispare cu efect
retroactiv legătura de filiaţie dintre copil şi soţul mamei.
5. Obiectul acţiunii în tăgada paternităţii. Sarcina probei.
Obiectul acţiunii în tăgada paternităţii constă în răsturnarea prezumţiei de paternitate, în
dovedirea faptului că soţul mamei nu este tatăl copilului. Deoarece proba filiaţiei faţă de tată
era imposibil de realizat în trecut, prin mijloace ştiinţifice şi dovada neputinţei obişnuite a
bărbatului se considera că dă naştere la procese scandaloase, reglementările de dreptul
familiei arătau limitativ cazurile în care se putea introduce acţiunea în tăgada paternităţii (de
exemplu, bărbatul a fost în imposibilitatea fizică de a coabita cu soţia sa, fie din cauza
depărtării, fie din orice alt accident, sau în caz de adulter al soţiei, coroborat cu ascunderea
naşterii copilului).
În prezent, Codul familiei, folosind o tehnică legislativă flexibilă, nu mai arată în mod expres
cazurile în care poate fi pornită acţiunea în tăgada paternităţii, ci prevede în art. 54 alin 1 că
„paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”

61
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, op.cit., p. 296.
65
 Procedura tăgăduirii paternităţii. Înlăturarea prezumţiei de paternitate se poate realiza numai
pe calea unei acţiuni introduse de persoanele expres prevăzute de lege, cu respectarea
condiţiilor arătate de Codul familiei care reglementează în acest scop:
5. Calitatea procesuală activă.
Potrivit art. 54 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007
Acţiunea în (publicată în M. Of. nr. 749/2007), tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare
dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi continuată de moştenitori.
Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat,
acţiunea se porneşte împotriva mamei sale.
Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea
se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore.
Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea.

7. Termenul în care poate fi pornită acţiunea în tăgada paternităţii.

Potrivit art. 55 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 288/2007:
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un
termen de 3 ani de la data majoratului său.
Reclamantul poate fi repus în termen, în condiţiile legii.
8. Proba acţiunii în tăgada paternităţii.
În acţiune în tăgada paternităţii, reclamantul poate folosi orice mijloc de probă.
9. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii.
Ca urmare a admiterii acţiunii în tăgada paternităţii, copilul pierde calitatea de copil din căsătorie
şi devine copil din afara căsătoriei având filiaţia stabilită numai faţă de mamă. Nimic nu
împiedică, după aceasta, să îşi stabilească filiaţia faţă de un alt bărbat, în condiţiile reglementate
de lege pentru paternitatea din afara căsătoriei.

Exerciţii

1. La 7 noiembrie 1985, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâta S.L., pentru ca, prin
hotărârea ce se va da, să se stabilească faptul că nu este tatăl minorilor S.D., născut la 21

66
 august 1979, S.O., născut la 11 august 1981, S.V., născut la 25 decembrie 1983, şi S.G.,
născuta la 16 septembrie 1985.
În cuprinsul acţiunii se arată că părţile s-au căsătorit in anul 1973, iar în anul 1975
s-au despărţit în fapt, dată de la care între cei doi n-au mai existat nici un fel de relaţii, astfel
că cei patru minori au ca tată un alt bărbat, respectiv concubinul pârâtei, şi nu pe reclamant
care este soţul acesteia.
În motivarea acţiunii se mai arată că reclamantul a luat cunoştinţă de naşterea copiilor cu
ocazia chemării în judecată, într-o acţiune formulată de pârâtă, pentru a fi obligat la plata unei
pensii de întreţinere.
Instanţa a reţinut de asemenea că pârâta a recunoscut că reclamantul nu este tatăl celor patru
copii minori. (dec.secţ.civ.nr. 867 din 8 mai 1986)

A) Ce va hotărî instanţa?

2. Prin acţiunea înregistrata pe rolul instanţei la data de 26.05.2006, PMI, mama minorei PAR, a
chemat în judecată pe soţul său, PG, solicitând instantei sa constate ca acesta nu este tatal minorei
PAR, nascută la 2.04.2006.
În motivarea acţiunii a arătat reclamanta că în fapt este desparţită de sotul sau de 6 ani iar din
anul 2002 are o relaţie de concubinaj cu numitul VAV, relaţie din care a rezultat minora PAR.
În termen legal pârâtul a depus întâmpinare prin care a solicitat instanţei să constate ca
reclamanta nu are calitate procesuala activă, raportat la prevederile art. 54 alin 2 C.fam.

A. Ce va hotărâ instanţa?

B. Paternitatea faţă de tatăl din afara căsătoriei

Aceasta se poate stabili în două modalităţi: prin recunoaşterea filiaţiei, ceea ce presupune actul
voluntar al bărbatului şi prin acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei, ceea ce
presupune introducerea unei acţiuni în justiţie împotriva acestuia.
a) Recunoaşterea paternităţii
Potrivit articolului 57 alin. 1 din Codul familiei, copilul conceput şi născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai
dacă a lăsat descendenţi fireşti.
67
Textul arată expres categoriile de copii care pot fi recunoscuţi de către tată. Poate fi recunoscut
numai copilul din afara căsătoriei. Între paternitatea din căsătorie şi cea din afara căsătoriei nu
poate exista conflict de paternitate, deoarece în primul caz, filiaţia rezultă din lege, în baza
prezumţiei de paternitate.
Recunoaşterea se face prin declaraţie făcută la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea
naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcută şi prin înscris autentic sau prin
testament.
Contestarea recunoaşterii de paternitate. Potrivit art. 58 alin. 1 din Codul familiei,
recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată.
În ceea ce priveşte sarcina probei, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, dacă recunoaşterea
este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este
în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi. Soluţia este în interesul descendentului
(sau al mamei), care nu sunt puşi în faţa situaţiei de a realiza o probă uneori dificilă şi costisitoare
pentru a înlătura efectele unei filiaţii asupra căreia planează incertitudinea şi este rezultatul
voinţei autorului ei.
b) Acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.
Potrivit articolului 59 alin. 1 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră,
ori de reprezentantul legal.
Caracterul strict personal al acţiunii. Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu
trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (art. 59 alin. 2 din
Codul familiei).
Calitatea procesuală pasivă. Acţiunea se porneşte împotriva prezumtivului tată.
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată (art.
59 alin. 3 din Codul familiei).
Termenul în care poate fi pornită acțiunea în stabilirea filiației față de tatăl din afara
căsătoriei.
Potrivit art. 60 din Codul familiei, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 288/2007 (publicată în
M. Of. nr. 749/2007):
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de
un an de la naşterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în art. 54, alin. 1, un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie prin
efectul unei hotărîri judecătoreşti, termenul de un an pentru pornirea acţiunii în stabilirea
paternităţii dinafară căsătoriei va curge de la data cînd acea hotărîre a rămas definitivă.
68
În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului
întreţinere, termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii.
Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Proba acţiunii în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.

În dovedirea acţiunii, pot fi folosite toate mijloacele de probă. Un mijloc de probă de o deosebită
valoare este expertiza medico-legală.
Efectele acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.
Ca efect al admiterii acţiunii în stabilirea filiaţiei, se stabileşte legătura de paternitate între copil şi
bărbatul împotriva căruia aceasta a fost introdusă, cu toate efectele pe care legea le deduce din
aceasta. Potrivit art. 63 din codul familiei, copilul din afara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost
stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele acestuia,
aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.
Potrivit art. 64 alin. 2, în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă.
În condiţiile art. 65 din Codul familiei, dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei este stabilită faţă
de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională, se vor hotărî potrivit dispoziţiilor art. 42-44, care se
aplică prin asemănare.

Exerciţii

1. A.G. a chemat în judecată pe N.N. şi Primăria Sectorului 1 Bucureşti pentru ca prin

hotărârea ce se va pronunţa să se stabilească paternitatea minorei V.A., născută la
3.02.1990, în persoana pârâtului cu care a trăit o perioadă de timp în concubinaj, deşi era
căsătorită.
Din certificatul de naştere al minorei rezultă că, la rubrica „numele tatălui“ figurează soţul
reclamantei, respectiv E.F., de care însă, la momentul naşterii copilului era despărţită în fapt.
a) Există conflict de paternitate între filiaţia din căsătorie şi cea din afara căsătoriei?
b) Ce va hotărî instanţa?
c) Ce acţiune are în prezent la îndemână mama copilului pentru a stabili filiaţia reală a
acestuia?

69
 2. N.A. a chemat în judecată pe A.I., solicitând să se constate că pârâtul este tatăl
minorei M., născută de reclamantă la data de 7.02.1991.
Din raportul medico-legal aflat la dosar rezultă că perioada de concepţie a copilului se
situează în intervalul 29.04 – 23.05.1990 (mai precis, în jurul datei de 11.05.1990).
Din declaraţiile reclamantei rezultă că aceasta l-a cunoscut pe pârât în 16.06.1990 sau „vara
anului 1990“.
Concluziile expertizei dermatoglifice administrate în cauză sunt în sensul că „paternitatea
pârâtului este nedecisă cu înclinaţie spre probabilă“.

a) Ce va hotărî instanţa?

Capitolul III
Filiaţia prin adopţie (Filiaţia juridică)

Filiaţia adoptivă se deosebeşte de cea firească prin caracterul său artificial. Aceasta nu
corespunde unei descendenţe biologice, ci este rezultatul deciziei unei autorităţi, care se
suprapune peste manifestarea de voinţă a părţilor.
Funcţiile adopţiei.
Funcţiile adopţiei au evoluat de-a lungul timpului. Sub imperiul Codului civil, ea a fost
folosită mai ales pentru a permite transmiterea numelui şi a moştenirii. În epoca modernă,
adopţia s-a transformat într-o instituţie care are ca scop protecţia interesului copilului
lipsit de ocrotire în familia sa firească. Ea răspunde, în cele mai multe cazuri, dorinţei

70
cuplurilor care nu au copii fireşti de a-şi manifesta sentimentele de ocrotire şi afecţiune
faţă de un copil care nu este descendentul lor biologic. De asemenea, permite integrarea
copilului crescut anterior de un singur părinte în noua familie a acestuia.
Tipurile adopţiei.
Există două tipuri de adopţie:
a) Adopţia cu efecte depline, care substituie filiaţia artificială (juridică) celei
biologice. Ca efect al acestui tip de adopţie, adoptatul rupe legăturile de rudenie şi
filiaţie cu familia sa biologică şi intră în familia adoptatorilor, dobândind acelaşi
statut juridic ca o rudă de sânge a acestora.
b) Adopţia cu efecte restrânse, care suprapune filiaţia juridică peste cea biologică.
Adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu familia sa firească, modificările
operând numai în ceea ce priveşte raporturile de filiaţie cu adoptatorii, nu şi cu
familia acestora.
Situaţia actuală în dreptul românesc.
Codul familiei permitea ambele tipuri de adopţie. După 1996, dreptul românesc cunoaşte
un singur tip de adopţie: adopţia cu efecte depline, cea care produce efecte asimilate
filiaţiei fireşti.
Aplicarea legii în timp în ceea ce priveşte adopţia.
Deşi în prezent nu se mai pot încheia adopţii cu efecte restrânse, această instituţie prezintă
în continuare interes, deoarece mai sunt în fiinţă adopţiile cu efecte restrânse încheiate
potrivit Codului familiei. Acestea continuă să-şi producă efectele potrivit legii sub
imperiul căreia au fost încheiate.
Sediul materie. În prezent, regimul juridic al adopţiei este guvernat de Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei62 modificata prin Ordonanata de urgenta nr.
102/03.09.2008. Aceasta reglementează: principiile care trebuie respectate în procesul
adopţiei, condiţiile de fond şi de formă ale adopţiei, efectele adopţiei, încetarea adopţiei,
reguli speciale privind adopţia internaţională, reguli procesuale privind adopţia şi cadrul
instituţional care asigură respectarea interesului superior al copilului în cursul adopţiei.
De asemenea, conţine norme cu privire la aplicarea în timp a dispoziţiilor sale şi abrogă
expres actele normative considerate incompatibile cu dispoziţiile sale.
Secţiunea 1.
Condiţiile de fond ale adopţiei
I. Condiţii cu privire la adoptatori
62
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004.
71
 A. Pot avea calitatea de adoptatori o persoană sau un cuplu căsătorit.
a) Adopţia încheiată de o singură persoană. Spre deosebire de alte legislaţii,
dreptul român permite fără nici o restricţie formală ca o persoană necăsătorită să
dobândească statutul de adoptator.
O persoană poate dobândi singură calitatea de adoptator şi în situaţia când este
căsătorită, dar, în acest caz, este necesar şi consimţământul soţului. Acesta din
urmă nu dobândeşte ca efect al consimţământului său, calitatea de adoptator.
b) Adopţia încheiată de o familie. Potrivit articolului 7 alin. 2 din Legea privind
regimul juridic al adopţiei, o familie poate adopta doar dacă adoptatorii sunt soţ şi
soţie. Spre deosebire de alte legislaţii, dreptul român nu pune nici o condiţie cu
privire la durata căsătoriei. Legiuitorul din 2004 nu a subscris soluţiei moderne
propusă în doctrina recentă potrivit căreia ar trebuia admisă şi adopţia de către
concubini63.
Cu excepţia acestei situaţii, când adoptatorii sunt soţ şi soţie, adopţiile succesive
sau simultane de către mai multe persoane sunt interzise. Regula are ca scop
împiedicarea traficului de copii care ar putea apărea în situaţia în care o familie ar
adopta numai pentru a transmite copilul mai departe, consimţind la o nouă adopţie.
B. Vârsta.
Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu şi care sunt cu
cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doresc să îl adopte. Pentru motive
temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de
vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nici o situaţie,
mai puţin de 15 ani.

63
M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, p. 150.
72
 C. Consimţământul adoptatorului (adoptatorilor).
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să-şi dea consimţământul în faţa
instanţei judecătoreşti, o dată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
Noua reglementare privind adopţia acordă o mai mare importanţă decât în trecut
formării consimţământului acestora. Astfel, serviciul public cu funcţii în domeniul
protecţiei copilului de la nivel judeţean (sau al sectoarelor municipiului Bucureşti)
asigură acestora servicii de pregătire/consiliere pentru a-şi asuma în cunoştinţă de
cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte încă din faza evaluării, în scopul
obţinerii atestatului de persoană sau familie aptă să adopte (art. 21).
D. Capacitatea.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 273/2004 pot adopta numai persoanele care au
capacitate deplină de exerciţiu. În ceea ce priveşte pe alienatul sau debilul mintal,
reglementarea consacră expres soluţia că aceştia nu pot adopta. La aceeaşi soluţie
se ajungea în trecut pe cale doctrinară, pornindu-se de la premisa că o asemenea
adopţie nu este în interesul adoptatului, iar adopţia se face în interesul superior al
copilului.64 Deşi art. 9 alin. 3 prevede că persoanele cu boli psihice şi handicap
mintal nu pot adopta, textul trebuie interpretat în sensul că nici una din aceste
categorii nu poate adopta şi nu în sensul că cele două condiţii trebuie îndeplinite
cumulativ pentru a fi un impediment la adopţie. Ca şi în cazul încheierii căsătoriei,
norma trebuie înţeleasă în sensul că este indiferent dacă alienatul sau debilul
mintal au fost sau nu puşi sub interdicţie.
E. Aptitudinea de a adopta.
Aceasta rezultă din atestatul de persoană sau familie aptă să adopte care se
eliberează ca efect al evaluării garanţiilor morale şi al condiţiilor materiale ale
acesteia de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la
domiciliul acestora (art. 19 din Legea 243/2004). Spre deosebire de OUG 25/1997,
în prezent, sunt arătate expres elementele care trebuie avute în vedere la evaluare,
şi anume: personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau
familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a
unui copil, motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să
adopte; motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită
să adopte un copil, celălalt soţ nu se asociază la cerere; impedimente de orice
natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
64
I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op.cit., p. 399.
73
 Reglementarea românească nu conţine alte dispoziţii speciale cu privire la
adoptatori, de exemplu cu privire la vârsta (cu excepţia vârstei majoratului care
rezultă din condiţia capacităţii depline de exerciţiu), sexul sau existenţa unor copii
naturali sau adoptaţi.

Condiţii privind pe adoptat

A. Vârsta.
Legea nr. 243/2004 menţine concepţia potrivit căreia copilul poate fi adoptat
numai până la împlinirea majoratului civil (art. 5 alin. 2). Numai ca excepţie, se
admite adopţia majorului, doar dacă a fost crescut de adoptator sau familia
adoptatoare în timpul minorităţii (art. 5 alin. 3).
B. Consimţământul părinţilor fireşti.
Ca regulă, adopţia nu se poate încheia decât cu consimţământul părinţilor fireşti ai
copilului. Aceasta presupune ca filiaţia faţă de aceştia să fie legal stabilită. Nu are
nici o importanţă dacă este vorba despre un copil din căsătorie sau din afara
acesteia. Dacă unul dintre părinţii naturali este decedat, necunoscut, declarat, în
condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din
orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul
celuilalt părinte este îndestulător (art. 12 alin. 3). Spre deosebire de vechea
reglementare, părintele decăzut din drepturile părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului său. Consimţământul reprezentantului legal este
obligatoriu. Rezultă că în acest caz legea cere îndeplinirea cumulativă a ambelor
condiţii cu privire la acordul în vederea adopţiei. Totuşi, decăderea din drepturile
părinteşti va fi luată în considerare de instanţă la aprecierea caracterului abuziv al
refuzului părinţilor de a consimţi la adopţie. Ca excepţie, dacă părinţii naturali
sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi, în condiţiile legii, morţi sau dispăruţi sau
puşi sub interdicţie adopţia va fi consimţită de către tutorele copilului (art. 11 alin.
1 lit. a). Prin acest text legiuitorul a îndreptat omisiunea din OUG 25/1997 care, în
articolul 7 alin. 1 lit. a) şi în alin. 2, prevăzând obligativitatea consimţământului
părinţilor la adopţie, se limita, pentru situaţiile enumerate acolo, în care acesta nu
poate fi obţinut, să precizeze doar că nu este necesar, omiţând să prevadă
obligativitatea substituirii sale prin consimţământul persoanei sau organismului
abilitat în lipsa părinţilor să exercite ocrotirea părintească. Faţă de acestea, prin
Decizia nr. 308/2002, Curtea Constituţională a României a declarat
74
neconstituţionalitatea acestor texte în măsura în care nu prevăd luarea
consimţământului oricărei persoane sau al oricărui organism care ar fi abilitat să
exercite drepturile părinteşti, conform art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţia europeană
în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie 1967, la care
România a aderat prin Legea nr. 15/1993.
În prezent, potrivit normelor din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, tutela se instituie conform legii de către instanţa
judecătorească, cu respectarea dispoziţiilor art. 40-42 din acest act normativ.
Părinţii naturali ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la
adopţie în mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor
de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii naturali
sau după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora
înaintea exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie.
Potrivit art. 16 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, consimţământul la adopţie al
părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai după
trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului înscrisă în
certificatul de naştere. Scopul acestor dispoziţii este de a evita adopţiile premature.
Termenul înainte de care părinţii naturali (sau, după caz, tutorele) nu îşi pot da
consimţământul la adopţie a fost fixat la 60 de zile de la naşterea copilului, pentru
a preîntâmpina un consimţământ dat ca efect al presiunilor exercitate înainte de
naştere sau înainte ca starea fizică şi psihică a mamei să se fi restabilit. Aplicându-
se principiul egalităţii între părinţi, dispoziţiile se aplică şi în ceea ce îl priveşte pe
tată.
Consimţământul părinţilor naturali (sau al tutorelui) la adopţie trebuie să fie
actual. Acesta poate fi dat numai în faţa instanţei, o dată cu soluţionarea cererii de
deschidere a adopţiei. În cayul adopției copilului de către soțul părintelui său,
consimțământul părintelui firesc se dă prin act notarial.
Consimţământul la adopţie nu poate fi dat înainte de naşterea copilului.
Părintele (sau tutorele) poate revoca consimţământul dat în termen de 30 de zile de
la data exprimării lui în faţa instanţei. După expirarea acestui termen,
consimţământul devine irevocabil. Dacă părintele îşi revocă consimţământul în
acest termen, copilul nu mai este adoptabil, procedura adopţiei nu mai poate
continua. Revocarea nu trebuie motivată.
75
Consimţământul adoptatorului, excepţie de la regula potrivit căreia părinţii
fireşti consimt la adopţia copilului lor.
În situaţia adopţiei succesive a unui copil de către doi soţi, din care unul are deja
calitatea de adoptator, art. 12 alin. 1 teza finală arată că, în acest caz,
consimţământul trebuie dat de către soţul care este deja părinte adoptator al
copilului.
Refuzul abuziv al părinţilor sau al tutorelui de a consimţi la adopţie.
Legea adopţiei prevede că, în mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece
peste refuzul părinţilor naturali sau, după caz, al tutorelui, de a consimţi la adopţia
copilului, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod
abuziv să îşi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în
interesul superior al copilului, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.
Deşi legea română nu arată ce se înţelege prin refuz abuziv, instanţele trebuie să
aprecieze cu deosebită atenţie această situaţie. Considerăm că refuzul poate fi
considerat abuziv numai în cazul în care, anterior declanşării procedurii adopţiei,
părinţii naturali s-au dezinteresat de copil sau au săvârşit faţă de acesta fapte care
să îmbrace forma abuzului sau a neglijării, astfel cum sunt acestea definite de
Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Dezinteresul trebuie
să fie voluntar şi imputabil acestora. Abuzul sau neglijenţa nu trebuie constatate în
prealabil într-o anumită formă specială. Aprecierea cu privire la caracterul abuziv
al refuzului consimţământului părinţilor aparţine instanţei de fond care se pronunţă
cu privire la deschiderea procedurii adopţiei.
D. Consimţământul copilului.
Legea 273/2004 acordă o importanţă mult mai mare decât reglementarea
anterioară implicării adoptatului în procesul adopţiei. Soluţia se explică prin
evoluţia concepţiei generale cu privire la drepturile copilului, care se transformă,
în epoca actuală, din obiect al protecţiei în subiect de drepturi proprii. Potrivit
Legii nr. 272/2004 cu privire la protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia sa asupra
oricărei probleme care îl priveşte. Făcând aplicarea acestor reguli generale în
materia adopţiei, Legea nr. 273/2004 dispune în articolul 17 consimţământul la
adopţie al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei. Adopţia nu va putea fi încuviinţată fară
consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Anterior exprimării
76
 consimţământului, Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a
împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi
de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului
său la adopţie şi va întocmi un raport în acest sens.

F. Inexistenţa unei adopţii anterioare.

Ceea ce aduce nou Legea nr. 243/2004 în această materie este posibilitatea
încuviinţării unei noi adopţii în cazul în care adoptatorul sau adoptatorii au
decedat, fără a mai fi necesară desfacerea adopţiei precedente. Legiferându-se o
soluţie propusă în doctrină65, adopţia anterioară se consideră desfăcută la data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii. De
altfel, acesta rămâne singurul caz de desfacere a adopţiei, în sistemul Legii
243/2004.

Condiţii bilaterale (care privesc atât pe adoptat, cât şi pe adoptator)

A. Diferenţa de vârstă.
În ceea ce priveşte această condiţie de fond la adopţie, legiuitorul a păstrat
concepţia potrivit căreia diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptator trebuie să
fie de cel puţin 18 ani. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate
încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este
mai mică de 18 ani, dar în nici o situaţie, mai puţin de 15 ani.
B. Impedimentul rezultând din rudenie.
Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia între fraţi este interzisă. În
ceea ce priveşte adopţia fraţilor de către acelaşi adoptator, aceasta este încurajată
de legiuitor. Potrivit art. 6 alin. 1, în cadrul procedurii de adopţie se iau măsurile
necesare pentru ca fraţii să fie încredinţaţi împreună. Încredinţarea separată a
fraţilor în vederea adopţiei, precum şi adopţia acestora de către persoane sau
familii diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor superior (art.
6 alin. 2).
În alte cazuri, rudenia nu este impediment la adopţie.

65
Vezi M. Avram, op.cit., p. 160.
77
 C. Impedimentul rezultând din calitatea de soţ.
Noua reglementare privind adopţia consacră expres soluţia deja afirmată în
doctrină66 potrivit căreia calitatea de soţ sau fost soţ este incompatibilă cu
finalitatea înfierii (art. 8 alin. 2).
Secţiunea 2
Condiţiile de formă ale adopţiei (Procedura adopţiei)
Procedura judiciară a adopţiei cuprinde 3 faze principale: deschiderea procedurii
adopţiei (declararea copilului ca fiind adoptabil), încredinţarea în vederea adopţiei
şi încuviinţarea adopţiei.
A. Deschiderea procedurii adopţiei interne.
Aceasta reprezintă, din punctul de vedere al viitorului adoptat, prima fază a
procedurii adopţiei.
Dispozițiile Capitolului III, Secțiunea a 2-a din Legea nr. 273/2004 au fost
modificate prin Ordonanța de urgență nr. 102/03.09.2008, publicată în M. Of.nr.
639 din 05.09.2008
Copilul va fi declarat adoptabil prin hotărâre judecătorească numai dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii principale:
a) adopţia este măsura de protecţie alternativă care corespunde cel mai bine
interesului superior al copilului şi necesitatea acesteia rezultă din planul
individualizat de protecţie. Planul individualizat de protecţie poate avea ca
finalitate adopţia internă numai dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în
familie sau în familia lărgită au eşuat.
b) părinţii copilului sau, după caz, tutorele, îşi dau consimţământul la adopţiei.
Având în vedere că aceştia îşi dau acordul la adopţie în această fază, rezultă că
legiuitorul a optat pentru adopţiile deschise, cele în care părinţii naturali (sau
tutorele) nu cunosc pe adoptatori. Din momentul în care este dat acordul la adopţie
rezultă că acesta este un consimţământ în alb.
B. Încredinţarea în vederea adopţiei.
După declararea copilului ca fiind adoptabil, Direcţia generală de asistenţă socială
şi protecţia copilului, cu respectarea art. 26-27 din lege, selectează un adoptator
sau familie adoptatoare compatibili. În urma procesului de selecţie, Direcţia de la
domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul
sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se
66
Vezi I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 412.
78
în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta,
acordându-le importanţa cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în
considerare cu prioritate. În situaţia în care, în urma efectuării verificării efectuate,
direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului constată
compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia adoptatoare selectată, sesizează
de îndată instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea
adopţiei.
Copilul poate fi încredinţat numai unui persoane sau familii care a obţinut atestatul
de familie aptă să adopte. Procedura atestării viitorilor adoptatori este o fază
administrativă a procesului complex al adopţiei care se finalizează cu emiterea
atestatului (art. 19 şi urm.). În cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării,
adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicite Direcţiei, în termen de 30
de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al
reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa
competentă în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului. Deşi încredinţarea
se realizează sub control judiciar, instanţa nu-şi poate îndeplini rolul decât după
epuizarea unei proceduri administrative pe parcursul căreia Direcţia identifică pe
viitorii adoptatori şi analizează compatibilitatea copilului cu aceştia. Procedura
este guvernată de următoarele reguli: respectarea interesului superior al copilului,
implicarea acestuia (de exemplu, determinarea compatibilităţii se realizează
luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de
acesta, acordându-le importanţa cuvenită) şi celeritatea procedurii (legea prevede
în mod expres termenele în care organele administrative trebuie să îndeplinească
paşii procedurali).
Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa judecătorească de la
domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile.
Pe durata încredinţării copilului în vederea adopţiei, domiciliul acestuia se află la
persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat. Efectuarea actelor obişnuite,
necesare exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, cu excepţia
celor care conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către persoana sau
familia căreia acesta i-a fost încredinţat.
Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviinţa
actele pe care acesta le încheie, precum şi dreptul de a administra bunurile
copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local al sectorului municipiului
79
Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost
încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi delegat, în
mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul pentru
efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menţionate
în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea.
Cererea de încuviinţare a adopţiei adresată instanţei judecătoreşti prelungeşte de
drept perioada de încredinţare până la soluţionarea cererii prin hotărâre
judecătorească irevocabilă.
În perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, Direcţia de la domiciliul
adoptatorului sau familiei adoptatoare urmăreşte evoluţia copilului şi a relaţiilor
dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat, întocmind în acest
sens rapoarte bilunare. La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei,
Direcţia întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi
adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente, în vederea soluţionării cererii
de încuviinţare a adopţiei. Scopul încredinţării în vederea adopţiei este acela ca
instanţa să poate aprecia în cunoştinţă de cauză asupra compatibilităţii şi a
relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia va fi încuviinţată. Importanţa
încredinţării este atât de mare încât aceasta poate fi analizată şi ca o condiţie de
fond la adopţie.

Dacă pe durata perioadei de încredinţare în vederea adopţiei Direcţia în a cărei

rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată
neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existenţa oricăror
alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie, sesizează de
îndată instanţa judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, a prelungirii
măsurii încredinţării.
Hotărârea prin care instanţa de fond dispune revocarea sau prelungirea
încredinţării este executorie de drept.
Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, Direcţia este
obligată să reia procedura de identificare şi selectare a unui alt adoptator.
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în următoarele cazuri:
a) pentru adopţia majorului;
b) pentru adopţia copilului de către soţul părintelui natural sau adoptiv;

80
 c) pentru adopţia copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne
şi acesta a fost plasat la adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura
plasamentului durează de cel puţin 90 de zile;
d) pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 90 de
zile de la data instituirii tutelei.
C. Încuviinţarea adopţiei
Potrivit art. 35 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi
introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situaţia adopţiei prevăzute la art. 5
alin. (3) şi art. 20 lit. b) din acest act normativ, în toate celelalte cazuri cererea de încuviinţare a
adopţiei putând fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de
la domiciliul acestora, la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la
împlinirea termenelor prevăzute pentru adopţia copilului aflat în una dintre situaţiile indicate la
art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din acest act normativ.

Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza

probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al
copilului. Pentru a-şi forma convingerea că adopţia este în interesul copilului, instanţa
poate să dispună administrarea oricăror mijloace de probă. Dar, pentru a se asigura că sunt
îndeplinite condiţiile de fond necesare, legiuitorul a arătat expres care sunt actele care
trebuie să însoţească cererea de încuviinţare a adopţiei (art. 35 alin. 2).
Secţiunea 3.
Efectele adopţiei
Adopţia produce efecte numai de la data încuviinţării ei de către instanţă. Aceasta
înseamnă că nu aduce nici o modificare cu privire la situaţia juridică anterioară a
copilului, având efecte numai pentru viitor.
1. Prin adopţie, adoptatorul intră în familia adoptatorului (adoptatorilor). Potrivit
art. 50 alin. 2 din Legea nr. 273/2004, prin adopţie se stabilesc filiaţia între
adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului. Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle
părintelui natural faţă de copilul său. Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi
îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului. Dacă adopţia se face de
către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume
comun, adoptatul va purta acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie
81
 comun, ei sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează adopţia
numele pe care adoptatul urmează să-l poarte.

2. În acelaşi timp, rudenia firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte,

şi părinţii săi naturali şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează. Dar se menţine
impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie (art. 50 alin. 4).
3. Particularităţi privind efectele adopţiei. Deşi adopţia produce aceleaşi efecte ca
şi filiaţia biologică, este firesc, dat fiind momentul la care intervine (care este
ulterior naşterii copilului) să existe anumite particularităţi în ceea ce priveşte unele
efecte. Aceste particularităţi constau în următoarele:
a) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului
sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de
10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat (art. 53 alin. 3).
Această soluţie, care nu era permisă în trecut, este mai compatibilă cu situaţia
adoptatului, care este asimilată copilului natural.
b) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul
căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu
consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
Consacrând expres această soluţie, legiuitorul pune capăt dificultăţilor de ordin
teoretic generate de situaţia adoptatului căsătorit la data încuviinţării adopţiei, care
poartă un nume comun cu soţul său. În lipsa unei reglementări exprese, acest
regim era greu de determinat pe cale de interpretare, fiind incidente în cauză atât
dispoziţiile din materia efectelor căsătoriei, potrivit cărora soţii au obligaţia să
poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat la încheierea acesteia, cât şi
cele din materia adopţiei, potrivit cărora adoptatul dobândeşte numele
adoptatorului.67
c) Legea nr. 273/2004 arată expres şi care sunt efectele adopţiei asupra relaţiilor
personale ale copilului cu familia sa firească, care, potrivit art. 15 alin. 1 lit e) din
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cuprind
şi transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane
care au, potrivit prezentei legi, dreptul de a menţine relaţii personale cu acesta.
Astfel, adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul
67
Vezi M. Avram, op.cit., p. 221.
82
 de maturitate ale acestuia o permit. Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină,
din partea autorităţilor competente, extrase din registrele publice al căror conţinut
atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici
identitatea părinţilor fireşti. Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi
dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu
numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea
oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a
reprezentantului unei instituţii medicale sau unui spital. După dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază
teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în
România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în
posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi naturali.
Instanţa citează Direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului,
Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru
soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit probelor administrate,
constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi
echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de
consiliere din partea Direcţiei (art. 52 din Legea nr. 273/2004).
d) Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, serviciul
de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi naturali. Vechiul act
de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului
act.

Secţiunea 4.
Încetarea adopţiei
Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.
Nulitatea este sancţiunea care loveşte neîndeplinirea condiţiilor la încheierea
adopţiei.
Legiuitorul consacră expres, în articolele 56-60, regimul nulităţilor absolute ale
adopţiei (adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii
interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond sau de
formă prevăzute de lege – art. 56 alin. 1. Cu toate acestea, instanţa va putea

83
 respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că menţinerea
adopţiei este în interesul celui adoptat (art. 56 alin. 2)
În ceea ce priveşte desfacerea adopţiei, care este măsura prin care încetează numai
pentru viitor efectele adopţiei, legea din 2004 menţine un singur caz în care
aceasta este posibilă, respectiv atunci când adoptatorul sau soţii adoptatori au
decedat şi instanţa încuviinţează o nouă adopţie. În trecut, OUG 25/1997 nu
prevedea expres această posibilitate, ceea ce însemna că, în prealabil, trebuia să fie
desfăcută adopţia precedentă. Soluţia era criticabilă, datorită formalismului său
excesiv, impunând practic două procese: un proces de desfacere a adopţiei
precedente, în care urma să se invoce decesul adoptatorului, ca motiv pentru
desfacerea adopţiei, şi un proces de încuviinţare a unei noi adopţii.68 Potrivit art. 7
alin. 3 lit. a), poate fi încuviinţată o nouă adopţie atunci când adoptatorul sau soţii
adoptatori au decedat. Adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.
Considerăm că imposibilitatea desfacerii adopţiei, ca o măsură care poate pune
capăt unei adopţii eşuate, nu este în interesul copilului. Chiar dacă acesta
beneficiază de protecţie alternativă, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în aceleaşi condiţii ca şi
copilul natural, el nu mai are posibilitatea de a fi adoptat din nou, ceea ce i-ar crea
şansa dezvoltării într-un mediu familial.
Secţiunea 5.
Adopţia internaţională
Adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi
încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia
adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost
încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.

68
Vezi M. Avram, op.cit., p. 160.
84
 Titlul III
Efectele generale ale relaţiilor de familie. Obligaţia de întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a

acorda altei persoane mijloacele necesare traiului, inclusiv satisfacerea nevoilor
spirituale, precum şi – în cazul obligaţiei de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor
minori – mijloacele pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.69
Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în solidaritatea de familie şi reprezintă
reflectarea pe plan material a relaţiilor de afecţiune şi sprijin moral care există între
membrii acesteia. În trecut, respectarea acestei obligaţii esenţiale era singura
modalitate care asigura supravieţuirea familiei în situaţiile de criză, deoarece statul nu
se implica în aceste probleme. Ea îşi păstrează actualitatea şi în epoca modernă, în
ciuda faptului că, în anumite situaţii, societatea a preluat o parte din aceste obligaţii.
Drepturile din materia asigurărilor sociale sau a protecţiei sociale şi obligaţia de
întreţinere din dreptul familiei nu se exclud reciproc, deoarece au fundamente
diferite, ele putând să coexiste, fiind complementare. Dar, situaţia creditorului
obligaţiei de întreţinere de beneficiar al unor ajutoare din partea societăţii trebuie
luată în considerare la aprecierea stării de nevoie.
Ca şi celelalte obligaţii de dreptul familiei, obligaţia de întreţinere există de obicei în
formă latentă, membrii familiei asigurându-şi sprijin material, în majoritatea
cazurilor, de bunăvoie, fără a apela la forţa coercitivă a statului. Obligaţia de
întreţinere este o obligaţie naturală.
Persoanele între care Codul familiei stabileşte obligaţia de întreţinere.
Potrivit art. 86 alin. 1: Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel
care înfiază şi înfiat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi
între celelalte persoane anume prevăzute de lege.

Dreptul român actual are o concepţie generoasă cu privire la obligaţia de întreţinere.

De exemplu, dreptul francez reglementează mult mai restrictiv această problemă.
În doctrina franceză se arată că obligaţia de întreţinere este structurată pe două
niveluri: un prim nivel, care asigură un grad mai ridicat de protecţie, există între soţi şi
între părinţi şi copiii lor minori. Aceasta deoarece, indirect, rezultă din obligaţia de a

69
I. P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 472.
85
contribui la cheltuielile căsătoriei şi din cea de creştere a copiilor minori. Al doilea
nivel există între celelalte persoane prevăzute de lege, având ca obiect numai cele
necesare traiului, deci o intensitate mai redusă.

Capitolul I
Caracterele obligaţiei de întreţinere
1. Caracterul de ordine publică al obligaţiei de întreţinere
O persoană poate cere întreţinere în justiţie de la un membru al familiei sale numai
dacă îndeplineşte condiţiile cerute de lege. Caracterul de ordine publică se justifică
prin aceea că solidaritatea de familie nu este numai o problemă privată, ci interesează
întreaga societate. Dar, norma juridică stabileşte numai un minim necesar care este de
ordine publică. În viaţa de fiecare zi, mai ales în cazul soţilor şi al copiilor minori
crescuţi de părinţi, întreţinerea are un caracter mult mai complex decât minimum
necesar cerut de lege. De fapt, soţii îşi îndeplinesc de bunăvoie obligaţia de a contribui
la cheltuielile materiale ale căsătoriei, care este mult mai largă. În practica românească
nu s-a pus, până acum, problema returnării acestor cheltuieli. Dar contribuţia soţilor la
dobândirea bunurilor comune se stabileşte în funcţie de aportul lor efectiv.
2. Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere.
Obligaţia de întreţinere este o obligaţie legală deoarece îşi are temeiul în lege. Atunci
când membrii familiei trăiesc despărţiţi, încheierea unor convenţii care să aibă ca
obiect întreţinerea nu este ilicită. Prin ele se poate stabili o întreţinere în cuantumul
prevăzut de lege sau peste acesta şi modalităţile concrete de executare a acesteia. Se
poate pune problema caracterului ilicit al acestor convenţii, în măsura în care cauza
lor a fost, de exemplu, determinarea celuilalt soţ de a accepta divorţul. Totuşi, acest
pericol nu poate genera caracterizarea lor ca fiind ilicite în sine, deoarece frauda nu
se prezumă. În cazul în care părţile au încheiat o asemenea convenţie, obligaţia de
întreţinere nu mai este o obligaţie legală propriu-zisă.
Nu se poate renunţa la dreptul de întreţinere pentru viitor, deoarece, prin aceasta cel
îndreptăţit la întreţinere s-ar expune să rămână fără mijloace de existenţă, în cazul în
care s-ar afla în nevoie din cauza incapacităţii de a munci, ceea ce legea a urmărit să
înlăture prin instituirea obligaţiei de întreţinere. O asemenea renunţare este nulă. În
schimb, odată născut dreptul la întreţinere, cel îndreptăţit poate fie să nu şi-l

86
 valorifice, fie, după valorificarea lui, să nu ceară executarea hotărârii obţinute. Deci,
renunţarea la dreptul la întreţinere pentru trecut este valabilă.70
3. Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere.
Această obligaţie este inseparabil legată de persoana debitorului, dar şi a creditorului său.
4. Caracterul succesiv al obligaţiei de întreţinere.
Acest caracter presupune că, în principiu, obligaţia de întreţinere se execută prin obligaţii
succesive, deoarece este destinată să satisfacă nevoile actuale ale beneficiarului ei.
Capitolul II
Condiţiile obligaţiei de întreţinere.
A. Starea de nevoie a creditorului.
Aceasta este o condiţie fundamentală a naşterii obligaţiei de întreţinere, deoarece
numai o persoană care este lipsită de mijloace de trai poate apela la membrii
familiei sale pentru a obţine întreţinere. Potrivit art. 86 alin. 2 din Codul familiei,
are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa unui
câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci.
Determinarea stării de nevoie a creditorului obligaţiei de întreţinere. Textul de
lege nu arată care pot fi cauzele care determină incapacitatea de a munci. Ele pot fi
determinate de starea sănătăţii, de vârstă sau de factori de natură socială. Practica şi
doctrina au arătat că, prin incapacitate de muncă, nu trebuie să se înţeleagă numai o
incapacitate absolută, datorată unor cauze de ordin fiziologic, medical, ci şi
incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social. În această din
urmă situaţie se găseşte copilul major care se află în continuarea studiilor. Acest copil
devenit major are dreptul la întreţinere de la părinţii săi pentru a-şi termina formarea
profesională, fiind considerat până la această terminare că se află în incapacitate de
muncă. Incapacitatea de muncă poate fi totală sau parţială. În situaţia incapacităţii
parţiale de muncă, întreţinerea se acordă proporţional cu gradul de incapacitate.71
Starea de nevoie se apreciază şi în funcţie de nivelul obligaţiei de întreţinere. În ceea
ce priveşte primul nivel (între soţi şi obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii
lor minori), o diferenţă de nivel de trai poate constitui justificare pentru obligarea la
întreţinere a debitorului. În ceea ce priveşte al doilea nivel (între celelalte persoane
prevăzute de lege), prin stare de nevoie trebuie să se înţeleagă lipsa celor necesare

70
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 534.
71
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p. 485.
87
 traiului. De exemplu, situaţia modestă, dar nu de necesitate a părinţilor, nu obligă la
întreţinere pe copiii lor majori, chiar dacă au un nivel de trai ridicat.72
Starea de nevoie a creditorului trebuie raportată la absenţa veniturilor. Dar o
persoană care nu desfăşoară activităţi profesionale care îi pot aduce venituri, dar
este aptă pentru aceasta, nu are drept la întreţinere.
Starea de nevoie este o situaţie de fapt care poate fi dovedită cu orice mijloace de
probă. Sarcina probei revine reclamantului.
B. Debitorul are mijloacele necesare pentru plata întreţinerii
Debitorul poate fi obligat la întreţinere numai dacă are posibilitatea să o acorde.
Această posibilitate se raportează în primul rând la veniturile sale. Dar trebuie
luată în considerare şi aptitudinea de a munci, mai ales în cazul obligaţiei de
întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori. Încetarea voluntară a raporturilor
de muncă este asimilată fraudei şi nu permite diminuarea obligaţiei de
întreţinere.73
Trebuie ţinut cont nu numai de posibilităţile, ci şi de obligaţiile debitorului.

Capitolul III.
Modalităţile de fixare a întreţinerii.
Întreţinerea poate fi stabilită în bani sau în natură.
Cel mai adesea, întreţinerea se concretizează în stabilirea unei pensii de
întreţinere. În ciuda inconvenientelor rezultând din multiplicarea situaţiilor
conflictuale, această modalitate este preferată în practică deoarece răspunde cel
mai bine scopului obligaţiei de întreţinere: asigurarea celor necesare traiului şi
caracterului flexibil al acesteia (în funcţie de nevoile creditorului şi posibilităţile
debitorului). Dacă nevoile creditorului se modifică (în sensul că nu se mai află în
stare de nevoie sau această stare se accentuează) sau posibilităţile debitorului se
schimbă (fie în sensul că i se diminuează veniturile, fie în sensul că acestea cresc),
oricare dintre părţi poate cere recalcularea pensiei de întreţinere în funcţie de
noile circumstanţe. Schimbarea condiţiilor înlătură caracterul de lucru judecat al
vechii hotărâri.

72
A. Benabent, op.cit., p. 577.
73
A. Benabent, op.cit., p. 578.
88
 Pensia de întreţinere are ca scop asigurarea celor necesare traiului pentru cel aflat
în nevoie. Din acest caracter al obligaţiei de întreţinere decurg următoarele
consecinţe:
a) pensia de întreţinere se datorează numai pentru viitor;
b) pensia de întreţinere fiind absolut necesară persoanei care o primeşte pentru a
putea trăi, legea a pus-o la adăpostul urmăririi creditorilor. Aceasta nu poate face obiectul
executării silite;
c) dreptul la alimente nu poate fi cesionat şi nu poate fi opus în compensaţie.

Exerciţii

1. Prin acţiunea introdusă la 11 februarie 1982, B.R. a chemat în judecată pe soţul său B.N.,
pentru a fi obligat la plata unei pensii de întreţinere.
Reclamanta şi-a motivat acţiunea arătând că, în condiţiile în care este în incapacitate
temporară de muncă, având o pensie lunară de 647 lei, deci în situaţia de a face cheltuieli
suplimentare pentru îngrijiri medicale, soţul ei B.N. a părăsit domiciliul conjugal şi nu
contribuie cu nimic la întreţinerea ei.
Din susţinerile pârâtului rezultă că reclamanta locuieşte la fiica lor, în locuinţa proprietatea
acesteia.
Rezultă de asemenea din dosar că pârâtul are o pensie lunară de 1049 lei, este în vârstă şi se
întreţine singur ( dec.civ. 649 din 30 martie 1983).

A) Ce va hotărî instanţa?

2. Prin sentinţa civilă 993/1.02.1994, Judecătoria sect. 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată
de reclamanta T.A.M. împotriva pârâtului T.H. şi a majorat pensia de întreţinere stabilită în
favoarea acesteia de la 600 lei la 22 700 lei lunar, cu începere de la 29.11.1993 şi până la
împlinirea vârstei de 25 ani.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este studentă şi a beneficiat de o pensie de
600 lei lunar, în baza sentinţei civile 1474/1981, pronunţată de judecătoria sect. 1 Bucureşti.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie şi
nelegalitate, în sensul că reclamanta este studentă la o facultate particulară şi că instanţa de
fond nu a avut în vedere că mai are în întreţinere trei copii minori care sunt elevi.
89
 A) Ce va hotărî instanţa superioară?

3. Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis actiunea introdusa de reclamanta CG pentru

majorarea pensiei de intretinere stabilita in favoarea minorei in varsta de 16 ani rezultata din
casatoria sa cu paratul CV-C.
Hotarirea a fost atacata pe considerentul ca la stabilirea cuantumului intretinerii nu a fost
luat in considerare sporul de vechime si nici veniturile obtinute ca urmare a unor activitati de
cercetare realizate de parat care detinea functia de sef de lucrari in cadrul Institutului de
Constructii.
1. Precizati particularitatile obligatiei de intretinere a parintilor fata de copii lor
minori?
2. Avea mama calitate procesuala activa daca minora a implinit 16 ani?
3. Ce venituri trebuie luate in considerare ca baza de calcul pentru stabilirea pensiei de
intretinere
4. Ce va hotari instanta superioara?

4. Reclamantul C.T.Ghe l-a chemat in judecata pe tatal sau C. Ghe. pentru a fi obligat la plata
unei pensii de intretinere deoarece se afla in stare de nevoie, fiind student la Universitatea
particulara nr. "90" din Bucuresti, cursuri de zi.
1. Ce deosebiri exista intre situatia in care copilul minor cere intretinere de la parintii
sai si situatia in care copilul major cere intretinere de la parintii sai?
2. Ce relevanta prezinta faptul ca C.T.Ghe este student la o universitate particulara?
3. Ce va hotari instanta?

5. Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a admis actiunea formulata de ZC impotriva fiului sau

major ZL si a dispus sistarea platii pensiei de intretinere stabilita in sarcina reclamantului.
Din actele dosarului rezulta ca piritul este student, fiind inscris la cursuri fara frecventa in
anul 1992 – 1993 si ca primeste ajutor de somaj.
Sentinta a fost atacata de pirit care a aratat ca este somer, ca nu realizeaza venituri, iar
trecerea lui la cursuri fara frecventa este datorata faptului ca nu a avut bani pentru plata taxelor
scolare.
1. In ce conditii poate fi obligat parintele la intretinerea copilului sau major?
2. Ce va hotari instanta superioara?
90
 Titlul IV
Protecţia copilului

Capitolul I
Noţiuni generale privind protecţia copilului
1. Protecţia copilului şi drepturile fundamentale ale omului
În conformitate cu principiile proclamate de Carta Naţiunilor Unite, recunoaşterea
demnităţii şi a drepturilor egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei
umane constituie fundamentul libertăţii şi dreptăţii în societate. Garantarea
drepturilor copilului reprezintă un progres în afirmarea drepturilor omului în
general. În epoca modernă, copilul încetează de a mai fi obiect de protecţie şi
devine participant la viaţa socială, inclusiv cea juridică. Copilul este titular al
drepturilor fundamentale ale omului în aceeaşi măsură ca şi adultul. Bineînţeles că
acesta nu are încă gradul de maturitate necesar pentru a participa la viaţa juridică
pe poziţie de egalitate cu majorii. Dar aceasta nu înseamnă excluderea lui, ci
sprijinirea şi asistarea lui pentru exercitarea drepturilor fundamentale care îi
aparţin.
2. Principiul interesului superior al copilului
Protecţia interesului superior al copilului este principiul care stă la baza oricăror
măsuri în legătură cu minorul.

91
Afirmarea acestui principiu prezintă importanţă mai ales în cazurile când nu există
dispoziţii legale exprese care să reglementeze anumite situaţii.
Aplicarea principiului nu trebuie realizată astfel încât să se anuleze alte drepturi
ale copilului, astfel cum sunt acestea consacrate în Legea privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului şi în Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile
copilului.
Principiul interesului superior al copilului nu trebuie înţeles în mod abstract şi
teoretic, ci pornindu-se de la particularităţile situaţiei fiecărui copil şi a materiei în
care se aplică.
În aplicarea acestui principiu trebuie avute în vedere nu numai efectele pe termen
scurt ale unei măsuri, ci mai ales efectele pe termen lung.
3. Noţiunea de copil, ca subiect de protecţie.
Potrivit art. 4 lit a) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de
18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în condiţiile legii. Legea
specială cu privire la drepturile copilului nu arată, însă, din ce moment beneficiază
copilul de protecţie. Din ansamblul acestor dispoziţii rezultă că, în principiu, el
beneficiază de protecţie de la naştere. De lege lata, în România, ca şi în alte
sisteme de drept, nu există încă dispoziţii speciale având ca scop protejarea
copilului înainte de naştere, deşi în practica şi doctrina de drept comparat s-au
ridicat probleme legate de dreptul la avort, de dreptul de a realiza investigaţii
medicale asupra fetusului sau de răspunderea părinţilor sau a terţilor pentru
prejudicii cauzate copilului înainte de naştere. Neexistând dispoziţii legale
speciale în acest sens, aceste situaţii urmează a fi soluţionate potrivit principiilor
dreptului şi ale reglementărilor generale, de exemplu, răspunderea civilă delictuală
sau răspunderea penală.
4. Categorii de copii care beneficiază de protecţie, potrivit Legii nr. 272/2004
Potrivit art. 3 din acest act normativ, beneficiază de protecţie:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile
reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;

92
 e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă
constatate, în condiţiile prezentei legi, de către autorităţile publice române
competente. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului nediscriminării, aşa
cum rezultă din reglementarea Constituţională şi din articolul 7 din Legea privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, care arată că drepturile prevăzute de
această lege sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de
rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naţionalitate,
apartenenţă etnică sau origine socială, de situaţia materială, de gradul şi tipul unei
deficienţe, de statutul la naştere sau de statutul dobândit, de dificultăţile de
formare şi dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinţilor ori ale altor
reprezentanţi legali sau de orice altă distincţie.
5. Principiile care stau la baza protecţiei copilului.
Acestea sunt expres prevăzute în art. 6 din Legea nr. 272/2004 care arată că
respectarea şi garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor
principii:
a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
c) responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti;
d) primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului;
e) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială
şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
f) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
g) respectarea demnităţii copilului;
h) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate;
i) asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în
cazul luării unei măsuri de protecţie;
j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
k) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului, în
corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.
93
 6. Noţiunea de protecţie a copilului, potrivit Legii nr. 272/2004.
Potrivit regulilor generale ale dreptului, pornindu-se de la lipsa de maturitate şi de
experienţă a copiilor, aceştia sunt supuşi protecţiei legale. În dreptul privat,
această protecţie a fost reglementată, în principal, sub două aspecte principale:
incapacitatea minorului şi ocrotirea părintească.
În epoca recentă, protecţia copilului a făcut obiectul preocupării actelor
internaţionale în materia drepturilor omului. Potrivit concepţiei moderne cu privire
la drepturile copilului, acesta nu este numai subiect al protecţiei, ci devine titular
al unor drepturi proprii, participant (în condiţii specifice, datorită lipsei de
maturitate) la viaţa juridică. În România, această concepţie a fost transpusă în
dreptul modern prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului74. Această reglementare reprezintă un adevărat „Cod al
protecţiei copilului“ care garantează drepturile acestuia nu numai în cadrul
familiei, ci şi în ceea ce priveşte alte drepturi şi libertăţi civile, sănătatea şi
bunăstarea copilului, educaţia, activităţi recreative şi culturale, protecţia specială a
copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, protecţia copiilor
refugiaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat, protecţia copilului care a
săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, protecţia copilului exploatat etc. În
fiecare din aceste materii, legea cadru urmează a se completa cu dispoziţiile
cuprinse în legile speciale (de exemplu, Codul muncii, Codul familiei, Legea
învăţământului etc.). Meritul actului normativ din 2004 constă în aceea că
reprezintă o lege cadru, care devine lege generală în materia protecţiei copilului,
asigurând aplicarea principiilor acestei materii tuturor domeniilor în care produce
efecte.
Principalele mijloace de protecţie a copilului potrivit dreptului privat şi Legii
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
Potrivit regulilor dreptului privat şi normelor cuprinse în Legea nr. 272/2004
protecţia copilului cuprinde următoarele aspecte:
A. Protejarea minorului prin regulile în materia capacităţii juridice a
persoanei fizice (incapacitatea minorului)
B. Protecţia drepturilor copilului
C. Protecţia minorului prin părinţi (ocrotirea părintească)
D. Protecţia copilului lipsit de ocrotire părintească.
74
Publicată în M.Oficial nr. 557 din 23 iunie 2004.
94
Aceasta se realizează prin intermediul tutelei şi a curatelei minorului, precum şi al
adopţiei, care sunt instituţii de drept privat, şi prin protecţia specială a copilului
lipsit temporar de ocrotire părintească, astfel cum este reglementată de Legea nr.
272/2003 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Capitolul II.
Protejarea minorului prin regulile din materia capacităţii juridice a
persoanei fizice
Deşi fiinţa umană se bucură de capacitate de folosinţă încă de la naştere (şi în
anumite condiţii, chiar de la data concepţiei), pe perioada minorităţii, aceasta,
datorită lipsei de discernământ, cauzată de vârsta fragedă, nu are capacitatea de a-
şi exercita drepturile şi de a a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice
(capacitatea deplină de exerciţiu). De aceea, în prima perioadă a vieţii, persoana
este considerată lipsită de capacitate de exerciţiu, iar la adolescenţă, dobândeşte
capacitate restrânsă de exerciţiu. Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte
abia cu ocazia majoratului. Aceste aspecte sunt studiate la materia dreptului civil,
cu ocazia analizei capacităţii juridice a persoanei fizice. O lungă perioadă de timp,
reprezentarea a fost principala modalitate de ocrotire a copilului prin mijloace de
drept privat.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului aduce
modificări în ceea ce priveşte capacitatea minorului, garantând:
a) Dreptul copilului capabil de discernământ de a-şi exprima opinia asupra
oricărei probleme care îl priveşte.
Potrivit art. 24 din Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în
orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a
fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu
toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea
cauzei. Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a
primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi
informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. Opiniile copilului
ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa cuvenită, în raport
cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului. Orice copil poate cere să fie
95
ascultat. În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunţa printr-o decizie
motivată.
b) Dreptul copilului de a depune singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale.
Dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 272/2004 care consacră expres acest drept
reprezintă o inovaţie în materia exerciţiului drepturilor minorului. Potrivit
regulilor generale, minorul care nu a împlinit 14 ani nu are capacitate procesuală,
iar minorul între 14 şi 18 ani are capacitate procesuală restrânsă. Astfel, potrivit
art. 44 din Codul de procedură civilă, persoanele care nu au exerciţiul drepturilor
lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în
chipul arătat în legile ori statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.
Iar, potrivit art. 222 alin. ultim din Codul de procedură penală, pentru persoana
lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul său legal.
Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă.
Dar, excepţia prevăzută de Legea nr. 272/2004 este supusă unei duble limitări:
1) excepţia se referă numai la plângerile referitoare la drepturile fundamentale ale
copilului.
2) excepţia se referă numai la depunerea acestor plângeri. În continuare,
reprezentarea sau asistarea sunt guvernate de regulile generale în materia dreptului
procesual. Potrivit art. 44 din Codul de procedură civilă, în caz de urgenţă, dacă
persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are
reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator
special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii.
De asemenea, instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de
interese între reprezentant şi cel reprezentat. Aceste dispoziţii se aplică şi în ceea
ce priveşte persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Potrivit art. 29 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, copilul trebuie informat asupra
drepturilor sale şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora.
Capitolul III.
Drepturile copilului
Copilul, în calitatea sa de fiinţă umană, este titularul drepturilor fundamentale
garantate de Constituţia României şi de actele internaţionale la care statul român
este parte. Meritul legii privind protecţia copilului este acela de a sublinia
96
aspectele particulare rezultate din situaţia specială a copilului care rezultă din
vârsta sa fragedă. Legea nr. 273/2004 garantează copilului următoarele drepturi:
1. Dreptul la identitate.
Prin identitatea persoanei fizice se înţelege individualizarea acesteia în raporturile
juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.
Identificarea acesteia prezintă o necesitate permanentă, întrucât fiinţa umană
participă continuu la cele mai diverse raporturi juridice. De aceea, textul se referă
la stabilirea şi păstrarea identităţii.
Necesitatea identificării copilului este de ordin general întrucât însăşi societatea
are interesul ca fiecare component al ei să poată fi identificat.
Necesitatea identificării copilului este şi de ordin personal, persoana fizică fiind şi
ea direct interesată să fie identificată în raporturile juridice.
Identificarea persoanei este o instituţie complexă, interesând toate raporturile
juridice în care persoana apare ca titulară de drepturi şi obligaţii. Rezultă că este
greu de realizat o definiţie a identităţii. De aceea, art. 8 alin. 1 din Convenţia
O.N.U. cu privire la drepturile copilului pune un accent deosebit pe trei elemente
ale identităţii copilului, şi anume numele, cetăţenia şi relaţiile de familie şi arată
că: „Statele părţi se obligă să respecte dreptul copilului de a-şi păstra identitatea,
inclusiv cetăţenia, numele şi relaţiile familiale, astfel cum sunt recunoscute de
lege, fără nici o imixtiune ilegală. În cazul în care un copil este lipsit în mod ilegal
de toate sau de o parte din elementele constitutive ale identităţii sale, statele părţi
vor asigura asistenţa şi protecţia corespunzătoare pentru ca identitatea acestuia să
fie restabilită cât mai repede posibil.“
Articolul 8 şi următoarele din Legea nr. 272/2004 prevăd expres dreptul copilului
de a fi înregistrat imediat după naşterea sa.
Înregistrarea imediat după naştere prezintă o importanţă deosebită pentru copil,
deoarece reprezintă prima recunoaştere de către societate a existenţei sale. Din
acest moment autorităţile iau cunoştinţă de existenţa lui, este recunoscut de către
stat şi i se recunoaşte un statut legal. Până la înregistrare el nu există, nu poate fi
titular de drepturi în societate.
2. Dreptul la relaţii personale cu familia sa.
Datorită dependenţei şi nevoii de afecţiune, copilul are fundamental nevoie de
relaţii personale cu familia sa. Familia este un element esenţial al identităţii
copilului. Aşa cum se afirmă în Preambulul Convenţiei O.N.U. cu privire la
97
 drepturile copilului: familia, ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural
destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi şi, în special, a copiilor,
trebuie să beneficieze de protecţia şi de asistenţa de care are nevoie pentru a-şi
putea asuma pe deplin responsabilităţile în cadrul societăţii.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează în art. 8 dreptul la viaţă
privată şi de familie. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
rezultă că aceasta cuprinde şi dreptul unui părinte şi al copilului său de a menţine
şi dezvolta relaţii personale. Acest drept nu poate fi restrâns decât pentru motive
serioase, dacă aceasta este necesar pentru protecţia interesului superior al copilului
(de exemplu, când este necesar ca măsură de protecţie a dezvoltării morale sau a
sănătăţii copilului).
Titularii dreptului la relaţii personale.
a) Părinţii. În primul rând, copilul are dreptul la relaţii personale cu părinţii săi. În
egală măsură, aceştia au dreptul la relaţii personale cu descendenţii lor.
b) Rudele care alcătuiesc familia de drept. Copilul are dreptul la relaţii personale cu
membrii familiei sale de drept: fraţi, surori, bunici, unchi, mătuşi etc.
c) Familia de fapt. Datorită relaţiilor de afecţiune pe care le-au dezvoltat, persoanele
care fac parte din familia de fapt, respectiv cele alături de care copilul s-a bucurat de viaţă
de familie, au dreptul la relaţii personale cu acesta.
Dispoziţiile Legii nr. 272/2004 nu vin în contradicţie cu reglementările legale în
vigoare (din Codul familiei), dar dezvoltă şi explică noţiunile folosite, aducând
elemente noi, susceptibile să contribuie la prevenirea şi reducerea conflictelor care
pot să apară în legătură cu relaţiile de familie.
Dreptul altor persoane din familie de a întreţine relaţii personale cu copilul nu se
bucură de aceeaşi protecţie ca şi dreptul părinţilor. Acest drept poate fi exercitat
numai cu acordul părinţilor. Dar, părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului
nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile, ori cu
alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în
cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice
de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a
copilului.
Deoarece noţiunea de relaţii personale este abstractă, Legea nr. 272/2004 concretizează
realizarea acestora, creând condiţiile pentru exercitarea lor.
Relaţiile personale pot fi clasificate în:
98
 a) relaţii personale directe (care presupun prezenţa personală directă, contactul
direct). Potrivit Proiectului, acestea se realizează prin: întâlniri ale copilului cu
părintele ori cu altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii
personale cu copilul; vizitarea copilului la domiciliul acestuia; găzduirea copilului,
pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care
copilul nu locuieşte în mod obişnuit;
b) relaţii personale care se pot realiza prin comunicare (corespondenţă ori altă
formă de comunicare cu copilul, de exemplu, telefon sau poşta electronică).
Aceste relaţii se pot dezvolta în completarea celor directe sau în locul acestora,
dacă ele nu sunt posibile.
c) relaţii personale care presupun transmiterea de informaţii copilului cu privire la
persoanele care au, potrivit legii, dreptul de a menţine relaţii personale cu el şi
transmiterea de informaţii cu privire la copil. Textul face referire expres la
fotografii şi evaluări medicale sau şcolare, dar enumerarea este numai
exemplificativă.
Datorită importanţei lor, dezvoltarea relaţiilor personale reprezintă un drept
fundamental al celor implicaţi. De aceea, el nu poate fi restrâns sau anulat decât cu
respectarea următoarelor condiţii:
a) să fie vorba de o măsură dispusă în condiţiile legii, respectarea cerinţelor de fond
şi de procedură ale reglementărilor interne, precum şi a drepturilor fundamentale
recunoscute de actele internaţionale la care România este parte;
b) menţinerea relaţiilor personale să nu contravină interesului superior al copilului.
Limitarea exerciţiului dreptului la relaţii personale se poate realiza numai de către
instanţa judecătorească, dacă este în interesul copilului, respectiv dacă există
motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copilului.
3. Dreptul copilului la protejarea imaginii sale publice, a vieţii intime, private
şi de familiei
Potrivit art. 16 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului: „Nici un
copil nu va fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în
familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, precum şi nici unui fel de atac
ilegal la onoarea şi reputaţia sa.“
Copilul are dreptul la protecţia garantată de lege împotriva unor astfel de imixtiuni
sau atacuri.
99
4. Dreptul copilului la libertate de exprimare.
Libertatea de exprimare este un drept fundamental al omului, fiind garantată şi de
declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi de Convenţia O.N.U. cu
privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art. 13 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, copilul are
dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a
primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub
formă orală, scrisă, tipărită sau artistică ori prin orice alte mijloace, la alegerea
copilului.
Exercitarea acestui drept poate face subiectul restricţiilor, dar numai al acelor
restricţii expres prevăzute de lege şi absolut necesare pentru:
a) respectarea drepturilor sau a reputaţiei altora;
b) protejarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a
bunelor moravuri.
Acest drept nu trebuie interpretat în sensul că limitează autoritatea şi
responsabilităţile părinteşti. De asemenea, în sens invers, faptul că minorul are
nevoie de îndrumare din partea ocrotitorilor săi nu afectează acest drept în sine, ci
numai exercitarea sa în anumite situaţii, în funcţie de maturitatea copilului şi de
situaţiile concrete în care se exercită.
Copilul trebuie să beneficieze de acest drept, care este un drept fundamental de
natură civilă. Exerciţiul său este în raport de gradul de dezvoltare a copilului.
Legea nr. 272/2004 prevede expres, în sarcina anumitor subiecte de drept, obligaţii
care permit ca promovarea dreptului la libertatea de exprimare să fie efectivă. În
acest sens, părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali ai copilului, persoanele
care au în plasament copii, precum şi persoanele care, prin natura funcţiei,
promovează şi asigură respectarea drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura
informaţii, explicaţii şi sfaturi în funcţie de vârsta şi gradul de înţelegere al
acestora precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere, ideile şi
opiniile.
5. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Potrivit arti. 25 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul la libertate de gândire,
de conştiinţă şi de religie. Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri,
în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de
gradul de maturitate a acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie
100
 sau la un anumit cult religios. Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi
schimbată fără consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani
are dreptul să-şi aleagă singur religia. Atunci când copilul beneficiază de protecţie
specială, persoanelor în îngrijirea cărora se află le sunt interzise orice acţiuni
menite să influenţeze convingerile religioase ale copilului.
6. Libertatea de asociere în structuri formale şi informale şi libertatea de
întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.
Potrivit art. 15 din Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului: „Statele părţi
recunosc drepturile copilului la libertatea de asociere şi la libertatea de întrunire
paşnică.“
Exercitarea acestor drepturi nu poate fi îngrădită decât de restricţiile prevăzute în
mod expres de lege şi care sunt necesare într-o societate democratică, în interesul
securităţii naţionale, al siguranţei sau ordinii publice, ori pentru a proteja sănătatea
publică sau bunele moravuri, ori pentru a proteja drepturile şi libertăţile altora.
7. Dreptul la identitate al copilului aparţinând unei minorităţi.
Potrivit art. 27 din Legea nr. 272/2004, copilul aparţinând unei minorităţi
naţionale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viaţă culturală proprie, la
declararea apartenenţei sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii,
precum şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii
din care face parte.
8. Dreptul la respectarea individualităţii şi personalităţii.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 272/2004, Copilul are dreptul la respectarea
personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor
tratamente umilitoare ori degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi
stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv
pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică
sau care afectează starea emoţională a copilului.
9. Dreptul la sănătate.
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru
asigurarea realizării efective a acestui drept.
10. Dreptul copilului la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială.
11. Dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale.
101
Potrivit Legii nr. 272/2004, copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi
de asigurări sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află acesta şi
persoanele în întreţinerea cărora se găseşte. În cazul în care părinţii sau persoanele
care au, potrivit legii, obligaţia de a întreţine copilul nu pot asigura, din motive
independente de voinţa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană,
îmbrăcăminte şi educaţie ale copilului, statul, prin autorităţile publice competente,
este obligat să asigure acestora sprijin corespunzător, sub formă de prestaţii
financiare, prestaţii în natură, precum şi sub formă de servicii, în condiţiile legii.
Părinţii au obligaţia să solicite autorităţilor competente acordarea alocaţiilor,
indemnizaţiilor, prestaţiilor în bani sau în natură şi a altor facilităţi prevăzute de
lege pentru copii sau pentru familiile cu copii. Autorităţile administraţiei publice
locale au obligaţia de a informa părinţii şi copiii în legătură cu drepturile pe care le
au, precum şi asupra modalităţii de acordare a drepturilor de asistenţă socială şi de
asigurări sociale.
12. Drepturile speciale ale copiilor cu handicap.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 272/2004, copilul cu handicap are dreptul la îngrijire
specială, adaptată nevoilor sale. Copilul cu handicap are dreptul la educaţie,
recuperare, compensare, reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în
vederea dezvoltării personalităţii sale. Îngrijirea specială trebuie să asigure
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap.
Îngrijirea specială constă în ajutor adecvat situaţiei copilului şi părinţilor săi ori,
după caz, situaţiei celor cărora le este încredinţat copilul şi se acordă gratuit, ori de
câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv şi fără
discriminare al copiilor cu handicap la educaţie, formare profesională, servicii
medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activităţi
recreative, precum şi la orice alte activităţi apte să le permită deplina integrare
socială şi dezvoltarea personalităţii lor. Organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să iniţieze
programe şi să asigure resursele necesare dezvoltării serviciilor destinate
satisfacerii nevoilor copiilor cu handicap şi ale familiilor acestora în condiţii care
să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze
participarea activă la viaţa comunităţii.
13. Dreptul la educaţie.

102
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.
Părinţii copilului au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei care urmează să
fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la şcoală şi să asigure
frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei
judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale.
În cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi tratat cu respect
de către cadrele didactice, de a fi informat asupra drepturilor sale, precum şi
asupra modalităţilor de exercitare a acestora. Pedepsele corporale în cadrul
procesului instructiv-educativ sunt interzise.
Copilul, personal, sau, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său
legal, are dreptul de a contesta modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se
adresa, în acest sens, conducerii unităţii de învăţământ, în condiţiile legii.
14. Dreptul la odihnă şi vacanţă.
Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să
participe în mod liber la activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile
culturale, artistice şi sportive ale comunităţii. Autorităţile publice au obligaţia să
contribuie, potrivit atribuţiilor ce le revin, la asigurarea condiţiilor exercitării în
condiţii de egalitate a acestui drept. Autorităţile publice au obligaţia să asigure,
potrivit atribuţiilor care le revin, locuri de joacă suficiente şi adecvate pentru copii,
în mod special în situaţia zonelor intens populate.
15. Alte drepturi ale copilului.
Deşi Legea nr. 272/2004 nu face expres referire la acestea, copilul, în calitatea sa
de fiinţă umană, este titularul drepturilor fundamentale prevăzute de Constituţia
României şi de actele internaţionale la care statul român este parte, de exemplu,
dreptul la un mediu sănătos.

Capitolul IV
Ocrotirea minorului prin părinţi
Sub imperiul Codului civil, ocrotirea minorului prin părinţi era numită putere
părintească şi era definită ca fiind totalitatea drepturilor acordate de lege părinţilor

103
 75
asupra persoanei şi bunurilor copilului, cât timp acesta este minor. Codul
familiei nu mai foloseşte noţiunea de putere părintească, ci reglementează, în
capitolul dedicat ocrotirii minorului, drepturile şi obligaţiile părinteşti.
Drepturile părinteşti constituie o categorie specială de drepturi, deoarece conferă
titularilor lor o îndatorire şi nu o putere subiectivă, reprezintă o sumă de
prerogative care trebuie exercitate nu în interesul titularilor lor, ci în interesul
superior al copilului. Deci, deşi legiuitorul foloseşte noţiunea de drepturi şi
obligaţii, în cea mai mare măsură, părinţii au, în raporturile cu copiii lor, mai
degrabă obligaţii. Noţiunea de drepturi este mai adecvată relaţiilor dintre părinţi şi
terţi în ceea ce priveşte pe copilul lor.
1. Drepturile părinteşti.
Potrivit Legii nr. 272/2004, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure
bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia,
prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii, educării şi
întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea
patrimoniului său.
A. Drepturile părinteşti faţă de persoana copilului
a) dreptul părinţilor de a creşte copilul. Acest drept reprezintă în acelaşi timp şi
o obligaţie. Părinţii şi copiii lor au, deopotrivă, dreptul de a forma o familie şi de a
trăi împreună.
b) Separarea copilului de părinţii săi. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi
sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor expres şi
limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest
lucru este impus de interesul superior al copilului.
Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru
depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de
părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi
a violenţei în familie.
Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului
drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor
şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare

75
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 364.
104
 a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan
de servicii.
Dacă există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului sunt
primejduite în familie, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială ori,
după caz, ai Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la
nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti au dreptul să viziteze copiii la locuinţa
lor şi să se informeze despre felul în care aceştia sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi
dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională, acordând,
la nevoie, îndrumările necesare.
Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de asistenţă socială
este obligat să sesizeze de îndată Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.

c) dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ţine fără

drept. Părinţii au dreptul de a cere, prin acţiune în justiţie, înapoierea copilului lor de la
persoanele care îl ţin fără drept.
B. Drepturile părinteşti cu privire la bunurile copilului minor
Părinţii au următoarele drepturi cu privire la bunurile copiilor lor minori:
a) dreptul de a administra bunurile copilului;
b) dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa aceste acte.

2. Obligaţiile părinteşti.
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală şi socială. În acest scop părinţii sunt obligaţi:
a) să supravegheze copilul;
b) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată, şi demnitatea;
c) să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia
în considerare opinia acestuia;
d) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului
lor;
e) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice care exercită atribuţii
în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
105
 3. Decăderea din drepturile părinteşti.
Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor părinteşti este sancţionată cu decăderea din
drepturile părinteşti, sancţiune de dreptul familiei. Potrivit art. 109 din Codul
familiei, dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
felul de exercitare a drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă
gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau
pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament faţă de
România, instanţa judecătorească, la cererea autorităţii tutelare, va pronunţa
decăderea părintelui din drepturile părinteşti. Citarea părinţilor şi a autorităţii
tutelare este obligatorie.

Capitolul V
Protecţia copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi

Protecţia alternativă.
Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la
protecţie alternativă. Aceasta include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială
prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii, autoritatea
competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite
continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală
şi lingvistică.
A. Tutela.
Tutela este un mijloc juridic de ocrotire a minorului care poate interveni atunci când
minorul este lipsit de ocrotire părintească. Instituţia tutelei este tradiţională în dreptul
românesc. Preluată după modelul dreptului roman, ea era numită epitropie de Codul
Calimah şi vechilet de Codul Caragea. Potrivit Codului civil, aceasta devine o instituţie de
drept privat, având ca scop protecţia minorilor şi a interzişilor.76
Tutela a fost menţinută de Codul familiei, instituţia suferind modificări în ceea ce
priveşte tutela minorului, prin adoptarea Legii nr. 272/2004.
Dacă pentru minorul lipsit de ocrotire părintească, tutela este o măsură de ocrotire,
pentru tutore, ea reprezintă o obligaţie.
76
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al Băicoianu, Tratat de drept civil, Ed. ALL, Bucureşti, 1996, p. 383.
106
Principiile care guvernează tutela minorului sunt următoarele:
– tutela se exercită exclusiv în interesul minorului
– tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul nu are
vreun drept asupra bunurilor tutorelui;
– tutela se exercită sub controlul permanent al autorităţilor.
Tutela se instituie în situaţia în care ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi,
decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau
dispăruţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească
hotărăşte că este în interesul copilului instituirea unei tutele.
Potrivit Legii nr. 272/2004, instituirea tutelei este de competenţa instanţei
judecătoreşti. Astfel, sunt implicit abrogate dispoziţiile art. 116 din Codul familiei
potrivit cărora numirea tutorelui se făcea de către autoritatea tutelară. Persoana
fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de către direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi
condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în
îngrijire. Evaluarea se realizează de către Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate
membrilor familiei extinse a copilului. Instanţa judecătorească numeşte cu
prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin ori un
prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana
fizică, respectiv soţii care urmează a fi tutori sunt numiţi pe baza prezentării, de
către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, a raportului de
evaluare a acestora. Propunerea se va face, ţinându-se seama de relaţiile personale,
de apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului.
De asemenea, Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului arată că
poate fi numit tutore nu numai o singură persoană, ci şi soţul şi soţia împreună. La
cazurile de incompatibilitate deja prevăzute de Codul familiei se adaugă lipsa
domiciliului tutorelui în România.
B. Adopţia.
Încheierea, efectele, precum şi încetarea adopţiei sunt guvernate de Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
C. Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinţilor săi.
107
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora.
Măsurile de protecţie specială a copilului se stabilesc şi se aplică în baza planului
individualizat de protecţie.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa
judecătorească; aceasta în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul
acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a
întocmi planul individualizat de protecţie imediat după primirea cererii de
instituire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus plasamentul în
regim de urgenţă.
La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă prioritate
reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului
copilului în familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea
obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei lărgite care au putut fi identificaţi.
Planul individualizat de protecţie poate prevedea plasamentul copilului într-un
serviciu de tip rezidenţial, numai în cazul în care nu a putut fi instituită tutela ori
nu a putut fi dispus plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o
altă persoană sau familie, în condiţiile prezentei legi.
1. Categoriile de măsuri de protecţie specială. Potrivit Legii nr. 272/2004,
categoriile de măsuri speciale sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
2. Situaţiile în care pot fi dispuse măsurile de protecţie specială. Potrivit Legii
nr. 272/2004, pot fi dispuse măsuri de protecţie specială faţă de următoarele
categorii de copii:
a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
108
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu
a putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.
Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în
instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de
asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

109