Sunteți pe pagina 1din 20

CAPITOLUL III

Norma juridică

I. Caractere şi definiţie
Având în vedere marea varietate de forme ce reglementează conduita omului în
societate şi multiplele interferenţe ce există în reglementare, aprecierea şi cunoaşterea cât
mai corectă a normei juridice implică reliefarea caracteristicilor ei specifice şi detaşarea
normei de drept de celelalte norme sociale, prin determinarea locului acesteia înlăuntrul
sistemului normelor sociale.
Mai întâi trebuie precizat faptul că norma juridică este o normă socială, că
aceasta reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintre om si bunuri, aşa
cum au susţinut unii autori, referindu-se la regulile care reglementează dreptul de
proprietate. În realitate, aceste reguli nu privesc atitudinea sau comportamentul faţă de
bunuri, ci faţă de ceilalţi membri ai societăţii cu privire la bunuri.
Normele juridice, ca toate celelalte norme sociale, au un caracter general şj
impersonal.
Regulile de conduită sunt tipice, se aplică într-un număr nelimitat de cazuri,
indicând un anume comportament oricărei persoane ce se află în situaţia descrisă de
ipoteza normei şi nu numai unei anumite persoane.
Normele juridice, în principiu, se aplică unor cazuri nelimitate. Conduita generală,
tipică, prevăzută de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise, atât
timp cât norma este în vigoare. Ea se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile
prevăzute în ipoteza ei. Dacă astfel de condiţii nu sunt întrunite niciodată, cu toate că o
normă există materialmente, se află înscrisă într-un act normativ, ea nu are viaţă, pentru
că nu se aplică.
Normele juridice stabilesc drepturile şi obligaţiile celor ce intră în anumite
raporturi sociale. În felul acesta ele devin un etalon cu ajutorul căruia statul apreciază
conduita cetăţenilor în anumite situaţii concrete1.
În viaţa de zi cu zi conduitele sunt însă foarte variate, fapt pentru care aprecierea
lor corectă şi încadrarea lor în situaţia prevăzută de normă, în modelul pe care acesta îl
oferă, nu este deloc uşoară.
Caracterul general al normei face posibilă, astfel, aplicarea ei unor nenumărate
cazuri în care comportamentele prezintă un numitor comun. Generalitatea acesteia

1
Ioan Ceterchi, Norma juridică: Forme de reglementare a relaţiilor sociale, în socialism, vol. litografiat,
Cluj, 1965.

1
decurge, de altfel, şi din caracterul ei impersonal, din faptul că nu se referă la o anumită
persoană, ci la oricare individ ce se găseşte în situaţia descrisă în normă.
Generalitatea normei are diferite grade însă, ea se poate adresa, după caz, tuturor
indivizilor dintr-o unitate statală, tuturor cetăţenilor, unor categorii de persoane, unor
organe sau chiar unor organe unipersonale. Astfel, de exemplu, articolul nr. 22 din
Constituţia României, care consacră că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea
fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate, are o sferă foarte largă, aplicându-se tuturor
locuitorilor. O sferă largă are şi art. 34 alin. 1, dar acesta se referă la cetăţenii români, şi
nu la toţi locuitorii. Astfel, potrivit acestei prevederi cetăţenii au drept de vot de la vârsta
de 18 ani ... (s.n.). Art. 9 din Codul familiei, interzicând căsătoria alienatului mintal,
debilului mintal şi a celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale, restrânge sfera de
aplicare a acestei reguli la: 1) cei ce vor să se căsătorească şi 2) din cadrul acestora, la cei
afectaţi de maladiile enumerate în acest articol.
Cum arătam, unele norme se referă la anumite organe, cum ar fi, de exemplu, cele
cuprinse în Titlul III, Capitolul I al Constituţiei noastre, referitor la Parlament (organ
compus din Camera Deputaţilor şi Senat). Altele se referă la un organ unipersonal, cum
sunt cele cuprinse în Capitolul II al aceluiaşi Titlu, intitulat Preşedintele României. Dar şi
aceste ultime norme au un caracter general, deoarece nu vizează o anumită persoană care
deţine această funcţie la un moment dat, ci orice persoană care ar deţine-o, cuprinzând o
reglementare de principiu. Astfel, aici se prevede posibilitatea ocupării acestei funcţii,
condiţiile ce trebuie întrunite pentru a o deţine, competenţa Preşedintelui României etc.
De asemenea, trebuie precizat că, spre deosebire de alte norme, cele juridice sunt
susceptibile de a fi realizate prin forţa coercitivă a statului, fapt determinat de importanţa
relaţiilor pe care le reglementează şi, de aici, de necesitatea atingerii scopurilor urmărite
prin reglementare juridică de către organul legiuitor. Această posibilitate de a fi realizate
la nevoie cu ajutorul organelor de stat nu trebuie înţeleasă, însă, greşit, în sensul de
realizare totală sau prioritară prin intermediul forţei coercitive. Recurgerea la forţă apare,
în cele mai multe situaţii ca ultima ratio.
Normele juridice pot fi respectate de cei cărora li se adresează pentru că: l) le
reflectă interesele, 2) pentru că sunt convinşi că sunt rodul unui Guvernământ legitim,
care în mod firesc trebuie să orienteze pe un făgaş legal raporturile dintre membrii
societăţii2, pentru că înţeleg scopul urmărit prin reglementare şi doresc a contribui la
atingerea lui3, pentru că se tem de constrângere etc.

2
Genoveva Vrabie, Consideraţii privind interpretarea normelor juridice şi izvoarele de drept, în op.cit.,
p. 35.

2
La încălcare se ajunge oricum în mult mai puţine cazuri, în orice fel de
Guvernământ, decât se ajunge la respectare, deoarece statul este interesat, printre altele,
să creeze condiţii favorabile respectării. Desigur că, recurgerea la constrângere depinde
de foarte multe condiţii, printre altele de caracterul mai mult sau mai puţin democratic al
statului, într-un stat dictatorial sfera normelor ale căror cerinţe sunt încălcate fiind mai
largă, deoarece aceste norme nu reflectă decât interesele unui cerc foarte restrâns de
persoane.
În urma celor arătate, putem defini norma juridică ca o regulă de conduită
generală şi impersonală, elaborată sau sancţionată, de un organ de stat competent, ce
poate fi impusă la nevoie prin mijloace coercitive, regulă prin intermediul căreia se
realizează reglementarea relaţiilor dintre membrii unei societăţi, potrivit unor cerinţe
formulate conştient la nivelul conducerii politico-statale.

III. Elementele normelor juridice


şi formularea lor tehnico-juridică

A. Elementele normelor juridice


Pentru că prin intermediul normei juridice se prescrie un comportament, o
conduită ce trebuie adoptată în anumite împrejurări prevăzute de aceasta, redactarea
normei de drept trebuie astfel realizată încât interpretarea ei să nu prezinte dificultăţi, să
se poată înţelege cât mai exact exigenţele legiuitorului.
Pentru ca o normă de drept să fie clară, ea trebuie să aibă o anumită structură
logică, din care să reiasă cât mai exact la ce împrejurări se referă sau la ce fel de persoane
(calitatea subiectelor), ce comportament trebuie adoptat în aceste condiţii şi care sunt
consecinţele înfrângerii voinţei legiuitorului, a nerespectării normei.
În principiu, structura logico-juridică a normei de drept cuprinde trei elemente:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza răspunde la întrebarea în ce împrejurări sau căror categorii de persoane
se aplică norma.
Dispoziţia răspunde la întrebarea ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă sau
ce este abilitat să facă cei ce se află în situaţia descrisă de normă.
Sancţiunea răspunde la întrebarea care sunt consecinţele nerespectării dispoziţiei.
3
… prezintă un sistem normativ susceptibil de a se impune nu numai prin valoarea intrinsecă a
prescripţiilor sale, nu numai prin validitatea sa socială reală, ci şi prin simpla pozitivitate juridică (s.n.)
ce-i conferă oficialitate, obligativitate, realizabilitate prin constrângere, (Teorie şi tehnică în procesul de
elaborare a dreptului, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 5).
Unele norme apar sub formă de cutumă şi apoi sunt sancţionate de stat.

3
Ipoteza este acea parte a normei în care sunt descrise condiţiile, împrejurările sau
faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice, precum şi categoria
subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei4.
Dispoziţia este acea parte a normei în care se prescrie un comportament (sau se
indică unul din mai multe posibile) pentru toţi cei ce se află în condiţiile prevăzute în
ipoteză.
În sfârşit, sancţiunea prevede consecinţele nerespectării dispoziţiei.
Dacă, în principiu, o normă juridică trebuie să cuprindă aceste trei elemente,
pentru ca împrejurările în care se aplică, conduita pe care o prevede şi consecinţa
nerespectării ei să fie cât mai clare pentru cei cărora se adresează, trebuie să precizăm că,
de cele mai multe ori, normele de drept nu se prezintă în această stare ideală, unele
cuprinzând, după caz, ipoteza şi dispoziţia, ipoteza şi sancţiunea, sau chiar numai
dispoziţia. Mai mult, unele dispoziţii legale iau forma unor principii generale, a unor
definiţii, a unor clasificări etc. Altele stabilesc prevederi programatice, aşa cum se
întâlneşte uneori în cadrul legilor Constituţionale. Acest fapt determină existenţa unei
mari varietăţi de norme juridice, o diversitate atât de mare a modului în care acestea sunt
formulate, încât, pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici nu mai sunt
recunoscute ca atare, nu mai sunt denumite norme, ci dispoziţii legale (a căror existenţă
se desfăşoară paralel cu cea a normelor propriu-zise5). Astfel, s-a ajuns să se vorbească de
norme în sens larg şi norme în sens restrâns, reţinându-se că numai în acest din urmă sens
regula juridică se adresează direct conduitei oamenilor, pe când acele dispoziţii care
stabilesc principii sau forme de organizare a unor organe de stat etc. se adresează indirect
sau determină indirect conduita oamenilor. Astfel, I. Ceterchi, pornind de la ideea că
normele juridice se pot manifesta sub forma unor precepte de conduită, generale şi
impersonale, a unor principii caracteristice dreptului, arăta că în sensul restrâns şi propriu
al cuvântului regula de conduită vizează direct comportarea oamenilor în anumite
împrejurări6 ceea ce ne conduce la concluzia că norma, înţeleasă în sens larg, se referă
indirect la conduita oamenilor.
Admiţând ideea că prevederile legale care formulează principii ale dreptului
definesc noţiuni, aprobă planuri, regulamente etc. sunt norme juridice numai în sensul
larg al acestei noţiuni, nu trebuie să minimalizăm rolul lor normativ, ci doar să
4
Ceterchi, M. Luburici, Teoria generală a statului şi dreptului. Universitatea din Bucureşti, 1983, p. 328
ş.u; Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 199 ş.u.; Genoveva
Vrabie, Drept (Elemente de teoria statului şi dreptului). Universitatea din Iaşi, 1978, p. 52 ş.u.
5
Biro, Drept penal. Partea generală. Universitatea din Cluj, 1971, p.16.
6
Ceterchi, Norma juridică, în volumul Forme de reglementare a relaţiilor sociale în socialism, Volumul
litografiat, Universitatea din Cluj, 1965, p. 21.

4
evidenţiem trăsăturile lor deosebite faţă de normele juridice care reglementează direct
conduita oamenilor, creând modele de comportament a acestora7. Aceste norme, care
reglementează direct relaţiile dintre oameni, nu pot fi privite şi analizate izolat, ci numai
în ansamblul reglementărilor legale din care nu pot fi excluse tocmai acele prevederi care
le dau substanţă socială şi politică, lămurindu-le rolul şi finalitatea 8. Astfel, de exemplu, o
dispoziţie legală ca cea care a formulat principiul separaţiei puterilor în stat, cuprinsă într-
un act juridic cu valoare Constituţională9, trebuie privită ca făcând parte integrantă din
toate reglementările prin care se stabilesc sarcinile, componenţa şi funcţiile fiecărei
categorii de organ. Toate aceste acte trebuiau să ţină seama de cerinţele acestui principiu,
astfel încât să se preîntâmpine posibilitatea imixtiunii unora în activitatea celorlalte,
asigurându-se, în fapt, o separare între activitatea legislativă, activitatea executivă şi cea
judecătorească. De asemenea, o dispoziţie legală care cuprinde o definiţie dată de
legiuitor unui termen se încadrează în orice alt text care utilizează acest termen, fapt
pentru care aceste norme ce cuprind definiţii nu pot fi considerate în afara câmpului de
reglementare juridică. Astfel, de exemplu, definirea teritoriului, cuprinsă în art. 142 Cod
penal, face parte implicită din toate regulile dreptului penal care utilizează acest termen,
aşa cum este cea cuprinsă în art. 3, care stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite pe teritoriul României, sau cea din art. 4, care prevede că Legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean
român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.
Dacă facem abstracţie de această categorie de norme care, stabilind principii,
clasificări etc., nu vizează direct conduita oamenilor, pentru toate celelalte norme, în
încercarea de clarificare a conţinutului lor, apare ca necesară precizarea împrejurărilor în
care se aplică norma (ipoteza), a conduitei pe care o recomandă sau o impun (dispoziţia)
şi a consecinţelor nerespectării (sancţiunea), cu alte cuvinte apare ca necesară precizarea
elementelor şi structura ei.
În legătură cu aceste elemente, trebuie arătat faptul că foarte rar întâlnim norme
care să le cuprindă pe toate trei10, cel mai adesea ele fiind formate din ipoteză şi

7
Genoveva Vrabie, Politica, morala şi dreptul. Editura politică, Bucureşti, 1977, p.89.
8
Ceterchi, Unele aspecte privind noţiunea normelor juridice, în R.R.D. nr. 2/1969, p. 67.
9
Decretul-lege nr. 92/1990, art. 2.
10
Un exemplu de normă ce cuprinde toate cele 3 elemente: art. 30 din Codul familiei.

5
dispoziţie11, din dispoziţie şi sancţiune12sau ipoteză şi sancţiune13, după cum există şi
norme care cuprind doar dispoziţia14.
Dar acest fapt nu trebuie să ne ducă la concluzia că normele de drept în cuprinsul
cărora nu sunt prevăzute consecinţele nerespectării dispoziţiei sunt lipsite, după caz, de
sancţiuni sau de elemente care să ne ajute la determinarea condiţiilor în care se aplică.
Explicaţia formulării lor de aşa natură încât nimeni nu poate găsi în acelaşi articol, în
acelaşi paragraf toate elementele normei, trebuie căutată în raţiuni legate de redactarea,
de structurarea tehnico-juridică a normei de drept, determinată, la rândul ei de raţiuni
legate de o bună sintetizare a materialului normativ, de comprimarea textelor de legi,
care prin detalii inutile ar putea ajunge prea lungi sau prea complexe, de armonizarea lor
cu texte juridice adoptate anterior, de încadrare logică coerentă şi precisă a normei
respective în sistemul dreptului.

B. Structura tehnico-juridică a normelor juridice

11
Un exemplu de normă formată din ipoteză şi dispoziţie ni-l oferă aliniatul 11 din Hotărârea privind
Regulamentul Adunării Deputaţilor (Monitorul Oficial nr. 87/28.06.1990), care prevede: în cazul în care
Adunarea Deputaţilor a adoptat un proiect de lege sau o propunere legislativă în redactarea aprobată de
Senat (ipoteza), acestea vor fi înaintate, sub semnătură, preşedintelui Adunării, în termen de 10 zile de la
adoptare(dispoziţia) (Vezi şi articolul 40 din Codul familiei).
12
Astfel, în art. 11 din Legea nr. 71/69, se prevedea: Contractele economice nu pot cuprinde clauze
contrare legii (dispoziţia). Clauzele prin care se încalcă prevederile legale sunt nule (sancţiunea).
13
Un exemplu de normă ce cuprinde ipoteza şi sancţiunea este cea din articolul245 Cod penal care
prevede: Intrarea sau ieşirea din ţară prin trecerea frauduloasă a frontierei (ipoteza), se pedepseşte cu
… (sancţiunea)
14
Un exemplu de regulă formată doar din dispoziţie este cea cuprinsă în art. 111 din Hotărârea privind
Regulamentul Adunării Deputaţilor, azi abrogată, în care, se prevedea: Şedinţa Adunării Deputaţilor este
deschisă de preşedinte sau de vicepreşedintele care îl înlocuieşte.

6
Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a structurii
logice a normei15. Normele juridice sunt, de regulă, cuprinse în acte juridice normative –
legi, decrete, hotărâri etc. – care la rândul lor sunt structurate, după caz, în capitole,
paragrafe, secţiuni. Structurarea acestora este şi ea determinată de anumite raţiuni, legate
de prezentarea materialului normativ într-o formă precisă, logică, coerentă, avându-se în
grijă şi aspectul raţionalizării, a prezentării normelor de aşa natură încât scopul urmărit de
legiuitor prin adoptarea legii să poată fi uşor înţeles, iar normele să nu prezinte dificultăţi
de interpretare. De asemenea, structurarea trebuie permanent să aibă în vedere şi aspectul
cantitativ, adică încercarea de reglementare a comportamentelor printr-un act normativ
succint, descărcat de balastul repetărilor.
De aceea este posibil şi adeseori întâlnim situaţii în care un întreg act normativ
cuprinde reguli ce obligă la anumite comportamente, dar nu arată consecinţele
neconformării, sancţiunile fiind cuprinse la sfârşit, într-un paragraf (titlu, capitol etc.)
aparte materialul fiind astfel sistematizat încât sancţiunea care poate fi prevăzută pentru
mai multe fapte reglementate în reguli diferite, să nu mai fie prevăzută în fiecare normă
juridică în parte. Aşa, de exemplu, în Regulamentul Senatului se prescriu o serie de reguli
privind comportamentul senatorilor, fără ca în fiecare normă să fie prevăzută şi
sancţiunea. Sancţiunile, pentru toate abaterile de la comportamentul prevăzut în diverse
norme ale acestui Regulament, sunt cuprinse într-o secţiune aparte – Secţiunea a V-a –
fiecare din normele din acest act normativ prin care se stabileşte un anume comportament
trebuind a fi completate cu ajutorul prevederilor din această secţiune.
De cele mai multe ori un articol de lege formulează o regulă. Iată, de exemplu,
articolul 5 Codul familiei statutează că este oprit să se căsătorească bărbatul care este
căsătorit sau femeia care este căsătorită. Dar, există situaţii în care acelaşi articol
formulează două norme distincte, de multe ori, într-un prim aliniat formulând o regulă
generală, iar în cel de al doilea o excepţie de la regulă. Aşa, de exemplu, în articolul 4,
aliniatul 1 Codul familiei se stabileşte regula potrivit căreia bărbatul se poate căsători
numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia de 16 ani, pe când în aliniatul 2 se
stabileşte excepţia: Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa
căsătoria femeii care a împlinit 15 ani.
Dacă uneori un articol cuprinde mai multe norme, alteori, dimpotrivă, întregul
cuprins al unei norme îl poţi determina numai prin coroborarea mai multor articole. Aşa,
de exemplu, pentru a şti consecinţele nerespectării prevederilor art. 142 din Regulamentul
Senatului trebuie să corelezi regula de drept cuprinsă aici cu regulile prevăzute în
secţiunea care reglementează sancţiunile (Secţiunea a V-a). Alteori, însă, sancţiunea
15
Ceterchi, M. Luburici, op. cit., p. 331.

7
încălcării unei dispoziţii prevăzută expres într-un articol de lege nu o poţi întâlni în
cuprinsul acesteia, ci al altei legi: exemplu, încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 5 din
Codul familiei o întâlnim în Codul penal, unde este reglementată bigamia. Astfel, în
articolul 303 al acestuia se prevede: încheierea unei noi căsătorii de către o persoană
căsătorită se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.
Elementele normei juridice se întâlnesc de multe ori dispersate în articole diferite
ale aceluiaşi act normativ sau chiar în articole ce sunt cuprinse în acte diferite, fapt pentru
care unii autori au susţinut ideea că normele juridice au obligatoriu două elemente şi nu
trei, fie ipoteza şi dispoziţia, fie dispoziţia şi sancţiunea.
Fără îndoială, normele juridice există şi acţionează în anumite condiţii, prevăzând
o comportare a cărei nerespectare atrage aplicarea unor sancţiuni. Dar, caracterul
complex al normelor îmbinarea lor în cadrul diferitelor instituţii, ramuri de drept, cât şi
formularea lor în multitudinea de izvoare care se subordonează şi în acelaşi timp se
completează reciproc, determină ca însuşi sensul celor trei elemente – ipoteza, dispoziţia
şi sancţiunea – să se schimbe în funcţie de unghiul din care este analizată norma.
Prevederea care într-o normă constituie dispoziţie poate apărea în cadrul altei norme ca
ipoteză, după cum şi dispoziţia dintr-o normă poate deveni sancţiune în alt caz şi invers.
Un exemplu: Dispoziţia din norma cuprinsă în articolul 5 Codul familiei, care interzice
căsătoria unei persoane ce este căsătorită, devine ipoteză în norma cuprinsă în articolul
303 Codul penal, unde se arată că încheierea unei astfel de căsătorii …. atrage aplicarea
unei anume sancţiuni.
Indiferent însă de felul cum este formulată o normă, ea trebuie să prevadă o
conduită de urmat, drepturile şi obligaţiile aceluia ce se află în situaţia descrisă în ipoteză.
S-a spus, astfel, pe bună dreptate, că singurul element care nu poate lipsi dintr-o normă
este dispoziţia. Şi totuşi, în multe norme dispoziţia nu este exprimată explicit, ci o
deducem printr-o interpretare logică (idee care este contestată de unii autori)16.
Această situaţie o întâlnim frecvent în dreptul penal. Astfel, de exemplu, norma
cuprinsă în articolul 174 prevede că uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare
de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, cuprinzând astfel ipoteza – situaţia
când o persoană ucide o alta … şi sancţiunea pentru cel care a ucis (închisoare de la 10
la 20 de ani). În acest caz, dispoziţia implicită dispune să nu ucizi.
S-ar mai putea, însă, interpreta structurarea normei în elemente componente şi
dintr-un alt unghi, şi anume al precizării subiectului căruia se adresează dispoziţia legală
respectivă. Astfel, în exemplul luat de noi, prevederea referitoare la cuantumul pedepsei
se adresează şi judecătorului, ea apărând în acest caz ca o dispoziţie pentru acesta,
16
În legătură cu structura logică a normei penale, vezi 1, Biro, op. cit., p.16.

8
dispoziţie a cărei încălcare atrage sancţiuni ce sunt prevăzute în alte norme, cuprinse în
alte acte normative. Astfel, de exemplu, nerespectarea acestei dispoziţii de către un
judecător atrage casarea hotărârii date cu încălcarea ei, iar repetatele casări ale unor
hotărâri date de acesta cu încălcarea dispoziţiei unor norme poate atrage aplicarea unor
sancţiuni disciplinare prevăzute de Legea de organizare judecătorească. De asemenea,
încălcarea unor dispoziţii legale de către judecător, legate de aplicarea sancţiunilor,
atrage, după caz, răspunderea penală sau materială a acestuia, conform capitolului IV din
titlul IV al Codului de procedură penală.
Asemenea norme a căror încălcare este sancţionată prin intermediul unor
sancţiuni cuprinse în norme ce fac parte, de multe ori, din alte acte normative, întâlnim
cel mai adesea, în Constituţie.
Astfel, de exemplu, în articolul 23 aliniatul 2 al Constituţiei României se prevede
că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în
cazurile şi cu procedura prevăzută de lege, dar nu se prevede sancţiunea încălcării acestei
norme imperative, sancţiune întâlnită în articolul 266 din Codul penal care incriminează
arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă. Observăm că, prin normele penale se garantează
respectarea normelor Constituţionale. Trebuie precizat însă că prin aceste norme se
garantează respectarea normelor juridice din toate ramurile dreptului. Dar, dacă
încălcarea unor norme nu ia forma unei infracţiuni, vor interveni alte sancţiuni decât cele
penale, cum sunt, de exemplu, cele disciplinare.
Desigur că nu vom căuta întotdeauna sancţiunile în alte acte normative.
Sancţiunile de anulare, de reparare, de dezdăunare sau cele disciplinare sunt cuprinse, de
obicei, în aceleaşi acte normative din care fac parte şi dispoziţiile a căror încălcare atrage
una din aceste sancţiuni (Codul familiei, Codul civil, Codul muncii etc.). Iată, de
exemplu, sancţiunea încălcării dispoziţiilor prevăzute în articolul 4,5, şi 6 din Codul
familiei este cuprinsă tot în acest act normativ, în articolul 19, unde se statutează. Este
nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în articolul 4,5 şi 6…
În legătură cu sancţiunea ca element al normei juridice şi aplicarea ei de către
organele competente ale statului, o precizare se impune: utilizarea expresiei coerciţie
statală nu este cea mai indicată, fapt pentru care propunem înlocuirea ei. Aplicarea
normelor juridice cu ajutorul organelor de stat este o formulare mai elastică ea putând
semnifica atât coerciţia pe care statul o exercită atunci când, de exemplu, recurge la o
pedeapsă penală gravă, pedeapsa cu închisoarea, cât şi realizarea cerinţelor unor norme
prin anularea actelor ilegale, prin luarea unor măsuri disciplinare etc.

C. Varietatea formelor pe care le pot îmbrăca

9
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice

Înţelegând corect modul în care putem determina structura logico-juridică a


normei de drept prin coroborarea unor articole cuprinse în cadrul unei legi sau chiar a
unei legi deosebite, complexitatea câmpului normativ şi necesitatea determinării
categoriilor fundamentale de norme ce pot fi întâlnite aici ne impune clarificarea unei alte
probleme şi anume a formelor pe care le poate îmbrăca fiecare din elementele normei
juridice – ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea – a modalităţilor lor concrete de exprimare.
Ipoteza unei norme poate să se prezinte ca o detaliată şi clară exprimare a
împrejurărilor, a condiţiilor în care urmează să se aplice norma, caz în care spunem că
avem de-a face cu o ipoteză determinată. Astfel, de exemplu, în articolul 208 din Codul
penal, se prevede că: Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia; fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu …
descriind în amănunt infracţiunea de furt care atrage pedeapsa prevăzută de lege. Alteori,
însă, în ipoteză se arată calitatea ce trebuie să o aibă cei cărora se adresează norma. Şi în
această situaţie avem de-a face cu o ipoteză determinată. Astfel, de exemplu, în articolul
5 Codul familiei se prevede că este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit
sau femeia care este căsătorită precizând deci faptul că interdicţia din cadrul dispoziţiei
normei se adresează celor ce sunt căsătoriţi. Astfel, ipotezele determinate cuprind detalii,
după caz, referitoare la condiţiile, împrejurările în care urmează să se aplice norma, la
calitatea celor cărora li se adresează sau şi la împrejurări şi la calitatea persoanelor. Un
exemplu de ipoteză determinată ni-l oferă articolul 3, aliniatul 11 al Legii 15/199017 unde
se prevede că : regii autonome se pot înfiinţa prin hotărâri ale Guvernului, pentru cele
de interes naţional, sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale
administraţiei de stat, pentru cele de interes local, din ramurile şi domeniile stabilite
potrivit art. 2. Observăm că această normă cuprinde răspunsul clar la întrebarea: Ce
categorii de regii autonome se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului şi ce categorii prin
hotărâre a unor organe locale, determinând exact împrejurările în care trebuie adoptată o
hotărâre de către Guvern sau, după caz, o hotărâre de către organele judeţene şi
municipale ale administraţiei de stat.
Alteori, însă, în cuprinsul normelor nu întâlnim o descriere a împrejurărilor în
care se aplică norma sau o descriere a persoanelor cărora se adresează, în aceste situaţii
având de-a face cu o ipoteză subînţeleasă. Astfel, de exemplu, în articolul 174 Cod penal
se prevede că:

17
Publicată în Monitorul Oficial, nr. 98/ august 1990.

10
Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la … şi interzicerea unor
drepturi, neindicându-se nici împrejurările în care se aplică norma, nici calitatea
persoanei. Ipoteza o deducem pe cale logică: atunci când cineva ucide o persoană,
indiferent de calitatea lui. Deci, în această ipoteză poate fi aplicată pedeapsa prevăzută în
articolul 174.
Dispoziţia unei norme, partea ei cea mai importantă, poate să impună un
comportament- fie să faci ceva, fie să nu faci ceva – sau poate să permită, recomanda sau
stimula un comportament, o acţiune.
În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile normelor juridice se clasifică în: 1)
imperative şi 2) dispozitive.
Normele imperative pot fi, după caz, onerative sau prohibitive, pe când cele
dispozitive pot fi permisive, supletive, de stimulare etc. Modul de formulare a dispoziţiei
reflectă o apreciere valorică făcută de legiuitor relaţiilor pe care le reglementează, aceasta
determinând apărarea valorilor fundamentale ale societăţii prin impunerea unor acţiuni
sau interzicerea lor categorică, de aşa natură încât subiectele cărora se adresează
reglementarea să fie incitate la respectarea normelor prin mijloace ferme.
Sancţiunea poate, de asemenea, să îmbrace diverse forme, să fie explicit
formulată sau doar dedusă pe cale logică din interpretarea sistematică a unor dispoziţii
legale. Există o aşa mare varietate de sancţiuni, încât însuşi conceptul de sancţiune este
greu de definit18.
Sancţiunile sunt aplicate de organele statului, fiecare potrivit competenţei sale.
Astfel, de exemplu, deciziile prefecturilor şi primăriilor puteau fi anulate19 de către
organele ierarhice superioare (atunci când contraveneau actelor juridice normative
prevăzute în articolul 10 din Legea nr. 5/l990 privind administrarea judeţelor,
municipiilor, oraşelor şi comunelor)20, pedeapsa privativă de libertate poate fi aplicată
numai de o instanţă penală, potrivit Codului penal, o sancţiune patrimonială civilă poate
fi aplicată numai de către instanţele judecătoreşti, potrivit Codului de procedură civilă
etc. Sancţiunile pot fi clasificate după mai multe criterii:
După natura lor, ele pot fi: sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni
disciplinare, sancţiuni civile etc.

18
C. Oprişan arată că termenul de sancţiune circulă în diverse formulări, dar conceptul, ca atare, nu este
încă elaborat pe plan teoretic, printre altele şi datorită caracterului său neomogen, diversificării sale
sub raportul regimului juridic şi polifuncţionalităţii sale tehnice. (C. Oprişan, Sancţiunile în dreptul
civil român – posibilă sinteză. În R.R.D., nr. 11/1982, pag. 11)
19
Nulitatea este şi ea o sancţiune juridică.
20
Lege publicată în Monitorul Oficial nr. 92/20 iulie 1990, abrogată prin Legea nr. 69/1991.

11
La rândul lor aceste sancţiuni pot fi şi ele clasificate în mai multe categorii.
Astfel, cele penale se clasifică în: 1) pedepse; 2) măsuri educative; 3) măsuri de
siguranţă21.
Pedepsele, de asemenea pot fi clasificate în: a) principale (închisoarea şi amenda)
şi b) complementare (interzicerea unor drepturi, confiscarea averii etc.)22.
După gradul de determinare sancţiunile se clasifică în: absolut-determinate,
relativ determinate, alternative, cumulative.
• O sancţiune absolut-determinată întâlnim în articolul 30 Codul familiei care
prevede că este lovită de nulitate orice convenţie contrară dispoziţiei cuprinse în norma
respectivă (bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la
data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor). De asemenea, o sancţiune absolut
determinată era prevăzută în articolul 54 Cod Penal, azi abrogat23.
• O sancţiune relativ determinată este cea prevăzută în articolul 87 din
Decretul-lege nr. 92 din 18 martie 1990 (azi abrogat)24, care stabilea că: împiedicarea
prin orice mijloace a liberului exerciţiu al dreptului de a alege sau de a fi ales se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
• Sancţiuni alternative sunt prevăzute, de exemplu, în articolul 318 Cod Penal,
unde se arată: împiedicarea sau tulburarea libertăţii de exercitare a vreunui cult religios
care este organizat şi funcţionează potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la o lună
la şase luni sau cu amendă.
• Sancţiuni cumulative sunt prevăzute, de exemplu, în articolul 225 Cod Penal,
unde se arată că Tâlhăria săvârşită în paguba avutului obştesc se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi şi confiscarea parţială a averii.
În legătură cu sancţiunea ca element component al normei juridice trebuie
precizat faptul că există norme - în special cele cuprinse în Constituţie şi alte legi cu
valoare Constituţională - a căror sancţiune este foarte greu de determinat, pentru

21
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor
prevăzute de legea penală. În articolul 112 Codul Penal se prevăd care sunt aceste măsuri de siguranţă şi
anume: a) obligarea la tratament medical; b) internarea medicală; c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau
de a exercita o profesie, o meserie ori altă ocupaţie; d) interzicerea de a se afla in anumite localităţi; e)
expulzarea străinilor; f) confiscarea specială.
22
Vezi articolele 64-70 Cod penal, modificate implicit prin art. 41 alin. 7 din noua Constituţie care prevede
că averea dobândită licit nu poate fi confiscată.
23
Este vorba de pedeapsa eu moartea; (azi abrogată prin Deciclul-Legc nr. 6. Din 7.01.1990, publicat în
M.O. nr. 2 din 05.01.1990).
24
Publicată în Monitorul Oficial nr. 35 din 18 martie 1990.

12
nerespectarea lor nefiind posibilă introducerea unei acţiuni în justiţie şi sancţionarea
celui ce a înfrânt cerinţa normei25.
Dar si normele de drept Constituţional pot şi trebuie să fie aplicate, realizate la
nevoie cu ajutorul organelor de stal. Astfel, de exemplu, încălcarea obligaţiei referitoare
la adoptarea Constituţiei în termen de 9 luni, poate atrage, potrivit dispoziţiilor articolului
82 litera d din Legea electorală - act cu valoare Constituţională26 - dizolvarea Adunării
Constituante (în condiţiile precizate în acest articol). Sigur că, în acest domeniu de
reglementare - cel al organizării societăţii în stat - apar şi situaţii în care, încălcarea unor
norme referitoare la exercitarea suveranităţii poporului nu poate fi altfel sancţionată decât
prin acţiunea revoluţionară a acestuia. De aceea, marii constituţionalişti ai lumii au
argumentat dreptul poporului la revoltă, la răscoală, la rezistenţă, la opresiune 27. În
anumite situaţii numai prin mijloace extreme se revine la starea de Constituţionalitate în
care fiecare organ de stat îşi exercită atribuţiile potrivit normelor de drept, cu respectarea
normelor juridice Constituţionale care le stabileşte competenţa.

IV. Clasificarea normelor juridice

A. Necesitatea clasificării normelor juridice


Societăţile contemporane se caracterizează prin creşterea sferei de reglementare
juridică şi crearea unor noi forme care, uneori, se îndepărtează de modelul clasic. Marea
varietate de norme existente până acum, la care se adaugă normele noi - ce vin să lege
viaţa juridică actuală de cea existentă cu o jumătate de secol în urmă - reorientarea
legiuitorului către noi valori şi principii, şi ea determinată de părăsirea căii socialiste de
dezvoltare, toate aceste cauze determină necesitatea unor distincţii înlăuntrul sferei
normelor juridice, a unor clasificări.
În primul rând trebuie reamintit faptul, comentat deja de noi, al lărgirii sferei
normelor juridice de aşa natură, încât chiar noţiunea de normă juridică începe a fi
discutată, unor reguli negându-li-se caracterul juridic. Începe a se vorbi de regula
juridică în sens larg şi regula juridică în sens restrâns (sau propriu), făcându-se, astfel, o
deosebire între normele ce au sferă largă de reglementare – norme-cadru, norme principii
- şi cele ce reglementează direct conduita omului în societate, având deci o sferă mai
restrânsă. Mai mult, unii fac o deosebire între norme şi dispoziţii juridice, considerând, de

25
Vezi A. Hauriou şi J. Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politique, deuxième édition,
Montchrestien, Paris, p. 12.
26
Regula aceasta a devenit caducă de la data intrării în vigoare a noii Constituţii - 8 decembrie 1991.
27
Dăm de exemplu, Léon Duguit, Droit Constitutionnel, quatriéme édition, Paris, 1924, p. 100,301,320.

13
exemplu, că cele cuprinse în partea generală a Codului penal sunt dispoziţii penale şi nu
norme. Pentru a nu ajunge la diluarea noţiunii, pentru a nu pierde din vedere trăsăturile
normei juridice aşa cum am definit-o, va trebui să privim aceste distincţii înăuntrul sferei
ei de cuprindere doar ca un mod de diferenţiere în scopul cunoaşterii cât mai depline a
multitudinii aspectelor pe care le prezintă, norma juridică28 şi, mai ales, a normelor
juridice existente azi în ţara noastră.

B. Clasificarea normelor juridice


În literatura de specialitate, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii, şi aplicării
corecte a normelor, se fac multiple clasificări după variate criterii.
a) Un prim criteriu de clasificare a normelor juridice îl constituie cel privind forţa
lor juridică şi izvorul în care sunt cuprinse. Astfel, deosebim normele cuprinse în
Constituţie de cele cuprinse în legi, pe acestea de cele ce-şi găsesc locul în decrete,
hotărâri sau ordonanţe ale Guvernului, instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri şi dispoziţii
ale organelor de stat locale etc. Distincţia aceasta prezintă o foarte mare importanţă mai
ales atunci când un fapt, o relaţie cade sub incidenţa mai multor norme cuprinse în acte
normativ-juridice deosebite, iar între ele apar contradicţii. În astfel de cazuri norma
cuprinsă în actul cu forţa juridică mai mare va fi aceea care va trebui aplicată. Actul
normativ care nu corespunde sau contrazice un act cu o forţă juridică mai mare, îşi
încetează acţiunea.
b) Un alt criteriu deosebit de important de clasificare a normelor juridice este
caracterul regulii prescrise, după care normele se împart în: 1. imperative, şi 2.
Dispozitive. Normele imperative impun un anume comportament, fie o acţiune, fie o
abţinere. În primul caz poartă denumirea de norme onerative, în al doilea caz de norme
prohibitive. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în articolul 82, aliniat 1 din
Regulamentul Adunării Deputaţilor29 este o normă onerativă. în acest articol se prevede:
Dezbaterea proiectului sau propunerii legislative este precedată de prezentarea, de către
iniţiatori, a motivelor care au dus la promovarea proiectului, precum şi a raportului
comisiei permanente. Deci, prin această dispoziţie se prevede o obligaţie de a face ceva,
obligaţia celui ce iniţiază o lege de a face o expunere a motivelor pentru care se propune
proiectul şi obligaţia comisiei căreia acesta i-a fost înmânat (de către Biroul Permanent al
Camerei Deputaţilor) pentru dezbatere şi avizare (potrivit articolului 77 din Regulament)
de a prezenta raportul în faţa deputaţilor. Dacă norma cuprinsă în articolul citat obligă la

28
Vezi Genoveva Vrabie, Politica, morala şi dreptul, Ed. P. , Bucureşti, 1977, p. 89.
29
Vezi Hotărârea privind Regulamentul Adunării Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 87 din
iunie 1990 (azi abrogată).

14
a face ceva, norma cuprinsă în articolul 100 al aceluiaşi Regulament interzice ceva: în
cursul votării nu se poate acorda deputaţilor dreptul de a lua cuvântul. Astfel de norme
prohibitive întâlnim în mod deosebit în Codul penal, unde, prin încriminarea unor fapte,
se reglează comportamentul uman în sensul abţinerii de la săvârşirea lor. Astfel, de
exemplu, stabilind prin articolul 174 că uciderea unei persoane constituie omor şi se
pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi, legiuitorul a
stabilit implicit obligaţia de a nu face ceva.
Dacă normele imperative sunt categorice, impunând o anumită conduită, cele
dispozitive, fără a obliga sau fără a interzice săvârşirea unei acţiuni, prevăd posibilitatea
ca subiectul de drept să-şi aleagă singur conduita (în limitele prescrise de lege)30.
Normele imperative pot să impună o acţiune sau o abţinere, îmbrăcând astfel
numai două forme, pe când normele dispozitive sunt mult mai variate ele putând fi, după
caz, norme permisive şi norme de împuternicire (sau atribuire), norme supletive, norme
de stimulare, norme de recomandare etc. Normele permisive se referă la posibilitatea unui
subiect de a acţiona într-un anumit fel sau nu. Astfel, de exemplu, articolul 2 al
Regulamentului Adunării Deputaţilor se referă la anumite acţiuni pe care o anumită
categorie de deputaţi le pot săvârşi. Deputaţii aleşi din partea unor partide sau
formaţiuni politice care nu întrunesc numărul necesar pentru a constitui un grup
Parlamentar se pot reuni, pentru a constitui un asemenea grup, sau se pot afilia la alte
grupuri Parlamentare constituite potrivit aliniatului 1 (s.n.).
Normele atributive (de împuternicire), precizează drepturi subiective, competenţe.
Astfel, de exemplu, articolul 14 din Legea privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României stabileşte atribuţiile Guvernului, iar articolul 131 din Regulamentul Adunării
Deputaţilor consfinţeşte dreptul fiecărui deputat de a adresa întrebări miniştrilor sau altor
conducători ai organelor centrale ale administraţiei de stat.
Normele supletive sunt o categorie a normelor dispozitive, prin intermediul cărora
se lasă posibilitatea subiectului sau subiecţilor să se comporte, să acţioneze într-un anume
fel şi numai condiţionat şi subsidiar se lasă posibilitatea unui organ de stat de a acţiona
într-un anume fel. Deci, în acest caz, organul de stat nu poate avea conduita prescrisă de
lege, decât dacă, în prealabil, părţile au exercitat ele mai întâi dreptul prevăzut aici.
Astfel, de exemplu, potrivit articolului 40 alin. 2 din Codul familiei, instanţa judecăto-
rească poate să încuviinţeze ca un soţ să poarte numele purtat în timpul căsătoriei şi după
divorţ, dar numai în condiţiile în care părţile şi-au exercitat mai întâi dreptul prevăzut de
articolul 40 aliniatul 1, adică acela de a opta pentru a păstra numele din timpul căsătoriei

30
Vezi I. Ceterchi, M. Lubunei, Teoria generală a statului şi dreptului, E.P. Bucureşti, 1983, p. 336. De
remarcat că această categorie de norme este denumită de unii autori norme permisive.

15
sau a reveni la cel anterior, sau a se înţelege cu celălalt soţ cu privire la păstrarea numelui
din timpul căsătoriei. Instanţa nu poate decide fără ca, în prealabil, să consulte soţii cu
plivire la înţelegerea lor privind numele ce-l vor purta după pronunţarea divorţului31.
Normele de stimulare sunt acele norme prin care se instituie decoraţii, titluri de
onoare, premii, se prevăd recompense şi moduri, modalităţi în care ele sunt atribuite, în
ce condiţii pot fi primite decoraţii, titluri, premii etc.
Normele de recomandare vin să dea răspuns unor sarcini mai delicate ale statului,
în sensul că, în raporturile sale cu anumite subiecte nu poate veni cu ordine, cu norme
imperative, ci cu recomandări, cu reguli suple care să lase destulă libertate acestor
subiecte pentru a acţiona în conformitate cu scopul urmărit de legiuitor. În trecut au
existat astfel de norme în domeniul relaţiilor dintre stat şi organizaţiile cooperatiste.
Credem că în viitor astfel de norme vor apare în legătură cu conduita titularilor
dreptului de proprietate funciară, pământul constituind un bun ce formează obiectul
dreptului de proprietate individuală dar, în acelaşi timp, un bun al unor relaţii mai
generale dintre stat şi cetăţeni, raporturi prin care statul, potrivit Constituţiei, trebuie să
acţioneze de aşa natură încât pământul, bun al întregii ţări, să fie exploatat atât în folosul
personal, cât şi în folosul întregii societăţi, în concordanţă cu interesul naţional32.
În legătură cu caracterul normelor trebuie precizat că unele dintre ele sunt
imperative pentru unele organe şi dispozitive pentru altele sau pentru organizaţii, sau
cetăţeni luaţi individual. Astfel, de exemplu, normele de recomandare aveau acest
caracter numai pentru organizaţia, subiectul căruia îi erau reglementate atribuţiile, nu şi
pentru organele statului. Dacă statul trebuie să ia măsuri, potrivit Constituţiei, pentru
ocrotirea mediului înconjurător şi asigurarea echilibrului ecologic, normele care reflectă
această preocupare pot apare sub forma unor recomandări şi nu neapărat a unor
comandamente.
c) O altă distincţie care trebuie făcută înlăuntrul sferei de norme juridice ce
guvernează viaţa unei societăţi este aceea între normele de organizare şi normele
sancţionatorii. Astfel, de exemplu, legea nr. 37/1990, la care ne-am referit anterior,
cuprinde norme de organizare, stabilind modul de organizare a Guvernului României,

31
Astfel, articolul 40 prevede: La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit
articolului 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi
după desfacerea căsătoriei. Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de
divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli
între soţi (norma supletivă este cea subliniată de noi).
32
În acest sens, în art. 34 lit. d din Constituţia României se prevede sarcina statului de a asigura
exploatarea resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional.

16
atribuţiile acestuia, ale primului ministru, ale miniştrilor de stat etc., pe când Codul penal
stabileşte care fapte sunt infracţiuni şi pedepsele ce se aplică celor ce le săvârşesc.
d) După sfera persoanelor cărora se adresează, putem face o altă clasificare a
normelor şi anume:
• Norme ce se adresează tuturor, având câmp foarte larg de cuprindere, cum ar
fi, de exemplu, marea majoritate a articolelor din Codul Penal, care interzic oricărei
persoane, indiferent de vârstă, sex etc., de a comite infracţiuni, sau normele
Constituţionale care stabileau anumite îndatoriri pentru toţi cetăţenii, cum ar fi cea de
respectare a legilor;
• Norme ce se adresează unei anumite categorii de persoane, cum ar fi, de
exemplu, cea cuprinsă în articolul 105 din Codul Penal care se referă la minori33, la
anumite categorii de minori, cei care, din cauza stării lor fizice sau psihice au nevoie de
un tratament medical. Alte norme se referă doar la cei căsătoriţi sau doar la funcţionari,
demnitari etc.
• Norme ce se adresează unui anume organ, cum ar fi, de exemplu, normele din
Legea nr. 37/1990 care priveşte doar Guvernul ţării noastre, Legea nr. 92/1992 care
reglementează instanţele judecătoreşti sau articolele 91 şi 92 din Constituţia României
care stabilesc atribuţiile Preşedintelui României. În acest ultim caz, când norma priveşte
doar o persoană, trebuie precizat că aceasta nu se referă la o anume persoană fizică, ci la
oricare persoană care ar deţine funcţia de Preşedinte al României, păstrându-şi astfel
caracterul general şi impersonal.
• După gradul de determinare, clasificăm normele juridice în 1. norme
determinate sau complete, 2. norme de trimitere şi 3. norme în alb.
Normele complete sunt norme care cuprind toate cele trei elemente structurale -
ipoteză, dispoziţie, sancţiune, în cadrul aceluiaşi text juridic. Norma cuprinsă în articolul
30 Codul familiei, constituie un bun exemplu. În acest articol se prevede: Bunurile
dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi (ipoteza), sunt de la data dobândirii
lor, bunuri comune ale soţilor (dispoziţia). Orice convenţie contrară este nulă
(sancţiunea). După părerea noastră, aceste cazuri trebuiesc deosebite de cele în care un al
treilea element al normei poate fi întâlnit într-un alt articol de lege, alt capitol sau chiar
altă lege, caz în care avem de-a face indirect cu o normă de trimitere, deoarece, pentru a-i
completa conţinutul apelăm la alt text. Astfel, de exemplu, articolul 4 din Codul familiei
prevede că bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de optsprezece ani,
iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani, fără a prevede şi sancţiunea încălcării

33
Articolul 105 prevede: Măsura internării într-un institut medico-educativ se ia faţă de minorul care din
cauza stării sale fizice sau psihice are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie.

17
acestei reguli imperative. Totuşi, sancţiunea o întâlnim în articolul 19 al aceluiaşi cod, şi
anume nulitatea actului încheiat prin înfrângerea dispoziţiei amintite. În acest caz numai
prin interpretare completăm norma cuprinsă în articolul 4, care apare doar ca o dispoziţie,
ipoteza fiind subînţeleasă, iar pentru sancţiune trimiţându-ne la articolul 19.
Normele de trimitere, după cum reiese din cele arătate, ne trimit direct sau
indirect la un alt text de lege pentru completarea conţinutului lor. Cel mai adesea
trimiterea se referă la ipoteză sau la sancţiune. Astfel, de exemplu, articolul 40 din
Codul familiei comentat anterior, ne trimite la articolul 27 al aceluiaşi cod pentru
completarea ipotezei, pe când articolele din Regulamentul Adunării Deputaţilor, care
stabilesc obligaţii ale deputaţilor, trimit implicit pentru completarea normelor respective
cu sancţiuni, la articolele cuprinse în secţiunea a V-a a capitolului IV care
reglementează sancţiunile ce sunt atrase prin abateri.
Normele în alb sunt acele norme incomplete a căror conţinut urmează a fi
completat printr-un act normativ ulterior. Astfel, de exemplu, în legea contractelor
economice (numărul 71/l969), azi abrogată, se prevedea: Neîndeplinirea de către organele
în subordinea cărora se află părţile contractante a obligaţiilor cu privire la organizarea şi
îndrumarea încheierii contractului economic, constituie contravenţii şi se sancţionează în
condiţiile ce se vor stabili prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri. Deci, norma respectivă
cuprinsă în articolul 25, aliniatul 1, urma să fie completată (şi a fost completată) printr-o
hotărâre ulterioară a Guvernului34.
f) O altă distincţie înlăuntrul sferei normelor juridice o putem face între: 1. acele
norme care reglementează direct conduita oamenilor şi prin aceasta, raporturile dintre ei
şi 2. acele norme care reglementează indirect conduita, prezentându-se ca principii,
norme-cadru, definiţii etc. Astfel, de exemplu, norma cuprinsă în articolul 27 aliniatul 1
din Codul familiei se adresează direct conduitei celor ce vor să se căsătorească, impunând
obligaţia acestora de a declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care s-au
învoit să-l poarte în căsătorie. Spre deosebire de aceasta, dispoziţia prevăzută în articolul
1 aliniatul 2, nu prevede direct ce să facă sau nu facă cineva care se găseşte în ipoteza
descrisă de normă, ci formulează un principiu de bază care guvernează un anume grup de
relaţii sociale ce formează obiectul de reglementare a unor norme de dreptul familiei:
Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi
educarea tinerei generaţii. La fel, articolul II din Regulamentul de funcţionare al
Adunării Deputaţilor nu reglementează direct anumite relaţii, ci defineşte o noţiune cu
care operează alte articole, ajutându-ne astfel la înţelegerea corectă a voinţei legiuitorului

34
Vezi: Genoveva Vrabie, Dreptul (Elemente de teoria statului şi dreptului). Universitatea Alexandru
Ioan Cuza, laşi, 1978, p. 61.

18
exprimată în acest act normativ. Astfel, articolul 131 aliniatul II prevede: întrebarea
constă într-o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie
este exactă, dacă Guvernul înţelege să comunice Adunării actele şi informaţiile solicitate
de deputat sau dacă are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă determinată.
g) Normele juridice mai sunt clasificate şi după cum apar: 1 ca o creaţie a unui
organ de stat sau 2. ca o creaţie a unei organizaţii nestatale sau ca o creaţie de natură
cutumiară. Dacă o regulă este cutumiară sau provine de la o formă organizaţională
nestatală, va trebui verificat faptul dacă are sau nu valoare juridică, dacă a fost sau nu
sancţionată într-un fel de un organ de stat.
h) Când ne referim la acele norme care sunt cuprinse în coduri, trebuie să
precizăm dacă sunt incluse în partea generală - norme generale sau în partea specială -
norme speciale - deoarece cele generale au o aplicabilitate mult mai largă, ele clarificând
sensul şi conţinutul celor speciale. Astfel, de exemplu, articolul 17 din Codul penal -
definind infracţiunea ca o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi
prevăzută de legea penală - ne ajută să interpretăm corect acele articole de lege, din
partea specială, care încriminează anumite fapte şi, în felul acesta, să nu ajungem la
sancţionarea unor fapte care numai formal se încadrează în textele legii, iar din punct de
vedere al conţinutului lor, al trăsăturilor lor esenţiale nu constituie infracţiuni. Dacă vom
ţine cont de articolul 208 Cod penal, fără să-l coroborăm cu articolul 17, putem, de
exemplu, să condamnăm pentru furt o persoană care a luat de la un prieten un bun
neînsemnat, o floare de pildă - pentru a o păstra ca amintire. Observăm ce mare
importanţă are această clasificare mai ales pentru cei competenţi să aplice dreptul, care
ori de câte ori au de interpretat o normă specială, trebuie să o clarifice prin prisma
normelor cuprinse în partea generală.
i) O altă deosebire ce trebuie făcută, este aceea dintre normele ordinare şi cele
extraordinare, deoarece cele din urmă se aplică numai cu titlu de excepţie şi numai pe
timp limitat. Norme excepţionale pot fi adoptate în caz de război, în cazul unor calamităţi
naturale etc. Astfel, de exemplu, având în vedere criza din Golf şi iminenţa unei crize a
petrolului, Guvernul României a adoptat în 1990 o hotărâre temporară (pentru o perioadă
de trei luni), privind raţionalizarea benzinei şi preţul acesteia.
j) În sfârşit, o ultimă clasificare la care ne mai referim este aceea în: 1. norme care
stabilesc reguli şi 2. norme care stabilesc excepţii de la regulă, clasificare care prezintă
interes mai ales în legătură cu modul în care se poate face interpretarea, dacă putem face
sau nu o interpretare extensivă unei norme. Având în vedere că excepţiile sunt de strictă
interpretare, şi, deci, normele pe care le formulează nu pot fi interpretate extensiv,
trebuie făcută întotdeauna lumină asupra faptului dacă norma pe care o avem în vedere

19
formulează o regulă sau o excepţie de la o regulă. Astfel, de exemplu, articolul 4 aliniatul
1 din Codul familiei formează regula în materia vârstei la care se poate încheia căsătoria -
optsprezece ani pentru bărbat şi şaisprezece ani pentru femeie - iar articolul 4 aliniatul II
excepţia: cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria unei
femei care a împlinit cincisprezece ani... De remarcat că, uneori, se stabileşte printr-o
dispoziţie legală şi … o excepţie de la excepţie. În acest caz…. o revenire la regulă. Iată,
articolul 3 din Decretul 167/195835 stabileşte regula în privinţa termenului de prescripţie,
prevăzând că în raporturile dintre unităţile de stat, acesta este de 18 luni. Apoi, în
articolul 436 se stabileşte un termen de excepţie de 6 luni pentru cinci categorii de acţiuni
prevăzute expres, pentru ca, apoi, în articolul 4 aliniatul 2 să se prevadă o excepţie de la
excepţia reglementată de articolul 4 aliniatul 1 litera e, stabilind un alt termen de
prescripţie, de un an, pentru acţiunile având ca obiect pretenţii izvorând din contractul de
transport ce a fost încheiat spre a fi executat succesiv cu mijloace de transport diferite.
În încheiere trebuie subliniat faptul că problematica clasificării normelor de drept nu ţine
de dogmatica juridică, ea prezentând o importanţă deosebită în procesul interpretării şi
aplicării corecte a dreptului. Astfel, de exemplu, intrarea în vigoare a unei norme de drept
care se referă la anumite acţiuni pe care ar trebui să le întreprindă cetăţenii, persoanele
fizice, să spunem nişte prestaţii faţă de stat, ridică imediat problema clarificării
caracterului normei. Dacă aceasta este imperativă, nimeni nu poate să se abată de la
prevederile ei, dacă este însă, dispozitivă, vor acţiona potrivit ei numai cei ce doresc acest
lucru. Nu demult era în vigoare o lege adoptată în 1985 (Legea nr. 1/1985), care imediat
după apariţie a dat naştere la discuţii legate de caracterul normei care prevedea
contribuţia bănească şi în muncă pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc.
Deoarece legiuitorul se exprima iniţial prin poate contribui, concluzia firească era aceea
că avem de-a face cu o normă dispozitivă, fapt pentru care marea majoritate a cetăţenilor
nu au plătit în primul an contribuţia bănească ce s-a prevăzut şi nici nu au prestat o
muncă pentru efectuarea unor lucrări de interes obştesc. Dar, voinţa de sus era alta, fapt
pentru care s-au găsit modalităţi de obligare la efectuarea prestaţiilor prevăzute în legea
amintită, ca şi când ar fi fost vorba de o normă imperativă. Astfel, de exemplu, dacă nu
plăteai suma de bani prevăzută, nu ţi se eliberau nişte vize, acte, autorizaţii etc., fără de
care nu puteai să-ţi exerciţi nişte drepturi, precum cel de a obţine o viză de la serviciul
paşapoarte pentru a putea pleca în străinătate.

35
Republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960.
36
Art. 4 al Decretului nr. 167/1958 a fost abrogat.

20