MANDATUL PARLAMENTARILOR. STATUT.

PROTECŢIA MANDATULUI

Mandatul parlamentar este definit ca o demnitate publică rezultată din alegere,a de

către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care
1
conţine împuternicirile stabilite prin Constituţie şi legi .
Conform Constituţiei României, mandatul parlamentarilor este un mandat
reprezentativ, ceea ce implică două aspecte:
- în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (art. 69
alin. 1) – deputaţii şi senatorii reprezintă şi apără interesele naţiunii şi nu numai a
unui număr limitat de indivizi (de exemplu cei care i-au ales)
- orice mandat imperativ este nul (art. 69 alin. 2) – ceea ce presupune este interzis a
i se impune parlamentarului anumite convingeri sau o anumită conduită, contrare
satisfacerii intereselor generale, rezultate dintr-un raport de subordonare şi
dependenţă.
Trăsăturile mandatului parlamentarilor:
1. este o instituţie de drept public
2. este reprezentativ (la nivel naţional)
3. este general
4. rezultă numai din alegeri
5. este irevocabil
6. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie
2
constituţională .

Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la

70.000 de locuitori şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 160.000 de locuitori.
Durata mandatului parlamentarilor corespunde duratei mandatului Parlamentului şi
este de 4 ani.
Mandatul se exercită efectiv din momentul întrunirii legea a Camerei din care face
parte parlamentarul, sub condiţia validării mandatului şi a depunerii jurământului.
Mandatul unui parlamentar încetează la data întrunirii legale a noului Parlament (fie
ca urmare a ajungerii la termen, fie ca urmare a dizolvării Parlamentului) sau în caz de

1
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 288.
2
A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 707.
demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate, deces (art. 70 din
Constituţie).

Mandatul Parlamentar se dobândeşte ca urmare a alegerilor, prin vot universal, egal,

direct, secret şi liber exprimat, exercitat în cadrul scrutinului de listă. Dobândeşte calitate de
parlamentar, candidatul declarat ales, în condiţiile legii electorale, sub condiţia validării.
Pentru minorităţile naţionale a căror reprezentanţi nu au reuşit să obţină nici un mandat
parlamentar în urma alegerilor, Constituţia stabileşte că primesc un mandat în Camera
Deputaţilor, dacă au reuşit să obţină pe întreaga ţară un număr de voturi egal cu cel puţin 10%
din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat.
Potrivit Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului,
biroul electoral de circumscripţie eliberează „certificatul doveditor”, pe baza căruia
parlamentarul se va prezenta la şedinţa de constituire a celor două Camere în vederea validării
mandatului.
Eligibilitatea. Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea candida pentru
Parlament (conform art. 16 alin. 3, art. 37 si art. 40 alin. 3 din Constituţie):
1.să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară
2. să aibă drept de vot
3
3. să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice
4. să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în Camera
Deputaţilor şi 33 de ani, pentru a fi ales în Senat.

O persoană poate candida fie pe listele de deputaţi, fie pe listele de senatori şi numai
într-o circumscripţie electorală.

Drepturile şi obligaţiile parlamentarilor

În exercitarea mandatului parlamentarilor le sunt conferite o serie de drepturi şi de
obligaţii prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi legi:
- dreptul şi obligaţia de a participa la activitatea specifică autorităţii legislative,
indiferent de forma pe care o îmbracă (şedinţe, dezbateri, activitatea grupurilor
parlamentare)

3
Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale,
Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabiliţi prin lege organică.
 - de a urmări şi supraveghea aplicarea şi executarea legilor de către cei cărora le
revine această sarcină, inclusiv prin implicarea, în cadrul circumscripţiilor
electorale, în activitatea diferitelor autorităţi publice (de exemplu, participarea la
şedinţele acestor autorităţi, pot face propuneri etc.)
- dreptul de a pune întrebări şi de a adresa interpelări
- dreptul de a cere informaţii necesare de la diferitele autorităţi publice
- dreptul şi obligaţia de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii
- dreptul la indemnizaţie, diurne şi alte servicii etc.

Protecţia mandatului
Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială în scopul
asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a deputaţilor şi senatorilor în exercitarea
îndatoririlor, dar şi în vederea eliminării unor posibile ingerinţe, presiuni sau ameninţări la
adresa parlamentarilor.
Protecţia mandatului îmbracă mai multe forme:
1. incompatibilităţile
2. imunitatea

1. Incompatibilităţile cu mandatul de parlamentar

Incompatibilitatea este situaţia în care, prin lege, se interzice cumulul de către o
persoană, a două sau mai multe calităţi sau funcţii care, prin caracterul lor, sunt
4
contradictorii .
Incompatibilităţi prevăzute expres de Constituţia României (art. 71 alin. 1 şi 2):
a. nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator
b. calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică
de autoritate, cu excepţia aceleia de membru al Guvernului (de
exemplu, Preşedintele României, Avocatul Poporului, judecător sau
procuror, judecător al Curţii Constituţionale, membru al Curţii de
Conturi, funcţii de conducere specifice ministerelor, prefect, primar,
vice-primar etc.)
Alte incompatibilităţi (pot fi stabilite şi prin lege organică sau prin regulamentele
Camerelor): incompatibilitatea cu funcţii private (de exemplu, este interzisă utilizarea numelui

4
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de
lingvistică „Iorgu Iordan”, Bucureşti, 1998, p. 483.
însoţit de calitatea de deputat în orice acţiune publicitară privitoare la o activitate care aduce
profit; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv bănci
sau alte instituţii de credit; calitatea de comerciant persoană fizică, calitatea de membru al
unui grup de interes economic).
Starea de incompatibilitate atrage demisia parlamentarului.

2. Inumitatea parlamentară
Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul
căreia parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri comise împotriva
persoanei sale şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în
5
exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor ce îi revin conform Constituţiei şi legilor .
Imunitatea parlamentară îmbracă două forme :
a. iresponsabilitatea juridică
b. inviolabilitatea.
a. Iresponsabilitatea juridică. Conform art. 72 alin. 1 din Constituţie parlamentarii nu
pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
Iresponsabilitatea se referă numai la actele făcute în exercitarea mandatului
de parlamentar. Este o imunitate totală care îl apără pe parlamentar împotriva oricărei forme
de răspundere juridică, atât în timpul mandatului, cât şi după expirarea acestuia.
Pentru opinii şi acte făcute în afara limitelor mandatului, parlamentarul va răspunde
juridic conform dreptului comun
6
b. Inviolabilitatea reprezintă o „imunitate de procedură” ce presupune reguli
procedurale speciale derogatorii de la cele de drept comun privind tragerea la răspundere
juridică. În primul rând, este vorba numai de fapte săvârşite de parlamentar, dar care nu au
legătură cu exercitarea atribuţiilor. În al doilea rând, imunitatea protejează numai cu privire
la răspunderea penală.
Regulile speciale se referă la percheziţionarea, reţinerea, arestarea, competenţa
specială de urmărire şi de trimitere în judecată şi judecarea.

5
A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 329.
6
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi
în dreptul român, p. 529.
 Astfel, parlamentarii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru faptele care nu
au legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar
percheziţionarea, reţinerea sau arestarea se pot face numai cu încuviinţarea Camerei
Parlamentului din care fac parte, după ascultarea lor (procedura ridicarea imunităţii).
Urmărirea şi trimiterea în judecată intră în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(art. 72 alin. 1 şi 2).
Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei de
către Ministrul Justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor sau
senatorilor cererea, în şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de
disciplină şi imunităţi spre examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu
există motive temeinice pentru aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin
votul secret al majorităţii membrilor acesteia. Pe baza raportului comisiei permanente,
ridicarea imunităţii se decide în plenul Camerei, cu votul majorităţii membrilor.
În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi, dar,
Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din care face
parte parlamentarul, pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. Dacă, însă, Camera
sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, poate dispune neîntârziat revocarea
măsurii reţinerii (art. 72 alin. 3 din Constituţie).
Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe
ordinea de zi a şedinţei Camerei sesizate.

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor

Răspunderea disciplinară a parlamentarilor (abaterile disciplinare pe care aceştia le pot
săvârşi, precum şi sancţiunile aferente) este reglementată prin regulamentele celor două
Camere ale Parlamentului.
Printre abateri disciplinare se regăsesc (art. 195 din regulamentul Senatului):
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de Constituţia
României, republicată, şi de Legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;
b) încălcarea jurământului de credinţă;
c) nerespectarea prevederilor regulamentului Senatului;
d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui
demnitar în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu privire la
exercitarea mandatului de senator;
 f) absentarea nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.
Sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul Senatului:
a) atenţionarea;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public – scris.
Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către
preşedintele de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.
Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.
Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art. 123):
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele de
şedinţă, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea Biroului
permanent.