Sunteți pe pagina 1din 16

MANDATUL PARLAMENTAR

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat
anumite instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie
între mandatul de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil apare prin voinţa
părţilor, pe când în cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la
desemnarea mandatarului, conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant
fiind predeterminat de Constituţie şi lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil –
să modifice ulterior însărcinarea dată mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept
public, cu excepţia cazului unui mandat imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un
raport civil, nu însă în cazul mandatului parlamentar.
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este
învestit prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege. Constituţia
României prevede caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n
exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului” (art. 69, alin.
(1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o anumită circumscripţie
electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură locuitorilor unor
comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi ca
reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor
regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest
sens. Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se
manifesta ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care
au fost aleşi. Însă cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi
manifesta dezaprobarea în privinţa modului de exercitare a mandatului de către un
parlamentar ales de ei, decât prin refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care
acesta se află) la viitoarele alegeri generale. Orice angajament sau promisiune a unui
parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar şi în campania electorală – este lipsit(ă) de
1
efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita mandatul în modul pe care-l consideră
adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii. Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest
sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul imperativ implică posibilitatea ca
alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită indicaţii reprezentantului lor în
privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în privinţa votului ce urmează a fi
dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care acesta a fost ales.
Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al încălcării
promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un mijloc
eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să
ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în
statele comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o
subordonare a parlamentarilor de către guvernanţi.
Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea
noastră fundamentală, putem conchide:
- mandatul are un caracter reprezentativ;
- se naşte în baza alegerilor;
- este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor
acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă
parte. Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din
cele două forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de
prerogativele Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.
Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor
Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz
de război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în
decurs de trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata
mandatului va fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1).
2
Parlamentul nou ales se va întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea
Preşedintelui României (art. 63, alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la
întrunirea legală a noului Parlament (alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii
rezidă în preocuparea de a asigura, în situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de
alternanţă la guvernare), continuitatea activităţii parlamentare. În perioada în care
mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi
adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin. (4), fraza a 2-a. Se poate
deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea unor legi de
aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse
dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de
ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului, dar chiar şi în acest caz, capacitatea
Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil. Proiectele
de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi
continuă procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării
sale, în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după
consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat
votul de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai
după respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a mandatului
colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub condiţia
validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1)). Mandatul încetează odată cu
încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de
demisie, de incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60,
alin. (2)).

3
Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv.
Dintre drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:
- dreptul de a participa la lucrările Camerei;
- dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;
- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau
secret;
- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;
- dreptul de a face propuneri legislative;
- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;
- dreptul de a face interpelări;
- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei
parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;
- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările
acesteia;
- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;
Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,
menţionăm:
- dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al
senatorilor, în condiţiile art. 113);
- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));
- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))
- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei
(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);
4
Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de
respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor
regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

5
PROTECŢIA MANDATULUI PARLAMENTAR

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin


imunitate, indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea
incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce
i-ar afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un
parlamentar nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al
doilea al aceluiaşi articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi
orice funcţie publică implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru
al Guvernului. Alte incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)).
Legea privind statutul deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu
calitatea de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la
alte instituţii de credit, la societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi în
instituţii publice, cu calitatea de preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale
acţionarilor sau asociaţilor la societăţile comerciale prevăzute anterior, de reprezentant
al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale menţionate, manager sau
membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor
naţionale, cu calitatea de comerciant persoană fizică, precum şi cea de membru al
unui grup de interes economic, definit conform legii (art. 15 din lege). De asemenea,
funcţia de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu funcţiile şi activităţile
persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice, cu calitatea
de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie
publică încredinţată de un stat străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte (art. 16 din aceeaşi lege).

6
Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteiaa constă în
necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor
sau şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba,
şi în acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de
procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al
art. 72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în
exercitarea mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în
timp. Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său.
Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura
tragerii la răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar
intra sub incidenţa alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi
urmăriţi sau trimişi în judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu
opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau
arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în
privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a
trimiterii în judecată, competenţa va reveni Parchetului de pe lângă această Curte (alin.
(2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în acest caz răspunderea penală, ci implică
doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile luării anumitor măsuri procesuale,
cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia constă în obţinerea încuviinţării
Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale menţionate pot fi adoptate de
către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi
articol se stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în
caz de infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate
fi reţinut şi supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei

7
asupra reţinerii şi percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a
acestor măsuri, în cazul în care constată lipsa de temei a acestora.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit
prin lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata
prezenţei la lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu
domiciliază în Bucureşti, gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de
regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la
ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la
lucrările Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile
pentru senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar
de cameră sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei
autorităţi sub pretextul asigurării disciplinei.

8
FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor


în stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic
rezidă în adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident,
activitatea Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă
ar fi lipsită de o parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar
avea posibilitatea de a exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul
de a aplica dispoziţiile legii. Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al
puterilor constituie o exigenţă esenţială a realizării unei separaţii efective şi funcţionale a
puterilor în stat, Parlamentul va exercita în mod inevitabil şi o anumită funcţie de
control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională, Parlamentul îşi manifestă voinţa
la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul politicii interne cât şi pe plan
extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste decizii ori participă la
luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în acest sens, şi de
o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un punct de
vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează
problema iar în alte lucrări, principiile sunt formulate sau delimitate în mod diferit. În
cele ce urmează, am preluat concepţia expusă în cursul unei autoare ieşene.
Funcţia legislativă. Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia
legislativă. Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare. Acest fapt nu împiedică participarea la adoptarea legilor a unor
alte autorităţi sau persoane (Guvernul, Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa
iniţiativei legislative sau a promulgării legilor. Constituţia mai prevede şi posibilitatea
delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de urgenţă (în absenţa unei legi de

9
abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern unor acte normative cu putere
de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de
Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în
regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra
a acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.
Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei
puterilor. Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum
activitatea Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare
din partea altor organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:
- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3),
Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;
- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin.
(2) coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii deputaţilor şi al
senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În afara cazului în care
Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a unui program sau a unei
declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113), parlamentarii care au iniţiat o
moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă moţiune de cenzură, în aceeaşi
sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem de control parlamentar, ducând,
după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci la eliminarea autorului ei”;
- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi
comisiile parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente
pe care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi
solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;

10
- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii
acestuia sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau
senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul
interpelării;
- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în
condiţiile art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub
control parlamentar;
- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin.
(2). Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea
urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în
Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;
- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor
Parlamentului pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului
permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale.
Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi
executive.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui
României, fapt care reiese din următoarele împrejurări:
- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa
sau a consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării
anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere
poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional (art.
90 din Constituţie). Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte
cu aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful
statului în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la
cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));
11
- din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României.
Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale
Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la cererea
unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;
- din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub
acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare.
Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea
echilibrului financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor
persoane în vederea exercitării unor funcţii sau demnităţi publice . Funcţia
guvernamentală este îndeplinită de Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare
propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o
modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de ordin
politic adoptată de reprezentanţa naţională;
- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a
Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al
acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din care nu
reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a pierdut încrederea
în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de guvernare;
- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai
Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2)); cei 15
membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de Parlament
(art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4)) sau directorul
Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));
- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);
- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.
138).
12
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei


naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. Veghează la respectarea
Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat. Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin,
majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici
unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de
scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în
primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.
Nicio persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel
mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de
Curtea Constituţională. Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: "Jur să-mi dăruiesc
toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să
respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".
Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului. Acesta îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de
Preşedintele nou ales. Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau de catastrofă.

13
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi
nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată. Preşedintele României se
bucură de imunitate.
Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi
numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la
propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. Acesta poate consulta
Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită.
Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat
probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii. Prezidează şedinţele Guvernului
la care participă.
Preşedintele adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii. După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor
grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de
zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Parlamentul
nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui României şi nici în
timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.
Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi
exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional.
În domeniul politicii externe, preşedintele încheie tratate internaţionale în numele
României, negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un
termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, se aprobă sau se
ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege. La propunerea Guvernului, acreditează şi
recheamă reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
14
schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii diplomatici ai altor state
sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
Constituţia îi conferă acestuia atribuţii în domeniul apărării. Preşedintele
României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri
excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel
mult 5 zile de la adoptare. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării,
Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la
cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii. În caz de mobilizare sau de
război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata acestor stări, iar dacă nu se
află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea lor.
Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de
urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de
la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata
acestora.
Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii: a) conferă decoraţii şi
titluri de onoare; b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral; c) numeşte în
funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege; d) acordă graţierea individuală.
Suspendarea din funcţie a preşedintelui este posibilă. În cazul săvârşirii unor fapte
grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
15
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează
un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
În Constituţie este reglementată inclusiv punerea sub acuzare a preşedintelui.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui
României pentru înaltă trădare. Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui
României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. De la data
punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este
demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie, de
demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În
termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte.
Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile,
interimatul se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei
Deputaţilor.
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se
publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.

16

S-ar putea să vă placă și