Decizia 148 din 2007

Autorul sesizării: 26 de senatori din grupul parlamentar „Dreptate si Adevar

PNLPD”
Obiectul sesizării: Prevederile art. 157, alin.(2)1 din Regulamentul Senatului
Motivarea sesizării: Autorii acesteia (cei 26 de senatori) sustin ca actul
normativ mentionat nu este conform cu:
1. Principiul separatiei puterilor in stat (art. 1, alin.(4)): Parlamentul nu are
calitatea sa decida asupra unor chestiuni care tin exclusiv de organizarea
si functionarea Guvernului. De asemenea, se sustine ca legiuitorul
constitutional nu a prevazut caracterul obligatoriu al unei motiuni simple
pentru Guvern.
2. Dispozitiile art. 106 („Incetarea functiei de membru al Guvernului”) si ale
art. 112, alin.(2) („Intrebari, interpelari si motiuni simple”): se arata in
finalul sesizarii ca demiterea ministrului justitiei printr-o motiune simpla
nu este prevazuta în dispozitiile art. 106 din Constitutie, potrivit carora:
„Functia de membru al Guvernului inceteaza in urma demisiei, a revocarii,
a pierderii drepturilor electorale, a starii de incompatibilitate, a decesului,
precum si in alte cazuri prevazute de lege”

Potrivit art. 27, alin.(2) si (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale, sesizarea a fost comunicata
presedintelui Senatului pentru a-si exprima punctele de vedere. La 20
februarie 2007, presedintele Senatului a comunicat faptul ca prevederile
art. 672 din Constitutie nu fac distinctie intre motiunea simpla si motiunea
de cenzura, de unde rezulta ca ambele produc efecte juridice => in
asemenea conditii, o motiune adoptata in conditiile art.112 alin. (2)3 din
Constitutie produce efecte juridice.

Temeiul constitutional al sesizarii Curtii Constitutionale este art. 146 lit. c)

teza finala din Legea fundamentala 4 , reluat de articolele 11, lit. A, pct. c)
si 27, alin.(1) din Legea 47/1992.

Decizia C.C.R.: Constata ca prevederile art. 157, alin.(2) din Regulamentul

Senatului sunt constitutionale in masura in care adoptarea unei motiuni simple de
catre Senat nu il obliga pe primul-ministru sa propuna revocarea unui membru al
Guvernului a carui activitate a facut obiectul motiunii.
Trebuie sa lamurim aici ca prin decizia sa, Curtea a acceptat constitutionalitatea
acelor prevederi, constitutionalitate pe care a conditionat-o de o interpretare
restrictiva („in masura in care” – cum trebuie analizate prevederile). Daca ar fi
respins ab initio sesizarea, atunci principiul separatiei puterilor in stat ar fi fost
infrant, pentru ca Parlamentul ar fi ordonat Guvernului extraconstitutional. Dar daca
ar fi acceptat fara nicio conditionare constitutionalitatea prevederilor, atunci
membrii Guvernului ar fi putut invoca totala lipsa de raspundere in fata motiunilor
adresate de Parlament, ceea ce ar fi trimis la o posibila dictatura guvernamentala. In
aceste circumstante, Curtea alege sa urmeze, intr-un vesnic stil romanesc, aurea
mediocritas (aurita cale de mijloc). Este, asadar, o decizie in interpretare sau in
conformitate sub rezerva.

Motivarea deciziei C.C.R. :

1. Pe forma (procedura), Curtea a fost legal sesizata, potrivit dispozitiilor art.
146, lit. c) din Constitutie, precum şi celor ale art. 1, alin.(1) si (2), art. 2,
alin.(1) si (3) si ale art. 10, alin. (2), art. 11, lit. A, pct. c), art. 27, alin.(1) si
(2)5 din Legea nr. 47/1992, si este competenta sa solutioneze sesizarea de
neconstitutionalitate.
2. 2. Pe fond (materie), Curtea constata ca esenta revendicarilor
parlamentarilor rezida in pretinsa neconstitutionalitate a prevederilor art.
157, alin.(2) din Regulamentul Senatului – conform carora motiunile simple
"sunt obligatorii pentru Guvern si membrii sai, precum si pentru celelalte
persoane vizate".
Pentru ca societatea sa functioneze corect e nevoie ca autoritatile sa colaboreze
si sa ajute atunci cand si acolo unde populatia are nevoie. Pentru aceasta,
constituantul roman derivat a considerat necesar un anumit control reciproc al
acestor autoritati. Un „scurt” excurs al raporturilor de control „Parlament versus
Guvern” se impune:
I. Controlul asa-zis de informare (art. 111, „Informarea Parlamentului” si
112, „Intrebari, interpelari, motiuni simple” din Constitutie) – priveste
documentele si orice alte informatii pe care guvernantii sunt tinuti sa le
procure parlamentarilor (deputati, senatori, comisii parlamentare prin
presedintii acestora) si totodata intrebarile cu privire la anumite
 probleme – de exemplu, la politica bugetara, la situatia din invatamant
etc. – la care trebuie sa raspunda.
II. Motiunile simple (art. 112) – privesc exprimarea pozitiei Senatului sau
Camerei Deputatilor fata de activitatea si politica desfasurata de Guvern
(per ansamblu) sau de un membru al acestuia. Pentru a putea fi valide,
ele trebuie semnate de cel putin ¼ din senatori sau 50 de deputati, dupa
caz, sa fie motivate si depuse in cursul unei sedinte publice la
presedintele de sedinta. Dupa constatarea indeplinirii conditiilor privind
numarul minim de sustinatori, motiunea e trimisa Guvernului si
comunicata plenului Parlamentului, apoi afisata la sediul Camerei
parlamentare in fata careia a fost ridicata. Referitor la adoptare si cvorum
avem diferente notabile: (I) art. 157, alin.(1) din Regulamentul Senatului
prevede ca o motiune simpla se adopta cu votul secret al majoritatii
senatorilor (majoritate absoluta); (II) art. 161 din Regulamentul Camerei
Deputatilor prevede ca o motiune simpla se adopta cu votul majoritatii
deputatilor prezenti (vot fie public, fie secret; majoritate relativa).
III. Motiuni de cenzura (art. 113, coroborat cu 109) – privesc raspunderea
solidara a membrilor Guvernului fata de Parlament (si indirect fata de
popor), fiind un instrument de exercitare directa a controlului
parlamentar asupra activitatii executivului per ansamblu (nu doar
contingent). In sistemul nostru nu exista si motiunea de cenzura
individuala, care ar avea ca efect doar pierderea calitatii de ministru a
unui singur membru. Conceptual, motiunea de cenzura (retragerea
increderii) e simetrica acordarii votului de incredere de catre Parlament
Guvernului, la investirea in functie. Mandatul Guvernului se bazeaza
100% pe increderea Parlamentului (care ii legitimeaza existenta si
activitatea), asa ca atunci cand increderea legislativului in loialitatea
guvernantilor nu mai exista, mandatul celor din urma devine
„retractabil”, prin sanctiunea specifica dreptului constitutional si anume
raspunderea politico-juridica a Guvernului, finalizata prin demitere, in
baza art. 113. Procedural, motiunile de cenzura trebuie initiate de cel
putin ¼ din numarul total al deputatilor si senatorilor (conditie de
validitate). Simetric cu votul de investitura, cat si ca expresie a raportului
de incredere intre Parlament si Guvern, ele sunt dezbatute si aprobate
doar in sedinta comuna a Camerelor. Din ratiuni de ordin practic,
motiunile sunt trimite Guvernului (inainte de adoptare, bineinteles)
pentru ca acesta sa se poata apara. Daca e respinsa, Guvernul isi continua
 activitatea ca si cand nimic nu s-ar fi petrecut. Daca e adoptata, Guvernul
e demis.
IV. Angajarea raspunderii Guvernului (art. 114) – priveste o masura de
maxima celeritate prin care, pentru a face fata unor situatii exceptionale
ce reclama solutii urgente (de competenta Parlamentului), Guvernul
urmareste sa adopte un program (o declaratie de politica generala sau un
proiect de lege), sustinut de majoritatea Parlamentului.

In consecinta, prin aceasta procedura, Guvernul ii da la randul sau

Parlamentului doua optiuni: (I) fie sa il mentina in functie, obligat sa ii satisfaca
cerintele (am mentionat anterior ca materia/obiectul angajarii raspunderii priveste
competentele legislativului, care in situatii normale nu ar trebui sa fie de apanajul
executivului); (II) fie sa nu ii satisfaca cerintele, dar sa isi asume responsabilitatea
demiterii sale. Fata de un popor vesnic revoltat impotriva autoritatilor, ne imaginam
cu greu cum ar putea Parlamentul nostru sa aleaga demiterea Guvernului si sa ajunga
asadar sa fie raspunzator in fata electorilor prezenti si viitori pentru dizolvarea unui
organ fundamental, situatie care ar duce aproape inevitabil la criza.