Dcip 2 Curs1 DDDDD

lOMoARcPSD|35175018
DCIP 2 curs1 - ddddd
Curs Dr Civil.Dr Reale (Universitatea Petru Maior din Târgu-Mures)
Studocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)
lOMoARcPSD|35175018
DANIELA CRISTINA VALEA
DREPT CONSTITUŢIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE (2)
TÎRGU-MUREŞ
2021

lOMoARcPSD|35175018
CAPITOLUL VI
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
CUPRINS:
6.1. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României
6.2. Atribuţiile Parlamentului României
6.3. Procedura legislativă
6.4. Actele Parlamentului României
6.5. Mandatul parlamentarilor. Statut. Protecţia mandatului
6.1. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României1
Conform Constituţiei României, la baza organizării şi funcţionării statului român, ca stat de

drept şi democrat stau câteva principii fundamentale: asigurarea şi garantarea drepturilor şi a
libertăţilor fundamentate, separaţia şi echilibrul puterilor în stat, supremaţia Constituţiei şi a
legilor, principiul reprezentativităţii.
Astfel, în cadrul democraţiei constituţionale, ca o transpunere a principiului separaţiei
puterilor în stat, puterea publică este constituită din puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească.
Nucleu puterii legislative este Parlamentul României.
◼ Rol: Parlamentul României are un dublu rol. Parlamentul României este (conform art. 61
alin. 1 din Constituţia României):
➢ organul reprezentativ suprem al poporului român – această calitate decurge din structura
larg reprezentativă a Parlamentului2, ca o consecinţă directă a principiului constituţional al
reprezentării3, membrii acestuia fiind aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale4, pentru a exprima voinţa generală a poporului, pe două
mari şi fundamentale planuri: legiferarea şi învestirea Guvernului şi controlul asupra
activităţii acestuia5. Pentru a fi asigurată reprezentativitatea, Constituţia României mai
prevede şi faptul că din Parlamentul României vor face parte şi deputaţii desemnaţi6, în
condiţiile legii electorale, din partea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
1 Regulamentul Camerei Deputaţilor – aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8 din 24 februarie 1994 (publicată în
M.Of. nr. 50 din 25 februarie 1994), ultima republicare în M.Of. nr. 262 din 13 aprilie 2011.
Regulamentul Senatului – aprobată prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 25 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 948 din
25 octombrie 2005, ultima modificare prin prin H.S. nr. 22/2011.
2 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, Ed. Lumina Lex,
București, 2000, p. 94.

3 A se vedea Cristian Ionescu, Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, p. 9.

4 Conform art. 62 alin. (1) din Constituţia României, republicată.

6 Se consideră că această categorie de deputaţi dobândesc mandatul parlamentar în mod special prin desemnare – a se vedea Ioan
Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 302.
1

lOMoARcPSD|35175018
naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în

Parlament (art. 62 alin. (2) din Constituţia României, republicată). Totodată, numărul
deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală, în raport cu populaţia ţării
(art. 62 alin. (3) din Constituţia României, republicată).[ex. - obligația Președintelui Româniai
de a respecta hotărârile Parlamentului României privind acordarea votului de încredere
Guvernului sau unor membrii ai acestuia este statuată și în considerarea rolului de organ
reprezentativ suprem – refuzul Președintelui de a emite decretele de numire în funcție a
membrilor Guvernului care au primit votul de încredere din partea Parlamentului constituie
faptă gravă de încălcare a legii fundamentale].
➢ unica autoritate legiuitoare a ţării - este competent exclusiv7 să elaboreze şi să emită acte
legislative, adică reguli de conduită socială cu caracter general, impersonal, obligatoriu,
prin care reglementează cele mai importante relaţii sociale dintre indivizi şi dintre indivizi şi
stat şi, a căror respectare, poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
◼ Structură:
Conform art. 61 alin. 2 din Constituţie, Parlamentul României este alcătuit din:
- Camera Deputaţilor şi
- Senat.
✓ Actuala Constituţie a României consacră bicameralismul. Pentru argumentarea opţiunii

legiuitorului constituant din 1991 s-a susţinut că bicameralismul ameliorează procesul legislativ;
temperează impetuozitatea celor două Camere ale Parlamentului, asigură controlul reciproc8.
✓ Printre avantajele bicameralismului se numără: existenţa unei duble examinări a proiectelor
sau propunerilor legislative care poate contribui la îmbunătăţirea acestora; poate fi împiedicată
tendinţa ipotetică a unei Camere de a acapara puterea legislativă; datorită faptului că, în general,
senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii (ca o consecinţă a criteriului de eligibilitate privind limita
de vârstă diferită) ar fi şi mai „înţelepţi”9.
✓ Printre dezavantajele bicameralismul au fost invocate: eforturi financiare mărite; prelungirea
procesului legislativ10.
Dacă prin textul iniţial al Constituţiei României din 1991 s-a reglementat un bicameralism
perfect, în 2003, prin revizuirea Constituţiei, prin modificările operate privind iniţiativa legislativă şi
competenţa decizională diferenţiată raportat la cele două Camere ale Parlamentului, a fost pus în
practică un bicameralism diferenţiat11.
7 În condiţiile stabilite de Constituţie, în baza delegării legislative, Parlamentul poate mandata Guvernul să emită acte
normative cu putere de lege, numite ordonanţe.

8 În sistemul constituţional român, ideea celei de-a doua Camere parlamentare a apărut la începutul secolul al XIX-lea, când
prin Regulamentele Organice a fost înfiinţată o a doua Cameră având unicul rol de a-l alege pe Domnitor. Abia în Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris este introdus şi implementat sistemul bicameralismului parlamentar (prin înfiinţarea Adunării Ponderatrice),
modelul fiind preluat succesiv şi de Constituţiile din 1866, 1923 şi 1938. În anul 1946, Senatul, cea de-a doua Cameră parlamentară, este
desfiinţat – a se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Ed. All Beck, București, 2003, pp. 615 şi 616;
Marian Enache, Proceduri parlamentare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 16 şi 17. Constituantul român din 1991 a optat
pentru revenirea la sistemul bicameral (a se vedea textul art. 61 alin. (1) din Constituţia României, atât textul iniţial din 1991, cât şi textul
după republicare din 2003). Deşi în anul 2009, în urma unui referendum naţional organizat la solicitarea Preşedintelui României,
electoratul care s-a prezentat la urne şi şi-a exprimat opţiunea pentru un Parlament unicameral, cu un număr limitat stabilit de membri,
până în prezent (decembrie 2013) nu a fost operată încă o asemenea modificare constituţională.


Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, pp. 23 şi 24.

2

lOMoARcPSD|35175018
„Principiul bicameralismului în jurisprudența Curții Constituționale 64. Așa cum se reține și în

jurisprudența citată de autorii sesizării, Curtea Constituțională a dezvoltat prin deciziile sale o
veritabilă „doctrină” a bicameralismului și a modului în care acest principiu este reflectat în
procedura de legiferare. Astfel, ținând seama de indivizibilitatea Parlamentului ca organ
reprezentativ al poporului român şi de unicitatea sa ca autoritate legiuitoare a ţării, Constituţia nu
permite adoptarea unei legi de către o singură Cameră, fără ca proiectul de lege să fi fost dezbătut şi
de cealaltă Cameră (Decizia nr.710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.358 din 28 mai 2009, sau Decizia nr.89 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.260 din 13 aprilie 2017, paragraful 53). Ca urmare, dezbaterea
parlamentară a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de
evaluarea acesteia în plenul celor două Camere ale Parlamentului. Aşa fiind, modificările şi
completările pe care Camera decizională le aduce proiectului de lege sau propunerii legislative
adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se raporteze la materia şi la forma în care a fost
reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera
decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului bicameralismului (Decizia nr.472 din 22
aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din 30 aprilie 2008, sau
Decizia nr.89 din 28 februarie 2017, precitată, paragraful 53). 65. Curtea a stabilit două criterii
esenţiale pentru a se determina cazurile în care, prin procedura parlamentară, se încalcă principiul
bicameralismului: pe de o parte, existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele
adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, existenţa unei configuraţii
semnificativ diferite între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului. Întrunirea celor
două criterii este de natură a afecta principiul care guvernează activitatea de legiferare a
Parlamentului, plasând pe o poziţie privilegiată Camera decizională, cu eliminarea, în fapt, a primei
Camere sesizate din procesul legislativ (Decizia nr.710 din 6 mai 2009, 13 precitată, Decizia nr.413
din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010,
Decizia nr.1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.905 din 20 decembrie 2011, Decizia nr.62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.161 din 3 martie 2017, paragraful 29, sau Decizia nr.89 din 28 februarie
2017, paragraful 54). 66. Stabilind limitele principiului bicameralismului, Curtea a apreciat că
aplicarea acestui principiu nu poate avea ca efect deturnarea rolului de Cameră de reflecţie a primei
Camere sesizate. Este de netăgăduit că principiul bicameralismului presupune atât conlucrarea celor
două Camere în procesul de elaborare a legilor, cât şi obligaţia acestora de a-şi exprima prin vot
poziţia cu privire la adoptarea legilor (Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr.89 din 28 februarie 2017,
paragraful 55). Bicameralismul nu înseamnă ca ambele Camere să se pronunţe asupra unei soluţii
legislative identice. Art.75 alin.(3) din Constituţie, folosind sintagma „decide definitiv” cu privire la
Camera decizională, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune ca proiectul sau propunerea legislativă
adoptată de prima Cameră sesizată să fie dezbătută în Camera decizională, unde i se pot aduce
modificări şi completări. Curtea a subliniat că, în acest caz, Camera decizională nu poate, însă,
modifica substanţial obiectul de reglementare şi configuraţia iniţiativei legislative, cu consecinţa
deturnării de la finalitatea urmărită de iniţiator (Decizia nr.624 din 26 octombrie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.937 din 22 noiembrie 2016, sau Decizia nr.89 din 28
februarie 2017, paragraful 56). 67. Aşa fiind, modificările şi completările pe care Camera
decizională le aduce asupra propunerii legislative adoptate de prima Cameră sesizată trebuie să se
raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a fost reglementată de prima
Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi anume Camera decizională, să
legifereze în mod exclusiv, ceea ce contravine principiului bicameralismului (a se vedea în acest
sens Decizia nr.472 din 22 aprilie 2008 sau Decizia nr.62 din 7 februarie 2017, paragraful 28).
Legea este, cu aportul specific al fiecărei Camere, opera întregului Parlament, drept care autoritatea
legiuitoare trebuie să respecte principiile constituţionale în virtutea cărora o lege nu poate fi
adoptată de către o singură Cameră (Decizia nr.1.029 din 8 octombrie 2008, publicată în Monitorul
3

lOMoARcPSD|35175018
Oficial al României, Partea I, nr.720 din 23 octombrie 2008, Decizia nr.3 din 15 ianuarie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.71 din 29 ianuarie 2014, Decizia nr.355 din
25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 8 iulie 2014,
paragraful 38, Decizia nr.624 din 26 octombrie 2016, paragraful 39, Decizia nr.765 din 14
decembrie 2016, paragraful 29, sau Decizia nr.62 din 7 februarie 2017, paragraful 32). - DECIZIA
nr.154 din 6 mai 2020 asupra obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru acordarea
unor facilități pentru contribuabilii operatori economici pe teritoriul României Publicată în
Monitorul Oficial nr.398 din 15.05.2020”
Constituirea Parlamentului României

Parlamentul României se organizează şi funcţionează în baza prevederilor Constituţiei României
republicată (titlul III, capitolul 1, art. 61-78, precum şi alte articole), ale Legii privind statutul
deputaţilor şi senatorilor12, precum şi în baza regulamentelor interne de organizare şi funcţionare13.
Procedura de constituire
După finalizarea procesului electoral, cele două Camere ale Parlamentului se întrunesc
separat în prima şedinţă de constituire14, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de
zile de la alegeri (art. 63 alin. 3 din Constituţie).
În prima şedinţă se organizează grupurile parlamentare şi are loc validarea mandatelor
parlamentarilor.
Fiecare mandat trebuie validat prin votul majorităţii senatorilor, respectiv a deputaţilor
(majoritate absolută).
Mandatul parlamentar poate fi invalidat în următoarele situaţii (art. 7 din Regulamentul
Camerei Deputaţilor, respectiv art. 8 din Regulamentul Senatului):
- în cazul alegerii parlamentarului prin fraudă electorală dovedită sau recunoscută
(respectiv a existenței unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare),
- nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind candidatura sau obţinerea
mandatului.
Refuzul de a depune jurământul atrage invalidarea mandatului de parlamentar.
Cele două Camere ale Parlamentului sunt constituite în mod legal după validarea a cel
puţin două treimi din numărul total al mandatelor fiecărei camere și depunerea jurământului de
credință de către aceștia.
12 Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în M. Of. nr. 380 din 3 mai 2006 şi republicată ultima
dată în M. Of. nr. 49 din 22 ianuarie 2016.

13 Regulamentul Camerei Deputaţilor a fost aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8 din 24 februarie 1994 (publicată în M. Of. nr.
50 din 25 februarie 1994), republicat în M. Of. nr. 35 din 16 ianuarie 2006. A fost modificat de mai multe ori, ultima republicare (în M. Of.
nr. 762 din 13 noiembrie 2012) s-a făcut în temeiul art. II din Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 7/2011 privind modificarea şi
completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor (publicată în M. Of. nr. 262 din 13 aprilie 2011), dându-se textelor o nouă numerotare.
Regulamentul Senatului a fost aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicată în M. Of. nr. 948 din 25
octombrie 2005, modificată succesiv de mai multe ori, ultima modificare fiind făcută prin Hotărârea Senatului nr. 26 din 22 mai 2013,
publicată în M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013.
Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului a fost adoptat prin Hotărârea Parlamentului României nr.
4/1992 privind Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în M. Of. nr. 34 din 4 martie 1992.
Ulterior a fost modificat de mai multe ori, ultima modificare fiind operată prin Hotărârea Parlamentului României nr. 55/2013, publicată
în M. Of. nr. 394 din 1 iulie 2013, în baza căreia (art. II din hotărâre) a şi fost republicat în M. Of. nr. 461 din 25 iulie 2013, dându-se
textelor o nouă numerotare.
14 În legislatura 2004-2008 Parlamentul României a fost format de 468 din parlamentari: 331 de deputaţi şi 137 de senatori.
În legislatura 2008-2012 Parlamentul României a fost format din 471 de parlamentari (un deputat şi-a încetat mandatul înainte de
termen): 334 de deputaţi (unul şi-a încetat mandatul înainte de termen) şi 137 de senatori; în legislatura 2012-2016 Parlamentul
României este format din 588 de parlamentari: 412 deputați (din care 5 și-au încetat activitatea până la data de 1 noiembrie 2013) și
176 de senatori (din care 2 și-au încetat activitatea până la data de 1 noiembrie 2013). În legislatura 2016 -2020, Parlamentul
României este format din 465 de parlamentari: 329 deputaţi (3 deputați și-au încetat mandatul) şi 136 senatori.
4

lOMoARcPSD|35175018
Structura Parlamentului României. Organisme interne de lucru şi organe de conducere

După constituirea legală a celor două Camere parlamentare se trece la organizarea grupurilor
parlamentare, a desemnării organelor de conducere şi a structurilor interne de lucru.
Grupuri parlamentare
Conform regulamentelor proprii celor două Camere, grupurile parlamentare sunt structuri
interne de lucru ale Camerei parlamentare. Potrivit art. 64 alin. 3 din Constituţie, parlamentarii se
pot organiza în grupuri parlamentare, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare a
fiecărei Camere.
Fiecare grup parlamentar îşi desemnează propria conducere, formată dintr-un lider
(preşedinte) şi, eventual, adjuncţi sau secretari.
Parlamentarii nu sunt obligaţi să facă parte dintr-un grup parlamentar, putând să-şi
desfăşoare activitatea şi în afara unui asemenea grup (nu trebuie confundaţi cu parlamentarii
independenţi, cei care nu au candidat pe listele vreunui partid politic).
Un grup parlamentar este format din minim 10 deputaţi, respectiv minim 7 senatori, care
au candidat susţinuţi fiind de aceleaşi formaţiuni politice. Un parlamentar poate face parte doar
dintr-un singur grup parlamentar.
Printre atribuţiile grupurilor parlamentare se numără:
- fac propuneri pentru membri comisiei de validare a mandatelor,
- propun candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Camerei parlamentare
- propun candidaţi pentru comisiile parlamentare,
- pot prezenta amendamente în scris la propunerile sau proiectele legislative supuse
dezbaterii parlamentare
- îşi prezintă poziţia cu privire la propunerea de ridicare a imunităţii parlamentare
- pot sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea Regulamentelor
Camerelor Parlamentului (art. 146 litera c din Constituţie).
După organizarea grupurilor parlamentare, fiecare din două Camere ale Parlamentului își
desemnează structurile organizatorice şi de conducere proprii.
Structurile organizatorice şi de conducere sunt:
- preşedintele Camerei,
- Biroul permanent,
- comisiile parlamentare.
Preşedintele Camerei Deputaţilor sau al Senatului

Fiecare Cameră parlamentară îşi alege un preşedinte pe toată durată legislaturii (mandatul
Parlamentului – 4 ani), care este, în acelaşi timp şi preşedintele biroului permanent al camerei
parlamentare respective.
Candidaţii pentru funcţia de preşedinte sunt propuşi de către grupurile parlamentare. Fiecare
grup parlamentar poate face o singură propunere.
„dreptul unui grup parlamentar de a face o singură propunere de candidat la funcția de

președinte al Senatului dintre persoanele membre ale respectivului grup. Respectarea acestor norme
regulamentare, în înțelesul stabilit de Curte, se impune tuturor membrilor Senatului în virtutea
prevederilor art.1 alin.(5) din Constituție, care consacră principiul legalității, în egală măsură
aplicabile și cu privire la regulamentele parlamentare. 71. Pentru toate aceste argumente, Curtea
constată că Hotărârea Senatului României nr.36 din 10 septembrie 2019 prin care senatorul Teodor
Meleșcanu a fost ales președinte al Camerei, din poziția de candidat propus de un alt grup
parlamentar decât cel al cărui membru era, contravine prevederilor constituţionale ale art.1 alin.(5)
5

lOMoARcPSD|35175018
care consacră principiul legalității și al supremației Legii fundamentale, ale art.8 alin.(2) și art.64
alin.(1), (3) și (5) care consacră principiul pluralismului politic și principiile activității parlamentare.
Formularea unei propuneri de candidat la funcția de președinte al Senatului este un drept al
grupului parlamentar, protejat constituțional, iar nu o obligație, este evident că nimic nu împiedică
grupul parlamentar, în cazul în care nu își exercită dreptul de a desemna un parlamentar propriu
pentru funcția de conducere, de a susține candidatura unei persoane propuse de un alt grup
parlamentar, manifestându-și în această manieră rolul activ în procedura alegerii președintelui
Camerei Parlamentului. -DECIZIA nr.25 din 22 ianuarie 2020 referitoare la sesizarea de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Hotărârii Senatului României nr.36 din 10 septembrie 2019
pentru alegerea președintelui Senatului Publicată în Monitorul Oficial nr.122 din 17.02.2020 ”
Cu privire la alegerea Preşedintelui Camerei, regulamentele Camerelor prevăd a serie de

diferenţe. Astfel, Preşedintele Camerei Deputaţilor este ales de către deputaţi prin vot secret (cu
buletine de vot), cu votul majorităţii deputaţilor (majoritate absolută) (în condiţiile în care este
respectat şi cvorumul cerut de lege pentru legalitatea şedinţei, adică jumătate plus unu din numărul
total al senatorilor, respectiv al deputaţilor). Dacă în primul tur, niciunul dintre candidaţii înscrişi nu a
întrunit votul majorităţii deputaţilor, se organizează un al doilea tur de scrutin, fiind declarat
câştigător candidatul care a obţinut majoritatea voturilor deputaţilor prezenţi la şedinţă15
(majoritate simplă).
Preşedintele Senatului este ales de către senatori prin vot secret (cu buletine de vot), cu votul
majorităţii senatorilor prezenţi (majoritate simplă) (în condiţiile în care este respectat şi cvorumul
cerut de lege pentru legalitatea şedinţei, adică jumătate plus unu din numărul total al senatorilor,
respectiv al deputaţilor). Dacă în primul tur, niciunul dintre candidaţii înscrişi nu a întrunit votul
majorităţii senatorilor prezenţi, se organizează un nou tur de scrutin, la care participă doar primii doi
candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de voturi sau, după caz, toţi candidaţii care s-au clasat
pe primul loc, la egalitate de voturi ori primul clasat şi toţi candidaţii care s-au clasat pe locul al
doilea, cu număr egal de voturi. Este declarat ales Preşedinte al Senatului, candidatul care a obţinut
votul majorităţii senatorilor prezenţi la şedinţă16 (majoritate simplă).
Încetarea calităţii de Preşedinte al Camerei Deputaţilor sau al Senatului
Calitatea de preşedinte al Camerei parlamentare sau cea de membru al Biroul permanent
încetează la expirarea mandatului sau prin deces, demisie, revocare ori pierderea calităţii de
deputat, respectiv de senator.
Preşedintele Camerei poate fi revocat din funcţie, înainte de expirarea termenului, prin
votul majorităţii deputaţilor sau al senatorilor. Calitatea de preşedinte al Camerei parlamentare
încetează la expirarea mandatului sau prin deces, demisie, revocare ori pierderea calităţii de
deputat, respectiv de senator.
Propunerea de revocare poate fi făcută doar de către grupul sau grupurile parlamentare care
i-au propus în vederea alegerii17, se face în scris şi trebuie să fie însoţită de semnăturile iniţiatorilor.
15 Conform art. 21 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

16 Conform art. 24 alin. (2) şi (3) din Regulamentul Senatului, aşa cum a fost modificat prin Hotărârea Senatului nr. 22 din 21
martie 2011 (publicată în M. Of. nr. 202 din 23 martie 2011 ).
17 Propunerea de revocare din funcţie a preşedintelui unei Camere parlamentare sau a celorlalţi membri ai Biroului permanent poate
fi făcută doar de către grupul sau grupurile parlamentare care i-au propus în vederea alegerii – a se vedea Decizia Curţii Constituţionale
nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în M. Of. nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 602/2005 au
fost declarate neconstituţionale prevederile art. 26 alin. (1), (2), (4) şi (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, acestea încetând să mai
producă efecte juridice de la data de 2 ianuarie 2006. A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 601 din 14 noiembrie 2005,
publicată în M. Of. nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile: art. 30 alin. (1) din
Regulamentul Senatului, deoarece contravin prevederilor art. 24 şi art. 64 alin. (5) din Constituţia României, „întrucât încalcă dreptul la
apărare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de
sancţiune juridică, să fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încălcarea
principiului configuraţiei politice”; şi ale art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului acesta fiind contrar art. 64 alin. (5) din Constituţia
României deoarece „cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea
sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui”.
6

lOMoARcPSD|35175018
Pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Camerei, atribuţiile acestuia sunt preluate de

către unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de către Biroul permanent.
Atribuţiile preşedintelui Camerei parlamentare:

- convocarea parlamentarilor în sesiuni ordinare sau extraordinare
- prezidarea sesiunilor,
- conducerea şedinţelor şi a dezbaterilor, cu asigurarea desfăşurării normale şi legale a
lucrărilor,
- conducerea lucrărilor biroului permanent al camerei,
- sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de
promulgarea acestora, cu privire la tratate sau a altor acorduri internaţionale, precum şi
a regulamentului camerei,
- reprezentarea Camerei în relaţiile interne şi internaţionale,
- îndeplineşte orice alte atribuţii care îi sunt stabilite prin regulament sau de plenul
camerei.
În mod special, Preşedintelui Senatului, respectiv Preşedintelui Camerei Deputaţilor le revine şi
sarcina de a asigura, în ordine, interimatul funcţiei de Preşedinte al României (art. 98 din Constituţia
României, republicată).
S-a susţinut în literatura de specialitate, că preşedintele Camerei parlamentare deţine cea
mai importantă, dificilă şi complexă funcţie din Parlament18.
Birourile permanente sunt organe interne de conducere ale celor două Camere19.
Sunt formate dintr-un preşedinte, patru vicepreşedinţi, patru secretari şi patru chestori
pentru fiecare Cameră parlamentară, desemnarea acestora fiind rezultatul negocierilor dintre
grupurile parlamentare şi cu respectarea configuraţiei politice a Parlamentului.
Membrii birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni parlamentare
ordinare şi pot fi revocaţi din funcţie oricând. Calitatea de membru al biroului permanent
încetează şi prin deces, demisie sau pierderea calităţii de senator, respectiv deputat.
Trebuie menţionat faptul că la această decizie a Curţii Constituţionale au fost formulate şi două opinii separate, una a judecătorului
Constantin Doldur (conform opiniei acestuia, soluţia nu este corectă sub acest aspect „în acest fel s-ar putea ajunge, practic, la situaţia
ca, din raţiuni care ţin de interesul partidului politic al cărui membru este persoana respectivă, chiar dacă preşedintele Senatului
încalcă Constituţia sau Regulamentul Senatului, să nu poată fi revocat, ceea ce apreciem că nu este de admis. În ceea ce priveşte situaţia
reglementată de art. 30 alin. (2) din Regulamentul Senatului, care se referă la posibilitatea revocării din funcţia de preşedinte al
Senatului şi la propunerea a jumătate plus unu din numărul senatorilor, fără să se indice în mod explicit motivul pentru care s-ar putea
invoca revocarea, deşi credem că sunt justificate unele rezerve cu privire la această prevedere, care nu are la bază ideea de culpă în
exercitarea funcţiei de preşedinte, considerăm că nici acest text regulamentar nu încalcă Constituţia, având în vedere autonomia
regulamentară a Camerelor şi inexistenţa unui text constituţional care să limiteze motivele de revocare a preşedinţilor Camerelor sau a
celorlalţi membri ai birourilor permanente ale acestora ori, cel puţin, să precizeze natura acestor motive.”) şi cea de-a doua a
judecătorului Kozsokar Gabor (conform căruia „Îndreptăţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea
preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângă faptul că este contrară spiritului Constituţiei şi
principiilor democraţiei parlamentare, potrivit cărora trebuie asigurată posibilitatea majorităţii de a decide, prezintă şi numeroase alte
impedimente de ordin practic, legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului. Este suficient, credem, ca pentru
demonstrarea parţială a posibilităţii ivirii unor asemenea dificultăţi să formulăm câteva întrebări: ce se întâmplă dacă pe parcursul
timpului grupul parlamentar care l-a propus pe preşedinte dispare, se dizolvă indiferent din ce motive?; ce se întâmplă în situaţia în
care preşedintele a fost candidatul comun al mai multor grupuri parlamentare, iar, când apar motive temeinice pentru revocarea sa,
unul din grupurile parlamentare refuză asocierea la propunerea de revocare? Este nefiresc ca, datorită inexistenţei propunerii,
procedura să nu poată fi declanşată, iar majoritatea să nu îşi poată exprima voinţa. Apreciem că prevederile art. 30 din Regulamentul
Senatului nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale nici pentru nerespectarea principiului simetriei faptelor juridice, pe baza
căruia s-ar ajunge la concluzia că numai cel care a făcut propunerea pentru alegere poate propune revocarea. Singurul element comun
al celor două fapte juridice este votul, voinţa majorităţii membrilor Camerei de a alege pe un anumit candidat, respectiv de a revoca din
funcţie o persoană. Acest element este prevăzut în condiţii identice pentru ambele faze, dar pentru manifestarea lui este indispensabilă
propunerea pentru declanşarea procedurii.).
18 A se vedea Ioan Muraru, Andrei Muraru, Câteva consideraţii teoretice privind biroul permanent al Camerei
parlamentare, în Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Corneliu-Liviu Popescu, Ştefan Deaconu, Gheorghe Iancu, Perspective
juridice privind instituţia parlamentului, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 30.
19 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 635.

lOMoARcPSD|35175018
Printre atribuţiile biroului permanent se numără:

- propune data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare,
- solicită convocarea în sesiune extraordinară,
- supune aprobării Camerelor, regulamentele de organizare şi funcţionare
- organizează şi răspunde de desfăşurarea în bune condiţii a activităţii Camerei,
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor camerei,
- hotărăşte înscrierea pentru dezbatere, în prima cameră sesizată sau trimite spre
dezbatere celeilalte Camere, proiectele sau propunerile legislative,
- prezintă Camerei spre aprobare bugetul acesteia şi contul de încheiere a exerciţiului
bugetar,
- sesizează comisiile parlamentare permanente în vederea întocmirii rapoartelor şi a
avizelor,
- organizează relaţiile Camerei cu celelalte autorităţi publice sau organizaţii,
- conduce şi supraveghează serviciile Camerei,
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute prin Regulamentele de organizare şi
funcţionare sau alte dispoziţii legale.
Vicepreşedinţii Camerei parlamentare – îl secondează pe preşedintele Camerei, putând

îndeplini unele dintre atribuţiile acestuia.
Secretarii Camerei parlamentare – au atribuţii precum: întocmirea listei înscrierilor la
cuvânt; prezentarea propunerilor, amendamentelor sau a oricăror alte comunicări adresate
adunării camerei; efectuarea apelului nominal; notarea rezultatului votului etc.
Chestorii Camerei parlamentare – verifică modul de gestionare şi administrare a
patrimoniului Camerei; exercită controlul financiar asupra cheltuielilor efectuate; asigură
menţinerea ordinii în localul Camerei.
Comisiile parlamentare
Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale celor două Camere ale
Parlamentului având drept scop pregătirea documentelor de lucru pentru şedinţele în plen şi
pentru exercitarea funcţiei de control parlamentar20. Reprezintă „laboratoarele” Parlamentului,
dar nu au putere decizională21.
Tipurile de comisii parlamentare:
- comisii permanente,
- comisii de anchetă,
- comisii speciale,
- comisii de mediere.
De asemenea cele două Camere îşi pot constitui comisii comune (de exemplu, Comisia
comună a Camerei Deputaţilor şi a Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activităţii Serviciului Român de Informaţii; Comisia Parlamentului României pentru Integrare
Europeană).
Comisiile permanente – sunt alese pe întreaga durată a mandatului Camerei sau a sesiunii
şi, în general, sunt înfiinţate şi specializate pe domenii de activitate. Rezultatele activităţii
comisiilor se materializează în avizele şi rapoartele pe cale le prezintă Camerei parlamentare.
20 A se vedea Mihai-Constantin Eremia, Daniel Mihai Dragnea, Introducere în dreptul constituţional, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2006, p. 103.

21 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 93.

lOMoARcPSD|35175018
Exemple: Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi echilibrului

tehnologic; Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;
Comisia pentru buget, finanţe şi bănci; etc22.
Comisiile de anchetă – sunt constituite la propunerea unei 1/3 din numărul membrilor unei
Camere, în vederea analizării unor evenimente sau acţiuni negative, pentru aflarea adevărului,
pentru stabilirea responsabilităţii şi a măsurilor ce se impun. Îşi încetează activitatea, o dată cu
prezentarea raportului în plenul Camerei.
Comisiile speciale - sunt organizate la propunerea a unui număr minim de deputaţi sau
senatori, proveniţi din cel puţin două grupuri parlamentare, în vederea examinării unor proiecte
de legi complexe sau a unor probleme aparte, speciale. Au, de obicei, caracter temporar.
Comisia de mediere – se constituie doar în cadrul procedurii de adoptate a legilor

constituţionale.
Funcţionarea Parlamentului
Mandatul (numit şi legislatură).

Prin mandat se înţelege perioada de timp determinată pentru care este ales un
reprezentant şi în care îşi exercită atribuţiile care îi revin.
Mandatul Camerei Deputaţilor şi al Senatului este de 4 ani şi începe de la data întrunirii
legale a fiecărei Camere, în condiţiile validării mandatelor şi a depunerii jurământului de către
fiecare dintre parlamentari. Mandatul durează până la întrunirea legală a Camerelor Parlamentului
nou ales.
Mandatul Parlamentului încetează prin:
➢ ajungerea la termen - la împlinirea termenului de 4 ani, respectiv la data întrunirii legale a
noului Parlament ales23. Conform art. 63 alin. (2) din Constituţia României, republicată, alegerile
pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului
sau
➢ prin dizolvarea Parlamentului, în condiţiile art. 89 din Constituţie (Parlamentul poate fi
dizolvat de către Preşedintele Republicii, prin decret, după consultarea celor doi preşedinţi ai
Camerelor parlamentare, a liderilor grupurilor parlamentare, în cazul în care nu a acordat votul de
încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel
puţin două solicitări în acest sens). Dizolvarea Parlamentului este o atribuţie exclusivă a
Preşedintelui României. Deşi prevăzută expres, nu reprezintă o obligaţie constituţională, ci doar o
posibilitate de acţiune oferită de Constituţie şefului statului24. Dizolvarea Parlamentului României,
poate interveni, de principiu ca o sancţiune, numai într-o singură situaţie prevăzută expres de
Constituţie: dacă Parlamentul nu a acordat votul de încredere Guvernului (act esenţial în procedura
de constituire a unui Guvern), în termen de 60 de zile de la prima solicitare (este un termen de
recomandare şi nu de decădere25) şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări în acest sens
22 Sunt organizate şi funcţionează separat pentru fiecare Cameră a Parlamentului, având denumiri aproape identice. Exista
17 comisii permanente ale Camerei Deputaţilor şi 16 comisii permanente ale Senatului. (www.cdep.ro; www.senat.ro).
23 A se vedea Ioan Vida în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 616; Cristian Ionescu, Constituţia României comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare şi jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, Titlul III – Capitolul I - Parlamentul, p. 96.
24 A se vedea Ştefan Deaconu în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, p. 828.

lOMoARcPSD|35175018
(existând posibilitatea să fie făcute şi respinse chiar şi mai multe asemenea solicitări). De asemenea,
trebuie menţionat faptul că deşi Preşedintele României este obligat, în cadrul procedurii de
dizolvare, să se consulte cu preşedinţii Camerelor parlamentare şi cu liderii grupurilor
parlamentare26, chiar dacă nu este obligat să țină cont de rezultatul acestor consultări.
Obligatoriu, dizolvarea va viza ambele Camere ale Parlamentului, neputând fi dizolvată doar una
dintre ele.
Parlamentul României poate fi dizolvat o singură dată într-un an [conform art. 89
alin. (2) din Constituţia României, republicată].
Parlamentul României nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui
României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă [art. 89 alin. (3) din
Constituţia României, republicată]
Sunt de asemenea aplicabile prevederile art. 63 alin. (4) din Constituţia României, republicată,
privind prelungirea mandatului Camerelor până la întrunirea legală a noului Parlament ales, precum
şi prevederile art. 63 alin. (2) din Constituţia României, republicată, conform cărora alegerile pentru
noul Parlament vor avea loc în termen de cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la
dizolvarea Parlamentului27.
Cu privire la natura juridică a dizolvării Parlamentul s-a pus problema dacă poate fi considerată o
sancţiune sau doar o altă modalitate de prelungire a perioadei de guvernare prin recâştigarea sau
consolidarea încrederii electoratului28. Considerăm că cel puţin teoretic, chiar dacă în practică ar fi
destul de puţin probabil să se aplice în actualul sistem constituţional român, datorită modului de
reglementare29, dizolvarea Parlamentului are natura juridică a unei sancţiuni de drept constituţional.
S-a apreciat în literatura de specialitate că Parlamentul României nu se poate autodizolva30.
Cu privire la legislatura Parlamentului, legea fundamentală reglementează două situaţii speciale:
a.) prelungirea de drept a mandatului Camerei Deputaţilor şi Senatului în baza art. 63 alin. (1) din
Constituţia României, republicată şi b.) prelungirea până la întrunirea legală a noului Parlament ales
în baza art. 63 alin. (4) din Constituţia României, republicată.
a) Mandatul celor două Camere se prelungeşte de drept în:

▪ stare de mobilizare,
▪ stare de război,
▪ stare de asediu sau de urgenţă,
Prelungirea de drept a mandatului durează până la încetarea acestor situaţii (art. 63 alin.
1).
Pe perioada prelungirii mandatului, în condiţiile art. 63 din Constituţie, aceasta nu poate fi
revizuită şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice.
b) Deoarece unul dintre principiile care guvernează existenţa şi funcţionarea unei adunări
reprezentative legislative este cel al continuităţii, Constituţia României republicată reglementează o
prorogare legală31 a duratei mandatului Parlamentului până la întrunirea legală a noul Parlament
ales [conform art. 63 alin. (4)], fiind astfel asigurată continuitatea activităţii legislative în intervalul de
la ajungerea la termen a mandatului Parlamentului până la întrunirea legală a noului Parlament. Pe
de altă parte, proiectele de legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
26 Privită mai mult ca o consultare politică şi nu una instituţională, nefiind consultat Parlamentul – a se vedea Ştefan Deaconu în
Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, p. 830.
31 A se vedea Ioan Vida în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, p. 618.
10

lOMoARcPSD|35175018
precedent îşi continuă procedura în noul Parlament [art. 63 alin. (5) din Constituţia României,
republicată].
Ca o garanţie a asigurării stabilităţii domeniului legislativ, legea fundamentală instituie o serie de
limitări32: în perioada de prelungire a mandatului în baza art. 63 alin. (4) prima teză, Constituţia nu
poate fi revizuită, iar Parlamentul nu poate adopta, modifica sau abroga legi organice.
Alegerile pentru noul Parlament vor avea loc în termen de cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului (art. 63 alin. 2).
Sesiunile parlamentare
Parlamentul României îşi desfăşoară activitatea în sesiuni parlamentare, modalitatea
principală de lucru fiind şedinţa, la convocarea preşedinţilor celor două Camere.
Sesiunile parlamentare sunt de două feluri:

- sesiuni ordinare şi
- sesiuni extraordinare.
Sesiunile ordinare sunt acele perioade expres prevăzute în care Parlamentul este obligat să
se întrunească pentru a-şi desfăşura activitatea.
Potrivit art. 66 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României se întruneşte în două sesiuni
ordinare pe an, la convocarea preşedinţilor celor două Camere, prin decizie.
Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar
cea de-a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie (art. 84 alin. 1 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 80 din
Regulamentul Senatului).
Sesiunile extraordinare se ţin ori de câte ori este nevoie, în afara sesiunilor ordinare, la
iniţiativa Preşedintelui Republicii, a biroului permanent al fiecărei Camere sau la cererea a cel
puţin o 1/3 din numărul deputaţilor sau al senatorilor.
O situaţie mai deosebită, se referă la convocarea de drept a Parlamentului, în cazurile
expres prevăzute de Constituţie:
- aprobarea măsurilor urgente luate de către Preşedintele Republicii (conform art. 92
alin. 3),
- aprobarea instituirii stării de asediu sau de urgenţă de către Preşedintele Republicii
(conform art. 93 alin. 2),
- depunerea spre aprobare la Parlament a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului
(potrivit art. 115 alin. 5).
Şedinţele
Şedinţele sunt intervalele de timp în care Camerele îşi desfăşoară activitatea curentă.
Şedinţele sunt publice dar, în condiţii deosebite, Camerele pot hotărî ca acestea să fie
secrete.
Şedinţele se desfăşoară legal în condiţii de realizare a cvorumului, respectiv în prezenţa a
cel puţin jumătate plus unul din membrii fiecărei Camere.
Şedinţele sunt de două feluri:
- separate (pentru fiecare Cameră) şi
- comune.
32 A se vedea Ioan Vida în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României – Comentariu pe articole, p. 618.
11

lOMoARcPSD|35175018
Şedinţele comune se organizează în următoarele situaţii (art. 65 alin. 2):

- primirea mesajului Preşedintelui Republicii
- aprobarea Legii bugetului de stat şi a Legii bugetului asigurărilor sociale de stat
- declararea mobilizării totale sau parţiale a forţelor armate
- declararea stării de război
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare al Ţării
- numirea şefilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii
acestor servicii
- numirea Avocatului Poporului
- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora.
Conform regulamentelor de organizare şi funcţionare a celor două Camere, parlamentarii

îşi desfăşoară activitatea în şedinţe în plen, în comisii, în grupuri parlamentare, la nivelul birourilor
parlamentare, în circumscripţii electorale ori îndeplinesc orice alte atribuţii ce le sunt încredinţate
de Camera parlamentară din care fac parte.
6.2. Atribuţiile Parlamentului României
Parlamentul României are următoarele atribuții:

1. Atribuţia legislativă33 – constă în activitatea de elaborare şi emitere a legilor. Termenul
„lege” este utilizat, în acest context, în accepţiunea lui restrânsă, de act normativ emis de
Parlament, cu cea mai mare forţă juridică, ce cuprinde reguli generale de conduită, formulate în
abstract, impersonale, cu caracter general, obligatorii, a căror respectare, la nevoie, poate fi
impusă prin forţa de constrângere a statului34.
2. Atribuţii privind organizarea internă şi a activităţii Parlamentului – referitoare la:

- validarea mandatelor deputaţilor şi senatorilor,
- alegerea şi constituirea propriilor organe de conducere,
- adoptarea propriilor regulamente de organizare şi funcţionare,
- aprobarea bugetului propriu etc.
3. Stabilirea direcţiilor generale ale activităţii sociale, economice, culturale, statale şi juridice -
în baza competenţei generale de care se bucură ca organ reprezentativ suprem, parlamentul
33 S-a susţinut că Parlamentului îi revine o funcţie deliberativă, care are o sferă de cuprindere mai largă decât funcţia
legislativă, prima incluzând-o pe cea de-a doua – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat
şi în dreptul român, p. 578.
34 Termenul „lege” poate fi utilizat şi într-un sens larg, de act normativ, adică de o regulă generală de conduită obligatorie,
emis de organul competent, după o procedură reglementată.

12

lOMoARcPSD|35175018
stabileşte liniile principale ale dezvoltării societăţii şi ale naţiunii române, prin intermediul legilor
adoptate, legi pe care Guvernul are obligaţia de a le pune în executare.
Parlamentul reglementează, prin intermediul legilor, domenii importante şi foarte
importante, precum: bugetul naţional, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, alegeri, instituţiile fundamentale ale statului, organizarea forţelor armate, apărarea
şi siguranţa naţională, sistemul general al impozitelor şi taxelor, regimul general al infracţiunilor
etc.
4. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice – se referă, în principal, la

alegerea, numirea sau destituirea din funcţie a unor funcţionari şi demnitari publici:
- Parlamentul îl poate suspenda din funcţie pe Preşedintele României (art. 95 din
Constituţie);
- hotărăşte punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii pentru săvârşirea infracţiunii
de înaltă trădare (art. 96);
- acordă votul de încredere Guvernului şi programului general de guvernare a acestuia
(art. 103);
- poate retrage încrederea acordată Guvernului, ceea ce echivalează cu demiterea
acestuia (art. 113);
- numirea în funcţie a Avocatului Poporului, a şefilor serviciilor de informaţii, a
consilierilor de conturi din cadrul Curţii de Conturi (art. 140 alin. 4);
- fiecare cameră a Parlamentului numeşte câte trei judecători ai Curţii Constituţionale;
- Senatul numeşte pe cei doi reprezentanţi ai societăţii civile din cadrul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (art. 133 alin. 2 lit. b);
- Senatul validează în funcţie pe cei 14 membrii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aleşi
de către adunările generale ale magistraţilor (art. 133 alin. 2 lit. a) etc.
5. Atribuţii de control parlamentar. Funcţia de control decurge din calitatea Parlamentului de

organ reprezentativ suprem şi de unică autoritate legislativă, având ca suport teoretic, principiul
separaţiei puterilor în stat35. Controlul este necesar, deplin şi diferenţiat36.
Principalele modalităţile de control parlamentar sunt:
- controlul exercitat prin intermediul comisiilor parlamentare (de anchetă);
- controlul politic37 exercitat asupra activităţii Preşedintelui României (prin declanşarea
procedurii de suspendare din funcţie, prin declanşarea procedurii de punere sub acuzare pentru
săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare în cadrul controlului juridic) şi a Guvernului sau membrilor
acestuia (solicitarea de punere sub urmărire penală a membrilor Guvernului, adoptarea unei
moţiuni);
- controlul exercitat prin aprobarea de către Parlament a unor acte ale Executivului sau
obligativitatea de a fi consultat38 (de exemplu: aprobarea prealabilă necesară declarării mobilizării
generale sau parţiale a forţelor armate [art. 92 alin. (2) din Constituţia României republicată];
Parlamentul se pronunţă asupra măsurilor dispune de către Preşedintele României pentru
respingerea unei agresiuni armate îndreptate împotriva României [art. 92 alin. (3) din Constituţia
României republicată]; adoptarea de către Parlament a unei legi speciale de abilitare [art. 115 alin.
(1) din Constituţia României, republicată]; Parlamentul trebuie consultat în cazul solicitării
Preşedintelui României de organizare a unui referendum în condiţiile art. 90 din Constituţia
României, republicată; consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor

36 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 152.
38 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, pp. 680-681.
13

lOMoARcPSD|35175018
parlamentare în cazul declanşării procedurii de dizolvare a Parlamentului în condiţiile art. 89 din

Constituţia României republicată];
- controlul exercitat prin intermediul dărilor de seamă, al mesajelor, rapoartelor, programelor pe
care anumite autorităţi publice sunt obligate să le prezinte în faţa Parlamentului (de exemplu,
audierea rapoartelor prezentate în faţa Parlamentului de Curtea de Conturi, Avocatul Poporului
etc.);
- dreptul deputaţilor şi al senatorilor de a cere informaţii necesare şi de a adresa întrebări şi
interpelări membrilor Guvernului sau altor instituţii publice39. Cele două Camere ale Parlamentului
au dreptul de a solicita şi de a obţine informaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii lor din
partea organelor administraţiei publice40. Întrebările pot fi adresate în scris sau oral şi constau într-o
simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă
Guvernul sau celelalte organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei informaţiile
sau documentele solicitate, dacă Guvernul are intenţia de a lua o hotărâre într-o problemă
determinată41. Interpelările se fac în scris şi constau într-o cerere adresată Guvernului de un grup de
parlamentari, de unul sau mai mulţi deputaţi, prin care se solicită explicaţii asupra politicii
Guvernului în probleme importante ale activităţii interne sau externe42. Guvernul şi celelalte organe
ale administraţiei publice cărora li s-au solicitat informaţii sau documente sau le-au fost adresate
întrebări sau interpelări au obligaţia de a răspunde solicitărilor respective. Cele două Camere ale
Parlamentului au dreptul de a adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu privire la
problema care a făcut obiectul unei interpelări43.
- controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor. Plecând de la premisa că parlamentarii
sunt reprezentanţii cetăţenilor şi astfel pot fi intermediari între aceştia şi autorităţile publice, cele
două Camere ale Parlamentului pot primi petiţii din partea oricărei persoane (fizice sau juridice)
interesate, acestea urmând a fi trimise autorităţii publice competente să le soluţioneze sau să le
claseze, conform regulamentelor celor două Camere parlamentare;
- controlul exercitat prin intermediul instituţiei Avocatului Poporului, instituţie al cărei rol
esenţial este apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice [conform art. 58 alin. (1) din
Constituţia României, republicată].
5. Atribuţii în domeniul politicii externe:

- Parlamentul ratifică sau denunţă tratatele şi celelalte acte internaţionale negociate de
Guvern şi semnate de Preşedintele Republicii, la care România devine parte;
- declararea stării de război,
- decizia de începere sau încetare a ostilităţilor militare;
- participă la structurile parlamentare internaţionale44.
6.3. Procedura legislativă
Procedura legislativă reprezintă ansamblul actelor şi al formelor desfăşurate în cadrul

activităţii de elaborare şi emitere a legilor.
39 Pe larg despre întrebări, interpelări şi moţiuni simple ca modalităţi ale controlului politic specializat – Cristian Ionescu,
Raporturile Parlamentului cu Guvernul şi Preşedintele. Comentarii constituţionale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pp. 211-221;
Camelia-Rodica Tomescu, Raporturile dintre Guvern şi Parlament, p. 120-125.
40 Art. 183 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 166 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
41 Art. 167 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 158 alin. (2) din Regulamentul Senatului.
42 Art. 175 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 162 alin. (1) din Regulamentul Senatului.
43 Art. 178 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, respectiv art. 165 din Regulamentul Senatului.
44 A se vedea Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 133.
14

lOMoARcPSD|35175018
Etapele procedurii legislative ordinare sunt:

I. iniţiativa legislativă
II. avizarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative45
III. dezbaterea şi votarea în plenul fiecărei Camere parlamentare
IV. exercitarea controlului de constituţionalitate a priori (singura etapă facultativă)
V. promulgarea legii de către Preşedintele Republicii
VI. publicarea legii în Monitorul Oficial al României.
I. Iniţiativa legislativă
Iniţiativa legislativă este definită ca fiind dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea
unui proiect de lege sau a unui propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligaţia corelativă
a autorităţii legiuitoare de a se pronunţa asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative46.
Conform art. 74 alin. 1 din Constituţia României, iniţiativa legislativă aparţine:
1. Guvernului,
2. deputaţilor şi senatorilor (individual sau colectiv),
3. unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.
Preşedintele României nu are drept de iniţiativă legislativă.
Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unui proiect de lege,
conform normelor de tehnică legislativă47. Guvernul este iniţiatorul marii majorităţi a legilor emise
de Parlament, în considerarea rolului său de asigurare a realizării politicii interne şi externe a
statului şi a competenţei generale pe care o deţine.
În acelaşi timp, Guvernul deţine o competenţă exclusivă privind elaborarea proiectului
bugetului de stat şi al bugetului asigurărilor sociale de stat (art. 138 alin. 2 din Constituţia
României).
Parlamentarii şi cetăţenii îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin elaborarea unei
propuneri legislative, care trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege.
Constituţia României stabileşte două restricţii privind exercitarea dreptului de iniţiativă
legislativă de către populaţie.
a. Prima se referă la procedura de exercitare (cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de
vot care trebuie să provină din cel puţin un 1/4 din judeţele ţării, iar fiecare judeţ
trebuie să furnizeze cel puţin 5.000 de semnături – art. 74 alin. 1),
b. iar cea de-a doua la obiectul iniţiative legislative: art. 74 alin. 2 stabileşte că nu pot face
obiectul iniţiativei legislative populare:
• problemele fiscale,
• problemele cu caracter internaţional,
• amnistia şi graţierea.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor poate viza atât o problematică din sfera de reglementare
a legii ordinare, cât şi a legii organice. Exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă al cetăţenilor se
asigură de către un comitet de iniţiativă, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Din acest
45 La baza distincţiei între proiecte de lege şi propuneri legislative stau categoriile de iniţiatori. Guvernul va sesiza
Parlamentul prin intermediul proiectelor de lege, iar iniţiativele parlamentarilor şi a cetăţenilor vor îmbrăca forma propunerilor
legislative. Dar, distincţia nu are nici o semnificaţie juridică – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice –
tratat elementar, vol. II, p. 109.
46 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 150.
47
Normele de tehnică legislativă privind elaborarea actelor normative sunt reglementate prin Legea nr. 24/2000,
republicată în M.Of. nr. 777 din 25 august 2004.
15

lOMoARcPSD|35175018
comitet nu pot face parte persoanele alese în funcţii prin pot universal, membri Guvernului,
persoanele numite în funcţie de către primul-ministru sau persoanele care, potrivit legii, nu pot
face parte dintr-un partid politic48.
Exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni se face cu respectarea
prevederilor Legii nr. 189 din 9 decembrie 1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni49. Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 189/1999, iniţiativa legislativă a cetăţenilor se
exercită printr-o propunere legislativă întocmită în temeiul art. 74 din Constituţia, republicată, în
domeniul legilor organice sau ordinare, iar în temeiul art. 150 din Constituţia, republicată, în
domeniul legilor constituţionale. Concret, exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă al cetăţenilor
se asigură de către un comitet de iniţiativă, format din cel puţin 10 cetăţeni cu drept de vot. Din
acest comitet nu pot face parte persoanele alese în funcţii prin vot universal, membrii Guvernului,
persoanele numite în funcţie de către primul-ministru sau persoanele care, potrivit legii, nu pot face
parte dintr-un partid politic50. Comitetul de iniţiativă reprezintă cetăţenii care susţin propunerea
legislativă, după semnarea de către aceştia a listelor de susţinători, al căror conţinut este stabilit
expres prin Legea nr. 189/1999. Componenţa comitetului de iniţiativă, împreună cu propunerea
legislativă care face obiectul iniţiativei trebuie aduse la cunoştinţa publică, prin publicare în
Monitorul Oficial al României, publicarea fiind scutită de plata oricărei taxe.
Art. 146 lit. j) din Constituţia României, republicată stabileşte atribuţia Curţii Constituţionale de a
verifica îndeplinirea condiţiilor necesare pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
Legea nr. 47/1992 republicată detaliază modalitatea de exercitare a acestei atribuţii, la care se
adaugă şi prevederile Legii nr. 189/1999 republicată. Controlul de constituţionalitate, constând în
verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, este un
control anterior51.
Rezultatul verificărilor întreprinse de către Curtea Constituţională se înscrie într-o hotărâre,
adoptată de Plenul Curţii cu votul majorităţii judecătorilor şi care se comunică preşedintelui Camerei
parlamentare care a sesizat Curtea şi se publică în Monitorul Oficial al României. Soluţiile Curţii nu
pot fi decât două: fie constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă s-a făcut cu
respectarea condiţiilor stabilite, fie că nu52. Considerăm că în situaţia în care Curtea Constituţională
48 A se vedea Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios constituţional, Editura Fundaţiei „România de
mâine”, Bucureşti, 2007, p. 137.

49 Publicată în M. Of. nr. 611 din 14 decembrie 1999, republicată în M. Of. nr. 516 din 8 iunie 2004.
50 A se vedea Mihai Constantinescu, Marius Amzulescu, Drept contencios constituţional, Ed. Fundaţiei „România de Mâine”,

51 Curtea Constituţională a fost sesizată de şase ori, până în prezent, să verifice îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei
legislative de către cetăţeni. În trei cazuri a stabilit că nu poate realiza verificarea deoarece, „în lipsa unei legi pentru reglementarea
exercitării de către cetăţeni a iniţiativei legislative, nu se poate verifica autenticitatea semnăturilor din listele de susţinători, dacă
semnatarii au calitatea de cetăţeni cu drept de vot şi nici dacă aceştia au domiciliul în judeţele pe listele cărora au semnat” (Hotărârile
Curţii Constituţionale nr. 1 şi 2 din 27 iulie 1995, publicate în M. Of. nr. 172 din 3 august 1995; Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1
din 16 aprilie 1997 cu privire la iniţiativa legislativă cetăţenească de modificare a art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995,
publicată în M. Of. nr. 82 din 6 mai 1997). Considerăm că, în aceste situaţii, instanţa constituţională ar fi trebuit să procedeze la
efectuarea controlului de constituţionalitate al iniţiativelor legislative populare, neputând să refuze acest lucru chiar în lipsa unei legi
exprese, autenticitatea semnăturilor din listele de susţinători, calitatea de cetăţeni cu drept de vot sau dispersia teritorială putând fi
verificate prin alte mijloace legale. Se poate pune întrebarea dacă nu cumva, prin aceste hotărâri, Curtea Constituţională nu a golit de
conţinut o prevedere constituţională, cea privind un drept fundamental al cetăţenilor. Atâta timp cât o asemenea atribuţie este stabilită
expres în competenţa instanţei constituţionale, nu poate fi invocat niciun motiv pentru a refuza exercitarea unei atribuţii (neavând
relevanţă în acest moment posibila soluţie). Prin cea de-a patra hotărâre, a constatat că „propunerea legislativă care formează obiectul
iniţiativei legislative a cetăţenilor ... îndeplineşte condiţiile prevăzute de Constituţia republicată, precum şi pe cele ale Legii nr.
189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni, republicată” (Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1 din 30 iunie
2004 asupra iniţiativei legislative a cetăţenilor pentru modificarea şi completarea art. 170 din Legea învăţământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în M. Of. nr. 660 din 22 iulie 2004; Hotărârea nr. 38 din 3 decembrie
2009 asupra iniţiativei legislative a cetăţenilor referitoare la propunerea legislativă intitulată „Lege privind nivelul fondurilor anuale
minime obligatorii destinate finanţării sănătăţii” (publicată în M. Of. nr. 880 din 16 decembrie 2009). În următoarele două ocazii în care
Curtea Constituţională a fost sesizată pentru a-şi exercita această atribuţie, a constatat că nu este îndeplinită condiţia dispersiei teritoriale
prevăzute de Constituţie pentru exercitarea legală a acestui drept.
52 A se vedea Ioan Vida, Curtea Constituţională a Românei. Justiţia politicului sau politica justiţiei?, Ed. Monitorul Oficial,

16

lOMoARcPSD|35175018
constată că exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor
prevăzute, odată cu publicarea hotărârii în Monitorul Oficial al României şi comunicarea acesteia
Parlamentului, se naşte obligaţia acestuia de a demara procedura parlamentară legislativă cu privire
la propunerea cetăţenilor. În situaţia în care Curtea Constituţională constată că exercitarea dreptului
de iniţiativă nu s-a făcut cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute, Parlamentul nu are obligaţia de
a demara procedura legislativă53.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă se transmite Camerei parlamentare
competente să fie sesizată prima. Înainte de revizuirea din 2003 a Constituţiei României, nu era
reglementată o competenţă specială pentru cele două Camere ale Parlamentului României. Mai
mult, iniţiatorul unui proiect de lege putea să depună proiectul la oricare din Camere.
Prin modificările introduse de Legea de revizuire din 2003 a Constituţiei României54, este
reglementată o specializare funcţională pentru cele două Camere, concretizată în existenţa unei
Camere decizionale şi a unei Camere de reflecţie. De asemenea, art. 75 alin. 1 stabileşte o
competenţa specială de a fi sesizată prima a fiecărei Camere (reprezentând un element al
bicameralsmului diferențiat introdus în 2003).
Astfel, se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată,
care are astfel rol de cameră de reflecţie, proiectele de lege pentru domeniile enumerate în art. 75
alin. 1 din Constituţia României, republicată55.
Pentru proiectele de legi şi propuneri legislative pentru care Camera Deputaţilor are rol de
Cameră de reflecţie, Senatul va avea rol de Cameră decizională (potrivit art. 75 alin. 3 din
Constituţia României republicată56).
Conform art. 75 alin. 1 din Constituţia României republicată, toate celelalte proiecte de legi
şi propuneri legislative se supun spre dezbatere Senatului, ca primă Cameră sesizată. Astfel,
Senatul are rol de Cameră de reflecţie, iar Camera Deputaţilor rol de Cameră decizională.
Proiectele de legi şi propunerile legislative se depun la Camera competentă să fie sesizată
prima însoţite de expunerile de motive şi vor fi înregistrate la biroul permanent al Camerei, în
ordinea prezentării lor de către iniţiator.
II. Avizarea
După înregistrarea proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, înainte de a fi supuse
dezbaterii, preşedintele biroului permanent al Camerei parlamentare va solicita avizul Consiliului
Legislativ şi punctul de vedere sau informarea, după caz, al Guvernului. Avizul Consiliului Legislativ
este unul consultativ, adică obligatoriu de cerut pentru toate proiectele de lege sau propunerile
legislative, dar, de care parlamentarii pot sau nu să ţină seama.
În unele cazuri, trebuie cerut şi avizul Consiliului Economic şi Social sau al Consiliului
Suprem de Apărare al Ţării (în funcţie de domeniul de activitate reglementat).
În această perioadă, deputaţii, senatorii, grupurile parlamentare şi Guvernul57 pot propune
amendamente care se vor depune la comisia permanentă sesizată.
53 A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutionality control of the legislative initiatives of the citizens in Romania, în Revista
„Curentul Juridic”, nr. 1/2012, pp. 35-40.

54 Legea nr. 429 aprobată de cele două Camere ale Parlamentului în 18 septembrie 2003, publicată în M.Of. nr. 669 din 22
septembrie 2003, supusă referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003, şi publicată în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003,
după publicarea în M.Of. a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 privind confirmarea rezultatelor
referendumului naţional.
55 Conform art. 92 alin. 8 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 88 alin. 8 din Regulamentul Senatului.
56 Art. 75 alin. 3: „După adoptare sau respingere de prima Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite
celeilalte Camere, care va decide definitiv”.

57 În literatura de specialitate a fost susţinută şi opinia că numai parlamentarii au dreptul de a propune amendamente, fiind
„apanajul” acestora – a se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 593.
17

lOMoARcPSD|35175018
Amendamentul este actul prin care se propune modificarea de fond sau de formă a unui
proiect de lege supus spre dezbatere Parlamentului58. Amendamentele pot fi făcute atât în timpul
dezbaterii proiectului de lege în cadrul comisiei permanente sesizate, cât şi în cadrul dezbaterii în
plenul Camerei. Amendamentele se fac în scris, dar sunt acceptate şi cele orale, care pot fi
prezentate direct în şedinţa Camerei, dar numai pentru probleme de redactare sau de mică
însemnătate59.
Comisia de specialitate sesizată, prin raport, propune plenului Camerei parlamentare
adoptarea, adoptarea cu modificări ori completări sau respingerea proiectului ori a propunerii
legislative. Raportul va cuprinde şi amendamentele admise sau respinse, cu menţionarea autorilor
acestora, avizele celorlalte comisii, referiri la modul cum s-au soluţionat propunerile cuprinse în
avizul Consiliului Legislativ, referiri cu privire la punctul de vedere al Guvernului. Raportul se
transmite Biroului permanent, care va asigura multiplicarea şi difuzarea acestuia Guvernului,
deputaţilor, senatorilor sau iniţiatorilor.
III. Dezbaterea şi votarea în plenul Camerelor Parlamentului

Proiectele şi propunerile legislative avizate se supun dezbaterii plenului Camerei în
succesiunea prevăzută în ordinea de zi aprobată, în condiţiile regulamentului Camerei.
Dezbaterea în plenul Camerei este precedată de prezentarea expunerii de motive a
iniţiatorului şi a raportului comisiei permanente.
Dezbaterea presupune parcurgerea a două faze:
- dezbaterea generală şi
- dezbaterea pe articole.
În cadrul dezbaterii generale se face o primă evaluare a proiectului sau propunerii

legislative şi în această fază nu se pot aduce amendamente. Dezbaterea generală nu este urmată
de exprimarea votului, cu excepţia situaţiei în care, prin raportul comisiei de specialitate, s-a
propun respingerea proiectului.
Urmează dezbaterea pe articole a proiectului sau propunerilor legislative şi se începe cu
dezbaterea amendamentelor. Amendamentele se depun în scris, motivat, cu câteva zile înainte de
dezbatere. În situaţii speciale, se pot face noi amendamente în timpul dezbaterilor. Se pot face şi
unele amendamente oral. Urmează dezbaterea fiecărui articol în parte.
După încheierea dezbaterilor pe articole se trece la votare. Pentru început se votează

separat fiecare articol, după care se trece la votarea întregului text al proiectului de lege sau a
propunerii legislative.
Pentru a fi considerat adoptat, un proiect legislativ trebuie să fie votat de un anumit număr
minim de deputaţi sau senatori (majoritate). Majoritatea necesară este diferită în funcţie de tipul
legii (constituţională, organică sau ordinară). Există mai multe tipuri de majoritate: majoritate
simplă; majoritate absolută; majoritate calificată.
- majoritate simplă – reprezintă jumătate plus unu din numărul membrilor Camerei prezenţi
la şedinţă – necesară pentru adoptarea legilor ordinare;
- majoritate absolută – jumătate plus unu din numărul total al membrilor Camerei –
necesară pentru adoptarea legilor organice sau a regulamentelor Camerelor Parlamentului,
pentru suspendarea din funcţie a Preşedintelui României, pentru acordarea încrederii
Guvernului;
58 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 114
18

lOMoARcPSD|35175018
- majoritate calificată – fie 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere (necesară pentru
adoptarea legilor constituţionale), fie 2/3 din numărul total al parlamentarilor (necesară
pentru a hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui Republicii, conform art. 96 alin. 1 din
Constituţia revizuită sau pentru adoptarea legii privind aderarea României la Uniunea
Europeană şi a legii privind aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord), fie 3/4 din
numărul total al parlamentarilor (necesară adoptării unei legi constituţionale, în cazul în
care medierea a eşuat - art. 151 alin. 2 din Constituţia României revizuite).
Se mai practică şi majoritatea relativă, ce exprimă situaţia în care se poate decide cu cele
mai multe voturi exprimate60 (de exemplu, este considerat câştigător al alegerilor, candidatul care
obţine cel mai mare număr de voturi în cel de-al doilea tur de scrutin).
Pentru a fi considerat valabil, votul trebuie exprimat într-o şedinţă legală, adică cu
respectarea condiţiei cvorumului. Cvorumul reprezintă numărul minim de membri care se cere a fi
prezent la lucrările Camerei parlamentare, pentru ca acestea să se desfăşoare în condiţii de
legalitate61 şi să fie valabile.
Cvorumul este stabilit prin Constituţie (cvorumul legal - art. 67 - „majoritatea membrilor”)
şi regulamentul fiecărei Camere a Parlamentului şi constă în jumătate plus unu din membri fiecărei
Camere parlamentare.
Prima Cameră parlamentară sesizată este obligată să se pronunţe în termen de 45 de zile
de la depunerea proiectului la biroul permanent. Fac excepţie, codurile şi alte legi complexe,
pentru care termenul este de 60 de zile (art. 75 alin. 2 din Constituţie) şi proiectul legii de adoptare
a unei ordonanţe de urgenţă, pentru care termenul este de 30 de zile, conform art. 115 alin. 5 din
Constituţie. În cazul în care Camera nu adoptă proiectul în aceste termene, acesta se consideră
adoptat de drept (aprobare tacită).
După adoptarea sau respingerea de către prima Cameră sesizată (Camera de reflecţie),
proiectul sau propunerea legislativă este trimis celeilalte Camere, care va decide definitiv (Camera
decizională). La cea de-a doua Cameră este urmată exact aceeaşi procedură legislativă.
1. „DECIZIA nr.100 din 17 februarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a

Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.168/2020 pentru
completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.70/2020 privind reglementarea unor
măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate
de răspândirea coronavirusului SARS -CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru
modificarea și completarea Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educației
naționale nr.1/2011, precum și a altor acte normative și pentru modificarea și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr.37/2020 privind acordarea unor facilități pentru
creditele acordate de instituții de credit și instituții financiare nebancare anumitor categorii
de debitori Publicată în Monitorul Oficial nr.280 din 19.03.2021 -Admite obiecţia de
neconstituţionalitate formulată de Guvernul României şi constată că Legea privind
aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.168/2020 pentru completarea Ordonanței
de urgență a Guvernului nr.70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de
15 mai 2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea
coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea și
completarea Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educației naționale nr.1/2011,
precum și a altor acte normative și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență
a Guvernului nr.37/2020 privind acordarea unor facilități pentru creditele acordate de

61 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 171.
19

lOMoARcPSD|35175018
instituții de credit și instituții financiare nebancare anumitor categorii de debitori este

neconstituțională, în ansamblul său.
- 31. Curtea apreciază că prin introducerea modificărilor menționate, pentru prima dată, la
nivelul Camerei Deputaților, în calitate de Cameră decizională, se aduce atingere
principiului bicameralismului care presupune că adoptarea legii este rezultatul voinței
întregii autorități legiuitoare, adică a Parlamentului, care este format din Senat și din Camera
Deputaților. Curtea constată, astfel, că forma legii adoptate de Camera Deputaților conține,
practic, o reglementare nouă, străină de materia și domeniul de aplicare al proiectului de
lege care, inițial, potrivit demersului Guvernului, avea ca obiect doar aprobarea Ordonanței
de urgență a Guvernului nr.168/2020, modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr.37/2020 neexistând ca intenție de reglementare a inițiatorului la momentul
prezentării proiectului de lege în fața Senatului, ca primă Cameră competentă a fi sesizată.
Așa fiind, în ceea ce privește legea supusă controlului de constituționalitate, textele care
modifică conținutul normativ al Ordonanței de urgență a Guvernului nr.37/2020 nu au fost
niciodată dezbătute la nivelul primei Camere sesizate, care a fost Senatul, ci au fost
introduse pentru prima dată, fiind supuse dezbaterii și aprobate în Camera decizională, adică
în Camera Deputaților. Întrucât există deosebiri esențiale de conţinut juridic între forma
adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi cea adoptată de Camera
Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea constată că legea adoptată se
îndepărtează în mod considerabil atât de textul adoptat în Senat, cât şi de obiectivele
urmărite de iniţiativa legislativă.
- 32. Totodată, în ceea ce priveşte al doilea criteriu, Curtea observă că există o configuraţie
diferită între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului, întrucât, în Camera
Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, prin amendamentele aduse proiectului de
lege, au fost aduse modificări şi completări care nu se circumscriu reglementărilor avute în
vedere de prima Cameră sesizată. Curtea constată, astfel, că extinderea sferei de
reglementare a legii și modificarea scopului și domeniului său de aplicare, au avut drept
consecință modificarea denumirii titlului actului normativ și completarea sa cu un nou
articol, ceea ce a conferit acestuia o nouă structură și configurație, diferită de forma adoptată
de prima Cameră sesizată - Senatul.
- 33. Curtea constată că legea supusă controlului de constituționalitatea fost adoptată de
Camera Deputaților cu încălcarea principiului bicameralismului, întrucât, pe de o parte,
relevă existenţa unor deosebiri esențiale de conţinut juridic și de configurație între formele
adoptate de cele două Camere ale Parlamentului şi, pe de altă parte, se abate de la 7
obiectivul urmărit de iniţiatorul proiectului de lege şi respectat de prima Cameră sesizată -
Senatul, și anume, aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.168/2020, fapt ce
determină neconstituţionalitatea acesteia, în integralitatea sa, prin raportare la dispoziţiile
art.61 alin.(2) și art.75 din Constituție.
- 35. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior
promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a
unor dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art.147 alin.(4) din Legea fundamentală şi
având în vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a
constata încetarea de drept a procesului legislativ. Curtea a reținut, astfel, că „situaţia
determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [... ] are un efect
definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în
privinţa respectivei reglementări”. De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat că, în
cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie respectate statuările cuprinse în
decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de neconstituţionalitate
20

lOMoARcPSD|35175018
extrinsecă constatate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.619 din 11 octombrie 2016,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 50,
Decizia nr.139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.336 din 3 mai 2019, paragrafele 88 şi 89, sau Decizia nr.874 din 9 decembrie 2020,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 14 ianuarie 2021, paragraful
70).”
Deoarece, prin revizuirea Constituţie, procedura medierii a fost înlăturată (fiind folosită acum doar
în cazul legilor constituţionale), este reglementată procedura „întoarcerii legii”, pentru situaţii în
care una dintre Camere adoptă o prevedere legislativă, dar care intră în competenţa celeilalte
Camere.
Astfel, conform art. 75 alin. 4 şi 5 din Constituţie, dacă prima Cameră sesizată adoptă o
prevedere care intră în competenţa sa decizională (adică această Cameră a fost sesizată greşit, iar
legea trebuia adoptată, în primă fază, de cealaltă Cameră), prevederea legală este definitiv
adoptată dacă şi cealaltă Cameră (care ar fi trebuit să fie prima sesizată) este de acord. În caz
contrar, numai parte adoptată în variante diferite revine la prima Cameră sesizată, care decide
definitiv, în procedură de urgenţă. La fel se procedează şi în cazul în care Camera decizională
adoptă o prevedere pentru care competenţa aparţine primei Camere.
IV. Exercitarea controlului de constituţionalitate a priori (anterior)

Conform art. 146 lit. a din Constituţia României republicată, o lege adoptată de Parlament,
dar înainte de promulgarea ei de către Preşedintele Republicii, poate fi supusă controlului de
constituţionalitate (pe calea obiecţie de neconstituţionalitate).
Autoritatea competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii înainte de
promulgare este Curtea Constituţională a României. Este un control de constituţionalitate anterior
(a priori) şi constă într-o verificare a conformităţii (atât sub aspectul condiţiilor de fond, cât şi sub
aspectul condiţiilor de formă) legii cu Constituţia, anterior promulgării acesteia.
Este singura etapă facultativă a procedurii legislative, controlul de constituționalitate a
priori fiind exercitat doar la solicitarea expresă, prin sesizarea Curții Constituționale a României, cu
o obiecție de neconstituționalitate.
Au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională:

- Preşedintele României,
- preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
- Guvernul,
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
- un număr de cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi,
- Avocatul Poporului.
Sesizarea Curţii cu o asemenea obiecţie de neconstituţionalitate suspendă termenul de

promulgare al legii.
În cazul în care Curtea Constituţională declară legea neconstituţională, Parlamentul are
obligaţia de a reexamina şi modifica legea, pentru a o pune de acord cu prevederile deciziei
instanței constituționale.
Legile declarate constituţionale se trimit spre promulgare Preşedintelui Republicii, care
este astfel obligat să o semneze (în termen de 10 zile). Asemenea legi nu mai pot face obiectul
21

lOMoARcPSD|35175018
unui control de constituţionalitate posterior întrării lor în vigoare (nu mai pot fi atace cu o excepţie
de neconstituţionalitate).
„91.Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior
promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate în integralitatea sa, iar nu doar a unor
dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art.147 alin.(4) din Legea fundamentală şi având în
vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de
drept a procesului legislativ, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii legii, în integralitatea sa.
Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că „situaţia determinată de constatarea neconstituţionalităţii legii
în ansamblul său [...] are efect definitiv cu privire la acel act normativ, consecinţa fiind încetarea
procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări” (în acest sens fiind Decizia nr.619 din 11
octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4 ianuarie 2017, sau
Decizia nr.139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.336 din
3 mai 2019, paragraful 88). - DECIZIA Nr.242 din 3 iunie 2020 referitoare la obiecția de
neconstituționalitate a Legii privind prelungirea mandatelor autorităților administrației publice
locale Publicată în Monitorul Oficial nr.503 din 12.06.2020”
„35. Cât priveşte efectele unei decizii prin care Curtea, în cadrul controlului anterior
promulgării, constată neconstituţionalitatea legii examinate, în integralitatea sa, iar nu doar a unor
dispoziţii din cuprinsul acesteia, în temeiul art.147 alin.(4) din Legea fundamentală şi având în
vedere jurisprudenţa Curţii în materie, Parlamentului îi revine obligaţia de a constata încetarea de
drept a procesului legislativ. Curtea a reținut, astfel, că „situaţia determinată de constatarea
neconstituţionalităţii legii în ansamblul său [... ] are un efect definitiv cu privire la acel act normativ,
consecinţa fiind încetarea procesului legislativ în privinţa respectivei reglementări”. De asemenea,
în jurisprudența sa, Curtea a subliniat că, în cazul iniţierii unui nou proces legislativ, trebuie să fie
respectate statuările cuprinse în decizia de admitere a Curţii Constituţionale cu referire la viciile de
neconstituţionalitate extrinsecă constatate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.619 din 11
octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4 ianuarie 2017,
paragraful 50, Decizia nr.139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.336 din 3 mai 2019, paragrafele 88 şi 89, sau Decizia nr.874 din 9 decembrie 2020,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.44 din 14 ianuarie 2021, paragraful 70). -
DECIZIA nr.100 din 17 februarie 2021 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii
privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.168/2020 pentru completarea Ordonanței
de urgență a Guvernului nr.70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai
2020, în contextul situației epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS -
CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea și completarea Legii nr.227/2015
privind Codul fiscal, a Legii educației naționale nr.1/2011, precum și a altor acte normative și
pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.37/2020 privind
acordarea unor facilități pentru creditele acordate de instituții de credit și instituții financiare
nebancare anumitor categorii de debitori Publicată în Monitorul Oficial nr.280 din 19.03.2021”
„43. Curtea constată că modificarea operată în cauză direct în Camera decizională constituie
o astfel de modificare de substanță a Legii educației naționale nr.1/2011, întrucât vizează
conducerea la cel mai înalt nivel a unităților de învățământ universitar, care prezintă importanță
deosebită în economia actului normativ și a modului de configurare a principiilor pe care le
instituie. Prin urmare, indiferent de 8 soluția adoptată de legiuitor în această privință (întrucât nu
soluția legislativă, în sine, este aici în discuție, ci modul în care a fost introdusă în lege), aceasta
trebuie să formeze obiectul dezbaterilor în ambele Camere ale Parlamentului, iar nu pur și simplu
„adăugată” în Camera decizională, în afara proiectului/propunerii legislative și a
supunerii/dezbaterii în Camera de reflecție. Din această perspectivă, nu prezintă nicio relevanță
numărul de voturi în favoarea legii în Camera decizională, întrucât viciile de neconstituționalitate
22

lOMoARcPSD|35175018
ale unui act normativ nu pot fi acoperite prin vot. - DECIZIA nr.3 din 13 ianuarie 2021 asupra
obiecției de neconstituționalitate a Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului
nr.79/2020 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr.1/2011 Publicată în
Monitorul Oficial nr.87 din 27.01.2021”
V. Promulgarea legii de către Preşedintele României

Promulgarea este actul prin care şeful statului confirmă oficial că o lege a fost adoptată
de Parlament cu respectarea procedurii prevăzute şi dispune punerea ei în executare62.
Promulgarea legii revine competenţei Preşedintelui României. Promulgarea se face prin
emiterea de către Preşedinte a unui decret de promulgare (care se publică în Monitorul Oficial al
României, sub sancţiunea inexistenţei, alături de textul legii astfel promulgate).
Preşedintele Republicii are la dispoziţie un termen de 20 de zile, de la primire, pentru
promulgare.
Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere (câte o singură dată):
- fie reexaminarea legii de către Parlament sau,
- fie, aşa cum s-a menţionat mai sus, poate sesiza Curtea Constituţionale cu o obiecţie de
neconstituţionalitate.
Cererea de reexaminare se adresează, printr-un mesaj, Camerei competente să fie sesizată

prima şi astfel este reluată întreaga procedură legislativă. Dacă Parlamentul, în urma unei
asemenea cereri, se pronunţă cu aceeaşi majoritate cu care a adoptat legea, Preşedintele
Republicii este obligat să promulge legea după reexaminare, în termen de 10 zile.
Promulgarea este necesară doar în cazul legilor organice şi ordinare, nu şi a celor
constituţionale.
VI. Publicarea legii în Monitorul Oficial al României

Conform art. 78 din Constituţie revizuite, toate legile se publică în Monitorul Oficial al
României, sub sancţiunea inexistenţei şi intră în vigoare la 3 zile63 de la publicare sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul ei.
Publicarea în Monitorul Oficial este modalitatea de aducere la cunoştinţa publică a legii,
respectiv de intrare, în vigoare care instituie regula obligativităţii respectării legii.
Introducerea „termenului de graţie”64 de 3 zile pentru intrarea în vigoare a legii a fost
justificată de necesitatea de a acorda persoanelor fizice şi juridice o şansă de a lua la cunoştinţă
efectiv de conţinutul textelor legale.
Deoarece, Constituţia revizuită prevede doar pentru legile emise de Parlamentul României,
un termen de intrare în vigoare de 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României,
înseamnă că acest termen nu se aplică şi celorlalte acte normative pentru care Constituţia prevede
ca modalitate de intrare în vigoare, sub sancţiunea inexistenţei lor, publicarea în Monitorul Oficial
(decrete prezidenţiale, hotărâri şi ordonanţe guvernamentale, ordine ministeriale etc.).
62 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 121. Promulgarea a fost
definită şi ca actul prin care Preşedintele Republicii atestă faptul că legea a fost constituţional şi legal adoptată - Ioan Muraru, Mihai
Constantinescu, Drept parlamentar românesc, p. 251; sau ca o operaţiune de verificare şi de autentificare a legii - Ion Deleanu,
Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 598.
63 O lege publicată în Monitorul Oficial din data de 19.04.2012, a intrat în vigoare începând cu data de 22.04.2012.
64
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României
revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 139.
23

lOMoARcPSD|35175018
Proceduri legislative speciale

Procedurile legislative speciale sunt acele proceduri desfăşurate după reguli speciale,
derogatorii de la regulile generale prezentate mai sus. În sistemul nostru constituţional sunt
reglementate şi aplicate o serie de proceduri legislative speciale, precum:
1. adoptarea legilor constituţionale (de revizuire a Constituţiei)
2. adoptarea legilor în şedinţa comună a celor două Camere
3. procedura de urgenţă
4. adoptarea unui legi prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului.
1. Procedura adoptării legilor constituţionale, de revizuire a Constituţiei, prezintă o serie

de aspecte specifice, referitoare în principal la:
- iniţiativa revizuirii Constituţiei revine:
- Preşedintelui României, la propunerea Guvernului;
- cel puţin unei 1/4 din numărul total al deputaţilor sau senatorilor;
- cel puţin unui număr de 500.000 de cetăţeni cu drept de vot;
- iniţiativele de revizuire ale Constituţiei sunt supuse, din oficiu, controlului de
constituţionalitate anterior efectuat de către Curtea Constituţională;
- doar după pronunţarea Curţii Constituţionale, proiectul de lege sau propunerea de
revizuire se înregistrează la Parlament, urmându-se regulile generale de dezbatere şi votare.
Pentru adoptarea proiectului sau propunerii de revizuire este necesară majoritatea de 2/3 din
numărul membrilor fiecărei Camere;
- în cazul unor diferenţe între textele adoptate de cele două Camere, se apelează la
procedura medierii (comisia de mediere este formată dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori).
Dacă, în urma medieri nu se ajunge la un text comun, acesta va fi supus dezbaterii în şedinţa
comună a celor două Camere şi, pentru a fi adoptat, va fi necesar votul a cel puţin 3/4 din numărul
total al parlamentarilor;
- legile constituţionale nu se supun promulgării Preşedintelui. Ele intră în vigoare doar după
ce sunt aprobate în cadrul unui referendum naţional.
- Legea de revizuire se publică în Monitorul Oficial al României la 5 zile de la adoptare şi
după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale prin care sunt confirmate
rezultatele referendumului.
2. Procedura adoptării legilor în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.
Constituţia stabileşte câteva situaţii în care procedura legislativă nu se desfăşoară succesiv
în cele două Camere, ci în şedinţă comună65:
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat, a legilor rectificative
şi a contului de execuţie bugetară;
65 Alte situaţii în care Camerele lucrează în şedinţă comună sunt stabilite prin Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
deputaţilor şi Senatului: primirea mesajului Preşedintelui României; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de
război; examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi; numirea, la propunerea Preşedintelui
României, a directorului Serviciului Român de Informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu; depunerea
jurământului de către Preşedintele României; punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare; suspendarea din
funcţie a Preşedintelui României sau a persoanei care asigură interimatul în exercitarea acestei funcţii, în cazul în care a săvârşit fapte
grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei; încuviinţarea stării de asediu sau a stării de urgenţă, în întreaga ţară ori în unele
localităţi, instituită de Preşedintele României; dezbaterea programului şi a listei Guvernului şi acordarea votului de încredere;
retragerea încrederii acordate Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură; desfăşurarea procedurii privitoare la angajarea
răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege; alegerea magistraţilor ce
compun Consiliul Superior al Magistraturii; numirea membrilor Curţii de Conturi; efectuarea altor numiri în funcţii care, potrivit
legii, intră în competenţa Parlamentului; adoptarea unor declaraţii, mesaje sau a altor acte cu caracter exclusiv politic; proclamarea
rezultatelor referendumului naţional; primirea unor reprezentanţi ai altor state sau ai unor organisme internaţionale; celebrarea unor
sărbători naţionale sau a unor comemorări; constituirea unor comisii comune de ancheta sau a altor comisii speciale; alte situaţii în
care birourile permanente ale celor două Camere consideră necesară convocarea lor în şedinţă comună.
24

lOMoARcPSD|35175018
- adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constituţiei în cazul în care, prin

procedura de mediere, Camerele nu ajung la un acord;
- adoptarea legilor de aderare a României la Uniunea Europeană şi Tratatul Atlanticului de
Nord;
- stabilirea statutului deputaţilor şi a senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora.
3. Procedura de urgenţă
Procedura de urgenţă este o modalitate accelerată de adoptare a legilor, care prezintă o
serie de caracteristici privind scurtarea termenelor sau chiar eliminarea unor etape din procedura
legislativă obişnuită66.
Procedura de urgenţă se declanşează la cererea Guvernului sau din iniţiativa Parlamentului
şi se desfăşoară după regulile stabilite prin regulamentele Camerelor Parlamentului67.
Constituţia României stabileşte în ce situaţii o lege poate fi adoptată în procedură de
urgenţă:
- în cazul „întoarcerii legii”,
- în cazul depunerii la Parlament spre aprobare a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului.
Regulamentele celor două Camere ale Parlamentul prevăd că se adoptă în procedură de
urgenţă şi proiectele de lege referitoare la armonizarea legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii
Europene sau a Consiliului Europei, precum şi proiectele de lege necesare îndeplinirii obligaţiei
României în calitate de membră NATO.
Proiectul sau propunerea supusă procedurii de urgenţă se înscrie cu prioritate pe ordinea
de zi a şedinţei Camerei.
Termenul în care se poate exercita controlul de constituţionalitate este de doar 2 zile.
4. Procedura adoptării unui proiect de lege prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa
Parlamentului.
Potrivit art. 114 alin. 1 din Constituţie, Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa
Camerelor reunite ale Parlamentului pentru un program, o declaraţie de politică generală sau un
proiect de lege. Programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege sunt considerate
adoptate dacă, în termen de trei zile (termenul începe să curgă din momentul în care primul-
ministru declară expres că îşi asumă răspunderea în şedinţa comună a celor două Camere,
convocate special) nu se depune o moţiune de cenzură68 sau, dacă o asemenea moţiune a fost
depusă, nu este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Astfel, programul sau
declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern, iar proiectul de lege se consideră
adoptat fără a fi parcursă procedura legislativă obişnuită.
După „adoptarea” în aceste condiţii, legea este trimisă Preşedintelui în vederea
promulgării. Înainte de promulgare, legea poate fi supusă controlului de constituţionalitate
anterior sau Preşedintele poate cere, o singură dată, reexaminarea legii. În cazul în care s-a cerut
reexaminarea unei asemenea legi, această operaţiunea se desfăşoară tot în şedinţă comună a
celor două Camere.
66A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 603.
67Regulamentul Camerei Deputaţilor stabileşte că au drept de a solicita adoptarea în procedură de urgenţă, în cadrul acestei
Camere, iniţiatorul, Biroul permanent, un grup parlamentar. Regulamentul Senatului prevede că au drept de a cere adoptarea în
procedură de urgenţă: Guvernul sau Senatul din proprie iniţiativă.
68 Moţiunea de cenzură mai poate fi utilizată şi în condiţiile art. 113 din Constituţie pentru retragerea votului de încredere
acordat Guvernului.
25

lOMoARcPSD|35175018
Dacă, în cele 3 zile se depune o moţiune de cenzură şi aceasta este adoptată cu votul
majorităţii parlamentarilor, Guvernul este demis.
Curtea Constituţională a României s-a pronunţat sub acest aspect statuând că utilizarea
acestei proceduri speciale trebuie să fie bine justificată, angajarea răspunderii Guvernului trebuie
să aibă o motivare69. De exemplu, angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege aflat
deja în dezbatere parlamentară (la o comisie parlamentară permanentă a Camerei parlamentare
decizionale) nu îşi găseşte nici o motivare. În plus, apelarea la o asemenea procedură de legiferare
trebuie justificată de caracterul urgent al măsurilor preconizate70.
Delegarea legislativă
În sistemul nostru constituţional este reglementată şi o altă procedură legislativă şi anume,
delegarea legislativă. Este caracterizată ca o procedură legislativă complementară71 sau o
procedură excepţională de substituire72.
În viaţa oricărui stat, apar, şi situaţii în care adunarea legislativă nu este în măsura să
intervină, fie datorită faptului că nu îşi poate exercita atribuţiile (de exemplu, pe timpul vacanţei
parlamentare), fie a apărut nevoia luării şi aplicării unei măsuri urgente, ceea ce nu ar fi posibil
dacă s-ar respecta procedura legislativă (de exemplu, în situaţii extraordinare). În astfel de cazuri,
o altă putere decât cea legislativă73 este competentă să emită şi să aplice reguli generale de
conduită socială, obligatorii şi impersonale. Rolul acesta revine executivului, care, astfel, în limitele
şi condiţiile impuse de instituţia „delegării legislative”, participă la procesul de reglementare.
În literatura juridică au fost formulate mai multe definiţii privind instituţia delegării
legislative74. Conform părerii unui autor, delegarea legislativă reprezintă „împuternicirea, pe
termen limitat, a unei alte autorităţi decât cea legiuitoare de a exercita prerogative legislative” sau
„abilitatea temporară şi condiţionată a Guvernului de a emite norme cu putere de lege, a căror
valoare juridică este egală cu a legii ordinare şi organice, cu condiţia de a fi emise în conformitate
cu prevederile constituţionale şi a legilor organice în vigoare în momentul emiterii lor”75.
Delegarea legislativă a fost considerată şi „o împuternicire legislativă de abilitare specială a
Guvernului în domenii rezervate legii ordinare” în baza căreia pot fi emise ordonanţe, cu
menţiunea că ordonanţele de urgenţă se emit în cazuri excepţionale potrivit Constituţie76.
Conform art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul de reglementare al legilor organice, în baza (şi după adoptarea) unei legi speciale de
abilitare a Parlamentului, şi Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă, numai în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată.
Se consideră că există două forme a delegării legislative:
- prima este cea conferită de legea de abilitare, numită delegare parlamentară77 sau
delegare legislativă propriu-zisă78,
- iar cea de-a doua, delegarea constituţională79, conferită direct de Constituţie.
69 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1557 din 18 decembrie 2009, publicată în M.Of. nr. 40 din 19 ianuarie 2010.
70 Decizia Curţii Constituţionale nr. 1431 din 3 noiembrie 2010, publicată în M.Of. nr. 758 din 12 noiembrie 2010.
71 A se vedea Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 183.
72 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 611.
73 A se vedea Ion Deleanu, op.cit., p. 612.
74 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 133; Emil Boc,
Delegarea legislativă în sistemul constituţional românesc, în „Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative”, nr. 1(2)/1999, p. 173.
75
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 326; Lucian
Chiriac, Drept administrativ III, curs universitar, Editura Universităţii „Petru Maior” Tîrgu Mureş, 2006, p. 24.
76 A se vedea Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, Editura „Risoprint”, Cluj Napoca, 2002, p. 235.
77 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale – doctrină şi jurisprudenţă, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 2000, p. 202.

78 A se vedea Lucian Chiriac, Drept administrativ III, p. 34.
79 A se vedea Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Ordonanţele guvernamentale – doctrină şi jurisprudenţă, p. 202; Lucian
Chiriac, Drept administrativ III, p. 33; Ioan Vida, Manual de legistică formală, p. 30.
26

lOMoARcPSD|35175018
Ordonanţele emise în baza legii speciale de abilitare se mai numesc şi ordonanţe simple
sau obişnuite şi pot interveni, pentru a reglementa primar sau secundar, doar în domenii de
competenţa legii ordinare. Deci au forţa juridică a unei legi ordinare, putând modifica, completa
sau chiar abroga a asemenea lege.
În legea specială de abilitare se prevăd: domeniu sau domeniile în care se vor emite
ordonanţele, termenul de abilitare şi dacă se doreşte ca ordonanţele să fie supuse aprobării
ulterioare a Parlamentului, se va menţiona expres şi acest lucru.
Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului pot fi emise numai în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată. Urgenţa măsurii trebuie motivată de către Guvern. Se supun
spre aprobare Parlamentului, în procedură de urgenţă, iar dacă Parlamentul nu se află în sesiunea
este convocat în mod obligatoriu, în 5 zile. Ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în domeniul
legii organice. Totuşi, Constituţia stabileşte că nu pot fi emise nici măcar ordonanţe de urgenţă cu
privire la:
- legile constituţionale
- regimul instituţiilor fundamentale ale statului
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie
- drepturile electorale
- măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică a statului.
Parlamentul, prin lege, poate aproba, aproba cu modificări sau completări ori poate
respinge o ordonanţă guvernamentală.
Instituţia delegării legislative este un instrument prin care executivul încearcă să domine
puterea legislativă. Se trece astfel peste faptul că, cel puţin teoretic, delegarea legislativă nu ar
trebui să reprezintă decât o modalitate de a ajuta Parlamentul în activitatea de legiferare, privită
ca un mijloc de control reciproc, în cadrul sistemului de „frâne şi contragreutăţi”80 necesar în
vederea respectării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat81.
6.4. Actele Parlamentului României
Conform art. 67 din Constituţia României republicată, Camera deputaţilor şi Senatul

adoptă:
legi,
hotărâri,
moţiuni.
Acestea sunt actele juridice ale Parlamentului României, care, mai poate emite şi acte cu
caracter politic (de exemplu, declaraţii ale Parlamentului privind anumite evenimente sau situaţii
deosebite, mesaje, rezoluţii, apeluri etc.).
Legea
Legea reprezintă o regulă de conduită socială generală, obligatorie adoptată de Parlament
şi susceptibilă de a fi sancţionată prin forţa de constrângere a statului82 şi având cea mai mare
forţă juridică83.
80 A se vedea Tudor Drăganu, Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, p. 9;
Ioan Santai, Drept administrativ şi Ştiinţa administraţiei, p. 235.
81 Art. 1 alin. 1 din Constituţia României republicată.
82 A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. II, p. 103.
27

lOMoARcPSD|35175018
Legea este actul normativ cu cea mai mare forţă juridică, toate celelalte acte normative
trebuind să i se conformeze.
„36. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a subliniat că art.1 alin.(5) din Constituţie consacră
principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să
îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. De principiu, orice act normativ trebuie să
îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce
presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel,
formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate -care pot apela,
la nevoie, la sfatul unui specialist- să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei,
consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr.903 din 6 iulie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.584 din 17 august 2010; Decizia nr.743 din 2 iunie
2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.579 din 16 august 2011; Decizia
nr.662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.47 din 20
ianuarie 2015). Respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept
să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta
conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o
deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ (Decizia nr.1 din 10 ianuarie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.123 din 19 februarie 2014). O dispoziţie legală trebuie
să fie precisă, neechivocă, să instituie norme clare, previzibile şi accesibile, a căror aplicare să nu
permită arbitrarul sau abuzul (Decizia nr.637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.906 din 8 decembrie 2015). – DCC nr.392 din 8 iunie 2021 referitoare la
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 alin.(2), ale art.4 alin.(1) teza a doua și ale
art.72 alin.(1) din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor
pandemiei de COVID-19, ale art.72 alin.(2) din aceeași lege, cu referire la art.42 alin.(3) din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, precum și a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.192/2020
pentru modificarea şi completarea Legii nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi
combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit.a) a art.7 din Legea
nr.81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă Publicată în Monitorul Oficial nr.688 din
12.07.2021”
Clasificarea legilor.
Conform art. 73 alin. 1 din Constituţie, Parlamentul României poate adopta trei categorii de
legi:
1. legi constituţionale
2. legi organice
3. legi ordinare.
Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei (conform art. 73 alin. 2 din
Constituţia revizuită). Legile constituţionale se adoptă conform unei proceduri legislative speciale,
de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere
(majoritate calificată). Astfel, cele două Camere ale Parlamentului au rol de putere constituantă
derivată84. Aceste legi sunt adoptate definitiv numai după aprobarea lor prin referendum naţional,
de către corpul electoral, organizat în termen de 30 de zile de le adoptarea proiectului sau
propunerii de revizuire de către Parlament (art. 151 alin. 3 din Constituţia revizuită).
83A se vedea Tudor Oniga, Delegarea legislativă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 10.
84 A se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României . Comentariu pe articole, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1452.
28

lOMoARcPSD|35175018
Legile organice sunt legile prin care se reglementează domenii de relaţii sociale deosebit
de importante şi, ca atare, prevăzute expres prin însuşi textul Constituţiei, fiind considerate de
către puterea constituantă derivată, prelungiri ale dispoziţiilor constituţionale85. În ierarhia legilor,
urmează imediat Constituţiei şi legilor constituţionale, dar sunt superioare legilor ordinare.
Legile organice se adoptă cu votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii fiecărei
Camere parlamentare (majoritate absolută)86.
Domeniile rezervate legii organice sunt:
1. prevăzute de art. 73 alin. 3 lit. a-s din Constituţia României revizuite:
a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale
acestora;
d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j) statutul funcţionarilor publici;
k) contenciosul administrativ;
l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n) organizarea generală a învăţământului;
o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia
socială;
r) statutul minorităţilor naţionale din România;
s) regimul general al cultelor.
2. domenii prevăzute în alte articole din Constituţie:

- frontierele ţării (art. 3 alin. 2),
- cetăţenia română (art. 5 alin. 1),
- egalitatea în drepturi (art. 16 alin. 4),
- interzicerea de a face parte din partide politice pentru judecătorii Curţii Constituţionale,
Avocatul Poporului, magistraţi, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte categorii de funcţionari
publici (art. 40 alin. 3),
- dobândirea dreptului de proprietate privată a străinilor şi apatrizilor (art. 44 alin. 2),
- condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică (art.
52 alin. 2),
- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare şi încorporarea (art. 55 alin. 2 şi 3),
- organizarea şi funcţionarea unor instituţii şi autorităţi publice, precum Avocatul Poporului
(art. 58 alin. 3), Consiliul Legislativ (art. 79 alin. 2), autorităţi administrative autonome (art. 117
alin. 3), prefect (art. 123 alin. 3), Consiliul Superior al Magistraturii (art. 134 alin. 4), componenţa
85A se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), op.cit., p. 689.
86Despre necesitatea şi importanţa practică a unei anumite majorităţi, a se vedea Cristian Ionescu, Unele reflecţii pe
marginea art. 76 din Constituţia României republicată, în Revista „Curierul Judiciar”, nr. 7/2008, pp. 76-80.
29

lOMoARcPSD|35175018
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi instanţele specializate (art. 126 alin. 4 şi 5), Consiliul Economic
şi Social (art. 141), Curtea Constituţională (art. 142 alin. 5),
- jurământul deputaţilor şi al senatorilor (art. 70 alin. 1),
- alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar (art. 71 alin. 3) sau cu funcţia de
membru al Guvernului (art. 105 alin. 2),
- prelungirea mandatului Preşedintelui Republicii (art. 83 alin. 3),
- stabilirea altor membrii ai Guvernului (art. 102 alin. 3),
- structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a
teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare (art. 118 alin. 2),
- dreptul minorităţilor naţionale de utilizare a limbii materne (art. 120 alin. 2),
- reglementarea dreptului de proprietate publică (art. 136),
- reglementarea circulaţiei şi înlocuirea monedei naţionale cu cea a Uniunii Europene (art.
137 alin. 2).
În domeniul legilor organice, nu se poate interveni prin ordonanţe simple ale Guvernului.
O lege organică nu poate modifica, completa sau abroga o lege constituţională. În schimb,
o lege organică poate modifica, completa sau abroga o lege ordinară.
Legile ordinare reglementează toate celelalte domenii de relaţii sociale pentru care nu se
prevede expres intervenţia printr-o lege constituţională sau organică (de exemplu, reglementarea
dreptului la azil (art. 18 alin. 2 din Constituţia revizuită), indemnizaţia şi celelalte drepturi ale
Preşedintelui Republicii (art. 101 din Constituţia revizuită), impozitele, taxele şi alte contribuţii la
bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat (art. 139 alin. 1 din Constituţia revizuită)).
Legile ordinare se adoptată cu votul a cel puţin jumătate pus unu din membrii prezenţi la
şedinţă a fiecărei Camere parlamentare (majoritate simplă).
O lege ordinară nu poate modifica, completa sau abroga o lege organică şi, cu atât mai
puţin, o lege constituţională.
În literatura juridică a fost abordată şi problematica legilor de aderare a României la

Uniunea Europeană, fiind considerate o nouă categorie specială de legi. Acestea trebuie adoptate
într-o şedinţă comună a Parlamentului României, cu o majoritate de două treimi din numărul total
al parlamentarilor (art. 148 alin. 1 din Constituţia revizuită). Şi deşi, aceasta este o procedură
specială de adoptare specifică legilor constituţionale, nu se regăsesc şi celelalte criterii
constituţionale ale procedurii de revizuire, astfel că formal, nu pot fi considerate legi
constituţionale. Cu toate acestea, susţin autorii opiniei, o asemenea lege de aderare modifică tacit
Constituţia, deoarece relativizează suveranitatea naţională reglementată de art. 2 din Constituţie
(prin transferul anumitor competenţă către instituţiile Uniunii Europene) şi impune prioritatea de
aplicare a prevederilor tratatelor constitutive în faţa prevederilor contrare din legilor interne87.
Hotărârile
Hotărârile sunt acte juridice emise de Camera Deputaţilor sau de Senat. Hotărârile pot fi
adoptate separat de fiecare Cameră88 sau în comun de ambele Camere89. Pot avea caracter
normativ sau individual.
87 A se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), op.cit., p. 694.

88 Hotărârea Senatului României nr. 1 din 2 februarie 2006 pentru alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor
Senatului; Hotărârea Senatului României nr. 42 din 13 decembrie 2006 pentru înfiinţarea Comisiei de anchetă având drept scop
investigarea condiţiilor de legalitate privind privatizarea Societăţii Naţionale a Petrolului "Petrom" - S.A; Hotărârea Senatului
României nr. 32 din 5 octombrie 2006 privind demisia unui senator; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 1 din 1 februarie 2006 pentru
30

lOMoARcPSD|35175018
Tot prin hotărâri se adoptă şi regulamentele celor două Camere.

Hotărârile trebuie să fie conforme cu legea, având forţă juridică inferioară. Se adoptă
conform unei proceduri mai simple, decât cea necesară adoptării unei legi, procedură din care
lipseşte iniţiativa legislativă, dezbaterea în comisii parlamentare, promulgarea de către şeful
statului.
O dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 177/2010 referitoare la modificarea şi completarea
Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură
civilă şi a Codului de procedură penală, toate hotărârile parlamentare (nu numai cele privind
adoptarea regulamentelor Camerelor) se supun controlului de constituţionalitate exercitat de
către Curtea Constituţională (în aceleaşi condiţii ca şi regulamentele parlamentare).
Hotărârile se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor sau al senatorilor prezenţi la şedinţă
(art. 76 alin. 2 din Constituţia revizuită), cu excepţia hotărârilor prin care se adoptă regulamentele
de organizare şi funcţionare ale celor două Camere, pentru care este necesară o majoritate
absolută (art. 76 alin. 1 din Constituţia revizuită). Hotărârile Parlamentului se publică în Monitorul
Oficial al României.
Moţiunile
Moţiunea este actul prin care o Cameră a Parlamentului sau Camerele reunite în şedinţă
comună îşi exprimă atitudinea cu privire la o anumită problemă90. Este o modalitate concretă de
exercitare a controlului parlamentar.
Moţiunile pot fi:
- moţiuni simple sau
- moţiuni de cenzură.
Moţiunile simple pot fi iniţiate de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin o pătrime din
numărul senatorilor şi prin ele se exprimă poziţia acestora într-o anumită problemă de politică
internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă care a făcut obiectul unei interpelări.
Moţiunile de cenzură pot fi utilizate în anumite situaţii reglementate prin Constituţie:

1. Astfel, potrivit art. 113 din Constituţie, o moţiune de cenzură se poate adopta în şedinţa
comună o Camerelor Parlamentului în vederea retragerii încrederii acordate Guvernului,
urmărindu-se demiterea acestuia. Trebuie iniţiată de cel puţin 1/4 din numărul total al
parlamentarilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Se adoptă cu votul majorităţii
parlamentarilor (majoritate absolută). Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data
prezentării în şedinţa comună a Parlamentului. Dacă moţiunea de cenzură astfel iniţiată este
adoptată, Guvernul este demis ca urmare a pierderii încrederii Parlamentului. Dacă o asemenea
moţiune de cenzură este respinsă, deputaţii şi senatorii care au iniţiat-o nu mai pot iniţia o altă
moţiune de cenzură în aceeaşi sesiune parlamentară, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi
asumă răspunderea, în condiţiile art. 114 din Constituţie.
alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor Camerei Deputaţilor; Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 38 din 19 decembrie
2006 privind modificarea Hotărârii Camerei Deputaţilor nr. 42/2004 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor
permanente ale Camerei Deputaţilor.
89 Hotărârea Parlamentului României nr. 49 din 19 decembrie 2006 privind numirea unor membri ai Consiliului Naţional al
Audiovizualului; Hotărârea Parlamentului României privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli al Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare pe anul 2007; Hotărârea Parlamentului României nr. 45 din 12 decembrie 2006 privind aprobarea numirii unui
ministru; Hotărârea Parlamentului României nr. 25 din 20 septembrie 2006 privind demisia directorului Serviciului Român de
Informaţii.
31

lOMoARcPSD|35175018
Poate apărea o situaţie concretă deosebită, în care, întâi este depusă o moţiune de cenzură
ca urmare a angajării răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului şi aceasta este respinsă, iar
ulterior, dar în aceeaşi sesiune parlamentară, se iniţiază o altă moţiune de cenzură la iniţiativa
exclusivă a parlamentarilor. Se pune întrebarea dacă parlamentarii care au semnat prima moţiune
de cenzură o pot semna şi pe a doua. Considerăm că răspunsul nu poate fi decât negativ, ţinând
cont de o interpretare restrictivă a textului art. 113 alin. 4 din Constituţia revizuită (în baza căruia
parlamentarii pot susţine după o moţiune de cenzură spontană, în timpul aceleiaşi sesiuni
parlamentare, numai o moţiune de cenzură iniţiată în cadrul procedurii angajării răspunderii
Guvernului).
2. O altă situaţie în care poate fi utilizată moţiunea de cenzură se referă la angajarea
răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. În trei zile de la anunţarea angajării răspunderii de către
primul-ministru se poate depune o moţiune de cenzură (numită şi moţiune de cenzură
provocată91), iar dacă aceasta este adoptată cu votul majorităţii parlamentarilor, Guvernul este
demis92.
De asemenea, în practica parlamentară mai sunt utilizate şi alte categorii de acte emise de
organe interne de lucru ale Camerelor:
- decizii ale biroului permanent,
- decizii ale preşedintelui Camerei93,
- avizele şi rapoartele comisiilor parlamentare.
6.5. Mandatul parlamentarilor. Statut. Protecţia mandatului
◼ Definiţie
Mandatul parlamentar este definit ca fiind o „demnitate publică rezultată din alegerea de
către electorat, în vederea exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care conţine
împuternicirile stabilite prin Constituţie şi legi”94.
Conform Constituţiei României, mandatul parlamentarilor este un mandat reprezentativ,
ceea ce implică două aspecte:
- în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului (art. 69 alin. 1) –
deputaţii şi senatorii reprezintă şi apără interesele naţiunii şi nu numai a unui număr limitat
de indivizi (de exemplu, cei care i-au ales)
- orice mandat imperativ este nul (art. 69 alin. 2) – ceea ce presupune că este interzis a i se
impune parlamentarului anumite convingeri sau o anumită conduită, contrare satisfacerii
intereselor generale, rezultate dintr-un raport de subordonare şi dependenţă.
Statutul parlamentarilor români este conturat de Constituția României (art. 69-72); Legea nr. 96
din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, cu modificările și completările
91 A se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), op.cit., p. 1072.

92 În perioada interbelică era reglementată o procedură asemănătoare de tragere la răspundere politică a Guvernului de către
Parlament, denumită vot de blam. Un vot de blam din partea Parlamentului avea ca şi consecinţă, demisia Guvernului. Dar, în
perioada interbelică, sigurul caz în care Parlamentul, prin utilizarea votului de blam, a determinat căderea unui Guvern, a fost cel din
17 ianuarie 1922, împotriva Guvernului condus de Take Ionescu – a se vedea Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940 –
evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 77.
93 Decizia nr. 1 din 25 ianuarie 2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune ordinară; Decizia nr. 3 din 29 iunie
2006 privind convocarea Camerei Deputaţilor în sesiune extraordinară; Decizia nr. 4 din 22 august 2006 privind convocarea
Senatului în sesiune extraordinară.
32

lOMoARcPSD|35175018
ulterioare95, Codul de conduită al deputaților și senatorilor96; Regulamentul Camerei Deputaților97,

Regulamentul Senatului98 și Regulamentul ședințelor comune ale celor două Camere ale
Parlamentul99.
Trăsăturile mandatului parlamentarilor:

1. este o instituţie de drept public
2. este reprezentativ (la nivel naţional)
3. este general
4. rezultă numai din alegeri
5. este irevocabil
6. are caracter de demnitate publică şi conferă deţinătorului independenţă şi protecţie
constituţională100.
De asemenea, conform Codului de conduită al deputaților și senatorilor, liniile directoare ale

activității și comportamentului parlamentarilor sunt: reprezentativitatea (art. 1); independența (art.
2); obiectivitatea (art. 3); responsabilitatea (art. 4); probitatea (art. 5); exemplaritatea (art. 6);
respectarea reputației Parlamentului (art. 7); obligația de informare a cetățenilor (art. 8); obligația
de a depune declarația de avere și declarația de interese (art. 9).
Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 73.000

de locuitori şi pentru alegerea Senatului este de un senator la 168.000 de locuitori (conform art. 5
95 Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor a fost publicată în M.Of. nr. 380 din 3 mai 2006.
Ulterior, a fost modificată și completată de mai multe ori. Ultima republicare s-a făcut în M.Of. nr. 49 din 22 ianuarie 2016. După
aceasta dată, Legea nr. 96/2006 a mai suferit (până la acest moment) alte patru modificări prin: Legea nr. 30 din 27 martie 2017
pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în M.Of. nr. 212 din 28 martie 2017;
Legea nr.195 din 24 iulie 2017pentru completarea art. 9 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată
în M.Of. nr. 598 din 25 iulie 2017; O.U.G. nr. 59 din 4 august 2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din
domeniul pensiilor de serviciu, publicată în M.Of. nr. 648 din 7 august 2017 și Legea nr.203 din 27 octombrie 2017 pentru
modificarea art. 38, 41 şi 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, publicată în M.Of. nr. 853 din 30
octombrie 2017.
96 Adoptat recent prin Hotărârea Parlamentului României nr.77 din 11 octombrie 2017 privind Codul de conduită al deputaţilor
şi senatorilor, publicată M.Of. nr. 805 din 11 octombrie 2017.

97 Adoptat prin Hotărârea Camerei Deputaților nr. 8 din 24 februarie 1994, cu modificările și completările ulterioare, fiind
republicat ultima oară în M.Of. nr. 481 din 28 iunie 2016. După ultima republicate, regulamentul a mai fost modificat prin: Hotărârea
Camerei Deputaților nr. 27 din 4 aprilie 2017 privind completarea art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicată în M.Of.
nr. 238 din 6 aprilie 2017; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 28 din 4 aprilie 2017 privind modificarea alin. 2 al art. 214 din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicată în M.Of. nr. 238 din 6 aprilie 2017; Hotărârea Camerei Deputaților nr. 37 din 9 mai
2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicată în M.Of. nr. 348 din 11 mai 2017 (această
hotărâre a fost atacată cu o excepție de neconstituționalitate care a fost respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 428 din 21
iunie 2017, publicată în M.Of. nr. 626 din 2 august 2017).
98 Adoptat prin Hotărârea Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005, publicată în M.Of. nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu
modificările și completărire ulterioare, fiind republicat ultima dată în M.Of. nr. 386 din 20 mai 2016. După ultima modificare,
regulamentul a mai fost modificat prin: Hotărârea Senatului nr. 37 din 18 aprilie 2017 privind modificarea şi completarea
Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, publicată în M.Of. nr. 283 din 21 aprilie 2017; Hotărâea
Senatulu nr. 105 din 3 octombrie 2017 privind modificarea şi completarea Regulamentului Senatului, aprobat prin Hotărârea
Senatului nr. 28/2005, publicată în M.Of. nr. 791 din 16 pctombrie 2017. Pentru forma valabilă a Regulamentului Senatului trebuie
avute în vedere și: Decizia Curții Constituționale nr. 474 din 28 iunie 2016 prin care dispoziţiilor art. 89 alin. 8 pct. 2 liniuţa 13 şi art.
146 alin. 5 teza întâi, alin. 8, 10 şi 11 din Regulamentul Senatului au fost declarate neconstituționale, publicată în M.Of. nr. 590 din 3
august 2016; Decizia Curții Constituționale nr. 431 din 21 iunie 2017 prin care dispoziţiilor dispoziţiilor art. 1491, art. 1492, alin. 6,
art. 1493 şi art. 1494 din Regulamentul Senatului au fost declarate neconstituționale, publicată în M.Of. nr. 581 din 20 iulie 2017.
99 Adoptat prin Hotărârea Parlamentului nr. 4 din 3 martie 1992, publicată în M.Of. nr. 34 din 4 martie 1994, cu modificările și
completările ulterioare, republicat ultima oară în M.Of. nr. 37 din 19 ianuarie 2016. După ultima republicare, regulamentul a mai fost
modificat prin Hotărârea Parlamentului nr. 38 din 11 mai 2017 privind modificarea şi completarea art. 9 din Regulamentul
activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, publicată în M.Of. nr. 355 din 12 mai 2017 (această hotărâre a fost atacată
cu o excepție de neconstituționalitate care a fost respinsă prin Decizia Curții Constituționale nr. 430 din 21 iunie 2017, publicată în
M.Of. nr. 655 din 9 august 2017). Pentru forma valabilă a acestui regulament trebuie avută în vedere și: Decizia Curții
Constituționale nr. 31 din 27 ianuarie 2016 prin care dispoziţiile art. 56 alin. (2) şi (3) din Regulamentul activităţilor comune ale
Camerei Deputaţilor şi Senatului au fost declarate neconstituționale, publicată în M.Of. nr. 117 din 16 februarie 2016.
33

lOMoARcPSD|35175018
din Legea nr. 208 din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum si
pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente101).
„109. În concluzie, atâta vreme cât, potrivit legii în vigoare, (i) criteriul care stă la baza
constituirii circumscripțiilor electorale este domiciliul sau reședința cetățenilor români cu drept de
vot dintr-o unitate administrativ-teritorială, (ii) numărul de mandate dintr-o circumscripție
electorală se determină prin raportare la numărul de locuitori care domiciliază sau au reședința în
respectiva unitate administrativ-teritorială, (iii) candidații pentru ocuparea acestor mandate au făcut
dovada susținerii unui minimum de persoane din numărul total al alegătorilor înscrişi în Registrul
electoral cu adresa de domiciliu sau reşedinţa în circumscripţia respectivă, iar (iv) secțiile de votare
se organizează în limitele unităţilor administrativ-teritoriale, deci în limitele circumscripțiilor
electorale, Curtea constată că, pentru a respecta un sufragiu universal și egal, dreptul la vot al
cetățeanului nu poate fi exercitat decât în limita circumscripției electorale corespunzătoare unității
administrativ-teritoriale în care se află domiciliul sau reședința sa. Cu alte cuvinte, alegătorul aflat
în altă unitate administrativ-teritorială decât cea unde îşi are domiciliul poate vota la orice secție de
votare, însă condiționat de faptul ca respectiva secţie de votare să se afle în cadrul circumscripţiei
electorale unde îşi are domiciliul sau reşedinţa. De altfel, aceasta era soluția legislativă pe care o
consacra legea în forma anterioară modificării. De asemenea, pentru a respecta principiul
reprezentativității, Curtea constată că dreptul de a fi ales al cetățeanului nu poate fi exercitat decât
prin raportare la persoanele care urmează a fi reprezentate, astfel că un deputat sau un senator poate
dobândi mandatul doar ca urmare a întrunirii voturilor cetățenilor care își au domiciliul sau
reședința în circumscripția electorală pe care parlamentarul urmează a o reprezenta în forul
legislativ. 110. În acest cadru, Curtea constată că dispoziţiile art.I pct.35 din Ordonanța de urgență a
Guvernului nr.26/2020, care elimină condiția restrictivă și permit alegătorului să voteze în orice
secție de votare, independent de circumscripţia electorală unde îşi are domiciliul sau reşedinţa,
înlăturând efectele juridice pe care legea în vigoare le atribuie unor elemente esențiale ale exercitării
dreptului de vot și dreptului de a fi ales al cetățeanului (domiciliul sau reşedinţa), cu consecința
eludării însuși scopului pentru care au fost înființate circumscripțiile electorale, încalcă drepturile
fundamentale consacrate de art.36 și art.37 din Constituție. - DECIZIA nr.150 din 12 martie 2020
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanței de urgență a Guvernului
nr.26/2020 privind modificarea şi completarea unor acte normative în materia alegerilor pentru
Senat şi Camera Deputaţilor, precum şi unele măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a
alegerilor parlamentare anticipate Publicată în Monitorul Oficial nr.215 din 17.03.2020”
Durata mandatului parlamentarilor corespunde duratei mandatului Parlamentului şi este

de 4 ani.
Mandatul parlamentar se exercită efectiv, pe baza certificatului doveditor al alegerilor, din
momentul întrunirii legale a Camerei din care face parte parlamentarul, sub condiţia validării
mandatului şi a depunerii jurământului (art. 70 din Constituția României republicată și art. 2 alin. 1
din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor).
Mandatul unui parlamentar încetează la data întrunirii legale a noului Parlament (fie ca
urmare a ajungerii la termen, fie ca urmare a dizolvării Parlamentului) sau în caz de deces, demisie,
de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate (art. 70 din Constituţia revizuită).
Mandatul parlamentar se dobândeşte ca urmare a alegerilor, prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, [conform art. 62 alin. (1) din Constituţia României, republicată], exercitat în
101 Publicată în M.Of. nr. 553 din 24 iulie 2015. Legea nr. 208/2015 a abrogat Legea nr. 35/2008 (Legea votului uninominal)
pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali,
publicată în M. Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
34

lOMoARcPSD|35175018
cadrul alegerilor parlamentare organizate. Conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 208/2015, deputaţii
şi senatorii se aleg în circumscripții electorale (43 la număr, constituite potrivit prevederilor art. 4 din
lege), prin scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporţionale (art. 5 alin. 1 din Legea nr.
208/2015).
Dobândeşte calitate de parlamentar candidatul declarat ales, în condiţiile legii electorale, sub
condiţia validării şi a depunerii jurământului de credinţă.
Pentru minorităţile naţionale102 ai căror reprezentanţi nu au reuşit să obţină niciun mandat
parlamentar în urma alegerilor, Constituţia stabileşte că primesc un mandat în Camera Deputaţilor,
în condiţiile legii electorale, respectiv dacă au reuşit să obţină pe întreaga ţară un număr de voturi
egal cu cel puţin 5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui
deputat [conform art. 56 alin. 1 din Legea nr. 35/2008]. Mandatul de deputat astfel obținut se
adaugă la cele rezultate din aplicarea normei de reprezentare [conform art. 56 alin. 9 din Legea nr.
35/2008]
Potrivit Legii nr. 208/2015, biroul electoral de circumscripţie eliberează candidatului declarat
câştigător „certificatul doveditor” [art. 14 alin. (1) lit. i)], pe baza căruia parlamentarul se va prezenta
la şedinţa de constituire a celor două Camere în vederea validării mandatului.
Eligibilitatea.
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea candida pentru Parlament (conform art.
16 alin. 3, art. 37 si art. 40 alin. 3 din Constituţia României rep.):
1. să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
2. să aibă drept de vot103;
3. să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice104;
4. să nu-i fie interzisă exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă sau prin lege;
5. să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, 23 de ani, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor şi
33 de ani, pentru a fi ales în Senat.
O persoană poate candida fie pe listele de deputaţi, fie pe listele de senatori şi numai într-o
circumscripţie electorală.
Drepturile şi obligaţiile parlamentarilor

În exercitarea mandatului, parlamentarilor le sunt conferite o serie de drepturi şi stabilite o serie
de obligaţii prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi legi (în special Legea nr. 96/2006 privind
Statutul deputaților și al senatorilor).
Între drepturile și libertățile conferite parlamentarilor regăsim, în primul rând, acelea specifice
calității de membru al celei mai importante instituții politice dintrun stat democratic, Parlamentul, în
calitate de adunare reprezentativă. Numite de lege chiar drepturi politice specifice105 sunt acele
drepturi ale parlamentarului prin exercitarea cărora se realizează tocmai conținutul politic al
mandatului reprezentativ. Acestea sunt:
- exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă sau privind revizuirea Constituţiei;
- iniţierea și susținerea de moţiuni simple sau de cenzură;
102 Prin minoritate națională se înțelege aceea etnie reprezentată în Consiliul Minorităților Naționale (art. 56 alin. 3 din Legea
nr. 208/2015), iar organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale primesc doar în perioada electorală același regim juridic
ca al partidelor politice (art. 56 alin. 8 din Legea nr. 208/2015).
103 Nu au drept de vot: a) debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie; b) persoanele cărora li s-a interzis exercitarea dreptului de
a alege, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă.

104 Nu pot face parte din partidele politice: judecătorii Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabiliţi prin lege organică.
105 Art. 34 din Legea nr. 96/2006.
35

lOMoARcPSD|35175018
- dreptul de a iniția și susține hotărâri ale camerei, în orice problemă de competența acesteia;
- dreptul de a face declarații politice, de a pune întrebări, de a face interpelări ori alte asemenea
intervenții;
- dreptul de a cere întrunirea în sesiune extraordinară a camerei sau a structurilor de lucru al
acesteia;
- dreptul de a sesiza Curtea Constituțională, în baza art. 146 lit. a)-c) din Constituția României
republicată;
- dreptul de a cere suspendarea din funcție sau punerea sub acuzație a Președintelui României,
în condițiile art. 95 și 96 din Constituția României republicată;
- dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, în condițiile art. 109
din Constituția României republicată;
- dreptul de a exercita controlul parlamentar în toate formele acestuia;
- dreptul de a vota;
- dreptul de a propune amendamente;
- dreptul la cuvânt;
- libertatea de exprimare.
În al doilea rând, pentru a completa conținutul politic al mandatului de parlamentar dar și
pentru a asigura o protecție a mandatului și a titularului acestuia, sunt reglementate și alte drepturi
și libertăți. Astfel, pot fi avute în vedere106:
- dreptul (şi obligaţia) de a participa la activitatea specifică autorităţii legislative, indiferent de
forma pe care o îmbracă (şedinţe, dezbateri, activitatea grupurilor parlamentare, activitatea
comisiilor parlamentare; activități legate de Uniunea Europeană, activitatea birourilor parlamentare
din circumscripțiile electorale);
- dreptul de a fi aleşi sau desemnaţi ori de a vota pentru constituirea organelor de conducere
(președinte, birou permanent) sau de lucru ale Camerelor parlamentare (grupuri parlamentare,
comisii parlamentare, grupuri de prietenie cu alte parlamente, delegații ale Parlamentului României
etc.);
- de a urmări şi supraveghea aplicarea şi executarea legilor de către cei cărora le revine această
sarcină, inclusiv prin implicarea, în cadrul circumscripţiilor electorale, în activitatea diferitelor
autorităţi publice (de exemplu, participarea la şedinţele acestor autorităţi, posibilitatea de a face
sesizări sau propuneri etc.);
- dreptul de a cere informaţii necesare de la diferitele autorităţi publice;
- dreptul şi obligaţia de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii (prin acordarea de audiențe; prin
solicitarea adresată diferitelor autorități ale administrației publice centrale sau locale de informații
cu privire la solicitările și petițiile cetățenilor ori informații de interes public);
- dreptul la indemnizaţie, diurne, vechime în muncă şi alte servicii (cheltuieli de protocol,
transport gratuit intern pe calea ferată, decontare cheltuieli alt tip de transport, asistență medicală;
pașaport diplomatic, indemnizație pentru limită de vârstă) etc.
Principalele obligaţii ale parlamentarilor sunt107:

- îndatorirea de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi al locuitorilor din circumscripţiile
electorale pe care le reprezintă, respectiv al cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi
reprezintă;
- obligația de a-și exercita mandatul în conformitate cu principiul separației și echilibrului
puterilor în stat, în cadrul democrației constituționale;
106 A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, p. 198; Maria Năstase
Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 283.
107 Conform Legii nr. 96 din 21 aprilie 2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată în M.Of. nr. 49 din 22 ianuarie
2016 și a Codului de conduită al depuaților și senatorilor.

36

lOMoARcPSD|35175018
- le este interzis să îşi asume faţă de persoanele fizice sau juridice obligaţii financiare ori de alt
tip, menite să influenţeze exercitarea mandatului cu bună-credinţă, potrivit propriei conştiinţe;
- au obligația de a-și exercita mandatul cu imparțialitate, luând în considerare interesul
cetățenilor pe care îi reprezintă;
- au obligația de a acționa cu competență și corectitudine în exercitarea atribuțiilor ce le revin;
- trebuie să dea dovadă de transparenţă în activitatea parlamentară;
- obligaţia menţinerii unui dialog permanent cu cetăţenii pe problemele care îi interesează şi
care rezultă din asumarea şi exercitarea mandatului de parlamentar;
- sunt datori să manifeste pe durata exercitării mandatului fidelitate faţă de România şi popor şi
respect faţă de oameni;
- au obligația de a nu aduce atingere imaginii și reputației Parlamentului;
- sunt obligaţi să respecte prevederile regulamentelor, să se supună normelor de conduită
civilizată, de curtoazie şi de disciplină parlamentară şi să nu aibă atitudini sau să folosească expresii
ori cuvinte injurioase, ofensatoare, discriminatorii sau calomnioase;
- obligaţia de a participa la lucrările Camerei din care fac parte;
- obligaţia de depunere a declaraţiei de avere şi declaraţiei de interese, potrivit legii;
- obligația de a respecta legislația privind incompatibilitățile și conflictul de interese;
- este interzisă folosirea numelui însoţit de calitatea de deputat sau de senator în orice acţiune
publicitară privitoare la orice societate comercială, financiară ori industrială sau altele asemenea cu
scop lucrativ.
◼ Protecţia mandatului
Mandatul parlamentarilor se bucură de o protecţie constituţională specială în scopul
asigurării independenţei şi libertăţii de acţiune a deputaţilor şi senatorilor în exercitarea
îndatoririlor, dar şi în vederea eliminării unor posibile ingerinţe, presiuni sau ameninţări la adresa
parlamentarilor.
Protecţia mandatului îmbracă mai multe forme:
1. incompatibilităţile
2. imunitatea
1. Incompatibilităţile cu mandatul de parlamentar

Incompatibilitatea este situaţia în care, prin lege, se interzice cumulul de către o persoană,
a două sau mai multe calităţi sau funcţii care, prin caracterul lor, sunt contradictorii108.
Incompatibilităţi prevăzute expres de Constituţia României (art. 71 alin. 1 şi 2):
a. nimeni nu poate fi în acelaşi timp şi deputat şi senator
b. calitatea de parlamentar este incompatibilă cu orice altă funcţie publică de
autoritate, cu excepţia aceleia de membru al Guvernului (de exemplu,
Preşedintele României, Avocatul Poporului, judecător sau procuror,
judecător al Curţii Constituţionale, membru al Curţii de Conturi, funcţii de
conducere specifice ministerelor, prefect, primar, vice-primar etc.)
În al doilea rând, alte incompatibilităţi sunt stabilite şi prin lege109 sau regulamentele Camerelor
şi vizează, de regulă, incompatibilităţi cu:
- calitatea de membru al Parlamentului European;
- anumite funcţii private (de exemplu, este interzisă utilizarea numelui însoţit de calitatea de
deputat în orice acţiune publicitară privitoare la o activitate care aduce profit; funcţia de preşedinte,
108 A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”,

109 Conform art. 16 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată.
37

lOMoARcPSD|35175018
vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau

cenzor la societăţile comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit; funcţia de manager sau
membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale;
calitatea de comerciant persoană fizică; calitatea de membru al unui grup de interes economic; o
funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi trezorier al
federaţiilor şi confederaţiilor sindicale; funcţiile şi activităţile persoanelor care, conform statutului
lor, nu pot face parte din partide politice);
- funcțiile și activitățile persoanelor care, conform statutului lor, nu pot face parte din partide
politice.
Starea de incompatibilitate atrage demisia sau eliberarea din funcţie a parlamentarului.

Deputatul sau senatorul care, fie la data intrării în exerciţiul mandatului, fie pe parcurs, se află în
una dintre situaţiile de incompatibilitate prevăzute în Statutul deputaţilor şi senatorilor sau în alte
legi speciale, are la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a notifica Biroul permanent al Camerei din
care face parte cu privire la starea sa de incompatibilitate. După expirarea acestui termen, deputatul
sau senatorul va opta, în termen de 30 de zile, între mandatul de deputat sau de senator şi funcţia
ori funcţiile incompatibile, demisionând potrivit opţiunii sale. Demisia parlamentarului se aduce la
cunoştinţa Biroului permanent al Camerei din care acesta face parte (art. 17 alin. 1 din Legea nr.
96/2006).
În schimb, în cazul parlamentarului care nu şi-a exprimat opţiunea potrivit prevederilor
menţionate rămâne în stare de incompatibilitate. Biroul permanent al Camerei din care face parte
sesizează comisia care are în competenţă analizarea situaţiilor de incompatibilitate în vederea
întocmirii unui raport, în termen de 15 zile de la sesizare. În vederea întocmirii acestui raport, Biroul
Permanent al Camerei parlamentare solicită Agenției Naționale de Integritate un punct de vedere.
Biroul permanent al Camerei Deputaţilor sau al Senatului supune în prima şedinţă a plenului
Camerei din care face parte parlamentarul în cauză un proiect de hotărâre de constatare a stării de
incompatibilitate şi de încetare a mandatului (art. 17 alin. 2 din Legea nr. 96/206).
2. Imunitatea parlamentară
Imunitatea parlamentară este acea trăsătură a mandatului parlamentar în temeiul căreia
parlamentarul este protejat faţă de eventualele presiuni sau abuzuri comise împotriva persoanei
sale şi care îi asigură independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor
ce îi revin conform Constituţiei şi legilor110.
Într-o decizie de speţă, Curtea Constituţională a stabilit că imunitatea este „o garanţie
constituţională, o măsură de protecţie juridică a mandatului, care are menirea să asigure
independenţa titularului mandatului faţă de orice presiuni exterioare sau abuzuri”111.
Imunitatea parlamentară îmbracă două forme :
a. iresponsabilitatea juridică
b. inviolabilitatea.
a. Iresponsabilitatea juridică. Conform art. 72 alin. 1 din Constituţie parlamentarii nu pot fi
traşi la răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
Iresponsabilitatea se referă numai la actele săvârşite în exercitarea mandatului de
parlamentar. Este o imunitate totală care îl apără pe parlamentar împotriva oricărei forme de
răspundere juridică, atât în timpul mandatului, cât şi după expirarea acestuia.
111 A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 435 din 26 mai 2006, publicată în M.Of. nr. 576 din 4 iulie 2006.
38

lOMoARcPSD|35175018
Pentru opinii, acte sau fapte făcute sau săvârşite în afara exercitării mandatului,
parlamentarul va răspunde juridic, conform dreptului comun.
b. Inviolabilitatea reprezintă o „imunitate de procedură”112 ce presupune reguli

procedurale speciale derogatorii de la cele de drept comun privind tragerea la răspundere
juridică. În primul rând, este vorba numai de fapte săvârşite de parlamentar, dar care nu au
legătură cu exercitarea atribuţiilor. În al doilea rând, imunitatea protejează numai cu privire la
răspunderea penală.
Regulile speciale se referă la percheziţionarea, reţinerea, arestarea, competenţa specială
de urmărire şi de trimitere în judecată şi judecarea.
Astfel, parlamentarii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru faptele care nu au
legătură cu voturile sau opiniile exprimate în exercitarea mandatului, dar percheziţionarea,
reţinerea sau arestarea se pot face numai cu încuviinţarea Camerei Parlamentului din care fac
parte, după ascultarea lor (procedura ridicarea imunităţii). Urmărirea şi trimiterea în judecată intră
în competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 72 alin. 1 şi 2).
Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie se adresează preşedintelui Camerei de către
Ministrul Justiţiei. Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor sau senatorilor cererea, în
şedinţă publică, după care o trimite de îndată Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi spre
examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu există motive temeinice pentru
aprobarea cererii. Hotărârea comisiei se adoptă prin votul secret al majorităţii membrilor acesteia.
Pe baza raportului comisiei permanente, ridicarea imunităţii se decide în plenul Camerei, cu votul
majorităţii membrilor.
În caz de infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi sau percheziţionaţi, dar,
Ministrul Justiţiei are obligaţia de a-l informa de îndată pe preşedintele Camerei din care face
parte parlamentarul, pentru a declanşa procedura ridicării imunităţii. Dacă, însă, Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, poate dispune neîntârziat revocarea măsurii reţinerii
(art. 72 alin. 3 din Constituţie).
Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea
de zi a şedinţei Camerei sesizate.
◼ Răspunderea disciplinară a parlamentarilor
Răspunderea disciplinară a parlamentarilor (abaterile disciplinare pe care aceştia le pot

săvârşi, precum şi sancţiunile aferente) este reglementată prin regulamentele celor două Camere
ale Parlamentului.
Printre abateri disciplinare se regăsesc (de exemplu, cele prevăzute de art. 195 din
regulamentul Senatului):
a) încălcarea dispoziţiilor privind îndatoririle senatorului prevăzute de Constituţia
României, republicată, şi de Legea statutului deputaţilor şi al senatorilor;
b) încălcarea jurământului de credinţă;
c) nerespectarea prevederilor Regulamentului Senatului;
d) exercitarea abuzivă a mandatului de senator;
e) comportamentul injurios sau calomniator la adresa unui parlamentar ori a altui demnitar
în şedinţele de plen, de comisii sau de birou ori în afara acestora, dar cu privire la exercitarea
mandatului de senator;
112 A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, p. 529.
39

lOMoARcPSD|35175018
f) absentarea nemotivată şi în mod repetat, de la lucrările Senatului.
Sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul Senatului:

a) atenţionarea;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertisment public – scris.
Abaterile şi sancţiunile disciplinare prevăzute se constată şi se aplică de către preşedintele
de şedinţă sau, după caz, de preşedintele comisiei senatoriale.
Sancţiunile disciplinarea nu pot împiedica exercitarea dreptului la vot.
Conform regulamentului Camerei Deputaţilor, sancţiunile disciplinare sunt (art. 123):

a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţe;
e) interzicerea participării la lucrările Camerei pe timp de maximum 15 zile;
f) excluderea temporară.
Sancţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), c) şi d) se aplică de către preşedintele de şedinţă,
iar cele prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f), de către Cameră, la propunerea Biroului permanent.
 De reţinut:
• Rolul Parlamentului României, conferit prin Constituţie este de organ reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61).
• Parlamentul României este alcătuit din: Camera Deputaţilor şi Senat, respectiv din
deputați și senatori aleși, prin vot universal, direct, secret, egal și liber exprimat.
• Parlamentul României se constituie pe baza alegerilor parlamentare naţionale.
• Actuala Constituție a României consacră bicameralismul (diferențiat, începând cu 2003).
• Mandatul Parlamentului României este de 4 ani.
• Structura organizatorică este alcătuită, la nivelul fiecărei camere parlamentare din:
preşedintele Camerei. Biroul permanent, comisii parlamentare.
• În cadrul fiecărei camere se pot constitui grupuri parlamentare.
• Principala funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă, dar îndeplinește și alte atribuții
conform Constituției (de control parlamentar etc.)
• Etapele procedurii legislative sunt: iniţiativa legislativă, avizarea, efectuarea controlului de
constituţionalitate anterior, dezbaterea şi votarea, promulgarea de către Preşedintele
României şi publicarea în Monitorul Oficial.
• Actele juridice adoptate de către Parlamentul României sunt: legi, hotărâri şi moţiui.
• Parlamentarii se bucură de protecţia mandatului, constând în incompatibilităţi şi
imunitate.
40

Dcip 2 Curs1 DDDDD

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dcip 2 Curs1 DDDDD

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|35175018

DCIP 2 curs1 - ddddd

Curs Dr Civil.Dr Reale (Universitatea Petru Maior din Târgu-Mures)

Studocu is not sponsored or endorsed by any college or university

DANIELA CRISTINA VALEA

DREPT CONSTITUŢIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE (2)

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

6.1. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului României1

Conform Constituţiei României, la baza organizării şi funcţionării statului român, ca stat de

București, 2000, p. 94.

Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, p. 9.

Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, p. 10.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în

✓ Actuala Constituţie a României consacră bicameralismul. Pentru argumentarea opţiunii

normative cu putere de lege, numite ordonanţe.

Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, p. 22.

Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, p. 22.

Constituţionale, Titlul III - Capitolul I - Parlamentul, pp. 23 şi 24.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

„Principiul bicameralismului în jurisprudența Curții Constituționale 64. Așa cum se reține și în

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Constituirea Parlamentului României

Refuzul de a depune jurământul atrage invalidarea mandatului de parlamentar.

dată în M. Of. nr. 49 din 22 ianuarie 2016.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Structura Parlamentului României. Organisme interne de lucru şi organe de conducere

Preşedintele Camerei Deputaţilor sau al Senatului

„dreptul unui grup parlamentar de a face o singură propunere de candidat la funcția de

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Cu privire la alegerea Preşedintelui Camerei, regulamentele Camerelor prevăd a serie de

15 Conform art. 21 din Regulamentul Camerei Deputaţilor.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Pe perioada vacanţei funcţiei de preşedinte al Camerei, atribuţiile acestuia sunt preluate de

Atribuţiile preşedintelui Camerei parlamentare:

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Printre atribuţiile biroului permanent se numără:

Vicepreşedinţii Camerei parlamentare – îl secondează pe preşedintele Camerei, putând

Bucureşti, 2006, p. 103.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Exemple: Comisia pentru administraţia publică, amenajarea teritoriului şi echilibrului

Comisia de mediere – se constituie doar în cadrul procedurii de adoptate a legilor

Mandatul (numit şi legislatură).

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

a) Mandatul celor două Camere se prelungeşte de drept în:

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Sesiunile parlamentare sunt de două feluri:

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

Şedinţele comune se organizează în următoarele situaţii (art. 65 alin. 2):

Conform regulamentelor de organizare şi funcţionare a celor două Camere, parlamentarii

6.2. Atribuţiile Parlamentului României

Parlamentul României are următoarele atribuții:

2. Atribuţii privind organizarea internă şi a activităţii Parlamentului – referitoare la:

emis de organul competent, după o procedură reglementată.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

4. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice – se referă, în principal, la

5. Atribuţii de control parlamentar. Funcţia de control decurge din calitatea Parlamentului de

35 A se vedea Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, p. 678.

Downloaded by Delia Fusu (delia.madalina999@gmail.com)

parlamentare în cazul declanşării procedurii de dizolvare a Parlamentului în condiţiile art. 89 din

5. Atribuţii în domeniul politicii externe:

6.3. Procedura legislativă

Procedura legislativă reprezintă ansamblul actelor şi al formelor desfăşurate în cadrul