PARLAMENTUL

Capitolul I. Caracterizarea şi funcţiile Parlamentului

Secțiunea 1. Caracterizare

Față de realitatea că în statele cu teritorii întinse și cu populații numeroase este practic

imposibil ca întreg poporul să se constituie într-o adunare care să decidă, să legifereze, s-a pus
problema de a ști cum se poate valorifica această strânsă corelație dintre voința suverană și
lege, mai precis cum se poate exprima tehnic –juridic și statal această cerință a democrației.
Soluția găsită a fost ca poporul să delege exercițiul dreptului său natural și inalienabil de a
legifera unor reprezentanți ai săi, astfel desemnați încât să poată exprima juridicește voința
acestuia.

Parlamentul constituie o instituţie politică şi juridică, formată din una sau mai multe
corpuri, adunări sau „camere”, fiecare alcătuită dintr-un număr de membri (deputaţi,
senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de putere de decizie.

Secțiunea 2. Funcții

Atribuţiile Parlamentului sunt specifice înfăptuirii la cel mai înalt nivel a conducerii
statale (exerciţiul suveranităţii statale).

Acestea se clasifică după cum urmează:

1) Funcţia legislativă
2) Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social - economice, culturale, statale şi
juridice
3) Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi
statale
4) Controlul parlamentar
Controlul exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate
parlamentului
Controlul exercitat prin comisiile parlamentare
Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări
Dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare

1
 Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor
Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)
5) Conducerea în politica externă
6) Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea sa
Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor
Adoptarea regulamentului de funcţionare
Alegerea organelor interne ale camerelor Parlamentului
Stabilirea bugetului propriu
Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

Capitolul II Structura Parlamentului şi organizarea lui internă

Secțiunea 1. Structura Parlamentului

Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt formate fie dintr-o

singură cameră (structură unicamerală, fie din două sau mai multe adunări (structură
bicamerală sau multicamerală).

Într-un sistem bicameral, camerele pot avea aceiaşi legitimitate precum şi aceeaşi
competenţă sau competenţe diferite. În legătură cu structura bicamerală a Parlamentului a fost
dezvoltat pe cale jurisprudențială principiul bicameralismului.

Astfel, Constituţia României nu defineşte principiul bicameralismului; stabilește însă,

în art.61 alin.(2), că „Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat”. În temeiul
acestui text constituțional, Curtea Constituțională a României a definit principiul
bicameralismului, sancționând, în repetate rânduri, reglementări adoptate cu încălcarea
acestuia, în interpretarea pe care i-a conferit-o, ea însăși, pe cale jurisprudențială.

Curtea a statuat în acest sens că “dezbaterea parlamentară a unui proiect de lege sau
a unei propuneri legislative nu poate face abstracţie de evaluarea acesteia în plenul celor
două Camere ale Parlamentului nostru bicameral. Aşadar, modificările şi completările pe
care Camera decizională le aduce asupra proiectului de lege adoptat de prima Cameră
sesizată trebuie să se raporteze la materia avută în vedere de iniţiator şi la forma în care a
fost reglementată de prima Cameră. Altfel, se ajunge la situaţia ca o singură Cameră, şi

2
anume Camera decizională, să legifereze, ceea ce contravine principiului
bicameralismului”1. Completând cele astfel statuate, Curtea a mai reţinut 2 că ”atât timp cât
Camera Deputaţilor este camera decizională, aceasta poate introduce in textul legii
prevederi noi care ţin de competenţa sa decizională şi care au legătură directă şi indisolubilă
cu textul iniţial al proiectului sau propunerii legislative. Prin urmare, nu este obligatoriu ca
ambele camere să se pronunţe pe o prevedere legală, ci este suficient în situaţia mai sus
enunţată ca numai o Cameră, cea decizională, să se pronunţe”. Prin Decizia nr.413/20103,
Curtea, sintetizând cele stabilite, a precizat criteriile principale pentru a se determina
cazurile în care prin procedura legislativă se încalcă principiul bicameralismului, respectiv:
„existenţa unor deosebiri majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două
Camere ale Parlamentului şi existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ diferită, între
formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului”.

În sfârșit, prin Decizia nr.1018/2010 4 , pronunțându-se cu privire la respectarea

aceluiași principiu consacrat pe cale jurisprudențială, Curtea a statuat că, ”în ceea ce priveste
funcția de legiferare, inițiativa legislativă aparține în egală măsura deputaților și senatorilor,
ceea ce implica atât dreptul parlamentarilor de a depune o propunere legislativă în
Parlament, cât și dreptul acestora de a amenda orice inițiativa legislativă depusa la
Parlament. Din dreptul parlamentarilor la inițiativa legislativă decurge si dreptul fiecarei
Camere de a decide asupra initiativelor legislative cu care este sesizata. La dezbaterea unei
inițiative legislative participă, în egală măsura, ambele Camere ale Parlamentului, cu
respectarea principiului competenței de sesizare prevăzut de art.75 din Constitutie, cele două
Camere având autonomie în adoptarea soluțiilor legislative cu privire la inițiativele supuse
dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral rezultă că o inițiativă legislativă
poate fi modificată ori completată de prima Camera sesizată fără ca decizia acesteia să fie
limitată de conținutul inițiativei legislative în forma depusă de inițiator, după cum tot astfel
Camera decizională are dreptul de a modifica, de a completa ori de a renunța la inițiativa în
cauza. [...] în dezbaterea unei inițiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie,
pe care Curtea Constituțională, în jurisprudența sa, l-a limitat numai la obligativitatea
dezbaterii în ambele Camere a acelorași texte (același conținut și aceeași formă ale
inițiativei legislative) și nu la obligativitatea adoptării unor soluții identice.”
1 Decizia nr.472/2008, publicatăîn „Monitorul oficial al României”, Partea I, nr.336 din 30 aprilie 2008, Decizia
nr.710/2009, publicatăîn „Monitorul oficial al României”, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009
2 Decizia nr.1466/2009, publicatăîn „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.893 din 21 decembrie 2009
3publicatăîn „Monitorul oficial al României”, partea I, nr.291 din 4 mai 2010
4publicatăîn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.511 din 22 iulie 2010
3
 Regulile astfel enunțate dezvoltă norma constituțională de referință și se impun întocmai
ca o creație a legiuitorului –erga omnes, inclusiv în raport de legiuitor care, la adoptarea
oricărei legi, va fi ținut să se supună criteriilor și regulilor astfel stabilite de Curte.

Secțiunea 2 Organizarea internă a Parlamentului

Camerele Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senatul în România precum şi
Parlamentul în întregul său sunt organisme colegiale, cu o compoziţie numeroasă, care
lucrează şi decid numai în plenul lor, în sesiuni. Organizarea internă a Parlamentului cuprinde
birouri, comitete, comisii, grupuri etc.

Pluralismul politic impune ca toate structurile interne parlamentare să exprime

proporţional configuraţia politică a Parlamentului (camerelor).

Ca atare, organizarea internă a Parlamentului cuprinde:

a) Grupurile politice parlamentare

Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinţei populare, urmăresc în lupta
electorală trimiterea câtor mai mulţi reprezentanţi în parlament. Prezenţa reprezentanţilor
partidelor politice se manifestă în interiorul camerelor prin formarea de grupări politice
(grupuri, cluburi, fracţiuni etc.) Constituirea grupurilor parlamentare este, în general, o
posibilitate, nu o obligaţie. Grupurile parlamentare funcţionează pe baza unor reguli care pot
fi cutumiare, stabilite prin statute sau prin regulamente parlamentare. În Parlamentul
României, deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare potrivit
regulamentului fiecărei Camere. Grupurile parlamentare se formează imediat după ce
deputaţii şi senatorii s-au întrunit în prima lor şedinţă şi sunt formate din cel puţin 10 membri
la camera deputaţilor şi 7 membri la Senat, care au figurat în alegeri pe listele aceloraşi
partide sau formaţiuni politice. După constituire grupurile parlamentare îşi aleg un preşedinte
şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi.

Intră în competenţele grupurilor parlamentare:

- Fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare;

- Propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două camere
- Pot propune încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare sau
înlocuirea unui membru

4
 - Pot propune membri în Comisia de mediere
- Pot cere modificarea ordinii de zi
- Pot prezenta amendamente etc.
b) Birourile
Sunt organe interne ale camerelor parlamentare sau ale parlamentului cu structură
unicamerală, a căror organizare, atribuţii şi funcţionare sunt stabilite prin constituţie şi
regulamentele camerelor.

Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei
legislaturi sau numai a unei sesiuni şi cuprinde de regulă, un preşedinte, vicepreşedinţi,
secretari şi chestori. Biroul permanent are o serie de atribuţii care privesc buna organizare şi
desfăşurare a lucrărilor camerei, sprijinirea activităţii deputaţilor sau senatorilor. Preşedintele
camerei este şi preşedintele biroului permanent, din care mai fac parte vicepreşedinţii,
secretarii şi chestorii.

Constituția României stabilește principalele reguli în acest domeniu, prin art.64 alin.
(2). Astfel, președinții Birourilor permanente se aleg pe durata mandatului camerelor, în timp
ce ceilalți membri ai Birourilor permanente se aleg pe durata sesiunii. Regulamentele
Camerelor Parlamentului stabilesc în detaliu atribuțiile Birourilor permanente. Astfel, de
exemplu, Regulamentul Camerei Deputaților prevede că Biroul permanent al Camerei
Deputaţilor are următoarele atribuţii:

a) propune Camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;

b) solicită preşedintelui Camerei convocarea unei sesiuni extraordinare;
c) supune aprobării Camerei Deputaţilor regulamentul acesteia, precum şi propunerile de
modificare;
d) prezintă Camerei Deputaţilor spre aprobare proiectul de buget al acesteia şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar. Proiectul de buget se distribuie către deputaţi împreună cu
nota de fundamentare şi anexele acestuia, cu cel puţin 7 zile înainte de data supunerii spre
aprobare plenului Camerei;
e) pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei Deputaţilor;
f) primeşte sub formă electronică şi asigură difuzarea pe site-ul Camerei Deputaţilor a
proiectelor de legi, propunerilor legislative, proiectelor de hotărâri ale Camerei Deputaţilor,
amendamentelor primite de la Guvern şi rapoartelor comisiilor parlamentare, în ordinea
depunerii acestora la Secretariatul general al Camerei Deputaţilor. Documentele menţionate

5
pot fi transmise şi pe suport hârtie, la solicitarea scrisă a deputaţilor, formulată la începutul
fiecărei sesiuni;
g) hotărăşte, în cazul iniţiativelor legislative, reţinerea lor spre dezbatere şi adoptare ca primă
Cameră sesizată sau trimiterea la Senat a celor pentru care Camera Deputaţilor este Cameră
decizională;
h) difuzează la casetele deputaţilor programul de lucru, ordinea de zi, informarea cu privire la
iniţiativele legislative înregistrate la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, proiectele de
hotărâri ale Camerei Deputaţilor, legile adoptate cu privire la care deputaţii pot sesiza Curtea
Constituţională, precum şi alte documente care nu sunt menţionate la lit. f);
i) întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei Deputaţilor şi al programului de
lucru al acesteia, pe care le transmite Comitetului liderilor grupurilor parlamentare spre
dezbatere şi aprobare;
j) rezolvă orice sesizare privind situaţia de incompatibilitate, vacantare, blocaj, obstrucţionare
sau comportament abuziv din partea biroului comisiei sau a unui grup de deputaţi al unei
comisii permanente, nerezolvată de comisia respectivă;
k) organizează relaţiile Camerei cu parlamentele altor state şi cu organizaţiile parlamentare pe
baza consultării, în funcţie de natura acţiunilor avute în vedere, a Comitetului director al
Grupului Român al Uniunii Interparlamentare, a grupurilor parlamentare, a Comisiei de
politică externă şi a altor comisii permanente, informând Camera Deputaţilor asupra măsurilor
stabilite, inclusiv cu privire la componenţa nominală a delegaţiilor;
l) supune spre aprobare Camerei Deputaţilor componenţa delegaţiilor permanente la
organizaţiile parlamentare mondiale sau regionale, pe baza consultării grupurilor parlamentare
şi cu respectarea configuraţiei politice iniţiale a Camerei;
m) avizează şi supune aprobării plenului Camerei structura organizatorică, statul de funcţii şi
regulamentul serviciilor Camerei Deputaţilor;
n) conduce şi controlează serviciile Camerei Deputaţilor;
o) aprobă regulamentul privind paza şi accesul persoanelor în sediul Camerei Deputaţilor;
p) propune Camerei Deputaţilor numirea secretarului general şi a secretarului general adjunct;
r) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de prezentul regulament, alte dispoziţii legale sau
însărcinări date de Camera Deputaţilor.

c) Comisiile parlamentare

Comisiile permanente

6
 Comisiile permanente sunt ca şi birourile permanente ale adunărilor, organisme interne
de lucru. Ele au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor, exercitarea funcţiilor parlamentare cu
deosebire a celor legislative şi a celor de control. Crearea comisiilor parlamentare este
determinată de faptul că adunările parlamentare (camere) sunt prea numeroase pentru a
delibera util dacă nu dispun de analize şi studii prealabile. Acestea se realizează prin
organisme mai restrânse, prin comisii, care au devenit organisme esenţiale ale muncii
parlamentare.

În activitatea parlamentară comisiile permanente au un rol deosebit, ele fiind alese pe

durata mandatului camerei (parlamentului) sau a sesiunii. Pentru ca activitatea acestor comisii
să fie utilă şi eficientă ele sunt în general specializate pe domenii de activitate precum:
economie şi finanţe, afaceri externe, ştiintie şi învătământ, apărare, sănatate etc.

În legatură cu specializarea comisiilor se consideră că cea mai bună soluţie este

asigurarea unei corespondente între competenţa comisiilor parlamentare şi a diferitelor
departamente ministeriale. Iată câteva exemple de comisii :

 Comisia pentru buget şi finanţe

 Comisia pentru industrie şi servicii
 Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii pentru
agricultură.
 Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale .
 Comisia pentru echilibrul ecologic şi protecţia mediului.
 Comisia pentru administraţia centrală şi locală, amenajarea teritoriului şi urbanism.
 Comisia pentru muncă, sănătate, protecţie socială şi statutul femeilor în societate.
 Comisia pentru învaţământ, ştiintă, tineret, sport.
 Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă.
 Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi.
 Comisia pentru cercetarea abuzurilor şi pentru petiţii.
 Comisia de validare.

Comisiile temporare (ad-hoc)

7
 Aceste comisii pot fi alese pentru orice probleme sau domenii de activitate, pentru o
problemă (afacere) determinaţii. Atribuţiile lor se limitează la scopul înfiinţării. De regulă
sunt alese comisii temporare pentru redactarea unor proiecte de legi sau pentru exercitarea
unui control aprofundat în anumite domenii de activitate (ele se regăsesc aici sub denumiri ca
"de anchetă", "speciale" etc.) Atunci când sunt înfiinţate trebuie să li se stabilească atât
împuternicirile cât şi modul de lucru. Întotdeauna, în lipsa unor dispoziţii exprese în această
privinţă, comisiilor temporare li se aplică aceleaşi reguli ca şi comisiilor permanente. Între
comisiile temporare şi cele permanente nu există deosebiri, afară doar de perioada de timp
pentru care sunt constituite. Comisiile temporare există până când şi-au îndeplinit misiunea
pentru care au fost alese, în timp ce durata comisiilor permanente nu este dată de sarcinile lor
ci de durata rnandatului camerei Parlamentului.

Comisia întregii camere

0 asemenea comisie se găseşte în sistemul parlamentar britanic şi sub o formă sau alta
în multe ţări al căror regim parlamentar este de inspiraţie britanică. Comisia întregii camere
este un organ de lucru care cuprinde pe toţi membrii camerei. Lucrările sale· sunt prezidate de
către un preşedinte care-l înlocuieşte pe speaker. Comisia întregii camere lucrează după reguli
mai simple şi intervine numai în anumite cazuri precum proiecte cu caracter constituţional sau
în probleme fiscale.

Comisiile speciale (select comittees)

Comisiile speciale sunt acele comisii alese (desemnate) pentru a examina o problemă
aparte, specială şi pentru a face recomandări camerei parlamentare.

Ele examinează foarte rar proiecte de legi. Sunt alese pentru o durată de timp necesară
rezolvării problemei, fiind deci comisii temporare. În unele cazuri pot fi alese pe întreaga
durată a sesiunii parlamentare, uneori fiind denumite comisii speciale ale sesiunii.

Comisii speciale, se întâlnesc în parlamentul britanic precum şi în ţările care imită

sistemul parlamentar britanic.

Comisiile fără specialitate ("standing Committees") în parlamentul britanic.

Acestea sunt comisii însărcinate să examineze proiecte sau propuneri de lege determinate.
Competenţele lor nu sunt specializate, în sensuI că nu au un domeniu propriu asupra căruia
acţionează. Ele sunt desemnate prin literele alfabetului (A,B,C etc.), nu sunt limitate ca

8
număr, dar rar sunt mai rnulte de zece. Sunt sesizate de către speaker cu proiectul sau pro-
punerea de lege, care, după ce a trecut în a doua lectură, nu este retrimis nici Comisiei întregii
camere, nici unei comisii speciale sau unei comisii mixte a celor două camere.

Comisiile comune (mixte)

Parlamentele cu structuri bicamerale îşi aleg şi unele comisii comune (rnixte), pentru
probleme (domenii) de interes comun. Comisiile mixte pot fi permanente sau temporare.

Posibilitatea organizării de comisii comune este prevăzut atât în Constituţie, în

regulamentele celor două Camere, precum şi în Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei
Deputaţilor şi Senatului.

Comisiile de anchetă

Sunt o altă categorie de comisii ce pot fi create de către adunările parlamentare.

Denumirea acestor comisii evocă exact scopul creării lor. De regulă aceste comisii sunt
comisii temporare şi desigur speciale.

Astfel, de exemplu, Regulamentul Camerei Deputaților stabilește că, în condiţiile în

care se consideră necesară clarificarea cauzelor şi împrejurărilor în care s-au produs
evenimente sau au avut loc acţiuni cu efecte negative, precum şi stabilirea concluziilor,
răspunderilor şi măsurilor ce se impun, Camera Deputaţilor poate hotărî iniţierea unei anchete
parlamentare. Ancheta poate fi realizată de o comisie permanentă, în condiţiile art. 71, sau de
o comisie de anchetă parlamentară înfiinţată în acest scop.

Anchetele parlamentare nu pot avea ca obiect investigarea unor fapte sau activităţi
care fac obiectul unor anchete judiciare sau care se află pe rolul unor instanţe de judecată. O
anchetă parlamentară încetează de drept în momentul deschiderii unor proceduri judiciare
privitoare la faptele sau activităţile care constituie obiectul ei, situaţie în care Biroul
permanent al Camerei Deputaţilor anunţă organele de urmărire penală că pot avea acces la
toate documentele referitoare la cazul în speţă, aflate în arhiva Camerei Deputaţilor.

Comisiile de mediere

Comisiile de mediere se formează în parlamentele cu structura bicamerală, atunci când

în procedura de legiferare intervin soluţii legislative diferite între cele doua Camere. Ori legea
este opera Parlamentului şi ea trebuie să conţină reglementări ulterioare. În asemenea situaţii

9
se încearcă medierea între cele două Camere şi unul din mijloacele prevăzute de către lege
este tocmai comisia de mediere. Constituția României nu mai prevede procedura medierii
decât în cazul modificării Constituției.

Legat de reglementarea organizării și funcționării parlamentului s-a dezvoltat, de

asemenea pe cale jurisprudențială, principiul autonomiei regulamentare a Camerelor
Parlamentului.

Astfel, potrivit art.61 din Constituția României, ”(1)Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
(2)Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaților și Senat” iar, potrivit art.64 alin.(1) din
Constituție, ”Organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament
propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea”.

Interpretând aceste dispoziții5, Curtea Constituțională a statuat că ele consacră

”principiul autonomiei parlamentare, concretizată într-o triplă autonomie: regulamentară,
instituțională și financiară”, reținând că ”în temeiul dispozitiilor constituționale menționate,
fiecare Camera este în drept să-și stabilească, în limitele și cu respectarea prevederilor
constituționale, regulile de organizare și funcționare, care, în substanța lor, alcătuiesc
regulamentul fiecarei Camere. Din aceasta perspectiva, nicio autoritate publica nu poate
dispune, cu privire la aspectele menționate, pentru Parlament, și, de asemenea, niciuna
dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra acelorași aspecte, pentru cealaltă
Cameră. Ca urmare, organizarea și funcționarea fiecărei Camere a Parlamentului se
stabilescprin regulament propriu, adoptat prin hotarare proprie a fiecărei Camere, cu votul
majorității membrilor Camerei respective.”

Dând efect acestei interpretări, Curtea a dezvoltat reguli cu privire la sesizarea sa

pentru realizarea controlului de constituționalitate al Regulamentelor parlamentare, și-a
circumstanțiat competența în privința acestui control și a adus precizări în procedura stabilită
de Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. 6

Referitor la sesizarea sa, Curtea a reținut că: ”chiar dacă dispozitiile constitutionale
nu o precizeaza expres, considerentele de drept enuntate, reconfirmând autonomia

5de exemplu, decizia 1009/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.542 din 4 august 2009

6republicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr.807 din 3 decembrie 2010

10
Camerelor Parlamentului, demonstrează lipsa calității active a membrilor uneia dintre
Camerele Parlamentului în controlul constitutionalității dispozițiilor regulamentului
celeilalte Camere.” In consecință, CurteaConstituțională a României nu a procedat la
examinarea pe fond a criticilor de neconstitutionalitate, intrucat sesizarea privind constatarea
neconstitutionalitatii prevederilor din Regulamentul Senatului criticate era formulata de un
număr de deputați care, potrivit prevederilor art. 64 si art. 146 lit. c) din Constitutie, nu aveau
calitatea să inițieze un astfel de demers. În același sens, Curtea s-a mai pronunțat prin Decizia
nr. 68/19937, prin care a respins sesizarea grupului parlamentar liberal din Senat cu privire la o
hotărâre a Camerei Deputaţilor, statuând că "in temeiul autonomiei regulamentare a fiecărei
Camere, grupul parlamentar din Senat nu poate avea calitatea de subiect al dreptului de
sesizare a Curții pentru un asemenea caz."

Capitolul III Funcţionarea Parlamentului

Secțiunea 1. Mandatul sau legislatura.

Reguli privitoare la funcţionarea adunărilor parlamentare se găsesc înscrise atât în

Constituţie, cât şi în regulamentele de funcţionare.

Prin mandat sau legislatură se întelege: „perioada de timp pentru care este ales
parlamentul (sau camerele) şi-şi exercită împuternicirile sale”. Parlamentele sunt alese în
general pentru un mandat de 4 sau 5 ani. (ex. în Senatul S.U.A.)

Mandatul parlamentar se încheie la expirarea termenului, afară de cazul când camerele

sunt dizolvate mai înainte sau se autodizolvă.

În general mandatul parlamentului începe cu data când au loc alegerile de deputaţi şi

senatori şi încetează la data efectuării alegerilor pentru noul parlament. (unele constituţii
prevăd că mandatul parlamentului nu poate înceta înainte de încheierea legislaturii. Alte
constituţii, precum‚ şi cea a României, prevăd şi posibilitatea dizolvării parlamentului, act ce
are ca efect încetarea mandatului mai înainte de expirarea termenului.)

Căt priveşte Parlamentul României, Constituţia prevede ca mandatul Camerei

Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi ca acest mandat poate fi prelungit, prin lege organică,
în caz de război sau de catastrofă. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel
7publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994
11
mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului. Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Pentru a atenua influenţa parlamentarilor în funcţie, în alegerile ce urmează expirării
mandatului său dizolvării acestuia şi desigur pentru a găsi o soluţie de asigurare a continuităţii
conducerii la acest înalt nivel statal Constituţia stabileşte ca mandatul Camerelor se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament. Această prelungire nu dă însă
Parlamentului totalitatea împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel pe perioada
prelungirii mandatului Parlamentul nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica
sau abroga legi organice.

Secțiunea 2 Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, forma principală de lucru

fiind sesiunea. Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare:

Sesiunile ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este
obligată a se întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. Potrivit art.63 (1) din
Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe
an.
Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este nevoie, în
afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile extraordinare se realizează acolo unde durata în
timp a sesiunilor este limitată. Potrivit art.63(2) din Constituţia României, Camera Deputaţilor
şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare.
Durata sesiunilor este fie stabilită explicit prin lege, fie de regulă durează până la
epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor când se hotărăşte
închiderea sau suspendarea lor.

În ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte ca acestea sunt două pe an,

menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară. Astfel, prima sesiune ordinară
începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie. Cea de-a doua sesiune ordinară
începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot fi convocate la iniţiativa Preşedintelui

României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori cel puțin o treime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor.

12
 Convocarea în sesiune revine, în toate cazurile, preşedinţilor camerelor. În legătură cu
acest aspect trebuie reţinute însă şi dispoziţiile constituționale potrivit cărora Parlamentul nou
ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

Secțiunea 3 Şedinţa

În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe care se desfăşoară

potrivit regulamentelor de funcţionare.

Constituţia nominalizează situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune.

Aceste şedinţe sunt publice cu excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de membrii ai

biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie sau în lipsa acestuia unuia din vicepreşedinţi, ajutat de
doi secretari.

Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei

Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la fiecare
Cameră.

Lucrările primelor şedinţe, după alegeri, până la alegerea preşedinţilor Camerelor şi

birourilor permanente sunt prezidate de către cel mai în vârstă deputat sau senator, asistat de
secretari.

Camera Parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt prezenţi cel puțin
jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi (cvorumul de aprobare) . De aceea
deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de
prezenţă, ţinuţă de unul din secretari.

Asupra problemelor discutate, camerele Parlamentului hotărăsc prin vot care poate fi
deschis sau secret, stabilind pentru fiecare problemă în parte şi felul votului afară de cazul în
care chiar prin regulamentele de organizare şi funcţionare se stabileşte şi caracterul votului.

Capitolul IV Deputații și senatorii

Secțiunea 1 Dobândirea/pierderea calității de deputat/senator

13
 Membrii Parlamentului poartă de regulă, denumirea de deputaţi sau senatori. Aceste
denumiri, consacrate de sistemele constituţionale, sunt corelate cu chiar denumirea camerelor
parlamentului (în sistemul bicameral) sau a parlamentului. De regulă, în structura bicamerală,
o cameră este denumită adunarea sau camera deputaţilor, camera reprezentanţilor şi cealaltă
senat. De asemenea deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, existând şi alte reguli de desemnare. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi pe durata
mandatului.

Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou
alese sau:

 în caz de demisie,
 pierderea drepturilor electorale,
 incompatibilitate
 deces.

Secțiunea 2 Drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor

În realizarea mandatului lor deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi şi de îndatoriri

stabilite atât prin Constituţie cât şi prin regulamentele camerelor. Ele creează condiţiile pentru
ca deputaţii şi senatorii să-şi desfăşoare activitatea.

Drepturile şi îndatoririle deputaţilor şi senatorilor sunt, în principal, următoarele:

a) de a participa la întreaga activitate a camerei parlamentare şi a parlamentului, în toate

formele în care această activitate se desfăşoară. Ei au dreptul şi obligaţia de a participa la
şedinţele camerelor, precum şi la activitatea grupurilor parlamentare, a comisiilor
parlamentare, de a iniţia propuneri legislative;

b) de a urmări aplicarea legilor şi a celorlalte măsuri hotărâte de către parlament. Dacă în

timpul şedinţelor parlamentarii participă la votarea legilor şi a hotărârilor, între şedinţele
parlamentare ei trebuie să urmărească dacă, şi cum aceste acte sunt aduse la îndeplinire.
Aceasta se poate realiza printr-o varietate de forme şi mijloace cum ar fi participarea lor la
şedinţele unor autorităţi publice, sesizări şi propuneri;

c) de a pune întrebări şi adresa interpelări;

14
d) de a cere informaţiile necesare de la autorităţile publice, în condiţiile legii, în vederea
pregătirii dezbaterilor ori a interpelărilor;

e) de a păstra o strânsă legătură cu alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost

aleşi. În acest mod se vor cunoaşte problemele reale iar alegătorii pot fi eficient sprijiniţi în
cererile lor;

f) de a fi indemnizaţi, de a primi diurne, de a li se asigura cazarea şi gratuitatea călătoriei pe

tren, avion, vapor, autobuz. De asemenea, li se rambursează taxele de poştă şi telecomunicaţii
interne pentru activităţile legate de exercitarea mandatului;

g) de a li se acorda concedii pentru motive de boală sau interese personale, în condiţiile

Regulamentului camerei.

Secțiunea 3 Incompatibilităţi şi imunităţi:

Potrivit Constituţiei calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu

exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului.
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. Desigur nimeni nu poate fi, în acelaşi
timp, deputat şi senator.

Cât priveşte imunitatea parlamentarului, ea urmăreşte punerea acestuia la adăpost

împotriva unor urmăriri judiciare abuzive sau şicanatorii. Există două categorii de imunităţi
parlamentare:

- primele caracterizate prin inexistenţa răspunderii - iresponsabilităţi-, care pun

parlamentarul la adăpost pentru tot ce priveşte activitatea legată de exercitarea mandatului sau
(discursuri, opinii, vot).
- imunităţile din a doua categorie, denumite şi inviolabilităţi, cuprind reguli speciale
privind reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală, în cazul în care deputaţii sau
senatorii sunt învinuiţi de crime sau delicte. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva
unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de către executiv sau
adversari.
Imunitatea parlamentară este o garanţie juridică a exercitării nestânjenite de către deputaţi
şi senatori a activităţii lor. Ea nu trebuie interpretată ca o înlăturare a răspunderii deputatului
sau senatorului pentru încălcarea legilor ci ca o protecţie împotriva eventualelor abuzuri sau

15
presiuni. Camera parlamentară printr-o obiectivă şi matură dezbatere şi chibzuinţă are dreptul
să aprecieze dacă faptele imputate deputatului sau senatorului se întind pe întreaga durată a
mandatului.

Secțiunea 4 Răspundere şi sancţiuni

Deputaţii şi senatorii au o serie de drepturi dar şi o serie de obligaţii. De asemenea, ei au

obligaţia de a respecta normele regulamentare. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi
sancţionaţi.

Sancţiunile ce li se pot aplica sunt:

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de şedinţe;

e) interzicerea de a participa la lucrările adunării pe timp de maximum 15 zile;

f) excluderea temporară.

Capitolul V Actele juridice ale Parlamentului

Secțiunea 1: Acte cu caracter exclusiv politic

Acestea sunt: declaraţia, mesajul şi apelul.

Prin asemenea acte Parlamentul stabileşte anumite principii în politica externă, ia

atitudine în anumite probleme internaţionale, aduce la cunoştinţa altor parlamente poziţia în
diverse probleme internaţionale etc.

Secțiunea 2 Acte juridice:

Acestea sunt: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile.

16
 În funcţie de faptul dacă acestea conţin sau nu norme juridice actele juridice pot fi
clasificate în două categorii şi anume:

- acte cu caracter normativ (legile, regulamentele Camerelor, fără excepţie, precum şi

unele hotărâri)
- acte cu caracter individual (nenormativ) - (în această categorie sunt cuprinse numai
hotărârile care cuprind manifestări de voinţa în scopul stabilirii de drepturi şi obligaţii în
sarcina unor subiecte de drept dinainte determinate, precum şi moţiunile).

Secțiunea 3 Legea, ca act juridic al Parlamentului

1. Conceptul de lege ca act juridic al Parlamentului

În mod obişnuit, termenul de lege este folosit în două accepţiuni:

- o accepţiune largă (lato sensu) care exprimă orice act normativ

- o accepţiune restrânsă (stricto sensu) prin care se desemnează actul juridic al
Parlamentului (autoritate legiuitoare).
În literatura juridică românească legea este definită ca fiind „actul juridic al
Parlamentului, elaborat în conformitate cu Constituţia, potrivit unei proceduri prestabilite şi
care reglementează relaţiile sociale cele mai generale şi cele mai importante.”

2. Clasificarea legilor

Legi constituţionale - sunt cele prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspectul
conţinutului ele conţin reglementări ale relaţiilor sociale fundamentale şi care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sub aspect procedural ele se
adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, fiind definiti -
ve numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data
adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire.
Legi organice- sub aspectul conţinutului sunt acelea care intervin în domeniile
rezervate prin Constituţie. Sub aspect procedural ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor
fiecărei Camere.
Legi ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă, iar procedural
sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.

17
 3. Supremaţia legii
În literatura juridică se constată că noţiunea de supremaţie juridică a legii este de
obicei definită pornindu-se de la faptul că norma stabilită de aceasta nu trebuie să corespundă
nici unei alte norme, în afară de cele cuprinse în Constituţie, iar toate celelalte acte juridice
emise de organele statului nu pot să o abroge, să o modifice sau să deroge de la ea.

Plecând de la această constatare şi făcându-se anumite precizări, se defineşte

supremaţia legii ca "acea caracteristică a ei care-şi găseşte expresia în faptul că normele pe
care le stabileşte nu trebuie să corespundă nici unor alte norme în afara de cele constituţio-
nale, iar celelalte acte juridice emise de organele statului îi sunt subordonate din punctul
de vedere al eficacităţii lor juridice"

Valorificând cele exprimate până în prezent în literatura juridică, putem conchide că

supremaţia legii este un principiu constituţional ce exprimă acea calitate a legii în virtutea
căreia legea, elaborată în conformitate cu litera şi spiritul Constituţiei, este superioară juridic,
tuturor actelor normative existente într-un sistem constituţional.

4. Iniţiativa legislativă sau dreptul de iniţiativă legislativă. Dezbaterea,

adoptarea și promulgarea legii. Intrarea în vigoare

Cuprinde în conţinut posibilitatea de a propune proiecte de legi sau propuneri de legi

corelate cu obligaţia Parlamentului de a examina, dezbate şi a se pronunţa asupra acestora.
iniţiativa legislativă nu trebuie confundată cu posibilitatea generală a oricărui subiect de drept
de a face propuneri parlamentului.

Constituţia României în art. 74 prevede că dreptul de iniţiativă legislativă este acordat

numai anumitor organisme statale sau politice şi anume acelora care prin poziţia şi
competenţa lor au în cea mai mare măsura posibilitatea cunoaşterii realităţilor economice,
sociale, culturale şi de dezvoltare ale societăţii.

Sfera subiectelor iniţiativei legislative are un mare rol în caracterizarea unui sistem
constituţional ca democratic sau nedemocratic.

Potrivit Constituţiei, au drept de iniţiativă legislativă, cât priveşte legile organice şi

ordinare, Guvernul, deputaţii, senatorii şi cetăţenii (art.74 din Constituţie). În ceea ce privește

18
iniţiativa legislativă a cetăţenilor, ea trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu
drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul de iniţiativă legislativă trebuie să provină din
cel puţin un sfert din judeţele tării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Problemele
fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea nu pot forma obiectul iniţiativei
cetăţeneşti. Inițiativa legislativă a Guvernului se exprimă prin prezentarea de proiecte de legi,
în timp ce deputaţii, senatorii şi cetăţenii prezintă propuneri legislative.

Orice proiect de lege depus, trebuie deci supus atenţiei Camerelor Parlamentului. Numai
acestea hotărăsc cu privire la includerea pe ordinea de zi. În cazul în care ordinea de zi este
aglomerată cu prea multe proiecte de legi (propuneri legislative) camera în cauză trebuie să
se pronunţe asupra ordinii în care proiectele de legi vor fi examinate în sesiunile sale.

Prin Constituţie s-a prevăzut o distincție clară în ceea ce privește sesizarea Camerelor
Parlamentului, stabilindu-se expres, pe categorii de legi, care este prima Cameră sesizată,
considerată Cameră de reflecție, și care este a doua Cameră sesizată, Camera decizională
(art.75 din Constituție).

Înainte sau cu ocazia dezbaterilor în plen, deputaţii pot propune amendamente, iar dacă se
discută textele convenţiilor internaţionale (pentru ratificarea lor) pot propune rezerve sau
declaraţii.

Cel care a propus amendamentul poate să-l retragă până când este supus votului. Dacă se
aduc mai multe amendamente la acelaşi articol de lege, acestea sunt supuse votului în ordinea
propunerii lor, iar dacă adoptarea unui amendament implică, în mod necesar, respingerea
altuia, acesta din urmă nu mai este pus la vot.

Votarea proiectului de lege intervine în fiecare Cameră după discuţia pe articole a

proiectului.

Sistemul parlamentar bicameral implică votarea unei legi de către ambele camere. Odată
votată, legea trebuie semnată de către preşedintele camerei sau, în cazul în care şedinţa a fost
condusă de către un vicepreşedinte de către acesta din urmă.

Prin această semnătură se atestă respectarea procedurii de elaborare a legilor.

După votarea sa, legea este înaintată şefului de stat pentru promulgare. Promulgarea este
actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, altfel spus constată şi atestă regularitatea

19
adoptării sale. Promulgarea nu este o măsură discreţionară, şeful statului fiind obligat să
promulge legea dacă ea a fost adoptată regulamentar. În sistemul nostru constituţional,
promulgarea unei legi este de competenţa Preşedintelui României, care trebuie să o facă în
cel mult 20 de zile de la primire. Cum este şi firesc, şeful de stat trebuie să aibă posibilitatea
de a examina legea şi de a-şi exercita rolul sau de garant al respectării constituţiei şi al bunei
funcţionări a autorităţilor publice. De aceea Constituţia permite Preşedintelui României ca
înainte de promulgare să ceară, o singură dată, reexaminarea legii. Constituţia stabileşte că
dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea constituţionalităţii
ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare
sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

Publicarea legilor prezintă o mare importanţă deoarece este operaţiunea de care este
legată intrarea lor în vigoare. De principiu legile intră în vigoare la data publicării lor oficiale.
Dar legea poate să prevadă o dată la care intră în vigoare. Datorită faptului că potrivit art.15
alin.2 din Constituţie, legea dispune numai pentru viitor, această dată poate fi numai după data
publicării.

Potrivit art.78 din Constituţia României, legea se publică în Monitorul Oficial al

României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută
în textul ei.

Cât prriveşte legile constituţionale, adioptarea/revizuirea acestora are un regim

distinct, care a fost analizat cu prilejul examinării problematicii revizuirii Constituţiei 8.

Secțiunea 4 Regulamentele parlamentare (care se aprobă prin Hotărâri ale

Parlamentului)

Potrivit principiului autonomiei regulamentare, fiecare Cameră a Parlamentului îşi

adoptă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, aşa cum prevede art.61(1) din
Constituţie.

Regulamentul este act normativ, este supus obligaţiei de publicare în Monitorul

Oficial, dar sub sernnătura preşedintelui Camerei, sau a ambilor preşedinţi în cazul şedinţelor

8 A se vedea Cursul de pe semestrul I- tema referitoare la revizuirea Constituţiei

20
comune. Regulamentul poate face obiectul controlului de constituţionalitate în condiţiile art.
144 lit. b) şi 145 din Constituţie .

Secțiunea 5 Hotărârea, ca act juridic al Parlamentului

Sub aspectul conţinutului, hotărârile se deosebesc de legi din două puncte de vedere:

1) hotărârile pot fi atât cu caracter normativ cât şi cu caracter nenormativ.

2) normele cuprinse în hotărârile cu caracter normativ au o forţă juridică inferioară
legilor.
Sub aspectul procedurii, se constata că:
1) pentru adoptarea hotărârilor nu sunt aplicabile regulile privitoare la iniţiativa
legislativă,
2) nu există obligaţia examinării şi avizării lor de alte organisme (în afara comisiilor)
3) se semnează de către preşedintele Camerei.
De asemenea, în sistemul parlamentar bicameral precum şi cel din România, hotărârile pot
fi emise şi de către o singură cameră, lucru nepermis pentru legi.

Camerele Parlamentului adoptă hotărâri privind:

 componenţa grupurilor parlamentare;

 modificarea regulamentelor;
 alegerea vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor;
 modificarea structurii organizatorice a aparatului funcţionăresc;
 demisia parlamentarilor;
 validarea mandatelor;
 ridicarea imunităţii parlamentare.

Secțiunea 6. Moţiunile

Termenul „moţiune” este în general utilizat la denumirea unor hotărâri ale

Parlamentului prin care se exprimă atitudinea acestuia într-o problemă discutată.

21
 Când sunt acte juridice, moţiunile privesc în cele mai multe cazuri poziţia faţă de
Guvern, în cadrul raporturilor Parlament - Guvern şi a dreptului Parlamentului de a controla
activitatea Guvernului.

Constituţia României prevede şi moţiunea de cenzură, aceasta fiind reglementată de

art. 113 din Constituţie.

Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. Aceasta se dezbate în
şedinţa comună a celor două Camere, după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa
comună a celor două Camere. Moţiunea de cenzură se adoptă cu votul majorităţii deputaţilor
şi senatorilorşi are ca efect demiterea Guvernului. Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă,
deputaţii şi senatorii care au semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de
cenzură cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit art.114 din
Constituţie. În cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră
adoptat, iar programul sau declaraţia politică generală devine obligatorie pentru Guvern.

Secțiunea 7. Actele structurilor parlamentare

Şi structurile interne ale Camerelor emit acte juridice în realizarea atribuţiilor ce le

revin. Astfel:

o Preşedinţii Camerelor emit decizii pentru convocarea în sesiune a Camerelor sau

pentru asigurarea conducerii Camerelor pe perioada lipsei preşedintelui acesteia.
o Cât priveşte comisiile permanente ele emit avize sau rapoarte.

Capitolul VI Dizolvarea Prlamentului

Potrivit art.89 din Constituţie, după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a
liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă
acesta nu acordă votul său de încredere pentru formarea Guvernului, în termen de 60 de zile
de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.

22
 Actul de dizolvare al Parlamentului îl constituie decretul Preşedintelui României.
Acesta are natura juridică a unui act administrativ exceptat de a fi atacat în contencios
administrativ, întrucât priveşte raporturile cu Parlamentul.

În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.

Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui şi nici

în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă.

Capitolul VII Consiliul Legislativ

În scopul construirii unui sistem legislativ bine articulat, unitar, coerent, coordonat și
concordant, puterea executivă și cea legislativă beneficiază, în România, de consultanța de
specialitate a unui organism tehnic, Consiliul Legislativ, instituționalizat prin art.79 din
Constituție, cu scopul principal de a aviza proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării și coordonării întregii legislații.

Atribuția fundamentală a Consiliului Legislativ, de a aviza proiecte de acte normative,

se realizează prin emiterea de avize consultative, care contribuie la securitatea juridică,
sistematizarea și coerența edificiului legislativ, acestea referindu-se la chestiuni precum
respectarea competențelor, armonia textului cu dreptul pozitiv existent, unitatea internă a
actului normativ.

Consiliului Legislativ îi revine și obligația ținerii evidenței oficiale a legislației

României și furnizării informației necesare desfășurării procesului legislativ, organizând
informatizarea sistemului de evidență a acesteia și realizând produse informatice pentru
evidența legislației asistată pe calculator. Consiliul Legislativ elaborează Repertoriul
legislației României – evidența oficială și furnizează varianta on line a acestuia.

Consiliul Legislativ este condus de un președinte cu rang de ministru și este alcătuit, în

principal, din 3 secții: Secția de drept public, Secția de drept privat și Secția de evidență
oficială a legislației și documentare, fiecare secție fiind condusă de un președinte cu rang de
secretar de stat. Președintele instituției și cei trei președinți de secții sunt aleși de Parlamentul
României, cu votul majorității membrilor acestuia, din 3 propuneri, înaintate de comisiile
juridice reunite ale Senatului și Camerei Deputaților.

23
24