DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII PUBLICE -PARTEA a III-a

ORGANELE FUNDAMENTALE ALE STATULUI

Am văzut deja, că celor trei funcții fundamentale ale statului - legislativă, executivă şi
jurisdicțională - le corespund trei categorii de organe, şi anume: organele legislative, organele
executive şi organele judecătoreşti sau jurisdicţionale.
În epoca actuală, în principiu, funcţia legislativă se exercită de parlament, funcţia
executivă de şeful de stat şi/sau de guvern şi funcţia jurisdicţională de instanţele judecătoreşti.
Le vom studia, în continuare, pe fiecare în parte.

2.1. Parlamentul
Parlamentul1 este instituţia politică şi juridică, formată din membri aleşi, care are ca
principală misiune adoptarea legii. El reprezintă una dintre verigile esenţiale ale înfăptuirii
democraţiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în măsură să garanteze drepturile şi
libertăţile cetăţenilor.

2.1.1. Structura parlamentului2

Parlamentul poate fi alcătuit dintr-o singură cameră (unicameralism) sau două camere
(bicameralism). Ambele structuri au avantaje şi dezavantaje, adepţi şi adversari.
Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o unică adunare,
este constituit prin sufragiu universal, egal, direct şi secret. Existenţa unei singure camere evită
prelungirea procesului legislativ, aşa încât puterea legislativă lucrează cu eficacitate sporită. În
plus, sunt reduse considerabil şi costurile parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea
instaurării "despotismului"3 parlamentar, întrucât nu există o contraputere de acelaşi rang.

1
Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi Anglia în jurul
anului 1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul următor modelul unor Adunări
deliberative. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU, Georgeta DUCULESCU, Drept constituţional
comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 112.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., p. 233-236.
3
Pericolul despotismului parlamentului este mai rău ca al unui individ, pentru că, fiind o instituţie colectivă, nu
poate fi trasă la răspundere. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.167.
 Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federale, exprimând structura
dualistă a acestora. După justificarea ce a stat la baza instituirii lui, bicameralismul este de trei
feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic şi bicameralism federal.
a) Bicameralismul aristocratic. Această formulă, utilizată în statele unitare, asociază
camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultată din sufragiu, o cameră superioară
alcătuită pe criterii aristocratice care este menținută din respect pentru tradiție. Ex. Camera
Lorzilor în Anglia.
b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de asemenea în statele
unitare, cea de-a doua cameră - Senatul - răspunzând unor concepţii politice care au în vedere
stăvilirea abuzului de putere ce rezultă din "legea numărului", uşor de comis în cazul camerei
unice asigurându-se astfel şi mai multă chibzuinţă în alcătuirea legii. Într-un cuvânt,
bicameralismul politic urmăreşte ponderarea procesului legislativ printr-o divizare a puterii
legislative. Ex. Belgia şi Franţa. Există două concepţii, în privinţa atribuţiilor recunoscute
camerei superioare:
I. Bicameralismul egalitar, care înseamnă conferirea de atribuţii relativ egale, camerei
superioare, cu cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui adevărat parteneriat în
procesul legislativ. Ex. Belgia.
II. Bicameralismul inegalitar, care înseamnă stabilirea unor atribuţii mai restrânse
pentru camera superioară, decât cele recunoscute camerei inferioare, care devine astfel
predominantă, motivat de faptul că Senatul reprezintă interesele unor minorităţi, pe când
camera inferioară reprezintă interesele națiunii în ansamblu. Ex. Franţa.
c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualistă a statului şi răspunde
necesităţii de a asigura echilibrul şi armonia între statele federate şi statul unional. În acest sens,
existenţa a două camere satisface două exigenţe indispensabile: reprezentarea uniunii în
ansamblu şi reprezentarea statelor membre. Se apreciază că această dublă reprezentare se poate
realiza în mod corespunzător, doar cu respectarea a două reguli:
▪ reprezentarea egală a fiecărui stat federat indiferent de mărime;
▪ acordarea de prerogative similare, în materie legislativă, ambelor camere.
În concluzie, reţinem faptul că între structura Parlamentului şi structura de stat există o
anumită corelaţie. Dacă în cadrul statelor unitare este posibilă opţiunea pentru un Parlament
unicameral sau bicameral, statul federal presupune obligatoriu existenţa în cadrul Parlamentului
a unei a doua camere care să reprezinte interesele statelor membre.
 2.1.2. Organizarea parlamentară4
Pentru a putea funcţiona, adunările parlamentare trebuie să fie organizate, adică să-şi
constituie anumite organe interne şi să-şi stabilească formele în care îşi exercită atribuţiile.
Principalele organele interne care se regăsesc în orice parlament dintr-un sistem pluripartid
sunt: Preşedintele adunării, Comisiile parlamentare şi Grupurile parlamentare.
a) Preşedintele adunării, ales de adunare are următoarele atribuţii principale: conduce
dezbaterile, veghează la respectarea procedurii parlamentare, asigură utilitatea şi demnitatea
discuţiilor, reprezintă camera în relaţiile interne şi externe, înlocuieşte şeful statului în anumite
situaţii deosebite.
b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regulă, nu au putere
de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz, camerei care le-a constituit,
pentru ca aceasta să decidă.
Aceste comisii asigură cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-un grup
restrâns de parlamentari, care are responsabilităţi speciale în domeniul respectiv asupra
problemelor ce vor fi aduse în faţa adunării. Ceea ce determină aşadar crearea comisiilor este
aşadar imposibilitatea unei deliberări cu celeritate asupra proiectelor de legi de către întreaga
adunare (prea numeroasă), fără existenţa unor studii şi analize prealabile.
Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare sunt
constituite pentru examinarea unei probleme date şi îşi încetează activitatea odată cu depunerea
raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata sesiunii sau chiar a legislaturii. Ele
sunt comisii specializate pe domenii: finanţe, probleme economice, relaţii externe, educaţie,
apărare, sănătate, mediu înconjurător etc. Acolo unde există parlamente bicamerale se constituie
şi comisii mixte ale celor două camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de
mediere.
Comisiile parlamentare au, în principal, următoarele atribuţii:
▪ întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor probleme ce le
sunt date în studiu
▪ întreprind studii şi analize cu privire la aplicarea celor hotărâte de către parlament
▪ ascultă periodic informări ale unor conducători ai organelor centrale sau locale ale
administraţiei publice
▪ analizează petiţiile ce le sunt adresate de către cetăţeni
▪ exercită, în unele cazuri, dreptul la iniţiativă legislativă în domeniul lor de activitate.

4
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., p. 237-242
 Un regim special au comisiile parlamentare de anchetă sau control. Ele realizează, de
regulă, controale asupra unor chestiuni de interes naţional, anchete electorale, anchete
legislative şi anchete politice. Problema cea mai delicată, în cazul acestor comisii, este aceea
de a le preciza natura, limitele competenţelor, procedeele specifice de acţiune, pentru a le
delimita de organele jurisdicţionale sau de alte organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei
sau controlului efectuat, aceste comisii nu au dreptul să pronunţe sancţiuni, nici să se substituie
organelor administrative. Ele pot să denunţe faptele constatate şi să comunice organelor
competente, măsurile pe care le consideră legale şi oportune.
c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul parlamentului se
manifestă prin formarea grupurilor parlamentare sau a grupurilor politice, alcătuite, de regulă,
din parlamentarii care aparţin aceleaşi formaţiuni sau care subscriu la acelaşi program politic.
Grupurile parlamentare asigură concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul
parlamentului. Pentru a preveni dispersia excesivă a acestor tendinţe, care poate avea
repercusiuni negative asupra acţiunii parlamentare, în unele ţări este fixat numărul minim de
parlamentari necesar pentru constituirea unui grup5.
Pentru buna funcţionare a parlamentului nu este suficientă doar constituirea organelor
menţionate, ci este necesară şi stabilirea cadrului de lucru.
Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.
În cadrul sesiunii, reunirea efectivă a parlamentului se face în şedinţe, potrivit unui
program de lucru adoptat.
În ceea ce priveşte modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însuşi, în baza
independenţei sale, îşi fixează perioadele de exercitare efectivă a funcţiilor ce-i revin. Sesiunile
pot fi:
▪ ordinare, adică, predeterminate pentru perioada fiecărui an
▪ extraordinare, adică, neprevăzute printr-un program, care se convoacă în situaţii
deosebite, la cererea şefului de stat, a guvernului, a preşedintelui camerei sau a unui anumit
număr de deputaţi.
Menţionăm că există şi o altă concepţie cu privire la forma de lucru a parlamentului, şi
anume aceea de a considera parlamentul permanent în funcţiune, fără nici o limită de durată,
bineînţeles, pe timpul mandatului. Dispare astfel distincţia dintre legislatură (mandat) –

5
Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în Norvegia, 2 în Japonia,
3 în Argentina, 10 în Italia, 30 în Franţa, 5 sau 10 în România. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,
2004, p.170
perioada de timp pentru care este ales Parlamentul şi sesiune - perioada în care parlamentul
se întruneşte în şedinţe. Ex. Danemarca.

2.1.3. Autonomia adunărilor

Pentru ca parlamentul să-şi poată exercita, în condiţii corespunzătoare, misiunea,
autonomia adunărilor este indispensabilă. Cu alte cuvinte principiul autonomiei parlamentare
este de esenţa parlamentarismului garantându-se astfel plenitudinea de acţiune şi de decizie.
Această autonomie adunărilor poate fi examinată sub trei aspecte6: autonomia
regulamentară, autonomia financiară şi autonomia administrativă.
a) Autonomia regulamentară se manifestă, în plan juridic, prin dreptul fiecărei camere
de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi funcţionare, respectând prevederile
Constituţiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioadă nedeterminată, pe legislatură sau pentru
fiecare sesiune în parte. Modificarea lui se face, de regulă, după procedura urmată pentru
adoptare. Autonomia regulamentară este limitată, de obicei, printr-un control de
constituţionalitate.
b) Autonomia financiară se analizează, de obicei, ca un corolar al independenţei
parlamentului, acesta fixându-şi propriul buget şi controlându-şi execuţia bugetară. Totuşi,
bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul general al statului. Acest lucru se realizează
prin procedee diferite: în unele ţări parlamentului i se recunoaşte un maximum de independenţă
în acelaşi sens, în timp ce în altele bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita
maximă a acestui buget este fixată de către puterea executivă.
c) Autonomia administrativă semnifică dreptul adunării de a decide ea însăşi, pe de o
parte asupra atribuţiilor administrative ale structurilor principale de conducere (preşedinte,
birou permanent, etc.), iar pe de altă parte asupra aparatului de lucru aparţinând camerei.
Serviciile administrative ale adunării nu sunt subordonate autorităţilor executive. De regulă,
funcţionarii parlamentari constituie un corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau
de organele sale.

2.1.4. Rolul parlamentului7

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deşi Parlamentul a fost desemnat, în
mod tradiţional prin expresia de putere legiuitoare atribuţiile şi competenţele sale sunt mult mai

6
Ion DELEANU, Op. cit., p. 243-245
7
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., p. 250-257
largi, propunându-se pentru definirea mai corectă sintagma de „putere deliberativă”. Ca atare
puterea legislativă este doar o componentă a competenţei Parlamentului.8.
Pe lângă aceasta, parlamentele mai exercită, în principal: funcţia de reprezen-tare,
funcţia de constituire a guvernului şi funcţia de control asupra executivului.
a) Funcţia legislativă se realizează prin exercitarea prerogativelor de putere legiuitoare
ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care pot influenţa în plan politic
exercitarea funcţiei legislative a Parlamentului sunt:
▪ inexistenţa majorităţii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,
▪ reorientarea politică prin fenomenul de migraţiune a parlamentarilor de la un grup
parlamentar la altul sau de părăsire a grupului din care fac parte,
▪ conflictul dintre majoritate şi guvern, prin formarea unor curente ostile, dar nu suficient de
puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate guvernului.
Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forţe în cadrul
binomului politic de bază al activităţii parlamentare dintre majoritate şi opoziţie9.
Procedura legislativă implică mai multe etape:
1. Iniţiativa legislativă semnifică dreptul unor subiecte determinate de a depune la
parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ parlamentului îi corespunde
obligaţia de a lua proiectele sau propunerile legislative în dezbatere şi de a se pronunţa asupra
lor.
În funcţie de sorgintea ei, iniţiativa legislativă poate aparţine:
- guvernului (poartă denumirea de proiect de lege),
- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor şi unui anumit
număr de cetăţeni (sub denumirea de propunere legislativă).
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de către una sau mai
multe comisii ale parlamentului.
3. Dezbaterea proiectului de lege.
4. Votarea, care este actul de cuantificare a voinţei majoritare. Votarea trebuie să fie
clară, neechivocă, ferită de erori sau deformări. Votul10 este de două tipuri: vot deschis şi vot
secret. Votul deschis se exprimă oral, sau printr-un anumit gest (ridicarea mâinii, ridicarea în

8
Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI, Bucureşti,
1999, p. 119
9
Marian ENACHE, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p. 21
10
Există o largă varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor aşezarea în dreapta sălii
înseamnă vot "pentru", iar în stânga vot "împotrivă", votul mecanic sau electronic sau votul prin aplauze sau
aclamaţii.
picioare, aplauze). Votul secret se practică, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regulă,
direct sau personal. Numai pe cale de excepţie se permite votul prin procură sau prin delegare.
Pentru înţelegerea deplină a acestei etape trebuie cunoscute conceptele de cvorum şi
majoritate. Cvorum-ul reprezintă numărul de parlamentari necesar a fi prezenţi în sală pentru
ca lucrările Parlamentului să se poată desfăşura.
Majoritate reprezintă numărul de parlamentari care trebuie să voteze în favoarea unei
legi pentru ca ea sa fie adoptată. Majoritatea cerută pentru adoptarea unei legi poate fi: simplă
(jumătate+1 din numărul parlamentarilor prezenţi), absolută (jumătate+1 din numărul total de
parlamentari) sau calificată (peste jumătate+1 din numărul total de parlamentari).
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul este
bicameral. Dacă cele două camere se află pe picior de egalitate, dezacordul care poate surveni
între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o procedură specială. În cazul
bicameralismului inegalitar, predomină voinţa camerei inferioare. Mai există şi formula
bicameralismului egalitar funcţional, care funcţionează la ora actuală în România, potrivit
căreia ultimul cuvânt îl are camera de decizie.
6. Promulgarea legii (care îmbracă în sistemele monarhice forma "sancţiunii regale")
şi publicarea ei sunt formalităţile care determină intrarea în vigoare a legii.
În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât şeful statului nu poate face
ineficientă o lege adoptată de parlament (ex. Austria şi Israel).
În alte sisteme, şeful statului dispune de un drept de veto suspensiv. Astfel, el poate
cere adunărilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare, o nouă deliberare asupra ei.
Dacă parlamentul adoptă din nou legea, fiind suficientă aceeaşi majoritate cu care a adoptat-o
prima dată, promulgarea devine obligatorie.
În fine, există sisteme constituţionale care consacră un adevărat drept de veto al şefului
statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidenţiale şi rezultă din separarea
puterilor, egalitatea lor şi controlul reciproc. În acest sistem, dacă şeful statului returnează o
lege parlamentului, aceasta nu va intra în vigoare până când camera către care a fost returnată
nu va delibera a doua oară şi nu o va adopta cu o majoritate calificată, de regulă, imposibil de
atins, iar cealaltă cameră nu o va reconfirma cu aceeaşi majoritate calificată. Astfel, prin veto-
ul său, şeful statului anihilează legea, practic, definitiv.
b) Funcţia de reprezentare. Parlamentul beneficiază de forţa unei legitimităţi
impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe, reprezentantul întregii
populaţii.
 Subliniem faptul că, însăşi forţa sistemului parlamentar constă în principiul
suveranităţii naţionale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul, iar parlamentarii sunt
delegaţii săi. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ11, parlamentarul reprezentând nu „o
părticică” din suveranitatea naţiunii, ci însăşi acea suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul
deosebit al opoziţiei care este elementul critic instituţionalizat menit să îngrădească eventualele
tendinţe ale majorităţii de a se abate de la reprezentarea corectă a intereselor naţionale.
c) Funcţia de constituire a guvernului. Constă în faptul că, fie toţi miniştrii trebuie să
aparţină uneia din cele două camere (ex. guvernul britanic), fie că, învestitura guvernului se
face de către parlament (România), fie că, în anumite circumstanţe, una dintre camere, de regulă
senatul, trebuie să-şi dea acordul la numirea unor înalţi funcţionari guvernamentali (ex. S.U.A.).
d) Funcţia de control asupra executivului semnifică supremaţia, preeminenţa, mai
mult sau mai puţin evidentă a parlamentului faţă de executiv şi se realizează atât prin
instituţionalizarea responsabilităţii guvernamentale, cât şi prin alte mijloace. Modalităţile
controlului sunt diverse. Le vom menţiona doar pe cele tipice:
1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informări periodice din partea guvernului
în faţa parlamentului. Acestea sunt urmate, de regulă, de o dezbatere generală finalizată printr-
o moţiune (act de manifestare a atitudinii parlamentului) aprobativă sau negativă.
2. La iniţiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri de politică
generală sau sectorială, urmate, după caz, de un vot de încredere sau de neîncredere din partea
parlamentului, votul de neîncredere determinând demisia guvernului. În anumite sisteme
constituţionale, pentru păstrarea echilibrului între puteri, guvernul poate, într-o situaţie de
divergenţă cu parlamentul, să provoace dizolvarea acestuia şi să ceară programarea de alegeri
anticipate, supunând astfel divergenţa arbitrajului electoratului.
3. Uneori, guvernul solicită aprobarea parlamentului în legătură cu o iniţiativă a sa sau
referitor la o declaraţie de politică generală, ori cu privire la o problemă determinată.
4. Adeseori, constituţia prevede necesitatea autorizării guvernului de către parlament,
pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea stării de urgenţă sau de
necesitate, în cazul delegării legislative, pentru declararea stării de război, pentru ratificarea
unor tratate internaţionale.

11
Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ deputatul
beneficiază de libertatea de a acţiona în favoarea interesului naţional, potrivit propriilor convingeri, fără a fi
legat de voinţa celor care l-au ales. În cazul mandatului imperativ parlamentarul este obligat să acţioneze, numai
într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de o anumită natură, în caz contrar alegătorii având posibilitatea
de a-i revoca mandatul. Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.133
 5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al guvernului, a
primului ministru sau a şefului statului.
6. Interpelarea adresată guvernului sau unuia dintre membrii săi. Interpelările sunt, de
fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului guvernului sau unui ministru, în legătură
cu o anumită situaţie sau atitudine, urmate de o dezbatere asupra opţiunilor sau activităţii
executivului, care poate duce la aplicarea unei sancţiuni politice (moţiune de cenzură).
Moţiunea de cenzură reprezintă o dezbatere asupra politicii de ansamblu a Guvernului
şi are drept scop, din punct de vedere al opoziţiei răsturnarea majorităţilor, adică formarea unui
alt guvern pe baza unei alte majorităţi, iar din punct de vedere al majorităţii fie menţinerea
Guvernului în funcţiune, fie formarea unui alt guvern pe baza aceleiaşi majorităţi.
Sancţiunea juridică a acordului politic dintre majoritate şi guvern se exprimă într-o
modalitate pozitivă, prin confirmarea guvernului şi într-o modalitate negativă, prin demiterea
lui.
7. Întrebarea adresată miniştrilor, care constituie un procedeu prin care parlamentul
poate obţine informaţii de la guvern. În funcţie de răspunsul primit, se poate formula o
interpelare, care are consecinţele arătate.
8. Angajarea responsabilităţii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc fie la
iniţiativa parlamentului, fie la iniţiativa guvernului, cu privire la un program, o declaraţie ori la
votarea unui text. Totdeauna va interveni, după caz, o moţiune de cenzură sau un scrutin de
învestitură, adică infirmarea sau confirmarea guvernului de către parlament.
9. În unele sisteme constituţionale, parlamentul funcţionează şi ca organ de jurisdicţie
faţă de anumiţi membri ai puterii executive, care în exerciţiul atribuţiilor lor au săvârşit fapte
contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.). O altă soluţie este constituirea, de către
parlament, a unui tribunal extraordinar12.
Aşadar, datorită atribuţiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu reprezintă doar cele
mai largi foruri democratice naţionale, dar şi laboratoare eficiente de elaborare a legilor, factori
de răspundere ai vieţii publice, elemente de contrapondere faţă de orice tentative de a diminua
drepturile democratice şi valorile statului de drept.

12
Spre exemplu, în Franţa pentru judecarea Preşedintelui Republicii, care poate interveni numai în caz de înaltă
trădare, se formează o Înaltă Curte de Justiţie, compusă dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, aleşi de
camerele respective.
 2.1.5. Statutul parlamentarilor13
Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a celor care le
alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garantează existenţa unui regim special,
chemat să le asigure aleşilor independenţa în exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba
de acordarea unor drepturi excepţionale sau a unor privilegii particulare, ci de o protecţie a
parlamentarilor pentru a putea reprezenta, nestingheriţi, interesele naţionale.
Fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor se regăseşte în ipostaza
acestora de reprezentanţi ai poporului. Statutul parlamentarilor cuprinde: imunităţile
parlamentare, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunităţile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului faţă de
acţiunile represive ale forţei publice şi faţă de anumite acţiuni judiciare. Ele sunt garanţii în
faţa eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor admini-strative sau a organelor
judecătoreşti. În acest sens, esenţială este imposibilitatea privării de liberate şi a tragerii la
răspundere juridică a parlamentarului pentru actele sau faptele săvârşite în limitele mandatului
său şi cu prilejul exercitării acestuia.
Incompatibilităţile sunt reguli care interzic parlamentarului să exercite, pe durata
mandatarului său o altă funcţie sau ocupaţie, atât în scopul garantării independenţei şi al
asigurării disponibilităţii sale, cât şi pentru a-l feri de tentaţia abuzului şi a corupţiei. Regulile,
în această materie, sunt diferite, în funcţie de sistemul constituţional.
Indemnizaţiile parlamentarilor reprezintă sume de bani pe care aceştia le primesc pe
durata mandatului14. Deşi mandatul parlamentarilor este considerat pretutindeni gratuit şi
onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru a compensa veniturile de care este
privat parlamentarul pe timpul exercitării man-datului şi pentru a i se asigura condiţiile
materiale necesare îndeplinirii mandatului.

2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României

A. Structura Parlamentului României. Constituţia României instituie un parlament
bicameral alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 alin.2). Atât deputaţii cât şi senatorii
se aleg prin sufragiu universal direct, egal şi liber exprimat. Rezultă că ambele camere au
aceeaşi legitimitate şi, pe cale de consecinţă, reiese că în România funcţionează un

13
Ion DELEANU, Op. cit., p. 245-248
14
Indemnizaţiile îmbracă forme variate: diurnă pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea cheltuielilor de deplasare,
plata unei indemnizaţii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de corespondenţă şi a taxelor telefonice,
gratuitatea transportului şi altele.
bicameralism politic egalitar. Legiuitorul constituant a ales această formulă din dorinţa de a
tempera tendinţele autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele poziţii extremiste ale
unei singure camere în aprecierea unor stări de fapt şi în alegerea variantelor decizionale.15
Revizuirea Constituţiei, din anul 2003, a inaugurat încă un bicameralism egalitar de tip
special16, numit „bicameralism egalitar funcţional”.
B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat. Astfel,
fiecare cameră are un preşedinte, ales de adunarea respectivă, pe durata mandatului. De
asemenea, fiecare Cameră alege 4 vicepreşedinţi şi 4 secretari. La aceştia se adaugă 4 chestori
la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat. Aceştia se aleg la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii fiecărei camere alcătuiesc Biroul
permanent al acesteia. În general, nu există diferenţe între atribuţiile pe care le îndeplinesc
preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii, chestorii şi biroul permanent de la Camera Deputaţilor
şi atribuţiile pe care le îndeplinesc omologii lor de la Senat.
Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui Camerei sunt : convoacă parlamentarii
în sesiuni, conduce lucrările Camerei (acordă cuvântul deputaţilor, moderează discuţiile,
stabileşte ordinea votării, anunţă rezultatul votului), conduce Biroul permanent, reprezintă
camera în raporturile cu terţii, atât pe plan intern cât şi internaţional.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent, atribuţiile
preşedintelui, în caz de absenţă, precum şi alte sarcini încredinţate de Biroul permanent.
Principalele responsabilităţi ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii proceselor-
verbale ale şedinţelor şi a listei parlamentarilor înscrişi la cuvânt, efectuarea apelului nominal
şi consemnarea rezultatului votului.
Chestorii au atribuţii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei, asigurarea
ordinii în sediul Parlamentului şi gestionarea patrimoniului camerelor.
Biroul permanent are competenţe de natură politică şi competenţe de natură
administrativă. Dintre competenţele de natură politică menţionăm : elaborarea proiectului
regulamentului Camerei, organizarea relaţiilor Camerei cu alte parlamente, propunerea
componenţei delegaţiilor pe care le trimite Camera la diferite organizaţii internaţionale. Cea

15
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile parlamentare şi
prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.137
16
Deşi cele două camere se află pe aceeaşi poziţie suntem în prezenţa unui bicameralism clar diferenţiat, cel puţin
în materia competenţelor legislative ale celor două Camere. Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op.cit. , 2004, p.168
mai importantă competenţă de natură administrativă este aceea de conducere a serviciilor
Camerei17.
Parlamentul României înfiinţează comisii pentru fiecare Cameră, alcătuite numai din
deputaţi, respectiv numai din senatori, şi comisii comune alcătuite atât din deputaţi cât şi din
senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau temporare.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente pe domeniile specificate în
regulamentul său. Comisiile temporare aparţin fie unei Camere, fie ambelor. Comisiile
temporare care aparţin uneia dintre Camere sunt comisiile de anchetă şi comisiile speciale.
Rolul comisiilor de anchetă a fost deja prezentat. În ceea ce priveşte comisiile speciale, acestea
pot fi constituite pentru avizarea unor iniţiative legislative complexe, pentru elaborarea unor
propuneri legislative de interes deosebit, sau pentru desfăşurarea altor activităţi specificate în
hotărârea de înfiinţare. Comisiile temporare comune în Constituţia nerevizuită au fost comisiile
de mediere.18 Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzistă numai pentru adoptarea
legilor constituţionale, deci pentru îndeplinirea funcţiei de constituantă derivată.
Trebuie menţionat că, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie să reflecte configuraţia
politică a Camerei.
Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, şi în Parlamentul României
funcţionează grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat pentru fiecare cameră.
Constituţia se rezumă doar la recunoaşterea posibilităţii organizării de grupuri parlamentare,
lăsând la latitudinea Camerelor reglementarea acestora, prin regulamentul propriu. Potrivit
regulamentelor celor două camere, pentru constituirea unui grup parlamentar, în cadrul Camerei
Deputaţilor este nevoie de cel puţin 10 aderenţi, iar în cadrul Senatului este nevoie de cel puţin
5, cu precizarea că aceştia trebuie să fi fost aleşi pe lista aceluiaşi partid, formaţiune politică,
alianţă politică sau alianţă electorală. După constituire, fiecare grup îşi alege un lider, numit
preşedinte şi unul sau mai mulţi locţiitori ai liderului, numiţi vicepreşedinţi.
Atribuţiile grupului parlamentar sunt: propune candidaţii pentru alegerea preşedinţilor
celor două Camere, îşi dă acordul pentru desemnarea membrilor comisiilor parlamentare, poate
cere modificarea ordinii de zi a şedinţelor şi poate prezenta amendamente la proiectele sau
propunerile de lege.19

17
Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II,
Ed. "Cugetarea", Iaşi - 1996, p.108-111.
18
Acestea se formau dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, atunci când Camerele adoptau un text de lege
în termeni diferiţi. Activitatea lor înceta odată cu depunerea raportului.
19
Ioan MURARU, Op. cit., p130-131.
 Mandatul celor două camere este de 4 ani. Însă, potrivit art. 63 alin.1, introdus prin
Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar expira se prelungeşte de drept
pe perioada stării de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă. Procedura legislativă
începută şi neterminată în cadrul unui mandat continuă în mandatul următor.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în două sesiuni ordinare anuale simultane şi
în sesiuni extraordinare20. Prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii decembrie (art.66, alin.1 din Constituţie). Sesiunile extraordinare pot fi
convocate pentru rezolvarea unor probleme care nu suferă amânare, ele fiind justificate de
cerinţa îndeplinirii unor sarcini deosebite sau de producerea unor evenimente neprevăzute.
Durata lor nu este prevăzută de Constituţie, singura limitare fiind cea determinată de începerea
sesiunii ordinare21.
Pe parcursul sesiunii, Camerele lucrează efectiv în şedinţe plenare. Sedinţele pot fi
separate, pentru fiecare Cameră, sau comune. De regulă, şedinţele sunt
publice, însă camerele pot hotărî, în anumite situaţii, şedinte secrete.
În ceea ce priveşte cvorumul, constituţia stabileşte în art. 67 următoarele : Camera
Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor.
Constituţia stabileşte majoritatea necesară pentru adoptarea:
▪ legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenţi – majoritate simplă ;
▪ legilor organice – majoritatea membrilor fiecărei camere – majoritate absolută
▪ legilor constituţionale - majoritatea calificată reprezentând votul a cel puţin două treimi
din numărul membrilor fiecărei camere.
C. Autonomia Camerelor Parlamentului.
a) Autonomia regulamentară este limitată doar de Constituţie. Aceasta înseamnă că,
cele două Camere ale Parlamentului îşi stabilesc independent regulile de organizare şi
funcţionare, cu respectarea prevederilor constituţionale, iar împreună elaborează regulamentul
şedinţelor comune, întrucât, potrivit Constituţiei, anumite atribuţii se exercită în şedinţă
comună. Potrivit art.146 lit. c din Constituţie, constituţionalitatea regulamentelor camerelor este
asigurată prin controlul exercitat de Curtea Constituţională, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori.

20
Subliniem că, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant român a ales soluţia "democratică" ce, spre
deosebire de cea "autoritară" nu lasă la latitudinea executivului organizarea sesiunilor.
21
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.
 b) Autonomia financiară înseamnă, în principiu, capacitatea fiecărei Camere de a-şi
stabili propriul buget şi de a-i controla execuţia, fără ingerinţa celeilalte Camere sau a altui
organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse proprii de venit, depinzând astfel de
resursele ce li se alocă din bugetul statului, pentru alcătuirea căruia iniţiativa aparţine exclusiv
Guvernului22 şi a cărui adoptare depinde de acordul ambelor camere. Practic, autonomia
bugetară a camerelor se reduce la faptul că fiecare cameră îşi stabileşte plafonul resurselor
bugetare necesare acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însă asigurate decât prin bugetul
general al statului, care trebuie votat în şedinţa comună a celor două camere. Aşa fiind, cum în
şedinţele comune ale camerelor, ponderea voturilor deputaţilor este de aproximativ două ori
mai mare decât cea a voturilor senatorilor, autonomia bugetară a Camerei deputaţilor va putea
deveni o realitate certă, în timp ce resursele puse la dispoziţia Senatului vor depinde în bună
măsură de votul deputaţilor23.
c) Autonomia administrativă. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea, fiecare Cameră
trebuie să dispună de funcţionari administrativi organizaţii în diverse servicii. Parlamentul
României dispune de o autonomie administrativă deplină, întrucât regulamentele celor două
Camere prevăd că organigrama serviciilor proprii se aprobă de plenul Camerei, iar statele de
funcţii şi regulamentul de funcţionare a serviciilor se aprobă de Biroul permanent.
Atât la Camera deputaţilor cât şi la Senat serviciile sunt conduse de un secretar general
numit de plenul Camerei respective. Funcţionarilor parlamentari nu li se aplică statutul general
al funcţionarilor publici.24
D. Rolul Parlamentului României
În regimul nostru constituţional Parlamentul are un loc central, de funcţionarea sa
depinzând, în ultimă instanţă, eficienţa întregii activităţi statale şi, implicit, social economice.
Parlamentul este o instituţie centrală a dezvoltării democraţiei25, fiind unicul organ legiuitor26,
aceasta rezultând atât din monopolul elaborării şi adoptării legii, cât şi din abilitarea, în termen
limitat a Guvernului de a emite ordonanţe simple, pe care le supune apoi aprobării sale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, rolul Parlamentului României este conceput în
concordanţă cu principiile parlamentarismului european actual, astfel încât pe lângă funcţia

22
Art.138 alin.2 din Constituţie
23
Tudor DRĂGANU, Op.cit., p.155-156.
24
Tudor DRĂGANU, Op.cit., p.154.
25
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., p.
120
26
Pentru o opinie uşor diferită în sensul că deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat care poate fi
consultat prin referendum în anumite situaţii, şi drept consecinţă Parlamentul nu este unica autoritate legiuitoare
a ţării, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p124
legislativă şi cea de control asupra executivului, consacrate ca esenţiale încă de la începutul
secolului27, Parlamentul României mai exercită funcţia de reprezentare şi funcţia de desemnare
a unor autorităţi publice.
a) Funcţia legislativă se exercită în principiu după procedura clasică, ce reclamă
parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar particularităţile
procedurii legislative în România.
Prin revizuirea Constituţiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului decizional s-
a reformat procedura legislativă. În noua concepţie se păstrează egalitatea camerelor dar în
sensul unei specializări funcţionale, acestea fiind pe rând Cameră decizională şi Cameră de
reflecţie28.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este definită de art. 74 din Constituţie. Ea trebuie să
provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel puţin un sfert din judeţele
ţării. Nu pot forma obiectul iniţiativei populare problemele fiscale, cele cu caracter
internaţional, amnistia şi graţierea. Efectul juridic al exercitării iniţiativei legislative cu
respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă este sesizarea Parlamentului29.Dacă anterior
modificării legii fundamentale iniţiatorul putea depune proiectul de lege (propunerea
legislativă) preşedintelui oricăreia dintre cele două camere, Constituţia revizuită stabileşte că
acesta va trebui depus la Camera competentă să îl adopte ca primă Cameră sesizată.
Mecanismul decizional este următorul: prima cameră sesizată este Camera de reflecţie,
obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în termen de cel mult 45 de zile,
respectiv cel mult 60 de zile pentru legile deosebit de complexe. Legea astfel adoptată se trimite
celeilalte camere care va decide definitiv cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa
sa, trimiţând eventual înapoi Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire la care a
ajuns la o formulare diferită şi pentru care competenţa decizională revine celeilalte camere.
Aceasta din urmă este obligată să se pronunţe în procedură de urgenţă. Dacă termenele au fost
depăşite se consideră că proiectul de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată în forma
prezentată de iniţiator.
Competenţa decizională a fost distribuită în aşa fel încât:
▪ Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun;

27
Constantin DISSESCU, Drept constituţional, Bucureşti - 1915, p.703, apud Cristian IONESCU, Drept
constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional românesc, vol.II, p.235.
28
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,
p.135
29
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.215
▪ Senatul să aibă competenţă de cameră decizională pentru ratificarea tratatelor şi a altor
acorduri internaţionale, precum şi în domeniul unor legi organice care privesc exclusiv
organizarea şi funcţionarea statului.
Revizuirea Constituţiei a eliminat aşadar „naveta legislativă” prin precizarea camerei
decizionale pentru fiecare categorie de legi30.
Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgarea legii să ceară o
singură dată reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), după reexaminare promulgarea făcându-se în
cel mult 10 zile de la primirea legii.
Potrivit art. 78 din Constituţie, după promulgare legea se publică în Monitorul Oficial
al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută
în textul ei.
b) Funcţia de reprezentare este consacrată expres în art.61 alin.1 din
Constituţie: „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român..."31. Acest fapt
are multiple semnificaţii:
În primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul României trebuie să aibă o
componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale, să dea expresie puterii
poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare, componenţa Parlamentului nu poate fi
decât cea rezultată din voinţa manifestată de electorat la urne.
În al doilea rând, Parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca un exponent
al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se prin mandatul încredinţat de orice
înclinare spre protejarea unor interese personale, particulare, locale sau de grup, care ar intra în
contradicţie cu cele generale, ale societăţii.
În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele reprezentative ale
poporului român, ci este chiar organul său reprezentativ suprem, ceea ce este de natură să
justifice nu atât o preeminenţă a acestei instituţii în raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai
ales prerogativele de control care îi sunt puse la dispoziţie, prin Constituţie, în raport cu
Preşedintele României, Guvernul sau alte autorităţi publice, în vederea asigurării echilibrului
puterilor32.

30
Ibidem, p.225
31
În literatura de specialitate s-a susţinut că de fapt sunt reprezentaţi numai cetăţenii români cu drept de vot care
participă la alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124
32
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin VASILESCU,
Ioan VIDA, Op.cit., p.127,128.
 c) Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice. Precizăm, de la început, că
prin "desemnare" înţelegem învestire, alegere sau numire33. Ca regulă, această funcţie
se exercită de şedinţa comună a celor două Camere. Există însă şi atribuţii de desemnare
a unor autorităţi publice care se exercită de o singură cameră.
Principalele atribuţii de desemnare, exercitate de Camerele Parlamentului în şedinţă
comună sunt:
- învestitura Guvernului (art. 103 din Constituţie) - cea mai importantă atribuţie;
- numirea Directorilor Serviciilor de Informaţii (art. 65, lit. h din Constituţie);
- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constituţie);
- numirea membrilor Curţii de Conturi (art.140, alin.4 din Constituţie);
- alegerea Preşedintelui şi a preşedinţilor de secţii ai Consiliului legislativ (art.9 alin.2 din
Legea nr.73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului legislativ
republicată34).
Atribuţiile de desemnare care se exercită de o singură cameră sunt :
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Senat (art.142 alin.3 din
Constituţie)
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Adunarea Deputaţilor (art.142
alin.3 din Constituţie)
- numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii de
către Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constituţie).
d) Funcţia de control asupra executivului este la fel de importantă ca şi funcţia
legislativă. Sintetic35, procedurile de control parlamentar sunt :
a) încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful statului,
potrivit art.92 alin.2 din Constituţie. În această categorie de proceduri se include, de
asemenea, şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se aduc la cunoştinţa Parlamentului
măsurile luate de preşedintele României pentru respingerea agresiunii împotriva ţării ;
b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului ;
c) întrebările şi interpelările ;
d) anchetele parlamentare ;
e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală
sau a unui proiect de lege ;

33
Cristian IONESCU, Drept constituţional …., p. 266.
34
Legea nr. 73/1993 a fost republicată în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004
35
Cristian IONESCU, Drept constituţional …, p.251.
 f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României ;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României ;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor.
Referitor la îmbinarea funcţiei legislative şi a celei de control, deosebit de semnificative
sunt procedurile mixte, legislative şi de control parlamentar în acelaşi timp, şi anume:
▪ legiferarea prin intermediul ordonanţei Guvernului - Parlamentul abilitează guvernul
să reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera legii ordinare
▪ angajarea răspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul prezintă un
proiect de lege care, ca urmare a angajării răspunderii sale se consideră adoptat dacă o
moţiune de cenzură nu a fost iniţiată în următoarele trei zile şi aprobată potrivit legii
În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului, latura
legislativă absoarbe pe cea politică deoarece prima etapă a legii de abilitare depinde de
obiectivul politic urmărit, care circumscrie însăşi împuternicirea acordată, iar a doua etapă a
legii de aprobare sau respingere a ordonanţei depinde de modul de realizare a abilitării acordate,
deci de controlul îndeplinirii legii de abilitare.
În cazul celei de-a doua proceduri latura politică a controlului parlamentar absoarbe
pe aceea legislativă, întrucât prin efectul angajării răspunderii guvernului se produce o
deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre disputa politică şi spre necesitatea unor
negocieri politice, ceea ce reprezintă o consecinţă a faptului că miza în această situaţia nu o
constituie proiectul de lege, ci însăşi rămânerea sau nu în funcţiune a Guvernului36.
Instituţia angajării răspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict politic între
Guvern şi majoritatea parlamentară reprezentând un joc politic în forţă al Guvernului, o
provocare a Parlamentului de către Guvern, joc din care Guvernul poate ieşi fie înfrânt, în cazul
adoptării unei moţiuni de cenzură, fie victorios, prin refortificarea încrederii în Guvern a
Parlamentului şi a electoratului, în situaţia nedepunerii sau respingerii moţiunii de cenzură37.
E. Statutul parlamentarilor în România
Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte esenţiale pentru
îndeplinirea mandatului lor de reprezentanţi ai poporului, şi anume: imunităţile,
incompatibilităţile şi indemnizaţiile.

36
Marian ENACHE, Câteva reflecţii…, p. 23
37
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,
p.216
 Imunitatea parlamentară, reglementată de Constituţia actuală a României, constă în
două categorii de garanţii excepţionale de care se bucură parlamentarii, prin derogare de la
principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a justiţiei, şi anume: inviolabilitatea şi
iresponsabilitatea juridică38. Imunitatea defineşte practic dreptul democratic al parlamentarilor
la liberă exprimare în exercitarea atribuţiilor lor39.
Inviolabilitatea, reglementată de art.72 alin.2 din Constituţia revizuită este garanţia
specială acordată parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi
în judecată penală40, decât cu încuviinţarea camerei din care fac parte şi după ascultarea lor41.
Faţă de reglementarea inviolabilităţii se impun câteva observaţii. În primul rând, ea
funcţionează numai pe durata mandatului: când acesta a încetat, regulile dreptului comun devin
pe deplin aplicabile42. În al doilea rând, inviolabilitatea nu este absolută: ea poate fi ridicată
printr-o hotărâre a Camerei din care face parte parlamentarul în două situaţii:
1. când urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac doar de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
2. când e vorba de o infracţiune flagrantă. În acerastă situaţie deputatul sau senatorul
poate fi reţinut şi supus percheziţiei, ministrul justiţiei fiind obligat să informeze
neîntârziat pe preşedintele adunării asupra reţinerii sau percheziţiei. Evident, Camera poate
hotărî meţinerea sau revocarea măsurii. Dacă iviolabilitatea unui parlamentar a fost ridicată, el
va fi judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, se poate spune că inviolabilitatea parlamentară nu suprimă în nici un
caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi
penale sau al cercetării judecătoreşti43.
Iresponsabilitatea juridică a Parlamentarilor este reglementată în art.72 alin.1 din
Constituţie, care prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru
voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
Spre deosebire de inviolabilitate care protejează parlamentarii numai în materie penală
şi numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridică operează şi în cazul răspunderii civile,
nu numai pe durata mandatului, ci şi după încetarea lui.

38
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.216
39
Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.
40
Trebuie precizat faptul că inviolabilitatea a fost restrânsă prin revizuirea Constituţiei doar la domeniul penal,
fiind eliminate din cuprinsul protecţiei juridice aspectele referitoare la răspunderea contravenţională.
41
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.217
42
Tudor DRĂGANU, Op. cit, p.217
43
Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111
 şi iresponsabilitatea juridică este limitată, întrucât se referă doar la faptele şi actele
săvârşite în exerciţiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii împotriva unor abuzuri,
unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate de executiv sau de adversarii politici.
Pentru faptele şi actele săvârşite ca simplu particular, parlamentarul nu se bucură de
protecţie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la tribuna Parlamentului nu
pot fi considerate ca săvârşite în exerciţiul mandatului de deputat sau senator44 şi pot atrage
răspunderea juridică.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport cu cerinţele
legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile
exprimate în virtutea mandatului încredinţat în mod democratic de către alegători.
Incompatibilităţile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din Constituţie.
Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în acelaşi timp deputat şi senator".
Acest text este neechivoc. Dacă aceeaşi persoană este aleasă atât deputat cât şi senator, trebuie
să renunţe la unul dintre mandate.
Cel de-al doilea alineat al articolului menţionat declară incompatibil mandatul de
deputat sau senator cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de
membru al Guvernului, întrucât aceştia sunt învestiţi de Parlament.
Aşadar, în sistemul nostru constituţional este permis cumulul mandatului parlamentar
cu cel guvernametal.
Cât priveşte regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu exercitarea
oricărei funcţii publice de autoritate, deşi Constituţia nu defineşte "funcţia publică de
autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei45 reglementează această chestiune, făcând o enumerare amplă a funcţiilor
considerate incompatibile cu calitatea de deputat sau senator.
În doctrină, anterior apariţiei legii mai sus-menţionate, prevederea constituţională
amintită a stârnit controverse, opinia dominantă46 considerând funcţii publice de autoritate,
acele funcţii publice care conferă titularului capacitatea legală de a emite acte unilaterale
obligatorii.
Indemnizaţiile parlamentarilor români sunt prevăzute de art.73 alin.3 lit. c din
Constituţie, care este o normă de trimitere la lege. Practic, după cum arată I.Deleanu47,

44
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.220,221.
45
După publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificări şi completări.
46
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.221,222.
47
Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240.
parlamentarii români beneficiază de indemnizaţii principale, indemnizaţii secundare şi de
indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată în circumscripţia electorală în care au fost aleşi.
Indemnizaţiile principale sunt o sumă fixă lunară, diurna pentru perioada în care
parlamentarul este prezent la lucrările în plen sau în comisii, costul cazării, pe perioada
sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliază în Bucureşti.
În sfera indemnizaţiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare, gratuitatea
transportului feroviar, auto, naval şi pe liniile aeriene interne, rambursarea taxelor de poştă şi
telecomunicaţii interne.
În fine, pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia electorală, parlamentarul
beneficiază de o sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară, din care trebuie să suporte
cheltuielile biroului său parlamentar.

2.2. Organele executive

2.2.1. Aspecte generale

În sensul general al termenului, executivul sau puterea executivă asigură executarea
legii. Funcţia de asigurare a executării legii înglobează astăzi activităţi diverse cum sunt:
exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea
în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare sau de organizare a aplicării
legii, exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, conducerea
generală a statului, în sens larg, conform legii. Organele statale care realizează activităţile
menţionate sunt organele executive.
Spre deosebire de Parlament, care este un organ reprezentativ, întrucât este învestit cu
exerciţiul puterii direct de naţiune, executivul exercită o putere derivată de la organele
reprezentative, cu excepţia unor organe alese ale administraţiei publice locale (primari, consilii
locale, consilii judeţene).
Cu toate acestea, astăzi, se poate considera că organele executive, departe de a fi
asimilate sensului etimologic originar – elemente secundare şi subordonate legislativului –
reprezintă elementul motor şi dinamic al întregului sistem politic48.

48
Pierre PACTET, Op.cit., p. 115
 Executivul nu trebuie confundat cu administraţia de stat, primul fiind, prin excelenţă,
un organ politic, în timp ce administraţia numai în modelul american dobândeşte relief politic,
în celelalte sisteme politice funcţionarul de stat care exercită administraţia de stat fiind
beneficiarul unui statut de stabilitate în funcţie, şi, prin aceasta, un factor de opoziţie în raport
cu structurile politice ale executivului49.
Puterea executivă se caracterizează prin relaţii ierarhice. Unul dintre subiecţi are drept
de comandă, iar celălalt obligaţia de supunere.
Realizând o inventariere a atribuţiilor puterii executive, enumerăm50:
▪ definirea politicii generale a ţării;
▪ elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
▪ adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
▪ luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
▪ adoptarea unor măsuri de executare materială în domeniul ordinii publice;
▪ dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
▪ conducerea relaţiilor internaţionale.
Executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi
guvernul. Ţinând seama de structura executivului, se poate face distincţie între executivul
monocratic (monist) şi executivul dualist51.
Executivul monocratic(monist)
Regimul executivului monocratic sau monist reprezintă o reminiscenţă a antichităţii
imperiale şi a absolutismului monarhic, adaptată la regulile constituţionale actuale. Executivul
monocratic se caracterizează prin deţinerea funcţiei executive de către o singură entitate
statală. Aceasta poate purta, de regulă, denumirea de rege sau preşedinte. Menţionăm că, în
decursul istoriei, executivul monocratic a înregistrat şi forme colegiale, care presupun
exercitarea atribuţiilor executive în mod colectiv de către două sau mai multe persoane, egale
în drepturi.
În sistemele politice bazate pe monocraţia executivului, problemele se prezintă în mod
diferit, după cum şeful statului este monarh sau preşedinte de republică. În forma sa clasică,
monocraţia monarhică se caracteriza printr-o preponderenţă, mai mult sau mai puţin formală, a
şefului statului - monarhul - care exercita concomitent puterea executivă şi o parte din puterea
legislativă.

49
Idem.
50
Jacques CADART, Institutions Politiques et Droit Constitutionnel, vol.I, Ed. "Economica", Paris-1990, p.342,
apud Ioan VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti-1994, p.29.
51
Ion DELEANU, Op. cit., vol. II, p. 331
 Monocraţia prezidenţială este cea mai rigidă expresie contemporană a separaţiei
puterilor în stat. În aceste regimuri, executivul este condus de preşedintele statului, acesta fiind
şeful guvernului şi având responsabilitatea executării legii, fiind, totodată, independent de
parlament (ex.SUA).
Executivul dualist
Reprezintă modelul de executiv caracteristic, în primul rând, regimurilor parlamentare,
în cadrul cărora funcţia executivă este disociată şi încredinţată în parte unei persoane, şeful
statului, cealaltă revenind guvernului, ca organ colegial, fiecare exercitându-şi atribuţiile într-
un mod mai mult sau mai puţin autonom.
În acest sistem, şeful de stat este desemnat de parlament sau ales direct prin vot
universal, iar guvernul are în frunte un premier sau prim-ministru, considerat, uneori şi şeful
executivului.
Atunci când şeful statului este desemnat de parlament, această funcţie este influenţată
de poziţia partidelor politice din componenţa parlamentului. Funcţia de şef al guvernului este,
la rândul ei, influenţată de majoritatea parlamentară.
Executivul dualist comportă nuanţări de la stat la stat, şi chiar în cadrul aceluiaşi stat, în
funcţie de situaţia concretă a raporturilor dintre partidele politice.

2.2.2.Organele executive ale României potrivit actualei Constituţii

După cum am arătat deja, forma de guvernământ a României este republica de tip semi-
prezidenţial atenuat sau parlamentarizat. Prin urmare, avem un executiv dualist, format din :
▪ Preşedinte ales prin sufragiu universal direct, dar cu puteri limitate;
▪ Guvern.
Această organizare bicefală a executivului în România face ca autoritatea publică
unipersonală - Preşedintele României - să exercite funcţia de şef al statului, în schimb, organul
colegial - Guvernul - să poarte întreaga răspundere în faţa Parlamentului pentru exercitarea
funcţiei executive, în condiţiile unei democraţii parlamentare52. În acest demers, Guvernul are
ca suport acţional administraţia publică, asupra căreia exercită funcţia de conducere generală53.

52
Ioan VIDA, Puterea executivă şi administraţia publică, Ed. "R.A.Monitorul Oficial", Bucureşti, 1994, p.37. A
se vedea şi Antonie IORGOVAN, Op.cit., p.53 şi următoarele.
53
Marian ENACHE, Câteva consideraţii…, p.3
 Aşadar, Preşedintele României este şeful statului, calitate care se revendică din
prerogativa de a reprezenta statul român şi de a fi garantul independenţei naţionale, al unităţii
şi al integrităţii teritoriale a ţării54.
Este important de menţionat că alegerea directă de către popor a Preşedintelui nu-i
conferă acestuia puteri sporite, conţinutul şi întinderea atribuţiilor acestuia nedepăşind sfera de
prerogative ale unui şef de stat din regimurile parlamentare55. Astfel, Preşedintele României nu
numeşte, ci doar desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, şi numai în urma
votului de încredere acordat de parlament poate numi guvernul care este răspunzător politic
numai în faţa parlamentului.
O problemă interesantă legată de instituţia prezindenţială din România este determinată
de textul art. 84 alin.1 din Constituţie :"În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate
fi membru al unui partid…", care exprimă voinţa legiuitorului constituant român de a avea un
Preşedinte neutru faţă de partidele politice56.
În practică, această dispoziţie face ca Preşedintele ales să renunţe la calitatea de membru
de partid şi eventual la funcţia pe care a deţinut-o în cadrul acestuia; însă ruptura de doctrina
partidului care l-a susţinut în alegeri este însă una artificială.
La fel de interesantă şi controversată este şi ipoteza inversă, a preşedintelui în funcţiune
care intenţionează să candideze pe listele unui partid pentru un mandat de deputat sau senator.
Este adevărat că prin revizuirea Constituţiei mandatul Preşedintelui s-a prelungit de la 4 la 5
ani, astfel încât o situaţie în care alegerile parlamentare să se suprapună peste cele prezidenţiale
mai poate fi întâlnită o dată la 20 de ani.
Cu toate acestea, Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în legătură cu această
chestiune prin Decizia nr. 339 din 17 septembrie 200457. Curtea constată, pe de o parte că
normele constituţionale nu îl privează pe Preşedintele României de dreptul electoral de a fi ales,
iar pe de altă parte că neutralitatea politică a mandatului prezidenţial nu este afectată de
candidatura acestuia pe listele unui partid politic, alianţe politice ori alianţe electorale.
Această neutralitate este necesară pentru îndeplinirea corectă a atribuţiilor ce revin
Preşedintelui potrivit Constituţiei, dintre care menţionăm exemplificativ:

54
Ion DELEANU, Op.cit., p.206
55
Marian ENACHE, Câteva consideraţii …, p.3
56
Antonie IORGOVAN, Odiseea elaborării Constituţiei, "Editura Uniunii Vatra Românească", Tg.-Mureş - 1998,
p.230. În perioada scursă de la intrarea în vigoare a Constituţiei şi până în prezent, realitatea a demonstrat că
finalitatea constituţională de a avea un preşedinte independent politic nu s-a realizat. La expirarea mandatului,
Iliescu a redevenit liderul partidului care l-a propulsat în funcţia de Preşedinte al României şi care l-a susţinut
pentru obţinerea unui nou mandat, iar Constantinescu a încercat să facă la fel.
57
Publicată în M.Of. nr. 887 din 29 septembrie 2004.
 ▪ reprezentarea statului român ;
▪ garantarea independenţei naţionale, a unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării ;
▪ asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor publice;
▪ medierea între puterile statului, precum şi între stat şi societate ;
▪ numirea magistraţilor.
Referitor la cea de a doua componentă a executivului dualist din România, şi anume
Guvernul, statutul acestuia este determinat, în primul rând, de textele constituţionale care
reglementează: rolul şi structura, învestitura, incompatibilităţile, încetarea funcţiei de membru
al Guvernului, atribuţiile primului-ministru, actele Guvernului, răspunderea membrilor acestuia
şi încetarea mandatului. Nu trebuie, însă ignorate nici celelalte texte constituţionale referitoare
la Guvern, cum sunt cele referitoare la raporturile sale cu Parlamentul sau cele care,
reglementând atribuţiile Preşedintelui României, au în vedere şi raporturile dintre Preşedinte şi
Guvern58.
În ceea ce priveşte structura, Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică59 (art.102 alin.3 din Constituţie). El funcţionează ca
autoritate colegială, în cadrul căreia primul-ministru are puteri exorbitante60. De asemenea,
există mai multe prevederi constituţionale care conferă primului-ministru o autoritate de sine
stătătoare.
Astfel, pe lângă alte atribuţii proprii, primul-ministru intră în relaţii directe cu
Preşedintele, Parlamentul şi Curtea Constituţională. Din acest motiv, el este în măsură să
influenţeze atât politica statului, cât şi deliberările din cadrul Guvernului61.
Este necesară punerea în evidenţă a un element esenţial al regimului juridic al
Guvernului, şi anume deplina sa responsabilitate în faţa Parlamentului. Astfel, rolul Guvernului
constă, de fapt, în realizarea programului său de guvernare acceptat de Parlament. Acordarea
încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de guvernare au drept consecinţă
obligativitatea realizării « programului » de către Guvern. Răspunderea pentru îndeplinirea lui
îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, şi-a exprimat încrederea în acest program,
încredere pe care oricând o poate retrage prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele
pentru care ea a fost acordată la învestitură au dispărut ulterior. Astfel, Guvernul apare ca organ

58
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.282,283.
59
Este vorba de Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor,
publicată în M. Of. nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările ulterioare.
60
În conformitate cu prevederile art. 27 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor, hotărârile se adoptă prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, hotărăşte
primul-ministru.
61
Ioan VIDA, Op.cit. p.74.
« dependent » de Parlament, el fiind o adevărată « putere » numai dacă este sprijinit de o largă
majoritate parlamentară62.
Printre atribuţiile Guvernului este şi cea cuprinsă în art. 102, şi anume, faptul că
guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, deşi în realitate el este cel care
stabileşte această politică şi o expune spre aprobare parlamentului.

2.3. Organele jurisdicţionale

2.3.1. Aspecte generale
Organele jurisdicţionale sunt autorităţile publice care aplică legea în cazul litigiilor.
Această categorie de organe este cunoscută sub terminologii diferite: instanţe judecătoreşti,
putere judecătorească, putere jurisdicţională, autoritate jurisdicţională. Însă, indiferent de
denumire, este vorba întotdeauna de organele care înfăptuiesc justiţia, prin justiţie înţelegându-
se activitatea de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă
etc., aplicarea de sancţiuni şi restabilirea drepturilor şi intereselor legitime încălcate.
Termenul "justiţie" desemnează, totodată, şi sistemul organelor judecătoreşti. Competenţa
instanţelor judecătoreşti este stabilită prin constituţie şi legi63.
În limbaj obişnuit, "justiţie" se traduce prin a face dreptate. Dacă la început justiţia se
ocupa numai cu soluţionarea proceselor şi cu reprimarea persoanelor care produc pagube şi
suferinţe altora, prin încălcarea normelor de drept, ulterior, ea şi-a îmbogăţit conţinutul
ajungând să cenzureze chiar exerciţiul puterii, în sensul exercitării controlului asupra modului
cum guvernanţii respectă dreptul. Astfel, s-a ajuns la principiul legalităţii în activitatea
organelor statului64.
Statul de drept, care presupune ca puterea să respecte prima legea, este de neconceput
fără justiţie. Lipsa unei justiţii veritabile face imposibil primatul dreptului, or acolo unde dreptul
nu primează se instalează arbitrariul şi nedreptatea. Statul de drept semnifică subordonarea
statului faţă de drept65 sau limitarea puterii prin drept66.
Puterea jurisdicţională trebuie să fie independentă şi imparţială, accesibilă şi eficace,
întrucât numai în aceste circumstanţe cetăţeanul va percepe justiţia ca pe o instituţie care îl
apără, atunci când drepturile şi interesele sale legitime sunt încălcate.

62
Ibidem, p.285.
63
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, p. 585, 586.
64
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 200,1 p. 585, 586
65
Jaques GICQUEL, Droit constitutionnel et institutions politiques, 10 ed, Montchrestien, Paris,1993, p. 3
66
Claude EMERI, L‘Etat de droit dans les systemes polyarchiques europeens, în Revue francaise de droit
constitutionnel, 1992, nr. 9, p. 29
 O practică îndelungată a demonstrat că judecătorii, pentru a aplica legea la cazurile
concrete ce le sunt supuse spre rezolvare, trebuie mai întâi să stabilească starea de fapt, apoi
trebuie să interpreteze legile, cutumele sau contractele ce sunt invocate, pentru a le înţelege
conţinutul, urmează încadrarea în drept a stării de fapt, şi în final se dă verdictul, exprimat prin
hotărârea judecătorească. Prin aceasta se constată drepturi şi obligaţii pentru subiectele de
drept participante în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau ordine de
executare, atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice.
Ansamblul hotărârilor judecătoreşti formează jurisprudenţa sau practica judecătorească.
Prin aceasta se limpezesc, uneori, textele legale obscure, ambigue sau lacunare şi chiar se
completează. În aceste condiţii, este important de ştiut până unde pot merge judecătorii cu
completarea lacunelor legii, pentru că rolul justiţiei este să aplice dreptul, nu să-l creeze. Dacă
justiţia ajunge, totuşi, să creeze drept, cum se întâmplă în unele sisteme constituţionale, trebuie
stabilită limita la care judecătorul este obligat să se oprească pentru a nu se substitui
parlamentului.
Pentru ca justiţia să-şi poată îndeplini misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de
jurisdicţie permit, în principiu, atât soluţionarea în fond a litigiilor, cât şi posibilitatea de recurs,
ca mijloc de îndreptare a erorilor, de reevaluare a probelor şi situaţiilor. Se consideră că, cele
mai multe garanţii le oferă organizarea justiţiei pe 3 grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs.
Dezavantajul este durata mai lungă a proceselor.
Pentru a-şi putea îndeplini misiunea, justiţia trebuie să respecte anumite principii67,
rezultate dintr-o experienţă îndelungată. Acestea sunt68 :
1. Principiul legalităţii
Atunci când se referă însăşi la justiţie, acest principiu prezintă două aspecte principale:
▪ legalitatea instanţelor judecătoreşti - înseamnă că pot îndeplini activităţi jurisdicţionale
numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc această capacitate. De
asemenea, instanţele judecătoreşti pot rezolva litigii numai în limita competenţei conferite de
lege. În fine, procedura de rezolvare a litigiilor poate fi numai cea stabilită de lege.
▪ legalitatea infracţiunilor şi pedepselor – înseamnă că nu există infracţiune dacă nu este
prevăzută de lege şi nu există pedeapsă dacă nu este prevăzută de lege.
2. Justiţia este unică şi egală pentru toţi

67
Potrivit prof .Ion Deleanu, prin "principii" se înţeleg regulile esenţiale care stau la baza organizării justiţiei, în
scopul realizării funcţiei ce îi revine. Ioan DELEANU, Op.cit., vol.II, p.361
68
Ioan MURARU, Op.cit., p.223-227.
 Este un principiu care valorifică în domeniul justiţiei, principiul egalităţii în drepturi a
cetăţenilor. În sinteză, acest principiu cere ca toţi cetăţenii să fie judecaţi de aceleaşi instanţe,
în situaţii similare. Unicitatea şi egalitatea justiţiei interzice existenţa unor tribunale
excepţionale, indiferent de denumire, precum şi existenţa unor privilegii în administrarea
justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli
procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal tuturor participanţilor la proces.
3. Dreptul la apărare
Acesta este şi unul dintre drepturile fundamentale ale omului şi constă în faptul că orice
parte în proces trebuie să aibă posibilitatea de a-şi apăra poziţia şi de a beneficia de avocat.
4. Prezumţia de nevinovăţie
Este principiul potrivit căruia orice persoană este considerată nevinovată atâta timp cât
împotriva sa nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare. Prezumţia de nevinovăţie
este una dintre cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.
5. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Potrivit acestui principiu, în activitatea sa, judecătorul se supune numai legii şi
conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu poate cere sau primi nici un fel
de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care
trebuie să o dea. În acest context, un interes aparte îl prezintă statutul judecătorilor.
Prima problemă, privind statutul judecătorilor, o constituie recrutarea acestora.
Recrutarea trebuie să garanteze independenţa şi competenţa profesională a judecătorilor, ştiut
fiind că administrarea justiţiei este o activitate calificată.
În unele state judecătorii sunt aleşi prin vot universal la fel ca deputaţii. Ex. În S.U.A.,
la nivelul statelor federate. În acest sistem, judecătorii trebuie să se alieze cu partidele politice,
cu toate dezavantajele ce decurg de aici.
Un alt sistem, mai potrivit, credem noi, este recrutarea judecătorilor prin concurs, deci
pe criteriul competenţei profesionale. Punctul nevralgic al acestui sistem îl constituie
componenţa comisiilor de concurs. Pentru a se ajunge la rezultatele dorite, comisiile de concurs
trebuie să fie compuse din persoane a căror competenţă profesională, onestitate şi imparţialitate
să nu poată fi puse la îndoială şi care să beneficieze de un mare grad de independenţă în
desemnarea câştigătorilor concursului, cum ar fi universitarii şi magistraţii de mare prestigiu.
Problema de ordin tehnic a acestui sistem o constituie alegerea modalităţilor de organizare şi
desfăşurare a concursurilor şi criteriile de evaluare a candidaţilor.
 Se remarcă, deci, că judecătorii dobândesc exerciţiul puterii judiciare, în funcţie de
sistem, fie prin vot, fie pe baza unui concurs profesional. Totdeauna, însă, puterea judiciară se
exercită în numele legii.
O importanţă deosebită, pentru statutul judecătorului, o are inamovibilitatea, întrucât
este considerată o garanţie solidă a independenţei acestuia. Inamovibilitatea face ca judecătorul
să nu poată fi nici revocat, nici retrogradat, nici transferat şi nici avansat fără consimţământul
său. Fac excepţie cazurile de abateri grave, care, însă, pot fi stabilite şi sancţionate numai de
către o autoritate specială din cadrul corpului magistraţilor, după o procedură riguroasă.
În ceea ce priveşte avansarea magistraţilor în profesie, menţionăm că, pentru asigurarea
independenţei judecătorilor faţă de cel ce are puterea de avansare, s-au impus două reguli:
I. Avansarea să fie numai de competenţa corpului magistraţilor;
II. Numărul treptelor (gradelor) profesionale să fie limitat, şi la fel, să fie limitate
consecinţele avansării, în scopul de a face cât mai puţine diferenţieri în carieră, pentru a se
înlătura eventualele condiţionări imorale din cariera judecătorilor.
Tot în legătură cu independenţa judecătorilor se pune şi problema controlului hotărârilor
judecătoreşti, întrucât se ştie că, de regulă, controlatul depinde de controlor. Pentru a evita
această dependenţă, hotărârile judecătoreşti pot fi controlate numai de alte instanţe
judecătoreşti, şi numai după proceduri jurisdicţionale.
Respectarea principiilor prezentate poate crea independenţa justiţiei în faţa legislativului
şi a executivului.

2.3.2. Organele jurisdicţionale din România, potrivit reglementărilor

actuale
Constituţia României cuprinde mai multe texte care exprimă preocuparea legiuitorului
constituant român pentru garantarea principiilor care stau la baza justiţiei. Astfel, principiul
legalităţii este consacrat de următoarele texte constituţionale :
▪ art.23 alin. 12, potrivit căruia nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decît în
condiţiile şi în temeiul legii;
▪ art.73 alin.3, lit.h şi l, conform cărora se stabilesc prin lege organică, pe de o parte,
infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, iar pe de alta, organizarea şi
funcţionarea instanţelor judecătoreşti ;
 ▪ art.124 alin.1, care prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii;
▪ art.126 alin.2, potrivit căruia competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de
lege.
Din textele menţionate rezultă fără echivoc garantarea principiului legalităţii, sub cele
două aspecte ale sale, legalitatea instanţelor judecătoreşti şi legalitatea infracţiunilor şi
pedepselor.
Principiul unicităţii şi egalităţii justiţiei este expres prevăzut în:
▪ art.124 alin.2 din Constituţie care afirmă : "Justiţia este unică, imparţială şi egală
pentru toţi",
▪ art.126 alin.5 din Constituţie, care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
Dreptul la apărare, un alt principiu al justiţiei, este consacrat constituţional prin art.24,
potrivit căruia dreptul la apărare este garantat, şi în tot cursul procesului, părţile au dreptul să
fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Principiul prezumţiei de nevinovăţie este clar exprimat de art.23 alin.11 din
Constituţie :"Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana
este considerată nevinovată."
În fine, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, este consemnată ad
literam în art. 124 alin.3 din Constituţie, iar art.125 alin.1 dispune că judecătorii numiţi de
Preşedintele României sunt inamovibili, potrivit legii.
În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, potrivit art.125 alin.1 din Constituţie,
"justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege".
De aici rezultă că, stabilirea instanţelor judecătoreşti inferioare Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţe aparţine domeniului legii, mai precis a legii organice, dacă avem în vedere şi
prevederile art. 73 alin.3, lit.l din Constituţie.
Legea organică ce reglementează această materie este Legea nr. 304/2004 republicată
privind organizarea judiciară republicată69..
În România justiţia se înfăptuieşte prin instanţele judecătoreşti. Acestea sunt: Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţile de Apel, Tribunalele, Tribunalele specializate şi
judecătoriile70.

69
Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară a fost republicată în M. Of. nr. 827/13.09. 2005
şi a suferit multiple modificări ulterioare.
70
Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 republicată
 În cadrul Curţilor de apel şi a Tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete
specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de
contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum
şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii71.
Aşadar, instanţele judecătoreşti sunt reprezentarea în concret a puterii judecătoreşti.
Trebuie însă făcută o distincţie între puterea judecătorească şi autoritatea judecătorească, cea
din urmă fiind compusă din Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie şi celelalte instanţe
judecătoreşti, Ministerul public şi Consiliul Superior al Magistraturii72. Nu toate aceste
organisme se integrează în puterea judecătorească, ci doar instanţele judecătoreşti73.
În concluzie, denumirea de autoritate judecătorească nu se identifică cu cea de putere
judecătorească deoarece o excede ca sferă74.

2.4. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului

2.4.1. Aspecte generale
O realitate complexă, care demonstrează relativitatea separaţiei şi independenţei
puterilor statului, o constituie relaţiile ce se stabilesc între organele fundamentale. Vom
prezenta o scurtă analiză a relaţiilor dintre justiţie şi celelalte organe ale statului, precum şi o
scurtă analiză a relaţiilor dintre legislativ şi executiv.

A. Raporturile dintre justiţie şi celelalte organe fundamentale ale statului75

În ceea ce priveşte relaţiile justiţiei cu legislativul şi cu executivul, este important ca
acestea să nu afecteze independenţa judecătorului.
Raporturile justiţiei cu parlamentul sunt determinate, în primul rând, de faptul că,
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti se reglementează prin lege. Deci
parlamentul este cel ce stabileşte organele judecătoreşti, competenţa lor şi procedura după care
vor judeca. În continuare, tot parlamentul este cel care stabileşte, prin lege, infracţiunile şi
pedepsele. Este evident că toate acestea nu afectează puterea judecătorului de a decide

71
Idem, art. 33- 35
72
Elena Simina TĂNĂSESCU, Stefan DEACONU, Op.cit., p. 187
73
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.
74
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit.,
p.216
75
Ioan MURARU, Op.cit., p.228,229.
independent în cauza care îi este supusă judecăţii, cu singura restricţie, de altfel firească, de a
se supune legii.
Justiţia, la rândul ei, poate interveni în activitatea legislativă, în statele în care controlul
constituţionalităţii legilor este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Raporturi ale justiţiei cu executivul apar în situaţia în care numirea şi avansarea
magistraţilor este de competenţa unor organe executive, cum ar fi şeful statului. Aceasta dă o
dependenţă a judecătorilor faţă de executiv, care poate fi contracarată prin consacrarea reală a
criteriului competenţei şi probităţii profesionale, atât pentru numire cât şi pentru avansări.
De asemenea, raporturi între justiţie şi executiv, apar atunci când judecătorii pot controla
legalitatea actelor puterii executive. Bineînţeles, ei vor putea să judece corect, doar atunci când
au suficiente garanţii pentru a fi feriţi de presiunile executivului.
B. Raporturile dintre legislativ şi executiv76
Examinarea raporturilor legislativ-executiv o vom face sub 3 aspecte: rolul legislativului
în formarea executivului, raporturile legislativ-executiv care apar în procesul de guvernare şi
compatibilitatea exerciţiului concomitent al unui mandat parlamentar şi a unei funcţii executive.
1. Rolul legislativului în formarea executivului
Pretutindeni, parlamentul deţine anumite competenţe privind formarea executivului.
Aceste competenţe diferă de la un sistem constituţional la altul şi depind de forma de
guvernământ şi de structura executivului. Ele se referă la desemnarea şefului statului, şi la
desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
a) Desemnarea şefului statului
Rolul parlamentului în desemnarea şefului de stat diferă în funcţie de forma de
guvernământ. În cazul monarhiei, intervenţia parlamentului este rară, funcţia de şef al statului
transmiţându-se ereditar. În republica prezidenţială, şeful statului este ales prin vot universal,
ceea ce face ca rolul parlamentului să fie nesemnificativ. El se reduce doar la solemnitatea
depunerii jurământului, în momentul preluării funcţiei.
În republica parlamentară, însă, şeful statului este ales de parlament, ceea ce face ca rolul
acestuia să fie decisiv.
b) Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor guvernului.
Şi în acest domeniu situaţiile sunt diferite de la ţară la ţară. Cu toate acestea, distincţia
între şeful şi membrii guvernului este evidentă pretutindeni, şeful guvernului având un regim

76
ibidem., p.194-202.
juridic distinct. Şeful guvernului este desemnat pe criterii politice şi el alcătuieşte lista
membrilor guvernului.
În regimurile prezidenţiale (ex.S.U.A.), preşedintele cumulează funcţiile de şef de stat
şi şef al guvernului. În unele regimuri prezidenţiale (ex.Finlanda) numirea miniştrilor este de
competenţa şefului statului, în timp ce în altele (ex.S.U.A.) ea se realizează de către şeful
statului, cu acordul camerei superioare a parlamentului. O situaţie asemănătoare, în sensul că,
rolul parlamentului în desemnarea şefului guvernului este redus, o întâlnim şi la unele monarhii,
cum este în Kuweit. Acolo, emirul desemnează primul-ministru, după consultarea Adunării
Naţionale, a preşedintelui şi ex-preşedintelui acestei adunări, precum şi a unui număr de
personalităţi marcante. Decretul prin care emirul desemnează primul-ministru nu este supus
aprobării parlamentului. Tot emirul desemnează şi membrii guvernului, fără ca parlamentul să
se poată opune.
În regimurile semiprezidenţiale de tipul Franţei, şeful statului numeşte şeful guvernului,
şi, la propunerea acestuia pe ceilalţi membri ai guvernului, fără a fi necesar un vot de încredere
al parlamentului.
În regimurile parlamentare se pot identifica mai multe situaţii:
I. Într-o primă situaţie, şeful de guvern se alege de către parlament. O dată ales, acesta
propune membrii guvernului, care sunt, de asemenea, aleşi de parlament. Ex. În R.F.Germania,
Cancelarul este ales de Dietă la propunerea Preşedintelui federaţiei. Ceilalţi membrii ai
guvernului se numesc şi se revocă de Dietă, la propunerea Cancelarului.
II. Într-o a doua situaţie (ex. Anglia), şeful partidului majoritar în camera inferioară este
invitat de şeful de stat să formeze guvernul. Practic, aici şeful de stat proclamă oficial rezultatul
votului şi calitatea de şef al executivului a liderului partidului care a câştigat majoritatea
mandatelor parlamentare. Se poate afirma că în acest sistem şeful guvernului este ales prin vot
universal indirect.
III. O a treia situaţie, ilustrată de Italia, are în vedere dificultatea obţinerii unei majorităţi
parlamentare, datorită numărului mare de partide. În acest caz, un rol important în desemnarea
guvernului revine şefului de stat. Acesta însărcinează cu formarea guvernului un membru al
parlamentului considerat a avea şanse reale pentru a obţine învestitura parlamentară. Dacă
reuşeşte, devine prim-ministru. Cât priveşte membrii guvernului, aceştia sunt desemnaţi de
partidul lor, pe baza acordurilor între partidele membre ale coaliţiei guvernamentale.
2. Raporturile legislativ-executiv ce apar în procesul de guvernare
În procesul de guvernare, rolul determinant în adoptarea şi aplicarea hotărârilor politice
majore revine legislativului şi executivului. Participarea lor la actul guvernării este complexă
şi nuanţată, astfel încât, uneori, este dificil de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia
legislativului şi cât cea a executivului77. Pentru orientare, vom evidenţia câteva modalităţi prin
care cele două puteri se influenţează reciproc.
a. Intervenţia legislativului în activitatea executivului se realizează prin intermediul
mai multor mecanisme, şi anume :
I) Parlamentul adoptă legea pe care executivul trebuie să o aducă la îndeplinire.
II) Parlamentul aprobă programul executivului. În cele mai multe sisteme
constituţionale guvernul acţionează pe baza unui program de guvernare. Acest program trebuie
aprobat de parlament. Respingerea, de către parlament, a programului de guvernare, conduce,
de regulă, la neînvestirea sau la demisia guvernului.
III) Parlamentul aprobă delegarea legislativă. De regulă, constituţiile permit ca, în
anumite condiţii, guvernul să poată fi abilitat să emită norme juridice în domenii rezervate legii.
Această abilitare se acordă de parlament, care şi controlează modul în care a fost exercitată
delegarea legislativă.
IV) Parlamentul controlează activitatea guvernului. Modalităţile prin care parlamentul
controlează activitatea executivului au fost deja prezentate. Trebuie însă subliniat că,
eficacitatea acestui control depinde de majoritatea de care guvernul dispune în adunări.
Experienţa a demonstrat că sunt rare cazurile în care un guvern a fost constrâns să demisioneze
pentru că responsabilitatea sa a fost pusă în discuţie de către parlament. Crizele ministeriale
survin nu din cauza votului de neîncredere al parlamentului, exercitat ca modalitate de control,
ci datorită deciziilor luate de statele majore ale partidelor politice (neînţelegerile din cadrul
coaliţiei guvernamentale). Totuşi, chiar şi atunci când guvernul dispune de o majoritate
confortabilă în Parlament, procedurile de control parlamentar constituie un instrument
important la îndemâna opoziţiei pentru a pune în mişcare presa şi a sensibiliza opinia publică.

b. Intervenţia executivului în activitatea legislativului

Aceasta, se manifestă, îndeosebi, prin intermediul iniţiativei legislative, al promulgării
legilor şi al dizolvării parlamentului.
I) Iniţiativa legislativă. În toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului la
iniţiativă legislativă, se numără şi Guvernul, care, de fapt, este cel mai activ78.

77
Ioan MURARU, Op.cit.,p.198.
78
Astfel, potrivit statisticilor, în regimurile unde guvernul este responsabil în faţa adunărilor parlamentare,
aproximativ 90% din legile adoptate sunt de origine guvernamentală, Ioan MURARU, Op.cit.,p.200
 II) Promulgarea legilor. Promulgarea legii este ultima etapă a procesului legislativ, şi
aparţine, de regulă, şefului statului. Cu toate că, promulgarea presupune semnarea legii ca
ultimă formalitate pentru publicare, ea nu se reduce la atât. Deşi promulgarea este obligatorie,
ca principiu, în unele sisteme constituţionale şeful statului are posibilitatea de a cere o nouă
deliberare sau exercitarea controlului prealabil de constituţionalitate, ceea ce constituie un veto
suspensiv. În anumite ţări, cum este cazul S.U.A. şeful statului dispune de un drept de veto care
are ca efect practic blocarea definitivă a legii.
III) Dizolvarea parlamentului. Există o serie de ţări ale căror constituţii permit
dizolvarea parlamentului de către şeful statului. Ex. Belgia, Grecia, Danemarca, Franţa etc.
Dizolvarea parlamentului intervine atunci când se ajunge la un conflict ireconciliabil între
parlament şi guvern, de regulă, ca urmare a destrămării coaliţiei guvernamentale. Dizolvarea
parlamentului are ca scop tranşarea conflictului prin votul electoratului.
c. Compatibilitatea exerciţiului concomitent a unui mandat parlamentar şi a unei
funcţii în guvern.
În această privinţă, practica statelor evidenţiază 3 soluţii de principiu.
1. Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este incompatibil cu
exerciţiul unui mandat parlamentar (ex. Franţa). În acest caz, dacă un parlamentar doreşte să
ocupe o funcţie în guvern, el trebuie să demisioneze din parlament. Raţiunea acestui sistem este
asigurarea separaţiei puterilor.
2. Al doilea sistem permite cumularea mandatului de parlamentar cu funcţia ministerială,
acceptându-se colaborarea între parlament şi guvern (ex. Belgia).
3. Al treilea sistem condiţionează funcţia ministerială de existenţa calităţii de parlamentar
urmărind o colaborare strânsă între parlament şi guvern (ex. Anglia).
Toate aceste sisteme, care se bazează pe viziuni diferite asupra separaţiei-echilibrului
puterilor în stat au avantajele şi dezavantajele lor. Ceea ce contează este ca soluţia aleasă să
corespundă culturii politice din ţara respectivă.

2.4.2. Relaţiile dintre organele fundamentale ale statului român

A. Raporturile dintre justiţie şi legislativ
I. În principal, intervenţia parlamentului în domeniul justiţiei se înfăptuieşte, potrivit
schemei clasice, prin legile care reglementează acest domeniu:
 • Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară republicată reglementează
organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti, stabileşte condiţiile pentru
numirea şi revocarea magistraţilor, drepturile, îndatoririle şi răspunderea acestora.
• Infracţiunile şi pedepsele sunt stabilite prin Codul penal,
• Procedura judiciară este reglementată prin Codul de procedură civilă şi Codul de
procedură penală.
Este evident faptul că nu se afectează în nici un fel dreptul judecătorului de a decide
independent în cauza ce-i este supusă judecăţii. Legea elaborată de Parlament creează condiţiile
unei reale independenţe79.
II. O intervenţie aparte a Parlamentului în domeniul justiţiei o constituie numirea unor
membri în Consiliul Superior al Magistraturii80, care reprezintă garantul independenţei
justiţiei.
Astfel, potrivit art.133 din Constituţie, din totalul de 19 membri câţi alcătuiesc Consiliul
Superior al Magistraturii, 14 membri aleşi de adunările generale ale magistraţilor sunt validaţi
de Senat, care va şi numi 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului.
De altfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii deosebit de importante pentru
buna desfăşurare a justiţiei, propunând Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari81. Totodată, acest organism
îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi
procurorilor82. În cazul în care se constată că sesizarea privind abaterea disciplinară a
magistratului este întemeiată, se aplică una dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de lege, în
raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite şi cu circumstanţele personale ale acestuia.
III. În sistemul nostru constituţional, justiţia nu poate interveni în activitatea
legislativă, deoarece controlul constituţionalităţii legilor este încredinţat unui organ special şi
specializat - Curtea Constituţională - situat în afara autorităţii judecătoreşti.
B. Raporturile dintre justiţie şi executiv
a) Intervenţia executivului în domeniul justiţiei. Ingerinţele executivului în materia
justiţiei au fost, până la revizuirea Constituţiei, după părerea noastră, exagerate. Din acest motiv
a fost nevoie de intervenţia constituantului, care prin modificările aduse constituţiei, a redus
semnificativ imixtiunile executivului în acest domeniu.

79
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.292
80
Legea care reglementează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii este Legea nr. 317 din 1 iulie 2004,
republicată în M. Of. nr. 827/13 septembrie 2005 cu modificările ulterioare.
81
Art. 35 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.
82
Idem, art. 44
 Principala intervenţie a executivului în domeniul justiţiei este numirea magistraţilor de
către Preşedintele României.
Până la revizuirea Constituţiei, preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de
Justiţie83 erau numiţi de Preşedintele României, pe o perioadă de 6 ani, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, dar la recomandarea ministrului justiţiei, care făcea parte
din guvern, deci din puterea executivă. Rezultă astfel cu claritate rolul determinant pe care îl
avea executivul prin ambele sale organe componente – preşedinte şi guvern - în numirea
magistraţilor.
Potrivit noilor reglementări84 membrii consiliului de conducere al înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie – format din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii de secţii - sunt numiţi
de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre
judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2
ani, fără să mai existe vreo ingerinţă a guvernului în acest sens.
În ceea ce priveşte admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor, acesta se
face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii85.
Dacă potrivit dispoziţiilor legislative anterioare revizuirii Constituţiei regulamentul de
organizare şi desfăşurare a examenului se aproba de către ministrul justiţiei, rolul semnificativ
al executivului manifestându-se astfel şi în selecţionarea viitorilor magistraţi, noile dispoziţii în
materie elimină integral intervenţia executivului. Se acordă în acest fel Institutului Naţional al
Magistraturii şi Consiliului Superior al Magistraturii competenţă deplină în materia admiterii
în profesia de magistrat, admitere care se face cu respectarea principiilor transparenţei şi
egalităţii, exclusiv pe bază de concurs, potrivit regulamentului adoptat de Institutul Naţional al
Magistraturii şi aprobat prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
Mai mult, şi iniţiativa cu privire la cariera judecătorilor aparţinea executivului, astfel
încât promovarea, delegarea, detaşarea şi suspendarea din funcţie a judecătorilor, precum şi
încetarea funcţiei acestora se făcea la propunerea ministrului justiţiei. În urma modificărilor
aduse statutului magistratului, astăzi, promovarea judecătorilor şi procurorilor se face numai
prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante, de către Consiliul Superior
al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii. Şi celelalte aspecte menţionate privind
cariera magistratului sunt reglementate de Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate

83
Denumirea anterioară revizuirii Constituţiei a actualei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie a cărei organizare este
reglementată prin Legea nr.304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciară
84
Art. 53 alin. 1 din Legea nr. 303 privind statutul magistraţilor republicată ( M. Of. nr. 826 din 13 septembrie
2005)cu modificările ulterioare.
85
Idem, art. 12
centrală în materie, a cărui poziţie în sistemul judecătoresc a cunoscut în acest fel o consolidare
semnificativă ca urmare a revizuirii constituţiei, care-i acordă rolul de “garant al independenţei
justiţiei”86.
Consiliul Superior al Magistraturii este şi instanţă disciplinară pentru judecători şi
procurori, în cazul în care aceştia comit abateri disciplinare87. În consecinţă, acţiunea privind
răspunderea disciplinară a magistraţilor nu se mai exefcită de către ministrul justiţiei, aşa cum
prevedeau vechile reglementări în materie.
b) Intervenţia justiţiei în activitatea executivului. Statul de drept nu poate fi conceput
dacă actele emise de puterea executivă nu sunt supuse controlului jurisdicţional, deoarece
numai aşa puterea executivă poate fi obligată să respecte legea. Rezultă că, intervenţia justiţiei
în activitatea executivului constă în controlul legalităţii actelor administrative, la sesizarea celor
interesaţi.
Temeiul constituţional al intervenţiei justiţiei în activitatea executivului se regăseşte în
textul art.52, care prevede că persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim
de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen a unei
cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea
pagubei.
Este adevărat că, textul constituţional lasă la latitudinea legii organice stabilirea
modalităţilor de exercitare a acestui drept, fără a nominaliza justiţia. Dar Legea nr.554/200488
privind contenciosul administrativ, dă aceste litigii în competenţa instanţelor judecătoreşti.
Soluţionând speţa, acestea pot anula, total sau în parte, actul respectiv sau să oblige autoritatea
administrativă să emită un anumit act.
O problema importantă, în acest domeniu, soluţionată actualmente a fost aceea a
numeroaselor excepţii, stabilite la art.2 din vechea lege a contenciosului administrativ89, de la
regula controlului judecătoresc. Noua lege a limitat excepţiile şi le-a circumscris cu mai mare
precizie, pentru ca justiţia să devină un garant eficace al statului de drept.
Astfel, art. 5 din noua lege prevede că nu pot fi atacate în contencios administrativ
următoarele acte: actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora
cu Parlamentul; actele de comandament cu caracter militar; actele administrative pentru
modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară şi
actele emise în situaţii excepţionale ce privesc apărarea şi securitatea naţională, restabilirea

86
Art. 133 alin. 1 din Constituţie
87
Art. 134 alin. 1 din Constituţie
88
Publicată în M. Of. nr. 1154/7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare.
89
Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, publicată în M. Of. nr. 122/8 noiembrie 1990.
ordinii publice, război, asediu, stare de urgenţă, acte adoptate pentru înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor, cu excepţia cazului în care aceste acte au fost
adoptate utilizând un exces de putere.
C. Raporturile dintre legislativ şi executiv
a) Intervenţia legislativului în activitatea executivului
şi în cazul României, cel mai important mijloc de intervenţie a Parlamentului în
activitatea executivului este legea, care este determinantă pentru executiv, sub două aspecte:
• pe de o parte, prin lege se reglementează însăşi organizarea şi funcţionarea executivului,
• iar pe de alta, aducerea la îndeplinire a legii este chiar raţiunea de existenţă a
executivului.
În sistemul constituţional român, Preşedintele Republicii este ales prin vot universal
direct, astfel încât, Parlamentul nu are nici o influenţă în desemnarea lui. Rolul Parlamentului
se reduce, în acest caz, la cel de cadru în care Preşedintele depune jurământul.
În ceea ce priveşte Guvernul situaţia este diferită. Acesta este numit de Preşedinte, dar
numai în baza votului de încredere acordat de Parlament, asupra listei Guvernului şi a
programului de guvernare. Rezultă că, în numirea Guvernului rolul Parlamentului este
semnificativ.
O altă modalitate de intervenţie a Parlamentului în activitatea executivului se manifestă
în cazul demiterii Preşedintelui României. Astfel, potrivit art.95 din Constituţie, în cazul
săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României
poate fi suspendat din funcţie de Camera deputaţilor şi Senat în şedinţă comună, cu votul
majorităţii parlamentarilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Dacă propunerea de
suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
În ceea ce priveşte activitatea Guvernului, posibilităţile de intervenţie a Parlamentului
sunt mai largi, întrucât Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului pentru realizarea
programului de guvernare aprobat. În acest sens, Parlamentul României poate utiliza toate
instrumentele de control prezentate anterior, mergând până la demiterea Guvernului. Până în
prezent, însă, în România nici un guvern nu a fost demis ca urmare a aprobării unei moţiuni de
cenzură.
Delegarea legislativă este, în principiu, o altă modalitate de intervenţie a legislativului
în activitatea executivului, deoarece, în mod normal, Parlamentul este cel ce abilitează guvernul
să emită ordonanţe în domenii rezervate legii, şi tot el controlează modul în care a fost utilizată
această abilitare. În România însă, delegarea legislativă a devenit mai mult un mijloc de
intervenţie a Guvernului în activitatea Parlamentului, prin utilizarea frecventă a ordonanţelor
de urgenţă, care nu se emit în baza unei legi de abilitare. De aceea, ne vom ocupa de acest
fenomen în cadrul subdiviziunii privind intervenţia executivului în activitatea legislativului.
b) Intervenţia executivului în activitatea legislativului
I. În acest domeniu, un prim aspect vizează dizolvarea Parlamentului. În această privinţă,
prevederile Constituţiei sunt deosebit de restrictive. Astfel, Preşedintele României nu poate
dizolva Parlamentul decât într-un singur caz, şi anume atunci când acesta refuză votul de
învestitură a Guvernului, într-un termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.90
II. O altă formă de intervenţie a executivului în activitatea Parlamentului o reprezintă
iniţiativa legislativă. Sub acest aspect, România se încadrează în curentul european, în sensul
că majoritatea covârşitoare a legilor adoptate sunt de origine guvernamentală.
III. Un fenomen aparte, privind intervenţia Guvernului în activitatea legislativă, îl
constituie, în România, după cum am mai arătat, utilizarea ordonanţelor de urgenţă. Singura
reglementare în acestă materie se regăseşte în art.115 din Constituţie. Guvernul poate adopta
ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată,
având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul lor. Acestea intră în vigoare numai după
depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă a Parlamentului.
Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu în termen de 5 zile
de la depunerea sa.
O problemă deosebit de importantă legată de ordonanţele de urgenţă se referă la
înţelesul sintagmei "situaţii excepţionale" care, aşa cum era, prevăzut în Constituţie înainte de
revizuire, justifica instituirea unei stări de asediu sau de urgenţă, conferindu-i astfel legitimitate.
În noua concepţie situaţia exraordinară constă într-o stare de urgenţă în reglementarea unui
aspect ce nu comportă în nici un fel amânarea.
În legătură cu această problemă, Curtea Constituţională a adus câteva precizări. Astfel,
Curtea a arătat că justificarea „cazului excepţional” se bazează „pe necesitatea şi urgenţa
reglementării unei situaţii care, datorită circumstanţelor sale excepţionale, impune adoptarea
unei soluţii imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public”91. „Cazul
excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de voinţa Guvernului,

90
Art. 89 din Constituţie.
91
A se vedea Decizia nr.65/1995 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.129/1995.
care, în asemenea împrejurări, este constrâns să acţioneze prompt pentru apărarea unui interes
public, pe calea ordonanţei de urgenţă”92.
Într-un asemenea context este greu de susţinut că toată mulţimea de ordonanţe de
urgenţă a fost emisă în cazuri excepţionale, şi se poate ridica problema unei uzurpări de către
executiv a funcţiei legislative, pe fondul unei pasivităţi a Parlamentului.
Dincolo de conotaţiile politice ale fenomenului, stricta considerare a implicaţiilor
tehnico-juridice, ne arată că utilizarea excesivă a ordonanţelor de urgenţă, ca de altfel a tuturor
ordonanţelor, determină o instabilitate pronunţată a raporturilor juridice93. Astfel, ordonanţa
de urgenţă produce efecte de la data publicării, evident sub condiţia de a fi fost depusă spre
dezbatere în procedură de urgenţă la Parlament. Dar ea trebuie aprobată ulterior de organul
legislativ. Cu această ocazie, de regulă, Parlamentul operează modificări care vor produce
efecte o dată cu publicarea legii de aprobare a ordonanţei. Dacă mai adăugăm şi faptul că există
ordonanţe de urgenţă care modifică alte ordonanţe de urgenţă, rezultă că suntem în prezenţa
unor succesiuni de dispoziţii normative, adoptate la date diferite în aceeaşi materie, ceea ce
inevitabil generează confuzii şi insecuritate juridică.
IV. O ultimă formă de intervenţie a executivului în activitatea legislativă o constituie
promulgarea legii. În această privinţă, Preşedintele României dispune de un drept de veto
suspensiv. Astfel, potrivit art.77 din Constituţie, înainte de promulgare, Preşedintele României
poate cere, o singură dată, Parlamentului, reexaminarea legii, sau poate declanşa controlul
prealabil de constituţionalitate. În acest fel, el poate împiedica pentru o perioadă intrarea în
vigoare a legii. Dacă Parlamentul adoptă legea care a fost supusă reexaminării, în aceeaşi formă
şi cu aceeaşi majoritate, sau, dacă s-a confirmat constituţionalitatea legii de către Curtea
Constituţională, Preşedintel României este obligat să o promulge.
V. În fine, menţionăm că, sistemul nostru constituţional admite cumulul mandatului
parlamentar cu exerciţiul unei funcţii guvernamentale (membru al Guvernului).

92
A se vedea Decizia nr.83/1998 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr.211/1995.
Dana APOSTOL TOFAN, Consideraţii în legătură cu regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului,
93

Revista "Dreptul", nr.4/1998, p.36-40.