2.1.

Parlamentul
2.1.1. Structura Parlamentului
2.1.2. Organizarea parlamentară
2.1.3. Autonomia adunărilor
2.1.4. Rolul Parlamentului
2.1.5. Statutul parlamentarilor
2.1.6.Caracteristicile Parlamentului României, conform
Constituţiei

2.1. Parlamentul
Parlamentul1 este instituţia politică şi juridică, formată din membri aleşi,
care are ca principală misiune adoptarea legii. El reprezintă una dintre verigile
esenţiale ale înfăptuirii democraţiei, ale statornicirii unor rânduieli democratice, în
măsură să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

2.1.1. Structura parlamentului2

Parlamentul poate fi alcătuit dintr-o singură cameră (unicameralism) sau
două camere (bicameralism). Ambele structuri au avantaje şi dezavantaje, adepţi
şi adversari.
Unicameralismul este specific statelor unitare. Parlamentul, având o
unică adunare, este constituit prin sufragiu universal, egal, direct şi secret.
Existenţa unei singure camere evită prelungirea procesului legislativ, aşa încât
puterea legislativă lucrează cu eficacitate sporită. În plus, sunt reduse
considerabil şi costurile parlamentare. Dezavantajul îl constituie posibilitatea
instaurării "despotismului"3 parlamentar, întrucât nu există o contraputere de
acelaşi rang.
Bicameralismul reprezintă regula în cazul statelor federale, exprimând
structura dualistă a acestora. După justificarea ce a stat la baza instituirii lui,
bicameralismul este de trei feluri: bicameralism aristocratic, bicameralism politic
şi bicameralism federal.
a) Bicameralismul aristocratic. Această formulă, utilizată în statele
unitare, asociază camerei inferioare cu caracter reprezentativ, rezultată din

1
Instituţia Parlamentului are origini îndepărtate: Islanda înainte de anul 1000, Sicilia în 1130 şi
Anglia în jurul anului 1300 cunoşteau existenţa unor adunări care aveau să constituie, în secolul
următor modelul unor Adunări deliberative. Victor DUCULESCU, Constanţa CĂLINOIU,
Georgeta DUCULESCU, Drept constituţional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p. 112.
2
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 464-467; Ion DELEANU, Op. cit., pp.
233-236.
3
Pericolul despotismului parlamentului este mai rău ca al unui individ, pentru că, fiind o instituţie
colectivă, nu poate fi trasă la răspundere. Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004,
p.167.
sufragiu, o cameră superioară alcătuită pe criterii aristocratice care este
menţinută din respect pentru tradiţie. Ex. Camera Lorzilor în Anglia.
b) Bicameralismul politic este un sistem parlamentar utilizat, de
asemenea în statele unitare, cea de-a doua cameră - Senatul - răspunzând unor
concepţii politice care au în vedere stăvilirea abuzului de putere ce rezultă din
"legea numărului", uşor de comis în cazul camerei unice asigurându-se astfel şi
mai multă chibzuinţă în alcătuirea legii. Într-un cuvânt, bicameralismul politic
urmăreşte ponderarea procesului legislativ printr-o divizare a puterii legislative.
Ex. Belgia şi Franţa. Există două concepţii, în privinţa atribuţiilor recunoscute
camerei superioare:
I. Bicameralismul egalitar, care înseamnă conferirea de atribuţii relativ
egale, camerei superioare, cu cele ale camerei inferioare, în scopul instituirii unui
adevărat parteneriat în procesul legislativ. Ex. Belgia.
II. Bicameralismul inegalitar, care înseamnă stabilirea unor atribuţii mai
restrânse pentru camera superioară, decât cele recunoscute camerei inferioare,
care devine astfel predominantă, motivat de faptul că Senatul reprezintă
interesele unor minorităţi, pe când camera inferioară reprezintă interesele naţiunii
în ansamblu. Ex. Franţa.
c) Bicameralismul federal este determinat de structura dualistă a statului
şi răspunde necesităţii de a asigura echilibrul şi armonia între statele federate şi
statul unional. În acest sens, existenţa a două camere satisface două exigenţe
indispensabile: reprezentarea uniunii în ansamblu şi reprezentarea statelor
membre. Se apreciază că această dublă reprezentare se poate realiza în mod
corespunzător, doar cu respectarea a două reguli:
 reprezentarea egală a fiecărui stat federat indiferent de mărime;
 acordarea de prerogative similare, în materie legislativă, ambelor camere.
În concluzie, reţinem faptul că între structura Parlamentului şi structura de
stat există o anumită corelaţie. Dacă în cadrul statelor unitare este posibilă
opţiunea pentru un Parlament unicameral sau bicameral, statul federal
presupune obligatoriu existenţa în cadrul Parlamentului a unei a doua camere
care să reprezinte interesele statelor membre.

2.1.2. Organizarea parlamentară4

Pentru a putea funcţiona, adunările parlamentare trebuie să fie organizate,
adică să-şi constituie anumite organe interne şi să-şi stabilească formele în care
îşi exercită atribuţiile. Principalele organele interne care se regăsesc în orice
parlament dintr-un sistem pluripartid sunt: Preşedintele adunării, Comisiile
parlamentare şi Grupurile parlamentare.
a) Preşedintele adunării, ales de adunare are următoarele atribuţii
principale: conduce dezbaterile, veghează la respectarea procedurii
parlamentare, asigură utilitatea şi demnitatea discuţiilor, reprezintă camera în
relaţiile interne şi externe, înlocuieşte şeful statului în anumite situaţii deosebite.

4
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 468-487; Ion DELEANU, Op. cit., pp.
237-242
 b) Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru care, de regulă,
nu au putere de decizie proprie, ci transmit un proiect, un raport sau un aviz,
camerei care le-a constituit, pentru ca aceasta să decidă.
Aceste comisii asigură cadrul adecvat pentru dezbaterile preliminare într-
un grup restrâns de parlamentari, care are responsabilităţi speciale în domeniul
respectiv asupra problemelor ce vor fi aduse în faţa adunării. Ceea ce determină
aşadar crearea comisiilor este aşadar imposibilitatea unei deliberări cu celeritate
asupra proiectelor de legi de către întreaga adunare (prea numeroasă), fără
existenţa unor studii şi analize prealabile.
Comisiile parlamentare pot fi temporare sau permanente. Cele temporare
sunt constituite pentru examinarea unei probleme date şi îşi încetează activitatea
odată cu depunerea raportului. Comisiile permanente sunt constituite pe durata
sesiunii sau chiar a legislaturii. Ele sunt comisii specializate pe domenii: finanţe,
probleme economice, relaţii externe, educaţie, apărare, sănătate, mediu
înconjurător etc. Acolo unde există parlamente bicamerale se constituie şi comisii
mixte ale celor două camere. Un exemplu de asemenea comisie este comisia de
mediere.
Comisiile parlamentare au, în principal, următoarele atribuţii:
 întocmesc rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor
probleme ce le sunt date în studiu
 întreprind studii şi analize cu privire la aplicarea celor hotărâte de către
parlament
 ascultă periodic informări ale unor conducători ai organelor centrale sau
locale ale administraţiei publice
 analizează petiţiile ce le sunt adresate de către cetăţeni
 exercită, în unele cazuri, dreptul la iniţiativă legislativă în domeniul lor de
activitate.
Un regim special au comisiile parlamentare de anchetă sau control . Ele
realizează, de regulă, controale asupra unor chestiuni de interes naţional,
anchete electorale, anchete legislative şi anchete politice. Problema cea mai
delicată, în cazul acestor comisii, este aceea de a le preciza natura, limitele
competenţelor, procedeele specifice de acţiune, pentru a le delimita de organele
jurisdicţionale sau de alte organe ale statului. În orice caz, în urma anchetei sau
controlului efectuat, aceste comisii nu au dreptul să pronunţe sancţiuni, nici să se
substituie organelor administrative. Ele pot să denunţe faptele constatate şi să
comunice organelor competente, măsurile pe care le consideră legale şi
oportune.
c) Grupurile parlamentare. Activitatea partidelor politice în cadrul
parlamentului se manifestă prin formarea grupurilor parlamentare sau a
grupurilor politice, alcătuite, de regulă, din parlamentarii care aparţin aceleaşi
formaţiuni sau care subscriu la acelaşi program politic. Grupurile parlamentare
asigură concentrarea diverselor tendinţe politice existente în cadrul
parlamentului. Pentru a preveni dispersia excesivă a acestor tendinţe, care poate
avea repercusiuni negative asupra acţiunii parlamentare, în unele ţări este fixat
numărul minim de parlamentari necesar pentru constituirea unui grup 5.
Pentru buna funcţionare a parlamentului nu este suficientă doar
constituirea organelor menţionate, ci este necesară şi stabilirea cadrului de
lucru.
Forma de lucru a parlamentului, pe durata legislaturii sale este sesiunea.
În cadrul sesiunii, reunirea efectivă a parlamentului se face în şedinţe,
potrivit unui program de lucru adoptat.
În ceea ce priveşte modul de organizare a sesiunilor, parlamentul însuşi,
în baza independenţei sale, îşi fixează perioadele de exercitare efectivă a
funcţiilor ce-i revin. Sesiunile pot fi:
 ordinare, adică, predeterminate pentru perioada fiecărui an
 extraordinare, adică, neprevăzute printr-un program, care se convoacă în
situaţii deosebite, la cererea şefului de stat, a guvernului, a preşedintelui
camerei sau a unui anumit număr de deputaţi.
Menţionăm că există şi o altă concepţie cu privire la forma de lucru a
parlamentului, şi anume aceea de a considera parlamentul permanent în
funcţiune, fără nici o limită de durată, bineînţeles, pe timpul mandatului. Dispare
astfel distincţia dintre legislatură (mandat) – perioada de timp pentru care este
ales Parlamentul şi sesiune - perioada în care parlamentul se întruneşte în
şedinţe. Ex. Danemarca.

2.1.3. Autonomia adunărilor

Pentru ca parlamentul să-şi poată exercita, în condiţii corespunzătoare,
misiunea, autonomia adunărilor este indispensabilă. Cu alte cuvinte principiul
autonomiei parlamentare este de esenţa parlamentarismului garantându-se
astfel plenitudinea de acţiune şi de decizie.
Această autonomie adunărilor poate fi examinată sub trei aspecte 6:
autonomia regulamentară, autonomia financiară şi autonomia administrativă.
a) Autonomia regulamentară se manifestă, în plan juridic, prin dreptul
fiecărei camere de a-şi adopta propriul regulament de organizare şi funcţionare,
respectând prevederile Constituţiei. Regulamentul poate fi adoptat pe perioadă
nedeterminată, pe legislatură sau pentru fiecare sesiune în parte. Modificarea lui
se face, de regulă, după procedura urmată pentru adoptare. Autonomia
regulamentară este limitată, de obicei, printr-un control de constituţionalitate.
b) Autonomia financiară se analizează, de obicei, ca un corolar al
independenţei parlamentului, acesta fixându-şi propriul buget şi controlându-şi
execuţia bugetară. Totuşi, bugetul parlamentului trebuie integrat în bugetul
general al statului. Acest lucru se realizează prin procedee diferite: în unele ţări
parlamentului i se recunoaşte un maximum de independenţă în acelaşi sens, în
timp ce în altele bugetul parlamentului este aprobat de executiv sau limita
maximă a acestui buget este fixată de către puterea executivă.

5
Spre exemplificare , pentru crearea unui grup parlamentar este nevoie de 1 membru în
Norvegia, 2 în Japonia, 3 în Argentina, 10 în Italia, 30 în Franţa, 5 sau 10 în România. Ioan
MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.170
6
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 243-245
 c) Autonomia administrativă semnifică dreptul adunării de a decide ea
însăşi, pe de o parte asupra atribuţiilor administrative ale structurilor principale de
conducere (preşedinte, birou permanent, etc.), iar pe de altă parte asupra
aparatului de lucru aparţinând camerei. Serviciile administrative ale adunării nu
sunt subordonate autorităţilor executive. De regulă, funcţionarii parlamentari
constituie un corp special, cu statut propriu, elaborat de adunare sau de organele
sale.

2.1.4. Rolul parlamentului7

În literatura de specialitate a fost subliniat faptul că deşi Parlamentul a fost
desemnat, în mod tradiţional prin expresia de putere legiuitoare atribuţiile şi
competenţele sale sunt mult mai largi, propunându-se pentru definirea mai
corectă sintagma de „putere deliberativă”. Ca atare puterea legislativă este doar
o componentă a competenţei Parlamentului. 8.
Pe lângă aceasta, parlamentele mai exercită, în principal: funcţia de
reprezen-tare, funcţia de constituire a guvernului şi funcţia de control asupra
executivului.
a) Funcţia legislativă se realizează prin exercitarea prerogativelor de
putere legiuitoare ale parlamentului, în cadrul procedurii legislative. Cauzele care
pot influenţa în plan politic exercitarea funcţiei legislative a Parlamentului sunt:
 inexistenţa majorităţii necesare pentru adoptarea diferitelor categorii de legi,
 reorientarea politică prin fenomenul de migraţiune a parlamentarilor de la un
grup parlamentar la altul sau de părăsire a grupului din care fac parte,
 conflictul dintre majoritate şi guvern , prin formarea unor curente ostile, dar nu
suficient de puternice pentru a antrena retragerea încrederii acordate
guvernului.
Concluzionând, toate aceste fenomene privesc schimbarea raportului de forţe
în cadrul binomului politic de bază al activităţii parlamentare dintre majoritate şi
opoziţie9.
Procedura legislativă implică mai multe etape:
1. Iniţiativa legislativă semnifică dreptul unor subiecte determinate de a
depune la parlament proiecte sau propuneri de legi. În mod corelativ
parlamentului îi corespunde obligaţia de a lua proiectele sau propunerile
legislative în dezbatere şi de a se pronunţa asupra lor.
În funcţie de sorgintea ei, iniţiativa legislativă poate aparţine:
- guvernului (poartă denumirea de proiect de lege),
- camerelor parlamentului, comisiilor parlamentului, parlamentarilor şi unui
anumit număr de cetăţeni (sub denumirea de propunere legislativă).
2. Întocmirea unui raport sau aviz asupra proiectului de lege, de către
una sau mai multe comisii ale parlamentului.
3. Dezbaterea proiectului de lege.
7
Ioan MURARU, Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., 2001, pp. 447-463; Ion DELEANU, Op. cit., pp.
250-257
8
Ioan MURARU, Mihai CONSTANTINESCU, Drept parlamentar românesc, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999, p. 119
9
Marian ENACHE, Câteva reflecţii privind funcţiile parlamentului, Revista Dreptul, nr. 7/1998, p.
21
 4. Votarea, care este actul de cuantificare a voinţei majoritare. Votarea
trebuie să fie clară, neechivocă, ferită de erori sau deformări. Votul 10 este de
două tipuri: vot deschis şi vot secret. Votul deschis se exprimă oral, sau printr-un
anumit gest (ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aplauze). Votul secret se
practică, de obicei, cu buletine sau bile. Votul este, de regulă, direct sau
personal. Numai pe cale de excepţie se permite votul prin procură sau prin
delegare.
Pentru înţelegerea deplină a acestei etape trebuie cunoscute conceptele
de cvorum şi majoritate. Cvorum-ul reprezintă numărul de parlamentari necesar
a fi prezenţi în sală pentru ca lucrările Parlamentului să se poată desfăşura.
Majoritate reprezintă numărul de parlamentari care trebuie să voteze în
favoarea unei legi pentru ca ea sa fie adoptată. Majoritatea cerută pentru
adoptarea unei legi poate fi: simplă (jumătate+1 din numărul parlamentarilor
prezenţi), absolută (jumătate+1 din numărul total de parlamentari) sau calificată
(peste jumătate+1 din numărul total de parlamentari).
5. Acordul camerelor asupra proiectului de lege, atunci când parlamentul
este bicameral. Dacă cele două camere se află pe picior de egalitate, dezacordul
care poate surveni între ele trebuie conciliat, stabilindu-se în acest sens o
procedură specială. În cazul bicameralismului inegalitar, predomină voinţa
camerei inferioare. Mai există şi formula bicameralismului egalitar funcţional,
care funcţionează la ora actuală în România, potrivit căreia ultimul cuvânt îl are
camera de decizie.
6. Promulgarea legii (care îmbracă în sistemele monarhice forma
"sancţiunii regale") şi publicarea ei sunt formalităţile care determină intrarea în
vigoare a legii.
În unele sisteme promulgarea este obligatorie, astfel încât şeful statului nu
poate face ineficientă o lege adoptată de parlament (ex. Austria şi Israel).
În alte sisteme, şeful statului dispune de un drept de veto suspensiv.
Astfel, el poate cere adunărilor, cu prilejul transmiterii unei legi spre promulgare,
o nouă deliberare asupra ei. Dacă parlamentul adoptă din nou legea, fiind
suficientă aceeaşi majoritate cu care a adoptat-o prima dată, promulgarea devine
obligatorie.
În fine, există sisteme constituţionale care consacră un adevărat drept de
veto al şefului statului. Acesta este un drept caracteristic regimurilor prezidenţiale
şi rezultă din separarea puterilor, egalitatea lor şi controlul reciproc. În acest
sistem, dacă şeful statului returnează o lege parlamentului, aceasta nu va intra în
vigoare până când camera către care a fost returnată nu va delibera a doua oară
şi nu o va adopta cu o majoritate calificată, de regulă, imposibil de atins, iar
cealaltă cameră nu o va reconfirma cu aceeaşi majoritate calificată. Astfel, prin
veto-ul său, şeful statului anihilează legea, practic, definitiv.
b) Funcţia de reprezentare. Parlamentul beneficiază de forţa unei
legitimităţi impresionante, întrucât el este, ca urmare a alegerii sale directe,
reprezentantul întregii populaţii.

10
Există o largă varietate a procedurilor de votare, de exemplu: în Camera Comunelor aşezarea
în dreapta sălii înseamnă vot "pentru", iar în stânga vot "împotrivă", votul mecanic sau electronic
sau votul prin aplauze sau aclamaţii.
 Subliniem faptul că, însăşi forţa sistemului parlamentar constă în principiul
suveranităţii naţionale, în ideea că parlamentul reprezintă poporul, iar
parlamentarii sunt delegaţii săi. Vorbim astfel de un mandat reprezentativ11,
parlamentarul reprezentând nu „o părticică” din suveranitatea naţiunii, ci însăşi
acea suveranitate. Nu trebuie neglijat rolul deosebit al opoziţiei care este
elementul critic instituţionalizat menit să îngrădească eventualele tendinţe ale
majorităţii de a se abate de la reprezentarea corectă a intereselor naţionale.
c) Funcţia de constituire a guvernului. Constă în faptul că, fie toţi
miniştrii trebuie să aparţină uneia din cele două camere (ex. guvernul britanic),
fie că, învestitura guvernului se face de către parlament (România), fie că, în
anumite circumstanţe, una dintre camere, de regulă senatul, trebuie să-şi dea
acordul la numirea unor înalţi funcţionari guvernamentali (ex. S.U.A.).
d) Funcţia de control asupra executivului semnifică supremaţia,
preeminenţa, mai mult sau mai puţin evidentă a parlamentului faţă de executiv şi
se realizează atât prin instituţionalizarea responsabilităţii guvernamentale, cât şi
prin alte mijloace. Modalităţile controlului sunt diverse. Le vom menţiona doar pe
cele tipice:
1. Controlul se poate exercita prin rapoarte sau informări periodice din
partea guvernului în faţa parlamentului. Acestea sunt urmate, de regulă, de o
dezbatere generală finalizată printr-o moţiune (act de manifestare a atitudinii
parlamentului) aprobativă sau negativă.
2. La iniţiativa parlamentului sau a guvernului, sunt organizate dezbateri
de politică generală sau sectorială, urmate, după caz, de un vot de încredere sau
de neîncredere din partea parlamentului, votul de neîncredere determinând
demisia guvernului. În anumite sisteme constituţionale, pentru păstrarea
echilibrului între puteri, guvernul poate, într-o situaţie de divergenţă cu
parlamentul, să provoace dizolvarea acestuia şi să ceară programarea de alegeri
anticipate, supunând astfel divergenţa arbitrajului electoratului.
3. Uneori, guvernul solicită aprobarea parlamentului în legătură cu o
iniţiativă a sa sau referitor la o declaraţie de politică generală, ori cu privire la o
problemă determinată.
4. Adeseori, constituţia prevede necesitatea autorizării guvernului de către
parlament, pentru luarea anumitor decizii. De exemplu: pentru declararea stării
de urgenţă sau de necesitate, în cazul delegării legislative, pentru declararea
stării de război, pentru ratificarea unor tratate internaţionale.
5. Deschiderea procedurii de punere sub acuzare a unui membru al
guvernului, a primului ministru sau a şefului statului.
6. Interpelarea adresată guvernului sau unuia dintre membrii săi.
Interpelările sunt, de fapt, explicaţii cerute de către parlamentari şefului
guvernului sau unui ministru, în legătură cu o anumită situaţie sau atitudine,

11
Mandatul reprezentativ este opusul mandatului imperativ. În cazul mandatului reprezentativ
deputatul beneficiază de libertatea de a acţiona în favoarea interesului naţional, potrivit propriilor
convingeri, fără a fi legat de voinţa celor care l-au ales. În cazul mandatului imperativ
parlamentarul este obligat să acţioneze, numai într-un anumit mod, pentru a obţine un rezultat de
o anumită natură, în caz contrar alegătorii având posibilitatea de a-i revoca mandatul. Dan
CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p.133
urmate de o dezbatere asupra opţiunilor sau activităţii executivului, care poate
duce la aplicarea unei sancţiuni politice (moţiune de cenzură).
Moţiunea de cenzură reprezintă o dezbatere asupra politicii de ansamblu
a Guvernului şi are drept scop, din punct de vedere al opoziţiei răsturnarea
majorităţilor, adică formarea unui alt guvern pe baza unei alte majorităţi, iar din
punct de vedere al majorităţii fie menţinerea Guvernului în funcţiune, fie formarea
unui alt guvern pe baza aceleiaşi majorităţi.
Sancţiunea juridică a acordului politic dintre majoritate şi guvern se
exprimă într-o modalitate pozitivă, prin confirmarea guvernului şi într-o modalitate
negativă, prin demiterea lui.
7. Întrebarea adresată miniştrilor, care constituie un procedeu prin care
parlamentul poate obţine informaţii de la guvern. În funcţie de răspunsul primit,
se poate formula o interpelare, care are consecinţele arătate.
8. Angajarea responsabilităţii politice a guvernului. Aceasta poate avea loc
fie la iniţiativa parlamentului, fie la iniţiativa guvernului, cu privire la un program, o
declaraţie ori la votarea unui text. Totdeauna va interveni, după caz, o moţiune
de cenzură sau un scrutin de învestitură, adică infirmarea sau confirmarea
guvernului de către parlament.
9. În unele sisteme constituţionale, parlamentul funcţionează şi ca organ
de jurisdicţie faţă de anumiţi membri ai puterii executive, care în exerciţiul
atribuţiilor lor au săvârşit fapte contrare intereselor generale (ex. Brazilia, S.U.A.).
O altă soluţie este constituirea, de către parlament, a unui tribunal extraordinar12.
Aşadar, datorită atribuţiilor complexe ale parlamentelor, acestea nu
reprezintă doar cele mai largi foruri democratice naţionale, dar şi laboratoare
eficiente de elaborare a legilor, factori de răspundere ai vieţii publice, elemente
de contrapondere faţă de orice tentative de a diminua drepturile democratice şi
valorile statului de drept.

2.1.5. Statutul parlamentarilor13

Puterea excepţională ce revine parlamentelor şi calitatea cu totul aparte a
celor care le alcătuiesc au determinat elaborarea unor statute ce garantează
existenţa unui regim special, chemat să le asigure aleşilor independenţa în
exercitarea mandatului parlamentar. Nu este vorba de acordarea unor drepturi
excepţionale sau a unor privilegii particulare, ci de o protecţie a parlamentarilor
pentru a putea reprezenta, nestingheriţi, interesele naţionale.
Fundamentul drepturilor şi prerogativelor parlamentarilor se regăseşte în
ipostaza acestora de reprezentanţi ai poporului. Statutul parlamentarilor
cuprinde: imunităţile parlamentare, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunităţile parlamentare au ca scop protejarea membrilor parlamentului
faţă de acţiunile represive ale forţei publice şi faţă de anumite acţiuni judiciare.
Ele sunt garanţii în faţa eventualelor abuzuri din partea executivului, a organelor
admini-strative sau a organelor judecătoreşti. În acest sens, esenţială este

12
Spre exemplu, în Franţa pentru judecarea Preşedintelui Republicii, care poate interveni numai
în caz de înaltă trădare, se formează o Înaltă Curte de Justiţie, compusă dintr-un număr egal de
deputaţi şi senatori, aleşi de camerele respective.
13
Ion DELEANU, Op. cit., pp. 245-248
imposibilitatea privării de liberate şi a tragerii la răspundere juridică a
parlamentarului pentru actele sau faptele săvârşite în limitele mandatului său şi
cu prilejul exercitării acestuia.
Incompatibilităţile sunt reguli care interzic parlamentarului să exercite,
pe durata mandatarului său o altă funcţie sau ocupaţie, atât în scopul garantării
independenţei şi al asigurării disponibilităţii sale, cât şi pentru a-l feri de tentaţia
abuzului şi a corupţiei. Regulile, în această materie, sunt diferite, în funcţie de
sistemul constituţional.
Indemnizaţiile parlamentarilor reprezintă sume de bani pe care aceştia
le primesc pe durata mandatului 14. Deşi mandatul parlamentarilor este considerat
pretutindeni gratuit şi onorific, practica a creat un sistem de indemnizare, pentru
a compensa veniturile de care este privat parlamentarul pe timpul exercitării
man-datului şi pentru a i se asigura condiţiile materiale necesare îndeplinirii
mandatului.

2.1.6. Caracteristicile Parlamentului României

A. Structura Parlamentului României. Constituţia României instituie un
parlament bicameral alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat (art. 61 alin.2). Atât
deputaţii cât şi senatorii se aleg prin sufragiu universal direct, egal şi liber
exprimat. Rezultă că ambele camere au aceeaşi legitimitate şi, pe cale de
consecinţă, reiese că în România funcţionează un bicameralism politic egalitar.
Legiuitorul constituant a ales această formulă din dorinţa de a tempera tendinţele
autoritare ale parlamentului, de a atenua eventualele poziţii extremiste ale unei
singure camere în aprecierea unor stări de fapt şi în alegerea variantelor
decizionale.15
Revizuirea Constituţiei, din anul 2003, a inaugurat încă un bicameralism
egalitar de tip special16, numit „bicameralism egalitar funcţional”.
B. Organizarea Parlamentului României se înscrie în modelul prezentat.
Astfel, fiecare cameră are un preşedinte, ales de adunarea respectivă, pe durata
mandatului. De asemenea, fiecare Cameră alege 4 vicepreşedinţi şi 4 secretari.
La aceştia se adaugă 4 chestori la Camera Deputaţilor şi 2 chestori la Senat.
Aceştia se aleg la începutul fiecărei sesiuni.
Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii şi chestorii fiecărei camere
alcătuiesc Biroul permanent al acesteia. În general, nu există diferenţe între
atribuţiile pe care le îndeplinesc preşedintele, vicepreşedinţii, secretarii, chestorii
şi biroul permanent de la Camera Deputaţilor şi atribuţiile pe care le îndeplinesc
omologii lor de la Senat.
Cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui Camerei sunt : convoacă
parlamentarii în sesiuni, conduce lucrările Camerei (acordă cuvântul deputaţilor,
14
Indemnizaţiile îmbracă forme variate: diurnă pentru fiecare zi de sesiune, acoperirea
cheltuielilor de deplasare, plata unei indemnizaţii lunare sau anuale, acoperirea cheltuielilor de
corespondenţă şi a taxelor telefonice, gratuitatea transportului şi altele.
15
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan VIDA, Alegerile
parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992, p.137
16
Deşi cele două camere se află pe aceeaşi poziţie suntem în prezenţa unui bicameralism clar
diferenţiat, cel puţin în materia competenţelor legislative ale celor două Camere. Ioan MURARU,
Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit. , 2004, p.168
moderează discuţiile, stabileşte ordinea votării, anunţă rezultatul votului),
conduce Biroul permanent, reprezintă camera în raporturile cu terţii, atât pe plan
intern cât şi internaţional.
Vicepreşedinţii îndeplinesc, în ordinea stabilită de Biroul permanent,
atribuţiile preşedintelui, în caz de absenţă, precum şi alte sarcini încredinţate de
Biroul permanent.
Principalele responsabilităţi ale secretarilor sunt : asigurarea întocmirii
proceselor-verbale ale şedinţelor şi a listei parlamentarilor înscrişi la cuvânt,
efectuarea apelului nominal şi consemnarea rezultatului votului.
Chestorii au atribuţii în rezolvarea problemelor financiare ale Camerei,
asigurarea ordinii în sediul Parlamentului şi gestionarea patrimoniului camerelor.
Biroul permanent are competenţe de natură politică şi competenţe de
natură administrativă. Dintre competenţele de natură politică menţionăm :
elaborarea proiectului regulamentului Camerei, organizarea relaţiilor Camerei cu
alte parlamente, propunerea componenţei delegaţiilor pe care le trimite Camera
la diferite organizaţii internaţionale. Cea mai importantă competenţă de natură
administrativă este aceea de conducere a serviciilor Camerei 17.
Parlamentul României înfiinţează comisii pentru fiecare Cameră, alcătuite
numai din deputaţi, respectiv numai din senatori, şi comisii comune alcătuite atât
din deputaţi cât şi din senatori. Comisiile parlamentare pot fi permanente sau
temporare.
Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente pe domeniile specificate
în regulamentul său. Comisiile temporare aparţin fie unei Camere, fie ambelor.
Comisiile temporare care aparţin uneia dintre Camere sunt comisiile de anchetă
şi comisiile speciale. Rolul comisiilor de anchetă a fost deja prezentat. În ceea ce
priveşte comisiile speciale, acestea pot fi constituite pentru avizarea unor
iniţiative legislative complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative de
interes deosebit, sau pentru desfăşurarea altor activităţi specificate în hotărârea
de înfiinţare. Comisiile temporare comune în Constituţia nerevizuită au fost
comisiile de mediere.18 Ulterior revizuirii comisiile de mediere mai subzistă numai
pentru adoptarea legilor constituţionale, deci pentru îndeplinirea funcţiei de
constituantă derivată.
Trebuie menţionat că, indiferent de felul comisei, aceasta trebuie să
reflecte configuraţia politică a Camerei.
Ca în orice parlament ales într-un sistem pluripartid, şi în Parlamentul
României funcţionează grupuri parlamentare. Acestea se constituie separat
pentru fiecare cameră. Constituţia se rezumă doar la recunoaşterea posibilităţii
organizării de grupuri parlamentare, lăsând la latitudinea Camerelor
reglementarea acestora, prin regulamentul propriu. Potrivit regulamentelor celor
două camere, pentru constituirea unui grup parlamentar, în cadrul Camerei
Deputaţilor este nevoie de cel puţin 10 aderenţi, iar în cadrul Senatului este
nevoie de cel puţin 5, cu precizarea că aceştia trebuie să fi fost aleşi pe lista
aceluiaşi partid, formaţiune politică, alianţă politică sau alianţă electorală. După
17
Genoveva VRABIE, Organizarea politico-etatică a României, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iaşi - 1996, pp.108-111.
18
Acestea se formau dintr-un număr egal de deputaţi şi senatori, atunci când Camerele adoptau
un text de lege în termeni diferiţi. Activitatea lor înceta odată cu depunerea raportului.
constituire, fiecare grup îşi alege un lider, numit preşedinte şi unul sau mai mulţi
locţiitori ai liderului, numiţi vicepreşedinţi.
Atribuţiile grupului parlamentar sunt: propune candidaţii pentru alegerea
preşedinţilor celor două Camere, îşi dă acordul pentru desemnarea membrilor
comisiilor parlamentare, poate cere modificarea ordinii de zi a şedinţelor şi poate
prezenta amendamente la proiectele sau propunerile de lege. 19
Mandatul celor două camere este de 4 ani. Însă, potrivit art. 63 alin.1,
introdus prin Legea de revizuire, termenul la care mandatul parlamentarilor ar
expira se prelungeşte de drept pe perioada stării de mobilizare, de război, de
asediu sau de urgenţă. Procedura legislativă începută şi neterminată în cadrul
unui mandat continuă în mandatul următor.
Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în două sesiuni ordinare anuale
simultane şi în sesiuni extraordinare20. Prima sesiune ordinară începe în luna
februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie, iar a doua sesiune ordinară
începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii decembrie (art.66,
alin.1 din Constituţie). Sesiunile extraordinare pot fi convocate pentru rezolvarea
unor probleme care nu suferă amânare, ele fiind justificate de cerinţa îndeplinirii
unor sarcini deosebite sau de producerea unor evenimente neprevăzute. Durata
lor nu este prevăzută de Constituţie, singura limitare fiind cea determinată de
începerea sesiunii ordinare21.
Pe parcursul sesiunii, Camerele lucrează efectiv în şedinţe plenare.
Sedinţele pot fi separate, pentru fiecare Cameră, sau comune. De regulă,
şedinţele sunt
publice, însă camerele pot hotărî, în anumite situaţii, şedinte secrete.
În ceea ce priveşte cvorumul, constituţia stabileşte în art. 64
următoarele : Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în
prezenţa majorităţii membrilor. Constituţia stabileşte majoritatea necesară pentru
adoptarea:
 legilor ordinare – majoritatea membrilor prezenţi – majoritate simplă ;
 legilor organice – majoritatea membrilor fiecărei camere – majoritate
absolută
 legilor constituţionale - majoritatea calificată reprezentând votul a cel puţin
două treimi din numărul membrilor fiecărei camere.
C. Autonomia Camerelor Parlamentului.
a) Autonomia regulamentară este limitată doar de Constituţie. Aceasta
înseamnă că, cele două Camere ale Parlamentului îşi stabilesc independent
regulile de organizare şi funcţionare, cu respectarea prevederilor constituţionale,
iar împreună elaborează regulamentul şedinţelor comune, întrucât, potrivit
Constituţiei, anumite atribuţii se exercită în şedinţă comună. Potrivit art.146 lit. c
din Constituţie, constituţionalitatea regulamentelor camerelor este asigurată prin
controlul exercitat de Curtea Constituţională, la sesizarea unuia dintre preşedinţii

19
Ioan MURARU, Op. cit., pp130-131.
20
Subliniem că, pentru organizarea sesiunilor, legiuitorul constituant român a ales soluţia
"democratică" ce, spre deosebire de cea "autoritară" nu lasă la latitudinea executivului
organizarea sesiunilor.
21
Genoveva VRABIE, Op.cit., p.123.
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
b) Autonomia financiară înseamnă, în principiu, capacitatea fiecărei
Camere de a-şi stabili propriul buget şi de a-i controla execuţia, fără ingerinţa
celeilalte Camere sau a altui organ al statului. Dar Camerele nu dispun de surse
proprii de venit, depinzând astfel de resursele ce li se alocă din bugetul statului,
pentru alcătuirea căruia iniţiativa aparţine exclusiv Guvernului22 şi a cărui
adoptare depinde de acordul ambelor camere. Practic, autonomia bugetară a
camerelor se reduce la faptul că fiecare cameră îşi stabileşte plafonul resurselor
bugetare necesare acoperirii cheltuielilor. Ele nu vor putea fi însă asigurate decât
prin bugetul general al statului, care trebuie votat în şedinţa comună a celor două
camere. Aşa fiind, cum în şedinţele comune ale camerelor, ponderea voturilor
deputaţilor este de aproximativ două ori mai mare decât cea a voturilor
senatorilor, autonomia bugetară a Camerei deputaţilor va putea deveni o realitate
certă, în timp ce resursele puse la dispoziţia Senatului vor depinde în bună
măsură de votul deputaţilor23.
c) Autonomia administrativă. Pentru a-şi putea desfăşura activitatea,
fiecare Cameră trebuie să dispună de funcţionari administrativi organizaţii în
diverse servicii. Parlamentul României dispune de o autonomie administrativă
deplină, întrucât regulamentele celor două Camere prevăd că organigrama
serviciilor proprii se aprobă de plenul Camerei, iar statele de funcţii şi
regulamentul de funcţionare a serviciilor se aprobă de Biroul permanent.
Atât la Camera deputaţilor cât şi la Senat serviciile sunt conduse de un
secretar general numit de plenul Camerei respective. Funcţionarilor parlamentari
nu li se aplică statutul general al funcţionarilor publici.24
D. Rolul Parlamentului României
În regimul nostru constituţional Parlamentul are un loc central, de
funcţionarea sa depinzând, în ultimă instanţă, eficienţa întregii activităţi statale şi,
implicit, social economice. Parlamentul este o instituţie centrală a dezvoltării
democraţiei25, fiind unicul organ legiuitor26, aceasta rezultând atât din
monopolul elaborării şi adoptării legii, cât şi din abilitarea, în termen limitat a
Guvernului de a emite ordonanţe simple, pe care le supune apoi aprobării sale.
Potrivit prevederilor Constituţiei, rolul Parlamentului României este
conceput în concordanţă cu principiile parlamentarismului european actual, astfel
încât pe lângă funcţia legislativă şi cea de control asupra executivului,
consacrate ca esenţiale încă de la începutul secolului27, Parlamentul României

22
Art.138 alin.2 din Constituţie
23
Tudor DRĂGANU, Op.cit., pp.155-156.
24
Ibidem, p.154.
25
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina
TĂNĂSESCU, Op.cit., p. 120
26
Pentru o opinie uşor diferită în sensul că deasupra Parlamentul este puterea întregului electorat
care poate fi consultat prin referendum în anumite situaţii, şi drept consecinţă Parlamentul nu
este unica autoritate legiuitoare a ţării, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p124
27
Constantin DISSESCU, Drept constituţional, Bucureşti - 1915, p.703, apud Cristian
IONESCU, Drept constituţional şi instituţii politice - Sistemul constituţional românesc, vol.II,
p.235.
mai exercită funcţia de reprezentare şi funcţia de desemnare a unor autorităţi
publice.
a) Funcţia legislativă se exercită în principiu după procedura clasică, ce
reclamă parcurgerea etapelor deja prezentate. Vom prezenta în continuare doar
particularităţile procedurii legislative în România.
Prin revizuirea Constituţiei, din anul 2003, pentru optimizarea procesului
decizional s-a reformat procedura legislativă. În noua concepţie se păstrează
egalitatea camerelor dar în sensul unei specializări funcţionale, acestea fiind pe
rând Cameră decizională şi Cameră de reflecţie28.
Iniţiativa legislativă a cetăţenilor este definită de art. 74 din Constituţie.
Ea trebuie să provină de la cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, din cel
puţin un sfert din judeţele ţării. Nu pot forma obiectul iniţiativei populare
problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea. Efectul
juridic al exercitării iniţiativei legislative cu respectarea tuturor condiţiilor de fond
şi formă este sesizarea Parlamentului29.Dacă anterior modificării legii
fundamentale iniţiatorul putea depune proiectul de lege (propunerea legislativă)
preşedintelui oricăreia dintre cele două camere, Constituţia revizuită stabileşte că
acesta va trebui depus la Camera competentă să îl adopte ca primă Cameră
sesizată.
Mecanismul decizional este următorul: prima cameră sesizată este
Camera de reflecţie, obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea
legislativă în termen de cel mult 45 de zile, respectiv cel mult 60 de zile pentru
legile deosebit de complexe. Legea astfel adoptată se trimite celeilalte camere
care va decide definitiv cu privire la aspectele din lege ce ţin de competenţa sa,
trimiţând eventual înapoi Camerei prime sesizate prevederile din lege cu privire
la care a ajuns la o formulare diferită şi pentru care competenţa decizională
revine celeilalte camere. Aceasta din urmă este obligată să se pronunţe în
procedură de urgenţă. Dacă termenele au fost depăşite se consideră că proiectul
de lege sau propunerea legislativă a fost adoptată în forma prezentată de
iniţiator.
Competenţa decizională a fost distribuită în aşa fel încât:
 Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun;
 Senatul să aibă competenţă de cameră decizională pentru ratificarea tratatelor
şi a altor acorduri internaţionale, precum şi în domeniul unor legi organice care
privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.
Revizuirea Constituţiei a eliminat aşadar „naveta legislativă” prin
precizarea camerei decizionale pentru fiecare categorie de legi 30.
Constituţia permite Preşedintelui României ca înainte de promulgarea legii
să ceară o singură dată reexaminarea legii (art. 77 alin. 2), după reexaminare
promulgarea făcându-se în cel mult 10 zile de la primirea legii.
Potrivit art. 78 din Constituţie, după promulgare legea se publică în
Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau
la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
28
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina
TĂNĂSESCU, Op.cit., p.135
29
Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.cit., 2004, p.215
30
Ibidem, p.225
 b) Funcţia de reprezentare este consacrată expres în art.61
alin.1 din Constituţie :"Parlamentul este organul reprezentativ suprem al
poporului român..."31. Acest fapt are multiple semnificaţii:
În primul rând, aceasta înseamnă că Parlamentul României trebuie să
aibă o componenţă izvorâtă din manifestarea suveranităţii naţionale, să dea
expresie puterii poporului, unicul titular al puterii politice. Prin urmare,
componenţa Parlamentului nu poate fi decât cea rezultată din voinţa manifestată
de electorat la urne.
În al doilea rând, Parlamentul, odată constituit, trebuie să se manifeste ca
un exponent al intereselor politice ale întregului popor, disociindu-se prin
mandatul încredinţat de orice înclinare spre protejarea unor interese personale,
particulare, locale sau de grup, care ar intra în contradicţie cu cele generale, ale
societăţii.
În al treilea rând, Parlamentul nu este doar unul din organele
reprezentative ale poporului român, ci este chiar organul său reprezentativ
suprem, ceea ce este de natură să justifice nu atât o preeminenţă a acestei
instituţii în raport cu celelalte autorităţi statale, cât mai ales prerogativele de
control care îi sunt puse la dispoziţie, prin Constituţie, în raport cu Preşedintele
României, Guvernul sau alte autorităţi publice, în vederea asigurării echilibrului
puterilor32.
c) Funcţia de desemnare a unor autorităţi publice. Precizăm, de
la început, că prin "desemnare" înţelegem învestire, alegere sau numire33.
Ca regulă, această funcţie se exercită de şedinţa comună a celor două
Camere. Există însă şi atribuţii de desemnare a unor autorităţi publice care
se exercită de o singură cameră.
Principalele atribuţii de desemnare, exercitate de Camerele
Parlamentului în şedinţă comună sunt:
- învestitura Guvernului (art. 103 din Constituţie) - cea mai importantă
atribuţie;
- numirea Directorilor Serviciilor de Informaţii (art. 65, lit. h din Constituţie);
- numirea avocatului poporului (art. 65, lit. i din Constituţie);
- numirea membrilor Curţii de Conturi (art.140, alin.4 din Constituţie);
- alegerea Preşedintelui şi a preşedinţilor de secţii ai Consiliului legislativ
(art.7 alin.2 din Legea nr.73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului legislativ republicată34).
Atribuţiile de desemnare care se exercită de o singură cameră sunt :
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Senat (art.142
alin.3 din Constituţie)
- numirea a 3 judecători la Curtea Constituţională de către Adunarea
Deputaţilor (art.142 alin.3 din Constituţie)

31
În literatura de specialitate s-a susţinut că de fapt sunt reprezentaţi numai cetăţenii români cu
drept de vot care participă la alegerea sa, Dan CIOBANU, Victor DUCULESCU, Op.cit., p. 124
32
Mihai CONSTANTINESCU, Ion DELEANU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Florin
VASILESCU, Ioan VIDA, Op.cit., pp.127,128.
33
Cristian IONESCU, Drept constituţional …., p. 266.
34
Legea nr. 73/1993 a fost republicată în M. Of. nr. 1122/29 noiembrie 2004
 - numirea a doi reprezentanţi ai societăţii civile în Consiliul Superior al
Magistraturii de către Senat (art. 133 al. 2, lit.b din Constituţie).
d) Funcţia de control asupra executivului este la fel de importantă ca şi
funcţia legislativă. Sintetic35, procedurile de control parlamentar sunt :
a) încuviinţarea de către forul legislativ a măsurilor excepţionale luate de şeful
statului, potrivit art.92 alin.2 din Constituţie. În această categorie de proceduri
se include, de asemenea, şi dezbaterea mesajului prezidenţial prin care se
aduc la cunoştinţa Parlamentului măsurile luate de preşedintele României
pentru respingerea agresiunii împotriva ţării ;
b) acordarea şi retragerea încrederii acordate Guvernului ;
c) întrebările şi interpelările ;
d) anchetele parlamentare ;
e) angajarea răspunderii guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de
politică generală sau a unui proiect de lege ;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României ;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României ;
h) solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite
în exerciţiul funcţiei lor.
Referitor la îmbinarea funcţiei legislative şi a celei de control, deosebit de
semnificative sunt procedurile mixte, legislative şi de control parlamentar în
acelaşi timp, şi anume:
 legiferarea prin intermediul ordonanţei Guvernului - Parlamentul abilitează
guvernul să reglementeze într-un anumit domeniu ce face parte din sfera
legii ordinare
 angajarea răspunderii guvernului pentru un proiect de lege - Guvernul
prezintă un proiect de lege care, ca urmare a angajării răspunderii sale se
consideră adoptat dacă o moţiune de cenzură nu a fost iniţiată în
următoarele trei zile şi aprobată potrivit legii
În cazul primei proceduri mixte a controlului parlamentar al executivului,
latura legislativă absoarbe pe cea politică deoarece prima etapă a legii de
abilitare depinde de obiectivul politic urmărit, care circumscrie însăşi
împuternicirea acordată, iar a doua etapă a legii de aprobare sau respingere a
ordonanţei depinde de modul de realizare a abilitării acordate, deci de controlul
îndeplinirii legii de abilitare.
În cazul celei de-a doua proceduri latura politică a controlului parlamentar
absoarbe pe aceea legislativă, întrucât prin efectul angajării răspunderii
guvernului se produce o deplasare de la dezbaterea proiectului prezentat spre
disputa politică şi spre necesitatea unor negocieri politice, ceea ce reprezintă o
consecinţă a faptului că miza în această situaţia nu o constituie proiectul de lege,
ci însăşi rămânerea sau nu în funcţiune a Guvernului 36.
Instituţia angajării răspunderii Guvernului intervine pe fondul unui conflict
politic între Guvern şi majoritatea parlamentară reprezentând un joc politic în
forţă al Guvernului, o provocare a Parlamentului de către Guvern, joc din care
Guvernul poate ieşi fie înfrânt, în cazul adoptării unei moţiuni de cenzură, fie

35
Cristian IONESCU, Drept constituţional …, p.251.
36
Marian ENACHE, Câteva reflecţii…, p. 23
victorios, prin refortificarea încrederii în Guvern a Parlamentului şi a electoratului,
în situaţia nedepunerii sau respingerii moţiunii de cenzură 37.
E. Statutul parlamentarilor în România
Vom examina statutul parlamentarilor români sub cele trei aspecte
esenţiale pentru îndeplinirea mandatului lor de reprezentanţi ai poporului, şi
anume: imunităţile, incompatibilităţile şi indemnizaţiile.
Imunitatea parlamentară, reglementată de Constituţia actuală a
României, constă în două categorii de garanţii excepţionale de care se bucură
parlamentarii, prin derogare de la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a
justiţiei, şi anume: inviolabilitatea şi iresponsabilitatea juridică38. Imunitatea
defineşte practic dreptul democratic al parlamentarilor la liberă exprimare în
exercitarea atribuţiilor lor39.
Inviolabilitatea, reglementată de art.72 alin.2 din Constituţia revizuită este
garanţia specială acordată parlamentarilor de a nu putea fi reţinuţi, arestaţi,
percheziţionaţi sau trimişi în judecată penală40, decât cu încuviinţarea camerei
din care fac parte şi după ascultarea lor41.
Faţă de reglementarea inviolabilităţii se impun câteva observaţii. În primul
rând, ea funcţionează numai pe durata mandatului: când acesta a încetat,
regulile dreptului comun devin pe deplin aplicabile 42. În al doilea rând,
inviolabilitatea nu este absolută: ea poate fi ridicată printr-o hotărâre a Camerei
din care face parte parlamentarul în două situaţii:
1. când urmărirea şi trimiterea în judecată penală se fac doar de Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2. când e vorba de o infracţiune flagrantă. În acerastă situaţie deputatul
sau senatorul poate fi reţinut şi supus percheziţiei, ministrul justiţiei fiind
obligat să informeze neîntârziat pe preşedintele adunării asupra reţinerii sau
percheziţiei. Evident, Camera poate hotărî meţinerea sau revocarea măsurii.
Dacă iviolabilitatea unui parlamentar a fost ridicată, el va fi judecat de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie.
Concluzionând, se poate spune că inviolabilitatea parlamentară nu
suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în
judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti 43.
Iresponsabilitatea juridică a Parlamentarilor este reglementată în art.72
alin.1 din Constituţie, care prevede că deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la
răspundere juridică pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.

37
Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina
TĂNĂSESCU, Op.cit., p.216
38
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.216
39
Corneliu TURIANU, Imunitatea în dreptul român, Revista Dreptul, nr. 2/2003, p.110-112.
40
Trebuie precizat faptul că inviolabilitatea a fost restrânsă prin revizuirea Constituţiei doar la
domeniul penal, fiind eliminate din cuprinsul protecţiei juridice aspectele referitoare la
răspunderea contravenţională.
41
Tudor DRĂGANU, Op. cit., p.217
42
Ibidem, p.217
43
Corneliu TURIANU , Op.cit., p.111
 Spre deosebire de inviolabilitate care protejează parlamentarii numai în
materie penală şi numai pe durata mandatului, iresponsabilitatea juridică
operează şi în cazul răspunderii civile, nu numai pe durata mandatului, ci şi după
încetarea lui.
Şi iresponsabilitatea juridică este limitată, întrucât se referă doar la faptele
şi actele săvârşite în exerciţiul mandatului. Aceste reguli ocrotesc parlamentarii
împotriva unor abuzuri, unor urmăriri judiciare nejustificate, arbitrare, declanşate
de executiv sau de adversarii politici.
Pentru faptele şi actele săvârşite ca simplu particular, parlamentarul nu se
bucură de protecţie. De aceea, eventualele insulte sau calomnii proferate de la
tribuna Parlamentului nu pot fi considerate ca săvârşite în exerciţiul mandatului
de deputat sau senator44 şi pot atrage răspunderea juridică.
Aşadar, imunitatea nu conferă parlamentarului privilegii absurde în raport
cu cerinţele legii penale. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce
priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului încredinţat în mod
democratic de către alegători.
Incompatibilităţile parlamentarilor români sunt stabilite de art. 71 din
Constituţie. Primul alineat al acestui articol dispune: "Nimeni nu poate fi în
acelaşi timp deputat şi senator". Acest text este neechivoc. Dacă aceeaşi
persoană este aleasă atât deputat cât şi senator, trebuie să renunţe la unul dintre
mandate.
Cel de-al doilea alineat al articolului menţionat declară incompatibil
mandatul de deputat sau senator cu exercitarea oricărei funcţii publice de
autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului, întrucât aceştia sunt
învestiţi de Parlament.
Aşadar, în sistemul nostru constituţional este permis cumulul mandatului
parlamentar cu cel guvernametal.
Cât priveşte regula, care interzice cumulul mandatului parlamentar cu
exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, deşi Constituţia nu defineşte
"funcţia publică de autoritate", Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi
în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 45 reglementează
această chestiune, făcând o enumerare amplă a funcţiilor considerate
incompatibile cu calitatea de deputat sau senator (art. 81-82).
În doctrină, anterior apariţiei legii mai sus-menţionate, prevederea
constituţională amintită a stârnit controverse, opinia dominantă 46 considerând
funcţii publice de autoritate, acele funcţii publice care conferă titularului
capacitatea legală de a emite acte unilaterale obligatorii.
Indemnizaţiile parlamentarilor români sunt prevăzute de art.73 alin.3 lit. c
din Constituţie, care este o normă de trimitere la lege. Practic, după cum arată
I.Deleanu47, parlamentarii români beneficiază de indemnizaţii principale,
indemnizaţii secundare şi de indemnizaţii pentru activitatea desfăşurată în
circumscripţia electorală în care au fost aleşi.
44
Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.220,221.
45
După publicarea în M. Of. nr. 279/21.04.2003, legea a suferit multiple modificări şi completări.
46
Tudor DRĂGANU, Op. cit., pp.221,222.
47
Ion DELEANU, Op. cit. vol.II, p.240.
 Indemnizaţiile principale sunt o sumă fixă lunară, diurna pentru perioada
în care parlamentarul este prezent la lucrările în plen sau în comisii, costul
cazării, pe perioada sesiunilor, pentru cel ce nu domiciliază în Bucureşti.
În sfera indemnizaţiilor secundare se înscriu: diurnele de deplasare,
gratuitatea transportului feroviar, auto, naval şi pe liniile aeriene interne,
rambursarea taxelor de poştă şi telecomunicaţii interne.
În fine, pentru desfăşurarea activităţii în circumscripţia electorală,
parlamentarul beneficiază de o sumă forfetară egală cu indemnizaţia lunară, din
care trebuie să suporte cheltuielile biroului său parlamentar.