Universitatea ”Dunarea de Jos ” Galati

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale si Politice

Str. Domneasca nr. 111 , Galati

Telefon fix: 0336-130.165

Fax: 0236-493.370

Drepturi si libertati publice

Tema : Inviolabilitati

Student : Prisecaru Andreea , Grupa IV – an I

Prof. Coord : Asist. Univ. Dr. Liliana Niculescu

1
Cuprins
1. Dreptul la viața si integritatea fizică și psihică.........................................................................................3
Dreptul la viață........................................................................................................................................3
Dreptul la integritatea fizică....................................................................................................................3
Dreptul la integritate psihică...................................................................................................................4
2. Libertatea individuală și siguranța persoanei..........................................................................................4
Libertatea individuală..............................................................................................................................4
Siguranța persoanei.................................................................................................................................4
3. Dreptul la apărare....................................................................................................................................6
Dreptul la apărare...................................................................................................................................6
4. Dreptul la liberă circulaţie......................................................................................................................7
5. Dreptul la ocrotirea vieții intime , familiale și private..............................................................................8
6. Inviolabilitatea domiciliului......................................................................................................................9
7. Secretul corespondenței.......................................................................................................................10
8. Bibliografie.............................................................................................................................................11

2
 Inviolabilități
1. Dreptul la viața si integritatea fizică și psihică

Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate și garante într-un conținut normativ, unic
articolul 22 din Constituție – dreptul la viață, dreptul la integritate fizică și dreptul la integritate
psihică. Deși sunt într-o legătură indisolubilă , ele nu sunt confundabile din punct de vedere
juridic

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declarații de drepturi și desigur prin constituții.
Este un drept cetățenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte
internaționale în acest domeniu. Astfel, Declarația Universală a Drepturilor omului stabilește în
art 3 ca "Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei". Convenția
europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră în art. 2 că
"Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de către un tribunal în cazul în
care infracțiunea este sancționată de lege cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la drepturile
civile și politice stabileste în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viață este inerent persoanei umane.
Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitar".
Într-o accepțiune restransă largă viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o accepțiune
largă viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerințe, si dorințe ce se
adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică, în această accepțiune largă, dreptul la viață este
asigurat prin întreg sistemul constituțional. Art. 22 din constituție se referă la accepțiunea
restransă a dreptului la viață, aceasta soluție fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Art.
22 alineatul (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului.
Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin
natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă si niciodată eficientă. Mai mult, ea produce
efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare
și că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie asfel pedepsit. Interdicția prevăzută de art 22 al. (3)
este absolută, nicio excepție nefiind posibilă.

Dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională.
Strânsa sa legătura cu dreptul la viață a determinat reglementarea în același articol. Respectul
integrității fizice este garantat chiar prin Constitituție, rezultând astfel obligația autorităților
publice de a o asigura. Orice atingere adusă interegrității fizice a persoanei va trebui sancționată
de către lege, iar dacă ea se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face
numai prin lege, în condițiile articolului 53 din Constituție (de exemplu vaccinarea pentru
combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicației alcoolice, efectuarea
unui operații chirurgicale cu acordul pacientului etc.)

3
 Dreptul la integritate psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională,
omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu
pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor umane.
Respectul vieții, integrității fizice și a integritătii psihice implică în mod firesc interzicerea
torturii , a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradate, ceea ce face în mod expres
articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a
demnității și personalității omului. Prevederile privind interzicerea torturi, a pedepselor sau
tramentatelor inumane ori degradante, se regăsesc în Declarația Unirversală a Drepturilor
Omului (art.5), în Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice (art.7), și mai ales în
Convenția contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU,
10 decembrie 1984).

2. Libertatea individuală și siguranța persoanei

Libertatea individuală  este reglementată în Constituția României (art. 23), fiind astfel
un drept fundamental care vizează libertatea fizică a persoanei și dreptul său de a se comporta
liber, neținut de nicio restricție. Pentru protejarea și garantarea acestui drept, se interzice
reținerea, arestarea sau percheziționarea unei persoane.
Alături de termenul de “libertate individuală”, textul constituțional folosește și expresia
“siguranța persoanei”.
Siguranța persoanei constituie ansamblul garanțiilor oferite de lege prin care este
protejată persoana în cazul în care împotriva ei se iau de către stat măsuri privative de libertate.
Între cele două noțiuni, de libertate individuală și siguranța persoanei există o relație de la parte
la întreg. Siguranța persoanei este o garanție a libertății individuale, în sensul că ea semnifică
legalitatea măsurilor privative de libertate luate de către autorități împotriva unei persoane.
LIMITELE LEGALE sunt restrângeri pe care statul le poate aduce acestui drept:
1. percheziția
2. reținerea
3. arestarea
Percheziția reprezintă o măsură dispusă de Codul de procedură penală prin care sunt ridicate
anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal. Percheziția se
face atunci când persoana care deține astfel de probe refuză să le predea anchetatorilor sau
tăgăduiește existența sau deținerea lor. În astfel de cazuri, autoritățile statului pot recurge la
măsuri care să vizeze atingerea libertății individuale prin percheziția efectuată Alin (2) al art. 23
are în vedere numai percheziția corporala, nu și pe cea domiciliară care este reglementată în
Constituție la un alt articol (art. 27).
Reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate care poate fi dispusă de procuror sau de
către organul de cercetare penală. Potrivit dispozițiilor constituționale, reținerea nu poate dura
mai mult de 24 de ore [alin (3), art. 23]. Reținerea se face în cazul în care o persoană este
suspectată că a săvârșit o faptă penală. De regulă, această măsură se ia la începutul fazei de

4
urmărire penală și numai după ascultarea persoanei reținute. Celui reținut trebuie să i se aducă de
îndată la cunoștință, în limba pe care o cunoaște, motivele reținerii. Ascultarea se face în
prezența unui avocat. Perioada de 24 de ore pentru care poate fi reținută o persoană este perioada
maximă. Dacă nu sunt necesare cele 24 de ore pentru lămurirea problemei, o persoană poate fi
reținută si mai puțin de 24 de ore. Numai în situația reținerii unei persoane iîn caz de flagrant
delict, legislația procesuală penală prevede reținerea pe o perioadă fixă de 24 de ore.

Arestarea este tot o măsură preventivă privativă de libertate. Spre deosebire de

reținere, arestarea este o măsură mult mai gravă de afectare a libertății individuale. Fiind mult
mai gravă, și perioada pentru care o persoană poate fi arestată este mult mai mare. Textul
constituțional are în vedere arestarea preventivă. Trebuie făcută distincția între arestarea
preventivă și încarcerarea (arestarea în vederea executării unei pedepse). Aceasta din urmă este
deja o măsură privativă de libertate ca urmare a unei hotărâri judecătorești de
condamnare. Arestarea preventivă se face numai în cursul procesului penal și numai de către un
judecător [art. 23, alin (4)]. Dacă arestarea s-a dispus în cursul urmăriri penale, ea se face numai
pentru o durată de maxim 30 de zile cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 de zile, fără
ca durata totală să depășească maximul de 180 de zile [alin (5), art. 23].
În faza de judecată, instanța este obligată să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile,
legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța
constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate [alin (6), art.
23]. De asemenea, ca și în cazul reținerii, persoana trebuie să știe ceea ce i se impute și pentru ce
a fost arestată. Numai judecătorul poate lua măsura arestării și tot el poate prelungii această
măsură. Toate deciziile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac
prevăzute de lege, deoarece până la rămânerea definitive a hotărârii judecătorești de condamnare,
persoana este considerată nevinovată. [art. 23, alin (7)].Punerea în libertate a celui reținut sau
arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut. Aceasta este o garanție a
rezonabilității măsurilor privative de libertate [alin (9), art. 23] Punerea în libertate NU înseamnă
o absolvire de vină care i se aduce persoanei arestate, ci doar o garanție că libertatea sa
individuală nu a fost restrânsă mult peste termenul rezonabil.
Libertatea provizorie constă în posibilitatea persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune [alin (10), art. 23]. Condițiile de control
judiciar, cât și cunatumul cauțiunii sunt stabilite de către instnța de judecată. Libertatea
provizorie a unei persoane pe cauțiune  NU reprezintă o plată a faptei penale pentru care este
învinuit, ci doar o soluționare a cauzei penale de către autoritățile statului cu persoana învinuită
sau inculpată în stare de libertate.
Legalitatea pedepsei este una dintre condițiile strict prevăzute de textul constituțional în ceea ce
privește aplicarea de către instanța de judecată a unei pedepse persoanei care a săvârșit o faptă
penală. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul
legii [alin (12), art. 23]. Legalitatea vizează atât temeiul stabilirii unei pedepse, cât și condițiile.
Nimeni nu poate fi sancționat pentru o faptă care, la momentul săvârșirii ei, nu era interzisă sau
sancționată de lege.
Prezumția de nevinovăție are în vedere regula conform căreia, până la rămânerea definitive a
hotărârii judecătorești de condamnarea, persoana este considerată nevinovată [alin (11), art. 23].
Este una dintre cele mai puternice garanții ale libertății individuale. Privarea de libertate este o
altă prevedere importantă a libertății individuale, iar aceasta NU poate fi decât de natură penală.

5
Unei persoane nu i se poate aplica o sancțiune privativă de libertate prin norme de natură civilă,
administrative ori de altă natură decât cea penală [art. 23, alin (13)].

3. Dreptul la apărare

Dreptul la apărare, ca valoare socială, este necesar oricărui mediu social, formarea
elementelor acestuia în diferitele etape ale civilizaţiei cunoscând un progres constant și evident.
Principiile dreptului la apărare se regăseşte din cele mai vechi timpuri, încă din dreptul roman,
când nimeni nu putea fi judecat, nici măcar sclavul, fără a fi apărat. Dreptul la apărare este
considerat o cerinţă minimală şi o garanţie necesare pentru realizarea unui echilibru între
interesele persoanei şi cele ale societăţii, un numitor comun în toate sistemele procedurale ale
statelor democratice.
De la concepţia dreptului la apărare ca drept natural al persoanei s-a ajuns, în teoriile
moderne contemporane, la concluzia că acesta constituie un principiu juridic general inerent
ordinii de drept. Realizarea justiţiei într-un stat de drept se poate realiza numai prin respectarea
drepturilor şi intereselor legale ale omului. Tragerea la răspundere penală a persoanei care a
săvârşit o infracţiune se realizează de către instanţele judecătoreşti prin parcurgerea unui proces
penal. În desfăşurarea sa, procesul penal este guvernat de unele reguli cu caracter general pe baza
cărora este clădită întreaga sa construcţie. Unul dintre principiile fundamentale ale procesului
penal este principiul garantării dreptului la apărare, fiind nu numai o manifestare a statului de
drept, dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.
În această accepţiune a şi fost consacrat în normele de drept internaţional, fiind unul din
drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi înscris într-o serie de acte internaţionale care consacră
aceste drepturi. Cele mai importante sunt Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constituţia României consacră largi drepturi şi libertăţi fundamentale cetăţenilor ţării
noastre, cât şi mijloace juridice pentru realizarea acestora. Printre drepturile constituţionale
fundamentale ale cetăţenilor se numară şi dreptul la apărare, înscris în articolul 24, care prevede:
“(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate
de un avocat, ales sau numit din oficiu“.
O asemenea reglementare întâlnim şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
care în art. 15 prevede că „dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului penal, părţile
au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau numit din oficiu,
potrivit legii”. Modul practic de punere în valoare a dreptului la apărare pe care Constituţia îl
recunoaşte părţilor este stipulat pe larg în art. 10 din Codul de procedura penală.

6
4. Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului şi este reglementat în art. 25 din Constituţie în privinţa ambelor aspecte ce formează
conţinutul acestui drept: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara
teritoriului. Acest drept nu este însă un drept absolut el trebuind să fie exercitat potrivit unor
reguli şi cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. Reglementările legale
privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, regulile privind trecerea
frontierelor nu sunt restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci norme ce conferă un cadru
eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a
circula nestânjenit pe teritoriul statului şi de a-şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice
localitate. Această prevedere nu exclude însă respectarea legilor privind domiciliul, reşedinţa,
proprietatea, etc.

Libertatea de circulaţie internaţională a persoanei, în lumina recunoaşterii libertăţii de

circulaţie în cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte complementare, dar distincte1:

a) trecerea frontierelor unui stat de către cetăţeni ai altor state pentru vizite de scurtă
durată (indiferent de scop, esenţial fiind că nu se urmăreşte stabilirea pe teritoriul statului
respectiv);

b) trecerea frontierelor şi stabilirea într-un alt stat decât cel de cetăţenie. Ambele aspecte
intră sub incidenţa politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt un atribut suveran al
acestuia. Statul defineşte condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a străinilor în şi din teritoriul său.
Reglementările şi practica internaţională disting între şederea de scurtă durată – de cele mai
multe ori în scopuri turistice, fiind însă posibilă şi desfăşurarea unor activităţi temporare cu
caracter lucrativ – şi şederea de lungă durată, adică stabilirea domiciliului străinului pe teritoriul
statului respectiv, care implică în mod cert accesul pe piaţa forţei de muncă.

c) modul în care străinii aflaţi în mod legal pe teritoriul unui stat beneficiază şi îşi
exercită drepturile civile, economice, sociale şi în anumite cazuri cele politice, în cadrul acelui
stat.

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aşa cum este ea
consacrată de Constituţie se face referire doar la primele două situaţii prezentate, rămânând ca
drepturile concrete de care se bucură cetăţeanul român stabilit într-un alt stat să fie reglementate,
în principal de normele statului respectiv. Astfel, prin art. 25 se garantează permiterea emigrării
unui cetăţean român şi revenirea ulterioară în ţară.

7
5. Dreptul la ocrotirea vieții intime , familiale și private

În art. 26 alin. 1 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti

viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice om are dreptul la propria sa
viaţă intimă, familială şi privată. Cele trei noţiuni utilizate de autorul constituant – viaţă intimă,
viaţă familială, viaţă privată – nu sunt definite în constituţie, întrucât nu este rolul acesteia să dea
definiţii. Stabilirea concretă a conţinutului fiecăreia dintre ele revine autorităţilor care operează
cu ele în cazuri şi contexte determinate.

Deşi cele trei noţiuni sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele nu se
confundă totuşi, fapt pentru care au fost menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât
posibil, din punct de vere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă de familie se înţelege privitor la
familie, viaţă intimă şi privată sunt mai dificil de diferenţiat pentru că viaţa intimă este prin ea
însăşi privată

Subliniem faptul că, atunci când se pune problema încălcării acestui articol din
Constituţie judecătorul român, în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţie va trebui să interpreteze şi
să aplice dispoziţiile constituţionale privind dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
în concordanţă cu tratatele internaţionale în materie, deci şi cu Convenţia europeana a drepturilor
omului, dar mai ales cu jurisprudenţa Curţii europene care are valoare de izvor de drept al
Dreptului european al drepturilor omului.

Astfel, Curtea europeană a definit dreptul la respectarea vieţii private ca fiind dreptul de a
trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. În plus este cuprins aici şi dreptul de a stabili
şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în plan afectiv, pentru dezvoltarea şi
realizarea propriei personalităţi.

În ceea ce priveşte expresia „viaţă de familie” Curtea o interpretează ca înglobând cel

puţin raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol considerabil, de exemplu cele dintre
bunici şi nepoţi. Deşi relaţiile de sânge sunt invocate pentru stabilirea unei vieţi de familie,
acestea sunt considerate, evaluate, alături de alte elemente de natură financiară sau psihologică.

Dreptul persoanei la propria imagine 2 intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime,

familiale şi private, întrucât dreptul la imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile.

Principalul obiectiv al art. 26 este să ferească individul împotriva amestecului arbitrar al

puterii publice, însă acest obiectiv trebuie extrapolat în sensul că acestei obligaţii negative –de
abţinere de la orice amestec a statului i se adaugă obligaţii pozitive inerente unui respect efectiv
al vieţii intime, private şi de familie. Aşadar nici un subiect de drept (om, autoritate, grup) nu
poate să se amestece în viata intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul
acesteia, consimţământ explicit şi liber exprimat.
2

8
 Astfel, ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor pronunţate de o
persoană, fără consimţământul acesteia reprezintă o încălcare a dreptului la viata intimă,
familială şi privată. De asemenea, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa de judecată
secretă în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără a se aduce nici un serviciu
legii sau justiţiei.

6. Inviolabilitatea domiciliului
Articolul 27 din Constituția României garantează inviolabilitatea domiciliului și
a reședinței oricărei persoane, stabilind că nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori
reședința unei persoane fără învoirea acesteia.
Noțiunea de domiciliu are în vedere locul unde o persoană locuiește în mod permanent, singură
sau împreună cu familia sa. Domiciliul cuprinde nu doar camera în care locuiește o persoană, ci
și dependințele acesteia: curte, garaj, grădină.
Noțiunea de reședință se referă la locul în care o persoană locuiește în mod temporar sau
ocazional. În această categorie intră atât o reședință de vacanță a persoanei, cât și o cameră de
hotel, o cameră de cămin studențesc sau o locuință închiriată.
Atât reședința, cât și domiciliul nu se confundă cu proprietatea. Reședința sau domiciliul nu
trebuie să fie proprietatea persoanei respective pentru a fi protejată prin acest drept.
Inviolabilitatea domiciliului ține mai de grabă de protecția vieții și a personalității umane decât a
dreptului de proprietate.
! EXCEPȚII – acele situații în care se poate pătrunde în locuința unei persoane când nu există
acceptul acesteia [strict limitate, precizate în alin. (2) art. 27]
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești – pentru asigurarea
eficienței justiției, nu este necesar acceptul persoanei deoarece aceasta trebuie să
răspundă juridic pentru faptele sale;
- înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane – se
are în vedere o stare de necesitate și nu în sensul că legea ordonă pătrunderea în locuința
unei persoane, ci în sensul că aceasta pătrundere NU este sancționată atunci când situația
specială o impune (ex: pătrunderea în locuința unei persoane în vederea stingerii unui
incendiu care a imobilizat persoana în locuință);
- apărarea securității naționale sau a ordinii publice – legea ordonă pătrunderea fără
acceptul persoanei și impune intervenția autorităților statului în vederea protejării
drepturilor și libertăților altor persoane (ex: în locuință se petrec fapte penale precum
producerea de stupefiante, colecționarea de arme sau bombe artizanale);
- prevenirea răspândirii unei epidemii – legea ordonă pătrunderea în locuință avându-se în
vedere prevenirea declansării unei epidemii și pericolul care îl reprezintă pentru sănătatea
populației un astfel de fenomen.
LIMITE
Percheziția domiciliară este o formă de limitare a inviolabilității domiciliului, iar condițiile
dispunerii acesteia sunt pevăzute de legea penală (art. 157 și următoarele NCP). Percheziția
domiciliară reprezintă o activitate procesual-penală ce constă în cercetarea domiciliului unei
persoane pentru găsirea și ridicarea unor obiecte sau înscrisuri cunoscute și solicitate de organul

9
judiciar, dar nepredate de bunăvoie, precum și pentru eventuala descoperire a unor noi mijloace de
probă necesare aflării adevărului.
Percheziția se dispune numai de judecător și se efectuează în condițiile și în formele
prevăzute de lege (alin.3 art. 27), iar din acest punct de vedere, legea instituie reguli diferite
pentru situații diferite în ceea ce privește efectuarea percheziției. Astfel, spre exemplu, în cazul
anumitor categorii de persoane, precum membrii Parlamentului, percheziția nu este posibilă
decât după încuviințarea Camerei Parlamentului din care acestia fac parte.
Tot în privința realizării percheziției, alin.4 al aceluiași articol prevede că perchezițiile în timpul
nopții sunt interzise, în afară de cazul infracțiunilor flagrante.

7. Secretul corespondenței

Garantarea secretului corespondentâței este, în concepţia Constituţiei României o

îndatorire a statului care trebuie să prevină şi să sancţioneze imixtiunile ilegale sau arbitrare
săvârşite de autorităţile publice sau alte subiecte de drept, cu privire la corespondenta şi
convorbirile telefonice ale individului. Dreptului acestuia, care este inviolabil, ii corespunde
corelativ obligaţia statului de a-l garanta prin toate mijloacele pe care le considera potrivite şi
concordante cu ordinea juridica europeana.

Acest principiu fundamental urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei de a-şi

comunica în scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi opiniile sale,
fără a-i fi cunoscute de alții, cenzurate sau făcute publice.

10
8. Bibliografie

https://www.scribd.com/doc/79958522/Dreptul-La-Viata-Dreptul-La-Integritate-Fizica-Dreptul-
La-Integritate-Psihica
https://blog.avocatoo.ro/libertatea-individuala/
https://avocativan.ro/dreptul-la-aparare-23
https://blog.avocatoo.ro/inviolabilitatea-domiciliului/

11