Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor români

Secțiunea 1. Îndatorirea de fidelitate față de țară.

În ordinea înscrierii lor, în Constituție fidelitatea față de țară este prima

îndatorire cetățenească și este reglementată în art. 501. Constituția declară această
îndatorire ca fiind sacră .

Din dispozițiile constituționale, în legătură cu această îndatorire, rezultă

câteva reguli de mare importanță. În primul rând: îndatorirea de fidelitate față de
țară aparține, ca obligație generală, tuturor cetățenilor români și nu cetățenilor
străini și apatrizilor, indiferent dacă se află în țară sau străinătate.

Se poate pune problema respectării acestei îndatoriri fundamentale în cazul

persoanelor cu mai multe cetățenii.

Problema este de mare interes pentru că fidelitatea față de țară presupune

exclusivitate.Considerăm că, rezolvarea se poate face numai la nivelul relațiilor
dintre state, prin intermediul unor instrumente juridice internaționale referitoare la
persoane cu mai multe cetățenii, încheiate de acestea.

În al doilea rând fidelitatea față de țară este o sinteză a tuturor îndatoririlor

fundamentale, întrucât realizarea acestei îndatoriri se îndeplinește prin respectarea
tuturor celorlalte îndatoriri fundamentale.

În conținutul acestei îndatoriri fundamentale, Constituția mai prevede și

faptul că cetățenii, cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii
răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor ce le revin și, în acest scop, vor
depune jurământul cerut de lege.
1 Care are următorul conținut,, (1) Fidelitatea față de țară este sacră.(2) Cetățenii cărora le sunt
încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credință a obligațiilor
ce le revin, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege”.
 Dispozițiile constituționale presupun formularea unor precizări.

În primul rînd doar cetățenilor le sunt încredințate funcțiile publice și

militare. Această precizare trebuie corelată cu prevederea din art. 16 alin. 3 din
Constituție în sensul că dintre cetățeni doar cei care au numai cetățenia română și
domiciliul în țară pot ocupa funcțiile publice și militare de care vorbește art. 50
alin. 1 din Constituție. Astfel, în acest caz este exclus a se pune problema dublei
cetățenii și deci a dublei fidelități.

De asemenea, pentru a nu intra în contradicție cu dispozițiile art. 16 alin. 3

din Constituție, expresia de ,, funcție publică” utilizată de art. 50 alin. 2 din
Constitție trebuie interpretată în sensul cel mai general, cuprinzând și demnitățile
publice. De lege ferenda ar trebui să se țină cont de această neconcordanță și să fie
corectă.

Această categorie de cetățeni are obligații specifice funcției publice pe care o

dețin și de a cărei îndeplinire răspund cu credință. Garanția specifică a îndeplinirii
cu credință a acestor obligații este jurământul constituțional ce se va depune în
condițiile legii.

Încălcarea obligațiilor atrage încălcarea jurământului și deci răspunderea

juridică a persoanei în cauză.Altfel spus, temeiul răspunderii este jurământul
constituțional, care trebuie să cuprindă în conținutul său îndatorirea de respectare a
obligațiilor specifice funcției, pentru care acest jurământ se depune.

Din aceste explicații rezultă că în Constituție este reglementată o îndatorire

de fidelitate generală față de țară care revine tuturor cetățenilor români, dar și o
îndatorire de fidelitate specifică față de țară, care o completează pe cea generală și
care aparține doar unei categorii de cetățeni români , și anume celor cărora li se
încredințează funcții publice , precum și militarilor.
 Niciodată un cetățean român care nu îndeplinește o funcție publică sau nu
este militar nu avea și îndatorirea specifică de fidelitate față de țară. De asemenea,
un cetățean român căruia i s-a încredințat o funcție publică sau este militar va avea
atât îndatorirea generală de fidelitate față de țară, cât și pe cea specifică.

Rezultă deci că, cele două categorii de fidelitate nu se exclud, ci se

completează, formând categoria generală de fidelitate față de țară ca îndatorire
fundamentală.

O utimă precizare, care trebuie făcută, este aceea că legea va stabili

condițiile de depunere a jurământului cerut de Constituție.

Secțiunea 2. Îndatorirea de respectare a Constituție și a legilor.

Această îndatorire fundamentală, reglementată de art. 512 din Constituție,

este de veche tradiție în sistemul de drept românesc, chiar dacă nu a fost
regleemntată constituțional, în mod expres decât după anul 1952.

Respectarea Constituției și a legilor presupune ca, fiecare persoană să-și

desfășoare conduita conform prescripțiilor legii, adică să săvârșească acele acțiuni,
care nu sunt interzise de lege.

Această îndatorire cuprinde trei aspecte strâns legate între ele și anume :

-respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, motiv pentru care

examinarea lor nu se poate face decât împreună.

În doctrină s-a arătat că noțiunea de lege este utilizată într-un sens foarte
larg, cuprinzând nu numai reglementările adoptate de Parlament, ci și orice alte

2 Care are următorul conținut ,, Respectarea Cponstituției, a supremației sale și a legilor este
obligatorie.
”
acte normative, care, potrivit normelor în vigoare, au forță obligatorie. Astfel, în
sensul art. 51 al Constituției, noțiunea de lege include și hotărârile și ordonațele
normative ale Guvernului, actele normative ale ministerelor, ale altor organe de
specialitate organizate în subordinea Guvernului ori ministerelor sau ca autorități
administrative autonome, actele administrative normative ale autorităților județene,
orășenești și comunale3.

Respectarea Constituției și a supremației sale presupune luarea în

considerare a faptului, de altfel notoriu, potrivit căruia Constituția este situată în
vârful nstituțiilor politico-juridice, dintr-o societate organizată în stat și este sursa
tuturor reglemntărilor, direcțiilor dezvoltării economice, politice, sociale și
juridice. Supremația Constituiei excprimă tocmai această poziție supraordonată a
Constituției nu numai în sistemul de drept, ci în tot sitemul social și politic al unei
țări. Din aceste motive toate activitățile dintr-un stat, inclusiv cea ligislativă,
trebuie să se subordoneze acestor două realități constituționale, care împreună sunt
sursele ordinii constituționale. Încălcarea acestei ordinii atrage aplicarea de
sancțiun, inclusiv constatrea neconstituționalității măsurii luate.

În același timp respectarea principiului legalității care este și fundamentul

controlului constituționalității legilor, presupune respectarea legilor, încălcarea lor
atrăgând aplicarea de sancțiuni.

Îndatorirea de respectare a Constituției, a supremației sale și a legilor revine

tuturor persoanelor, care se găsesc pe teritoriul Românie și numai cetățenilor
români când aceștia se află în afara granițelor țării.

În textul constituțional, ca o aplicare a principiului egalității nu se fac

disincții în legătură cu cei care sunt obligați să respecte Constituția și legile,

3 T. Drăganu, op. cit., pag. 189.

această îndatorire revine tuturor, indiferent de poziția pe care o ocupă în societate
și stat. De asemenea, îndatorirea revine tuturor autorităților și instituțiilor publice.

În legătură cu îndatorirea de respectare a supremației Constituției trebuie

menționat în primul rând că, aceasta revine organului legiuitor, dar menționarea sa
în cadrul îndatoririlor cetățenești s-a făcut pentru sublinierea poziției supraordonate
a Constituției, în sistemul politic și de drept al statului nostru.

Fundamentarea îndatoririi de respectare a Constituției și a legilor se găsește

în faptul că legile, lato sensu, sunt expresia voinței poporului, prin ele urmărindu-
se realizarea atât a intereselor generale cât și a celor individuale. Prin legi se adoptă
și se iau cele mai importante măsuri în domeniul economic, social, al ocrotirii
drepturilor și libertății cetățenilor. De aceea, numai prin respectarea necondiționată
și strictă a legilor se pot înfăptui măsurile preconizate. Respectarea Constituției și a
legilor apare deci, ca o condiție indispensabilă în realizarea programului de
dezvoltare a națiunii noastre, fiind în același timp o garanție atât a supremației
Constituției cât și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Secțiunea 3. Îndatorirea de apărare a țării.

Cetățenii au îndatorirea fundamentală de apărare a țării, care este

reglementată în art. 524 din Constituție.

Îndatorirea de apărare a țării cuprinde 2 aspecte și anume: apărarea țării și

satisfacerea serviciului militar obligatoriu.

Apărarea țării presupune ca toți cetățenii români să apere cuceririle

democratice ale poporului român împortiva acelora care, prin orice mijloace ar
4 Articol care are următorul conținut : (1) Cetățenii au dreptul și obligația să apere România. (2)
Serviciul militar este obligatoriu pentru bărbați,cetățeni români, care au împlinit vârsta de 20 de
ani, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. (3) Pentru pregătirea în cadrul serviciului militar
activ, cetățenii pot fi încorporați până la vârsta de 35 de ani.”
încerca să aducă acestor cuceriri sau să știrbească suveranitatea și independența
României.

În conținutul acestui aspect intră necesitatea realizării măsurilor de întărire a

suveranității țării, a capacității ei de apărare, de vigilență și combativitate pentru
armata română, el cere un înalt simț al datoriei făță de popor, cetățenii români
trebuie să fie întotdeauna pregătiți pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei
agresiuni armate, cât și în cazul altor acțiuni îndreptate împotriva țării.

Îndatorirea de apărare a țării aprține tuturor cetățenilor români, bărbați și

femei, fără discriminare.

Datoria sfântă a fiecărui cetățean de apărare a țării cere acestora o conduită

ireproșabilă și fidelitate față de țară și popor, neîndeplinirea ei fiind o faptă
reprobabilă, care este sever sacționată de lege sub forma trădării, a trecerii de
partea inamicului, a aducerii de prejudicii capacității de apărare a statului.

Constituția prevede în art. 52 alin. 1 această obligație și ca un drept al

cetățenilor români de a apăra țara.

Cel de-al doilea aspect al acestei îndatoriri fundamentale este cel al

satisfacerii serviciului militar obligatoriu reglementat în art. 52 alin. 2 și 3 din
CONSTITUȚIE.

În vederea îndeplinirii acestei îndatoriri Constituția prevede câteva condiții

esențiale, care circumstanțează subiecții de drept ce o pot îndeplini și anume:

Obligația revine doar cetățenilor români bărbați apți de a satisface serviciul

militar și nu oricărui cetățean român; serviciul militar este obligatoriu numai de la
vârsta de 20 de ani împliniți; pentru pregătirea în cadrul serviciului militar activ
cetă/enii pot fi încorporați, până la împlinirea vârstei maxime de 35 de ani, fără
nicio excepție; serviciul militar este obligatoriu și necesar în vederea pregătirii
pentru apărarea țării și pentru formarea ca buni cetățeni a tinerilor chemați sub
arme.

Legea prevede cazuri de exceptare de la obligativitatea serviciului

militar.Printre cetățenii care se găsesc în asemenea cazuri de excepție, în care nu
există obligația satisfacerii serviciului militar sunt: femeile, alienații și debilii
mintali, inapții cu scoatere din evidență pentru invaliditate și boli pemanente; cei
condamnați la pedepse cu închisoarea, pe timpul executării ei în penitenciar.În art.
39 alin. 2 Constituția mai prevede, pentru prima dată o altă categorie de persoane,
care nu are obligația satisfacerii serviciului militar și anume: cei care nu prestează
serviciul militar din motive religioase și cei care sunt obligați să păstreze, în
condițiile legii, activități desfășurate în locul serviciului cu caracter militar.Aceste
categorii de persoane sunt obiectorii de conștiință.

Secțiunea 4. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice.

Această îndatorire fundamentală, reglementată în art. 535 din Constituție,

este de mare tradiție în sistemul nostru de drept și revine în actuala Constituție din
Constituțiile române anterioare anului 1948 , prin transformarea unei obligații
legale într-una constituțională.

Este necesară o asemenea reglementare constituțională întrucât această

îndatorire afectează în mod direct dreptul la un nivel de trai decent și dreptul de
proprietate care sunt drepturi fundamentale ale cetățeanului.

5 Care are următorul conținut : (1) Cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la
cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor
fiscale. (3) Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situațiile
excepționale.
 În conținutul acestei îndatoriri figurează obligația cetățenilor de a contribui
prin impozite și taxe la cheltuielile publice. Prin lege, în situații excepționale, se
pot stabili și alte prestații, alături de impozite și taxe, orice alte prestații altfel
stabilite fiind interzise de Constituție.

Pentru aceste motive în art. 136 din Constituție se prevede că impozitele,

taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale
de stat, care împreună cu bugetele locale formează bugetul public național art.
137 , se stabilesc numai prin lege, iar impozitele și taxele locale se stabilesc de
consiliile locale sau județene , în limitele și în condițiile legii. ,, Din aceste
reglemntări constituționale rezultă dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili
impozite datorate bugetului de stat, precum și cuantumul acestora. De aceea, numai
legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea
anumitor categorii de contribuabili și anumite perioade de timp, în funcție de
situațiile conjuncturale, dar, evident și în raport cu situația economico-finaciară a
țării în perioadele respective. Nicio dispoziție constituțională nu interzice ca printr-
o lege nouă să fie retrase scutirile acordate într-o lege anterioară.”

În condițiile art. 114 din Constituție, Guvernul poate emite ordonanțe în

acest domeniu.

Constituția reglemntează în art. 53 lin. 2 un principiu de mare importanță și

anume: că ssitemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor
fiscale și nu o așezare egală a acestora. Detalierea sistemului de impuneri se va
face prin lege.

Spre a fi considerată justă impunerea trebuie să îndeplinească câteva condiții

asupra cărora opiniile doctrinale sunt foarte diversificate.
 Drept condiții comune recunoscte impunerilor , în doctrină se pot enumera :
caracterul general și uniform al impunerilor; obligativitatea plății lor atât de
cetățeni, în calitatea lor de membrii ai unei comunități organizte politic,cât și de
străini și apatrizi; caracterul pecuniar ; interdicția ca impunerea să nu fie urmată de
o contraprestație din partea agenților publici; perceperea lor în sume fixe și pentru
utilitatea publică.

De la regulile generalității, uniformități și a obligativități plății impozitelor și

taxelor există excepții, care nu constituie privilegii și deci, care respectă principiul
egalității și al așezării juste a sarcinilor fiscale.

Potrivit acestor excepții, personalul diplomatic este scutit, în parte sau

integral , de plata acestor contribuții, pe baza unor instrumente juridice
internaționale, bilaterale sau multilaterale și pe bază de reciprocitate. De aici și
regula conform căreia contribuțiile la cheltuielile publice trebuie stabilite fără
discriminări și privilegii, cu excepțiile care pot rezulta numai din normele dreptului
internațional public.

Nu trebuie incluse în sfera excepțiilor facilitățile acordate unor categorii de

cetățeni, faciloități care sunt conforme cu noțiunea de ,, așezare justă a sarcinilor
fiscale.”

În ceea ce privește cetățenii străini și apatrizii aceștia datorează impozite,

taxe și alte asemenea stabilite de lege, întrucât, în mod firesc îndatorirea de a
contribui la cheltuielile publice este corelativă drepturilor necunoscute lor,
conform art. 18 din Constituție.

În constituțiile anterioare anului 1948 a fost reglementat și felul impunerilor,

iar in doctrină s-a pus problema dacă acestea trebuie să fie proporționale sau
progresive.
 Constituția din 1991 nu mai consideră că această problemă trebuie
suluționată constituțional, ci printr-o lege ordinară.

Soluția adoptată este justă față de necesitatea modificărilor ce trebuie aduse

acestor contribuții și care sunt specifice economiei de piață, modificări care ar fi
greu de făcut dacă rezolvarea problemei s-ar face prin Constituție, pentru că
revizuirea acesteia se produce în condiții, care îi asigură rigiditate.

Astfel spus, condițiile, care au dat naștere reglemntărilor anterioare actualei

constituții, nu mai sunt aceleași și deci soluția adoptată, conform lor nu mai este
valabilă.

Constituția prevede în art. 137 reguli de mare importanță în ceea ce privește

bugetul public național, care are surse contribuțiile la cheltuielile publice, rezultate
din impuneri. Asemenea reguli se referă la modul de elaborare și de aprobare a
bugetelor, modul în care trebuie procedat până la adoptarea noului buget;
elaborarea , aprobarea și executarea bugetelor locale și o foarte importantă regulă,
cu valoare de principiu, și anume: aceea potrivit căreia nicio cheltuială bugetară nu
poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare.

Secțiunea 5. Îndatorirea de exercitare a drepturilor și a libertăților cu bună –

credință.

Această îndatorire reglemntată de art. 54 din Constituție cuprinde în conținut

două aspecte și anume : exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților
constituționale și neîncălcarea acestor drepturi și libertăți.
 Într-o riguroasă redactare constituțională această îndatorire ar fi putut lipsi
întrucât există principiul de drept potrivit căruia, buna- credință se prezumă și nu
mai reaua-credință trebuie dovedită6.

Rezultă, deci, că exercitarea cu bună-credință a drepturilor și libertăților

constituționale se prezumă și nu mai trebuia inserată în Constituție, reaua credință
în exercitarea acestor drepturi și libertăți cetățenești trebuie dovedită.

Considerăm că tot într-o riguroasă redactare constituțională, din Constituție

ar fi putu lipsi și interdicția încălcării drepturilor și libertăților cetățenești întrucât,
există reglemntată îndatorirea de respectare a Constituției și a legilor, ceea ce
implică și respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, deci și interdicția
încălcării lor.

Totuși, Adunarea Constituantă a adoptat acest text având în vedere

importanța problemei soluționate și apoi caracterul tehnic al explicațiilor de mai
sus, care în lipsa textului constituțional era posibil să nu fie percepute.

Din textul constituțional rezultă că, această îndatorire aparține cetățenilor

români, cetățenilor străini, cât și apatrizilor, fără deosebire, ca un efect firesc al
drepturilor și libertăților, pe care Constituția le recunoaște acestora.

Principiul exercitării cu bună-credință a drepturilor și a libertăților și fără

încălcarea drepturilor și a libertăților altora a făcut obiectul de examinare a Curții
Constituționale. Astfel, prin decizia nr. 5 din 23 februarie 1993 s-a stabilit că prin
Constituția din 1991 se ridică la rangul de principii constituționale buna –credință
și respectul drepturilor altuia. ,, În acest context nu rezultă că cel care înstrăînând
construcția sub imperiul legii nr. 58 /1974 și știind că prin aceasta pierde dreptul de

6 A.M.,Truichici, L.Neagu, Drepturi şi libertăţi, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a

UE, Editura, Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p.71;
proprietate asupra terenului acționează cu bună-credință și în respectul drepturilor
celui căruia a înstrăinat sau este determinat în acțiunea sa numai de faptul că în
prezent valoarea terenului a crescut. Un asemenea mod de a acționa nu poate fi
însă ocrotit de lege, deoarece pune în pericol securitatea circuitului civil.” De
asemenea, prin decizia nr. 40 din 7 iulie 1993 , Curtea stabilea că , ,, în baza art. 54
din Constituție exercitarea libertăților constituționale se contrapune abuzului de
drept, iar autoritățile competente trebuie să aprecieze în ce măsură invocarea unui
text constituțional este legală sau nu făcută și, în ce măsură exercitarea unui drept,
chiar constituțional este abuzivă.”