Libertatea individulă

Potrivit art. 23 din Constituția României, libertatea individuală reprezintă:

1) Libertatea individuală și siguranța pesoanei sunt inviolabile.

2) Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt premise
numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
3) Reținerea nu poate depăși 24 de ore.
4) Arestarea preventivă se dispune de judecător și numai în cursul
procesului penal.
5) În cursul urmăririi penale, arestarea preventivă se poate dispune pentru
cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca
durata totală se depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de
zile.
6) În faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii să verifice
periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării
preventive și să dispună de îndată, punerea în libertate a inculpatului,
dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau
dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice
menținerea privării de libertate.
7) Încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse
căilor de atac prevăzute de lege.
8) Celui reținut sau arestat in se aduc de îndată la cunoștință în limba pe
care o înțelege, motivele reținerii sau ale arestării, iar învinuirea în cel
mai scurt termen; învinuireav se adduce la cunoștință numai în prezența
unui avocet ales sau numit din oficiu.
 9) Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum și în alte situații prevăzute
de lege.
10) Persoana arestată preventive are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune.
11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
12) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiiile și
în temeiul legii.
13) Sancțiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natura penală.
Istoria îndelungată și sinuoasă a libertăţii individuale și a siguranţei
persoanei, permanentele conflicte ce intervin între legislaţie și teorie, pe de o parte,
respectiv între normele juridice și practica autorităţilor publice, pe de altă parte, au
impus formularea unor reguli constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie
stânjenită de interpretări sau speculaţii . În doctrina franceză se sublinia faptul că
„Starea naturală a omului este aceea de a fi liber, societatea având obligaţia de a
respecta ĩi proteja libertatea acestuia.
Exercitarea libertăţii individuale este pentru omul care trăiește în
societate primul dintre toate bunurile, cel a cărui conservare interesează cel mai
mult fericirea lui. Guvernanţii și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o
atenţie religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și a agenţilor
lor”. Libertatea, ca posibilitate de mișcare în spaţiu și timp, atât ca fenomen
natural, cât ĩi ca stare socio-umană, a constituit dintotdeauna subiect de maximă
preocupare atât pentru știinţele naturii, cât și pentru filozofie, artă, religie și, nu în
ultimul rând, pentru știinţele socio-politice și juridice, sens în care cele mai
luminate minţi ale tuturor timpurilor au contribuit prin ideile lor, adesea
contradictorii, la potenţarea cu noi ĩi generoase valenţe ale conţinutului conceptului
de libertate.
Libertatea, în accepţiunea sa generală, priveĩte capacitatea oamenilor de a
acţiona fără opreliști și este o valoare socială inestimabilă, dat fiind că ea conferă
posibilitatea valorificării tuturor însușirilor, atributelor, intereselor și aspiraţiilor
legitime și raţionale ale fiinţei umane, în limitele admise de lege. În societatea
democratică, Statul fiind organismul politic care dispune de forţă și decide cu
privire la întrebuinţarea ei, garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea
indivizilor, procedând la propria sa limitare, Hegel subliniind în acest sens că
„ideea dreptului este libertatea”. Pe de altă parte, egalitatea nu poate exista decât
între oameni liberi, iar la rândul său libertatea nu poate exista decât între oameni a
căror egalitate este consfinţită juridic . La fel ca egalitatea , libertatea este în
același timp cea mai naturală și totodată cea mai himerică dintre noţiunile utilizate
și explicate de știinţele juridice, traiectoria sa extrem de zbuciumată în istoria
umanităţii, avatarurile pe care le parcurge și în prezent ilustrând fără dubiu aceste
trăsături. De altfel, corelaţia dintre egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor și
recunoaĩterea drepturilor și libertăţilor fundamentale a fost reliefată în toate
documentele internaţionale din domeniul drepturilor omului, începând cu
Declaraţia universală a drepturilor omului și continuând atât cu documentele
universale, cât ĩi cu cele regionale.
Pe de altă parte, libertatea presupune și responsabilitate asumată de către
fiecare individ în parte , în așa fel încât limitele ce se impun pentru fiecare libertate
personală în parte, necesare pentru o bună funcţionare a societăţii, să fie admise ĩi
respectate de toţi indivizii. Trebuie subliniat că drepturile omului se impun a fi
puse în aplicare de fiecare individ în strânsă interdependenţă cu îndatoririle faţă de
semenii săi, faţă de societate. Aceste drepturi, cu excepţiile de rigoare, nu
constituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obligaţia fiecăruia de a nu
încălca drepturile celorlalte fiinţe umane, fiindcă numai astfel exercitarea
drepturilor omului se poate realiza în condiţii de deplină egalitate pentru toţi. În
acest sens, dar referitor mai cu seamă la raporturile dintre particulari, romanii au
emis celebrul dicton Qui jure suo utitur neminem laedit , principiu care a fost
preluat în multe acte juridice fundamentale declarative de drepturi, inclusiv în art.
57 din Constituţia României din 1991 republicată . Ca atare, se impune precizarea
că cerinţa respectării drepturilor omului nu trebuie situată exclusiv în legătură cu
acţiunea sau inacţiunea statului, a organelor sau instituţiilor 1. că „omul este
condamnat să fie liber. Condamnat pentru că nu el s-a creat pe sine însuĩi ĩi
deoarece este responsabil de tot ceea ce face”. Cine îĩi exercită propriile drepturi
nu poate leza drepturile altuia. Romanii au stabilit, într-o singură enumerare,
preceptele dreptului, făcând astfel corelaţia cu limitele libertăţii persoanei
concentrate în dictonul latin amintit mai sus: juris praecepta sunt hec: honeste
vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere. 5 Articolul 57, text marginal
„Exercitarea drepturilor ĩi libertăţilor”, are următorul conţinut: „Cetăţenii români,
cetăţenii străini ĩi apatrizii trebuie să-ĩi exercite drepturile ĩi libertăţile
constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile ĩi libertăţile celorlalţi”. 4
DIMENSIUNEA CONSTITUŢIONALĂ A LIBERTĂŢII INDIVIDUALE sale.
Drepturile omului, având un caracter universal, se cer a fi respectate de orice
cetăţean ĩi în raport cu semenii săi. Principiul general al libertăţii se difuzează în
ramurile dreptului fie sub forma libertăţilor generale, fie sub forma libertăţilor
individuale. Libertatea omului se înfăţiĩează dintr-un punct de vedere întreit:
libertatea în raport cu natura, libertatea în raport cu societatea ĩi libertatea omului
în raport cu sine însuĩi, libertatea fiind o condiţie fundamentală a responsabilităţii .
Indiferent de opinia exprimată cu privire la originea drepturilor omului,

1
I. Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureĩti, 1999, p.
21.
recunoaĩterea acestora în dreptul pozitiv, ca drepturi subiective, a constituit soluţia
prin care s-a reglementat statutul juridic al individului, poziţia acestuia în
societate2.

Libertatea individuală vizează libertatea fizică a persoanei și dreptul său de a

se comporta liber, neținut de nicio restricție. Pentru protejarea și garantarea acestui
drept se interzice reținerea, arstarea sau percheziționarea unei persoane.Alături de
termenul de ,, libertate individual ,, textul constituțional folosește și expresia de
siguranță a persoanei.Siguranța persoanei constituie ansamblul garanțiilor oferite
de lege prin care este protejată persoana în cazul în care împotriva ei se iau de către
stat măsuri privative de libertate.Între cele două noțiuni de libertate individuală și
siguranță a persoanei există o relație de la întreg la parte.Siguranța persoanei are o
sferă de cuprindere mult mai mică decât cea a libertății individuale. Siguranța
persoanei este o garanție a libertății individuale, în sensul că ea semnifică
legalitatea măsurilor privative de libertate de către autorități împotriva unei
persoane.Între cele două noțiuni există însă și strânsă corelație, ele aflându-se în
interdependență3.

Libertatea individuală și siguranța persoanei reprezintă un drept fundamental

al cărui conținut se regăsește și în documentele internaționale. Astfel, Declarația
Universală a Drepturilor Omului prevede în art. 3 și 9 că ,, orice ființă umană are
dreptul la securitatea persoanei sale,, și că ,, nimeni nu poate fi arestat, deținut sau
exilat în mod arbitrat. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
în art. 9 și Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, în
art. 5 , prevăd dispoziții similare referitoare la dreptul la libertate și siguranță
stabilind că orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi
2
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional ĩi instituţii politice, ed. a 13-a, vol. I, Ed. C.H.
Beck, Bucureĩti, 2008, p. 135.
3
C. Ionescu, C.A. Dumitrescu, op.cit., p.297.
reținut în mod arbitrat și nimeni nu poate fi privat de libertate sa decât pentru
motive legale și în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Carta drepturilor
fundamentale a UE prevede în art. 6 dreptul oricărei persoane la libertate și
siguranță, iar în art. 49 și 50 principiile legalității și proporționalității infracțiunilor
și pedepselor și dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași
infracțiune.

Nefiind un drept absolut, libertatea individuală conține și restrângeri pe care

statul le poate aduce acestui drept. Este vorba de percheziție , reținere și
arestare.Toate trei reprezintă limite legale ale libertății individuale pentru care
există reguli special și precise în ceea ce privește utilizarea lor.

Într-o analiză a limitelor libertăţii, James Buchanan susţine că „libertatea

individuală devine obiectul dominant al politicii sociale, nu ca un element
instrumental în atingerea fericirii economice sau culturale și nu ca vreo valoare
superioară metafizică, ci mult mai simplu, ca o consecinţă necesară a unei
metodologii individualist-democratice”. Autorul își pune întrebarea identificării
limitelor de definiţie ale libertăţii individuale de comportament (referindu-se,
desigur, la libertatea generală a oricărei persoane de a-și manifesta liberul arbitru și
actele de voinţă în sensurile pe care individul le alege la nivel subiectiv),
observând că orice normă introdusă răstoarnă utopiile anarhiste care se bazează pe
libertatea absolută de a decide asupra propriei persoane, determinând
constrângerea anarhiei și, implicit, limitarea libertăţii personale .

În Adunarea Constituantă de adoptare a Constituţiei României din 1991,

unul dintre membrii Adunării a afirmat, foarte sugestiv, pentru a sublinia
importanţa libertăţii persoanei dincolo de sensurile acestei sintagme în plan juridic,
că „libertatea este una ĩi este indivizibilă. Nu există libertate mai mică sau libertate
mai mare. De aceea ea trebuie însoţită de responsabilitate socială” . Individul,
fiinţa umană, este valoare ĩi purtătoare de valori juridice; el este subiect de drept,
deci titular de drepturi și obligaţii juridice.

Percheziția reprezintă o măsură dispusă de Codul de procedură penală prin

care sunt ridicate anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă
în procesul penal. Percheziția se face atunci când persoana care deține astfel de
probe refuză să le predea anchetatorilor sau tăgăduiește existența sau deținerea
lor.In astfel de cazuri, autoritățile statului pot recurge la măsuri care să vizeze
atingerea libertății individuale prin percheziția efectuată.Acest articol are în vedere
însă numai percheziția corporală, nu și pe cea domiciliară, care este reglementată
în Constituție la un alt articol.

Reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate care poate fi

dispusă de procuror sau de către organul de ccercetare penală. Potrivit dispozițiilor
constituționale, reținerea nu poate dura mai mult de 24 de ore. Reținerea se face în
cazul în care o persoană este suspect că a săvârșit o faptă penală. De regulă, această
măsură se ia la începutul fazei de urmarire penală și numai după ascultarea
persoanei reținute.Celui reținut trebuie să I se aducă de îndată la cunoștință, în limb
ape care o înțelege motivele reținerii.Ascultarea se face în prezența unui
avocat.Perioada de 24 de ore pentru care poate reținută o persoană este o perioadă
maximă. Dacă nu sunt necesare cele 24 de ore pentru lămurirea problemei, o
persoană poate fi reținută și mai puțin de 24 de ore.Numai în situația reținerii unei
persoane în caz de flagrant delict, legislația procesual penală prevede reținerea pe o
perioadă fixă de 24 de ore.

Arestarea este tot o măsură preventivă privativă de libertate.Spre deosebire

de reținere, arestarea este o măsură mult mai gravă de afectare a libertății
individuale.Fiind mult mai gravă, și perioada pentru care o persoană poate fi
arestată este mult mai mare. Textul constituțional are în vedere arestarea
preventivă. Trebuie făcută distincția între arestarea preventivă și arestarea în
vederea executării unei pedepse.Încarcerarea este deja o măsură privativă de
libertate ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare. Arestarea
preventivă se face numai în cursul procesului penal și se dispune numai de către un
judecător. Dacă arestarea s-a dispus în cursul urmăririi penale, ea se face numai
pentru o durată de maxim 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30
de zile,fără ca durata totală să depășească maximum de 180 de zile. În faza de
judecată, instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic și nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună de în
dată punerea în libertate a inculpatului dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menținerea privării de libertate.Celui arestat trebuie să i se aducă de îndată
la cunoștință, în limba pe care o înțelege, motivele arestării iar învinuirea, în cel
mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoștință numai în prezența unui avocat
ales sau numit din oficiu.Obligația comunicării de îndată a motivelor arestării are
ca scop cunoașterea de către persoana arestată a motivelor de drept și de fapt
pentru care a fost arestată și învinuirile care i se aduc. Persoana trebuie să știe ceea
ce i se impută și pentru ce a fost arestată. Numai judecătorul poate lua măsura
arestării și tot el poate prelungi această măsură. Toate deciziile innstanței privind
măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, deoarece
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, perosna este
considerată nevinovată.

Punerea în libertate a celui reținut sau arestat este obligatorie, dacă motivele
acestor măsuri au dispărut.Aceasta este o garanție a rezonabilității măsurilor
privative de libertate. Punerea în libertate nu înseamnă o absolvire de vina care I
se adduce persoanei arestate, ci doar o garanție că libertatea sa individală nu a fost
restrânsă mult persoanei în cauză.

Libertatea provizorie constă în posibilitatea persoanei arestate preventiv de a

cere punerea peste termenul rezonabil care ar fi însemnat clarificarea situației sale
în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune. Condițiile de control
judiciar și cuantumul cauțiunii sunt stabilite de către instanța de judecată. Liberarea
provizorie a unei persoane pe cauțiune nu reprezintă o plată a faptei penale pentru
care este învinuit, ci doar o soluționare a cauzei penale de către autoritățile statului
cu persoana învinuită sau inculpată în stare de libertate.

Legalitatea pedepsei este una dintre condițiile strict prevăzute de textul

constituțional în ceea ce privește aplicarea de către instanța de judecată a unei
pedepse persoanei care a săvârșit o faptă penală.Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită
sau aplicată de cât în condițiile și în temeiul legii. Legalitatea vizează atât temeiul
stabilirii unei pedepse, cât și condițiile. Nimeni nu poate fi sancționat pentru o
faptă care nu este interzisă sau sancționată de lege la momentul săvârșirii ei. De
asemenea, nimeni nu poate fi pedepsit altfel decât prevede legea. Legalitatea
pedepsei ține de caracterul statului de drept și de înlocuirea arbitrarului cu legea.

Prezumția de nevinovăție are în vedere regula conform căreia până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este
considerată nevinovată. Este una din garanțiile cele mai puternice ale libertății
individuale, deoarece numai în urma unei hotărâri judecătorești definitive o
persoană poate fi considerată vinovată.

O altă prevedere importantă a libertății individuale o constituie natura

juridică a sancțiunii privative de libertate. Aceasta nu poate fi decât de natură
penală. Unei persoane nu i se poate aplica o sancțiune privativă de libertate prin
norme de natură civilă, administrativă ori ve altă natură decât cea penală.

În continuare veți regăsi extrase relevante din deciziile Curții Constituționale

pe următoarele tematici:

-arestarea unei persoane;

,, Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că s-a

pronunțat în repetate rânduri, prin decizii recente, asupra măsurilor preventive a
arestului preventive și a arestului la domiciliu, statuând că amble sunt măsuri
preventive privative de libertate.

Astfel, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 20144, parag. 15, referitor la
măsurile preventive, Curtea a reținut că acestea sunt instituții de drept procesual cu
caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a
procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului
și că au drept efect fie privarea de libertate, fie retrângerea libertății de mișcare.

Totodată, prin Decizia precitată, parag. 26, precum și prin Decizia nr. 361
din 7 mai 2015, parag.20, și Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015, parag. 20,
Curtea a reținut că atât persoanele aflate în arrest preventive, cât și cele aflate în
arrest la domiciliu se alflă într-o formă de privare de libertate, iar din perspective
naturii subtanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și
cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în
dreptul la libertatea individuală a persoanei. Din această perspectivă, Curtea a
apreciat că din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta
reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de

4
M. Of . nr. 30 din 14 ianuarie 2015.
aplicare/punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile
unei privări de libertate.

Astfel, Curtea apreciază că stabilirea naturii măsurii preventive a arestului la

domiciliu în sensul că acesta este o măsură preventivă de libertate determină faptul
că aceasta trebuie însoțită de ansamblul garanțiilor recunoscute în cazul măsurii
preventive de libertate a arestului preventiv.Această concluzie se impune, având în
vedere, pe de-o parte, similitudinea celor două măsuri din perspective naturii și a
substanței acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constituțională, cât și de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, și, pe de altă parte pricipiul ce rezultă din
jurisprudența Curții Constitușionale potrivit căruia norma constituțională a art. 23
trebuie interpretată în sens larg, cu referire la toate măsurile preventive privative de
libertate.

În acest context, Curtea reține că potrivit art. 218 alin. 1 din Codul de
procedură penală, măsura arestului la domiciliu se dispune de către judecătorul de
drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanța
de judecată, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 223 din Codul de
procedură penală și luarea acestei măsuri este necesară și suficientă pentru
realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. 1 din același act
normativ. Totodată. Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi luată de
către judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale , de către
judecătorul de cameră preliminară, în proocedura de cameră de cameră preliminară
sau de către instanța de judecată în fața căreia se află cauza, în cursul judecății,
numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o
infracțiune și există una dintre situațiile reglementate de dispozițiile art. 223 din
Codul de procedură penală. Așa fiind, Curtea observă că ambele măsuri preventive
privative de libertate pot fi dispuse dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.
223 din Codul de procedură penală.

În continuare, Curtea reține că, în cursul urmăririi penale, atât durata

arestului la domiciliu, cât și cea a arestului preventive este, potrivit art. 222 alin. 1
și art. 233 alin.1 din Codul de procedură penală de 30 de zile cu posibilitatea
prelungirii acesteia pe o perioadă de maximum 180 de zile.În procedura de cameră
preliminară și în cursul judecății, ambele măsuri preventive privative de libertate
pot fi dispuse, potrivit art. 222 alin 12 și art. 238 alin. 1 din Codul de procedură
penală, pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Potrivit art. 222 alin 12, teza a II- a și
art. 239 din Codul de procedură penală , în cursul judecății în primă instanță,
durata totală a arestului la domiciliu și arestării preventive a inculpatului nu poate
depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special
prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de
judecată, durata măsurilor pteventive privative de libertate în primă instanță
neputând depăși 5 ani.Astfel, Curtea observă că din perspective dispunerii celor
două măsuri preventive privative de libertate, precum și din perspective duratei
pentru care acestea pot fi dispuse, legiuitorul nu a realizat nicio diferență de
reglementare.

Cu toate acestea, Curtea reține că, spre deosebire de situația arestului

prevenriv, care se poate dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior
arestat preventive în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de
cameră preliminară sau al judecății, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac
necesară privarea sa de libertate, în cazul arestului la domiciliu, această garanție nu
este reglementată. Astfel, măsura preventivă a arestului la domiciliu se poate
dispune din nou față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau
arestat preventive în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de
cameră preliminară sau al judecații, chiar dacă nu au intervenit temeiuri noi care
fac necesară privarea sa de libertate.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură

imposibilitatea dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate
față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv
în aceeași cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară
sau al judecății, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de
libertate, se constituie într-o garanție ce însoțește măsurile preventive privative de
libertate.

Astfel, Curtea observă că măsurile preventive privative de libertate se

constituie într-o restrângere a exercițiului libertății individuale, fiind recunoscute și
premise de dispozițiile art. 23, din Constituție, precum și de cele ale art. 5 parag. 1
lit.c din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.Totodată, Curtea reține că, printre garanțiile ce trebuie să însoțească
măsurile preventive privative de libertate se numără dreptul celui privat de libertate
de a i se comunica motivele arestării art.23 alin. 8 din Constituție; art. 5 parag. 2
din Constituție; dreptul persoanei de a fi adusă de îndată înaintea unui magistrat.

Dispunerea unei noi măsuri preventive privative de libertate, după ce

anterior față de persoana respectivă a mai fost dispusă o măsură preventivă
privativă de libertate, nu se poate baza pe aceleași temeiuri care au fundamentat
dispunerea primei măsuri preventive privative de libertate. În mod contrar, s-ar
ajunge la situația în care temeiurile care stau la baza dispunerii unei măsuri
preventive privative de libertate să nu fie suficiente pentru a motiva luarea acestei
măsuri, ceea ce ar contravene dispozițiilor art. 23 din Constituție și celor ale art. 5
din Convenție.
 Curtea reține că, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu față de
arestul preventiv, în materia interdicției de a dispune din nou o măsură privativă de
libertate față de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat
preventive în aceeași cauză, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară
privarea sa de libertate, legiuitorul și-a îndeplinit obligația constituțională de a
reglementa garanțiile ce trebuie să însoțească măsurile preventive privative de
libertate doar în ceea ce privește arfestul preventiv, iar nu și în ceea ce privește
arestul la domiciliu, deși și acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă
privatovă de libertate, trebuie să fie însoțit de aceleași garanții ca arestul
preventiv5.

-reținerea unei persoane;

,, Măsura reținerii se poate lua numai atunci când există probe sau indicia
temeinice că individual a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, această
dispoziție a legii constituind o reflectare a prevederilor art. 23 alin 2 din
Constituție, potrivit cărora reținerea unei persoane este permisă numai în cazurile
și cu procedura prevăzute de lege. (…)

Curte reține că, reglementând printre cazurile în care poate fi luată măsura
reținerii și pe acela în care există indicia temeinice, legea nu-l consider pe
inculpate deja vinovat de săvârșirea infracțiunii, lucru care nu este posibil de
stabilit decât prin hotărâre definitivă, ci prevede numai o condiție pentru luarea
măsurii reținerii sau a arestării preventive a inculpatului, care este eselțialmente
diferită de privarea de libertate în vederea executării unei pedepse definitiv
aplicate.Măsura reținerii, ca și cea a arestării preventive, constituie o restrângere a
5
Decizia Curții Constituționale, nr. 22 din 17 ianuarie 2017, publicată în M. Of. nr. 159 din 3
martie 2017.
libertății persoanei, permisă de Constituție, prin prisma art. 53 alin. 1, în scopul
desfășurării instrucției penale, iar conviția ca fapta să fie prevăzută de legea penală
reprezintă o garanție impotriva luării arbitrale a acestor măsuri6.

- prezumția de nevinovăție;

,, În ceea ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție, Curtea reține că,

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la
interpretarea dispozițiilor art. 6 parag. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale, prezumția de nevinovăție trebuie să se aplice
nu numai în procesul penal, în sens strict , ci ori de câte ori fapta imputabilă are
conotație penală, cum ar fi spre exemplu, în materia sancțiunilor administrative.

Astfel, potrivit instanței de contencios al drepturilor omului conceptual de

acuzație în materie penală, are o semnificație autonomă, independent de
clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre, așa cum s-
a reținut în Hotărârea din 25 august 1987, pronunțată în cauza Lutz c. Germaniei,
parag. 527.

Referitor la domeniul de aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție, prin

Decizia nr. 197/ 13 mai 2003, Curtea Constituțională a stabilit că legislația
contravențională din România intră sub incidența prevederilor art. 6 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Așa fiind
procesul-verbal de constatare și sancționare a congtravenției se bucură de

6
Decizia Curții Constituționale, nr. 196 din 3 aprilie 2014, publicată în M. Of. nr. 492 din 2 iulie
2014.
7
A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 411 din 3 iulie 2014, M.Of . nr. 526/ 15 iulie 2014.
prezumția de legalitate, însă, atunci cânv este formulată o plângere împotriva
acesteia, este contestată chiar prezumția de care se bucură. În acest caz, instanța de
judecată, competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea
verificării legalității și temeiniciei procesului-verbal.Cel care a formulat plângerea
nu trebuie să își demonstreze propria nevinovăție, revenind instanței de judecată
obligația de a administra tot probatoriul necesar stabilirii și aflării adevărului.Chiar
dacă art. 47 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 face referire la dispozițiile
Codului de procedură civilă, instanțele de judecată nu pot face aplicarea strictă a
regulii onus probandi incumbit actori, ci , din contră, chiar ele trebuie să manifeste
un rol activ pentru aflarea adevărului, din moment ce contravenția intră sub
incidența art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale8. Așa fiind, judecătorul cauzei trebuie să administreze probatoriul
necesar cu privire la fapta pretins săvârșită. Din confruntarea probelor
administrate, instanța de judecată va putea decide asupra vinovăției sau
nevinovâției contravenientului. Din această perspectivă nu se poate reține critica
autorului privind încălcarea prin textul de lege criticat a prezumției de
nevinovăție9.

8
A se vedea în acest sens, Decizia nr. 1096/ 8 septembrie 2009, M. Of. Nr. 695/15 octombie
2009;
9
Decizia Curții Constituționale nr. 536/ 13 iulie 2017, M. Of. nr. 888 din 13 noiembrie 2017.