Conceptul de drepturi fundamentale ale omului

În istoria contemporană, preocuparea constantă a societăţilor a fost aceea de a

reglementa prin legi organizarea şi funcţionarea statului, pentru a limita puterea
monarhilor şi a garanta drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanelor.
Adoptarea unor astfel de acte a fost inspirată de anumite scrieri ale unor mari
învăţaţi ai vremurilor, din antichitate până în Evul Mediu şi până în
contemporaneitate, care au constituit baza filozofică a marilor mişcări spre
libertate, au marcat momente de răscruce în istoria popoarelor, şi au produs
transformări epocale cu profunde rezonanţe politice şi sociale.

Conceptul de drepturi şi libertăţi fundamentale, desemnează categoria drepturilor

cetăţeneşti, esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică a indivizilor,
pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea
participării lor active la exercitarea puterii publice, garantate de Constituţie.
Aşadar, ele intră în categoria drepturilor subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
libertatea şi demnitatea acestora în dezvoltarea personalităţii umane, stabilite şi
garantate prin Constituţii şi legi cu valoare constituţională.

În accepţiunea oricărei definiţii, ele aparţin persoanelor ca subiecţi de drept

determinaţi, şi pe cale de consecinţă, intră în categoria drepturilor subiective, ca
prerogativa conferită de lege, în temeiul căreia titularii pot să desfăşoare o anumită
conduită sau să pretindă altora o anumită comportare, sub sancţiunea prevăzută de
lege, în vederea valorificării unui interes personal.

Drepturile fundamentale cetăţeneşti nu pot fi deosebite de celelalte drepturi

subiective, nici prin natura lor, nici prin obiectul lor specific. Ele au însă un regim
juridic propriu, fiind reglementate şi garantate prin constituţii, conferindu-li-se o
valoare juridică superioară.

Această categorie de drepturi, prin specificul raporturilor sociale în cadrul cărora

apar, au acelaşi obiect ca şi drepturile subiective, rezultate din raporturile de
dreptul muncii sau din raporturile juridice civile, ori de drept administrativ. Dar,
dacă nu au un specific propriu nici cu privire la natura juridică şi nici cu privire la
obiectul lor, ele reprezintă o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective, prin
valoarea lor economică, socială şi politică, fiind înscrise în chiar textul
Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Întrucât în ierarhizarea
actelor juridice, în vârful piramidei stau normele constituţionale, toate celelalte
norme juridice trebuind să li se conformeze, şi drepturile şi libertăţile
fundamentale, fiind prevăzute şi garantate de Constituţie, dobândesc o valoare
juridică specială, fiind în vârful ierarhiei celorlalte drepturi subiective.

Această forţă juridică cu care sunt investite drepturile fundamentale individuale

faţă de alte drepturi subiective, apare şi mai pregnant în ţările în care operează
controlul jurisdicţionalizat al constituţionalităţii legilor, ele fiind ocrotite pe căi
procedurale speciale, prin care legile ordinare şi organice prin intermediul cărora s-
ar aduce atingere unui drept fundamental individual, pot fi înlăturate din soluţia
procesului, fie de către o Curte Constituţională, fie de instanţele judecătoreşti de
drept comun, funcţie de sistemul adoptat.

După cum vom expune în continuare, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, cu

terminologia de „drepturi ale omului” îşi găsesc ocrotire şi în documente
internaţionale, spre deosebire de alte drepturi, în principal în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului şi în cele două Pacte adoptate de Adunarea Generală a
O.N.U. în anul 1966, iar pentru Europa, Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.

Întrucât, astăzi drepturile fundamentale individuale sunt consacrate fie prin

constituţii, fie prin documente internaţionale care prin prestigiul care l-au dobândit
de-a lungul timpului sau impus respectului general, la Colocviul de la AIX din
ianuarie 1981, drepturile fundamentale individuale au fost definite ca fiind:
„ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice, cât şi
persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar
şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra
puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul
internaţional)”.

Noţiunea de drepturi fundamentale ale cetăţenilor fiind definită astfel, se desparte

de şcoala dreptului natural reprezentată prin Hugo Grotius, Thomas Hobbes,
Samuel Pufendorf, John Locke, J.J. Rousseau şi alţii, potrivit căreia această
categorie juridică ar cuprinde un număr de drepturi înnăscute pe care cetăţeanul le
dobândeşte la naştere, fiind indisolubil legate de persoana umană, indiferent de
stadiul de dezvoltare a societăţii.

Ideile şcolii naturale sunt criticate în literatura juridică de specialitate şi depăşite de

realitate, reglementarea lor variind de la o ţară la alta şi de la o etapă istorică la
alta, redobândind noi valenţe în raport de programul ideilor democratice care stau
la baza organizării politice a statelor.

I.2. Evoluţia reglementărilor drepturilor fundamentale şi a garanţiilor

lor, în realizarea principiilor statului de drept
Aceste concepţii valoroase exprimate în lucrările de referinţă încă din antichitate în
operele lui Aristotel, Platon, Protagoras, iar mai târziu Immanuel Kant, J.J.
Rousseau şi alţi adepţi ai şcolii dreptului natural, au influenţat documente cu
caracter constituţional prin care s-a structurat categoria drepturilor şi libertăţilor
omului.

Primele documente cu caracter constituţional au apărut în Anglia.

În anul 1215 a fost elaborată de către regele Ioan fără de Ţară, Magna Charta
Libertatum (Marea Cartă a Libertăţii), prin care acesta a confirmat privilegiile
marilor feudali şi a făcut unele concesii păturii bogate, fără a îmbunătăţii şi viaţa
poporului. Prin această Chartă se urmărea îngrădirea puterii regelui, eliminarea
abuzurilor comise de acesta şi de reprezentanţii săi, precum şi pentru garantarea
unui număr de drepturi pentru toţi cetăţenii englezi. Prin articolul 14 s-a instituit
Marele Consiliu a Regatului care ulterior lărgit, a constituit germenul organizatoric
al Parlamentului englez cu cele două camere, Camera Comunelor şi Camera
Lorzilor, care din anul 1295 a devenit o instituţie permanentă în stat. O copie rară a
acestui document, a fost evaluată în anul 2007 la un preţ de pornire de 30 milioane
de dolari SUA, urmând a fi scoasă la licitaţie.

În anul 1628 apare în Anglia, Petiţia Drepturilor, care a conţinut norme cu caracter
constituţional, instituind garanţii pentru a nu se putea preceda la arestări şi
confiscări de bunuri fără respectarea procedurilor de judecată şi pentru a nu se
putea percepe impozite fără aprobarea parlamentului.

După Revoluţia burgheză din Anglia din anul 1679, burghezia a determinat votarea
în Parlament a actului numit Habeas Corpus, act prin care s-a instituit dreptul de
petiţionare şi s-a dat în competenţa tribunalelor controlul reţinerii şi arestării
cetăţenilor, garantându-se siguranţa persoanei. Acest act stipulează că: „Nici un om
liber nu poate fi luat şi întemniţat, lipsit de drepturile şi de avutul său, scos în afara
legii sau folosită forţa împotriva sa, şi nu va fi permis altcuiva să o facă, dacă nu va
avea loc o judecată produsă de egalii săi, care vor dovedi că a încălcat legile
locului”.

Această prevedere a fost şi este principala pavăză împotriva încălcării legilor, a

folosirii puterii excesive a statului împotriva cetăţeanului, fiind preluată de toate
constituţiile democratice, în reglementarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.

În anul 1689 a fost adoptat Bill–ul drepturilor, act prin care a fost declarată ca
ilegală perceperea de bani de la cetăţeni pentru Coroană, în alte condiţii decât cele
stabilite de către Parlamentul englez, acesta fiind convocat în mod regulat.

Deşi, criticată din punct de vedere ştiinţific, Şcoala dreptului natural cu „Contractul
social”, a dezvoltat concepţii filosofice şi a răspândit aceste teorii constituind un
factor determinant în istoria doctrinelor politice, care au dus la declanşarea
curentului revoluţionar din secolul XVIII. Marea Revoluţie din Franţa de la 1789 a
avut o influenţă decisivă în afirmarea concepţiilor umaniste, proclamând în
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului, drepturile fundamentale
ale omului care se impuneau a fi respectate şi garantate în orice societate
democratică, demonstrându-se în practică legătura dintre ordinea de drept şi
garantarea acestora. Această Declaraţie a avut un mare rol progresist, prin
reglementarea unor drepturi şi libertăţi democratice, în art. 16 stipulându-se că:
„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia
puterilor stabilită, nu are constituţie”.

Anul 1789 a însemnat triumful revoluţiei burgheze pentru Franţa, iar pentru restul
Europei curentul revoluţionar a determinat o coalizare a reacţiunii feudale
împotriva burgheziei în ascensiune, aşa încât împotrivirea monarhiilor a fost
zdruncinată în anul 1848 când fenomenul revoluţionar s-a întins în toată Europa.

Cu toate influenţele şcolii dreptului natural, în procesul istoric de organizare

politică a statelor, adunările constituante nu au elaborat, alături de o constituţie sau
în cadrul acesteia, declaraţii prin care să fie proclamate drepturile fundamentale
pentru cetăţenii lor. Această idee apare în America de Nord, în anul 1776, odată cu
proclamarea independenţei coloniilor engleze.

O astfel de declaraţie care viza coloniile engleze din America de nord, a fost
adoptată de Parlamentul englez în anul 1765, dar ca urmare a opoziţiei manifeste
din America, ea a fost abrogată în anul următor.

Ca urmare a faptului că burghezia americană, inspirată de şcoala dreptului natural,

a declarat drepturile fundamentale ca existând înainte de constituirea statelor, le-au
declarat ca atare prin declaraţii de drepturi, fără a le institui prin lege. Aceste
drepturi au fost considerate universale, înnăscute şi netransmisibile chiar şi în afara
graniţelor statelor. Şi cum statul nu putea legifera decât în limitele teritoriului său
şi pentru cetăţenii săi, sau pentru apatrizii aflaţi pe aceste teritorii, statul nu putea
recurge decât la acte cu caracter declarativ, fără reglementări obligatorii.

La Congresul de la Philadelphia din mai 1776, statele formate din fostele colonii
engleze Nord-Americane, au hotărât să-şi adopte noi constituţii, statul Virginia
fiind primul care a adoptat o constituţie în conţinutul căreia era inclusă o declaraţie
de drepturi ale omului. Aceasta cuprindea drepturi şi libertăţi tradiţionale precum,
egalitatea, libertatea, dreptul la viaţă, inviolabilitatea persoanei, siguranţa şi
libertatea religioasă, drepturi fundamentale care erau doar enunţate. La 4 iulie
1779, Congresul de la Philadelphia a adoptat Declaraţia de independenţă a statelor
americane, după desprinderea de Marea Britanie. Ulterior alte state au lansat astfel
de declaraţii.

Acest curent a inspirat şi Declaraţia franceză a drepturilor omului şi a cetăţeanului,

adoptată în Franţa, după Revoluţia burgheză din anul 1789, care din definiţie se
referea atât la drepturile omului şi ale cetăţeanului, îmbrăcând o definire mai
exactă a acestora cât şi la alte drepturi şi libertăţi decât declaraţiile din America de
Nord.

Profesorul Tudor Drăganu în opera citată, apreciază ca trăsătură definitorie a

Declaraţiei, caracterul ei formativ–juridic, întrucât drepturile fundamentale şi
libertăţile sunt recunoscute indivizilor fără a se menţiona obligaţiile care revin
statului, de-a asigura mijloacele materiale necesare pentru a le exercita.
Influenţa Revoluţiei franceze a fost foarte puternică în Ţările Române aşa încât
aceste aspiraţii sau regăsit în documentele revoluţiei de la 1848 din Transilvania,
Moldova şi Ţara Românească.

Curentul revoluţionar burghez s-a manifestat în primul rând în Moldova, iar

ulterior în Muntenia odată cu Proclamaţia de la Islaz din 1948, care pe lângă un
program politic cuprindea şi principalele libertăţi individuale burgheze, şi principii
de organizare politică a statului. Proclamaţia de la Islaz prezintă o mare valoare în
dezvoltarea sistemului constituţional din România, dar în aprecierea ei pe plan
istoric nu este asimilată unei constituţii, fiind o simplă declaraţie de drepturi
inspirată din Declaraţia Franţei.

Toate aceste declaraţii de drepturi erau proclamaţii de principii, întrucât nu

cuprindeau norme juridice obligatorii pentru cetăţeni şi autorităţi şi nu cuprindeau
nici o sancţiune în cazul încălcării lor.

Aceste declaraţii de drepturi nu proclamau drepturile fundamentale ale cetăţenilor

unui stat determinat, ci ale omului şi cetăţeanului în general, ca entităţi abstracte,
independente de timp şi spaţiu.

Ulterior, în România s-au cristalizat noi concepţii cu privire la drepturile omului,

inspirate de ideile umaniste afirmate în înfăptuirea aspiraţiilor de libertate şi unitate
naţională.

După Regulamentele Organice adoptate, în anul 1831 în Muntenia, şi în anul 1832

în Moldova, în care au fost introduse reglementări noi de organizare statală, la 9-21
iunie 1848 a fost adoptată sub presiunea maselor Proclamaţia de la Islaz în care,
după cum am văzut, se proclamă independenţa administrativă şi legislativă,
separaţia puterilor, egalitatea drepturilor politice şi alte reglementări cu un profund
spirit democratic.

Unirea Principatelor a marcat o nouă etapă în dezvoltarea sistemului constituţional

în România, când în 1864, Alexandru Ioan Cuza proclamă Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris prin care se consacră bicameralismul parlamentar, prin
crearea Corpului Ponderator care devine ulterior a doua cameră, Senatul.

În anul 1866 este adoptată Constituţia lui Carol I, inspirată din Constituţia Belgiei
şi considerată ca fiind cea mai liberală constituţie din Europa. În ea este consfinţit
principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, principiul guvernământului
reprezentativ, fiind recunoscute drepturile omului şi cetăţeanului.

Pentru a da expresie noilor realităţi vizând întregirea ţării, după Marea Unire din
anul 1918, a fost adoptată în România, Constituţia din 1923 orientată spre cerinţele
statului de drept. În ea sunt înscrise prevederi privind caracterul naţional, unitar şi
indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea drepturilor
omului şi separaţia puterilor. În articolul 21 al acestei Constituţii se consacră
libertatea muncii, în articolul 22 se consacră libertatea conştiinţei, iar în articolul
25 se consfinţeşte libertatea de comunicare şi libertatea presei.

Constituţia din 1923 a avut reglementări democratice cu privire la dreptul de

proprietate privată, inserând ca şi Constituţia din 1866, limitativ, cazurile de
expropriere pentru utilitate publică şi stipulând că orice alte cazuri de expropriere
decât exproprierea pentru necesităţile comunicaţiilor, exproprierea pentru
salubritate publică şi exproprierea pentru lucrări de apărare, vor trebui să fie
aprobate în Parlament cu o majoritate calificată de două treimi.

În privinţa reglementărilor cu caracter social, această Constituţie a consfinţit o

serie de principii generale, menite să asigure o deplină egalitate între cetăţeni,
indiferent de clasa socială, naţionalitate, rasă sau grad de cultură.

Constituţia din anul 1923 a fost repusă în vigoare la 2 septembrie 1944 prin
Decretul–Lege nr. 1626, cu unele modificări, după lovitura de stat a lui Carol al II-
lea şi după Constituţia din 1938, prin care a fost desfiinţat regimul democratic
parlamentar bazat pe echilibrul puterilor statului.

Partidul comunist a înlăturat pluralismul politic, determinând la 30 decembrie 1947

abdicarea regelui Mihai I, şi proclamarea Republicii.

La 3 aprilie 1948 a intrat în vigoare Constituţia din 1948 prin care s-au creat două
instrumente juridice de trecere a unor bunuri din proprietatea privată în
proprietatea de stat, naţionalizarea şi exproprierea, în paralel cu colectivizarea
forţată a agriculturii. Deşi această Constituţie a proclamat declarativ egalitatea în
drepturi a tuturor cetăţenilor, nu a garantat prin instituirea unor garanţii reale aceste
drepturi, anumite clase beneficiind de privilegii.
Prin Constituţia din anul 1952 organele statului au fost subordonate partidului
comunist şi pentru prima dată pe plan constituţional, a fost înscris rolul acestuia ca
unică forţă politică conducătoare în România.

Sistemul instalat prin această Constituţie a început să se transforme într-o dictatură

personală a secretarului general al partidului, concretizată într-un cult al
personalităţii prin Constituţia din 1965, rămasă în vigoare până la Evenimentele
din decembrie 1989.

De la Constituţia din 1944 până în decembrie 1989, actele cu caracter

constituţional au cuprins reglementări prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Astfel, a fost eliminat sistemul pluralismului politic, a fost îngrădit
dreptul de proprietate privată şi au fost create mecanisme juridice care eliminau
afirmarea drepturilor omului.

După Evenimentele din decembrie 1989, prin Comunicatul Consiliului Frontului

Salvării Naţionale au fost dizolvate toate structurile de putere ale statului comunist
şi s-a edificat cadrul juridic de formare al noului stat de drept, pe principiul
separaţiei puterilor în stat, înscris ca atare în Comunicat.

În anul 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României prin care au fost
reglementate noi instituţii ale statului de drept pentru reintegrarea ţării în ordinea
juridică internaţională.

După ce la Reuniunea de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, delegaţia română s-a
desolidarizat de principiile novatoare referitoare la drepturile omului, apreciind că
acestea pot lăsa cale liberă amestecului străin în treburile interne ale României, în
ianuarie 1991, Ministerul Afacerilor Externe a retras rezervele la declaraţiile
interpretative cu privire la documentul adoptat la Viena, confirmând acceptarea lui
pentru a fi aplicat şi în România.

În perioada care a urmat, România a semnat mai multe instrumente juridice

naţionale, adoptând reglementări pentru adaptarea legislaţiei interne la convenţiile
internaţionale. Astfel a fost adoptată Legea pentru aderarea României la Convenţia
împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, iar în ianuarie 1991 a
semnat Protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea din 15 decembrie 1989.
România şi-a dovedit ulterior intenţia de a respecta documentele internaţionale cu
privire la drepturile omului adoptate pe plan internaţional.

În perioada istorică care a precedat crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite atenţia

pentru drepturile omului a fost manifestată, dar cu caracter limitat.

Odată cu înfiinţarea O.N.U. însă, au fost elaborate documente de o valoare

inestimabilă şi în primul rând, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948, alături de numeroase convenţii internaţionale.

La început, drepturile omului au dobândit noi garanţii, afirmându-se în domeniul

civil şi politic ca drepturi ale omului şi cetăţeanului de primă generaţie.
Preocupările ulterioare din plan social, au dus la includerea în constituţiile statelor
a drepturilor economice şi sociale, ca o a doua generaţie a drepturilor omului, ele
continuând cu cea de-a treia generaţie, dreptul la dezvoltare, dreptul la viaţă,
dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, şi
dreptul de a beneficia de patrimoniul comun al umanităţii.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 a fost adoptată în

concordanţă cu Carta O.N.U., în care este înscrisă promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În Declaraţie sunt înscrise mai multe
principii, de mare însemnătate, începând de la ocrotirea drepturilor omului de către
autoritatea legii, principiul libertăţii şi egalităţii fiinţelor umane în demnitate şi
drepturi, fără deosebire de rasă, culoare, sex sau religie, siguranţa persoanei,
egalitatea în faţa legii şi altele. De asemenea, au fost înscrise prevederi privind
libertatea gândirii, iar pe plan economic dreptul la muncă, dreptul la salariu egal
pentru munca egală, dreptul de asociere în sindicate şi dreptul la odihnă. Declaraţia
mai cuprinde şi prevederi relative la, dreptul la învăţătură, cu gratuitatea
învăţământului elementar şi general şi accesibilitatea la învăţământul tehnic şi
profesional

Anticipând dezvoltarea ulterioară a reglementărilor privind drepturile omului,

Declaraţia prevede că orice persoană are dreptul la o orânduire socială şi
internaţională în care drepturile înscrise în ea să fie înfăptuite şi mai înscrie
libertatea de întrunire şi asociere, şi dreptul fiecărui om de a lua parte la
conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentanţi aleşi,
stipulând că: „Voinţa poporului trebuie să constituie baza puterii de stat”.

În Declaraţie sunt precizate şi anumite îndatoriri faţă de comunitate.

Acest document, de o inestimabilă valoare pentru protecţia internaţională a

drepturilor omului, constituie baza elaborării unor noi instrumente juridice în
cadrul O.N.U., prin care au fost aduse noi garanţii acestor drepturi. Evoluţiile
ulterioare ale acestor drepturi pe plan mondial au adus recunoaşterea valorii
juridice a Declaraţiei la noi dimensiuni întrucât reafirmarea principiilor cuprinse în
ea, a devenit o componentă a dreptului internaţional.

Astfel, a fost adoptată Declaraţia privind acordarea independenţei popoarelor

coloniale, prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 14 decembrie 1960,
Declaraţia Naţiunilor Unite asupra înlăturării oricăror forme de discriminare
rasială, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1963
şi altele.

Printre instrumentele juridice internaţionale vizând protecţia drepturilor omului,

este Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, intrată în
vigoare în ianuarie 1951, Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeii,
intrată în vigoare în iulie 1954, ratificată de ţara noastră, Convenţia privind lupta
discriminării în domeniul învăţământului, intrată în vigoare în mai 1962, la care
România a aderat, Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare rasială, intrată în vigoare în ianuarie 1969, la care România a aderat.

Tot sub egida O.N.U., pentru apărarea, promovarea şi respectarea drepturilor

omului au fost adoptate: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice
sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
primul intrând în vigoare în ianuarie 1976, iar al doilea în martie 1976, ambele
fiind ratificate de România. Pactele prevăd exercitarea acestor drepturi fără
discriminare, consacrând dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de
muncă juste, cu remuneraţie echitabilă şi egală pentru munca de valoare egală,
ocrotirea mamelor şi copiilor, ocrotirea familiei şi altele.

În cadrul drepturilor civile şi politice sunt înscrise, dreptul la viaţă, interzicerea

sclaviei şi muncii forţate, libertatea şi siguranţa persoanei, libertatea conştiinţei, a
gândirii şi a religiei şi altele. O dispoziţie importantă a acestui document se referă
la dreptul minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice de a avea propria lor viaţă
culturală, de a practica propria religie sau de a folosi limba maternă.

În prelungirea principiilor înscrise în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a

fost adoptată Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, la 20
noiembrie 1989, ratificată de România în anul 1990, în vederea acordării unei
protecţii speciale copiilor.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U. la 10 decembrie 1948, defineşte prin reglementări drepturi fundamentale de
natură civilă şi politică, drepturi economice precum şi drepturi sociale şi culturale.
Ea are valoarea unei Convenţii, confirmate prin doctrină şi jurisprudenţă, ca şi
cutumă internaţională.

O mare însemnătate pentru afirmarea cerinţelor respectării drepturilor omului pe

plan internaţional, este Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, care are o mare valoare politico–juridică, vizând cooperarea în domeniile
economice, ştiinţei şi tehnicii, mediului înconjurător şi altele, ca o recunoaştere a
protecţiei drepturilor omului prin reglementări internaţionale.

Elemente noi pe planul problemelor drepturilor omului sunt aduse prin

Documentul Reuniunii de la Copenhaga, a Conferinţei pentru dimensiunea umană
a C.S.C.E. din 29 iunie 1990, în care sunt înscrise cerinţele de promovare în fiecare
ţară a principiilor justiţiei şi ale statului de drept. Documentul se referă, pe larg, la
problemele minorităţilor naţionale care pot fi rezolvate numai într-un cadru politic
democratic bazat pe un stat de drept, cu un sistem judiciar independent.

Un document de o mare importanţă politică şi juridică este Carta de la Paris pentru

o nouă Europă, care reconsideră dimensiunile colaborării raporturilor de forţă, în
urma prăbuşirii sistemelor totalitare din Europa de răsărit şi trecerea la economia
de piaţă. Prin această Cartă se stabilesc noi mecanisme de acţiune în continuarea
procesului C.S.C.E., întărirea instituţiilor şi structurilor C.S.C.E. şi prevenirea
conflictelor militare.

Constituţia României în art. 20 cuprinde reglementări constituţionale privind

drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cu obligaţia de a fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte
tratate la care România este parte. În situaţia în care există neconcordanţe între
reglementările interne şi cele internaţionale referitoare la drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, au prioritate reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.

În urma Congresului Europei din mai 1948, se reclama constant adoptarea unei
Carte a drepturilor omului pentru Europa şi pe cale de consecinţă, la 4 noiembrie
1950, în cursul reuniunii de la Roma, a fost semnată Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care a intrat în vigoare la trei
septembrie 1950. aceasta avea drept scop, asigurarea recunoaşterii şi aplicării
universale şi efective a drepturilor omului, funcţie de reglementările aduse prin
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Încă în preambulul convenţiei este
precizat scopul Consiliului Europei pentru apărarea şi dezvoltarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale.

Convenţia a fost concepută ca un instrument eficient pentru garantarea şi

dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. După adoptarea ei,
până la 5 mai 2006 au fost adoptate paisprezece Protocoale prin care s-au adus
reglementări noi, altele au fost modificate sau abrogate iar prin altele s-au
simplificat procedurile jurisdicţionale.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la
această convenţie.

În preambulul Convenţiei, după definirea motivaţiilor care au stat la baza

reglementărilor, cu privire la drepturile omului, sunt reglementate, în Titlul I,
drepturi şi libertăţi precum: dreptul la viaţă; interzicerea torturii; interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate; dreptul la libertate şi la siguranţă; dreptul la un proces
echitabil, dreptul la respectarea vieţii private şi la familie; libertatea de gândire, de
conştiinţă şi de religie; libertatea de exprimare; libertatea de întrunire şi asociere;
dreptul la căsătorie; dreptul la un recurs efectiv; interzicerea discriminării, precum
şi derogările în caz de stare de urgenţă, restricţii ale activităţii politice a străinilor,
interzicerea abuzului de drept şi limitele restrângerii drepturilor.
La 20 martie 1952 a fost adoptat primul Protocol adiţional la Convenţie, care
asigură garantarea colectivă a drepturilor şi a libertăţilor, altele decât cele care erau
deja înscrise în Titlul I al Convenţiei. Prin acesta se reglementează protecţia
proprietăţii.

În anul 1963, la 16 septembrie este adoptat Protocolul nr. 4 prin care sunt
recunoscute alte drepturi şi libertăţi, ca: interzicerea privării de libertate pentru
datorii; libertatea de circulaţie şi interzicerea expulzărilor colective.

Prin protocolul nr. 6 adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, a fost abolită

pedeapsa cu moartea, iar prin Protocolul nr. 7 semnat la 22 noiembrie 1984 s-a
convenit asupra garanţiilor procedurale în cazul expulzării străinilor, dreptul la
două grade de jurisdicţie în materie penală, dreptul la despăgubiri în caz de eroare
judiciară, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori şi egalitatea între soţi.

Extinderea cooperării internaţionale a statelor în domeniul drepturilor omului, a

contribuit la perfecţionarea legislaţiilor naţionale ale acestora, putând fi valorificate
mecanismele juridice de realizare a statului de drept. Raportul dintre mijloacele
naţionale şi cele internaţionale de protecţie a drepturilor omului a căpătat noi
dimensiuni, întrucât elaborarea unor noi documente internaţionale pentru
garantarea drepturilor omului a stimulat, fie adoptarea noii constituţii pe plan
naţional fie adoptarea unor legi care au reglementat domenii majore ale protecţiei
drepturilor omului.

În Europa procesul de constituţionalizare a drepturilor fundamentale are la bază

documente cu caracter internaţional de o inestimabilă valoare cu privire la
reglementarea lor, la garanţiile acestora şi la respectarea lor. Prin modificările
aduse Tratatului privind Comunitatea Europeană şi prin adoptarea Tratatului
Uniunii Europene, drepturile fundamentale au fost integrate în tratate comunitare.

Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale, adoptată la 7 decembrie

2000 la Nisa, de către Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia Europeană, integrată în Tratatul pentru o Constituţie Europeană semnat la
Roma la 29 octombrie 2004, cuprinde drepturile şi libertăţile fundamentale
structurate în 6 capitole, respectiv, demnitatea, libertăţile, egalitatea, solidaritatea,
cetăţenia şi justiţia.
Tratatul asupra Uniunii Europene introdus la Maastricht, prevede că Uniunea
respectă drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană, semnată la
Roma la 4 noiembrie 1950.

În Titlul I al Cartei privind „Demnitatea” sunt reglementate demnitatea umană,

dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a
pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a
muncii forţate. De asemenea, cuprinde reglementări cu privire la interzicerea
practicilor eugenice şi interzicerea clonării reproductive a fiinţelor umane.

În Titlul II, privind „Libertăţile” sunt reglementate dreptul la libertate şi la

securitate, respectarea drepturilor private şi familiei, protecţia datelor cu caracter
personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie, libertatea gândirii,
a conştiinţei şi religiei, libertatea de întrunire şi asociere, libertatea artelor şi
ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de a desfăşura o activitate comercială,
dreptul de proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de exilare, expulzare şi de
extrădare.

În Titlul III intitulat „Egalitatea” sunt reglementări cu privire la egalitatea tuturor

persoanelor în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei, drepturile copilului, drepturile
persoanelor vârstnice şi integrarea persoanelor cu handicap.

În Titlul IV privind „Solidaritatea” este reglementat dreptul lucrătorilor la

informare şi consultare, dreptul la negociere şi la acţiuni colective, dreptul de acces
la serviciu de plasare, protecţia în caz de concediere nejustificată, dreptul la
condiţii de muncă juste şi echitabile, interzicerea muncii copiilor şi protecţia
tinerilor la locul de muncă, protecţia vieţii familiale şi a vieţii profesionale,
securitatea socială şi asistenţa socială, asistenţa medicală, accesul la servicii de
interes economic general, protecţia mediului şi protecţia consumatorilor.

În Titlul V intitulat „Drepturile cetăţenilor”, este prevăzut dreptul de a vota şi de a

candida în alegerile pentru Parlamentul European, atributele sufragiului, dreptul de
a vota şi de a candida la alegerile locale, dreptul la o bună administraţie, dreptul de
acces la documente, dreptul de a sesiza Mediatorul European, dreptul de
petiţionare, libertatea de circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară.
În sfârşit, în Titlul VI privind „Justiţia” este reglementat dreptul la un recurs
efectiv în faţa unui tribunal, dreptul la un proces echitabil şi într-un termen
rezonabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial, dreptul persoanei la
consiliere, apărare şi reprezentare, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare,
principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor şi dreptul de a
nu fi judecat şi pedepsit penal de două ori pentru aceeaşi infracţiune.