Drepturi social-economice

A doua categorie de drepturi fundamentale, drepturile sociale-economice au

ca scop exclusiv asigurarea dezvoltării materiale şi culturale a cetăţenilor. Din
această categorie fac parte:
- dreptul la muncă;
- dreptul la ocrotirea sănătăţii;
- dreptul la grevă;
- dreptul la proprietatea privată;
- dreptul la moştenire;
- dreptul la învăţătură;
- dreptul la cultură;
- dreptul celui vătămat într-un interes al său de către o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în temeiul legal al unei cereri, de
a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

Dreptul la muncă

Munca şi protecţia socială a muncii şi-au găsit reglementarea în art. 41 din

Constituţie, care prevede că:
(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a
ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este libera.
(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc
securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor,
instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de
odihna plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea
profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.
 (3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.
(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul
obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”.
Prin acest drept fundamental se înţelege garanţia constituţională prin care se
asigură cetăţenilor posibilitatea de a-şi alege singuri profesia şi locul de muncă şi
de a desfăşura potrivit pregătirii o activitate concretă de natură economică,
administrativă, socială sau culturală remunerată, în condiţii corespunzătoare de
securitate şi igienă.
Ca trăsături caracteristice ale acestui drept fundamental sunt de menţionat:
- libera alegere a profesiei şi a locului de muncă;
- desfăşurarea unei activităţi concrete, în condiţii de securitate şi igienă.
Articolul 42 din Constituţie interzice munca forţată, prevăzând în alin. 2 că nu
constituie muncă forţată:
a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum
şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau
de conştiinţă;
b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada
de detenţie sau de libertate condiţionată;
c) prestaţiile impuse în situaţia creata de calamităţi ori de alt
pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite
de lege.
Din reglementările constituţionale, rezultă următoarele obligaţii, care revin
statului:
- obligaţia pentru stat şi agenţii săi de a lua măsuri pentru dezvoltarea economică şi
pentru protecţia socială în vederea asigurării unui nivel de trai adecvat pentru
cetăţeni, obligaţie înscrisă în art. 47, alin.1 din Constituţie;

- obligaţia statului şi agenţilor săi de a reglementa prin lege şi de a plica măsuri de

protecţie socială a muncii privind securitatea şi igiena, regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea
muncii în condiţii deosebite sau speciale, de efectuare a muncilor grele (art.41,
alin. 2 din Constituţie), dreptul la pensie, la concediul de maternitate plătit, la
asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de
asigurări sociale, publice sau private şi la măsuri de asistenţă socială potrivit legii
( art. 47, alin. 2 din Constituţie);

- sindicatele au libertatea de a recurge la negocieri colective în vederea stabilirii

condiţiilor de muncă şi obligativitatea convenţiilor colective (art. 41, alin. 5 din
Constituţie).

Acest caracter obligatoriu al convenţiilor colective de muncă a fost înscris şi în

Legea 130 din 16 octombrie 1996 privind contractul colectiv de muncă.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

reglementează acest drept în art. 4 fiind interzisă sclavia sau alte forme de aservire,
precum şi munca forţată sau obligatorie, precizând că nu constituie muncă forţată:
munca impusă în mod normal unei persoane aflate în detenţie sau în timpul în care
se afla în libertate condiţionată; orice serviciu cu caracter militar sau un alt serviciu
în locul serviciului militar obligatoriu, în cazul celor care refuză să efectueze
serviciul militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este
recunoscut ca legitim; orice activităţi impuse în situaţii de criză sau de calamităţii
care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii şi orice prestaţii care fac parte din
obligaţiile civile normale.

Dreptul la grevă

Acest drept este o măsură de presiune economică temporară, vizând încetarea

muncii de către colectivitatea salariaţilor, utilizată în scopul îmbunătăţirii
condiţiilor de muncă.
Articolul 43 din Constituţie prevede că, salariaţii au dreptul la grevă pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, stabilind condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor
esenţiale pentru societate. Ca atare nu pot fi declarate greve în scopuri politice.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite de Legea nr. 168
din 12 noiembrie 1999, pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă.

Dreptul de proprietate privată

Articolul 44 din Constituţia României din 1991 prevede că:

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe
baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin
moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,
stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabilă despăgubire.
 (4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase,
politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul
oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii
se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot
fi confiscate numai în condiţiile legii”.

iar art. 136 stipulează că:

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice,
ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţa gratuită
instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.
Din confruntarea articolelor menţionate rezultă că în sistemul de drept
românesc proprietatea este publică şi privată. Proprietatea publică aparţine statului
sau unităţilor administrativ–teritoriale şi este inalienabilă. Pe cale de consecinţă,
bunurile aparţinând domeniului privat al statului care urmează regulile dreptului
privat, pot fi înstrăinate în baza normelor codului civil.
Cu privire la proprietatea privată, Constituţia prevede că ea este inviolabilă
respectiv, o dată dobândită în mod legal, bunul intră în patrimoniul proprietarului,
şi orice lege ulterioară nu poate modifica substanţa acestui drept, ci, eventual să
schimbe condiţiile de exercitare.
Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent
de titular, garanţia expresă fiind inclusă în text după revizuirea Constituţiei din
2003.
Potrivit reglementărilor constituţionale cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor prin moştenire legală sau numai în
condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin legea organică.
Prin Constituţie este interzisă trecerea silită în proprietate publică a unor
bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură
discriminatorie a titularilor. Ocrotirea juridică a dreptului de proprietate asupra
bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este legată de prezumţia dobândirii
licite a averii, averea dobândită licit neputând fi confiscată.
 Excepţia de la această regulă o reprezintă măsurile de siguranţă prevăzute în
art. 118. lit. „b” din Codul penal, întrucât potrivit Constituţiei pot fi confiscate
bunurile destinate, folosite, sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.
Exproprierea poate opera numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită
potrivit legii cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, acestea fiind două garanţii
puternice înscrise în Constituţie.
Reglementările constituţionale înscrise în art. 136 din Constituţie, stabilesc
anumite limite ale conţinutului dreptului de proprietate privată şi limite ale
exerciţiului acestui drept.
Cât priveşte conţinutul dreptului de proprietate, art. 136 alin. 3 din
Constituţie, prevede că nu pot forma obiectul dreptului de proprietate privată,
bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial
energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organică.
Referitor la exerciţiul dreptului de proprietate privată, operează două limite.
În primul rând, Constituţia prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea
publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţilor, despăgubirile urmând a fi
stabilite de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă, prin justiţie. În
al doilea rând, dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.
Dreptul de proprietate este reglementat şi în art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale adoptat la Paris la 20 martie 1952, stipulându-se în acest sens că,
persoanele fizice sau juridice au dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni
neputând să fie lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Aceste reglementări nu împiedică însă dreptul statelor de a adopta legile pe care le
consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului
general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a
amenzilor.

Dreptul la moştenire

Acest drept fundamental este strâns legat de dreptul de proprietate privată

fiind reglementat şi garantat în art. 46 din Constituţie, care prevede că, bunurile
care formează obiectul dreptului de proprietate pot fi transmise succesorilor celui
care le-a dobândit.

Dreptul la învăţătură

Articolul 32 din Constituţia României din 1991 prevede că:

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu,
prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum
şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.
(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În condiţiile
legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limba de circulaţie internaţională.
(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă limba
lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta limbă sunt garantate;
modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.
(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale
de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor
instituţionalizaţi, în condiţiile legii.
 (5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi
confesionale, în condiţiile legii.
(6) Autonomia universitară este garantată.
(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege.
Acest drept fundamental asigură cetăţeanului libertatea de a se instrui prin
învăţământul liceal, profesional şi superior şi prin alte forme de instrucţie şi de
perfecţionare, învăţământul general fiind obligatoriu.
Cu privire la condiţiile în care se desfăşoară învăţământul, Constituţia prevede că
învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română dar, admite că în
condiţiile legii se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
Constituţia garantează drepturile minorităţilor naţionale de a învăţa limba maternă
şi de a studia în această limbă, în condiţiile stabilite de lege.

Sunt reglementate două forme de învăţământ de stat şi particular. Cât priveşte

învăţământul de stat, el este gratuit, iar învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege.
Pentru învăţământul de stat autonomia universitară este garantată, pentru cel
particular fiind de la sine înţeleasă.
Acest drept implică obligaţii pentru stat cu privire la organizarea
învăţământului, instituţiile de învăţământ inclusiv cele postliceale fiind înfiinţate în
condiţiile legii aşa cum îşi desfăşoară şi activitatea.
Art. 2 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, reglementează dreptul la instruire,
prevăzându-se că, niciunei persoane nu i se poate refuza dreptul de instruire, statul
fiind obligat, în domeniul educaţiei şi al învăţămîntului, să respecte dreptul
părinţilor de a asigura educaţia copiilor şi învăţământul potrivit convingerilor lor
religioase şi filozofice.

Dreptul la un mediu sănătos

Potrivit art. 35 din Constituţie, statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la

un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic asigurând cadru legislativ
pentru exercitarea acestui drept. Persoanele fizice şi juridice au datoria de a proteja
şi ameliora mediul înconjurător. Legea 294 din 27 iunie 2003, consacră dreptul la
un mediu sănătos stabilind principiile de exercitare, respectiv, participarea
cetăţenilor la luarea deciziilor, dreptul lor de a fi consultaţi şi dreptul de reparare a
prejudiciului, cu obligaţia poluatorului de a plăti.

Accesul liber la justiţie

Potrivit art. 21 din Constituţie orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Părţile au dreptul la
un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Cu privire la exercitarea acestui drept el nu poate fi îngrădit de nici o lege, iar
jurisdicţiile speciale administrative, sunt facultative şi gratuite.
Deşi este reglementat în capitolul 1 din Constituţie, ca un principiu general
pentru drepturile şi îndatoririle fundamentale, accesul liber la justiţie, intră în
categoria drepturilor fundamentale social economice, întrucât operează, atât pentru
promovarea intereselor materiale şi culturale, cât şi pentru participarea la treburile
comunităţii.
Ca bază de reglementare constituţională, el a fost inspirat din Declaraţia universală
a drepturilor omului, care în art. 8 prevede că: „orice persoană are dreptul să se
adreseze în mod efectiv instanţelor judiciare competente împotriva actelor care
violează drepturile fundamentale care-i sunt recunoscute prin Constituţie sau prin
lege”. Ulterior, aceste prevederi au fost reluate şi dezvoltate în Pactul internaţional
cu privire la drepturile omului, ratificat de România în anul 1974.

Legea 304 din 2004, privind organizarea judiciară, prevede că, instanţele
judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese
legitime deduse judecăţii.

Liberul acces la justiţie este legat de dreptul persoanei la o judecată echitabilă

garantat de art. 6 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, semnată la Roma în anul 1950 care prevede că: „orice
persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public, şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter
civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa”. Hotărârea judecătorească trebuie să fie pronunţată în mod public, iar accesul în
sala de şedinţe poate să fie interzis presei şi publicului pe întreaga durată a
procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori
al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor
sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată
absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea
ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Acest drept fundamental, este reglementat în dispoziţiile art. 52 din Constituţie,

potrivit cărora persoana vătămată poate deschide o acţiune în contencios
administrativ atunci când ea a fost vătămată într-un drept sau într-un interes legitim
de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen
legal a unei cereri, fiind îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a
interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Statul răspunde
patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiţiile cauzate prin erorile judiciare iar
răspunderea statului nu înlătură, în condiţiile legii răspunderea magistraţilor care
şi-au exercitat funcţia, cu rea credinţă sau gravă neglijenţă. În acest mod se
reglementează constituţional acţiunea în regres împotriva magistratului.

Acest drept fundamental reglementat în Constituţie, pretinde în primul rând, să se

facă dovada vătămării unui drept subiectiv sau unui interes legitim. Pe de altă parte
vătămarea acestor interese trebuie să se facă de o autoritate publică şi să se fi
produs printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei
cereri.