Libertăţi individuale

Este firesc ca prima categorie de drepturi fundamentale cetăţeneşti să includă

acele drepturi care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii ei private. În
această categorie intră:
- dreptul la viaţă şi integritatea fizică şi psihică;
- dreptul de a locui pe teritoriul statului şi libera circulaţie în ţară şi
străinătate;
- dreptul la un mediu sănătos;
- siguranţa persoanei;
- inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei;
- secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare;
- libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă;
- dreptul la informare;
- libertatea economică.
O trăsătură comună a acestor drepturi fundamentale, este aceea că ele se
exercită individual de fiecare cetăţean fără concursul altora, motiv pentru care în
literatura de specialitate, sunt denumite, libertăţi individuale.

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Articolul 22 din Constituţia României din 1991, prevede că dreptul la viaţă şi
dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate şi nimeni nu
poate fi supus torturii sau la o pedeapsă ori tratament inuman ori degradant,
pedeapsa cu moartea fiind interzisă.
Prin această reglementare este interzisă orice atingere ilegală a vieţii unei persoane,
ca vătămarea corporală, tortura, lipsirea de libertate, violul, omorul şi altele din
partea altor persoane precum şi din partea autorităţilor de stat. În acest sens, în
Codul penal sunt incriminate într-o secţiune distinctă intitulată „Omuciderea”,
acele fapte prin care este suprimată viaţa altei persoane. Ocrotirea vieţii începe, din
momentul în care copilul este expulzat şi îşi începe existenţa proprie şi încetează
odată cu producerea morţii. Desigur că, în interesul apărării ordinii publice sau de
natură sanitară, în baza legii, instanţele de judecată pot obliga părţile dintr-un
proces adus spre judecată să se supună la anumite examinări ori expertize, la
vaccinări, pentru a preveni răspândirea unor boli, la tratamentul obligatoriu pentru
toxicomani sau alcoolici, iar organele de poliţie pot recurge la examinări alcooltest,
nesupunerea constituind infracţiune.

Constituţia, pentru ocrotirea integrităţii psihice, reglementează în art. 26 dreptul

persoanei fizice de a dispune de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri, autorităţile publice fiind obligate să
respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată, iar art. 48 stabileşte că
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi şi pe egalitatea
acestora, prevăzând că, condiţiile de încheiere sau de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei se stabilesc prin lege, iar căsătoria religioasă poate fi celebrată numai
după căsătoria civilă.

Dreptul la viaţă este un drept fundamental absolut, opozabil erga omnes, toţi
membri societăţii fiind obligaţi să se abţină de la orice acte sau fapte prin care s-ar
aduce atingere ori s-ar pune în pericol această valoare supremă.

Acest drept este reglementat şi în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede că, dreptul la viaţă al oricărei
persoane este protejat prin lege, neputându-se considera o încălcare a acestui
articol, situaţiile în care moartea a fost cauzată de o recurgere absolut necesară la
forţă: pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
pentru a se efectua o arestare legală sau pentru a se împiedica evadarea unei
persoane deţinute legal şi pentru a se reprima, potrivit legii, tulburări, violenţe sau
o insurecţie.

Dreptul de a locui pe teritoriul statului şi libera circulaţie în ţară şi

străinătate
În art. 25, Constituţia prevede că fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi
stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi a
reveni în ţară. Acelaşi text garantează dreptul la libera circulaţie, în ţară şi în
străinătate, condiţiile exercitării acestui drept fiind stabilite de lege, în funcţie de
modalităţile de deplasare respectiv: căi rutiere, căi ferate, aeriene, navale şi altele
în raport cu specificul fiecăreia.

Fiind garantată libertatea de circulaţie atât în ţară cât şi în străinătate, prin

Constituţie, garanţia se referă numai la teritoriul României, fiecare stat străin având
dreptul de a reglementa modul de circulaţie în propriul teritoriu.
 Acest drept este reglementat şi în art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptat
la Strasbourg la 16 septembrie 1963, care prevede că orice persoană este liberă să
părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar dacă este stabilită în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi stabilească în mod
liber reşedinţa.
Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor constrângeri decât acelea
care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru securitatea naţională, siguranţă publică, menţinerea ordinii publice,
prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

Siguranţa persoanei
Încă din anul 1679, în Anglia, burghezia a determinat votarea în Parlament a
actului numit Habeas Corpus, act prin care s-a dat în competenţa tribunalelor
controlul reţinerii şi arestării cetăţenilor, garantându-se siguranţa persoanei. Acest
act stipulează că „nici un om liber nu poate fi luat şi întemniţat, lipsit de drepturile
şi avutul său, scos în afara legii sau deportat, privat de ceea ce-i aparţine în orice
fel, nu va fi folosită forţa împotriva sa, nu va fi permis altcuiva s-o facă, dacă nu va
avea loc o judecată produsă de egalii săi, care vor dovedi că a încălcat legile
locului”. Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, a
prevăzut în art. 7 că: „nici un om nu poate fi acuzat, arestat, deţinut decât în
cazurile determinate de lege şi potrivit formelor prevăzute de ea”.
Libertatea individuală presupune dreptul persoanei fizice de a se putea mişca
liber, de a avea conduita dorită şi de a nu putea fi lipsită de libertate decât în
condiţiile stabilite de lege. Acţiunile cu caracter represiv care pot să fie dispuse de
către autorităţile publice împotriva unui individ trebuie să fie proporţionale cu
gravitatea încălcărilor, să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea
individuală să fie respectată şi nici o persoană nevinovată să nu fie lipsită abuziv
de libertate. Privită astfel, siguranţa persoanei reprezintă ansamblul garanţiilor care
protejează persoanele fizice aflate în situaţiile în care organele statului dispun
măsuri privative de libertate, în sensul, posibilităţii de a se dispune aceste măsuri
numai cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Siguranţa persoanei ca libertate individuală, este reglementată de Constituţia
României din 1991 în art. 23, care prevede că:
 (1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai
în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.
(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.
(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului
penal.
(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală
să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.
(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive
şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au
determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există
temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate.
(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor
de atac prevăzute de lege.
(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care
o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt
termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenta unui avocat, ales sau
numit din oficiu.
(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată.
(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii.
(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”.
Funcţie de aceste prevederi, prin siguranţa persoanei, în reglementarea art. 23
din Constituţie, se înţelege garanţia dată de legea fundamentală cetăţenilor şi
persoanelor fizice aflate pe teritoriul statului român, împotriva unor acţiuni
represive şi a unor măsuri arbitrare ale organelor de stat, având ca obiect privarea
de libertate.
 Această reglementare este în deplină concordanţă cu prevederile art. 5 pct. 3
din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. La
baza acestor reglementări stau principii de bază ale sistemului de drept ca:
- principiul legalităţii incriminărilor şi pedepselor, art. 23, pct. 12, potrivit căruia,
nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul
legii, şi art. 7 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, stipulând că nici o persoană nu poate fi condamnată
pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o
infracţiune, potrivit dreptului naţional şi internaţional;

- principiul independenţei justiţiei;

- garantarea drepturilor la apărare, art. 24 din Constituţie potrivit căruia, în
cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales, sau numit din
oficiu, art. 126, pct. 5, interzicând înfiinţarea de instanţe extraordinare şi art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
stipulând că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are dreptul să fie
asistat de un apărător ales de el sau de un avocat din oficiu, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător.
- prezumţia de nevinovăţie constituie unul dintre principiile fundamentale ale
procesului penal, fiind reglementat în art. 23, pct. 11 din Constituţie şi în art. 5 2 din
Codul de procedură penală. Potrivit dispoziţiilor constituţionale orice persoană este
considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de
condamnare. Prezumţia de nevinovăţie îşi găseşte reglementarea şi în art. 6 pct. 2
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
care stabileşte că, orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

În cadrul procesului penal orice acuzat are, în special, dreptul:

- să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;

- să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

- să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune
de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit
de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
- să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

- să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte

limba folosită la audiere.

În sfârşit, art. 15, alin. 2 din Constituţie prevede că, legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile,
reglementând astfel principiul neretroactivităţii legilor. Acest principiu este şi un
principiu general al Constituţiei, întrucât el interesează nu numai problema
drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale. Dar, pentru siguranţa
persoanelor reglementarea constituţională este esenţială întrucât activitatea
acestora ar fi pusă în primejdie dacă actele şi faptele lor, considerate legale într-un
moment dat, ar putea fi considerate ulterior ilegale, sancţionate penal sau
contravenţional şi ca atare declarate fără efecte juridice. Măsurile penale şi
contravenţionale sunt măsuri punitive, măsuri de constrângere din partea statului,
în art. 15 alin. 2 fiind inserată excepţia potrivit căreia legea penală sau
contravenţională mai favorabilă poate opera şi retroactiv dacă, un nou act normativ
ar prevedea o sancţiune mai gravă.
Este de observat că, în raport cu gravitatea sancţiunii, în cazul succesiunii de
acte normative, legea poate retroactiva sau ultraactivă, întrucât dacă sancţiunea
prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta, iar dacă, noul
act normativ prevede o sancţiune mai gravă, fapta săvârşită anterior va fi
sancţionată conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la data săvârşirii
acesteia.
În contextul acestui principiu, retroactivitatea legii interpretative se aplică
doar din considerente doctrinare, nefiind prevăzută ca atare în Constituţie,
argumentele doctrinei juridice, recunoscând în general un efect retroactiv legilor
interpretative. Aceste legi nu stabilesc reguli juridice noi, ci precizează conţinutul
unor legi anterioare susceptibile de interpretare, legea interpretativă fiind legată de
legea interpretată şi produce efecte ca atare în momentul în care această lege a
intrat în vigoare. De asemenea, legile de competenţă şi de procedură, noi,
conţinând dispoziţii de organizare şi funcţionare mai perfecţionate pentru realităţile
sociale ale momentului decât cele vechi, legile noi se plică de îndată şi proceselor
aflate în curs dinainte de intrarea lor în vigoare, recunoscându-li-se aşadar un
caracter retroactiv în doctrină.
Dreptul la libertate şi la siguranţă este reglementat în art. 5 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede că, orice
persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă, nici o persoană neputând să fie
lipsită de libertate decât cu respectarea procedurilor legale în următoarele cazuri:

- deţinerea legală în baza unei condamnării pronunţate de către un tribunal

competent;

- arestarea sau deţinerea legală a unei persoane pentru nesupunerea la o hotărâre

pronunţată, potrivit legii, de către un tribunal ori pentru garantarea executării unei
obligaţii prevăzute de lege;

- reţinerea sau arestarea unei persoane în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente dacă există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune sau în scopul împiedicării săvârşirii unei infracţiuni sau a fugii după
săvârşirea acesteia;

- detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau în
scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;

- detenţia legală a unei persoane care ar putea să transmită o boală contagioasă, a

unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

- arestarea sau detenţia legală a unei persoane făcută în scopul de a o împiedica să

pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură
de expulzare ori de extrădare.

Persoana reţinută arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-
o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor reţinerii sau arestării sale şi asupra
oricărei acuzaţii care este adusă împotriva sa.

În situaţia în care se dispune arestarea preventivă a unei persoane, aceasta trebuie

să fie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare având dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea sa în libertate poate fi
subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Persoana lipsită de libertate prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să dispună într-un termen scurt asupra
legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliului

Folosirea nestingherită a locuinţei aşa încât nimeni să nu poată pătrunde în
domiciliul sau locuinţa unei persoane fără consimţământul acesteia, este un drept
fundamentale garantat prin prevederile art. 27 din Constituţia României din 1991,
care stipulează că domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile.
De la această regulă se poate deroga prin lege, potrivit aceluiaşi text pentru
următoarele situaţii:
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
- înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
- apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
- prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acelaşi articol prevede că percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează
în condiţiile şi formele prevăzute de lege, fiind interzisă în timpul nopţii, în afară
de cazul infracţiunilor flagrante.
Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliuluieste prevăzută în art. 8 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care prevede că,
orice persoană are dreptul la respectarea a domiciliului său.

Amestecul vreunei autorităţi publice în exercitarea acestui drept este permisă

numai în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o
măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

Secretul corespondenţei
Prin acest drept fundamental reglementat în art. 28 din Constituţie, se garantează
dreptul persoanei, secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare.
 Deşi textul nu prevede, garanţia secretului corespondenţei nu operează în
cazul în care interceptările se impun în interesul urmării penale urmând a se face
potrivit legii, cu dispoziţia judecătorului.
Inviolabilitatea reşedinţei şi a domiciliului şi secretul corespondenţei, sunt
reglementate sub titulatura: „dreptul la respectarea vieţii private şi de familie” fiind
prevăzute în art. 8 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale.

Libertatea conştiinţei
În reglementarea art. 29 din Constituţia României din 1991, se prevede că:

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase

nu pot fi îngrădite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o
opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie sa se manifeste în spirit de
toleranta şi de respect reciproc.
(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, în
condiţiile legii.
(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni
de învrăjbire religioasă.
(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat şi se bucura de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armata, în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate.
(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,
educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.
Această libertate conferă fiecărei persoane dreptul de a avea orice opinie sau
credinţă, neputând fi constrânsă să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contrare convingerilor sale.

Libertatea religioasă este una din formele libertăţii de conştiinţă, garantată de

Constituţie oricărei persoane.
Libertatea conştiinţei este garantată şi trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc.
Această libertate este înscrisă şi în art. 9 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care precizează că orice persoană
are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; acest drept incluzând
şi libertatea persoanelor de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi
libertatea de a-şi manifesta acest drept în mod individual sau în colectiv, în public
sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Această
libertate nu poate să facă obiectul altor restrângeri decât cele care fiind prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranţa
publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea
drepturilor şi a libertăţilor altora.

Dreptul la informaţie
Acest drept fundamental este strâns legat de libertatea conştiinţei, întrucât
pentru a-şi forma o opinie, în cunoştinţă de cauză, trebuie ca persoanei să i se
asigure accesul la informaţiile publice. Autorităţile publice în conformitate cu art.
31 din Constituţie, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de
interes personal, iar mijloacele de informare în masă, publice şi private sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Libertatea economică
Libertatea economică, reglementată ca drept fundamental în art. 45 din
Constituţie, este definită în text ca fiind accesul liber al persoanei la o activitate
economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. Garantarea
libertăţii economice este în concordanţă cu principiile economiei de piaţă şi cu
obligaţia statului înscrisă în art. 135 alin. 2 din Constituţie de a asigura libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie.
În acelaşi context potrivit art. 50 din Constituţie statul asigură realizarea unei
politici naţionale de egalitatea şanselor pentru persoanele cu handicap în vederea
participării efective a acestora în viaţa comunităţii.