II.1.4.

PARLAMENTUL EUROPEAN

A avut ca bază juridică de activitate art. 137 la 144, 158 şi 189 din Tratul CE. Este
compus din 626 reprezentanţi aleşi, din 1979 pe baza sufragiului universal direct.
În timp, competenţele acestei instituţii au crescut mereu.
Iniţial delibera asupra hotărârilor Consiliului şi controla activităţile Comisei, ulterior
Parlamentul exercită un drept de decizie (pentru cheltuielile din bugetul comunitar care nu sunt
obligatorii, pentru acordurile de adeziune şi de asociere a noi state).
El participă la procesul decizional ( prin procedura de consultare, art 43, 100, 130 S
din Tratatul CE, prin cea de cooperare conform art 189 C din Tratatul CE şi cea de codecizie).
Prin votul său aprobă Comisia (art 158 Tratat CE).
Parlamentul numeşte un mediator european care primeşte plângerile oricărui cetăţean
european. El are dreptul de a fi informat asupra negocierilor privind acordurile comerciale şi de
asociere asupra activităţilor PESC.
Populaţia unei circumscripţii este de dimensiuni foarte diferite: un eurodeputat
german reprezintă 800.000 de alegători pe când unul luxembourghez numai 60.000.

A. Parlamentul îşi structurează grupurile politice pe bază de afinităţi doctrinare şi nu

pe criterii naţionale. Cele mai importante sunt: grupul partidului popular european de orientare
democrat-creştină, grupul partidului socialiştilor europeni, grupul partidului european al
liberalilor, democraţi şi reformatori, grupul verzilor.
Parlamentul alege un preşedinte şi un birou. Preşedintele reprezintă Parlamentul în
viaţa internaţională precum şi în relaţiile cu celelalte instituţii.
Lucrările parlamentului se desfăşoară în primul rând în plen şi statuează cu
majoritatea simplă a membrilor săi.
În anumite situaţii, considerate de către Tratate drept majore, se solicită un cvorum şi
un tip de vot distinct.
Astfel, pentru a adopta:

1
 - o moţiune de cenzură împotriva Comisiei trebuie să fie prezentă majoritatea
parlamentarilor şi să întrunească două treimi din voturi:
- un amendament sau respingerea unei poziţii comune a Consiliului, în procedura de
cooperare cere majoritatea absolută (art 189 B şi C din Tratat CE);
- respingerea bugetului cere majoritatea membrilor şi două treimi din voturile
exprimate (art. 203 Tratat CE).
1. Aviz conform: pentru drepturile cetăţenilor Uniunii, acordurile internaţionale,
modalităţile alegerilor europene, misiunile Băncii Centrale Europene, ale fondurilor
structurale şi de coeziune, numirea membrilor Comisiei Europene.
2. Procedura de cooperare: politicile din transporturi şi mediu, protecţia muncii,
cooperarea cu ţările în curs de dezvoltare, promovarea formării profesionale,
punerea în lucru a fondurilor regionale şi sociale.
3. Procedura de codecizie: desăvârşirea pieţei interne, sănătate, cultură, cercetare,
recunoaşterea diplomelor, cooperarea în domeniile educaţiei şi formării, reţele
transeuropene, protecţia consumatorilor, protecţia mediului.
4. Procedura bugetară: de aprobare a bugetului.
5. Consultarea: în diverse probleme legate de legislaţia europeană.

B. Parlamentul îşi organizează comisiile parlamentare permanente (20), (număr care

se modifică) în:
- afaceri externe, securitate şi politică de apărare;
- buget ;
- agricultură şi dezvoltare rurală;
- economie, monedă şi politica industriilor;
- cercetare, dezvoltare tehnologică şi energie;
- relaţii economice externe;
- probleme juridice şi drepturi ale cetăţenilor;
- afaceri sociale şi muncă;
- politica regională;
- transporturi şi turism;
- mediu, sănătate publică şi protecţia consumatorilor;

2
 - cultură, tineret, educaţie şi media;
- dezvoltare, cooperare şi Adunarea paritară ACP(Asia–Caraibe–Pacific)-CE
- libertăţi publice şi afaceri interioare;
- control bugetar;
- instituţională;
- pescuit;
- reglementări, verificarea puterilor şi imunităţi;
- drepturile femeii;
- petiţii.

Funcţiunile Parlamentului (după W.Wessels).

1. Acţiunea politică
Utilizează mijloacele sale pentru a influenţa politicile comunitare prin iniţiativele,
participarea la procesul legislativ şi exercitarea controlului.
Prin rezoluţiile sale asupra problemelor europene, asupra situaţiei drepturilor omului, asupra
evoluţiilor din lume a contribuit la structurarea opiniei publice.
În problemele de buget şi de politică economică şi-a exercitat controlul asupra opţiunilor
politice ale Construcţiei europene. După TUE Parlamentul este asociat la definirea actelor
juridice privind desăvârşirea pieţei interne.
2. Acţiunea constituţională
Parlamentul – expresia democratică a voinţei cetăţenilor Uniunii urmăreşte ca
întreaga construcţie europeană să devină mai democratică, să aibă un sistem instituţional şi
reglementativ cât mai aproape de cetăţeni.
Actul Unic European a asociat Parlamentul la elaborarea Tratatelor ce privesc
Construcţia. Procedura de codecizie îl asociază consiliului în materie de legislaţie europeană;
Parlamentul solicitând ca aceasta să devină regula.
După Tratatul de la Amsterdam cele două instituţii sunt pe picior de egalitate în
materie de codecizie iar parlamentul poate face propunerea asupra procedurilor de alegere a sa.
3. Expresie a voinţei şi conştiinţei politice a cetăţenilor Europei
Deşi nu este organul legislativ al Uniunii, Parlamentul este un organ ce nu poate fi
ocolit de celelalte instituţii iar specificul său îi va amplifica în perspectivă funcţiile.

3
 II.1.5. CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂȚII EUROPENE/UE

Este instituţia care asigură respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea

tratatelor; funcţionează pe baza art. 165 până la 188 din Tratatul CE şi art L din TUE.
Este alcătuită din 15 judecători şi 8 avocaţi generali, numiţi de către guvernele
statelor membre pentru o perioadă de 6 ani; judecătorii aleg dintre ei, pentru un mandat de 3
ani, un preşedinte al Curţii; de asemenea are loc, tot la 3 ani, o înnoire parţială a mandatelor
judecătorilor şi avocaţilor generali.
Curtea îşi desfăşoară lucrările în şedinţă plenară dacă un stat membru sau o instituţie
a Uniunii care este parte la instanţă o cere; ea se constituie în camere cu 3, 5 sau 7 judecători.
Dezbaterile Curţii nu sunt publice iar hotărârile sunt luate cu majoritatea
judecătorilor.
Sediul Curţii se află la Luxemburg.
În activitatea ei Curtea se conduce în interpretarea şi aplicarea dreptului
comunitar exclusiv după cunoaşterea dreptului şi simţul echităţii în realizarea interesului
comunitar.
O poziţie distinctă este deţinută de către avocaţii generali:
- pregătesc judecarea problemelor supuse Curţii,
- prezintă în audienţă concluziile ce motivează recomandarea unei decizii;
- deşi sunt membri ai Curţii nu iau parte la deliberări şi nici la vot.
Misiunile şi responsabilităţile Curţii, ca organ unic de control jurisdicţional:
- curte constituţională (clarifică drepturile şi obligaţiile reciproce ale instituţiilor
europene şi ale relaţiilor juridice între ţările membre ale Uniunii);
- instanţă de control normativ (verifică compatibilitatea dreptului derivat cu
principiile generale de drept şi cu prevederile Tratatelor);
- tribunal administrativ (examinează cererile depuse de persoanele fizice sau
morale împotriva hotărârilor luate de Uniune, precum şi recursurile introduse de către agenţii
instituţiilor europene);

4
 - tribunal civil (determină responsabilitatea extracontractuală şi examenul acţiunilor
în reparare în particular în caz de responsabilitate oficială);
- curte de arbitraj ( atunci când părţile convin, în cazuri bine precizate).
Consiliul, Comisia sau un stat membru pot primi avize ale Curţii de Justiţie asupra
compatibilităţii cu tratatele ale unui acord între UE şi terţi, fiind deci însărcinată cu misiunea
de a controla legalitatea actelor în materie de drept internaţional.

II.1.6. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Printr-o hotărâre a Consiliului din 24 0ctombrei 1988 s-a constituit la Curte un

Tribunal de Primă Instanţă.
Acesta este alcătuit din 15 membri cu rolul de a exercita în primă instanţă şi sub
autoritatea Curţii, competenţele conferite acesteia pentru anumite tipuri de litigii (legate de
regulile concurenţei, de recursurile faţă de actele juridice ale Uniunii).
Astfel procesul jurisdicţional se accelerează, iar Curţii îi rămâne mai mult timp şi
spaţiu pentru a se consacra îmbogăţirii dreptului comunitar, deci pentru aprofundarea integrării
europene.

II.1.7. CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

Creată prin tratatul de la Bruxelles din 1975 şi instalată în 1 iunie 1977 la

Luxembourg, cu rolul de a examina legalitatea şi regularitatea încasărilor şi cheltuielilor
instituţiilor comunitare, de a asigura buna gestiune financiară a Uniunii, de a asista Consiliul
şi Parlamentul în exercitarea funcţiunilor lor de control al execuţiei bugetare.
Acest control se exercită asupra dosarelor sau pe loc pe lângă instituţii şi state
membre.

5
 Competenţele Curţii de Conturi au fost extinse în anul 1984 asupra tuturor operaţiilor
contabile ale Comunităţii, asupra finanţelor Uniunii, iar din 1992 (TUE) în competenţă
partajată cu Parlamentul asupra bugetului, veghind la eliminarea fraudelor.
Curtea de Conturi este alcătuită dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru numit
pentru 6 ani de către Consiliu după consultarea Parlamentului.
Activitatea ei este structurată în principal pentru a controla fiecare Fond al Uniunii,
domeniu şi chiar dosar.
Este un organ colegial care statuează cu majoritatea membrilor.
Curtea prezintă un raport anual asupra exerciţiului financiar pe baza căruia
Parlamentul avizează gestiunea financiară a Comisiei, precum şi rapoarte speciale asupra unor
situaţii particulare pe care le consideră importante.
Curtea de Conturi poate sesiza Curtea de Justiţie asupra abaterilor Comisiei mai ales
privind:
- creditele comunitare,
- politica agricolă,
- restituirile la export.
Curtea de Conturi a fost însă criticată pentru unele iniţiative care depăşesc
competenţele, de înţeles pentru că opinia publică doreşte o instituţie puternică de control a
gestiunii fondurilor.

II.1.8. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL

A fost instituit prin Tratatele de la Roma 1957 pentru a reprezenta interesele

diferitelor categorii ale vieţii economice şi sociale, care să poată participa în cadrul UE la
realizarea pieţei interne, a integrării în toate domeniile de interes comun. Acţionează pe baza
art. 4, 193, 198 din Tratate, alcătuit din 222 de membri care aleg un preşedinte şi un birou.
Avizele sale sunt consultative.
Dar Tratatele prevăd ca în anumite situaţii Comisia şi Consiliul să le solicite în mod
obligatoriu:
- politica agricolă comună;

6
 - politica de transporturi;
- politica structurală şi regională;
- libera circulaţie a lucrătorilor (art.49);
- libertatea de stabilire (art.54);
- colaborare în domeniul social (art.118);
- educaţie (art.126);
- sănătate publică;
- protecţia consumatorului;
- mediu;
- dezvoltare regională.
Potrivit TUE Comitetul poate avea iniţiative şi emite avize în orice problemă
consideră.
Membrii Comitetului Economic şi Social sunt repartizaţi în trei grupuri;
- lucrători,
- angajatori,
- activităţi diverse:
o profesiuni liberale,
o cooperative,
o camere de comerţ,
o asociaţii de consumatori.
Sunt desemnaţi în unanimitate de către Consiliu, la propunerea guvernelor naţionale şi
după consultarea Comisiei, pentru o durată de 4 ani.
Comitetul organizează 9 Secţiuni specializate care acoperă toate domeniile în care
intervine cu sprijinul celorlalte instituţii europene.
Comitetul contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre cetăţenii UE şi instituţiile sale.

II.1.9. COMITETUL REGIUNILOR

Instituit de TUE ( art. 4, 198 A, 198 C) pentru a reprezenta interesele colectivităţilor

regionale şi locale creându-le cadrul participării lor la procesele de integrare.

7
 Este alcătuit din 222 de reprezentanţi independenţi ai colectivităţilor regionale şi
locale, numiţi de către Consiliu la propunerea statelor membre.
Este un organ consultativ al Consiliului şi Comisiei cărora le prezintă:
- avizele sale din proprie iniţiativă sau la cererea lor;
- integrează în procedura decizională a UE interesele regionale şi locale,
- veghează la compatibilitatea legislaţiei comunitare cu realităţile regionale şi locale
şi cu practica administrativă.
Este consultat în mod obligatoriu în domeniile politicii regionale „tipice”, cum ar fi:
- promovarea formării generale şi profesionale;
- a culturii;
- a sănătăţii;
- a reţelelor transeuropene;
- a politicii structurale şi regionale.

II.1.10. BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIŢII

Creată la 1 ianuarie 1958, instalată la Luxembourg, atât ca o bancă cât şi ca instituţie

autonomă a UE care:
- acordă împrumuturi şi garanţii pentru finanţarea proiectelor de investiţii care
contribuie la dezvoltarea echilibrată a comunităţii,
- la dezvoltarea regiunilor defavorizate din punct de vedere economic;
- susţine în primul rând obiectivele fondurilor structurale (politica regională);
- finanţează reţelele de transporturi şi telecomunicaţii;
- protecţia mediului şi a cadrului de viaţă;
- reamenajarea zonelor urbane;
- concretizarea securităţii aprovizionării în energie;
- întărirea competitivităţii internaţionale a industriei europene;
- promovarea întreprinderilor mici şi mijlocii.

8
 În exteriorul Uniunii, Banca Europeană de Investiţii contribuie la politica de
dezvoltare, singură sau împreună cu alte instituţii financiare.
După anul 1990 Banca Europeană de Investiții (BEI) s-a angajat masiv în susţinerea
proceselor de apropiere de UE a ţărilor Europei Centrale şi de Est.

II.1.11. INSTITUTUL MONETAR EUROPEAN

A fost instituit la 1 ianuarie 1994, deoarece Banca Centrală Europeană urma să intre
în funcțiune doar în faza a treia de constituire a Uniunii Economice și Monetare, urmând ca de
la 1 ianuarie 1999 să își înceteze activitatea, conform unui protocol anexă la Tratatul de la
Amsterdam.
Curtea de Justiție încă din Hotărârea ei de la 10 iulie 2003, Comisie c. BCE (C-11/00,
Rec.,p. I-7147), cu privire la chestiunea refuzului valabil al BCE de a se supune acordului
instituțional încheiat la 25 mai 1999 de către Parlament, Consiliu și Comisie referitor la
anchetele interne efectuate de către OLAF, hotărând ea însăși modalitățile de colaborare cu
OLAF, că însuși faptul că un organ sau un organism își trage existența Tratatului CE
sugerează că acesta a fost conceput pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității
Europene și îl înscrie în cadrul comunitar (punctul 91).
Cu personalitate juridică, dispunea de resurse proprii, formate din contribuțiile băncilor
centrale ale statelor membre.
Atât președintelui institutului cât și membrilor consiliului acestuia, li s-a atribuit un
statut de independență față de guvernele statelor membre și față de alte organe comunitare.
Atribuțiile sale au fost stabilite doar în măsura de a pregăti trecerea la faza a treia de
realizare a Uniunii Economice și Monetare (UEM).
Sediul Institutului era la Frankfurt am Main.
Banca Centrală europeană (BCE) a fost instituită în 1 ianuarie 1999, cu sediul la
Frankfurt , unde avea sediul și Institutul Monetar European pe care l-a înlocuit.
Într-un Protocol al Tratatului de la Maastricht este prevăzut Statutul Băncii și
privilegiile și imunitățile de care beneficiază.

9
 II.1.12. SISTEMUL EUROPEAN AL BĂNCILOR CENTRALE (SEBC)

SEBC este o structură care facilitează integrarea Băncilor centrale naționale în

cadrul sistemului comunitar.
Acesta se compune conform articolului G.25 (art, 106 CE) din Banca Centrală
Europeană și din Băncile naționale (BCN)ale tuturor statelor membre ale UE, indiferent dacă
acestea au adoptat sau nu euro.
Băncile Centrale naționale sunt instituții ale statelor membre și sunt supuse legislației
naționale interne a fiecărui stat membru, dar totodată le sunt aplicabile și o serie de
reglementări de natură comunitară.
Ele au obligația de a furniza Consiliului guvernatorilor orice informație pe care aceștia
o solicită, fără a putea invoca secretul bancar.
Atât Băncile Centrale naționale, cât și guvernatorii, sunt independente /independenți și
nu pot fi înlocuiți din funcție înainte de expirarea mandatului care este de minimum cinci ani.
În cazurile de abateri grave, decizia de revocare trebuie supusă Curții de Justiție spre adoptare,
ceea ce constituie un aspect inedit în sistemul dreptului comunitar.

10
III. INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

III.1. Evoluţia comunităţilor europene

III.1.1. Extinderea Comunităţii pe „orizontală”

III.1.1.1. Spaţiul geografic comunitar

După cel de al doilea Război Mondial, într-o Europă răvăşită, asistăm la constituirea noii
familii a României – Uniunea Europeană. De la conceptul de Comunitate a cărbunelui şi
oţelului, anunţat de Robert Schuman la 9 mai 1950, asistăm la un proces de extindere treptată /
succesivă de noi state.
Astfel, putem spune că aproximativ 60 de ani, numai guvernanţii şi popoarele din vestul
continentului european au luat parte la mişcarea de construcţie politică a Europei, - regăsirea
„familiei europene”, iar celelalte state, numai după începerea prăbuşirii sistemului comunist şi
căderea „Zidului Berlinului”.
La 18 aprilie 1951, „şase state fondatoare”: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg
şi Olanda, semnează la Paris, CECO/CECA, (intrat în vigoare la 23 iulie 1952) iar la 25 martie
1957, la Roma, CEE şi CEEA, (în vigoare la 1 ianuarie 1958) (cu scopul de a îmbunătăţi
economia statelor membre) ceea ce a constituit începutul procesul de formare a Uniunii
Europene.
În literatura de specialitate evoluţia Comunităţilor Europene s-a realizat prin extinderea
la noi state.
Atât progresul, cât, şi succesul înregistrat de cele „Şase state” fondatoare ale
Comunităţilor Europene nu au rămas fără ecou în lumea occidentală; chiar şi Marea Britanie a
devenit conştientă şi interesată de progresele înregistrate de aceasta (de riscul de a fi izolată pe
plan european.)
În prima etapă de extindere a Comunităţilor Europene acestea se extind către Nordul
continentului.
Din anul 1959, asistăm la depunerea de cereri de asociere la Comunitatea Economică
Europeană de către Grecia şi Turcia, iar din anul 1961, Marea Britanie. Aceasta dorea unele
derogări şi să negocieze fiecare produs, „contestând însuşi tratatul şi anumite părţi ale aquis-
ului comunitar”, aşa cum scrie P: Gerbet: „Aveai impresia că nu Marea Britanie adera la
Piaţa Comună, ci Piaţa Comună adera la Commonwealth”.
Aderarea acestor state este cunoscută ca fiind făcută în patru „valuri” succesive, astfel:
o primul val – 1 ianuarie 1973, succesului CEE, convinge trei noi state (CEE se
preocupă, pe lângă economie, şi de problemele legate de mediu şi de calitatea vieţii cetăţenilor
săi) (nouă): Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.
Prin al doilea val al extinderii Comunităţilor Europene, către Sud, s-a permis
statelor cu un nivel mai scăzut de dezvoltare să se integreze şi s-a asigurat echilibrul şi
stabilitatea acestei zone.
o al doilea val – 1 ianuarie 1981, are loc o nouă extindere, (cetăţenii ţărilor membre, cu
doi ani înainte, şi-au ales pentru prima dată reprezentanţii în Parlamentul European) (zece):
Grecia.

11
 o al treilea val – 1 ianuarie 1986 (reunificarea Germaniei nu schimbă numărul statelor
membre, fiind doar o extindere teritorială, creşte doar importanţa comunităţii) (douăsprezece):
Spania, Portugalia. Un moment important din istoria Comunităţilor Europene îl reprezintă,
data de 1 iunie 1985, prin semnarea unui acord de liberă trecere, cunoscut ca Acordul de la
Schengen, de către cinci dintre statele membre (Belgia, Danemarca, Franţa, Luxemburg şi
Republica Federală Germania), acord care prevedea suprimarea graduală a controalelor
vamale la graniţele comune şi crearea unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Acesta a intrat
în vigoare la data de 2 martie 1993. Ulterior la acesta au aderat restul statelor membre ale
Comunităţilor Europene, cu excepţia Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi
Irlanda.
o al patrulea val – 1 ianuarie 1995 („casa europeană”) are alt nume - UE - după
semnarea Tratatului de la Maastricht, - care vizează toate aspectele vieţii cetăţenilor)
(cincisprezece) asistăm la ultima extindere de tip clasic: Austria, Finlanda, Suedia.
o al cincilea val – 1 mai 2004, (după ratificarea de către toate cele 15 state membre a
Tratatului de Aderare, UE îşi măreşte numărul de state prin admiterea a zece noi state)
(douăzeci şi cinci): Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Ungaria.
o ultima extindere - 1 ianuarie 2007, celor 25 de state membre ale Uniunii Europene li
s-au alăturat alte două state din regiunea sud-estică a continentului european, şi anume,
România şi Bulgaria.
o Croația cu capitala la Zagreb, este stat membru al UE de la 1 iulie 2013. Limba
oficială este croata; s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește condițiile
necesare, și nu este stat membru al Spațiului Schengen. Președinția Consiliului UE îi revine
Croației în perioada ianuarie-iunie 2020.
Începând cu 21 decembrie 2007 au fost eliminate controalele la frontierele terestre şi
maritime şi pentru nouă noi state care au aderat la UE în anul 2004 (cele de mai sus, fără Cipru
(în 2009), Elveţia în 2008 şi Liechtenstein în curs de derulare, iar pentru România şi Bulgaria
în anul 2011.
Prin acest Acord, au fost devansate proiectele propuse de tratatele comunitare, în sensul
creării „unei pieţe interne în cadrul căreia persoanele, mărfurile, bunurile şi capitalurile
puteau să circule liber”.
În concluzie, citându-i pe C. Avram, R. Radu şi L. Gaicu, putem spune că, în urma
acestor extinderi, Comunităţile Europene au devenit „cea mai mare putere comercială a
lumii, ridicându-şi prestigiul politic în organizaţiile internaţionale”. Asistăm după aderarea
Spaniei şi Portugaliei în 1986, la un spaţiu economic cu 320 milioane de cumpărători şi o
suprafaţă agricolă de 134,2 milioane km2.

12
 III.1.2. Extinderea Comunităţilor pe „verticală”

III.1.2.1. Perfecţionarea instituţiilor comunitare

A doua direcţie a sistemului creat prin cele trei tratate, a avut în vedere perfecţionarea
instituţiilor comunitare; trei momente importante reţin atenţia, şi anume:
1. existenţa unor crize şi eşecuri:
o apariţia instituţiilor supranaţionale care pun în discuţie politicile economice naţionale,
presupunându-se abandonul de suveranitate, în domeniile ce cad sub incidenţa tratatelor
Comunităţilor, abandon de suveranitate început o dată cu apariţia primei Comunităţi europene
(CECO/CECA);
o politica „scaunului gol” din 1965, practicată de Franţa care a respins propunerile
Comisiei de la Bruxelles, din domeniul politicii agricole comune, în legătură cu politica
preţurilor privind schimburile agricole;
o generalizarea votului majoritar, terminarea perioadei de tranziţie, în care votul în
Consiliul de Miniştri era în unanimitate, urmând ca în adoptarea deciziilor, să se treacă de la
votul cu unanimitate la majoritate, fapt care a dus aparent la o blocare fără ieşire;
o această situaţie a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinară a Consiliului
cunoscută sub denumirea de Compromisul de la Luxemburg, care, deşi nu avea valoare
juridică, a instituit un drept de veto în activitatea Consiliului; deşi s-a hotărât ca deciziile să se
ia cu majoritate de voturi, pentru problemele importante, iar deciziile să se ia tot cu unanimitate
de voturi; de atunci şi până acum, toate problemele au fost „importante”, deci s-au luat cu
unanimitate de voturi.

2. modalităţi de depăşire a crizelor şi eşecurilor:

o „Raportul Spaak” din 21 aprilie 1956, privind posibilităţile de integrare a statelor
membre CECO, ce a dus la adoptarea Tratatelor de la Roma; raportul propunea integrarea
economică prin realizarea/crearea unei Pieţe Comune şi integrarea sectorială în domeniul
energiei atomice;
o Uniunea vamală presupune integrarea economică, prin „renunţarea statelor membre
la prerogativele vamale ale suveranităţii lor”şi reprezintă un spaţiu geografic în care sunt
eliminate drepturile de vamă, a taxelor, a restricţiilor şi a reglementărilor cu efect echivalent
între statele membre şi prin stabilirea unui tarif vamal comun în raport cu statele terţe; prin
acest tarif vamal comun se diferenţiază uniunea vamală de zona de liber schimb, care înseamnă
înlăturarea barierelor vamale şi a restricţiilor cantitative, dar menţine politicilor vamale proprii;
Piaţa comună se clădeşte pe Uniunea vamală şi reprezintă „fundamentul întregii construcţii
comunitare”;
o în paralel cu aceste acţiuni s-au conturat şi activităţile în direcţia unificării politice:
o „Raportul Davignon” care reprezenta o continuare a planului Fouchet din 1962
(care prevedea crearea unei uniunii politice), urmărea un obiectiv de integrare
politică, fapt ce nu se realizează, (decât o concertare în politica externă a statelor
membre) el constituind doar un document de bază al tendinţei de unificare
politică până la adoptare;
o „Raportul Werner din 1969, proiect de creare a UEM în şapte etape, în decursul
a zece ani a fost iniţial respins, însă ideile prezentate în raport au fost folosite mai

13
 târziu, când a existat suficientă voinţă politică pentru a crea o uniune economică
şi monetară;
o „Raportul Comisiei asupra UE” în care au fost prezentate trei variante de
cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip statal, de tip federal, în
cadrul comunitar existent dar cu mici modificări, din octombrie 1972;
o „Raportul Vedel” din 1972 constituit în vederea examinării creşterii
competenţelor Parlamentului European în domeniul stabilirii resurselor proprii,
redactat de un grup ad-hoc;
o „Raportul L.Tindemans” cu privire la Europa celor şase, ca document oficial
comunitar, la Paris din decembrie 1974;
o „Raportul celor trei înţelepţi” (B.Biesheivel, E. Dell şi R.Marjolin) din 1978, cu
privire la funcţionarea instituţiilor comunitare, dar care nu a cuprins propuneri
radicale; ele se refereau la:
o întărirea autorităţii preşedintelui Comisiei;
o întărirea cooperării Comisiei cu Consiliul European;
o stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu şi
Parlament.
3. dezvoltarea prevederile iniţiale ale tratatelor institutive:
o Tratatul de fuziune de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965 şi în vigoare din 1 iulie 1967
deşi a unificat instituţiile celor trei Comunităţi, prin instituirea unui Consiliu unic şi o
Comisie unică a Comunităţilor Europene, ele rămân distincte din punct de vedere juridic,
(fiecare având propria personalitate juridică); o nouă repartizare provizorie a sediilor,
Luxemburgul devine sediul „jurisdicţional” al Comunităţilor, Bruxelles rămâne sediul
„executiv”, Parlamentul rămâne la Strasbourg, iar Banca Centrală Europeană (cel mai
important organ complementar al UE) la Frankfurt am Main.
o Compromisul de la Fontainebleau din 1984, rezolvă, sub preşedinţia franceză a
Consiliului CE, problema bugetară, prin reducerea contribuţiilor financiare ale Marii
Britanii la bugetul comunitar (deoarece aceasta şi după integrare, era nemulţumită deoarece
contribuia cu sume mari la bugetul comunitar, iar cheltuielile bugetare erau alocate în mare
măsură sprijiniri agriculturii, aspect din care Marea Britanie nu câştiga, prea mult, ei fiind mari
importatori de produse agricole) prin reducerea fondurilor pentru agricultură şi sporirea
resurselor proprii ale Comunităţii europene;
o Actul Unic European din 28 februarie 1986, semnat la Luxemburg şi Haga, a
revizuit unele dispoziţii ale tratatelor institutive:
o stabileşte ca obiectiv al comunităţilor europene şi al cooperării politice
europene, contribuţia la realizarea unui progres concret al UE (datorită impasului
în care se afla construcţia comunitară în urma instalării „Euroscepticismului”, în
comparaţie cu dezvoltarea SUA şi Japoniei) prin aducerea la egalitate în domeniul
tehnologiei cu Japonia şi SUA, state cunoscute ca beneficiare ale „celei de-a treia
revoluţii industriale”;
o modifică tratatele constitutive;
o instituţionalizează întâlnirile şefilor de stat şi guvern, sub forma Consiliului
european, organ pur politic,
o extinde votul cu majoritate calificată în Consiliu;
o anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie,

14
 o stabileşte termenul de 31 decembrie 1992 pentru realizarea definitivă a Pieţei
unice, reglementând mişcarea liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi
persoanelor pe întregul spaţiu comunitar;
o extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în problemele de politică
externă de interes general;
o Tratatul de la Maastricht din 7 februarie 1992:
o a creat Uniunea Europeană,
o denumirea de Comunitate Economică Europeană a fost înlocuită de
Comunitatea Europeană;
o iar după adoptarea tratatului a creat o Curte de Conturi unică.
o Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, aduce multe noutăţi cu privire la:
o libera circulaţie a persoanelor,
o forţa de muncă,
o consolidează Europa cetăţenilor,
o atribuţii noi pentru Parlament,
o Politica Externă şi de Securitate Comună.
o extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu,
o Tratatul de la Nisa din 9-11 decembrie 2000, semnat la 26 februarie 2001, a realizat
o veritabilă reformă a instituţiilor în scopul pregătirii cadrului instituţional pentru extinderea
Uniunii Europene.
o Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007, semnat la 13 noiembrie 2009 şi
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, aduce multe noutăţi:
o înfiinţarea postului de preşedinte al Consiliului European pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată,
o existenţa Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate,
o conferirea de noi competenţa pentru Comisie,
o reducerea de membri ai Comisiei,
o posibilitatea înfiinţării unui Parchet European,
o atribuirea expresă de personalitate juridică Uniunii,
o conferirea de forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale,
o aderarea UE la CEDO,
o Pilonul al III-lea (vizele, azilul, imigrarea şi cooperarea în materie civilă) este
scos de sub incidenţa TUE şi trecută sub incidenţa TCE.

III.1.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Cele trei comunităţi au fost constituite cu domenii de activitate specifice, dar, cu

structură instituţională identică, (deşi distinctă) aveau în esenţă acelaşi obiectiv general (consti-
tuirea unei pieţe comune). În realizarea acestui obiectiv se dorea să nu mai aibă la bază trei
organizaţii, ci una singură.

15
 Prima măsură luată a fost unificarea instituţiilor comunitare, ţinându-se cont şi de
eficienţa acestora, cât, şi de reducerea costurilor funcţionării lor, astfel:
o se instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei Comunităţi europene,
(tratat cunoscut sub denumirea de Tratatul de fuzionare a executivelor CECO, CEE şi
CECA);
o nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare:
o a realizat unificarea serviciilor Comisiei, a comisiilor de control a bugetelor şi
administraţiilor;
o a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor în Comisie, prin acord
comun al statelor;
o a stabilit reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.
o prin tratat s-a creat entitatea „Comunităţile europene”;
o funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de „Comunităţile europene”;
o permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile
şi imunităţile diplomatice să se încheie acte în numele „Comunităţilor europene”;
o iar pe plan internaţional a permis acreditarea unor reprezentanţi diplomatici în numele
acestei entităţi Comunităţile europene1.

III.2. De la Luxemburg şi Haga la Nisa

III.2.1. Actul Unic European

Comisia Europeană sub preşedinţia lui Jacques Delors, elaborează „Cartea Albă
asupra realizării pieţei interioare”, care este aprobată de Consiliul European de la Milano,
la data de 29 iunie 1985, în ciuda opoziţiei Marii Britanii, Danemarcei şi Greciei.
AUE este cel mai important tratat după intrarea în vigoare a tratatelor
institutive/constitutive prin stabilirea ca termen final de realizare a pieţei interioare la
data de 31 decembrie 1992, dată care nu produce efecte juridice automate.
Acest tratat a fost semnat în februarie 1986, la Luxemburg (Belgia, RFG, Spania, Franţa,
Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie) şi Haga (Danemarca, Italia şi
Grecia), fiind un caz unic în istoria tratatelor comunitare ca semnarea să se efectueze în două
etape de către statele membre şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Vom enumera cele mai importante dispoziţii ale sale:
o consacrarea Uniunii Europene ca obiectiv al acţiunilor întreprinse în cadrul
Comunităţilor Europene şi al Cooperării politice europene,prevăzut chiar în
aliniatul al doilea al Preambulului şi chiar în primul articol al AUE;
o instituţionalizează Consiliul european, (care exista doar în baza comunicatului
summit-ului de la Paris din 1974);
o modifică tratatele constitutive/institutive;
o extinde votul Consiliului cu majoritate calificată;
1
Viorel Marcu, „Drept Instituţional Comunitar”, Ed. Lumina Lex, Buc. 2001, p. 30.

16
 o introduce procedura de cooperare în anumite domenii prin consultarea
Parlamentului;
o înfiinţează o nouă jurisdicţie comunitară de primă instanţă pentru uşurarea activităţii
CJCE;
o stabileşte obiectivul desăvârşirii pieţei interne până la data de 31 decembrie 1992;
o introduce principiul coeziunii economice şi sociale cu scopul reducerii decalajelor
între diferite regiuni ale statelor membre;
o prevede dezvoltarea cooperării politice pentru punerea în practică a unei politici
externe europene;
o extinde obligaţia de consultare a statelor membre şi în orice problemă de politică
externă de interes general;
o include în sfera cooperării aspectele politice şi economice ale securităţii, dar rămâne
exclusă apărarea, menţionându-se doar cooperarea în cadrul NATO şi UEO;
o elementul esenţial al cooperării politice, devine Comitetul politic;
o înfiinţează un Secretariat politic cu sediul la Bruxelles.
De reţinut că acest act prezintă o importanţă deosebită atât pentru procesul construcţiei
europene, deoarece are ca efect realizarea celei mai mari Pieţe unificate din lume la data de 1
ianuarie 1995 cât şi pentru faptul că menţionează pentru prima dată într-un tratat
internaţional Uniunea Europeană ca obiectiv al statelor membre.
În concluzie putem spune că AUE, reunind metoda comunitară şi cooperarea,
„reconciliază oficial cele două metode, …, care au marcat construcţia europeană, cooperarea
interstatală şi logica supranaţională, prefigurând astfel viitoarea Uniune Europeană”.
Alături de AUE, trebuie să menţionăm şi importanţa pe care a avut-o Acordul de la
Schengen, adoptat în 14 iunie 1985, iniţial separat de Comunitatea Europeană, între timp a
devenit de competenţa Uniunii, fiind înlocuit de o Convenţie pe baza Acordului Schengen, care
instituie o „Zonă Schengen, în contextul desăvârşirii Pieţei interne, in interiorul căreia
controlul vamal este desfiinţat. Cinci state, Belgia, Germania, Franţa, Olanda şi Luxemburg au
semnat un acord comun care prevede că „graniţele interne pot fi trecute prin orice punct fără
a se face controlul persoanelor”; acestor cinci state li s-a alăturat Danemarca, Grecia, Spania,
Italia, Portugalia, Austria, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia; restul Cehia, Cipru, Elveţia,
Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, fiind în proces de
ratificare sau neimplementând încă acordul. În prezent 26 de state au semnat Convenţia, dar
numai15 participă. Andorra, Groenlanda, Insulele Feroe, Monaco, San Marino şi Vaticanul
aparţin „Zonei Schengen”, pentru că au semnat tratate de liberă circulaţie
Convenţia permite reinstaurarea temporară a controlului vamal din motive de
securitate, permite schimbul de informaţii între autorităţile de control ale statelor semnatare,
urmărirea unor persoane de către poliţia unui stat pe teritoriul unui alt stat.
De libertatea de mişcare beneficiază şi cetăţenii din ţările nemembre, cu condiţia ca ei să
aibă dreptul de rezidenţă într-unul din „statele Schengen”; statele care au semnat acest acord
recunosc vizele eliberate de fiecare dintre autorităţile lor naţionale. Pentru persoanele din ţările
nemembre se aplică numai şederilor de până la trei luni, iar permisele de rezidenţă de lungă
durată, sunt acordate la libera decizie a statul membru respectiv în mod individual. Cât privesc
cererile de azil, se aplică o măsură similară.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, principiile Acordului de la
Schengen devin parte a principiilor Uniunii Europene.

17
 Prin instituirea Listei electronice cu persoanele căutate, precum şi a Sistemul Schengen
de Informare, părţile din acord au convenit să-şi acorde sprijin reciproc forţelor de poliţie.
Ca regulă generală, pentru cetăţenii statelor care nu sunt semnatare ale Convenţiei
Schengen, perioada de şedere în „Zona Schengen” nu poate depăşi 90 de zile, cumulate în
180 de zile de la prima intrare, indiferent de numărul intrărilor. În ceea ce priveşte statutul
resortisanţilor statelor terţe care se stabilesc mai mult de trei luni pe teritoriul Uniunii, acesta
este reglementat de politica Uniunii Europene privind imigraţia.
Interesant este faptul că Marea Britanie şi Irlanda nu pot fi obligate să participe:
o la politicile comunitarizate:
o azil şi imigraţie;
o cooperare judiciară în materie civilă.
o la Acordul Schengen ele având o poziţie specială faţă de acquis-ul Schengen.
o Danemarca nu participă la niciuna dintre politicile comunitarizate prin Tratatul de
la Amsterdam deşi este parte a Acordului Schengen.
Însuşi numele său, (AUE) exprimă existenţa unui singur document în care sunt reunite
mai multe dispoziţii privind: reforma instituţiilor europene; extinderea domeniului de
competenţă comunitară; reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe;
reglementări în domeniul protecţiei mediului.

III.2.2. Tratatul de la Maastricht

Aşa cum am menţionat mai sus, AUE este „… considerat ca reprezentând un moment
important de relansare instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul
juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992”2.
Acest Tratat va deschide o nouă etapă în evoluţia construcţiei comunitare, care se
va realiza prin reorientarea vocaţiei sale spre finalitatea sa politică şi prin schimbarea
denumirii sale.
În contextul încheierii Războiului Rece, a prăbuşirii regimurilor totalitare în
Europa Centrală şi Orientală, a căderii Zidului Berlinului şi reunificării Germaniei şi a
trecerii acestor state spre democraţie pe cale paşnică, a apărut necesitatea unui nou
tratat, al Uniunii Europene.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că provocările exterioare au reprezentat
factorul determinant al creării Uniunii Europene, deoarece mai mult ca oricând, statele
membre ale Comunităţii Europene erau nevoite să-şi consolideze „capacitatea de acţiune
pe plan extern” şi „corelarea la nivel comunitar a economicului şi a politicului”.
Consiliul European de la Dublin, din 25-26 iunie 1990, decide convocarea a două
conferinţe interguvernamentale care să se desfăşoare în paralel, respectiv pentru Uniunea
economică şi monetară şi pentru Uniunea politică (preşedintelui Mitterrand şi
cancelarului Kohl, adresează o scrisoare comună, prim-ministrului irlandez pentru
aceeaşi problemă; şi guvernul belgian, adresase un memorandum la 20 martie 1990, pe
aceeaşi temă); conferinţele îşi desfăşoară activitatea în cursul anului 1991, iar lucrările
celor două conferinţe sunt marcate de divergenţe în privinţa definirii unei politici externe
şi de securitate comune, a rolului Consiliului European, a extinderii votului cu majoritate
calificată, ceea ce va duce în final la acordarea unui regim derogatoriu pentru anumite
state.
2
Viorel Marcu, idem, p. 40.

18
 Negocierile interguvernamentale s-au desfăşurat în 1991 sub preşedinţiile
succesive ale Luxemburgului şi Olandei şi au dus la semnarea la Maastricht, a Tratatului
privind Uniunea Europeană de către miniştrii afacerilor externe şi de către miniştrii de
finanţe, la data de 7 februarie 1992 numai după „dispariţia oricărei referiri la vocaţia
federală a UE şi a acordării unui regim derogatoriu anumitor state”,( Marea Britanie a
beneficiat de un regim derogatoriu atât în materie de politică socială cât şi la caracterul
facultativ la trecerea la cea de a treia etapă a UEM, iar Danemarca în materie de
apărare).
Tratatul asupra Uniunii Europene, TUE, este practic, tratatul care a instituit Uniunea
Europeană şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Acest tratat aduce modificări şi completări celor trei tratate originare, astfel:
o modifică denumirea Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, în
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, prin înlăturarea cuvântului „economic”,
astfel se subliniază dorinţa de a realiza nu numai o uniune economică, ci, mai ales, una
politică;
o cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, între autorităţile poliţieneşti şi
cele judiciare;
o politica externă şi de securitate comună;
o dispoziţii privind politica socială;
o cetăţenia UE, prin care fiecare cetăţean european are următoarele drepturi:
o libertatea de circulaţie adică să se poată deplasa şi să-şi stabilească domiciliul în
mod liber pe teritoriul statelor membre;
o drepturi politice adică să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi
europene care se desfăşoară în statul în care are domiciliul;
o dreptul de protecţie diplomatică adică să fie protejat de autorităţile diplomatice
sau consulare ale oricărui stat membru;
o dreptul de petiţionare adică să se adreseze Parlamentului şi funcţionarului
însărcinat cu sondarea opiniei publice (cu mediatorul).
o stabileşte realizarea unei Uniuni economice şi monetare şi a unei uniuni politice:
o Uniunea economică adică direcţiile politicii economice ale statelor membre şi ale
comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul de Miniştri;
o Uniunea monetară adică adoptarea unei singure politici monetare în spaţiul
Uniunii;
o Uniunea politică adică:
o politică externă şi de securitate comună, inclusiv o politică de apărare,
o politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne.
În concluzie, acest Tratat a creat UE pe trei piloni: un pilon comunitar şi doi piloni
interguvernamentali. În doctrina de specialitate Tratatul de la Maastricht este considerat ca
rezultat al unui „laborios compromis” care deschide o nouă etapă în integrarea europeană
permiţând lansarea integrării politice şi instituind cetăţenia europeană şi politica externă şi de
securitate comună.

III.2.3. Tratatul de la Amsterdam

Deoarece Tratatele institutive trebuiau revizuite pentru a face faţă noilor aderări de state (
din Europa Centrală şi de Est), Consiliul European de la Torino din 29 martie 1996, a convocat

19
o Conferinţă interguvernamentală pentru modificarea lor. Acest proiect de tratat a fost redactat
de Conferinţă şi însuşit de Consiliul European întrunit la Amsterdam în 16-17 iunie 1997.
Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997, la Amsterdam şi a intrat în vigoare la 1 mai
1999. Acest tratat se prezintă ca Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a altor acte
conexe şi se referă la:
o realizarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie prin extensia construcţiei
comunitare şi asupra unei părţi din cel de-al treilea pilon – CPJMP - în noul Titlu IV
din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, intitulat „Vize, azil, emigrare şi alte
politici cu privire la libera circulaţie a persoanelor”,
o integrarea acquis-ului Schengen tot în pilonul al treilea al UE;
o stabilirea bazelor cooperării consolidate pentru primul şi al treilea pilon, pentru
statele care doresc să avanseze mai repede, - datorită situaţiei lor economice -pe calea
integrării sporite;
o extinderea dispoziţiilor sociale la primul pilon;
o introducerea în noi domenii a majorităţii calificate;
o ca urmare a introducerii celui de-al treilea pilon, sunt extinse competenţele Curţii de
Justiţie a Comunităţii Europene;
o introduce un nou concept, conceptul de „cooperare întărită”, pentru a încuraja statele
membre să facă eforturi mai mari pentru realizarea integrării europene;
o pentru al treilea pilon (CPJMP) aduce modificări prin introducerea unui nou tip de act
decizia-cadru.
În concluzie acest Tratat de la Amsterdam în privinţa reformelor instituţionale (pentru a
face faţă noilor valuri de extindere), nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor participanţilor la
negocieri.
Acesta este însoţit de numeroase protocoale care sunt anexe la Tratatul de la Maastricht
şi la cel instituind Comunitatea Europeană. Astfel, conform Protocolului nr. 8 cu privire la
stabilirea sediilor instituţiilor şi a anumitor organisme şi servicii ale Comunităţilor Europene,
au fost stabilite următoarele sedii: pentru Parlamentul European cele douăsprezece perioade de
sesiuni plenare lunare la Strasbourg, iar cele adiţionale la Bruxelles; Secretariatul General la
Luxemburg; Consiliul la Bruxelles, iar în aprilie, mai şi octombrie la Luxemburg; Comisia la
Bruxelles, iar o parte din servicii la Luxemburg; Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă
Instanţă şi Curtea de Conturi la Luxemburg.

III.2.4. Tratatul de la Nisa

În 10-11 decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki se stabilea ordinea de zi a
Conferinţei interguvernamentale; un punct al acestea se referea la problemele restante ale
Tratatul de la Amsterdam şi anume: componenţa şi dimensiunea Comisiei, ponderea voturilor
în cadrul Consiliului, extinderea votului prin majoritate calificată, modificările referitoare la
instituţii şi informarea statelor candidate pentru aderare cu privire la evoluţia negocierilor.
Asistăm pentru prima dată la o Conferinţă interguvernamentală, (încheiată la Nisa)
pregătită atât de instituţiile comunitare, cât şi de majoritatea statelor membre şi de institute de
cercetare, iar documentele şi participanţii erau disponibile pe site.
Aşa cum am prezentat mai sus, Summit-ul care a încheiat secolul XX, a avut loc la Nisa
în data de 9 -11 decembrie 2000, iar tratatul a fost semnat la 26 februarie 2001, şi intrat în

20
vigoare la 1 februarie 2003 (deoarece Irlanda a respins prin referendum Tratatul în 2001 şi l-a
acceptat cu 62% voturi doar în octombrie 2002).
Reuniunea de la Nisa a reprezentat o etapă necesară în evoluţia construcţiei europene.
Forma uzuală pentru acest tratat este Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene şi a
anumitor acte conexe.
Scopul tratatului a fost de a pregăti Uniunea Europeană pentru noile valuri de
extindere. Dintre prevederile sale cele mai importante amintim:
1. Componenţa şi funcţionarea instituţiilor în cadrul UE-25 pentru legislatura 2004-
2009:
a. Parlamentul European:
o nr. maxim de eurodeputaţi va fi de 732 (Amsterdamul preciza 700);
o din 1 ianuarie 2004, o nouă repartiţie a locurilor în Parlament, pentru un număr de 535
eurodeputaţi, diferenţa până la 732 eurodeputaţi de 197 eurodeputaţi, s-a repartizat în
urma alegerilor pentru legislatura 2004-2009;
o începând cu anul 2007, s-a hotărât ca numărul europarlamentarilor să fie de 786;
o statutul europarlamentarilor va fi aprobat de Consiliu, cu majoritate calificată;
o organizarea partidelor politice la nivel european pe baze juridice noi, permite
Consiliului să stabilească statutul acestor partide;
o PE nu intervine în procedura de numire a judecătorilor comunitari.
b. Consiliul Uniunii Europene:
o cât priveşte calcularea majorităţii calificate din cadrul Consiliului, s-a luat o soluţie
mixtă:
o când propunerea de adoptare a unei propuneri vine din partea Comisiei, pragul
este de 232 de voturi (72,27%) şi exprimă votul favorabil al unei majorităţi
(simple) din partea statelor membre;
o în alte cazuri, actele Consiliului vor necesita cel puţin 232 de voturi şi o
majoritate de două treimi din partea statelor membre;
o un stat membru va putea cere să se verifice dacă statele membre care alcătuiesc
majoritatea calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii; dacă
această condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu va fi adoptată;
o o pondere adoptată pentru 27 de state membre, cu o minoritate de blocare stabilită la 91
de voturi dintr-un total de 345, în funcţie de mărimea statelor, membrii Consiliului vor
avea 345 de voturi în total repartizate; pragul majorităţii calificate va fi de 258 voturi,
când toate statele candidate vor adera, adică mai mult ca înainte şi va creşte la 73,4%;
o cele 4 state mari Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie, îşi menţin câte 29 voturi
fiecare, iar statele intermediare (între statele mari şi cele mici), câte 27 voturi, de unde
rezultă că trei state mari nu vor mai putea să blocheze procesul decizional.
c. Comisia Europeană:
o 1 ianuarie 2005, fiecare stat membru are câte un reprezentant: adică Germania, Marea
Britanie, Spania, Franţa şi Italia pierd al doilea comisar;
o din 1 ianuarie 2007, număra 27 de state membre, numărul eurocomisarilor trebuie să fie
inferior numărului statelor membre, adică cel mult 26, şi va fi stabilit de Consiliu cu
unanimitate de voturi şi aleşi prin rotaţie;
o consacră sporirea puterilor preşedintelui Comisiei;

21
 o preşedintele Comisiei hotărăşte repartizarea portofoliilor, numeşte vicepreşedinţii
Comisiei şi cere demisia eurocomisarilor.
d. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă:
o repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă;
o fiecare din cele zece noi state membre îşi va desemna câte un reprezentant pentru
CJCE şi TPI, astfel încât din data de 1 mai 2004 să aibă 25 de membri;
o înfiinţarea Camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă TPI, cu scopul de a degreva
TPI de anumite cazuri.
e. Curtea Europeană de Conturi:
o este constituită din reprezentanţi ai fiecărui stat membru (din 1 mai 2004, 25 de
membri);
o numiţi de Consiliu cu majoritate calificată, pe un mandat de 6 ani;
o înfiinţarea unui Comitet de legătură între Curtea de Conturi şi celelalte instituţii
naţionale similare.
f. Comitetul Economic şi Social:
o va avea 350 de reprezentanţi ai statelor membre.
g. Comitetul regiunilor:
o a fost limitat la 350 de locuri;
o membrii CR trebuie să aibă mandat electoral de la autorităţile pe care le reprezintă.
2. Procedurile de decizie:
o extinderea procedurii adoptării deciziilor cu majoritate calificată;
o în unele domenii, unele state dispun de drept de veto, astfel:
o Germania în materie de imigrare şi drept de azil;
o Marea Britanie în materie fiscală;
o Spania, Portugalia şi Grecia în materie de ajutor regional.
.
o în cadrul celui de-al treilea pilon al UE – CPJMP - adoptarea deciziilor cu majoritate
calificată doar pentru azil şi imigrări.
3. Cooperarea consolidată:
o să respecte tratatele şi cadrul instituţional unic al UE;
o să respecte acquis-ul comunitar;
o să nu intervină în domenii care sunt de competenţa exclusivă a Comunităţii;
o să nu aducă atingere Pieţii interne sau coeziunii economice şi sociale stabilite de
Tratat;
o să nu facă discriminări între schimburile dintre statele membre şi să nu provoace
distorsiuni de concurenţă între acestea;
o să reunească minim 8 state membre (nu majoritatea);
o să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
o să fie deschise tuturor statelor membre;
o să faciliteze realizarea obiectivelor UE şi să consolideze procesul de integrare.
4. Apărarea consolidată:
o tratatul consacră militarizarea UE şi crearea unei Forţe de reacţie rapidă pentru
managementul situaţiilor de criză.3

3
Stelian Scăunaş, idem, p. 59.

22
 III.2.5. Tratatul de la Lisabona
Refuzul ratificării Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa, (semnat de
statele membre la data de 29 octombrie 2004, şi neratificat de toate statele membre din motive
procedurale constituţionale interne) a dus statele membre ale Uniunii Europene la construirea
de noi strategii politice alternative.
În cadrul referendumurilor organizate în vara anului 2005 de către Franţa şi Ţările de Jos,
chiar poporul francez şi cel din Ţările de Jos au respins Tratatul, ceea ce a dus la întreruperea
procesului de ratificare şi în celelalte state.
În decembrie 2007, în urma unor evenimente politice, în care au fost implicate statele
membre şi instituţiile comunitare, fără consultări publice, a fost încheiat „Tratatul de la
Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene”, sau mai simplu „Tratatul de la Lisabona” sau „Tratatul
de Reformă”.
Spre deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Tratatul de la
Lisabona nu reuneşte cele trei tratate existente (Tratatul privind UE, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice)
intr-un singur document, doar aduce modificări acestora. Noul tratat „renumerotează din nou”
tratatele.
Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 20094.
Rapiditatea cu care a fost adoptat acest tratat se datorează faptului că în mare parte a fost
preluat textul fostei Constituţii a Uniunii (tocmai pentru a nu redeschide chestiunile sensibile).
Dintre modificările aduse de acest tratat, vom puncta pe cele mai importante;
o de la 1 decembrie 2009 UE s-a substituit şi a succedat Comunităţii Europene (art. 1
UE);
o Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) este redenumit „Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE), ca urmare a dispariţiei „Comunităţii
Europene” (subzistă Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA);
o Conform art. 47 UE, Uniunea Europeană are personalitate juridică, ceea ce nu o
autorizează să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite
de către statele membre prin tratate5, rezultă că va avea capacitate juridică şi procesuală
pe plan internaţional;dispariţia pilonilor;
o Posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul combaterii infracţiunilor care
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;
o o serie de modificări instituţionale importante, imediat operaţionale şi altele intrând în
vigoare doar din 1 noiembrie 2014:
o Preşedinţia Consiliului European: - preşedintele este ales pentru un mandat de
doi ani şi jumătate, reînnoit o dată 6,
o Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate7;
4
JO C306, 17.12.2007, p. 1. Ratificat de România prin Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, publicată în M. Of. nr.
107/12 februarie 2008.
5
Declaraţia nr. 24 anexată.
6
Herman van Rompuy, politician flamand, fost prim-ministru al Belgiei (30 decembrie 2008 - 25 noiembrie 2009).
7
Catherine Ashton, Baroană Ashton de Upholland, politician Laburist din Marea Britanie, fost comisar european pentru
comerţ exterior, membru al Consiliului Coroanei Britanice, fost lider al Camerei Lorzilor şi Lord Preşedinte al Consiliului
Coroanei în primul cabinet condus de Gordon Brown, (numit în iunie 2007), este prima persoană care ocupă această funcţie
nou înfiinţată de Tratatul de la Lisabona din 2009.

23
 o Preşedinţia Consiliului va fi exercitată în continuare prin rotaţie, excepţie
făcând Consiliul pentru Afaceri Externe, care va fi prezidat de Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate (care la
ora actuală este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei);
o în cadrul procedurii de vot în Consiliu, din 1 noiembrie 2014, se vor produce
modificări în modul de calcul al majorităţii calificate;
o Comisia nu va mai avea un resortisant al fiecărui stat membru, va fi compusă
dintr-un număr de membri corespunzător cu două treimi din numărul statelor
membre, tot din 1 noiembrie 2014;
o Preşedintele Comisiei va fi ales indirect de către membrii Parlamentul
European;
o este consolidat rolul Parlamentului European ca urmare a extinderii procedurii
de codecizie;
o sporirea participării parlamentelor naţionale la activităţile UE8 ;
o denumirile instanţelor sunt puţin schimbate (sub denumirea generică de Curte
de Justiţie a Uniunii Europene intră: Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul
TPI), Tribunalele specializate (fostele camere jurisdicţionale);
o introducerea iniţiativei legislative cetăţeneşti9;
o protecţia drepturilor fundamentale, astfel Carta drepturilor fundamentale nu mai este
inclusă în Tratat, are forţă juridică primară ceea ce înseamnă că are „aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor” şi UE va adera la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi la CEDO;
o instituirea Eurogrupului pentru a desemna statele membre care au adoptat moneda
euro10
În concluzie, putem afirma că aceste modificări aduse de Tratatul de la Lisabona, în viitor
pot aduce unele implicaţii pe termen lung, deocamdată nu putem preciza care sunt acestea, dar
putem afirma cuvintele care simbolizează o anumită schimbare „dispariţia Dreptul comunitar
şi apariţia dreptului Uniunii Europene”.

III.3. MECANISMUL NEGOCIERILOR DE ADERARE

LA UNIUNEA EUROPEANĂ

III.3.1. Aderarea la Uniunea Europeană

8
Protocolul nr. 1 privind rolul parlamentelor naţionale în UE, precum şi Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
9
Art. 11 alin. (4) UE, la iniţiativa a cel puţin un milion de cetăţeni ai UE, resortisanţi ai unui număr semnificativ de state
membre, Comisia Europeană, poate fi invitată să prezinte, o propunere corespunzătoare în materii în care aceşti cetăţeni
consideră că este necesar un act juridic al Uniunii,pentru aplicarea tratatelor;

10
Protocolul nr. 3, anexat la Tratatul de la Lisabona prevede instituirea Eurogrupului (reunirea miniştrilor statelor care au
adoptat moneda euro) la care participă Comisia şi Banca Centrală Europeană (cu statut de invitat).

24
 Conceptul de „Uniune” a fost stabilit încă din 1957, ca obiectiv înscris în preambulul
Tratatului de la Roma (TCEE): „crearea unei uniuni tot mai strânse între popoarele
europene”, concept ce a reapărut în 1972, la reuniunea la nivel înalt de la Paris, unde şefii de
stat sau de guverne ai celor 9 state membre şi-au exprimat dorinţa de a transforma ansamblul
relaţiilor dintre statele lor într-o „Uniune Europeană”, iar prin „Declaraţia solemnă de la
Stuttgart privind Uniunea Europeană” din 1983, a fost relansată ideea unificării europene prin
întărirea şi dezvoltarea Comunităţilor şi prin întărirea cooperării politice.
Consacrarea denumirii de Uniune Europeană s-a făcut prin Tratatul de la Maastricht din
1992, când, Comunităţile Europene şi-au schimbat şi numele şi orientarea spre o uniune
politică, deşi la bază a rămas tot uniunea economică, tratat care conform articolului A:
„marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei noi uniuni tot mai strânse între
popoarele Europei”.
Deşi, la bază, Comunităţile Europene au fost create pe baza unor tratate internaţionale
încheiate în conformitate cu normele dreptului internaţional şi cu legislaţiile statelor membre,
Uniunea Europeană, nu este o simplă organizaţie interguvernamentală, pentru că are
competenţe proprii, dar nu este nici o federaţie supranaţională, deoarece guvernele şi
parlamentele naţionale nu sunt subordonate unei autorităţi federale.
Ştim că tratatele constitutive ale Comunităţilor sunt tratate deschise (Tratatul CECO se
adresa tuturor statelor „europene”), şi că orice stat european poate cere să devină membru al
Comunităţii (iar art.237 din Tratatul CEE); astfel putem afirma că opţiunea aderării a „rămas
deschisă permanent” dar transformările la care au fost supuse Comunităţile de-a lungul
timpului, au dus la „modificările procedurii de aderare”.
Există trei etape de parcurs pentru aderare la UE:
1. etapa de pre-aderare cuprinde:
a. activităţi la nivel comunitar:
− acorduri de asociere,
− parteneriate,
− ajutoare,
− programe de pre-aderare, etc.
b. activităţi la nivelul statelor candidate:
− adaptarea infrastructurii,
− adaptarea instituţiilor,
− adaptarea legislaţiei, etc.;
2. etapa „comunitară”, constă în adoptarea deciziei Consiliului European cu
unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei Europene şi după obţinerea avizului conform
al Parlamentului European cu privire la acceptarea cererii de aderare;
3. etapa „internaţională”, constă în negocierea tratatului de aderare între statul
candidat şi fiecare stat membru, care trebuie să fie ratificat de toate statele membre; în cazul în
care un singur stat se opune ratificării, statul candidat respectiv nu va putea adera la UE.

III.3.2. Procedura iniţială de aderare

La început, procedura de aderare era diferită, adică trebuia să se facă la fiecare din cele
trei Comunităţi separat; cererea de aderare se adresa Consiliului, care, trebuia să solicite avizul
Comisiei înainte de a se pronunţa.

25
 Astfel, pentru CECO, procedura de aderare era pur comunitară, adică, consta într-o
decizie (act unilateral) în care erau stabilite condiţiile aderării de către Consiliu, cu unanimitate
de voturi, fără intervenţia statelor membre, aderarea devenind efectivă în momentul
depunerii instrumentelor de aderare de către statul candidat, la statul depozitar al Tratatului
CECO (Franţa).
Cât priveşte procedura de aderare la CEE şi EURATOM, aceasta era o decizie politică
(deoarece prevedea competenţa statelor membre) şi încheierea unei tratat de aderare între
statele membre şi cele candidate, tratat care trebuia ratificat de ambele părţi (atât de statele
membre cât şi de statele candidate).
O dată cu Tratatul de la Maastricht, această procedură este înlocuită cu o procedură
unică de aderare la UE (aderarea simultană la toate cele trei Comunităţi).

III.3.3. Procedura actuală de aderare

Conform art. 49, par.1 din Tratatul de la Maastricht, orice stat european care respectă
principiile enunţate în art. F, par. 1, poate solicita să devină membru al UE.
Statul respectiv adresează o cerere Consiliului, care se pronunţă asupra ei cu
unanimitate de voturi, după ce a consultat Comisia şi după primirea avizului conform al
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea absolută a membrilor săi.
Condiţiile cu privire la primire, drepturile şi obligaţiile părţilor fac obiectul unui tratat
între statele membre şi statul candidat/solicitant, care trebuie supus ratificării tuturor părţilor,
în conformitate cu reglementările lor constituţionale. Astfel tratatul de aderare cuprinde
următoarele documente:
1. acte interne ale instituţiilor comunitare:
− avizul Comisiei,
− hotărârea Parlamentului European,
− decizia Consiliului Uniunii Europene privind admiterea;
2. acte internaţionale:
− tratatul de aderare, semnat de statul candidat şi de toate statele membre,
ratificat,
− actul cuprinzând condiţiile aderării, semnat,
− actul final al Conferinţei de aderare,
− procesul verbal de semnare a tratatului.
De reţinut, că tratatul de aderare, din punct de vedere juridic, are forţa juridică a
tratatelor constitutive, este o înţelegere interstatală între statele membre ale Comunităţilor şi
statul care aderă, nu între Comunităţi şi statul solicitant.

III.3.4. Condiţiile de fond ale aderării

În tratatele constitutive sunt prevăzute condiţiile de aderare la UE, şi anume:
o solicitantul trebuie să aibă calitatea de stat, (adică conform dreptului internaţional
pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică internaţională în calitate de stat,
trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute în Tratatul cu privire la
drepturile şi obligaţiile statelor de la Montevideo din 1933, şi anume: teritoriu
(terestru, acvatic sau aerian), populaţie, guvern (mini-statele europene Andora,
Monaco, San Marino şi Lichtenstein, nu au devenit şi nici nu vor deveni membre ale
UE, dar, beneficiază, însă, de un statut special în cadrul UE);

26
 o statul candidat trebuie să fie european (din punct de vedere geografic),Turcia face parte
mai degrabă din Asia, decât din continentul Europa, deşi din 2005, CE a început
negocierile de aderare cu această ţară;
o statul candidat să respecte principiile democratice şi drepturile omului;
o sunt importante şi criteriile politice şi economice care trebuiesc îndeplinite de statul
candidat şi care fac obiectul unor negocieri dificile şi îndelungate.
Articolul 6 al TUE prevede principiile pe care este fondată Uniunea (adică valorile
Uniunii):
o principiul libertăţii,
o principiul democraţiei,
o principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
o principiul statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.
După Daniel Gueguen, Pilonii procesului de aderare la UE sunt în număr de trei şi
anume:
o Acorduri de asociere/Acorduri europene de asociere,
o Programe de pre-aderare,
o Preluare acquis comunitar.

III.3.5. Criteriile de aderare de la Consiliul European de la „Copenhaga” din 21-22

iunie 1993

Cu privire la perspectiva extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est, au fost stabilite în

cadrul Consiliului European de la Copenhaga din iunie 1993 criteriile pe care statele candidate
trebuie să le îndeplinească pentru a putea adera:
1. criteriul geografic:
− statul candidat să se situeze din punct de vedere geografic pe continentul european.
2. criteriul politic:
− stat democratic ( pluralism politic, alegeri libere, vot egal, direct, secret);
− stat de drept (să asigure separaţia puterilor în stat);
− respectarea drepturilor omului;
− respectarea statutului minorităţilor.
3. criteriul economic:
− să aibă o economie de piaţă funcţională;
− să facă faţă concurenţei şi standardelor economice ale UE.
4. criteriul preluării obligaţiilor ce decurg din calitatea de stat membru:
− preluarea acquis-ului comunitar:
− posibilitatea de a subscrie obiectivelor/scopurilor uniunii politice şi ale uniunii
economice şi monetare.
Dar, şi pentru Comunităţi reprezentanţii statelor membre la Copenhaga, au instituit un
criteriu de îndeplinit, acela de a crea capacitatea necesară primirii de noi state membre,
pentru a nu scădea nivelul integrării europene, (se referă la capacitatea instituţională pentru a
nu se produce un blocaj în luarea deciziilor).

27
 La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a introdus un ultim criteriu, ca
administraţia şi justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.

III.3.6. Criteriile de aderare de la Consiliul European de la „Amsterdam” din 16

iunie 1997

Acesta a prevăzut 5 criterii esenţiale pentru aderare, criterii mai riguroase decât cele
stabilite la Copenhaga în 1993:
1. apartenenţa geografică, economică sau culturală la Europa;
2. apărarea valorilor democratice, a drepturilor omului şi ale minorităţilor, abolirea
pedepsei cu moartea;
3. respectarea mecanismelor de piaţă cu o economie deschisă şi bazată pe concurenţă;
4. aplicarea politicii comerciale, a unui tarif extern comun şi a Codului vamal;
5. acceptarea unui ansamblu de principii, decizii, reguli şi obiective care aparţin UE.
După reuniunea Consiliului European de la Amsterdam din 1993, Comisia Europeană a
publicat un document extrem de important pentru extinderea UE - „Agenda 2000” care în cel
de al treilea criteriu de aderare (preluarea acquis-ului comunitar) introduce o distincţie severă
între state, prin care se cere statelor candidate să fie dotate cu o „carte routiere” – foaie de
drum/foaie rutieră (o fişă individuală în care să înregistreze progresele realizate în cadrul
preluării acquis-ului comunitar).
Ca o concluzie, putem afirma că, având în vedere rolul şi puterea pe care o au instituţiile
comunitare în procesul de negociere pentru aderarea statele din Europa Centrală şi de Est,
asistăm la un proces de admitere în UE, şi nu la un proces de aderare la UE.

III.4. NEGOCIERILE DE ADERARE

Statul care doreşte să aderare la Uniunea Europeană trebuie să parcurgă următoarele
etape:
1. decizia internă de aderare;
2. să formuleze cererea de aderare;
3. să depună cererea de aderare (scrisoare în care îşi exprimă această dorinţă),la
Preşedinţia Consiliului UE;
4. Consiliul UE decide dacă statul solicitant îi este sau nu conferit statutul de candidat
la integrarea în UE;
5. trimiterea cererii de la Consiliu UE la Comisie pentru „luările de poziţii/document
de poziţie” (instrument juridic de bază al procesului de negociere a capitolelor de acquis
commnautaire);
6. elaborarea „documentelor/luărilor de poziţii” de către Comisie după analizarea
situaţiei politice, economice, juridice a statului candidat;
7. adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de poziţii” în cadrul Comisiei;
8. hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie a Comisiei şi privind începerea
negocierilor de aderare;
9. deschiderea conferinţei de aderare cu ţara respectivă;

28
 10. dacă candidatura statului respectiv este acceptată, acesta primeşte un ajutor din
parte Uniunii, pentru ca să se poată pregăti pentru aderare;
11. statul respectiv este monitorizat pentru a se vedea în ce măsură îndeplineşte criteriile
aderării;
12. Comisia Europeană prezintă periodic rapoarte privind progresele realizate de
fiecare ţară candidată;
13. pe baza rapoartelor anuale de ţară întocmite de Comisia Europeană, Consiliul
European decide deschiderea negocierilor de aderare;
14. negocierile de aderare;
15. semnarea protocolului de închidere a negocierilor;
16. trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European;
17. aprobarea Parlamentului European;
18. ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat;
19. ratificarea tratatului de aderare de către statele membre (acest acord este supus
ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor
constituţionale);
20. Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.
Comisarul european pentru extindere, se ocupă de întreaga problematică a lărgirii UE (în
2000-2004 în comisia condusă de Romano Prodi a fost Guenter Verheugen, iar din 2005, în
comisia Barroso, Olli Rhen (Finlanda):
1. două instituţii ale UE sunt implicate în procesul de negociere: Consiliul Uniunii, care
este alcătuit din miniştrii de resort reprezentând fiecare dintre statele membre şi Comisia
Europeană (Direcţia Generală pentru Extindere), care este mandatată de statele membre să
deruleze negocierile tehnice;
2. de la data când Consiliul European ia decizia de începere a negocierilor cu un stat
candidat şi până în momentul în care cele două părţi se aşează la masa negocierilor, trec câteva
luni;
3. părţile cad de comun acord asupra ordinii de negociere a fiecărui capitol din acquis;
4. negocierile de desfăşoară pentru 31 de capitole care se cercetează domeniu cu
domeniu, din care 30 de capitole corespund legislaţiei comunitare şi un capitol pentru Diverse;
5. în general se începe cu capitolele mai uşoare pentru a permite realizarea unor
progrese absolut necesare creării unui climat de încredere între cele două părţi, iar pentru
fiecare capitol negociat statul candidat trebuie să-şi pregătească poziţia de negociere sub forma
unui document de poziţie, iar Comisia pregăteşte propriile documente de poziţie, pe care le
înaintează Consiliului, după care dă Comisiei un mandat de negociere;
6. la negocierile oficiale care se desfăşoară în cadrul unei Conferinţe de negociere,
participă negociatorul ţării candidate şi Consiliul UE;
7. dacă cele două părţi cad de comun acord, capitolul respectiv se poate închide
provizoriu;
8. de regulă, negocierile durează câţiva ani;
9. dacă întregul pachet de negocieri este epuizat, rezultatele se trec într-un Tratat de
Aderare, supus ratificării de către Parlamentele statelor membre, Parlamentul statului
candidat (eventual precedată de referendum) şi Parlamentul European;
10. durata procedurilor de ratificare este de 1,5 şi 2 ani;
11. numai după ratificarea Tratatului de Aderare de către toate statele membre, devine
definitivă apartenenţa unei ţări la Uniunea Europeană (adică aderarea propriu-zisă, - din acest

29
moment intră în vigoare şi perioadele de tranziţie şi derogările) (nu presupune, „ab initio”,
trecerea la Euro/UEM);
12. este momentul în care statele candidate trebuie să îndeplinească cele 3 tipuri de
criterii formulate la nivel comunitar: economice, legislative şi administrative, prevăzute în
1993 la Copenhaga, 1995 la Luxemburg şi 1997 la Helsinki.

III.5. ACQUIS-UL COMUNITAR ŞI PROCESUL DE ARMONIZARE

LEGISLATIVĂ

În „Le Petit Larousse, dictionnaire encyclopedique”, găsim definit termenul „Acquis

comunitar” sau doar „acquis”, care provine din francezul „acquis” de la „acquerir”, adică a
obţine ceva graţie efortului, experienţei, timpului, şi „droit acquis” ca drept incontestabil.
Astfel, putem defini conceptul de acquis comunitar ca fiind ansamblu legislaţiei şi
jurisprudenţei comunitare, care conţine totalitatea reglementărilor şi politicilor Uniunii
Europene, elaborate până în prezent (adică care reglementează activitatea Comunităţilor
Europene şi instituţiilor comunitare, a acţiunilor şi politicilor comunitare).
Acquis-ul este structurat pe 31 de capitole din care 30 de capitole corespund legislaţiei
comunitare, iar al 31 se referă la diverse; fiecare capitol reglementează un domeniu distinct,
prin trecerea în revistă, „domeniu cu domeniu”, a progreselor ţării respective privind
transpunerea normelor comunitare în legislaţia internă dar şi aplicarea efectivă a regulilor ce
guvernează funcţionarea UE; aceste capitole sunt:
1. Libera circulaţie a mărfurilor,
2. Libera circulaţie a persoanelor,
3. Libera circulaţie a serviciilor,
4. Libera circulaţie a capitalului,
5. Dreptul societăţilor comerciale,
6. Politica în domeniul concurenţei,
7. Agricultura,
8. Pescuitul,
9. Politica în domeniul transporturilor,
10. Impozitare,
11. Uniunea economică şi monetară,
12. Statistică,
13. Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă,
14. Energie,
15. Politica industrială,
16. Întreprinderi mici şi mijlocii,
17. Ştiinţă şi cercetare,
18. Educaţie, formare profesională şi tineret,
19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor,
20. Cultură şi politica în domeniul audiovizualului,
21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale,
22. Protecţia mediului,
23. Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii,
24. Justiţie şi afaceri interne,
25. Uniune vamală,

30
 26. Relaţii externe,
27. Politica externă şi de securitate comună,
28. Controlul financiar,
29. Dispoziţii financiare şi bugetare,
30. Instituţii,
31. Diverse.
Procesul de armonizare legislativă reprezintă un obiectiv esenţial şi un criteriu
fundamental de aderare a statelor candidate, adică preia şi aplică efectiv acquis-ul comunitar,
iar armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar este una din condiţiile care
determină progresul în procesul de negociere pentru aderare.

III.6. ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEMBRU AL UE

În acest domeniu, tratatele constitutive ale Comunităţilor nu conţin nici o dispoziţie,
deoarece autorii lor au fost preocupaţi doar de înfiinţarea lor, deoarece obiectivul principal
urmărit la înfiinţarea lor a fost integrarea regională, care presupunea asumarea unui
angajament irevocabil şi totodată procesului de integrare a mers aşa de departe încât,
retragerea nu mai este posibilă deoarece din punct de vedere economic şi social ar fi ceva
insuportabil (dacă Franţa ar fi ştiut că Germania poate ieşi oricând din acest sistem, nici nu ar
fi conceput să intre în sistemul comunitar);
Deşi tratatele constitutive nu reglementează această problemă, nu putem susţine că ideea
retragerii unui stat ar fi imposibilă, deoarece s-ar încălca un principiu de bază al dreptului
internaţional şi un drept fundamental al statului respectiv, iar art. 54 din Convenţia de la
Viena din 1969, (intrată în vigoare la 27 ianuarie 1980, la care România nu este parte) prevede
că încetarea validităţii unui tratat sau retragerea unei părţi se poate face în conformitate cu
prevederile tratatului respectiv sau oricând prin consimţământul tuturor părţilor, după
consultarea celorlalte state contractante.
Proiectul Constituţiei europene conţinea ideea că statele membre ori acceptă această
Comunitate, ori sunt libere să părăsească Uniunea, rămânând cu statutul de asociat şi urmând
să beneficieze de o variantă îmbunătăţită a parteneriatului pe care îl au în prezent Norvegia şi
Islanda, Totodată, la reuniunea Convenţiei pentru elaborarea viitoarei Constituţii pentru
Europa, din martie 2003, s-a supus plenului propunerea „...ca statele care doresc să
părăsească Uniunea să aibă la dispoziţie doi ani pentru a negocia termenii retragerii”, iar
prezidiul Convenţiei l-a aprobat (motivând că nici un stat nu doreşte ca un tratat să poată fi
modificat prin voinţa a două sau trei „insule mici” aluzie făcându-se la Cipru şi Malta; varianta
finală a Constituţiei prevede în art. I-59, posibilitatea suspendării, iar în art. I-60,
posibilitatea retragerii; statul respectiv va notifica intenţia de retragere, după care va negocia
şi încheia cu UE un acord privind modalităţile de retragere, şi va stabili cadrul relaţiilor sale cu
UE;
1. suspendarea procedura adoptării sancţiunii suspendării anumitor drepturi ale statului
care decurg din calitatea de membru al UE se realizează în următoarele etape:
o stabilirea existenţei riscului încălcării grave a valorilor Uniunii, printr-o decizie a
Consiliului luată cu majoritate de patru cincimi, la propunerea unei treimi din numărul
statelor membre, a Parlamentului sau a Consiliului;

31
 o stabilirea existenţei încălcării serioase şi persistente a valorilor Uniunii, printr-o decizie
a Consiliului, adoptată cu unanimitate, la propunerea unei treimi din numărul statelor
membre, a Parlamentului sau a Consiliului;
o suspendarea anumitor drepturi rezultate din Constituţie, inclusiv dreptul de vot în
Consiliu (privarea statului respectiv de dreptul de vot în Consiliu reprezintă o sancţiune
deosebit de dură pentru statul respectiv deoarece duce la izolarea acelui stat în cadrul
UE (deşi obligaţiile care revin statului în calitate de membru al Uniunii rămân)(asupra
persoanelor fizice şi juridice resortisante ale statului respectiv, ar putea avea consecinţe
grave spre deosebire de parlamentarii care beneficiază de independenţă faţă de stat şi
care reprezintă cetăţenii acelui stat şi comisarul care are cetăţenia statului şi care îşi
păstrează statutul).
Măsura suspendării poate fi modificată sau revocată dacă se schimbă situaţia de fapt
care a determinat-o prin decizia Consiliului, luată cu majoritate calificată.
Această măsură a suspendării reprezintă o sancţiune, deoarece ea nu afectează
obligaţiile statului membru în cauză;
2. retragerea art. I-60 din Tratatul constituţional prevede că: Orice stat membru poate
hotărî, în conformitate cu dispoziţiile sale constituţionale, să se retragă din Uniune”, ....
„Uniunea negociază şi încheie cu acest stat un acord de stabilire a aranjamentelor
referitoare la retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea”, după doi
ani de la notificare sau la data intrării în vigoare a acordului de retragere, Constituţia îşi
încetează efectele asupra statului în cauză; dacă statul respectiv doreşte să redevină membru,
acesta trebuie să facă o nouă cerere de aderare, care va parcurge întreaga procedură de aderare
prevăzută în Tratatul constituţional, în art. I-58.
Tratatul de la Lisabona. Soluţia oferită de acest tratat, se bazează pe aprecierea făcută de
preşedintele Convenţiei tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, Valery Giscard
d’Estaing, că, „Europa nu trebuie să fie o închisoare”, ceea ce înseamnă o recunoaştere
explicită a dreptului de retragere din cadrul Uniunii Europene al statelor membre, deşi, în
condiţiile integrării actuale, acest lucru pare dificil de admis.
Etapele de parcurs se referă la: notificarea pe care statul în cauză o depune la Consiliul
European; Consiliul European stabileşte negocierile pe care Uniunea le va desfăşura cu statul
în cauză în vederea încheierii unui acord de retragere; acordul este încheiat de Consiliu, (după
aprobarea Parlamentului European) cu majoritate calificată, în numele UE, şi trebuie să
conţină termenii modalităţii de retragere şi viitoarele raporturi ale statului cu Uniunea. Intrarea
în vigoare a acordului de retragere a unui stat din cadrul Uniunii Europene, marchează
„încetarea aplicării tratatelor europene în cazul statului”.
Dacă nu se ajunge la un acord în vederea retragerii, tratatele europene încetează să-şi mai
producă efectele după doi ani de la data notificării retragerii; acest termen poate fi prelungit
de Consiliului European (cu unanimitate) de comun acord cu statul respectiv.
Procedura se desfăşoară în Consiliul European şi Consiliu fără participarea statului în cauză.
3. excluderea nici această modalitate de încetare a calităţii de membru, nu este
reglementată de tratatele constitutive, ea apare imposibilă din punct de vedere juridic; în cazul
unor încălcări persistente ale principiilor democratice şi ale drepturilor fundamentale ale
omului, prin presiuni politice se poate determina retragerea acelui stat.
În concluzie, putem spune că între acordul de aderare şi acordul de retragere,
operează următoarele deosebiri:

32
 o actul de aderare este unul interstatal, cel de retragere nu este interstatal (părţile
fiind Uniunea şi statul care se retrage);
o încheierea acordului de aderare se face cu acordul tuturor statelor cu unanimitate,
cel de retragere de către Consiliu statuând cu majoritate calificată;
o actul de aderare este unul lung, deoarece impune nişte obligaţii de îndeplinit
pentru statele candidate, cel de retragere este unul mai flexibil.

III.7. PRINCIPIILE FONDATOARE ALE UNIUNII EUROPENE

„Declaraţia Schuman”, cuprinde patru elemente cheie care reprezintă esenţa construcţiei
comunitare şi care sunt capitale în înfăptuirea obiectivelor Uniunii Europene, şi anume:
1. asigurarea păcii politice şi a reconstrucţiei economice;
2. reconcilierea istorică; acţiuni comune între Franţa şi Germania;
3. asigurarea cooperării între naţiunile europene;
4. convergenţa intereselor popoarelor europene.
Primul principiu, face referire la importanţa pe care o prezintă instituţiile comune şi la
regulile care guvernează aceste instituţii, în vederea „asigurării păcii politice şi a
reconstrucţiei economice”.
Franţa, campioana Europei unite - a avut întotdeauna ca obiectiv esenţial, primordial,
servirea păcii.
Guvernul francez, a propus plasarea producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o
Înaltă Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării şi a altor ţări europene, ceea
ce avea să asigure stabilirea unei baze comune de dezvoltare economică, schimbând totodată
destinul regiunilor victime constante ale fabricării armelor de război. Această propunere bazată
pe solidaritatea de producţie, v-a realiza primele baze concrete ale unei federaţii europene, fără
de care primul principiu nu ar fi putut asigura pacea politică şi reconstrucţia economică.
Cel de al doilea principiu se referă la o Europă unită prin „acţiuni comune”, pentru ca
„orice război între Franţa şi Germania „să fie nu numai de negândit, ci şi imposibil de
realizat”, de unde reiese mesajul politic referitor la reconciliere dintre fostele inamice, şi
obiectivul comun: construirea unei Europe a păcii (al celor şase membri fondatori ai CECO).
Cel de al treilea principiu se referă la recunoaşterea faptului că procesul de integrare
europeană trebuie să rămână deschis, prin „asigurarea cooperării între naţiunile
europene”, chiar mai departe de continentul european, prevăzând ca producţia de cărbune şi
de oţel să fie oferită întregii lumi, fără discriminări.
Cel de al patrulea principiu se referă la faptul că „popoarele europene sunt mai mult
decât o simplă piaţă comună”. Piaţa comună se află în centrul demersurilor Uniunii
Europene, ea este un element esenţial al convergenţei de interese între popoarele europene,
alături de spiritul conciliant, care permite un trai armonios cetăţenilor Europei. Aspiraţia
popoarelor europene spre unitate, cooperare şi înţelegere s-a realizat o dată cu crearea
Consiliului Europei, în 1949, actul acesta având o semnificaţie de o însemnătate istorică,
marchează prima tentativă reuşită vizând realizarea unei Europe „Europene”, fondată de
europeni şi pentru europeni.
Din Declaraţie, reţinem 3 puncte esenţiale şi anume:
1. obiectivul imediat – reconcilierea franco-germană şi integrarea pieţelor celor două
ţări, făcea imposibilă în aceea perioadă un nou război;
2. obiectivul pe termen lung - construirea unei Europe Federale;

33
 3. metodă – dezvoltarea graduală, punându-se accent pe gradualism şi pragmatism, idei
care îi viza pe cei care se temeau de ideea cedării imediate de suveranitate din partea statelor
membre prin crearea unei organizaţii supranaţionale

III.8. SUPRANAŢIONALITATEA

Transferul de competenţe naţionale către Comunite prin strategia de transfer parţial de

suveranitate către o instituţie independentă de statele membre care le promovează interesele
comune se numeşte supranaţionalism.
În general putem afirma că, toată construcţia europeană este caracterizată de
supranaţionalism.
Comunităţile sunt organizaţii supranaţionale Tratatul CECO/CECA, (deşi a expirat în
23 iulie 2002, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, de constituire a
Comunităţii Europene, toate bunurile şi obligaţiile CCO/CECA au fost transferate Comunităţii
Europene) are o importanţă foarte mare, deoarece prin el s-a creat un sistem instituţional cu
competenţe supranaţionale, total deosebit de ce era în practica relaţiilor internaţionale: Înalta
Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie.
Astfel, pe baza atributelor de suveranitate care le-au fost transferate de către Comunităţi,
instituţiile Comunităţii pot emite reglementări prin care impun în mod direct drepturi şi
obligaţii pentru subiecte de drept; organele cu competenţă decizională hotărăsc cu majoritate
de voturi; de unde rezultă că independenţa şi principiul supremaţiei dreptului comunitar sunt
alte două caracteristici ale supranaţionalităţii11.
În concluzie, putem spune că CECO este prima organizaţie europeană ce dispune de
puteri supranaţionale, care rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin
intermediul unui proces de negociere a textelor ratificate de parlamentele naţionale. Această
supranaţionalitate este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate care are
competenţe în gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului, şi organele CECO care au
fuzionat cu cele ale CEE prin „Tratatul de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în anul
1967, au cele mai importante atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile Uniunii.

11
G. Gornig, I.E. Rusu, „Dreptul UE, Ed.CH Beck, Buc, 2006, p. 32.

34
 STATELE ŞI TERITORIILE UNIUNII EUROPENE

IV.1. Statele membre ale Uniunii Europene

IV.1.1. Criterii de analiză

Criteriile de analiză, după Michel Foucher (1994), conform normelor cadastrale naţionale
ale Institutelor naţionale de geografie12, Direcţiei generale locale, şi datele oferite de Banca
Franţei şi de BFCE Multidevises13, sunt următoarele 26:
1. Data aderării la Uniunea Europeană;
2. Data următoarei preşedinţii la Consiliul UE;
3. Suprafaţa în km2;
4. Capitala (în mii de locuitori);
5. Forma de guvernământ;
6. Regimul politic;
7. Colectivităţi teritoriale: nivel 1, nivel 2, nivel 3;
8. Populaţia totală (în mii);
9. Populaţia prevăzută pentru 2025 (în mii);
10. Indice conjunctural de creştere a natalităţii între anii 1990 şi 1995;
11. Speranţă de viaţă la naştere în 1990-1995;
12. Procentul populaţiei urbane în 1995;
13. Procentul şcolarizării în gimnaziu în 1995;
14. IDU (indice de dezvoltare umană) în 1994;
15. PIB total în 1994 (în miliarde de dolari);
16. PIB pe locuitor în 1994 (în dolari);
17. Monedă: denumire, cod internaţional, valoare în ECU la 03.11.1995;
18. Datorie publică brută în procente din PIB în 1995;
19. Procentul de inflaţie pe 12 luni în 1995;
20. Procentul de şomaj în decembrie 1995;
21. Sold bugetar în procente în 1995;
22. Importuri în 1994 (în milioane de dolari);
23. Exporturi în 1994 (în milioane de dolari);
24. Procentul de dobândă mediu pe termen lung în 1995;
25. Contribuţia sectorială la PIB în 1994 (în procente): primară, secundară, terţiară;
26. Cota-parte la FMI în milioane de DTS în 1993.

AUSTRIA:
1. 01.01.1995;
2. 01.01.2006;
3. 83.870 km2;
4. Viena (1620);
5. Republică federală; Constituţia din 1920, revizuită;
6. Parlamentar, (1 cameră);

12
Direction Generale des Collectivites Locales (1992), La Documentation Française, Paris.
13
Michel Foucher – Les Collectivités Locales en Chiffres, Paris, 1994

35
 7. -
7 Lander,
410 comune;
8. 8.180;
9. 8.050;
10. 1,5;
11. 76;
12. 55,5;
13. 100;
14. 0,932;
15. 195,6;
16. 19.756;
17. şiling,
ATS,
0,077390;
18. 68,0;
19. 2,5;
20. 6,3;
21. -5,5;
22. 55.194;
23. 44.865;
24. 6,5;
25. 2
36
62;
26. 1.188,3.
Limba oficială este germana.

BELGIA:
1. 01.01.1958;
2. 01.07.2001;
3. 30.528 km2;
4. Bruxelles (1.090);
5. Monarhie, Constituţia din 1831, revizuită;
6. Parlamentar, (2 camere);
7. 3 regiuni: Bruxelles, Flandra, Walonia,
10 provincii,
589 comune;
8. 15.500;
9. 10.1000;
10. 1,6;
11. 76;
12. 88,9;
13. 100;
14. 0,932;
15. 328,5;

36
 16. 18.252;
17. franc belgian,
BEF,
0,026490;
18. 134,4;
19. 1,8;
20. 7,3;
21. -4,4;
22. 115,633;
23. 131.141;
24. 7,6;
25. 2,
31,
67;
26. 3.102,3;
Limbile oficiale sunt: franceza, germana olandeza şi flamanda.

BULGARIA:
1. Da;
2. 110.910 km2;
3. Sofia (1.060);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 8.770;
7. 9,200;
8. Leva bulgărească
BGL
0,069300
0,011037.
Limba oficială este bulgara.

CEHIA:
1. Da;
2. 78.866 km2;
3. Praga (1.210);
4. Republică;
5. Parlamentar, Camera Deputaţilor şi Senat);
6. 10.320;
7. 10.000;
8. Coroana cehă
CSK
0,184200
0,029335.
Limba oficială este ceha.

CIPRU

37
 1. Da;
2. 9.251 km2;
3. Nicosia (126);
4. Republică;
5. Prezidenţial (Camera reprezentanţilor);
6. 742;
7. 850;
8. Lira cipriotă
CZP
11,748
1,870998.
Limba oficială este greaca (în sud), în nord turca (în mai 2004 doar sudul a devenit
membră a Uniunii Europene.

DANEMARCA:
1. 01.01.1973;
2. 01.07.2002;
3. 43.094 km2;
4. Copenhaga (670);
5. Monarhie, Constituţia din 1953;
6. Parlamentar – Folketing - (1 cameră);
7. –
14 comitate,
277 comune;
8. 5.180;
9. 5.000;
10. 1,7;
11. 75;
12. 85,1;
13. 100;
14. 0,927;
15. 147,4;
16. 20.587;
17. coroană daneză
DKK
0,138180;
18. 73,6;
19. 2,0;
20. 10,9;
21. -2,0;
22. 30.540;
23. 37.168;
24. 8,4;
25. 5
28
67;
27. 1.069,9;

38
Limba oficială este daneza.
Insulele Groenlanda şi Feroe, au independenţă legislativă şi nu sunt membre ale UE.

CROAȚIA:
4. 56.594 km2 ;
5. 4,076 milioane;
6. Zagreb;
7. țara este împarțită în 20 de diviziuni administrative și orașul Zagreb.
8. Limba oficială este croata;
9. Moneda: kuna croată (HRK);

ESTONIA
1. Da;
2. 45.226 km2;
3. Tallinn (452);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 1530;
7. 1700;
8. Coroana estoniană
EEK
0,426900
0,067989.
Limba oficială este estoniana.

6. FINLANDA:
1. 01.01.1995;
2. 01.07.1999;
3. 338.145 km2;
4. Helsinki (496);
5. Republică, Constituţia din 1919, revizuită;
6. Semiprezidenţial. (Dietă);
7. 11 regiuni (12 departamente);
-
350 comune;
8. 5.110;
9. 5.000;
10. 1,8;
11. 76;
12. 62,8;
13. 100;
14. 0,940;
15. 95,9;
16. 16.327;
17. marca finlandeză
FIM
0,174810;

39
18. 51,5;
19. 1,2;
20. 17,3;
21. -5,4;
22. 23.275;
23. 29.692;
24. 8,0;
25. 6
36
58;
26. 861,8;
Pe teritoriul Finlandei (în finlandeză Soumi), se vorbeşte atât finlandeza, cât şi suedeza.

FRANŢA:
1. 01.01.1958
2. 01.07.2000;
3. 547.030 km2;
4. Paris (2.299);
5. Republică, Constituţia din 1958, revizuită;
6. Semiprezidenţial, (2 camere);
7. 26 regiuni (din care 4 peste mări)
100 departamente
36.664 comune;
8. 58.200;
9. 63.000;
10. 1,7;
11. 77;
12. 72,7;
13. 100;
14. 0,946;
15. 1.318,9;
16. 19.403;
17. francul francez
FRF
0,157920;
18. 51,2;
19. 1,9;
20. 12,4;
21. -5,0;
22. 228.695;
23. 233.500;
24. 7,5;
25. 4
29
67;
26. 7.414,6;

40
 Limba oficială este franceza.

GERMANIA:
1. 01.01.1958;
2. 01.01.1999;
3. 357.021 km2;
4. Berlin (3.350);
5. Republică federală, Constituţia din 1949, revizuită;
6. Parlamentar, (2 camere: Bundestag şi Bundesrat).
7. 16 state federale provincii sau landuri
342 comitate
8.500 comune;
8. 81.600;
9. 83.000;
10. 1,3;
11. 76;
12. 86,3;
13. 100;
14. 0,924;
15. 2.041,5;
16. 19.279;
17. marca germană
DEM
0,544600;
18. 58,8;
19. 1,9;
20. 6,8;
21. -3,0;
22. 376.560;
23. 422.280;
24. 6,6;
25. 1
36
63;
26. 8.241,5;
Limba oficială este germana.

GRECIA:
1. 01.01.1981;
2. 01.01.2003;
3. 131.940 km2;
4. Atena (2.300);
5. Republică, Constituţia din 1975;
6. Parlamentar (1 cameră);
7. 51 departamente. 13 regiuni administrative
264 oraşe

41
 5.750 comune;
8. 10.450;
9. 10.000;
10. 1,4;
11. 78;
12. 64,7;
13. 98;
14. 0,923;
15. 77,6,
16. 8.360,
17. drahma
GRD
0,003510;
18. 114,4;
19. 9,2;
20. 10,1;
21. -9,3;
22. 21.939;
23. 8.934;
24. 18,1;
25. 17
27
56;
26. 587,6;
Limba oficială este greaca.

IRLANDA:
1. 01.01.1973;
2. 01.01.2003
3. 70.280 km2;
4. Dublin (690);
5. Republică, Constituţia din 1937, revizuită;
6. Parlamentar (2 camere: Camera Reprezentanţilor şi Senatul);
7. -
27 comitate
84 comune;
8. 3.550;
9. 4.000;
10. 2,1;
11. 75;
12. 57,4;
13. 100;
14. 0,924;
15. 51,8;
16. 14.785;
17. lira irlandeză

42
 IEP
1,305800;
18. 85,9;
19. 2,5;
20. 14,5;
21. -2,7;
22. 21.847;
23. 29.046;
24. 8,3;
25. 10
35
55
27. 525,0;
Limbi oficiale: engleza şi gaelica.

ITALIA:
1. 01.01.1958;
2. 01.01.2004;
3. 301.230km2;
4. Roma (2.960);
5. Republică, Constituţia din 1947, revizuită;
6. Parlamentar (2 camere Camera Deputaţilor şi Senat);
7. 20 regiuni
94 provincii
8.090 comune;
8. 57.200;
9. 55.000;
10. 1,3;
11. 77;
12. 66,6;
13. 78;
14. 0,921;
15. 1.020,2;
16. 18.520;
17. lira italiană
LIT
0,000463695;
18. 124,9;
19. 5,5;
20. 11,8;
21. -7,9;
22. 1 66.200;
23. 188.520;
24. 11,7;
25. 4
33

43
 63;
26. 4.590,7;
Limba oficială este italiana.

LETONIA:
1. Da;
2. 64.589 km2;
3. Riga (860);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 2.560;
7. 2.600;
8. Lats leton
LUL
9,124800
1,453225.
Limba oficială este letona.

LITUANIA:
1. Da;
2. 65.200 km2;
3. Vilnius (530);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 3.700;
7. 4.000;
8. Litas lituanian
1,225
0,195095.
Limba oficială este lituaniana.

LUXEMBURG:
1. 01.01.1958;
2. 01.01.2005;
3. 2.586 km2;
4. Luxembourg (79);
5. Monarhie (mare ducat);
Constituţia din 1868, revizuită;
6. Parlamentar(1 cameră Camera Deputaţilor);
7. 3 districte
-
118 comune;
8. 406;
9. 400;
10. 1,6;
11. 77;

44
 12. 88,6;
13. 75;
14. 0,899;
15. 13,6;
16. 30.088;
17. franc luxemburghez
LUF
0,025740;
18. 6,4;
19. 1,9;
20. 3,0;
21. 0,4;
22. 7.545;
23. 5.947;
24. 7,6;
25. 2
32
66;
28. 135,5.
Limbi oficiale: franceza, germana, luxemburgheza.

MALTA:
1. Da;
2. 316 km2;
3. Valletta (141);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 366;
7. 380;
8. Lira malteză
MTP
13,90
2,213728.
Limbile oficiale sunt malteza şi engleza.

REGATUL UNIT al MARII BRITANII şi IRLANDEI de NORD:

1. 01.01.1973;
2. 01.07.2005;
3. 244.820 km2;
4. Londra (7.535);
5. Monarhie, Constituţie nescrisă;
6. Parlamentar (2 camere:
Camera Comunelor şi Camera Lorzilor);
7. 4 provincii: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord
65 comitate
481 districte;

45
8. 58.300;
9. 61.550;
10. 1,8;
11. 76;
12. 89,4;
13. 86;
14. 0,931;
15. 1013,6;
16. 18.036;
17. lira sterlină
GBP
1,221980;
18. 52,5;
19. 2,8;
20. 8,9;
21. -5,4;
22. 226.560;
23. 203.880;
24. 8,3;
25. 2
38
60;
26. 7.414,6.
Limba oficială este engleza.

OLANDA:
1. 01.01.1958;
2. 01.07.2004;
3. 41.526 km2;
4. Amsterdam (1.250);
5. Monarhie, Constituţia din 1983;
6. Parlamentar (2 camere: Prima Cameră şi a Doua Cameră);
7. –
12 provincii
714 comune;
8. 15.500;
9. 16.500;
10. 1,6;
11. 76;
12. 88,9;
13. 100;
14. 0,940;
15. 328,5;
16. 18.252;
17. florin olandez
NLG

46
 0.486130;
18. 78,4;
19. 1,7;
20. 7,3;
21. -3,7;
22. 115.633;
23. 131.141;
24. 7,2;
25. 4
31
65;
26. 3,444,2.
Limba oficială este olandeza.

POLONIA:
1. Da;
2. 312.685 km2;
3. Varşovia (1.670);
4. Republică;
5. Parlamentar, (Dietă şi Senat);
6. 38.394;
7. 43.500;
8. Noul zlot
PLZ
1,985400
0,316197.
Limba oficială este poloneza.

PORTUGALIA:
1. 01.01.1986;
2. 01.01.2000;
3. 92.391 km2;
4. Lisabona (860);
5. Republică, Constituţia din 1976, revizuită;
6. Semiprezidenţială (1 cameră);
7. 2 regiuni, Insulele Acore şi Madeira sunt regiuni autonome şi au Adunări regionale
proprii
18 districte continentale
305 comune;
8. 9.820;
9. 11.600;
10. 1,5;
11. 75;
12. 35,1;
13. 81;
14. 0,890;
15. 87,50;

47
 16. 12.313;
17. escudo
PTE
0,005190;
18. 70,5;
19. 4,3;
20. 6,9;
21. -5,4;
22. 26.529;
23. 17.473;
24. 11,4;
25. 9
40
51;
26. 557,6.
Limba oficială este portugheza.

ROMÂNIA:
1. Da;
2. 237.500 km2;
3. Bucureşti (1.900);
4. Republică;
5. Prezidenţial;
6. 22.846;
7. 26.500;
8. Leu
ROL
0,001780
0,000284.
Limba oficială este româna.

SLOVACIA:
1. Da;
2. 48.845 km2;
3. Bratislava (391);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 5.352;
7. 6.000;
8. Coroana slovacă
SKK
0,165700
0,026390
Limba oficială este slovaca.

SLOVENIA:

48
1. Da;
2. 20.273 km2;
3. Ljubljana (309);
4. Republică;
5. Parlamentar;
6. 1.954;
7. 2.000;
8. Tolarul sloven
SIT
0,038940
0,006202.
Limba oficială este slovena.

SPANIA:
1. 01.01.1986;
2. 01.01.2002;
3. 504.782 km2;
4. Madrid (3.300);
5. Monarhie, Constituţia din 1978, revizuită;
6. Parlamentar (2 camere: Congresul
Deputaţilor şi Senat);
7. 18 comunităţi autonome
52 de provincii
8.056 comune;
8. 39.630;
9. 40.500;
10. 1,2;
11. 78;
12. 76,2;
13. 100;
14. 0,934;
15. 480,3;
16. 13.791;
17. peseta
ESP
0,006310;
18. 64,8;
19. 4,7;
20, 23,5;
21. -5,9;
22. 83.042;
23. 63.029;
24. 11,1;
25. 5
39
56;

49
26. 193,5.
Limba oficială este spaniola.

SUEDIA:
1. 01.01.1995;
2. 01.01.2001;
3. 449.964 km2;
4. Stockholm (647);
5. Monarhie, Constituţia din 1974, revizuită;
6. Parlamentar (1 cameră);
7. 24 departamente
23 comitate
300 comune;
8. 8.780;
9. 9.100;
10. 2,1;
11. 78;
12. 83,1;
13. 96;
14. 0,936;
15. 194,7;
16. 17.473;
17. coroana suedeză
SEK
0,116380;
18. 81,4;
19. 2,8;
20. 7,4;
21. -7,0;
22. 51.766;
23, 61.293;
24. 10,2;
25. 3
35
62;
26. 1.614,0.
Limba oficială este suedeza.

UNGARIA:
1. Da;
2. 93.030 km2;
3. Budapesta (2075);
4. Republică;
5. Parlamentar, (Parlament unicameral);
6. 10.115;
7. 10.000;

50
 8. Forint
HUF
0,035110
0,005592.
Limba oficială este maghiara.

IV.1.2. State europene din Europa Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1 mai
2004
Numărul statelor europene nemembre ale Uniunii Europene, a crescut după împărţirea
ex-Iugoslaviei, fărâmiţarea URSS şi separarea în două a ex-Cehoslovaciei.
Criteriile de analiză pentru aceste state europene nemembre, au fost:14
1. cererea de aderare la UE;
2. suprafaţa în km2;
3. capitala (în mii de locuitori, în 1994);
4. forma de guvernământ;
5. regimul politic;
6. populaţia totală în 1994 (în mii de locuitori);
7. estimarea numărului de locuitori pentru anul 2025 (în mii);
8. moneda:
− denumire oficială,
− cod internaţional,
− valoare în franci francezi la 31 decembrie 1995,
− valoare în ECU la 31 decembrie 1995.
Următoarele state candidate au devenit membre cu drepturi depline din mai 2004:
1. Cipru,
2. Cehia,
3. Estonia,
4. Letonia,
5. Lituania,
6. Malta,
7. Polonia,
8. Slovacia,
9. Slovenia,
10. Ungaria.

IV.1.2.1. State membre care au început negocierile în anul 199815

În data de 31 martie, încep negocierile oficiale de aderare cu :
Cehia,
Cipru,
Estonia,
Polonia,
Slovenia,
Ungaria.

14
Banque Mondiale / World Bank (1996), Rapport sur le Developpement du Monde, Economica, Paris
15
Banque Mondiale / World Bank (1996), Rapport sur le Developpement du Monde, Economica, Paris

51
 V.1.2.2. State membre care au început negocierile în 1999
În data de 13 octombrie, Comisia recomandă statelor membre UE să înceapă negocierile
oficiale de aderare cu Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia, iar în 10-11
decembrie, Consiliul European, întrunit la Helsinki, începe negocierile oficiale de aderare cu:
Bulgaria,
Letonia,
Lituania,
Malta,
România,
Slovacia şi recunoaşte Turcia ca ţară candidată.

TURCIA:
1. Da;
2. 780.576;
3. Ankara (2.750);
4. Republică centralizată;
5. Parlamentar;
6. 61.950;
7. 90.500;
8. Lira turcească
TRL
0,000082150
0,000130833.
Limba oficială este turca.

IV.1.3. State europene din Europa Centrală şi de Est care au aderat la UE în 1

ianuarie 2007
1. Bulgaria,
2. România.

IV.1.3. State care au aderat la UE în 1 iulie 2013

1. Croația

IV.2. State nemembre ale Uniunii Europene. Alte state:

1. Albania, este candidat oficial pentru aderare la UE din aprilie 2014;
2. Andorra,
3. Armenia,
4. Azerbaidjan,
5. Belarus,
6. Bosnia-Herţegovina, în prezent este angajat într-un proces de negocieri cu UE, vizând un
termen lung pentru integrare;
8. Elveţia,
9. Georgia, în noiembrie 2010 a semnat acordul de asociere cu UE, dar întâmpină
probleme/piedici cu cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud;
10. Islanda,

52
11. Liechtenstein,
12. Macedonia de Nord: în 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea
statutului de candidat;
13. Republica Moldova, este un potențial candidat la aderarea în UE;
14. Monaco,
15. Norvegia,
16. Rusia,
17. San Marino,
18. Serbia- Muntenegru, este un candidat oficial la aderarea ăn UE, a început negociereile
preliminare în ianuarie 2012;
19. Turcia, este candidat oficial la aderare la UE din 2005, când a primit statutul de țară
candidată.
Datorită diferențelor religioase și culturale în relațiile cu Europa, Turcia se lovește de o
opoziție puternică din parte guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în
special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.
20. Ucraina, refuză asocierea cu UE.
21. Vatican.
La ora actuală, în cadrul continentului European întâlnim următoarele categorii de state:
o State membre ale UE:
o Cele 28 de state prezentate mai sus;
o La ora actuală sunt 27 de state membre ale UE, după Brexit (adică fără Marea
Britanie);
o State candidate la UE:
o Croaţia,
o Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei,
o Turcia;
o State potenţial candidate:
o Albania,
o Bosnia-Herzegovina,
o Muntenegru,
o Serbia,
o Kosovo (sub Rezoluţia 1244 a ONU),
o Islanda;
o State din afara UE:
o Elveţia, (face parte din SEE)
o Norvegia, (face parte din SEE)
o San Marino,
o Lichtenstein,
o Vatican,
o Rusia – prin Kaliningrad şi prin partea estică a teritoriului său,
o Republica Moldova,
o Ucraina,
o Belarus.
Din statele enumerate mai sus, Turcia şi Croaţia au început procesul de negociere mai demult,
iar Macedonia, recunoscută candidată din anul 2005, nu a început procesul de negociere.

53
Croaţia a înaintat constant în procesul de deschidere şi închidere de capitole de negociere, faţă
de Turcia care a stagnat şi a încheiat doar două capitole din cele 35; totodată, atât politica
internă a Turciei reprezintă un caz cu totul special de construcţie democratică (deoarece
armata care este apolitică este de fapt garantul democraţiei), cât şi numărul mare al populaţiei
turce reprezintă o provocare pentru o modificare ulterioară a regulilor de funcţionare a
instituţiilor UE, deoarece numărul de voturi pe care le-ar obţine aceasta în Consiliul UE, ar fi
mai mare sau egal cu al celor patru mari state ale UE, deşi să nu uităm că din punct de vedere
geopolitic pentru UE, Turcia, reprezintă podul între Europa şi Orientul Mijlociu.

IV.3. Teritoriile Uniunii Europene

Multe state ale UE au teritorii în componenţa lor sau sunt legate constituţional de teritorii
autonome sau semiautonome, în majoritate insule, teritorii care atunci când statele respective
au decis să adere la Uniunea Europeană, au putut şi ele să negocieze relaţii speciale cu UE,
datorită legăturilor constituţionale. Aceste relaţii sunt stabilite de tratatele europene ca TCE
(Tratatul de instituire a Comunităţii Europene) şi TUE (Tratatul de instituire a Uniunii
Europene) şi deferă de la caz la caz.

IV.3.1. Tipuri de teritorii

Din punct de vedere al apartenenţei şi al aplicării normelor comunitare, există cinci tipuri de
teritorii:
1. teritorii ale UE unde dreptul comunitar este aplicabil în totalitate;
2. teritorii cu regim special în cadrul statelor membre unde dreptul comunitar nu este
aplicabil în totalitate;
3. regiuni ultraperiferice ale UE teritorii ce aparţin UE, dar nu se află în apropierea
continentului;
4. ţări şi teritorii de peste mări, teritorii din afara UE, care au un regim special de
asociere la Comunitatea Europeană, datorită faptului că au relaţii cu unul dintre statele membre
ale UE;
5. alte teritorii.

IV.3.1.1. Teritorii ale UE unde dreptul comunitar este aplicabil în totalitate

Dreptul comunitar se aplică în toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

IV.3.1.2. Teritorii cu regim special

Aceste teritorii cu statut special din cadrul statelor membre sunt în număr de zece, din
care 7 nu sunt incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte norme comunitare, cum
sunt:
1. Busingen am Hochrhein,
2. Campione,
3. Ceuta
4. Helgoland,
5. Livigno,
6. Melilla,

54
 7. Muntele Athos,
iar la 2 se aplică mai multe excepţii:
1. Insulele Aland,
2. Gibraltar.

IV.3.1.3. Regiuni ultraperiferice

Acestea sunt în număr de 7 – departamentele franceze de peste mări:
1. Guadelupa,
2. Guyana Franceză,
3. Martinica,
4. Reunion,
5. Arhipelagurile portugheze Azore şi Madeira,
6. insulele Canare, aparţinând coroanei spaniole.

IV.3.1.4. Ţări şi teritorii de peste mări

Cele 21 de ţări şi teritorii de peste mării, al căror statut este reglementat de partea a IV-a
a TCE, sunt:
− 12 teritorii britanice de peste mării:
1. Anguilla,
2. Insulele Bermude,
3. Insulele Cayman,
4. Insulele Falkland,
5. Insulele Georgia de Sud şi Sandwich de Sud,
6. Montserrat,
7. Pitcairn,
8. Sf. Elena şi teritoriile dependente,
9. Teritoriul Antarctic Britanic,
10. Teritoriul Britanic din Oceanul Indian,
11. Insulele Turks şi Caicos,
12. Insulele Virgine Britanice.
− 6 teritorii franceze:
1. Noua Caledonie şi teritoriile dependente,
2. Polinezia Franceză,
3. Insulele Wallis şi Futuna,
4. Teritorile Australe şi Antarctice Franceze,
5. Mayotte,
6. St. Pierre-et-Miquelon.
− 2 teritorii olandeze:
1. Aruba,
2. Antilele Olandeze.
− 1 teritoriu danez:
1. Groenlanda.

IV.3.1.5. Alte cazuri de terenuri cu un statut special în relaţia cu UE

1. Este cazul Groenlandei, care a făcut parte din Comunitatea Economică Europeană şi
Euratom ca provincie a Regatului Danemarca, dar care, după cinci ani de la dobândirea

55
autonomiei, s-a retras în 1985 (deşi posibilitatea părăsirii organizaţiei nu este prevăzută „de
jure” în nici unul dintre tratate;
2. Al caz este cel al Insulelor Man şi Channel (Marea Britanie);
3. Cazul Akrotiri şi Dhekelia de pe teritoriul Bazelor Suverane din Cipru ale Marii
Britanii, precum şi al teritoriului Republicii Turce a Ciprului de Nord;
4. Cazul Insulelor Feroe, regiune autonomă a Regatului Danemarca din anul 1948 (deşi
mai are în comun administrarea afacerilor externe);
5. Zona tampon dintre Cipru şi Republica Turcă a Ciprului de Nord;
6. Unele Insule din Oceanul Indian;
7. Insula Clipperton din apropierea Mexicului.

IV.4. Aplicarea legislaţiei Uniunii Europene

În general legislaţia UE se aplică în totalitate în toate cele 27 de state membre ale UE,
dar există şi excepţii, în afara celor prevăzute de perioadele tranzitorii cerute de orice stat
pentru adaptarea la unele politici ale UE.
Teritoriile unde dreptul comunitar este adoptat sunt: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia,
Cipru (partea care se află sub jurisdicţia Republicii Cipru), Danemarca (fără Groenlanda şi
Insulele Feroe), Estonia, Finlanda (fără Insulele Aland), Franţa metropolitană, Germania (fără
Helgoland şi Busingen am Hochrhein), Grecia (fără Muntele Athos). Malta, Marea Britanie
(fără nici un alt teritoriu sub suveranitate britanică), Olanda (partea europeană a Regatului
Olandei), Polonia, Portugalia (fără Azore şi Madeira), România, Slovacia, Slovenia, Spania
(fără Insulele Canare şi exclavele Ceuta şi Melilla), Suedia şi Ungaria.
În cazul teritoriilor cu statut special din cadrul statelor membre, există state ca Busingen
am Hochrhein, Campione, Ceuta, Helgoland, Livigno, Melilla şi Muntele Athos, care nu sunt
incluse în uniunea vamală, dar li se aplică toate celelalte norme comunitare, şi altele ca
Insulele Aland şi Gibraltar, cărora li se aplică mai multe excepţii.
Celor şapte (7) Regiuni ultraperiferice (departamentele franceze de peste mări) -
Guadelupa, Guyana Franceză, Martinica, Reunion, Arhipelagurile portugheze Azore şi
Madeira şi Insulele Canare, aparţinând coroanei spaniole, li se aplică legislaţia UE cu unele
excepţii menite să le ajute/sprijine în dezvoltarea/prosperarea situaţiei lor socio-economică.
Celor 21 de ţări şi teritorii de peste mări, din care: în cele 12 teritorii britanice de peste
mări Anguilla, Insulele Bermude, Insulele Cayman, Insulele Falkland, Insulele Georgia de Sud
şi teritoriile dependente, Teritoriul Antartic Britanic, Teritoriul Brizanic din Oceanul Indian,
Insulele Turkc şi Caicos şi Insulele Virgine Britanice, în cele 6 teritorii franceze Noua
Caledonie şi teritoriile dependente, Polinezia Franceză, Teritoriile Australe şi Antarctice
Franceze, Insulele Wallis şi Futuna, Mayotte, Sf. Pierre-et-Miquelon, în două teritorii olandeze
Aruba şi Antilele Olandeze precum şi un teritoriu danez Groenlanda, nu li se aplică
prevederile dreptului comunitar, dar cetăţenii lor beneficiază parţial de unele prevederi prin
regimul special de asociere, adică un statut deferit de cel conferit de asocierea unor state
independente şi cu suveranitate deplină.
În afară de cazurile prezentate mai sus, mai există câteva teritorii cu un statut special în
relaţia cu UE, astfel, este cazul Groenlandei, care ca provincie a Regatului Danemarca a făcut
parte din Comunitate sau a Insulelor Feroe, care din 1948 este regiune autonomă a Regatului
Danemarca şi care nu aparţin UE iar cetăţenii danezi rezidenţi nu sunt consideraţi cetăţeni

56
ai UE; este cazul Insulelor Man şi Channel (Marea Britanie), unde legislaţia europeană nu
este obligatorie, dar cetăţenii britanici sau de descendenţă britanică sunt cetăţeni ai UE, deşi
nu pot vota în alegerile pentru Parlamentul European; în Akrotiri şi Dhekelia pe teritoriul
Bazelor Suverane din Cipru ale Marii Britanii, după aderarea în mai 2004 a Ciprului, se aplică
mai multe reglementări ale UE iar naţionalitatea cipriotă garantează cetăţenia UE; rezidenţii
de naţionalitate cipriotă de pe teritoriul Republicii Turce a Ciprului de Nord, sunt consideraţi
cetăţeni ai UE cu drept de vot în alegerile europene; şi în fine, zona tampon, adică teritoriile
care au un statut neclar deşi sunt sub suveranitatea statelor membre, acestea sunt zona tampon
dintre Cipru şi Republica Turcă a Ciprului de Nord, unele Insule din Oceanul Indian şi
Insula Clipperton (atol nelocuit din apropierea Mexicului, administrat de Franţa)16.

zzzzzz

16
Enciclopedia UE, Ed. Meronia, Buc, 2007, p. 190-191

57
58