6.3.

INVIOLABILITĂŢILE
1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi dreptul la integritate psihică.
Sunt prevăzute în art. 22 din Constituţie, ele fiind într-o legătură indisolubilă dar nu pot
fi confundate. Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. În dispoziţia
constituţională este interzisă pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor
naturale ale omului, această interdicţie este absolută, adică nici o excepţie nu este
posibilă.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar formularea constituţională.
Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar
dacă ea se va impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai
prin lege în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi este considerat de valoare
constituţională, omul fiind conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în
care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi
este contrară drepturilor umane.
Respectul vieţii, integrităţii fizice şi psihice implică în mod necesar interzicerea
torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
2. Libertatea individuală este reglementată prin art.23 din Constituţie cu un
conţinut complex. În prevederea constituţională se folosesc două exprimări - libertatea
individuală şi siguranţa persoanei.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se
comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi
reţinută, arestată sau deţinută, decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de
Constituţie şi legi. Omul născându-se liber, societatea are obligaţia de a respecta şi
proteja libertatea omului. Dar libertatea individuală ca şi concept juridic nu este şi nu
poate fi absolută, ea urmând a se realiza în coordonatele impuse de ordinea de drept de
către individ. Încălcarea ordinii de drept de către individ, îndreptăţeşte autorităţile
publice la intervenţie, la represiune, aceasta implicând unele măsuri care privesc direct
libertatea persoanei precum percheziţia, reţinerea, arestarea.
Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei care semnifică ansamblul
garanţiilor care protejează persoana în situaţia în care autorităţile publice, în aplicarea
Constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii
care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Percheziţia priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectueaza în condiţiile şi în formele prevăzute
de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor
flagrante.
Reţinerea este o măsură procesual-penală preventivă prin care persoana faţă de
care există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată
de libertatea sa de către autorităţile competente, pe o durată de timp limitată. Ea este
luată numai în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, nu poate depăşi 24 ore, implică
obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţa învinuitului, în limba pe
care o înţelege, motivele reţinerii, implică eliberarea obligatorie a persoanei în
momentul în care motivele care au determinat luarea măsurii au încetat.
Arestarea este o măsură care aduce o gravă atingere libertăţii individuală, ea
având consecinţe mari asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale Două
reguli constituţionale inportante sunt prevăzute expres în art. 23 din Constituţie: a)
arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare; b) dispunerea acestei măsuri
revine doar judecătorului. În cursul urmăririi penale, ea se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile, putându-se prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să
depăşească un termen rezonabil, dar nu mai mult de 180 zile.
3. Dreptul la apărare,reglementat în art.24 din Constituţie, într-o accepţiune
largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei
posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, să
scoată la iveală nevinovăţia sa. În alte procese (civile, comerciale, de muncă, de
contencios administrativ) dreptul la apărare conferă părţilor posibilitatea de a-şi
valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această
accepţiune largă se include şi posibilitatea folosirii avocatului. În accepţiunea restrânsă
se referă la dreptul la asistenţă din partea unui avocat. Există însă procese în care
asistenţa din partea unui avocat este obligatorie.
4. Dreptul la libera circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului (art. 25 din Constituţie). Dreptul la libera circulaţie asigură posibilitatea,
pentru orice cetăţean, de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi
stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Dacă ne referim la libera circulaţie a
cetăţenilor români în străinătate, ea este de asemenea garantată prin permiterea
emigrării şi revenirii în ţară.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private - art. 26 - are un
conţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii omului proclamată prin
art.1 din Constituţie ca valoare supremă. Constituţia obligă autorităţile publice la
respectul vieţii intime, familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din
partea oricărui subiect de drept (om, autoritate, grup). Nimeni nu poate să se amestece
în viaţa intimă, familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia,
consimţământ care desigur trebuie să fie explicit şi exprimat liber. Autorităţile publice
trebuie să ia toate măsurile posibile şi rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială
şi privată a persoanei. Astfel, judecătorii au obligaţia de a declara şedinţa secretă de
judecată în procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun
serviciu legii sau justiţiei.
Intră de asemenea în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private, dreptul
exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine şi respectul
intimităţii sunt inseparabile. Este de asemenea interzisă, şi desigur sancţionată,
aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte:
numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa,
prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri. În temeiul lui omul are dreptul de a participa sau nu ca
subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice sau de altă natură, de a
accepta să se supună unor experimente medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte
juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la operaţiile
de inginerie genetică, de fecundare “in vitro” etc.
 6. Inviolabilitatea domiciliului–este consacrată în art.27 din Constituţie. Nimeni
nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia. Acest drept poate fi restrâns în următoarele situaţii:
- executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
- înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
- apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
- prevenirea răspândirii unei epidemii.
6.4. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-ECONOMICE ŞI
CULTURALE
a) Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are
vocaţie, precum şi mijlocul de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. Dreptul la
învăţătură este în acelaşi timp şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme
de învăţământ (primar, general etc.). Ca drept fundamental, dreptul la învăţătură
trebuie astfel organizat încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică
folosirea cu prioritate a criteriului de competenţă profesională şi interzicerea
discriminărilor sau privilegiilor.
Prin dispoziţiile art.32 din Constituţie se stabilesc formele organizatorice de
realizare a dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu,
învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Referindu-se la învăţământul superior,
Constituţia garantează autonomia universitară.
Odată cu asigurarea dreptului la învăţătură, prevederile constituţionale
reglementează în mod distinct gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii.
O componentă a dreptului la educaţie şi învăţământ o constituie învăţământul
religios, Constituţia stabilind două reguli - una privind învăţământul religios organizat
de către culte şi a doua privind învăţământul religios în şcolile de stat. Învăţământul în
şcolile de stat are un caracter facultativ, potrivit propriilor convingeri. Organizarea şi
desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba oficială a statului care este
limba română. Constituţia garantează însă dreptul persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi dreptul de a fi instruite în
această limbă.
De asemenea, Constituţia permite ca învăţământul să se poate desfăşura şi într-o
limbă de circulaţie internaţională, desigur în condiţiile legii.
b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat
în Constituţia României îndeosebi din Pactul Internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale. Acest pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la
securitate socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art.12 nominalizează dreptul
persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Textul
constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul ocrotirii sănătăţii,
garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art.34 stabilind obligaţii corelative clare şi
ferme în sarcina statului şi anume, de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice.
 c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii - art. 41 din Constituţie.Prin
exprimarea „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, reglementarea constituţională pune
în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă precum şi importanţa acestui drept atât
pentru om cât şi pentru societate. Conceput ca un drept complex, dreptul la muncă
include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia
socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective. Protecţia
socială a muncii cuprinde securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi
tinerilor, salariul minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit,
prestarea muncii în condiţii grele. Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel
mult 8 ore. Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală exprimă în
domeniul muncii egalitatea în drepturi a femeilor şi bărbaţilor.
d) Dreptul la grevă - art 43 - este prin noţiunea sa, atât un drept social-economic,
cât şi un drept social politic. Dreptul la grevă se află într-o corelaţie cu alte drepturi şi
libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul la
asocierea în sindicate. De altfel, potrivit art.9 din Constituţie, sindicatele contribuie la
apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale
salariaţilor, iar potrivit art.43 alin.1, greva are ca scop apărarea intereselor profesionale
economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte
mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat fiind astfel o soluţie ultimă,
extremă.
Dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Textul constituţional permite legii să
stabilească anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă.
e) Dreptul de proprietate privată – cuprinde dreptul persoanei de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a
putea transmite dreptul său altuia. În art.44 din Constituţie se garantează dreptul de
proprietate, precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea
privată, indiferent de proprietar.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană
şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Exproprierea este trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi
construcţiilor pentru cauze de utilitate publică, după plata unei prealabile şi juste
despăgubiri.
În ce priveşte folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile
publice, pentru lucrări de interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru
acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
f) libertatea economică – ţine de esenţa unei economii de piaţă şi presupune
posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop lucrativ. În
acest sens, art. 45 din Constituţie prevede că accesul liber al persoanei la o activitate
economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.
g) Dreptul la moştenire - este un corolar al dreptului de proprietate. Acesta nu ar
putea constitui un stimulent pe deplin eficient al activităţii productive a indivizilor dacă
bunurile care formează obiectul lui n-ar putea fi transmise succesorilor celui care le-a
dobândit. De aceea, art. 46 din Constituţie garantează dreptul la moştenire.
 h) Dreptul la un nivel de trai decent - art.47 - Prin conţinutul său, dreptul la un
nivel de trai decent include şi dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă, care
să-i asigure lui şi familiei lui un trai civilizat, decent. Conţinutul lui este complex,
implicând: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă,
dreptul la hrană, dreptul la îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. De aceea,
Constituţia obligă statul la luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie
socială corespunzătoare.
Art.47 din Constituţie nominalizează anumite domenii în care cetăţenii au
drepturi, domenii care într-o viziune juridică largă sunt cuprinse sau au contingenţă cu
conceptul de nivel de trai decent. Această nominalizare cuprinde: dreptul la pensie, la
concedii de maternitate plătite, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la
ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private prevăzute de
lege.
i) Dreptul la căsătorie - art.48 - Conform art. 10 din Pactul Internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, familia este elementul natural fundamental al
societăţii.
Prevederile constituţionale exprimă această realitate prin garantarea libertăţii
căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Familia se întemeiază pe egalitatea femeii şi
a bărbatului precum şi pe căsătoria liber consimţită. De asemenea, se consacră obligaţia
constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea copiilor.
Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept, marcând
regula privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi căsătoriei religioase.
j) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă - art. 49 - În această
categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la căsătorie
şi la întemeierea unei familii etc. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca
salariaţi. Prevederile constituţionale dau contur unui drept de sinteză, căruia îi
răspunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare
dezvoltării armonioase a aptitudinilor fizice şi intelectuale. În acest sens se stabileşte
obligaţia statului de a acorda alocaţie de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori handicapat.
k) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie socială - art.50 - Este un drept
fundamental aparte care priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă
trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţie umană. De aceea, Constituţia obligă statul
la o politică naţională de egalitate a şanselor care să asigure protecţia handicapaţilor în
toate domeniile vieţii.
l) dreptul la un mediu sănătos – art. 35 – statul recunoaşte dreptul oricărei
persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, asigurând în acest sens
cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Dreptul la un mediu sănătos are un
conţinut normativ complex, el fiind un drept subiectiv dar, în acelaşi timp şi o obligaţie
pentru orice persoană fizică sau juridică.
m) accesul la cultură – art. 33 – constituie un adevărat complement al dreptului
la învăţătură şi împreună cu acesta constituie dreptul la educaţie. Acest drept exprimă
posibilitatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a aceede la valorile culturii
naţionale, care nu poate fi îngrădită de nimeni.
 6.5. DREPTURILE EXCLUSIV POLITICE
În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca
obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare.
 dreptul de a alege reprezentanţi în Parlament;
 dreptul de a alege Preşedintele României;
 dreptul de a vota în referendumuri;
 dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot prevăzut de art. 74
al Constituţiei şi în condiţiile stabilite, adoptarea, modificarea sau alegerea unei legi
ordinare sau organice;
 dreptul de a iniţia, împreună cu numărul de cetăţeni cu drept de vot, prevăzut de art.
150 al Constituţiei şi în condiţiile acolo stabilite revizuirea Constituţiei.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot - art.36 şi dreptul de a fi ales - art.37.
6.6. DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE SOCIAL-POLITICE
1. Libertatea conştiinţei - art. 29 - Într-o accepţiune largă, libertatea conştiinţei
reprezintă posibilitatea cetăţeanului de a avea şi exprima public o concepţie a sa despre
lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu
unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei, ca libertate cetăţenească fundamentală, are un conţinut
complex, încorporând mai multe aspecte, mai multe libertăţi. Pactul Internaţional
relativ la drepturile civile şi politice în art.18 consacră dreptul persoanei la libertatea de
gândire, de conştiinţă şi de religie şi pe care-l defineşte ca implicând libertatea
persoanei de a avea sau a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi
libertatea de a manifesta religia sau convingerea individual sau în comun, în public sau
privat, prin cult şi rituri, practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi conţinutul
altor libertăţi precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru
că în fond aceste libertăţi sunt mijloacele de exprimare a gândurilor, religiilor, opiniilor.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă ca un factor de continuitate spirituală în cadrul
familiei, părinţii având dreptul natural clar şi obligatoriu de a se ocupa de creşterea şi
educarea copiilor. Prevederile constituţionale stabilesc că părinţii sau tutorii au dreptul
de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia minorilor.
Multe prevederi constituţionale se referă la cultele religioase, atât ca o
organizaţie sau asociaţie religioasă cât şi ca ritual practicat. Organizarea cultelor
religioase este liberă, ea concretizându-se prin statutele proprii, dar realizate în
condiţiile legii. Constituţia României consacrând separarea statului de biserică,
garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv
prin înlesnirea asistenţei religioase în spitale, în armată, în penitenciare, în aziluri şi
orfelinate. De asemenea, se consacră egalitatea între credincioşi şi necredincioşi şi
împreună cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc.
2. Libertatea de exprimare - art. 30 - Gândurile, credinţele religioase, creaţiile
spirituale de orice natură intră în circuitul juridic numai dacă sunt exteriorizate,
comunicate, exprimate.
Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau credinţelor, precum şi a
creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare este un corolar al libertăţii de gândire de opinie şi de credinţă
religioasă. Exprimarea gândurilor, opiniilor, credinţelor, posibilitatea de a avea şi a
exprima creaţiile de orice fel, în istoria lor ca drepturi umane au dus la formularea a trei
mari reguli: libertatea de exprimare; interzicerea cenzurii şi responsabilitatea.
Constituţia interzice cenzura de orice fel, decisivă pentru libertatea de exprimare,
interzicând totodată şi suprimarea publicaţiilor. Suprimarea unor publicaţii este o
sancţiune exagerată, prin duritatea ei venind în conflict cu ideea de respect a libertăţilor
umane. Prevederile constituţionale nu interzic însă în mod explicit suspendarea
publicaţiilor, urmând ca legiuitorul să aprecieze dacă această sancţiune să figureze între
cele ce se pot aplica în domeniul presei.
Fiind un drept cu un conţinut complex cuprinde pe lângă aspectul spiritual şi pe
cel material. Aspectul material, care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie, are o
importanţă aparte în libertatea presei, cunoscut fiind faptul că aceasta nu se poate
realiza, fără existenţa unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare. Din
aceste considerente, în prevederile constituţionale se statuează şi libertatea de a înfiinţa
publicaţii - permiţându-se însă legii să poată impune mijloacelor de comunicare în
masă, obligaţia de a face publică sursa finanţării.
Libertatea de exprimare nu poate avea însă un caracter absolut, ci este supusă
unor coordonate juridice (limite) care însă trebuie să fie expres prevăzute de lege şi
necesare ocrotirii unor valori politice, economice, sociale şi umane.
Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice prin art. 19 al. 3
stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi că poate fi
supusă unor restricţii care trebuie să fie exprimate expres prin lege şi sunt necesare:
respectul dreptului sau reputaţiei altora şi salvgardarea siguranţei naţionale, ordinii
publice, sănătăţii sau moralităţii publice.
În art. 20 din acelaşi pact se statuează că legile trebuie să interzică obligatoriu:
propaganda în favoarea războiului; precum şi apelarea la ura naţională, rasială sau
religioasă care constituie o incitare la discriminare, ostilitate sau violenţă.
Într-o asemenea viziune juridică, prevederile constituţionale interzic acele
exprimări care urmăresc prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare a persoanei
şi dreptul său la propria imagine, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război, la
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare,
separatism teritorial sau la violenţă publică, manifestări obscene, contrare bunelor
moravuri. Din cele expuse, rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante
valori umane, statale, publice.
Abuzul în exercitarea libertăţii angajează răspunderea civilă şi penală. În
constituţie se stabilesc formele răspunderii precum şi subiectele răspunderii.
Răspunderea civilă revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului
manifestării artistice, proprietarului mijloacelor de multiplicare, al postului de radio sau
de televiziune în condiţiile legii.
3. Dreptul la informaţie- art. 31 - Constituie posibilitatea de a recepţiona date şi
informaţii privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Constituţia
garantează accesul persoanei la orice informaţie de interes public. Conţinutul dreptului
la informaţie presupune:
a) dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la măsurile
preconizate şi mai ales luate de autorităţile publice;
 b) accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică, socială,
culturală şi sportivă;
c) posibilitatea persoanei de a recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de
radio şi televiziune;
d) obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice
pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.
Acest drept însă nu implică nici accesul la informaţiile cu caracter secret, nici
obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii.
4. Libertatea întrunirilor - art. 39 -Constituie o libertate cu caracter social politic
care priveşte posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice
pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Ea se poate exercita prin mai multe
forme: mitinguri, demonstraţii şi procesiuni. Prevederile constituţionale mai adaugă
sintagma şi alte întruniri, deoarece orice întrunire este o grupare de persoane,
organizată cu caracter temporar. În literatura juridică se face distincţia între libertatea
întrunirilor şi dreptul de asociere, deoarece întrunirile presupun participanţi care nu au
calitatea de membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite.
Întrunirile nu urmăresc realizarea unui scop permanent, ci a unuia concret (politic,
social, cultural) declarat în momentul desfăşurării lor. Ele se desfăşoară de regulă pe
căile şi pieţele publice sau în localuri publice. Art.39 din Constituţie stabileşte trei mari
reguli în legătură cu întrunirile şi anume: libertatea întrunirilor; caracterul paşnic al
întrunirilor şi interzicerea la întrunire a oricărui fel de arme.
5. Dreptul la asociere- art. 40 -Este un drept fundamental social politic care
constă în posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia în mod liber în partide politice,
în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţie, ligi şi uniuni cu scopul de
a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală şi de a realiza o serie de
interese legitime comune. Asociaţiile prevăzute în art. 40 nu au scopuri lucrative, nu
urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice,
religioase, culturale etc. – scopuri care să exprime libertatea de gândire şi de exprimare
a gândurilor, opiniilor şi credinţelor.
Odată cu garantarea dreptului la liberă asociere, prevederile constituţionale
stabilesc şi formele de asociere. În constituţie au fost nominalizate doar partidele,
sindicatele şi patronatele iar pentru restul s-a folosit sintagma şi alte forme de asociere.
Dreptul de asociere nu poate avea însă un caracter absolut, ci se exercită între anumite
limite care privesc trei aspecte:
scopurile şi activitatea - sunt considerate neconstituţionale partidele sau
organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii, integrităţii sau a independenţei României, valori care intră
practic în ordinea constituţională,
 membrii asociaţiilor - privesc în fapt numai partidele politice - alin. 3 - nu pot
face parte judecătorii Curţii Constituţionale, avocatul poporului, magistraţii, membrii
activi ai armatei şi ai poliţiei şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege
organică.
 caracterul asociaţiei - sunt interzise cele cu caracter secret.
 6. Secretul corespondenţei- art. 28 -Constă în protejarea posibilităţii persoanei
fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile
şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice.
Prin corespondenţă, textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri
poştale de orice fel, altele decât scrisorile, telegramele, convorbirea telefonică şi alte
mijloace legale de comunicare. La respectul secretului corespondenţei sunt obligate atât
persoanele fizice cât şi autorităţile publice. Exerciţiul acestei libertăţi comportă o
restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în interesul descoperirii
infracţiunilor şi infractorilor.
6.8. ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
Prin noţiunea de îndatoriri fundamentale se înţelege ansamblul îndatoririlor cu
caracter fundamental pe care statul le stabileşte în constituţie pe seama cetăţenilor săi.
Aceste îndatoriri sunt:
a) Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile - îşi găseşte fundamentul în
faptul că legile sunt expresia voinţei poporului, prin ele exprimându-se realizarea atât a
intereselor generale cât şi a celor individuale. Prin legile ce se adoptă se iau cele mai
importante măsuri în toate domeniile de activitate. Această îndatorire revine în egală
măsură tuturor cetăţenilor, indiferent de poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
b) Fidelitatea faţă de ţară - art.54 - este o îndatorire cu un conţinut predominant
moral care impune cetăţeanului o atitudine de respect faţă de trecutul ţării, de
devotament participativ la străduinţele colective urmărind propăşirea ei de identificare
cu destinele ei. Această îndatorire este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept
urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a militarilor
de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege.
c) Îndatorirea de apărare a patriei - art.55 - impune cetăţenilor să fie întotdeauna
pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate cât şi în cazul
altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire incumbă tuturor cetăţenilor
români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi
pregătire profesională.
d) Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice - art.56 - Prevederile
constituţionale reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi
taxe la cheltuielile publice. Constituţia adaugă obligaţia statului ca sistemul legal de
impunere să asigure aşezarea justă a obligaţiunilor fiscale, pentru ca apoi alin. 3 să
precizeze că orice alte prestaţii sunt interzise în afara celor stabilite prin lege, în situaţii
excepţionale.
e) Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi - art. 57 - incumbă tuturor cetăţenilor
României, cetăţenilor străini sau apatrizilor. Putem observa că buna credinţă – principiu
tradiţional dreptului civil - devine în acest caz o regulă constituţională.
 CAPITOLUL VII. AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ

7.1. TERMINOLOGIE ŞI NOŢIUNI

Termenul justiţiepoate fi privit în două sensuri. Într-un sens, prin justiţie înţelegem
sistemul organelor judecătoreşti, iar într-un al doilea sens înţelegem activitatea de
soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de aplicare
de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate. În limbajul obişnuit
a face justiţie înseamnă a face dreptate.
Dacă viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc
trebuie să existe o funcţie (o putere, o autoritate) care să le cunoască, să le poată interpreta şi
aplica concret atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt
periclitate, neglijate. Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri)
distincte, investită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi
imparţială.
În urma judecăţii se dau hotărâri, în care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru
subiectele de drept, participanţi în proces, se aplică sancţiuni, se stabilesc despăgubiri, se dau
ordine de executare atât părţilor în proces, cât şi autorităţilor publice. Hotărârile
judecătoreşti trebuie să fie respectate şi executate de către cetăţeni şi autorităţile publice.
7.1.1.Specificul activităţii jurisdicţionale
Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiei şi legilor.
Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică dreptul creat de
către parlament, nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de acord cu ea, din diferite motive
reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura lex sed lex.În această ordine de idei, art. 4 alin. 2
din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prevede că judecătorii
nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Justiţia (în general activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor,
în litera şi spiritul constituţiei şi a legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul
care înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica exact
încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea ea cunoaşte o anumită organizare şi
anumite principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Se consideră că cea
mai eficientă este organizarea a trei grade de jurisdicţie: fond, apel, recurs.
7.2. ORGANELE JUDECĂTOREŞTI
Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite obişnuit şi instanţe
judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,
tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti sunt stabilite prin lege. Constituţia României, sub capitolul VI denumit
Autoritatea Judecătorească, reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul
Public şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată
sunt prevăzute numai prin lege. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi
aplicarea unitară a legii. Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de
jurisdicţie şi a instanţelor judecătoreşti corespunzătoare.
 Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor
persoane din afara magistraturii. Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile
prevăzute de lege. Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi
exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele
funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi
al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Funcţia de procuror este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior.
Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a Ministerului Public sunt:
legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic, iar Ministerul Public este independent în
relaţiile cu celelalte autorităţi publice.
Ministerul Justiţiei este organul administraţiei publice de specialitate care exercită
atribuţiile prevăzute de lege în domeniul administraţiei justiţiei, al executării pedepselor
penale, precum şi cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare
funcţionării întregului sistem al justiţiei pe baza strictei aplicări a legii, corespunzător
principiilor democratice ale statului de drept.
7.2.1.Sistemul organelor judecătoreşti
Sistemul organelor judecătoreşti în România este formatdin:
a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;b) curţi de apel;c) tribunale;d) tribunale
specializate;e) instanţe militare;f) judecătorii.
Judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti şi judecă toate
procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. La nivelul
fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti funcţionează un tribunal, în circumscripţia căruia
sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţul respectiv.
Tribunalele judecă în primă instanţă cauzele care sunt de competenţa lor, ca instanţe
de apel (judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă
instanţă) şi ca instanţe de recurs (judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului).
Curţile de apel îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe
tribunale. Curţile de Apel judecă în primă instanţă, ca instanţe de apel (judecă apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă) şi ca instanţe de
recurs (judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel),
precum şi hotărârile pronunţate de tribunale în primă instanţă şi care nu sunt supuse
apelului.
În România funcţionează o singură instanţă supremă, denumită Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu personalitate juridică şi cu sediul în capitala ţării. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii - Secţia I civilă, Secţia a II-a
civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, 4 complete de 5 judecători
şi Secţiile Unite, cu competenţă proprie.
 Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă, Secţia penală şi Secţia de contencios administrativ şi
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor
pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă:a) în primă instanţă, procesele
şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie;b) recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate
împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi
atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.
7.2.2.Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. El este
alcătuit din 19 membri, din care:
a) 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi
procurorilor, care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una
pentru procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură
de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat;
c) preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentant al puterii judecătoreşti,
ministrul justiţiei şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.
Consiliul Superior al Magistraturii este condus de preşedinte, ajutat de un
vicepreşedinte, pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit.
Preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi de
plen, în prezenţa a cel puţin 15 membri ai Consiliului, cu votul majorităţii membrilor
acestuia.
Preşedintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii la care participă.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii
Esenţialmente, Consiliul Superior al Magistraturii are, potrivit legii fundamentale şi
legii sale organice, rolul de garant al independenţei justiţiei.Subsumate unui asemenea rol,
Constituţia însăşi identifică două categorii de atribuţii:
a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii;
b) Consiliul îndeplineşte rolul de instanţă de judecată , în domeniul răspunderii
disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303 din
2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.