TEMA 8. DREPTURILE, LIBERTĂȚILE ȘI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI ȘI CETĂȚEANULUI.

MECANISME JURIDICE DE ASIGURARE

1. . Considerații generale privind statutul juridic al persoanei

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române,4 cuvântul „statut” presupune: sub

aspect juridic: statut personal – totalitatea legilor care se aplică cetăţenilor unui stat; şi sub aspect
sociologic: statut social – locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat şi la un anumit
moment. În acelaşi timp, prin termenul de statut este desemnat: a) actul sau ansamblul de dispoziţii cu
caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura şi modul de funcţionare al unei organizaţii,
asociaţii etc.; b) Constituţie.

Majoritatea cercetătorilor consideră că statutul juridic al persoanei presupune totalitatea drepturilor,

libertăţilor şi a obligaţiilor de care dispune aceasta în baza legii (a legislaţiei naţionale şi a normelor de
drept internaţional).

Referitor la structura statutului juridic al persoanei, trebuie precizat că aceasta nu presupune doar o
simplă totalitate de elemente. Potrivit cercetătorilor, structura statutului juridic reprezintă o construcţie
interioară a elementelor acestuia, o ordonare şi ierarhizare ale acestora, însoţite de corelări şi
interdependenţe reciproce.

statutul juridic al persoanei este, practic, o instituţie juridică cu o structură complexă. Evident, nucleul
statutului este format din drepturi, libertăţi, interese legale şi îndatoriri, dar acestea devin funcţionale
doar în cazul în care sunt îndeplinite anumite cerinţe (de ex., cetăţenia, capacitatea juridică etc.) şi sunt
asigurate prin garanţii corespunzătoare (cum ar fi principiile drepturilor omului, inevitabilitatea
răspunderii pentru încălcarea drepturilor omului etc.). Toate aceste aspecte formează în ansamblu
conţinutul statutului juridic al persoanei şi îi determină realizarea şi eficienţa practică. Categorii de
statute juridice. În cadrul doctrinei juridice se face distincţie între diferite categorii de statute juridice ale
persoanei. În acest sens, cercetătorul N. I. Matuzov evidenţiază:38 a) statutul general sau constituţional
al cetăţeanului; b) statutul special al anumitor categorii de cetăţeni; c) statutul individual; d) statutul
persoanelor fizice şi juridice; e) statutul străinilor, al persoanelor fără cetăţenie, al persoanelor cu dublă
cetăţenie şi al refugiaţilor; f) statutul cetăţenilor aflaţi în străinătate; g) statute ramurale: juridico-civil,
juridicoadministrativ, procesual-penal etc.;

h) statutul profesional (al deputatului, ministrului, judecătorului, procurorului); i) statutul persoanelor ce

activează în situaţii extreme. În funcţie de nivelul la care sunt consacrate normele jurid.

În funcţie de nivelul la care sunt consacrate normele juridice care stabilesc drepturi, libertăţi şi obligaţii,
cercetătorul V. M. Sîrîh identifică următoarele cinci categorii de statute: - statut juridico-internaţional; -
statut constituţional; - statut ramural; - statut special; - statut individual.

Statutul constituţional este format din drepturi, libertăţi şi obligaţii stipulate în

Constituţie.40 Totodată, în doctrină poate fi atestată o delimitare între „statutul constituţional” şi

„statutul juridico-constituţional.” În primul caz, se au în vedere drepturile, libertăţile şi obligaţiile
reglementate nemijlocit în Constituţie, în cel de-al doilea, este vorba de situaţia juridică a persoanei în
cadrul societăţii şi a statului, stabilită de totalitatea normelor juridicoconstituţionale, adică nu doar
normele Constituţiei, dar şi normele altor izvoare de drept constituţional.
Referindu-ne nemijlocit la specificul statutului constituţional al persoanei, precizăm că majoritatea
statelor democratice recunosc cetăţenilor, la nivel constituţional o bună parte din drepturile şi libertăţile
consacrate în actele internaţionale.

Statutul constituţional al persoanei în general ca o instituţie juridică distinctă, destul de complexă, ce stă
la baza statutului juridic al persoanei în cadrul statului şi al societăţii (fiind nucleul acesteia).

Statutul ramural al persoanei este constituit din drepturile, libertăţile şi obligaţiile prevăzute în dreptul
civil, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual-penal etc. În general, fiecare ramură a dreptului,
în funcţie de obiectul său, stabileşte statutul juridic al persoanei, or, măsura libertăţii acesteia în sfera
dată a societăţii.

Statutul juridic special este constituit din drepturile, libertăţile şi obligaţiile proprii

anumitor pături sau grupuri sociale, în funcţie de situaţia lor socială, economică, politică etc. De
exemplu, studenţii au dreptul la bursă, persoanele care au atins vârsta pensionării au dreptul la pensie
lunară.

Statutul juridic individual este format din drepturile, libertăţile şi obligaţiile persoanei obţinute în
procesul de implicare, participare activă în viaţa statului şi a societăţii, în raporturi juridice concrete.
Fiecare om este unic în felul său şi se caracterizează printr-o multitudine de relaţii sociale în care se
implică, condiţionate de vârsta sa, atitudinea faţă de studii sau muncă, situaţia familială sau materială
etc.

2. Noţiunea de drepturi, libertăţi și îndatoriri fundamentale

Conceptele de „drepturi ale omului” si „drepturi ale cetateanului” solicita o analiza atenta in
interferenta, dar si in individualizarea lor, deoarece, ele se conditioneaza dar nu se suprapun in mod
perfect.

Conceptul drepturilor omului are o semnificatie mult mai larga decat acela al drepturilor cetatenesti,
deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiintelor umane, in timp ce
drepturile cetatenesti sunt, potrivit insasi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni si anume
cetatenii unui anumit stat.

O prima problema teoretica o constituie definirea drepturilor fundamentale cetatenesti. Pentru

definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca: a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;

c) datorita importantei lor sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de drepturi,
legi fundamentale (constitutii).

Prin notiunea de drepturi fundamentale cetatenesti se desemneaza acele drepturi ale cetatenilor care,
fiind esentiale pentru existenta fizica, pentru dezvoltarea materiala si intelectuala a acestora, precum si
pentru asigurarea participarii lor active la conducerea statului, sunt garantate de insasi Constitutia.

Conform unei alte definitii, foarte asemanatoare, drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective
ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera
dezvoltare a personalitatii umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.
2. Principiile constituționale aplicabile drepturilor, libertăţilor și îndatoririlor fundamentale

Principiu provine din latinescul principium, care înseamnă început.

În ceea ce priveşte instituţia dreptu rilor fundamentale ale omului, pot fi menţionate

anumite principii din categoria principiilor dreptului.

În cadrul sistemului nostru constituţional, instituţia drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor se întemeiază pe următoarele principii:

 universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale,

 neretroactivitatea legii;

 egalitatea în drepturi а cetăţenilor;

 ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice numai de persoanele саге аu

cetăţenia Republicii Moldova;

 protecţia cetăţenilor Republicii Moldova în străinătate;

 protecţia juridică а cetăţenilor străini şi apatrizilor,

 refuzul de а extrăda şi de а ехрulzа cetăţenii Republicii Moldova din ţară:

 prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele nаţionalе;

 accesul liber la justiţie1;

 caracterul de excepţie al restrîngerii exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi;

 garantarea reală şi efectivă a drepturilor fundamentale cetăţeneşti;

 umanismul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

 legătura organică dintre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

Acestea rezultă din capitolul I Titlul II al Constituţiei (art. 15-21).

4. Clasificarea și categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale

Drepturile şi libertăţile civile, politice (libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a
individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în
faţa legii. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice şi culturale – drepturile din a doua generaţie –
între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educaţie, dreptul la asigurare materială de
bătrâneţe, boală sau incapacitate de muncă. Dacă drepturile juridice şi politice nu presupuneau, în
principiu şi acţiuni concrete din partea statului în afara obţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai
sunt numite şi drepturi negative) drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor
acţiuni, măsuri, garanţii materiale. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei

1 Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle constituţionale, Institutul Român
Pentru drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p.23.
Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le renumească şi
proclame.

Clasificarea drepturilor după conținut:

o prima categorie de drepturi fundamentale va cuprinde acele drepturi care au drept obiect ocrotirea
persoanei umane si a vietii ei private fata de orice amestec din afara. Din aceasta categorie fac parte
urmatoarele drepturi: dreptul la viata si la integritate fizica si psihica, libera circulatie, inviolabilitatea
domiciliului si resedintei, secretul corespondentei si a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea
constiintei, dreptul la informatie.

O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea dezvoltarii materiale sau
culturale a cetatenilor motiv pentru care acestea sunt cuprinse sub denumirea de drepturi social-
economice. Fac parte din aceasta categorie urmatoarele drepturi: dreptul la munca, dreptul la ocrotirea
sanatatii, dreptul la greva dreptul la proprietatea privata, dreptul de mostenire, dreptul la invatatura,
dreptul celui vatamat intr-un drept al sau de o autoritate publica, liberul acces la justitie.

Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea participarii
cetatenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege si de a fi ales in organele reprezentative
locale sau nationale, de a vota in cadrul referendumurilor, etc. Datorita specificului, aceste drepturi
constituie o categorie distincta de libertatile individuale si de drepturile social-economice, careia i s-a
dat denumirea de drepturi politice

A patra categorie de drepturi fundamentale se caracterizeaza prin faptul ca pot fi

exercitate de cetateni, la alegerea lor, atat in vederea participarii lor la conducerea de stat, cat si in
scopul asigurarii dezvoltarii lor materiale sau culturale. In aceasta categorie intra urmatoarele drepturi:
libertatea de exprimare, libertatea cultelor, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de
petitionare. Datorita caracterului complex al obiectului lor, acestor drepturi li s-a dat denumirea de
drepturi social-politice.

Drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor pentru că ele pot fi folosite numai pentru
participare la guvernare şi pentru că este pretutindeni recunoscută şi admis ca la guvernarea unei
societăţi participă numai cetăţenii, deoarece ei sunt legaţi de destinele acestei societăţi. Drepturile
electorale ale cetăţenilor R.M., conform Constituţiei sînt următoarele:

dreptul de a alege; dreptul de a fi ales; revocarea.

La drepturile garanţii se referă: dreptul de petiţionare; dreptul celui vătămat într-un drept al său printr-
un act legal al unui organ de stat de a cere organelor competente, în condiţiile prevăzute de lege,
anularea actului şi repararea pagubei.

5. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale în materia drepturilor și libertăților

fundamentale

Instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale a cunoscut o dinamică

aparte, plină de semnificaţii.

Evoluţia instituţiei s-a exprimat prin excepţia a două mari categorii de reglementări şi anume
reglementări interne şi reglementări internaţionale. Pactele, convenţiile, declaraţiile şi alte asemenea
acte adoptate pe plan internaţional pun în valoare realitatea în sensul căreia aplicarea convenţiilor
relative la drepturile omului trebuie făcută ţinând seama de necesitatea permanentă a amortizării
cerinţelor cooperării internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor, deoarece
procedurile care ar nesocoti acest raport ar duce la un amestec în afacerile lor interne.

Carta Organizaţie Naţiunilor Unite este formularea acestor drepturi şi libertăţi pe calea unor convenţii
internaţionale urmând ca realizarea lor să aibă loc prin reglementări de drept intern. Articolele 4 şi 8 (1)
din Constituţia Republicii Moldova prevăd:

Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile omului se interpretează si se aplica in

concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care
Republica Moldova este parte. Daca exista neconcordanţe intre pactele si tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului la care Republica

Moldova este parte si legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale.

6. Restrângerea exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale

O garanţie importantă a respectării statutului juridic al persoanei o

constituie

specificarea legislativă a restrângerii drepturilor și libertăților circumscrise acestui statut.

Statutul juridic al persoanei are la bază ideea de libertate, care presupune posibilitatea persoanei,
garantată de către stat, de realizare a unor acţiuni potrivit convingerilor proprii. Această libertate nu are
alte limite decât respectul libertăţii celorlalţi membri ai societăţii, ceea ce admite că libertatea persoanei
poate fi restrânsă în interesul protecţiei libertății altora.

Restrângerea drepturilor și libertăților persoanei nu poate fi arbitrară, ci este admisă doar în cazuri
excepţionale, prevăzute de normele juridice internaţionale şi naţionale.

Un asemenea imperativ restrânge dreptul de imixtiune a statului în domeniul autonomiei persoanei,

protejând-o astfel de eventuale abuzuri sau excese ale puterii, augmentând considerabil tenacitatea
individului în faţa omnipotenței statului, contribuind la realizarea scopului suprem al unui stat de drept –
garantarea, respectarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. restrângerea
drepturilor şi libertăţilor persoanei este admisă cu respectarea obligatorie a unor principii cardinale,
care fixează limitele și condițiile restrângerii. Unul dintre acestea este principiul legalităţii, care
presupune respectarea strictă a normelor legale și a tuturor procedurilor juridice indispensabile la
aplicarea restrângerii. Dar aplicarea normelor juridice la diversitatea cazurilor individuale nu poate să
ignore ideea de justiție, de echitate, în sensul că aplicarea normei trebuie să fie adecvată situației
concrete, ceea ce implică un alt principiu – cel al echității, care presupune respectarea ideii de dreptate.
Echitatea impune a se lua în considerație situațiile de fapt, circumstanțele personale, unicitatea cauzei,
raportul dintre mijloacele juridice folosite și scopul legitim adecvat, completându-se astfel generalitatea
normei juridice.

Libertăţi ale omului este specificată în mai multe acte internaţionale ce țin de protecția drepturilor
omului. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului6 prevede în art.29 alin.(2): „În exercitarea
drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoană este supusă nu- mai îngrădirilor stabilite de lege în scopul
exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi li- bertăţilor celorlalţi şi în vederea
satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi a bunăstări Această dispoziţie este o
recunoaştere implicită a caracterului relativ al drepturilor şi libertăţilor prevă- zute în Declaraţie. Nefiind
absolute, drepturile pot fi astfel limitate în exerciţiul lor, încât să prevină abuzul de drept şi, în acelaşi
timp, să se păstreze caracterul de- mocratic al societăţiii gene- rale, într-o societate democratică”.

Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturi- lor Omului şi a

Libertăţilor

Fundamentale10 stabileş- te posibilitatea restrângerii unor drepturi (art.9 alin. (2), art.10 alin.(2), art.11
alin.(2)), dar exercitarea drepturilor nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute
de lege, constituie mă- suri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a
moralei, ori pentru protejarea dreptu- rilor şi libertăţilor altora. Articolul 15 prevede că „în caz de război
sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care
derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu
condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”.
Totodată, conform alin.(2) al aceluiași articol, nu se permite nicio derogare de la art.2 (dreptul la viață),
cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, nici de la art.3 (interzicerea torturii) și 4
(interzicerea sclaviei şi a muncii forţate). Art.18 al Convenției prevede că „restricţiile care, în termenii
prezentei Convenţii, sunt aduse respectivelor drep- turi şi libertăţi, nu pot fi aplicate decât în scopul pen-
tru care ele au fost prevăzute”. Examinarea conţinutului restrângerilor şi derogă- rilor admise de actele
internaţionale duce la conclu- zia că acestea sunt permise, dacă: – sunt prevăzute de lege; – sunt
necesare într-o societate democratică; – se impun pentru a proteja securitatea naţională, ordinea,
sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi.

Constituţia RM, care în art.54 alin.(1) prevede că „în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar
su- prima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamen- tale ale omului şi cetăţeanului”, iar în
art.142 alin.(2), ce ține de limitele revizuirii Constituției, prevede că „nici o revizuire nu poate fi făcută,
dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora”

Referindu-ne la Constituţia Republicii Moldova, notăm că aceasta, aliniindu-se la standardele

internaţionale, stabileşte în art.54: (1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau
ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.

(2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege,
care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele
securităţii. naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul
prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor
persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii
justiţiei. (3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24.
(4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa
dreptului sau a libertăţii. Măsurile de restrângere a drepturilor fundamentale în Republica Moldova sunt
legitime, dacă: sunt prevăzute de lege, sunt strict necesare în circumstanţele de fapt şi sunt
proporţionale cu împrejurările care le-au determinat şi scopul pentru care au fost luate. Interesul public
într-o societate democratică, ordinea publcă, protecţia sănătăţii sau a moralei publice, protecţia
bunăstării naţiunii etc., sunt acele motive care pot duce la restrângerea exerciţiului drepturilor omului,
circumscrise statutului său juridic.

Actele internaționale de drepturi ale omului, precum și în Le- gea Supremă a statului, constituie una
dintre cele mai importante garanţii juridice, capabile să asigure protec- ţia statutului juridic al persoanei
de ingerinţele ilegale şi arbitrare ale statului în sfera personală.

Totuși, pentru ca dispoziţiile constituţionale să obțină efectul scontat, ele necesită a fi dezvoltate plenar
în legislaţia ramurală, creându-se mecanisme viabile de protecție a statutului juridic al persoanei
7. Îndatoririle fundamentale ale cetățenilor

Îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit

moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic
special ce li se atribuie. Deci, din ansamblul de obligaţii pe care un cetăţean le poate avea, reieşind din
raporturile în care acesta intra, numai unele au valoare de îndatoriri fundamentale Trăsăturile
caracteristice: - sunt obligatorii

- se reglementeaza în legea supremă.

- se aplică forţa coercitivă în caz de nerespectare.

Îndatoririle fundamentale a cetăţeanului formează obiectul capit. 3 din titlu 2 al Constitutiei RM.

Îndatoririle se clasifică:

a) obligaţii fundamentale faţă de stat

b) îndatoririle fundamentale destinate să asigure

conveţuirea paşnică a

cetăţenilor şi persoanelor aflate pe teritoriul statului.

a) Obligaţii fundamentale faţă de stat:

 Respectarea Constituţiei şi a celorlalte legi. Aceasta este o obligaţie elementară ce

revine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente în Moldova, indiferent dacă sunt cetăţeni
moldoveni, străini sau apatrizi.

 Devotamentul (fidelitate) faţă de ţară, care presupune şi obligativitatea depunerii

jurământului de către cetăţenii cărora li s-au încredinţat funcţii publice.

 Apărarea patriei, prevede obligativitatea serviciului militar 2. Apărarea patriei este “o

îndatorire sfântă a fiecărui cetăţean, a tuturor celor care se simt parte a acestui popor şi a
acestui pământ”.

 Îndatorirea la contribuţii financiare: această îndatorire este la fel instituită în

Constituţie: “cetăţenii au obligaţia să contribuie prin plata impozitelor şi taxelor stabilite prin
lege la cheltuielile publice”

Îndatoririle fundamentale destinate să asigure conveţuirea paşnică a cetăţenilor şi

persoanelor aflate pe teritoriul statului:

b) Obligaţia cetăţenilor moldoveni, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de

a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă.

 Exercitarea cu bună credinţă a drepturilor este opusul atât al abuzului de drept, cât şi al
fraudei de lege,
2 Constituţia Republicii Moldova, art. 57.
  Protecţia mediului înconjurător, ocrotirea monumentelor, care sunt reglementate în
art. 59 din Constituţia Republicii Moldova. Îndatorirea fiecărui cetăţean e de a proteja mediul
înconjurător, de a ocroti monumentele istorice şi culturale.

8. Avocatul poporului – mecanism de apărare a drepturilor omului

Organizarea şi funcţionarea instituţiei ombudsmanului a deschis un nou capitol în relaţia stat şi

cetăţean, guvernanţi şi guvernaţi, aceasta în sistemul de drept al statelor civilizate considerându-se un
mecanism de mare valoare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi consolidarea acţiunilor legale ale
organelor puterii executive.

Ombudsmanul („cel ce pledează pentru altul”), adoptat de limbajul universal, este o instituţie
recunoscută de constituţie sau de o lege a organului legislativ competent, condusă de o persoană
independentă, care răspunde de actele sale în faţa Parlamentului; examinează plângerile cetăţenilor şi
acţionează din proprie iniţiativă pentru a apăra legalitatea actelor juridice sau administrative, face
recomandări ori sugestii şi face publice informări anuale.

Astfel, principala funcţie a ombudsmanului este funcţia de protecţie, de apărare a drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti, ceea ce determină poziţia lui ca parte a sistemului de ordine legală. Pentru
această instituţie e caracteristic faptul că ea există în limitele parlamentarismului şi este orientată spre a
efectua supravegherea, controlul unei activităţi bine determinate a organelor de stat. Deci
ombudsmanul nu reprezintă nici un organ al puterii legislative sau al puterii executive, nici un organ al
puterii judecătoreşti şi nici nu le substituie. Instituţia ombudsmanului face parte din organele superioare
de stat, o importantă trăsătură a ei fiind independenţa.

Ombudsmanul are funcţiile:

– de supraveghere a respectării drepturilor fundamentale ale omului şi a legalităţii;

– de cercetare şi de control a administraţiei publice;

– de mediere sau de sugerare a unor noi măsuri legale;

– de sancţionare sau de penalizare a autorităţilor care îi îngreunează activitatea.

Instituția Avocatului parlamentar, perfecționându-și activitatea de protecție în domeniul drepturilor

omului, a urmat calea specializării: în Norvegia s-a constituit instituția Avocatului parlamentar pentru
minori, în Finlanda – pentru protecția consumatorilor, în Ungaria s-a produs alt tip de specializare –
Comisarul Adunării Naționale pentru protecția drepturilor minorităților naționale și etnice, în Israel –
Ombudsmanul militar, în Canada – Avocatul Poporului pentru afacerile deținuților etc.

O altă direcție de dezvoltare a acestei instituții, caracteristică pentru țările cu organizare statală
complexă, este instituirea unor ombudsmani regionali: în Canada – ombudsmanii provinciilor Alberta,
Ontario, Columbia Britanică ș.a., în SUA – ombudsmanii statelor Oregon, Hawaia, Montana, Carolina de
Sud ș.a., în India – ombudsmanii statelor Maharaștra, Bihar, Rajastan ș.a

O astfel de specializare ramurală și regională a început să se manifeste și în spațiul autohton. Astfel, în

Legea cu privire la Avocatul Poporului (Ombudsmanul), este stabilit că „Avocatul Poporului pentru
protecţia drepturilor copilului îşi exercită atribuţiile pentru asigurarea respectării drepturilor şi a
libertăţilor copilului şi realizării, la nivel naţional, de către autorităţile publice centrale şi locale, de către
persoanele cu funcţie de răspundere de toate nivelurile a prevederilor Convenţiei ONU cu privire la
drepturile copilului”. Totodată, în municipii şi oraşe pot fi create reprezentanţe ale Oficiului Avocatului
Poporului, ca subdiviziuni teritoriale. Reprezentanţele se creează şi se lichidează prin decizia Avocatului
Poporului, în funcţie de locul, numărul populaţiei, activităţile specifice, gradul de autonomie, alţi factori.
Sarcinile şi atribuţiile reprezentanţelor Oficiului sunt stabilite în Regulamentul aprobat de Avocatul
Poporului