2680908075096

Introducere

Libertăţile publice reprezintă o categorie aparte de drepturi ale omului, pentru că ele
presupun intervenţia statului într-un grad mai mare sau mai mic de libertate. Se menţionează
că de acestea nu pot beneficia decât cetăţenii unui stat, nu şi străinii. Această precizare o
găsim în art. 21 din Declaraţia universală a drepturilor omului care dispune că individul nu se
poate bucura de libertăţi publice decât în "ţara sa", adică în ţara al cărui cetăţean este. Ideea
este mult mai precis formulată în art. 25 din Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi
politice, care începe cu următoarele cuvinte: "Orice cetăţean..."9.
Rezervarea libertăţilor publice exclusiv cetăţenilor îşi are motivaţia în faptul că ele ţin
de exercitarea suveranităţii, în mod concret este vorba de dreptul şi de posibilitatea oricărui
cetăţean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin reprezentanţi liber
aleşi, de a vota şi de a fi ales, şi de a accede în condiţii generale de egalitate, la funcţiile
publice ale ţării sale1.
Cu toate acestea, în documentele menţionate mai apare o categorie de drepturi, anume
drepturile cetăţeneşti. Existenţa acestora ne îndreptăţeşte să credem că, de fapt, libertăţile
publice includ drepturile cetăţeneşti. Dacă libertăţile publice consacrate în legislaţia
fundamentală a fiecărui stat sunt destinate tuturor persoanelor existente pe teritoriul său la un
moment dat, drepturile cetăţeneşti pot fi exercitate exclusiv de cetăţeni. Problemele care s-au
urmărit a fi fost reglementate prin instrumente internaţionale de sine stătătoare vizează
crearea, în cadrul fiecărui stat, a condiţiilor echitabile de exercitare a acestor libertăţi publice,
în special în ceea ce priveşte eliminarea oricărei forme de discriminare. Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene abordează într-o manieră diferită ideea drepturilor
fundamentale şi a libertăţilor publice. Structura sa denotă o formulă nouă, inovativă, diferită
de alte documente.
Definirea libertăților cetatenești sau publice, a preocupat și preocupă intens literatura
juridică. Acestea sunt drepturi subiective, drepturi esențiale pentru cetățeni și datorită
importanței lor, sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi și legi
fundamentale (constituții).
Negarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu numai că este o tragedie
personală, ci conține și germenii tulburărilor sociale și politice, ai violenței și conflictelor, fie
ele în interiorul societăților și națiunilor sau între acestea. Așa cum afirmă prima frază a
Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectul pentru drepturile omului și demnitatea
umană este „fundamentul libertății justiției și pacii în lume”
Problematica drepturilor omului, cu multiplele sale semnificații atât teoretice, cât mai
ales practice, este prezentă în zilele noastre atât la nivelul preocupărilor fiecărui stat, cât și la
nivelul preocupărilor comunității internaționale.
Definirea drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului este o problemă
controversată și larg dezbătută în literatura de specialitate. În concluzie, drepturile și
1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 2006

1
libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului prezintă trei trăsături definitorii: sunt
drepturi subiective; sunt drepturi esențiale pentru ființa umană; sunt drepturi înscrise în
declarații și legi fundamentale;

Clasificarea drepturilor și libertăților fundamentale

Necesitatea unei clasificări, a unei ordine în gruparea şi enumerarea drepturilor

fundamentale au apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de
drepturi şi mai ales prin constituţii. În literatura de specialitate s-au făcut multe clasificări.
Cea mai autorizată clasificare, pentru vremea sa, se consideră cea dată de Pollegrino Rossi, în
timpul când în Franţa se forţa învăţământul dreptului constituţional. Astfel, el distrugea trei
categorii de drepturi: private, publice și politice.
 O altă clasificare des întâlnită este cea care prezintă drepturile fundamentale sub doua
grupe:
- egalitatea civilă
- libertatea individuală
 Paul Negulescu împarțea libertățile publice în doua categorii și anume:
-libertăți primordiale sau primare
  -libertăți secundare sau complementare
Unii autori clasifică drepturile în:
- drepturi individuale – în categoria cărora sunt incluse: dreptul de proprietate,
libertatea persoanei, libertatea presei, libertatea conștiinței
- drepturi colective - în categoria cărora sunt incluse: dreptul popoarelor la
autodeterminare, la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul de asociere în sindicate,
egalitatea națională, egalitatea între sexe , adica unele drepturi care prin sensul și
posibilitatea de exercitare rezida în apartenența la un grup social
Clasificările nu sunt operații cu consecințe numai teoretice, ci ele au importante
consecințe și implicații practice (regimul juridic aplicabil, garantiile). Unele clasificări sunt
rezultatul unei interesante și vii evoluții istorice, a unor condiții economice și sociale în care
viața umană se desfășoară. Aceste clasificări s-au realizat pe diferite criterii și pentru anumite
scopuri, printre care și acela de a pune într-o lumină deosebită anumite drepturi.
În categoria drepturilor individuale, raportându-ne la Constituția Romaniei, sunt
incluse:
-   dreptul la cetațenie
-    dreptul la siguranță individuală
-    protecția vieții private
-    libertatea domiciliului și inviolabilitatea lui
-    secretul corespondenței
-    dreptul de circulatie
-    libertatea gândirii
-    libertatea cuvântului
-    libertatea presei
-    dreptul la învățătură

2
 -    dreptul la muncă
În categoria drepturilor colective, raportandu-ne la Constituția României, sunt incluse:
- libertatea de reuniune
- libertatea de asociere
- libertatea manifestațiilor
Dupa cum se observă, această clasificare nu se referă la natura drepturilor, ci la modul
cum sunt ele exercitate.
În doctrina constituționala românească recentă drepturile și libertățile fundamentale au
fost clasificate în următoarele categorii:
a) drepturile social economice si culturale, adică acele drepturi și libertăți care prin
conținutul lor asigură condițiile sociale și materiale de viață, educația și posibilitatea protecției
acestora (dreptul la învățătură, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul la muncă și la protecția
socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate privată, dreptul la moștenire,  dreptul
la un nivel de trai decent, dreptul de a avea familie, dreptul la protecția copiilor și a  tinerilor,
protecția persoanelor cu handicap)
b) drepturile exclusiv politice ( dreptul de vot  si dreptul de a fi ales)
c) drepturile si libertățile social-politice, adică prin acele drepturi și libertăți care prin
conținutul lor pot fi exercitate de către cetățeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme
sociale și spirituale, fie pentru participarea la guvernare (libertatea conștiinței, libertatea de
exprimare, dreptul la informație, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul
corespondenței )
d) inviolabilitațile, adică acele drepturi și libertăți care, prin conținutul lor asigură viața,
posibilitatea de mișcare liberă, siguranță fizică și psihică, precum și siguranța domiciliului
persoanei fizice ( dreptul la viață, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică,
libertatea individuală, dreptul la aparare, dreptul la libera circulație, dreptul la viață intimă,
familială și privată, inviolabilitatea domiciliului )
e) drepturile garanții, adica acele drepturi care prin conținutul lor joaca în principal,
rolul de garanții constituționale (dreptul de petiționare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică, accesul liber la Justiție , dreptul la apărare .
Aceasta  clasificare cuprinde drepturile și libertățile nominalizate prin Constituția
României, care aparțin cetățenilor români. Acesta este motivul pentru care nu au fost incluse
aici și dreptul de azil și cele exclusiv-politice ale cetățenilor europeni. În  România, dreptul de
azil nu este un drept al cetațenilor români, ci unul al cetățenilor străini și apatrizilor.
Menționarea sa în Constituție este expresia valorii deosebite a acestui drept al omului, drept
de îndelungată tradiție.
De asemenea, nu a fost menționat aici nici dreptul cetățenilor Uniunii Europene, cetățeni care
îndeplinesc cerințele legii organice, de a alege și a fi aleși în autoritățile APL, întrucât și acest
drept se referă la cetățeni străini.
În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, exercitarea acestui drept va
permite o mai buna integrare a cetățenilor europeni în cadrul statului român și va contribui la
creșterea democrației la nivel local.
O mențiune aparte se impune în legatură cu egalitatea în drepturi a cetățenilor, pentru
motivul că nu este considerată aici o categorie distinctă de drepturi. În literatura juridică
egalitatea în drepturi a cetățenilor a fost considerată ca fiind fie:

3
 a) un principiu fundamental
b) o categorie de drepturi
c) un drept politic
Din punctul de vedere al profesorului Ioan Muraru2 consideră egalitatea în drepturi a
cetățenilor ca fiind un principiu fundamental pentru întreg domeniul examinat.
Ca libertăţi fundamentale, sunt recunoscute şi garantate: libertatea individuală,
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor, libera circulaţie.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Libertatea de exprimare și limitele ei penale

Este de remarcat că se folosesc ambele noțiuni, atât cea de drept, cât și cea de libertate,
libertatea de exprimare fiind un drept și o libertate în același timp 3, atâta timp cât opinia
majoritară în literatura juridică de specialitate este în sensul echivalenței celor doua notiuni.
Având în vedere că libertatea de exprimare este un drept consacrat atât de instrumentele
juridice internaționale în materie, cât și la nivel constituțional, prin prisma explicațiilor
terminologice anterioare, putem concluziona că libertatea de exprimare este deopotriva: un
drept al omului, o libertate publică și un drept fundamental și cetățenesc.
Libertatea de exprimare reprezintă unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi
democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale dezvoltării
individuale. Aceasta este un drept fundamental al omului de a-și exprima public gândurile,
opiniile, credințele religioase și creațiile spirituale de orice fel. Conflictul dintre civilizaţii are
în centru această problemă, a dreptului individului de a spune orice. Atunci când oamenii sunt
lăsaţi să îşi exprime liber ideile, părerile lor vor varia. În acel moment, societatea trebuie să fie
capabilă să garanteze existența acelor păreri și să le ofere  persoanelor dreptul să și le exercite.
Având în vedere faptul că libertatea de exprimare este un drept consacrat atât de
instrumentele juridice internaționale cât și naționale, conchidem că aceasta este un drept
fundamental al omului. Majoritatea aspectelor libertății de exprimare sunt reglementate în
detaliu de legi sau de alte acte normative, ținând seama de  particularitățile fiecarui domeniu,
stabilindu-se drepturi si obligații specifice.
Primul din documentele internaționale în care libertatea de exprimare apare inclusă în
preambul, cu titlul de „cea mai înaltă aspirație a oamenilor” este Declarația Universală a
Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948. Fiind considerată cea mai înaltă aspirație a
oamenilor, dreptul la libera exprimare devine astfel o condiție prealabilă pentru exercitarea
altor drepturi și libertăți fundamentale precum liberatatea conștiinței, libertatea informației,
libertatea presei.
Articolul 19 al Declarației Universale a Drepturilor Omului proclamă că „orice om are
dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fara

2
Ioan Muraru „ Drept constituţional şi instituţii politice” (Bucureşti, 1991, p. 72);
3
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Vol. I, Drepturi şi libertăţi, Editura ALL Beck,
Bucureşti 2005, p. 175;

4
imixtiune din afara, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și
idei  prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”4.
Libertatea de exprimare este una dintre coordonatele fundamentale ale societăților
democratice moderne, argumentul esențial în acest sens reprezentându-l includerea acesteia în
cadrul libertăților și drepturilor cu valoare constituțională (atât în constituțiile statelor
europene, cât, mai ales, în sistemul constituțional american, unde ocupa o pozitie privilegiată).
În egală masură, toate instrumentele internaționale de protecție a drepturilor omului
reglementează libertatea de exprimare, recunoscând valențele multiple ale acesteia în
contextul unei societăți în care protejarea drepturilor fundamentale își propune a fi un
mecanism realmente eficient, dar enunțând, în mod firesc, și restrângerile autorizate ale
acestui drept (art. 19 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice; art. 13 din Conventia
americana a drepturilor omului; art. 10 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale).
Libertatea de exprimare este, în același timp, oarecum paradoxal, un drept cu potențial
invaziv, care, în absența unui control prin mecanisme legislative adecvate, ar putea aduce
atingere altor drepturi, de exemplu dreptului la respectarea vieții private și de familie,
dreptului la respectarea libertății de gândire, conștiință și religie, dreptului la nediscriminare.
Primul paragraf din Articolul 10 prevede că:„Orice persoană are dreptul la libertatea de
exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a
comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiofuziune, de
cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.” Primul paragraf evidenţiază trei
componente ale libertăţii de exprimare:
-libertatea de opinie;
-libertatea de a primi informaţii şi idei,
-libertatea de a comunica informaţii şi idei.
Aceste libertăţi trebuie să fie exercitate în mod liber fără amestecul autorităţilor publice
şi fără a ţine seama de frontiere.

Răspunderea pentru depășirea limitelor libertății de exprimare

Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite libertatea

de exprimare implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel spus
pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. De aceea, art. 30
stabilește formele răspunderii și subiectele răspunderii. Astfel, în alineatul (8) sunt stabilite
explicit doua forme ale răspunderii și anume răspunderea civilă și răspunderea penală.
Cât privește răspunderea civilă, textul constituțional stabilește că ea revine
editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în
condițiile legii. Prin exprimarea ,, în condițiile legii” se dă legiuitorului misiunea de a
stabili în detaliu condițiile stabilirii răspunderii, dimensiunile acesteia, repartizarea
răspunderii civile pe cei raspunzători. Cât privește ordinea în care se raspunde, ea este cea
stabilită expres prin textul constituțional, acesta urmărind de fapt să asigure
4
Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948

5
responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important. Din punct de vedere al
răspunderii civile, aceasta este în principiu o răspundere civilă delictuală reglementată de
normele pertinente din Codul civil și din legile speciale, scopul acesteia fiind repararea
prejudiciilor morale și materiale suferite de persoana afectată de exercitarea abuzivă a
libertății de exprimare. Astfel victima unui abuz al libertății de exprimare are dreptul de a
solicita daune pentru prejudiciul moral astfel suferit.
Răspunderea penală poate fi atrasă numai pentru cazurile când aceste abuzuri sunt
considerate infracțiuni. Privitor la răspunderea pentru delictele de presă ( răspunderea penala),
ea va fi cea stabilită prin lege, tocmai pentru a proteja mai bine libertatea de exprimare
împotriva tendințelor autoritare ale puterii executive sau judecătorești, iar nu pentru a
limita această libertate.
În scopul garantării libertăţii de exprimare autorităţile trebuie să-şi asume un risc din
ce în ce mai mare deoarece s-au îngustat ariile intereselor a căror protecţie poate implica
apărarea şi care pot justifica intervenţia puterii prin limitări. Orice sistem democratic în
general tolerează patru sfere de interese care se pot ocroti prin astfel de îngrădiri ale libertăţii
de exprimare.
Prima sferă cuprinde interesele statului referitoare la ocrotirea orânduirii
constituţionale, siguranţa internă şi externă a statului, protecţia demnităţilor publice şi
protejarea însemnelor statului (expresie politică); cea de-a două sferă se referă la apărarea
intereselor unor grupuri sociale împotriva manifestării unor atitudini discriminatorii bazate pe
rasă, etnie, religie ori sex; a treia grupă de valori se referă la liniştea, morala şi sănătatea
publică; iar ultima sferă cuprinde valorile legate de demnitatea umană.5
Sistemele democratice admit numai în cazuri excepţionale limitarea expresiilor
politice, numai în situaţii deosebite primează interesele statului în faţa acordării posibilităţii
dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiţii de război ori cu
privire la date legate de siguranţa naţională, divulgarea unor date confidenţiale care pun în
pericol siguranţa naţională. Este foarte important de reţinut că reglementări privind limitarea
exprimării opiniei în legătură sau împotriva politicii statului nu pot fi formulate. Baza
democraţiei este dezbaterea problemelor şi găsirea soluţiilor optime prin cunoaşterea tuturor
percepţiilor legate de o problemă. Critica adusă politicii nu poate fi represată sau interzisă.6
Protecţia însemnelor statului (drapel, stemă, imn etc.) împotriva actelor de vandalism,
distrugeri, batjocură etc. sunt interzise. Exprimarea opiniei se poate realiza prin „comunicarea
simbol”, ca de exemplu arderea drapelului, ori ruperea stemei; aceste acte în majoritatea
statelor europene, la fel ca şi în România, sunt incriminate de legea penală. O discuţie în
literatura de specialitate este legată de existenţa sau absenţa încărcăturii politice a actelor
îndreptate împotriva însemnelor statului. S-a pus în discuţie fapta unui protestatar care arde
sau rupe drapelul în semn de dispreţ faţă de stat (comunicare simbol) şi fapta unui suporter
sub influenţă alcoolică care comite acte de vandalism fără o încărcătură politică.
Statul are obligaţia de a descuraja exprimarea opiniilor duşmănoase îndreptate către
unele grupuri sociale, etnii, religii etc. Aceste manifestări pot genera neînţelegeri, dispute în
sânul societăţii, nevorbind de atingerea demnităţii şi reputaţiei indivizilor care fac parte din

5
Bianov, Anamaria, op. cit.
6
http://revcurentjur.ro/arhiva/attachments_201102/recjurid112_2FR.pdf.

6
aceste grupuri atacate. Strâns legată de acest element este sarcina autorităţilor de a întreţine un
climat normal de convieţuire între diferitele grupuri sociale. Numai liniştea şi siguranţa
publică pot crea condiţiile unei dezvoltări a întregii societăţi.7
Exprimarea opiniilor care lezează interesele întregii societăţi trebuie limitate. Astfel de
interese sunt cele legate de liniştea, morala şi sănătatea publică. Problematica acestor limitări
constă în dificultatea aprecierii existenţei pericolului lezării interesului public şi aprecierii
limitărilor necesare, deoarece nu există o persoană direct lezată ci este lăsată la atitudinea
autorităţilor depistarea şi rezolvarea problemelor generatoare de astfel de situaţii. Toate
reglementările în acest domeniu evidenţiază importanţa climatului normal, de pace în
societate şi evitarea creării anarhiei.
O situaţie care a fost rezolvată pe această cale de autorităţi s-a ivit în anul 2005 în
Oradea. Locuitorii municipiului au fost deranjaţi de o invazie a publicităţilor prin presă şi prin
afişe a firmelor care oferă servicii funerare. Un exemplu macabru au fost tramvaiele pe care
au fost afişate (acoperind tot tramvaiul) sloganuri ale acestor firme de servicii funerare, ca de
exemplu „La capătul drumului”, „Transport cadavre” etc. Consiliul Local al Municipiului
Oradea, sesizat de locuitori, prin hotărâre, a interzis publicitatea acestor furnizori de servicii şi
a dispus ca astfel de reclame să se afişeze numai la sediul firmelor respective. Măsura luată
este analizată de instanţele competente, care vor verifica tocmai dacă măsura luată de
autorităţi a fost sau nu adecvată şi corespunzătoare în acest caz.8
Protecţia sănătăţii publice prin limitarea libertăţii de exprimare se realizează prin
interzicerea publicităţii produselor dăunătoare sănătăţii (alcool, ţigări etc.).9
Referitor la cea de a patra sferă a limitărilor libertăţii de exprimare, referitoare la
atingerea demnităţii umane trebuie să observăm faptul că, libertatea oricărei persoane se
extinde până la limita libertăţii celeilate persoane. Încălcând această limită, intrând în sfera
libertăţii celeilate persoane, ne aflăm pe un teritoriu ilegal. Altfel spus, libertatea noastră,
dreptul nostru de exprimare se extinde până la limita unei obligaţii de-a noastre de a respecta
demnitatea, reputaţia, onoarea celeilate persoane.10
În scopul apărării demnităţii umane, dreptul internaţional, dar şi cel naţional, permite o
intervenţie, o limitare cu mult mai amplă a libertăţii de expresie decât în cazul expresiei
politice.
Faptele incriminate de Codul Penal (insulta, calomnia ori denunţarea calomnioasă)
sunt fapte care aduc atingere onoarei şi reputaţiei umane. Onoarea este sentimentul de preţuire
a propriei persoane, suma calităţilor şi însuşirilor pe care fiecare persoană şi le atribuie, iar
reputaţia este stima şi consideraţia de care fiecare individ se bucură din partea semenilor săi.
Dreptul la demnitate fiind drept fundamental, valoarea socială lezată prin încălcarea acestui
drept este deosebit de importantă.11
Lezarea acestor valori sunt mai frecvente şi prin intermediul mass-media mai larg
cunoscute, când sunt comise faţă de persoane publice (dacă deţin funcţii publice, ori sunt
cunoscuţi pentru activitatea lor artistică, sportivă etc.). Viaţa acestor persoane este mereu
7
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 105.
8
www.ziare.com.
9
Iancu, Gheorghe, op cit.
10
Iancu, Gheorghe, op. cit.
11
Chiriţescu, D., Zăinescu, G. M., Lăcătuş, M. L., op. cit., p. 107.

7
urmărită sau cel puţin cunoscută de public, din acest motiv sunt mai des criticaţi. Izvorul
acestei critici este tocmai libertatea de expresie, libertatea de a analiza, de a dezbate
chestiunile publice. Se poate observa atât în practica instanţelor naţionale, cât şi a celor
internaţionale că pragul de tolerare a instanţelor este mai ridicată în aceste cazuri.

Daca în cazul protecției securității naționale, a sănătății și a moralei publice,

restrângerile libertății de exprimare sunt justificate, în cazul particular al ordinii publice,
limitarea libertății de exprimare este dificil de circumscris. Aceasta, întrucât conceptul de
„ordine publica” este unul extrem de vast, care, tocmai datorită complexității conținutului sau,
apare ca echivoc și imprevizibil. Astfel, devine ineluctabilă formularea întrebării „Când
anume este necesară restrângerea libertății de exprimare pentru protecția ordinii publice?” O
atare posibilitate de limitare a exercițiului libertății de exprimare, reglementată constituțional,
deschide calea unui precedent periculos în practica judiciara, care ar putea legitima amendari
(chiar penale) ale libertatii de exprimare, justificate ambiguu și sumar prin „necesitatea de a
proteja ordinea publica”. O astfel de noțiune vaga amintește de o sintagma similara, aceea de
„pericol concret pentru ordinea publică”, reglementată de controversatul art. 148 lit. f)
C.proc.pen., invocat invariabil, dar în aceeași termeni echivoci, pentru a motiva măsura
arestării preventive. În contextul în care legea trebuie să fie accesibilă, previzibilă și clar
formulată, credem că astfel de noțiuni suspect de flexibile, deci nociv aplicate în contextul
protecției unor drepturi și libertati fundamentale, ar trebui înlăturate din corpul de legi.
Cât privește necesitatea protecției onoarei și demnității persoanei, pe fondul unor
atacuri tot mai agresive în presa scrisă și media audio-vizuală, limitele libertății de exprimare
au fost împinse excesiv, până în punctul în care au fost abrogate insulta și calomnia din Codul
penal roman (în vigoare), actualmente existând doar posibilitatea unei reparații morale, pe
cale civilă, a prejudiciului de imagine. Sub influența evidentă a Comisiei și Curții Europene a
Drepturilor Omului, care considerau excesive condamnările penale ale jurnaliștilor pentru
insultă și calomnie, a avut loc abrogarea acestor fapte din Codul penal român, ceea ce
echivalează de fapt cu abdicarea de la o tradiție de peste 100 de ani a legislației penale
romane, care a incriminat actele care aduc atingere onoarei și demnității persoanei.
Operațiunea de abrogare a insultei și calomniei pare a fi un regres în evoluția legislației penale
romane, în care se impunea a fi menținută posibilitatea aplicării unei sancțiuni cu amenda
penală pentru astfel de atingeri aduse onoarei și reputației, cu excluderea definitivă a pedepsei
închisorii. Aceasta cu atât mai mult cu cât majoritatea codurilor penale europene incriminează
insulta și calomnia (art. 185-186 C.pen. german; art. 208-210 C.pen. spaniol; art. 594-599
C.pen. italian s.a.).

Sistemul restricţiilor asupra exercitării dreptului la libertatea de exprimare

Al doilea paragraf al articolului 10 prevede: „Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă

îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau
sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică,
pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi
prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a

8
drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a
garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

„Exercitarea acestor libertăţi ... poate fi supusă...”

Orice restricţie, condiţie, limitare sau orice altă formă de ingerinţă în libertatea
de exprimare poate fi aplicată numai la o anumită exercitarea a acestei libertăţi. Conţinutul
dreptului la libertatea de exprimare nu trebuie să fie vreodată modificat. În această privinţă
articolul 17 prevede: „nici o dispoziţie din prezenta Convenţie nu poate fi interpretată ca
implicând,pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfăşura oactivitate
sau de a îndeplini un act ce urmăreşte distrugerea drepturilor sau a libertăţilor recunoscute de
prezenta Convenţie sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi şi libertăţi decât acelea
prevăzute de această Convenţie.”Evident, o limitare a conţinutului unui drept este similară cu
distrugerea dreptului respectiv.
De asemenea, amestecul autorităţilor naţionale în exercitarea libertăţii de exprimare nu
este cerut de fiecare dată când una din condiţiile enumerate în paragraful 2 este în pericol,
aceasta rezultând în limitarea conţinutului acestui drept. De exemplu, prejudicierea reputaţiei
şi onoarei unei persoane nu trebuie să fie percepută ca o infracţiune penală şi/sau un act care
justifică acordarea despăgubirilor civile în toate cazurile. În mod similar, exprimările publice,
care expun unui risc autoritatea puterii judecătoreşti, trebuie să fie sancţionate de fiecare dată
când se aplică critica. Cu alte cuvinte, autorităţile publice au numai posibilitatea nu şi
obligaţia de a ordona şi/sau de a aplica o măsură de restrângere sau de pedepsire a exercitării
dreptului la libertatea de exprimare. O abordare directă ar rezulta în crearea unei ierarhii de
drepturi şi valori sau interese, plasând libertatea de exprimare la sfârşitul listei ierarhice, fiind
precedată, de exemplu, de dreptul la demnitate şi onoare, morală sau ordine publică. Sau,
o astfel de ierarhie ar contraveni prevederilor tuturor tratatelor internaţionale care
garantează egalitatea drepturilor şi nu permit aplicarea unor limitări constante exercitării unui
drept, deoarece acest fapt ar constitui o negare a dreptului respectiv.

„Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi...”

Ideea, conform căreia exercitarea libertăţii de exprimare comportă datorii şi
responsabilităţi, este unică în ansamblul Convenţiei şi nu poate fi găsită în niciuna din
prevederile care reglementează drepturile şi libertăţile.Acest text nu a fost interpretat ca o
clauză distinctă care limitează în mod automat libertatea de exprimare a persoanelor care
aparţin unor categorii profesionale anumite şi impune „îndatoriri şi responsabilităţi”.
Hotărârile Curţii reflectă diferite opinii cu privire la îndatoririle şi responsabilităţile unor
funcţionari de stat în exercitarea dreptului lor la exprimare. În plus, jurisprudenţa a evoluat
dintr-un mod de abordare mai curând conservativ, conferind Statelor o capacitate mai
extinsă de a adopta un mod de abordare mai liberal în cazurile când ele beneficiază de
o discreţie mai limitată.

„Formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni”

9
 Spectrul ingerinţelor posibile (formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni) în
exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este extrem de vast şi nu conţine nici o limitare
stabilită în prealabil. În fiecare caz separat Curtea examinează şi adoptă hotărâri cu privire la
existenţa unei ingerinţe, examinând impactul restrictiv asupra exercitării dreptului la libertatea
de exprimare al unei măsuri specifice întreprinse de către autorităţile naţionale.
Asfel de ingerinţe ar putea consta din: condamnare penală 12(care presupune plata unei
amenzi sau privarea de libertate), obligaţia de a plăti despăgubiri civile13, înterzicerea
publicării14 sau înterdicţia publicării unei imagini în ziar15, confiscarea publicaţiilor sau a
oricărui alt mijloc, prin care este exprimată o opinie sau este transmisă o informaţie16,
refuzarea acordării unei autorizaţii de difuzare 17, înterzicerea exercităţii profesiei de ziarist,
hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti sau de alte autorităţi privind divulgarea
surselor jurnalistice şi/sau sancţionarea pentru neexecutarea acestor ordine 18, anunţarea de
către conducătorul Statului că un funcţionar de stat nu va fi numit la un post public din cauza
declaraţiei făcute de către acesta în public19etc.
Printre formele diferite de ingerinţă, cenzura prealabilă publicării este considerată de
către Curte de a fi cea mai periculoasă formă, din timp ce aceasta împiedică transmiterea
informaţiilor şi ideilor celor dornici să le primească. Acesta este motivul pentru care măsurile
întreprinse în faza prealabilă publicării, aşa cum sunt autorizarea exercitării profesiei de
ziarist, examinarea unui articol de către un funcţionar înaintea publicării sau interzicerea
publicării sunt supuse de către Curte unui control extrem de riguros. Chiar dacă aceste măsuri
au un caracter temporar, ele pot reduce consistent valoarea informaţiei. În cauzele care
vizează interzicerea publicării în ziare a unor articole, Curtea a declarat că:„Articolul 10 nu
interzice, prin conţinutul lui, orice restricţie prealabilă publicării... Însă astfel de restricţii sunt
atât de periculoase, încât cer un examen extrem de scrupulos din partea Curţii. Acesta este
cerut îndeosebi în cazul presei: informaţia este un bun perisabil şi întârzierea publicării ei,
chiar pentru o perioadă scurtă, crează riscul pierderii valorii şi al interesului faţă de acea
informaţie”20.
Autorizarea prealabilă a publicării, un procedeu caracteristic regimurilor de dictatură,
nu a fost vreodată acceptată în societăţile democratice şi, în general, este incompatibilă cu
prevederile articolului 10. Refuzul de a înregistra titlul unei publicaţii periodice este o cenzură
distinctă, aplicată prealabil publicării.
Printre ingerinţele posterioare exprimării ideilor şi opiniilor, condamnarea şi
sancţionarea penală ar constitui probabil cele mai periculoase ingerinţe în exercitarea
libertăţii de exprimare.

12
Badford v. Germania, 1989; Lingens v. Austria, 1986; Dalban v.România, 1999.
13
Muller v. Elveţia, 1988.
14
Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991.
15
News Verlags GmbH / CoKG v. Austria, 2000.
16
Handzside v. Regatul Unit, 1976; Muller v. Elveţia, 1988.
17
Autronic AG v. Elveţia, 1990.
18
Goodwin v. Regatul Unit, 1996
19
Wille v. Lienchtenstein, 1999.
20
Sunday Times (2) v. Regatul Unit, 1991; Observer şi Guardian v. Regatul Unit, 1991.

10
„Exercitarea acestor libertăţi poate fi supusă ...restricţiilor sau sancţiunilor prevăzute de
lege”
În conformitate cu această exigenţă,orice ingerinţă în exercitarea libertăţiide exprimare
trebuie să aibă o bază legală în legislaţia naţională. De regulă, aceasta presupune o lege scrisă
şi publică, adoptată de parlament. Un parlament naţional trebuie să decidă asupra
admisibilităţii aplicării unei restricţii.
De exemplu, într-o cauză care vizează un ziarist condamnat pentru defăimare,
infracţiunea de defăimare trebuie să fie prevăzută în legislaţia naţională. Sau, în cazul în care
interdicţia publicării sau sechestrarea mijloacelor de diseminarea unei informaţii sau idei-aşa
cum sunt cărţile, ziarele sau camerele de filmat -sunt ordonate sau executate, adoptarea unor
astfel de măsuri trebuie să se bazeze pe o prevedere a legislaţiei naţionale. La fel, atunci când
localurile unui ziar sunt percheziţionate sau o staţie de difuzare este lichidată, prevederile
legale ale legislaţiei naţionale trebuie să constituie temeiul pentru astfelde măsuri. În cazul
unui număr mic de speţe, Curtea a aceptat că normele de drept comun sau principiile dreptului
internaţional constituie un temei legal pentru ingerinţele în libertatea de exprimare.
Libertatea de exprimare este o valoare atât de importantă, încât limitarea ei trebuie de
fiecare dată să primească un caracter legitim democratic, care este conferit numai de
dezbaterile parlamentare sau prin vot. Această exigenţă de asemenea se referăa calitatea legii,
chiar şi în cazul în care aceasta este adoptată de către parlament. În mod constant, Curtea a
declarat că orice lege trebuie să fie publică, accesibilă şi previzibilă. In primul rând, legea
trebuie să fie accesibilă într-un mod adecvat: cetăţeanul trebuie să fie capabil să inţeleagă că
este adecvată în circumstanţele reglementărilor legale aplicabile unui caz dat. În al doilea
rând, o normă nu poate fi privită ca„lege” decât dacă este formulată cu suficientă precizie
pentru a permite persoaneisă-şi reglementeze conduita; ea trebuie să fie capabilă –cu sfatul
adecvat, dacă este necesar -să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele date,
consecinţele unei anumite acţiuni. Aceste consecinţe nu trebuie să fie previzibile cu absolută
certitudine: experienţa arată că această cerinţă este imposibilă.
De asemenea, deşi certitudinea este dezirabilă, aceasta poate atrage după sine o rigiditate
excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul circumstanţelor în schimbare. Prin
urmare, multe legi sunt în mod inevitabil redactate în termeni vagi într-o măsură mai mare sau
mai mică, iar interpretarea şi aplicarea lor este chestiune de practică.

Limitări legale și faptice a libertăților

Limitări ale libertății individuale

Caracterul de ființe sociale, admite ca limitări ale libertății individuale numai acelea
prevăzute de o lege dreaptă, prin care se asigură și libertățile celorlalți.
Libertatea individuală, nu este, nu poate și nu trebuie să fie absolută.
Legea dreaptă, care limitează libertatea individuală în societate, o și apară în
același timp, față de abuzul de orice natură. În cazurile de la literele b, c și d, actele de
încalcarea libertății individuale, trebuie incriminate prin lege, descoperite, cercetate,
judecate și sancționate.
Protecția libertății individuale presupune:

11
- o anumită limitare a libertății individuale, pentru a nu deveni abuzivă, adică pentru a nu
afecta libertatea altuia;
- limitarea drepturilor autorităților publice în așa fel încât să nu încalce libertatea
individuală ci să o protejeze;
- reglementarea unor garanții în cazul procedurilor de înfaptuire a justiției, garanții
contra abuzurilor autorităților;
- instituirea drept abateri, contraventii, infractiuni sancționate potrivit legii, a faptelor care
afectează libertatea individuală.
Gradul de protectie a libertatii individuale, dă gradul de siguranța a persoanei. După
prof. I. Muraru 2 1 , noțiunea de siguranță a persoanei exprimă ansamblul
garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea
Constituției și legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care
asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
- descopera cercetarea si tragerea la raspundere a celor care incalca libertatea
individuala;
- stabilirea si asigurarea indeplinirii obligatiilor autoritatilor publice privind asigurarea
securitatii persoanei.
LIMITELE LEGALE sunt restrângeri pe care statul le poate aduce acestui drept:

percheziția
 reținerea
 arestarea
Percheziția reprezintă o măsură dispusă de Codul de procedură penală prin care sunt
ridicate anumite obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în procesul penal.În
astfel de cazuri, autoritățile statului pot recurge la măsuri care să vizeze atingerea libertății
individuale prin percheziția efectuată alin (2) al art. 23 are în vedere numai percheziția
corporala, nu și pe cea domiciliară care este reglementată în Constituție la un alt articol (art.
27).
Reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate care poate fi dispusă de
procuror sau de către organul de cercetare penală. Potrivit dispozițiilor constituționale,
reținerea nu poate dura mai mult de 24 de ore [alin (3), art. 23]. Reținerea se face în cazul în
care o persoană este suspectată că a săvârșit o faptă penală. De regulă, această măsură se ia la
începutul fazei de urmărire penală și numai după ascultarea persoanei reținute. Celui reținut
trebuie să i se aducă de îndată la cunoștință, în limba pe care o cunoaște, motivele reținerii.
Ascultarea se face în prezența unui avocat. Perioada de 24 de ore pentru care poate fi reținută
o persoană este perioada maximă. Dacă nu sunt necesare cele 24 de ore pentru lămurirea
problemei, o persoană poate fi reținută si mai puțin de 24 de ore. Numai în situația reținerii
unei persoane iîn caz de flagrant delict, legislația procesuală penală prevede reținerea pe o
perioadă fixă de 24 de ore.
Arestarea este tot o măsură preventivă privativă de libertate. Spre deosebire de
reținere, arestarea este o măsură mult mai gravă de afectare a libertății individuale. Fiind mult
mai gravă, și perioada pentru care o persoană poate fi arestată este mult mai mare. Textul
constituțional are în vedere arestarea preventivă. Trebuie făcută distincția între arestarea
21
Ion Muraru, op. cit., p. 210

12
preventivă și încarcerarea (arestarea în vederea executării unei pedepse). Aceasta din urmă
este deja o măsură privativă de libertate ca urmare a unei hotărâri judecătorești de
condamnare. Arestarea preventivă se face numai în cursul procesului penal și numai de către
un judecător [art. 23, alin (4)]. Dacă arestarea s-a dispus în cursul urmăriri penale, ea se face
numai pentru o durată de maxim 30 de zile cu posibilitatea prelungirii cu câte cel mult 30 de
zile, fără ca durata totală să depășească maximul de 180 de zile [alin (5), art. 23].
În faza de judecată, instanța este obligată să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de
zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă
instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate
[alin (6), art. 23]. De asemnea, ca și în cazul reținerii, persoana trebuie să știe ceea ce i se
impute și pentru ce a fost arestată. Numai judecătorul poate lua măsura arestării și tot el poate
prelungii această măsură.
Privarea de libertate este o altă prevedere importantă a libertății individuale, iar
aceasta NU poate fi decât de natură penală. Unei persoane nu i se poate aplica o sancțiune
privativă de libertate prin norme de natură civilă, administrative ori de altă natură decât cea
penală [art. 23, alin (13)].

Limitări ale libertății conștiinței

(1) Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi
îngradite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o
credință religioasă, contrare convingerilor sale.
(2) Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de
respect reciproc.
Libertatea de conştiinţă şi religie deţine două perspective – cea internă care constituie,
libertatea persoanei de a avea propriile convingeri referitor la natura lucrurilor care îl
înconjoară, credinţa sau lipsa de credinţă în valorile diverselor confesiuni.Perspectiva externă
constituie în fapt exteriorizarea celei interne.
Comunitatea internaţională, dar şi fiecare stat în parte recunoaşte dreptul individului
cît şi a grupurilor la autodeterminare religioasă, dreptul de a crede, de a gîndi liber, cît şi
dreptul de a–şi manifesta credinţa sau convingerile în mod individual sau în comun. În cadrul
Recomandării Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1202 din 2 februarie 1993
privind toleranţa religioasă în societatea democratică, la art. 3, Adunarea reiterează că religia
asigură o relaţie de îmbogăţire a individului cu el însuşi şi cu Dumnezeul în care crede,
precum şi cu lumea exterioară şi societatea în care trăieşte.
Crearea instituţiei entităţilor juridice religioase este dictată de modernizarea şi evoluţia
continuă a societăţii, iar religia, ca parte a acesteia nu poate evita progresul. Totuşi,
respectivul domeniu este unul destul de „sensibil”. Reglementările juridice nu se limitează în
acest cîmp doar la voinţa statului, normele juridice impuse de stat deseori interferează cu
normele de drept canonic, instituţionalizate de decenii sau chiar secole. Ordinea creării,
funcţionării, dispariţiei entităţilor religioase cu personalitate juridică, în special în cazul
confesiunilor cu tradiţii milenare sau seculare, au fost instituite cu mult timp înainte de
apariţia conceptului de personalitate juridică, înregistrare, lichidare etc. Astfel, în

13
reglementările sale, statul este pus în poziţia unui creator de reguli universale pentru realităţi
diferite.
În acelaşi timp, unul dintre principiile tehnicii legislative este uniformitatea
reglementărilor. Astfel, toate persoanele juridice deţin aceleaşi drepturi şi obligaţii şi statul nu
poate plasa o entitate juridică în poziţii mai favorabile în comparaţie cu o altă entitate. În
aceste condiţii, reglementarea modalităţii de constituire, înregistrare, organizare a activităţii şi
lichidare a entităţilor religioase cu personalitate juridică devine nu doar un domeniu „sensibil”
ci şi unul deosebit de complex.
În paragraful (2) al art. 9 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt stabilite criteriile de limitare a dreptului la
libertatea de religie. Astfel, limitările urmează a fi prevăzute de lege, Curtea a statuat că
respectiva normă nu face trimitere doar la legislaţia naţională, dar şi la calitatea legilor, adică
limitările trebuie să corespundă conceptului de legalitate, despre care fapt se menţionează în
preambulul Convenţiei. Astfel, simplele bariere birocratice, trimiterea la normele naţionale
care contravin spiritului Convenţiei sau sunt formulate vag, în mod sigur nu corespunde
criteriului legalităţii enunţat mai sus.
Deasemenea, un criteriu de admitere a limitării este că acestea „într-o societate
democratică constituie măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii,
a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora”. Setul de limitări nu poate fi lărgit,
acestea se rezumă în mod strict la cazurile expres prescrise. Chiar dacă se pare că prin
sintagma „a drepturilor şi libertăţilor altora ” cîmpul de aplicare se lărgeşte, sunt foarte puţine
cazuri cînd statul pe bună dreptate ar putea limita în baza temeiurilor enunţate mai sus, dreptul
la libertatea de religie.
Limitări ale libertații întrunirilor
Conform Convenției Europene a Drepturilor Omului, dreptul la libertatea întrunirilor
poate fi supus restricțiilor numai dacă acestea sunt prevăzute de lege și sunt necesare într-o
societate democratică în interesele securității naționale sau a siguranței publice, pentru
prevenirea dezordinii și crimelor, pentru protecția sănătății sau moralității, sau pentru
protecția drepturilor și libertăților celorlalți. Cuvintele sunt „necesare într-o societate
democratică”: orice limitare a dreptului respectiv trebuie să fie aplicată doar în măsura în care
este necesară pentru interesele citate mai sus, dar și proporțională interesului urmărit. Adică,
dacă autoritățile au de ales între două măsuri care ating aproximativ același rezultat, acestea
sunt obligate să aleagă măsura care limitează mai puțin dreptul la libertatea întrunirilor. De
exemplu, dacă în întrunire participă câteva persoane care se comportă violent, imoral sau în
alt mod tulbură ordinea publică, o măsură proporțională este să izolezi aceste persoane, iar
una disproporțională – să întrerupi sau să dispersezi întreaga manifestație (în acest caz e vorba
de o încălcare a drepturilor celorlalți participanți). În mod evident, chiar și aceste măsuri
trebuie să fie bazate pe lege.
Limitări ale libertății întrunirilor pot fi:
- limitarea libertăţii de exprimare în cadrul întrunirilor;
- neasigurarea ordinii publice şi a securităţii participanţilor la întrunire;
-limitarea exercitării drepturilor aferente în cadrul întrunirilor, împiedicarea folosirii
echipamentului tehnic şi luării imaginilor.

14
Corelatia dintre reglementarile interne și cele internaționale privind drepturile
fundamentale ale omului și cetățeanului
Includerea drepturilor și libertăților cetățenești printre problemele majore este rezultatul
firesc nu numai al importanței lor deosebite, ci și al strânsei lor interdependențe cu problemele
cardinale ale omenirii.
Preocuparile pentru promovarea și ocrotirea drepturilor și libertăților cetățenești au
depășit în timp limitele și granițele tradiționale, ca o consecință firească a cursului istoric în
care omenirea s-a angajat îndeosebi dupa cel de-al doilea razboi mondial, în straduința de a se
pune capăt exploatării și violenței, rasismului și discriminării naționale, inegalității dintre
oameni.
În contextul general al evoluției statului și dreptului, proprietății, educației, culturii și
științei și instituția libertăților cetățenești a cunoscut un dinamism aparte.
Aceasta nu înseamna ca nu mai sunt multe lucruri de înfaptuit în acest domeniu deși se
consideră că astazi națiunile par a fi mai apropiate decât oricând, iar omenirea dispune de
resurse enorme pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale tuturor.
Evoluția acestei instituții este o permanentă, ea implică eforturi continue ale oamenilor
dar și ale statelor, în tendința generală spre mai bine. Instituția drepturilor, libertăților și
îndatoririlor fundamentale a cunosctu o dinamică aparte, plină de semnificații. Și aceasta este
o trăsătură importantă a evoluției instituției, drepturile omului, ca o problemă și realitate, au
depășit granițile statelor, devenind o problemă a lumii. Pe plan mondial preocupările pentru
promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare precum:
-Declarația Universală a Drepturilor Omului;
-Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale;
-Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare din Europa;
-Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanților statelor participante la
Conferința pentru securitate și cooperare în Europa;
-Carta de la Paris.
Deasemenea s-au adoptat și sunt în vigoare o multitudine de alte convenții, declarații,
pricipii, protocoale, prin care se realizează reglementări în anumite domenii sau pentru
anumite categorii de oameni.
Un pas înainte în ocrotirea drepturilor omului l-a constituit adoptarea unor convenții
regionale (Convenția europeană asupra drepturilor omului; Convenția interamericană; Carta
africană). Aceste convenții au pus în valoare o serie de proceduri și mecanisme juridice prin
care se asigură promovarea și protecția drepturilor omului.
Ca atare evoluția instituției s-a exprimat prin existența a două mari categorii de
reglementări și anume reglementări interne și reglementări internaționale. Marea problemă
teoretică și practică a fost și este tocmai corelația dintre reglementările internaționale și cele
interne. Aceasta impune un scurt examen al celor mai interesante puncte de vedere exprimate
deja în literatura de specialitate.
Instrumentele internaționale ( pacte, convenții, declarații și alte asemenea acte adoptate
pe plen internațional) au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele –
părți a obligației de a lua măsuri legislative și de altă matură pentru asigurarea realizării
drepturilor prevăzute în ele. Constanâdu-se că tendința majorității statelor este formularea

15
acestor drepturi și libertăți de drept intern se conchide că se merge deci, pe ideea realizării și
garantării drepturilor omului prin măsuri legislative interne. Chiar Convenția europeană a
drepturilor omului era și este considerată a nu urmări să se substitue sistemelor naționale de
control în domeniul drepturilor omului, ci de a furniza o garanție internațională suplimentară.
Drepturile și libertățile definite în Convenție sunt mai întâi și mai ales garanții pentru
legislațiile și practicile naționale și puterile publice ale tuturor statelor contractante care au
obligația de a asigura indivizilor, ținând de jurisdicția lor, posesiunea efectivă a acestor
drepturi și libertăți. Mecanismul internațional de control nu intervine deci decât în cazul
eșecului garanției naționale.
Discutând corelația dintre reglementările internaționale și cele interne în domeniul
drepturilor omului se motivează pe larg în sendul căreia nu au nimic comun cu colaborarea
internațională încercările de a atribui exclusiv, individului, calitatea de subiect internațional de
a acredita ideea că el are acum aptitudine și capacitatea de a se adresa mai întâi și direct
indirect organelor internaționale pentru anumite drepturi și revendicări.
Corelația dintre reglementările internaționale și cele interne poate ridica și unele aspecte
mai deosebite. Probleme deosebite se pot ridica în caz de conflict între criteriile naționale de
protecție a drepturilor fundamentale și cele ale Comunității vest – europene. În aceste situații
există o tensiune datorată dorinței unei protecții optimale a drepturilor fundamentale a
cetoțeanului și dorința uniformizării dreptului comunitar.
Deosebit de interesantă este și o altă constatare în sensul căreia sistemul jurisdicțional
internațional a avut o influență crescândă prin „pătrunderea” sa directă în dreptul statelor dar
la fel și prin exemplele și efectele sale. Se subliniază astfel forța morală a reglementărilor
internaționale, faptul că ele se șpot impune dacă prin conținutul lor apără valorile umane.
Putem constata ca dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice, legislative și practice
privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia proclamarea și garantarea efectivă a
acestora revine reglementărilor juridice interne.
Aceste drepturi sunt deci efective în măsura în care prin legislațiile interne sunt declarate
ca drepturi fundamentale ale cetățenilor și garantate în exercițiul lor, în cadrul raporturilor
concrete dintre cetățeni și stat.
Corelația reglementărilor interne cu cele internaționale, sporirea preocupărilor și
reglementărilor internaționale nu schimbă și nu diminuează rolul major al legislației interne în
proclamare și încurajarea drepturilor omului în general.
Acest sens dă expresie recunoașterii suveranității statelor, calității lor de mebrii egali ai
comunității internaționale, fiind reflectarea faptului că drepturile și libertățile cetățenești pot fi
reale, efective, numai în măsura în care constituțiile statelor sunt proclamete și garantate.
Aceasta le dă în ultima instanță conținut și eficiență.
Încurajarea și promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecționare a
reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaționale în acest domeniu.
Aceasta motivează și prevederile Constituției Române care reglementează corelația dintre
reglementări într-o viziune nouă, modernă și eficientă.

STUDIU DE CAZ

16
 Condamnarea unui cercetător, coautor al unei cărţi, la amendă penală, convertibilă în
închisoare datorită neachitării, pentru calomnierea autorului unei opere ştiinţifice apărute pe
aceeaşi temă: încălcare.
Cauza AZEVEDO împotriva Portugaliei (nr. 20620/04), hotărârea din 27 martie 2008
[Secţia a ll-a]
în fapt
Reclamantul este coautor al unei cărţi intitulate „Grădinile palatului episcopal din
Castelo Branco", editate de primărie. într-un fragment din carte, care se dorea a fi o lucrare de
cercetare şi de popularizare asupra acestui subiect, reclamantul s-a pronunţat cu privire la
calitatea, slabă în opinia sa, a lucrărilor anterior apărute, referitoare la grădinile în cauză.
Autoarea uneia dintre cărţi, care era în mod special vizată de aceste critici, doamna S., a depus
împotriva reclamantului o plângere pentru calomnie.
Reclamantul a fost condamnat la o lună de închisoare cu suspendare, la plata simbolică
a unui euro către petentă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de publicarea
în două ziare regionale a extrasului hotărârii. Următorul fragment din carte era considerat ca
fiind calomnios: „Confuzia asupra rolului atribuit artei, în speţă poeziei, care ar fi un mijloc ce
permite explicarea [cu caractere italice în original] realităţii, ar merita o şedere prelungită pe
băncile [şcolii] «primare» de studierea literaturii şi esteticii, cu obligaţia de a-i citi şi analiza
pe Aristotel, Horaţiu şi Goethe; şi, de asemenea, W. Benjamin şi H. Broch, în cazul unui eşec
şcolar". Curtea de apel a respins recursul formulat de reclamant în privinţa vinovăţiei acestuia,
considerând că libertatea de exprimare trebuia, în speţă, să cedeze în faţa dreptului la onoare
şi reputaţie ale petentei. Curtea a înlocuit totuşi pedeapsa închisorii cu suspendare cu o
pedeapsă de 100 zile-amendă, în sumă de 10 euro pe zi sau, în cazul neachitării, cu cea de 66
zile de închisoare.
în drept
Condamnarea penală aplicată reclamantului se analizează ca o ingerinţă în dreptul
acestuia la libertatea de exprimare. Această ingerinţă era prevăzută de Codul penal portughez
şi avea ca scop legitim protejarea reputaţiei sau a drepturilor altuia. Asupra faptului de a şti
dacă o asemenea ingerinţă era „necesară într-o societate democratică", dezbaterea în cauză -
analiza istorică şi simbolică a unui monument important al oraşului -este una de interes
general. Fiind vorba despre o operă ştiinţifică, publicată şi disponibilă pe piaţă, d-na S., care
s-a expus unor eventuale critici din partea cititorilor sau a altor membri ai comunităţii
ştiinţifice, nu ar putea fi considerată ca „un simplu particular".
De altfel, afirmaţiile reclamantului, care aveau cu siguranţă o cono-taţie negativă, vizau
în principal calitatea analizei momentului în cauză făcute de petentă. Acestea constituie
judecăţi de valoare care, în concluzie, nu se pretează unei demonstraţii a exactităţii lor. în
sfârşit, sancţionarea penală a acestui tip de critici emise de reclamant avea rolul de a frâna în
mod substanţial libertatea necesară cercetătorilor, în cadrul muncii lor ştiinţifice. într-adevăr,
prevederea posibilităţii unei pedepse cu închisoarea, într-o cauză clasică de calomnie, precum
cea de faţă, produce cu certitudine un efect descurajam şi disproporţionat.
Art. 41 - 2.947,65 euro pentru prejudiciul material. Prejudiciul moral: constatarea încălcării
este suficientă.
Studiul de caz a fost preluat de pe pagina de internet www.juristprudentaCEDO.ro

17
 CONCLUZII

Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a
moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru
deosebit de grav.
Existența unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie să se exercite
libertățile publice implică și răspunderea juridică pentru depășirea acestor limite, altfel
spus pentru abuzul în exercitarea acestei libertăți așa de importante. Astfel sunt stabilite
explicit doua forme ale răspunderii și anume răspunderea civilă și răspunderea penală.
Legislatorul a prevazut limitari ale libertății de exprimare care ar trebui să garanteze
realizarea scopului real al acestui drept particular, acela de vector al pluralismului, în
contextul nevoii de evoluție socială, culturală și politică a unei națiuni. Art. 53 din Constituția
revizuită a Romaniei, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, este
relevant și în cazul libertății de exprimare, întrucât enunță limitativ situațiile excepționale care
justifică limitarea acestei libertăți fundamentale, anume apărarea securității naționale, a
ordinii, a sănătății ori a moralei publice, precum și desfășurarea instrucției penale. Aceste
restrangeri la care face referire alin. (1) al art. 53 din Constituție trebuie să treaca un dublu
test, pe de o parte, testul necesității și al proporționalității ingerinței, în acord cu jurisprudența
consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, iar pe de alta parte, să nu fie aplicate în
mod discriminatoriu sau de o maniera care aduce atingere însăși existenței dreptului sau a
libertății.

BIBLIOGRAFIE

1. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale

18
2. Constituția României
3. Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Vol. I, Drepturi
şi libertăţi, Editura ALL Beck, Bucureşti 2005, p. 175;
4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948.
5. Conf. univ. dr. Valerică DABU, Drept şi libertate. Inconsecvenţe legislative.
Importanţa diferenţierii între drept şi libertate, 2013
6. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Bucureşti, 2006
7. Ioan Muraru „ Drept constituţional şi instituţii politice” (Bucureşti, 1991, p.
72);
8. Tratatul  de instituire a unei Constitutii pentru Europa” –partea  a –II-a

19