Noul Cod civil francez, în mod similar definește actele juridice ca „manifestări de voință

destinate să producă efecte de drept”

În doctrina italiană se susține că „actele juridice sunt acțiuni umane, susținute de un
anumit grad de conștientizare și intenționalitate, a căror relevanță juridică (=
capacitatea de a produce efecte juridice) depinde în mod specific de prezența acestui
factor uman.”
Actul juridic este așadar o voință îndreptată spre un scop de natură juridică. Pentru ca un
act juridic să își producă efectele dorite trebuie să se respecte două condiții, una pozitivă
și alta negativă. Cea pozitivă este manifestarea de voință a subiectului să fie suficientă
pentru a avea valoarea de act juridic civil (și nu simplă doleanță sau opinie), iar cea
negativă — voința să nu depășească limitele autonomiei private, stabilite de ordinea
juridică.
Articolul 308.  Noţiunea actului juridic
Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate
spre naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile.
Articolul 309. Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral
(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure părţi. Actul juridic
unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai în cazurile prevăzute de lege.
(2) Actului juridic unilateral se aplică în modul corespunzător dispoziţiile privind
obligaţiile şi contractele dacă aceasta nu contravine legii sau caracterului unilateral al
actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau a mai multe părţi.
Articolul 310. Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros
(1) Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei părţi un folos
patrimonial fără a se urmări obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos
patrimonial pentru obţinerea în schimb a unui alt folos patrimonial.
Articolul 311. Actele juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie
(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntîmpinarea pierderii
unui drept subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în
valoare a unui bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui
drept sau grevarea cu drepturi reale limitate.
Conditiile de valabilitate a actului juridic civil
Consimţămîntul
(1) Consimţămînt este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei de a încheia un
act juridic.
(2) Consimţămîntul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice şi nu este viciat.
(3) Intenția de a produce efecte juridice se determină din declarația sau comportamentul
persoanei, așa cum ea a fost înțeleasă în mod rezonabil de către cealaltă parte a actului
juridic sau, în cazul actelor juridice unilaterale, de către persoana căreia actul îi este
destinat.
Momentul de producere a efectelor consimţămîntului
(1) Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte produce efecte în
momentul în care parvine acesteia, indiferent de faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de
conţinutul ei.
(2) Manifestarea de voinţă nu produce efecte în cazul în care celeilalte părţi i-a parvenit
anterior sau îi parvine în acelaşi timp o declaraţie de retractare.
(3) Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul persoanei care şi-a
exprimat voinţa, sau de instituirea unei măsuri de ocrotire judiciare asupra persoanei,
dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea voinţei.
Obiectul actului juridic
(1) Obiect al actului juridic este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic.
(2) Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil şi să fie determinat
sau determinabil cel puţin în specia sa.
(3) Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare.
Forma verbală a actului juridic
(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul părţilor nu stabileşte formă scrisă sau
autentică poate fi încheiat verbal.
(2) Actul juridic care se execută chiar la încheierea lui poate fi încheiat verbal. Excepţie
fac actele juridice pentru care se cere formă autentică sau actele juridice pentru care
forma scrisă este cerută pentru valabilitate.
Forma electronică a actului juridic
(1) Actul juridic scris/autentic are formă electronică dacă se cuprinde într-un document
electronic care întrunește condițiile legii.
(2) Tipurile de semnături electronice care pot fi aplicate unui document electronic, gradul
de protecție al fiecărui tip și valoarea lui juridică sînt determinate de lege.
(3) Actul juridic scris se încheie în formă electronică dacă este semnat cu semnătura
electronică avansată calificată a persoanei care încheie actul, dacă acordul părților sau
legea nu prevede cerința de utilizare a unui alt tip de semnătură electronică.
Forma scrisă a actului juridic
(1) Trebuie să fie încheiate în scris actele juridice dintre persoanele juridice, dintre
persoanele juridice şi persoanele fizice şi dintre persoanele fizice dacă valoarea obiectului
actului juridic depăşeşte 1000 de lei, iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de
valoarea obiectului.
(2) În cazul în care, conform legii sau învoielii între părţi, actul juridic trebuie încheiat în
scris, el poate fi încheiat atît prin întocmirea unui singur înscris, semnat de părţi, cît şi
printr-un schimb de scrisori, telegrame, documente electronice, altele asemenea, semnate
de partea care le-a expediat.
(3) Dacă, din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze, persoana nu poate
semna cu propria mînă actul juridic, atunci, în baza împuternicirii date de ea, actul juridic
poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura terţului trebuie să fie legalizată de notar
sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătîndu-se cauza în a cărei virtute cel care
a încheiat actul juridic nu a putut semna cu propria mînă.
 Efectele nerespectării formei scrise a actului juridic
(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a
cere, în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic.
(2) Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui numai în cazul în care
acest efect este expres prevăzut de lege sau prin acordul părţilor.
Forma autentică a actului juridic
Forma autentică a actului juridic este obligatorie:
a) dacă actul juridic are ca obiect înstrăinarea bunurilor imobile sau grevarea acestora cu
drepturi reale limitate, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege;
b) în cazurile prevăzute prin acordul părţilor, chiar dacă legea nu cere formă autentică;
c) în alte cazuri stabilite de lege.
Efectele nerespectării formei autentice
(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
(2) Dacă una dintre părţi a executat total sau parţial actul juridic pentru care se cere formă
autentică, iar cealaltă parte se eschivează de la autentificarea lui notarială, instanţa de
judecată are dreptul, la cererea părţii care a executat total sau parţial actul juridic, să îl
declare valabil dacă el nu conţine elemente care contravin legii. În cazul acesta, nu se
cere autentificarea notarială ulterioară a actului juridic.
(3) Partea care s-a eschivat neîntemeiat de la autentificarea notarială a actului juridic este
obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul cauzat prin întîrzierea autentificării.
Nulitatea actului juridic civil
Actele juridice nule și anulabile
(1) Actul juridic este nul dacă nulitatea sancționează încălcarea unei dispoziții legale prin
care se ocrotește un interes general (nulitate absolută).
(2) Actul juridic este anulabil dacă nulitatea sancționează încălcarea unei dispoziții legale
prin care se ocrotește un interes particular (nulitate relativă).
(3) În cazul în care natura nulității nu este prevăzută expres și nici natura interesului
ocrotit nu reiese în chip neîndoielnic, actul juridic este anulabil. 
(4) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea actului juridic bilateral sau multilateral
poate fi constatată sau declarată și prin acordul părților.
(5) Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate temeiuri de nulitate.
Nulitatea absolută a actului juridic
(1) Nulitatea absolută a actului juridic poate fi invocată, atît pe cale de acțiune, cît și pe
cale de excepție, de orice persoană care are un interes născut și actual. Instanța de
judecată este obligată să o constate din oficiu după ce a ascultat opiniile participanților la
proces.
(2) Nulitatea absolută nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către părțile actului lovit
de nulitate sau succesorii acestora.
(3) Atît acțiunea în constatare a nulității absolute, cît și excepția de nulitate absolută sînt
imprescriptibile. Cu toate acestea, se prescriu în termen de 10 ani acțiunile privind
aplicarea efectelor nulității absolute conform art. 331, indiferent dacă sînt introduse
împreună cu acțiunea în constatare a nulității absolute sau după admiterea acestei acțiuni.
Nulitatea relativă a actului juridic
(1) Nulitatea relativă a actului juridic poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes
este stabilită sau de succesorii ei, de reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai
părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice. Instanţa de judecată nu poate să o invoce din
oficiu.
(2) Nulitatea relativă poate fi acoperită prin voinţa expresă sau tacită a persoanei în al
cărei interes este stabilită nulitatea. Voinţa de a confirma actul juridic anulabil trebuie să
fie certă şi evidentă și să fie exprimată la un moment cînd persoana cunoștea sau trebuia
să cunoască temeiul nulității.
(3) Pentru confirmarea actului juridic anulabil, voinţa nu trebuie să fie exprimată în forma
cerută pentru încheierea actului juridic respectiv.
(4) Dacă fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacă mai multe persoane
pot cere declararea nulităţii, confirmarea actului juridic de către o persoană nu le
împiedică pe celelalte să invoce nulitatea.
Efectele nulității actului juridic
(1) Actul juridic nul se consideră, cu efect retroactiv, că nu a produs niciun efect juridic
din momentul încheierii.
(2) Actul juridic anulabil este valabil pînă la declararea acestei nulități de către instanța
de judecată, însă, odată anulat, se consideră, cu efect retroactiv, că nu a produs niciun
efect juridic din momentul încheierii.
(3) Drepturile reale dobîndite în temeiul actului juridic nul sau anulat se consideră că nu
au fost dobîndite pe acest temei. Această dispoziție se aplică și drepturilor de creanță ori
drepturilor asupra obiectului de proprietate intelectuală dobîndite în temeiul actului
juridic.
(4) Dispozițiile alin. (3) nu afectează eventuala dobîndire a dreptului prin uzucapiune în
condițiile legii.
(5) Prestațiile executate în temeiul actului juridic nul sau anulat, precum și alte îmbogățiri
obținute din acele prestații se supun restituirii conform dispozițiilor legale privind
îmbogățirea nejustificată.
(6) În cazul în care în temeiul actului juridic nul sau anulat s-a dobîndit un drept prin
înregistrarea într-un registru de publicitate prevăzut de lege, iar titularul în folosul căruia
este înregistrat dreptul nu își dă consimțămîntul la radiere, dreptul dobîndit se radiază
doar pe calea acțiunii în rectificare.
(7) Instanța de judecată nu poate pronunța din oficiu efectele nulității chiar dacă a
constatat nulitatea absolută din oficiu.
Nulitatea parțială
(1) Dispozițiile legale privind nulitatea actului juridic se aplică în mod corespunzător cînd
doar una sau mai multe clauze ale sale sînt supuse nulității.
(2) Clauzele lovite de nulitate atrag nulitatea actului juridic în întregul său numai dacă,
din cauza lipsei acestora și în pofida întregirii efectelor sale conform art. 1082, nu poate
fi atins scopul pentru care s-a încheiat actul juridic.
(3) Nulitatea actului juridic multilateral în privința uneia dintre părți atrage nulitatea sa și
în privința celorlalte părți dacă, din cauza lipsei acelei părți, nu poate fi atins scopul
pentru care celelalte părți au încheiat actul juridic.
(4) Dacă dispoziția legală imperativă prevede că durata de existență a unui drept sau de
producere a efectelor juridice de către un act juridic nu poate depăși un anumit termen, în
caz de depășire, durata convenită este nulă și se înlocuiește de drept cu termenul maxim
permis de lege.