Capitolul V

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

5.1. Drepturile şi libertăţile fundamentale

5.1.1. Concept şi principii

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt definite ca fiind acele drepturi ale
cetăţenilor care, considerate esenţiale pentru existenţa fizică şi integritatea psihică, pentru
dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării la
conducerea statului, sunt prevăzute şi garantate prin Constituţie1.
„Drepturile şi libertăţile sunt placa turnantă a oricărei democraţii”2.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective (deoarece sunt stabilite prin
norme juridice şi constau în facultatea subiectului activ al raportului juridic de a acţiona sau de a
pretinde o anumită conduită pentru a cărei realizare se bucură de sprijinul şi protecţia statului).
Sunt caracterizate ca esenţiale (definitorii pentru personalitatea umană) şi înscrise în acte
distincte (în dreptul internaţional – convenţii, pacte, tratate, protocoale – şi în dreptul intern –
Constituţie, legi, alte acte normative)3.
Conturarea conceptului de drepturi ale omului a reprezentat, în fond, o operaţiune de
sinteză, constând din generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente juridice cu
un bogat conţinut moral şi politic, care au rezistat timpului4. Prin reglementarea acestor idei şi
transpunerea lor în norme juridice sub conceptul de „drepturi şi de libertăţi fundamentale” s-au
conturat practic mijloacele juridice de protecţie a cetăţeanului, ca individ, deoarece, s-a
argumentat, chiar în această postură individuală că cetăţeanul este cel mai vulnerabil5 în
raporturile sale cu statul6. Drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie privite şi reglementate ca
atribute ale personalităţii indivizilor consideraţi atât ca persoane fizice individuale, dar şi ca
membrii ai colectivităţii în care sunt integraţi7.

Conceptele de „drepturi” şi „libertăţi”, „drepturile şi libertăţile omului” şi „drepturile şi

libertăţile cetăţeanului”.

1
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice-tratat elementar, vol. I, p. 151.
2
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, p. 137.
3
A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p. 29
şi 30.
4
A se vedea Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.
148.
5
A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista
„Dreptul ” nr. 2/1992, p. 3.
6
A se vedea şi Rodoljub Etinski, O analiză retrospectivă şi prospectivă a drepturilor omului în Uniunea Europeană, în „Noua
Revistă de drepturilor omului” nr. 3/2008, pp. 3-18.
7
A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista
„Dreptul” nr. 2/1992, p. 5.
 Deşi termenii „drepturi” şi „libertăţi” sunt sinonime, deoarece reprezintă, de fapt, diferite
drepturi subiective, se poate considera că „libertăţile” sunt acele drepturi care pot fi exercitate
exclusiv pe baza aprecierii titularului lor, numai acesta putând decide asupra posibilităţii de a face
sau a nu face ceva (de exemplu, libertatea conştiinţei, libertatea întrunirilor etc.)8. Conform unei
opinii exprimate în literatura de specialitate, prin „drepturi” trebuie să se înţeleagă „drepturile
omului” în general, iar prin „libertăţi” trebuie avute în vedere aşa numitele „drepturi ale
cetăţeanului”9.
Prin „drepturile omului” se înţelege drepturile care revin oricărui individ (şi sunt echivalente
drepturilor fundamentale10), aflat pe teritoriul unui stat, indiferent de raportul său cu statul
respectiv. Prin „drepturile cetăţeanului” se înţelege acele drepturi care revin unei persoane
tocmai datorită calităţii de cetăţean, respectiv a legăturii de apartenenţă la un anumit stat11.
Deoarece, cele mai importante drepturi şi libertăţi ale omului, cele considerate esenţiale,
tocmai pentru a fi mai bine protejate, sunt prevăzute şi garantate prin însuşi textul Constituţiei,
prin exercitarea justiţiei constituţionale. Astfel, prin garantarea supremaţiei Constituţiei se
asigură, pe cale de consecinţă şi garantarea şi protejarea acestor drepturi şi libertăţi12.

Drepturile şi libertăţile omului – mijloace de protecţie

Astăzi, poate mai mult ca oricând nevoia de a proteja prin mijloace eficiente nu numai viaţa şi
libertatea indivizilor, ci întreaga pleiadă de drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului este
reală, acută şi imperios necesară. În condiţiile în care lista acestor drepturi şi libertăţi ale omului
se completează constant – în concordanţă cu evoluţia societăţii civile – şi mijloacele,
instrumentele şi mecanismele de protecţie şi garantare a acestora trebuie să se adapteze
permanent şi eficient13.
În principiu, protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului se realizează:
a) prin intermediul documentelor internaţionale;
b) prin intermediul actelor normative naţionale (Constituţie, legi, alte acte normative) care
reglementează şi garantează aceste drepturi şi libertăţi;
c) prin instituirea unor principii cu valoare de ideal sau de idei călăuzitoare (sunt considerate
principiile generale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale14.
d) prin reglementarea expresă şi limitativă restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi
fundamentale;
e) înfiinţarea şi organizarea unui cadru instituţional specific (Curtea Europeană a Drepturilor
Omului şi alte jurisdicţii internaţionale, jurisdicţiile naţionale de drept comun şi constituţionale).
Astfel, pentru a transpune în practică protecţia efectivă este nevoie de mijloace concrete de

8
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, p. 138.
9
A se vedea Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, p. 21.
10
A se vedea Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului. Mecanisme interne şi internaţionale, p. 18.
11
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român - tratat, p. 138.
12
A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the
Constitution and the role of protector of the fundamental rights and freedoms. Case study: Romania, în Revista „Curentul Juridic”
nr. 3/2013, pp. 21-26.
13
A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the
constitution and the role of protector of the fundamental rights and freedoms. Case study: Romania, în Revista „Curentul Juridic” nr.
3/2013, pp. 21-26.
14
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a XII-a, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 159-164.
acţiune. Între acestea accesul liber la justiţie este poate cel mai eficient. În contextul mai larg al
justiţiei – şi apoi într-un context şi mai larg, cel al unui sistem constituţional şi al unui regim
democratic – un loc aparte îl ocupă, nu de multă vreme, justiţia constituţională, respectiv
instrumentul de realizare a acesteia – o jurisdicţie constituţională15.

Documente care impun şi garantează drepturile şi libertăţile omului

Cele mai importante documente care impun şi garantează drepturile şi libertăţile omului16
sunt:
- „Magna Charta Libertatum” (1215, Marea Britanie);
- „Petiţia drepturilor” (7 iunie 1628, Marea Britanie);
- „Habeas Corpus Act” (26 mai 1679, Marea Britanie);
- „Bill of Rights” (13 februarie 1689, Marea Britanie);
- „Declaraţia de independenţă a statului Virginia” (12 iunie 1776);
- „Declaraţia de independenţă” (S.U.A., 4 iulie 1776);
- „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” (26 august 1789, Franţa);
- „Carta Naţiunilor Unite” şi „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” (Adunarea generală
a O.N.U., 10 decembrie 1948 - cuprinde două categorii de drepturi:
a) drepturi civile şi politice, şi
b) drepturi economice, sociale şi culturale);
- „Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale”
(3 ianuarie 1976) şi „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice”
(23 martie 1976);
- „Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului” (20 noiembrie 1989);
- „Convenţia europeană a drepturilor omului” (4 noiembrie 1950, Consiliul Europei) şi
protocoalele adiţionale la această Convenţie;
- „Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale”17 (7-10 noiembrie 2000, Nisa,
Parlamentul European – cuprinde următoarele categorii de drepturi şi libertăţi:
a) demnitate: dreptul la viaţă; dreptul la integritatea persoanei; interzicerea torturii şi a
pedepselor ori a tratamentelor inumane sau degradante; interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
interzicerea practicilor eugenice (de intervenţie în patrimoniul genetic al grupurilor umane);
interzicerea clonării reproductive a fiinţelor umane; interzicerea comerţului cu fiinţe umane etc.;
b) libertăţi: dreptul la libertate şi siguranţă; respectarea vieţii private şi familiale; protecţia
datelor cu caracter personal; libertatea gândirii, a conştiinţei şi libertatea religioasă; dreptul la
educaţie; dreptul la proprietate; dreptul la azil; libertatea de exprimare; libertatea întrunirilor;
libertatea artelor şi a ştiinţelor etc.;

15
A se vedea Daniela Cristina Valea, Constitutional justice – between the role of guarantor of the supremacy of the
constitution and the role of protector of the fundamental rights and freedoms. Case study: Romania, în Revista „Curentul Juridic” nr.
3/2013, pp. 21-26.
16
A se vedea Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 61-87.
17
Reuneşte într-un singur text toate drepturile personale, civice, politice, economice şi sociale de care se bucură persoanele
din Uniunea Europeană şi a devenit obligatorie odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. În decembrie 2009, odată cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în al cărui conţinut a fost inclusă, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
i-a fost conferită aceeaşi forţă juridică obligatorie, ca şi aceea a tratatelor. Totodată, deoarece Uniunea Europeană a aderat la
Convenţia europeană a drepturilor omului, pe cale de consecinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a
devenit competentă să controleze şi actele Uniunii Europene (http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/index_ro.htm).
 c) egalitate: interzicerea discriminării; diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică; egalitatea
între femei şi bărbaţi; drepturile copilului; drepturile persoanelor vârstnice; integrarea
persoanelor cu handicap;
d) solidaritate: dreptul lucrătorilor la informare şi consultate; dreptul la negociere şi la acţiuni
colective; dreptul la acces de servicii de plasare; protecţia în caz de concediere nejustificată;
dreptul la condiţii de muncă juste şi echitabile; interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor în
muncă; protecţia vieţii familiale şi a vieţii profesionale; securitate socială şi ajutor social; accesul la
servicii de interes economic general; protecţia mediului; protecţia consumatorilor;
e) cetăţenie: dreptul de a vota şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European;
atributele sufragiului; dreptul de a vota şi de a candida la alegeri locale; dreptul la o bună
administraţie; dreptul de acces la documente; dreptul de a sesiza Mediatorul Uniunii; dreptul de
petiţionare; libertatea de circulaţie şi de şedere; protecţia diplomatică şi consulară.

Principiile generale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Sunt reguli călăuzitoare care sintetizează în cel mai înalt grad esenţa protecţiei şi garantării
drepturilor şi libertăţilor omului şi le regăsim, în principal, în cap. I al titlului II din Constituţia
României, dar şi alte texte precum art. 1, 4, 6 sau 53 din Constituţie.

1. Principiul universalităţii. Conform art. 15 alin. (1) din Constituţia României, republicată,
cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile prevăzute de Constituţie şi de alte acte normative
şi au obligaţiile prevăzute de acestea. Universalitatea presupune vocaţia abstractă a fiecărui
individ (a tuturor indivizilor) de a-i fi recunoscute şi a avea acces la ansamblul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, fără discriminare. Astfel, universalitatea se raportează atât la sfera
titularilor drepturilor şi libertăţilor, cât şi la plenitudinea acestor drepturi şi libertăţi
fundamentale18.

2. Principiul neretroactivităţii este consacrat prin art. 15 alin. (2) al Constituţiei României19,
conform căruia legea produce efecte numai pentru viitor. Astfel, o nouă lege trebuie aplicată doar
situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare, pe simplul considerent că subiectul de drept se
conformează ordinii de drept existente, deci cunoscute, neputând să i se pretindă să acţioneze în
baza unei reguli care nu există la momentul respectiv20. Reprezintă o deosebit de importantă
garanţie constituţională21 a drepturilor şi libertăţilor omului.
De la acest principiu, există câteva excepţii:
- retroactivitatea legii penale şi a legii contravenţionale mai favorabile (melior lex) – ultima
teză a art. 15 alin. (2) din Constituţia României;

18
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 159.
19
De asemenea, neretroactivitatea legii este reglementată şi prin art. 6 (fostul art. 1) din Codul Civil (adoptat prin Legea nr.
287/2009, republicat în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011), art. 11 din Codul penal. Prin includerea lui în textul Legii fundamentale,
regula neretroactivităţii a fost ridicată la rang de principiu constituţional, reprezentând un principiu fundamental al dreptului,
aplicabil astfel tuturor ramurilor de drept – a se vedea şi Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 124.
20
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 159.
21
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 125; Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia
Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 151.
 - retroactivitatea legii interpretative22.
Deşi art. 15 alin. (2) din Constituţia României foloseşte termenul „lege” evident în sens larg
(de act normativ, adică de o regulă generală de conduită obligatorie, emis de organul competent,
după o procedură reglementată), sub incidenţa principiului neretroactivităţii intră şi deciziile de
interpretare ale legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (au valabilitate numai
pentru viitor), precum şi deciziile Curţii Constituţionale [au putere numai pentru viitor – art. 147
alin. (4) din Constituţia României, republicată]23.

3. Principiul egalităţii în drepturi este unul dintre cele mai importante principii ale exercitării
drepturilor şi a libertăţilor oamenilor. Presupune o egalitate de şanse şi o egalitate de tratament
al tuturor cetăţenilor în faţa legii. Premisă esenţială a democraţiei şi a statului de drept, principiul
şi-a găsit consacrarea şi în Constituţia României, precum şi în legislaţia aferentă. Astfel, conform
art. 4 alin. (2) din Constituţia României, republicată, „România este patria comună şi indivizibilă a
cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex,
de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. Iar, art. 16 din Constituţia
României, republicată, intitulat chiar „Egalitatea în drepturi”, impune câteva repere ale
egalităţii24:
- alin. (1) - egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, fără privilegii şi fără
discriminări [în condiţiile art. 4 alin. (2) - indiferent de domeniul de activitate sau alte aspecte,
fără nicio discriminare pe considerente de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială), ceea ce presupune o egalitate de şanse25;
- alin. (2) - conform căruia: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Reiterând26 această obligaţie
a tuturor (persoane şi stat) de a respecta legea, propoziţia sintetizează excepţional pietrele de
temelie ale democraţiei: „respectarea persoanei umane şi a statului de drept”27.
- alin. (3) - conform căruia: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate,
în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român
garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi
demnităţi”. Deşi pare curioasă plasarea unei asemenea prevederi în cuprinsul unui articol intitulat
„Egalitatea în drepturi”28, existenţa acesteia şi limitarea care rezultă din prima teză a alineatului
22
S-au exprimat rezerve cu privire la caracterul de excepţie al principiului neretroactivităţii legilor interpretative,
susţinându-se că acestea nu ar reprezenta veritabile excepţii, întrucât ele doar clarifică conţinutul normei interpretate, fără a
adăuga sau modifica ceva, fără a fi însă excluse - a se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice,
vol. I, p. 160.
23
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 152.
24
Reprezintă cadrul general, deoarece Constituţia mai cuprinde alte aplicaţii particulare determinate de consideraţii de ordin
social sau natural – a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 186.
25
A se vedea Ioan Muraru în Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia
României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 21, precum şi în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia
României – comentariu pe articole, p. 151.
26
S-a exprimat şi opinia conform căreia textul putea lipsi, se pare fără consecinţe deosebite, din Constituţie – a se vedea Ioan
Muraru în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 152.
27
Conform Cartei de la Paris pentru o nouă Europă din 21 noiembrie 1990, publicată în M. Of. nr. 181 din 9 septembrie 1991 –
„Democraţia are ca fundament respectarea persoanei umane şi a statului de drept. Democraţia reprezintă cea mai bună garanţie a
libertăţii de expresie, a toleranţei faţă de orice grupuri ale societăţii şi a egalităţii şanselor pentru fiecare persoană. Democraţia, prin
caracterul său reprezentativ şi pluralist, presupune responsabilitate faţă de electorat, obligaţia autorităţilor de a se conforma legii şi
exercitarea imparţială a justiţiei. Nimeni nu este deasupra legii”.
28
Articolul cuprinde o aparentă excepţie de la principiul egalităţii, exceptând astfel toate persoanele care nu au cetăţenia
română şi domiciliul în ţară - a se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 126.
este justificată de natura specială a funcţiilor şi demnităţilor publice, care implică exercitarea
puterii de stat29 şi implicit, o obligaţie de fidelitate faţă de ţară a titularilor30. Cea de-a două teză a
alineatului reprezintă o aplicaţie particulară a egalităţii şi, totodată asumarea de către statul
român a obligaţiei de a promova şi garanta egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi pentru
ocuparea funcţiilor respective, nefiind de altfel singura consacrare constituţională a egalităţii
dintre femei şi bărbaţi.
- alin. (4) - conform căruia: „În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii
Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile
administraţiei publice”. Includerea în textul Legii fundamentale a acestei manifestări particulare a
egalităţii se înscrie în şirul consecinţelor aderării României la Uniunea Europeană. Reprezintă un
drept al cetăţenilor europeni31 conferit prin Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)
şi Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.
Egalitatea în drepturi reprezintă astfel o garanţie prevăzută de Constituţie, dar care se referă
la toate drepturile şi libertăţile (prevăzute în Constituţie şi în alte acte normative).
Egalitatea nu presupune însă uniformitate, respectiv principiul egalităţii nu interzice ca o lege
să stabilească reguli diferite în raport de persoane care se găsesc în situaţii deosebite32. De
exemplu, o măsură de protecţie socială nu poate fi considerată un privilegiu sau o discriminare33.

4. Accesul liber la justiţie – reprezintă o garanţie a respectării şi apărării drepturilor şi

libertăţilor34, sintagma sintetizând totalitatea mijloacelor juridice35 puse la dispoziţia cetăţenilor
de a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor şi a libertăţilor împotriva oricărui abuz sau
vătămare. Este consacrat în art. 21 din Constituţia României, republicată, conform căruia „Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime.”, textul constituţional prevăzând totodată şi garanţii ale realizării efective: „(2) Nicio lege
nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt
facultative şi gratuite”. Aşa cum s-a susţinut şi în doctrină, accesul liber la justiţie presupune nu
numai un drept al persoanei de a se adresa justiţiei, ci şi obligaţia corelativă a instanţei
judecătoreşti competente de a se pronunţa asupra demersului justiţiabilului36.

5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate, dar şi a cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe

teritoriul României.
Principiul protecţiei cetăţenilor români în străinătate este înscris în art. 17 din Constituţia
României, republicată, şi se bazează pe legătura politică şi juridică dintre stat şi proprii cetăţeni. În
baza acestui principiu, cetăţenii români, oriunde s-ar afla în lume au dreptul să apeleze şi să
29
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 133.
30
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 126.
31
http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm (vizualizat la 16 noiembrie 2013).
32
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 307 din 21 decembrie 1993;
Decizia Curţii Constituţionale nr. 74 din 13 iulie 1994, publicată în M. Of. nr. 189 din
22 iulie 1994.
33
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 71 din 15 decembrie 1993, publicată în M. Of. nr. 305 din 23 decembrie 1993.
34
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 157.
35
Pentru amănunte, a se vedea Nicoleta Adriana Odină, Consideraţii cu privire la mecanismele de protecţie şi garantare a
drepturilor omului, în Revista „Curentul Juridic” nr. 1-2/2006, pp. 12-17.
36
A se vedea Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7.
solicite protecţia şi sprijinul statului român, iar acestuia îi revine obligaţia constituţională de a le
acorda respectiva protecţie37. Corelativ, evident, le revine şi cetăţenilor români obligaţia de a-şi
îndeplinii obligaţiile, cu excepţia acelora care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.
Principiul protecţiei cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi pe teritoriul României este înscris în
art. 18 din Constituţia României, republicată, şi se bazează pe statutul de fiinţă umană, precum şi
pe consacrarea obligaţiei generale a statului de a reglementa statutul şi de a respecta drepturile şi
libertăţilor tuturor oamenilor. Conform art. 18 alin. (1) din Constituţia României, republicată,
cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor
şi a averilor, protecţie garantată de Constituţie şi de alte legi. Practic, în baza acestei prevederi
constituţionale, cetăţenii străini şi apatrizii se pot bucura de toate drepturile şi libertăţile conferite
de legislaţia României (inclusiv a celor asumate prin aderarea României la tratate şi convenţii
internaţionale), cu excepţia acelora care sunt accesibile doar persoanelor care au (şi) cetăţenia
română. În mod special, alin. (2) al art. 18 din Constituţia României, republicată, reglementează,
cu privire la cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul României, dreptul la azil, prevăzând că
acesta se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor
internaţionale la care România este parte.

O formă specială de protecţie, atât a cetăţenilor români, cât şi a celor străini şi apatrizi se
asigură prin reglementarea de principiu a extrădării şi expulzării.
În primul rând, art. 19 alin. (1) din Constituţia României, republicată interzice extrădarea sau
expulzarea cetăţenilor români, dar alin. (2) al aceluiaşi articol reglementează şi o derogare:
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Rezultă că cetăţenii români nu pot fi expulzaţi de pe
teritoriul României.
În al doilea rând, art. 19 alin. (3) din Constituţia României, republicată, impune ca extrădarea
sau expulzarea cetăţenilor străini şi a apatrizilor să se facă numai în baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
În al treilea rând, conform alin. (4) al art. 19 măsura expulzării sau a extrădării intră în
competenţa decizională a justiţiei.

6. Principiul priorităţii reglementărilor internaţionale în materia drepturilor şi a libertăţilor

omului. Este prevăzut în art. 20 din Constituţia României, republicată, conform căruia dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la
care România este parte [alin. (1)], iar în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
de aplicare normele internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.
Astfel, art. 20 din Constituţia României, republicată, impune regula priorităţii dreptului
internaţional asupra dreptului intern, dar numai în domeniul drepturilor omului şi numai în cazul
în care dreptul intern nu conţine dispoziţii mai favorabile.

37
A se vedea Ioan Muraru în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole,
p. 161.
 7. Caracterul de excepţie al restrângerii unor drepturi şi al unor libertăţi. Principiul38 conform
căruia restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi poate avea doar caracter de excepţie
(deci de strictă interpretare şi aplicare) se constituie într-o garanţie importantă pentru protecţia
drepturilor şi a libertăţilor omului39. Este prevăzut în art. 53 din Constituţia României, republicată,
şi este permisă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale, doar ca
măsură excepţională, dacă este necesară într-o societate democratică şi cu caracter temporar.

8. Principiul recunoaşterii dreptului la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale. Conform art. 6 din Constituţia României republicată „(1) Statul recunoaşte şi garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi
de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români”.
Constituţia României nu defineşte sintagma de minoritate naţională, aşa cum nu o fac nici
instrumente internaţionale cu caracter obligatoriu40. Definiţii găsim în diferite documente cu rol
de recomandări41. În România, legiuitorul ordinar a abordat problematica statutului minorităţilor
naţionale42.
Deşi textul constituţional, ca de altfel toate instrumentele internaţionale aplicabile în materie,
foloseşte termenul de „persoană aparţinând minorităţilor naţionale”, fiind avute în vedere ca
subiecte titulare de drepturi persoanele şi nu minorităţile ca atare, prin art. 6 din Constituţie,
statul român şi-a asumat obligaţia de a recunoaşte şi garanta persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
Pentru conturarea sferei sintagmei de „identitate etnică, culturală, lingvistică şi religioasă”
pot fi avute în vedere următoarele aspecte: dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a se bucura de propria cultură, de a profesa şi practica propria religie şi de a folosi
propria limbă, inclusiv în relaţiile cu autorităţile publice, dreptul la nume în propria limbă, drepturi
legate de educaţie.

38
Despre definirea principiului exerciţiului unor drepturi şi libertăţi în doctrină şi jurisprudenţă pe larg, a se vedea Dumitru V.
Big, Restrângerea exerciţiului libertăţilor publice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 16-30.
39
A se vedea Maria Năstase Georgescu, Simona Th. Livia Mihăilescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 157.
40
A se vedea Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (adoptată la Strasbourg la
1 februarie 1995 şi intrată în vigoare la 8 februarie 1998. A fost ratificată de România prin Legea nr. 33/1995, publicată în M. Of. nr.
82 din 4 mai 1995).
41
Recomandările nr. 1134/1990 şi nr. 1201/1993 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europenei.
42
Încă din 2005 a fost iniţiată procedura de adoptate a unei legii privind statutul minorităţilor naţionale [a se vedea proiectul
PL-x nr. 502/2005, procedura nefiind finalizată până în acest moment (noiembrie 2013)]. După ce a fost supus dezbaterii în plenul
Camerei Deputaţilor, proiectul legii a fost retrimis Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor
naţionale - http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect? cam=2&idp=6778, vizualizat la data de 23 noiembrie 2013), art. 3
din proiectul Legii privind statutul minorităţilor naţionale din România definind minoritatea naţională ca fiind „orice comunitate de
cetăţeni români, care trăieşte pe teritoriul României din momentul constituirii statului modern, numeric inferioară populaţiei
majoritare, având propria identitate etnică, exprimată prin cultură, limbă sau religie, pe care doreşte să o păstreze, să o exprime şi
să o dezvolte”. A se vedea şi Laura-Maria Crăciuneanu, Discuţii referitoare la o definiţie legală a sintagmei de „minoritate
naţională”, în Revista „Dreptul”, nr. 11/2012, pp. 130-151.
 Pe de altă parte, textul constituţional instituie în sarcina statului român obligaţia corelativă de
a lua măsuri de protecţie pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale şi care trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români. Alte prevederi constituţionale conturează
cadrul legislativ necesar43: art. 32 alin. (3), art. 62 alin. (2), art. 120 alin. (2), art. 128 alin. (2).

5.1.2. Clasificarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale

În doctrina de specialitate au fost avute în vedere mai multe criterii de clasificare, dintre care
cele mai importante sunt:

I. După criteriul cronologic44:

1. drepturi şi libertăţi fundamentale din prima generaţie – sunt drepturi din sfera civilă şi
politică [dreptul la viaţă, interzicerea torturii, libera circulaţie, libertatea conştiinţei, libertatea
exprimării, dreptul de proprietate, dreptul la vot (este adevărat, cenzitar, într-o primă fază)], între
care „egalitatea şi libertatea ca reprezentând căile de acces la guvernare a celor care au luptat
pentru dreptate socială”45. S-au format pe baza revendicărilor societăţii burgheze devenite
stindarde ale luptei revoluţionare şi sunt considerate „libertăţi revendicate şi obţinute contra
statului şi prin raportare la el” şi presupun obligaţia generică a statului de a se abţine să facă ceva
ce ar aduce atingere persoanelor46. Au constituit primele categorii de drepturi reglementate
normativ de către state, fiind şi cele mai uşor de asigurat, presupunând doar măsuri de ordin
legislativ47;
2. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a doua” – sunt drepturi din sfera
economico-socială şi culturală (dreptul la sănătate, dreptul la educaţie, dreptul la muncă) şi
presupun o obligaţie din partea statului de a interveni, de a acţiona48, inclusiv prin măsuri
economice, politice şi sociale incluse într-o politică socială mai amplă49;

43
Art. 32 alin. (3) – „Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a
putea fi instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege”; art. 62 alin.
(2) – „Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi
reprezentate în Parlament, au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţenii unei minorităţi naţionale pot fi
reprezentaţi numai de o singură organizaţie”; art. 120 alin. (2) – „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând
unei minorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris şi oral în
relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică”;
art. 128 alin. (2) – „Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa
instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”.
44
A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, pp. 534-550; Bianca
Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, pp. 121 şi 122.
45
A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p.
28; a se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista „Dreptul
” nr. 2/1992, p. 6.
46
A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, p. 532.
47
A se vedea Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 19.
48
A se vedea Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, p. 522.
49
A se vedea Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, p. 20.
 3. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a treia” („drepturi de solidaritate
umană”) - dreptul la pace şi securitate, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la un mediu social
corespunzător etc., consacrate în cadrul amplificării relaţiilor pe plan internaţional;
4. drepturi şi libertăţi fundamentale din „generaţia a patra”50 – dreptul la protecţia vieţii
private, dreptul la protecţia datelor personale, drepturi ale persoanei legate de bioetică51;
drepturi legate de internet şi de spaţiul virtual etc.

II. Pornind de la triada structurii umane (omul este o fiinţă biopsihică socială)52:
1. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană ca entitate biologică;
2. drepturi şi libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca entitate socială, în considerarea
apartenenţei la statul român;
3. drepturi şi libertăţi ale persoanei, în raporturile ei cu societatea sau cu statul, exercitate
individual;
4. drepturi ale colectivităţilor de persoane.

III. După criteriul conţinutului53:

1. inviolabilităţile (de exemplu, dreptul la viaţă etc.);
2. drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale (de exemplu, accesul la cultură,
dreptul la muncă etc.);
3. drepturile exclusiv politice (de exemplu, dreptul la vot);
4. drepturile şi libertăţile social-politice (de exemplu, libertatea de exprimare etc.);
5. drepturile-garanţii (drepturi care, prin conţinutul lor, joacă rol de garanţii constituţionale,
de exemplu, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei care se consideră vătămate de a solicita
respectarea dreptului încălcat şi legala reparare).

IV. După scopul urmărit54:

1. libertăţi individuale;
2. drepturi social-economice;
3. drepturi politice;
4. drepturi social-politice (libertăţi publice);
5. egalitatea în drepturi.

V. Se mai face distincţie între drepturi individuale (dreptul la nume, dreptul de proprietate,
libertatea conştiinţei etc.) şi drepturi colective (dreptul la asociere în partide politice, sindicate
etc., egalitatea între sexe etc.55)

50
Deşi necunoscută în doctrina clasică a domeniului – a se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi
instituţii politice, vol. I, p. 144; Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 122.
51
A se vedea Dragoș Chilea, The legal nature’s of the person’s genetic identity in European Law, în Revista „Curentul
Juridic”, nr. 4/2010, pp. 54-69.
52
A se vedea Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român, pp. 420-467.
53
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, pp. 156 şi 157.
54
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I,
pp. 154-187.
55
A se vedea Irina Zlătescu, Despre drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, în Revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p.
29.
 5.1.3. Drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de Constituţia României
republicată

1. Libertăţi individuale – categoria libertăţilor individuale cuprinde drepturile şi libertăţile

fundamentale care au ca obiect ocrotirea persoanei umane şi a vieţii private faţă de orice
ingerinţă din afară56:
● dreptul la viaţă, precum şi la integritate fizică şi psihică (art. 22 din Constituţie) – este un
drept natural al persoanei57, suprem58, sunt interzise orice atingeri aduse vieţii omului, atât sub
aspect fizic (sunt interzise orice acţiuni prin care un om ar putea fi privat de viaţă, este interzisă
pedeapsa cu moartea sau acţiuni care ar vătăma integritatea fizică), cât şi privind psihicul şi
demnitatea umană (prin interzicerea oricărei forme de tortură59, pedeapsă sau tratament
degradant ori inuman). Aplicarea unui anumit tratament timp de mai multe ore şi care cauzează,
chiar dacă nu leziuni evidente, cel puţin suferinţe fizice şi morale, a fost considerat tratament
inuman de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Tot CEDO a considerat tratament
degradant şi acela de natură să provoace victimelor sentimente de teamă, de nelinişte şi de
inferioritate, tocmai în scopul de a le umili sau înjosi60.
● libertatea individuală (art. 23 din Constituţie care proclamă ca inviolabile libertatea
individuală şi siguranţa persoanei) – astfel că textul constituţional garantează atât libertatea
fizică a individului de a se comporta şi mişca liber, dar şi garanţia oferită de Constituţie fiecărui
cetăţean că autorităţile publice vor acţiona legal în situaţiile care presupun privarea de libertate a
persoanelor61. Astfel:
- singurele situaţii în care o persoană poate fi privată de libertate sunt: reţinerea,
percheziţionarea şi arestarea, care trebuie făcute numai în condiţiile stabilite de lege;
- pentru a oferi o mai mare garanţie cetăţenilor, Constituţia prevede că arestarea preventivă
poate fi dispusă de judecător şi numai în cursul procesului penal, pe anumite perioade (termene
care nu pot depăşi 30 de zile), dar fără depăşirea unui termen de 180 de zile în tot cursul urmăririi
penale;
- există obligativitatea de a aduce de îndată la cunoştinţa persoanei reţinute sau arestate
motivele reţinerii sau arestării ori învinuirii, prezenţa unui avocat, numit din oficiu sau ales, fiind
obligatorie;
- procedura eliberării provizorii;
- prezumţia de nevinovăţie;
- principiul legalităţii pedepsei;
- sancţiunea privativă de libertate este doar de natură penală, putând fi aplicată în condiţiile
legii, numai pentru săvârşirea unei fapte penale.

56
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 154.
57
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 164.
58
A se vedea Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 136.
59
Pentru amănunte, a se vedea Tiberiu Constantin Medeanu, Tortura în practica instanţelor naţionale şi internaţionale, în
Revista de drept penal nr. 1/2009, pp. 51-56.
60
A se vedea Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 51.
61
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 166.
 „35. Pentru aceste argumente, Curtea constatată că dispoziţiile criticate, prin faptul că permit
configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de incitare la violență, ură sau
discriminare prin activitatea altor organe decât autoritatea legiuitoare (Parlamentul, în temeiul
art.73 alin.(1) din Constituţie, sau Guvernul, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115
din Constituţie), sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate și contravin principiului
legalităţii incriminării, prevăzut de art.1 din Codul penal şi de art.7 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă, dispoziţiilor art.1
alin.(5) din Constituţie, care se referă la calitatea legii, precum şi ale art.23 din Constituţie,
referitor la libertatea individuală.” – DCC nr. A nr.561 din 15 septembrie 2021 referitoare la
obiecţia de neconstituţionalitate a dispozițiilor art.I din Legea pentru modificarea art.369 din
Legea nr.286/2009 privind Codul penal Publicată în Monitorul Oficial nr.1076 din 10.11.2021

● dreptul de a locui pe teritoriul statului, precum şi dreptul la liberă circulaţie (art. 25 din
Constituţie) – asigură libertatea de mişcare a persoanei.
● dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26 din Constituţie) – presupune
obligaţia autorităţilor de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială ori privată62 şi de a permite
persoanei de a dispune de ea însăşi (libertatea corporală63). În sfera acestui drept pot fi incluse:
dreptul la avort, dreptul de a dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi, dreptul de a folosi
anticoncepţionale etc.64. Exercitarea acestui drept este limitată de obligaţia persoanei de a nu
aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altor indivizi, ordinii publice şi bunelor moravuri.
● inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei (art. 27 din Constituţie) – interzice oricărei
persoane de a intra în domiciliul sau reşedinţa altei persoane fără acordul acesteia. Sunt interzise,
de asemenea, percheziţiile în timpul nopţii, cu excepţia infracţiunilor flagrante. Pătrunderea în
domiciliul unei persoane fără acordul acesteia este permisă numai în următoarele situaţii:
executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii
privind viaţa, integritatea fizică sau psihică ori bunurile unei persoane; apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii.
● secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare (art. 28 din Constituţie) – prin
declararea ca inviolabile, textul constituţional garantează persoanelor dreptul de a comunica în
scris sau oral fără ca mijloacele utilizate să fie interceptate sau deschise de un terţ. Deşi art. 28 nu
mai face trimitere la eventuale derogări ca în cazul altor drepturi sau libertăţi, există situaţii strict
prevăzute de lege în care secretul corespondenţei nu mai este protejat, restrângerea putând
interveni numai din necesitatea de a descoperi infracţiuni sau infractori65.

62
S-a apreciat că „ ... o condiţionare, prin dispoziţiile de lege criticate - art.5 lit.c) din Legea nr.217/2003 - , a emiterii
ordinului de protecţie de convieţuirea victimei cu agresorul, indiferent de felul cum aceasta condiţie a fost interpretată de
instanţele judecatoreşti, echivalează cu încălcarea obligaţiei autoritătilor publice de a ocroti viaţa intimă şi privată a
cetaţenilor” - Decizia Curţii Constituţionale nr. 264 din 27 aprilie 2017, publicată în M.Of. nr. 468 din 22 iunie 2017, prin care s-a
constatat că sintagma „în cazul în care conviețuiesc” din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței în familie este neconstituțională.
63
A se vedea Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 169.
64
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, p. 50.
65
A se vedea Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită –
comentarii şi explicaţii, p. 56.
 ● libertatea conştiinţei şi libertatea religioasă (art. 29 din Constituţie) – garantează
posibilitatea unei persoane de a avea orice opinii, idei, concepţii, precum şi orice opţiuni
religioase, fără a-i putea fi impuse.
● dreptul la informaţie (art. 31 din Constituţie) – garantează accesul persoanei la informaţiile
de interes public, ceea ce presupune obligaţia din partea autorităţilor şi a mijloacelor de
informare în masă de a asigura o informare corectă, promptă, fără discriminare.

2. Categoria drepturilor social-economice – cuprinde drepturile şi libertăţile fundamentale

care au ca scop exclusiv asigurarea dezvoltării materiale sau culturale a indivizilor66 (legate de
baza economică şi socială a societăţii67):
● accesul liber la justiţie68 (art. 21 din Constituţie) – garantează, fără nicio îngrădire, dreptul
persoanei de a se adresa justiţiei în vederea apărării drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime. Soluţionarea conflictelor trebuie să se facă în cadrul unui proces echitabil69 şi într-un
termen rezonabil. Pentru a oferi o mai mare posibilitatea de acţiune în vederea protejării unor
drepturi şi interese legitime, este reglementat dreptul persoanei de a apela opţional şi la
jurisdicţiile speciale administrative, în condiţii de gratuitate.

„Curtea Constituțională, răspunzând criticilor formulate de autoarea excepției, reține că

asigurarea unui drept de acces efectiv la justiție trebuie analizată și prin prisma efectelor pe care
hotărârea judecătorească le are asupra drepturilor persoanei care s-a adresat justiției. În acest
sens, prin Decizia Curții Constituționale nr.17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.261 din 13 aprilie 2017, paragraful 42, s-a reținut că un drept de
acces la justiţie efectiv „nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a
examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci
şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor
sale pentru titularul dreptului încălcat.” – DCC nr.392 din 8 iunie 2021 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 alin.(2), ale art.4 alin.(1) teza a doua și ale art.72 alin.(1)
din Legea nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei
de COVID-19, ale art.72 alin.(2) din aceeași lege, cu referire la art.42 alin.(3) din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr.21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de
Urgenţă, precum și a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.192/2020 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi
combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, precum şi pentru modificarea lit.a) a art.7 din
Legea nr.81/2018 privind reglementarea activităţii de telemuncă Publicată în Monitorul Oficial
nr.688 din 12.07.2021”
● dreptul la învăţătură (art. 32 din Constituţie) – Constituţia garantează accesul la educaţie
prin organizarea învăţământului general obligatoriu, precum şi al altor forme de învăţământ de
stat, inclusiv în condiţii de gratuitate. Este garantat dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor

66
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 155.
67
A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista
„Dreptul ” nr. 2/1992, p. 9.
68
Considerat şi principiu fundamental al protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale (a se vedea Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 163), dar şi un „drept”, respectiv un drept public, o libertate
publică – a se vedea E. Glasson, A. Tissier, Traité théorique et practique d’organisation judiciaire, de compétence et de procédure
civile, Paris, 1992, ed. III, tom I, p. 415 apud Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7.
69
A se vedea Dragoș Chilea, The right to a fair trial, în Revista „Curentul Juridic”, nr. 3/2010, pp. 29-50.
naţionale de a învăţa în limba maternă. Învăţământul se poate organiza şi în sistem particular sau
confesional, dând astfel expresie concretă libertăţii religioase.
● dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34 din Constituţie) – este garantat, astfel încât statul este
obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, să organizeze asistenţa
medicală, asigurările sociale, controlul exercitării profesiilor medicale, protecţia sănătăţii fizice şi
psihice, în condițiile stabilite de lege.
● dreptul la un mediu sănătos70 (art. 35 din Constituţie) – presupune obligaţia statului de a
lua toate măsurile necesare împotriva acţiunilor şi activităţilor poluante şi care afectează
echilibrul ecologic, corelativ cu obligaţia persoanelor de a nu polua.
● dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii (art. 41 din Constituţie) – dreptul la muncă nu
poate fi îngrădit, ca o expresie a libertăţii persoanei de a decide cu privire la viaţa şi persoana sa,
orice persoană fiind liberă să-şi aleagă orice muncă sau profesie doreşte71. Mai mult, statul
stabileşte condiţiile generale de desfăşurare a muncii, în vederea asigurării protecţiei sociale a
salariaților: durata normală a zilei de lucru, egalitatea de tratament dintre femei şi bărbaţi,
dreptul la negocieri colective în materie de muncă, caracterul obligatoriu al convențiilor colective.
● interzicerea muncii forţate (art. 42 din Constituţie) – munca forţată este interzisă. Prin
muncă forţată se înţelege orice fel de activitate desfăşurată care este impusă, fără ca persoana
respectivă să-şi dorească acest lucru sau să o fi ales sau impunerea unui loc de muncă împotriva
voinţei sale. Nu constituie muncă forţată: munca desfăşurată în vederea îndeplinirii sau a
înlocuirii îndatoririlor militare, munca unei persoane condamnate, prestaţiile impuse în situaţii de
calamitate sau alt pericol, obligaţiile civile.
● dreptul la grevă (art. 43 din Constituţie) – greva reprezintă o modalitate de protejare a
drepturilor şi intereselor profesionale, economice şi sociale recunoscută numai salariaţilor. Este o
modalitate de protest împotriva eventualelor abuzuri din partea angajatorului. Greva se poate
desfăşura numai în condiţiile legii şi cu asigurarea serviciilor esenţiale pentru societate (furnizarea
de utilităţi, sănătate, asigurarea ordinii și liniștii publice etc.).
● dreptul de proprietate privată72 (art. 44 din Constituţie) – proprietatea privată este
garantată, textul legii fundamentale stabilind și mijloacele specifice de garantare:
- recunoaşterea dreptului de proprietate, prin garantarea și ocrotirea în mod egal, tuturor
persoanelor (inclusiv cetăţenilor străini şi apatrizi, în condiţiile rezultate din tratatele şi acordurile
internaţionale la care România este parte şi în condiţii de reciprocitate);
- interzicerea exproprierilor fără motiv de utilitate publică şi fără o dreaptă şi prealabilă
despăgubire;
- sunt interzise orice fel de naţionalizări sau alte forme de trecere silită a unor bunuri în
proprietate publică pe considerente discriminatorii;
- interzicerea confiscării averii legal dobândite, caracterul legal al averii fiind prezumat.

70
Pentru detalii, a se vedea Ernest Lupan, Dreptul la un mediu sănătos în legislaţia românească, în Revista „Curentul Juridic”
nr. 3-4/2003, pp. 120-134.
71
A se vedea şi Ovidiu Ţinca, Statuări ale Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene în privinţa discriminării în raporturile de
muncă, în Revista „Dreptul” nr. 1/2009, pp. 76-91.
72
Dreptul de proprietate este considerat unul dintre fundamentale societăţii umane – „Primul om care, împrejmuindu-şi un
teren, a îndrăznit să spună: acesta este al meu şi a găsit oameni destul de săraci cu duhul încât să-l creadă a fost adevăratul
întemeietor al societăţii civile” – a se vedea J.J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Ed.
Best Publishing, 2001, p. 58. În general, despre dreptul de proprietate, a se vedea Ovidiu Ungureanu, Ion Traian Ştefănescu,
Reflecţii privind conţinutul şi definiţia dreptului de proprietate, în Revista „Dreptul” nr. 4/2009, pp. 54-76.
 ● libertatea economică (art. 45 din Constituţie) – garantează oricărei persoane dreptul de a
iniţia, organiza şi desfăşura o activitate economică73.
● dreptul la moştenire (art. 46 din Constituţie) – este un corolar al dreptului de proprietate,
care astfel poate fi dobândit şi pe cale succesorală, beneficiind de aceeaşi protecţie.
● dreptul la un nivel de trai decent (art. 47 din Constituţie) – este o consecinţă a caracterul
social al statului român, acesta fiind obligat să acţioneze în vederea asigurării unui nivel de viaţă
decent în societate, inclusiv prin sistemul de protecţie socială (pensii, asigurări sociale de
sănătate, ajutor de şomaj etc.)
● dreptul la întemeierea unei familii prin căsătorie (art. 48 din Constituţie) – recunoaşte
fiecărei persoane posibilitatea de a-și întemeia o familie, a se căsători dacă doreşte, protecţia şi
egalitatea soţilor, inclusiv prin stabilirea statutului egal al copiilor din căsătorie sau din afara ei74.
● dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie (art. 49 din Constituţie) – copiilor şi tinerilor le este
garantată şi oferită o protecţie specială din partea statului român, constând în: alocaţii speciale,
ajutor pentru îngrijirea copiilor bolnavi ori cu handicap, interzicerea exploatării minorilor sau
folosirea lor în orice activităţi dăunătoare, interzicerea angajării copiilor sub 15 ani, asigurarea
participării tinerilor la viaţa politică, economică, socială, culturală etc.
● dreptul la protecţie a persoanelor cu handicap75 (art. 50 din Constituţie).
● dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică (art. 52 din Constituţie) – presupune
posibilitatea oricărei persoane care se consideră vătămată într-un drept subiectiv recunoscut de
lege sau într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin
nesoluţionarea în termen a unei cereri, de a cere recunoaşterea dreptului sau a interesului
pretins, anularea actului ilegal şi repararea pagubei suferite. Statul răspunde patrimonial pentru
prejudiciile provocare de erori judiciare, ca de altfel şi magistraţii vinovaţi de producerea erorii, ca
urmarea a neglijenţei grave sau dacă au acţionat cu rea-credinţă.

3. Categoria drepturilor exclusiv politice – cuprinde drepturile care asigură participarea

cetăţenilor la conducerea statului76, la exercitarea şi controlul puterii publice şi „definesc poziţia
cetăţeanului în societate, raporturile sale cu statul”77:
● dreptul de vot (art. 36 din Constituţie) – garantează cetățenilor posibilitatea de a-şi exprima
opţiunea, în vederea alegerii unor reprezentanţi, în cadrul alegerilor. Au drept de vot doar
cetățenii care au împlinit 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv, fiind astfel excluşi minorii, pe
considerentul lipsei de discernământ. De asemenea, nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal,
puși sub interdicție şi cei condamnaţi la pierderea drepturilor electorale, prin hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă.

73
Pentru amănunte privind libertatea economică a se vedea George Gîrleşteanu, Libertatea economică – nou drept
fundamental, în Revista de drept public nr. 4/2008, pp. 38-59.
74
A se vedea şi Cristina Nicolescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la titularii şi limitele dreptului
la căsătorie şi la întemeierea unei familii, în Revista „Dreptul” nr. 4/2009, pp. 108-126.
75
Pentru amănunte, a se vedea Cristina Otovescu Frăsie, Drepturile persoanelor adulte cu handicap în România, în Revista de
drept penal nr. 1/2009, pp. 88-97.
76
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 155.
77
A se vedea Drepturile şi libertăţile individuale – componentă esenţială a noii Constituţii a României, editorial în Revista
„Dreptul” nr. 2/1992, p. 9; Gheorghe Iancu, Unele aspecte critice referitoare la sistemul electoral român, în Revista de drept public
nr. 3/2008, pp. 90-95.
 ● dreptul de a fi ales (art. 37 din Constituţie) – presupune capacitatea de a candida pentru
ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice. Au dreptul de a fi alese cetățenii care au drept de vot
și care îndeplinesc anumite condiții specifice: au cetăţenia română şi domiciliul în ţară; nu le este
interzisă asocierea în partide politice; îndeplinesc şi condiţia de vârstă, specifică anumitor funcţii
sau demnităţi publice (23 de ani, pentru a fi ales în Camera Deputaţilor sau în autorităţi locale, 33
de ani, pentru a fi ales în Senat, 35 de ani, pentru a fi ales Preşedinte al României). Orice încălcare
a dreptului de a fi ales atrage nulitatea alegerii.
● dreptul de a fi ales în Parlamentul European (art. 38 din Constituţie).
● dreptul de a-şi exprima opinia în cadrul referendumului (art. 90 din Constituţie) – presupune
exprimarea unei opţiuni cu privire la o problemă care constituie motivul organizării unui
referendum.
● dreptul de iniţiativă legislativă (art. 74 alin. (1) din Constituţie).
● dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (art. 150 alin. (1) din Constituţie).

4. Categoria drepturilor social-politice – cuprinde acele drepturi şi libertăţi care pot fi

exercitate de către persoane, la alegerea lor, atât în vederea asigurării dezvoltării lor materiale
sau culturale, cât şi în scopul participării la conducerea statului78, şi implică posibilitatea garantată
indivizilor de a acţiona, în limitele legii, fără constrângere în raporturile lor cu alţi indivizi:
● dreptul la azil (art. 18 alin. (2) din Constituţie) – este un drept recunoscut doar cetăţenilor
străini şi apatrizilor care locuiesc pe teritoriul României, care se referă la protecţia generală a
persoanei şi a averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi.
● dreptul la apărare (art. 24 din Constituţie) – presupune posibilitatea recunoscută şi
garantată oricărei persoane acuzate de încălcarea legii de a se apăra, de a contesta acuzaţiile ce i
se aduc, de a prezenta adevărul şi de a-şi susţine şi dovedi nevinovăţia. Pentru a da eficienţă
acestui drept, se stabileşte posibilitatea acesteia de a beneficia de o apărare specializată şi
profesională, fiind asistată, pe tot parcursul unui proces, de un avocat, ales sau numit din oficiu.
Mai mult, în anumite faze ale procesului penal sau cu privire la anumite infracţiuni, prezenţa
avocatului este obligatorie. De asemenea, dreptul la apărare presupune şi dreptul la interpret.
● libertatea de exprimare (art. 30 din Constituţie) – vizează orice modalitate de exprimare a
ideilor, gândurilor, opiniilor, credinţelor, opţiunilor, inclusiv prin presă sau mijloace de
comunicare în masă. Cenzura de orice fel este interzisă.
● accesul la cultură (art. 33 din Constituţie) – este un corolar al dreptului la învăţătură, dar şi
al libertăţii de exprimare, având ca scop asigurarea dezvoltării spiritualității și asigurarea accesului
la valorile culturii naționale și universale. Textul instituie și o obligație în sarcina statului român:
de a lua măsurile necesare pentru păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale,
stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității
contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României.
● libertatea întrunirilor (art. 39 din Constituţie) – presupune posibilitatea recunoscută
oamenilor de a se întruni în reuniuni publice sau private, cu respectarea unor condiţii: caracterul
paşnic şi interzicerea folosirii armelor de orice fel în cadrul manifestaţiilor respective.
● libertatea de asociere (art. 40 din Constituţie) – recunoaşte dreptul persoanelor de a
constitui sau a face parte din diferite forme de asociere (politice, sociale, culturale, economice,

78
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 155.
sindicale, sportive etc.), atâta timp cât au caracter public, asociaţiile cu caracter secret fiind
interzise. Datorită rolului special pe care îl au în procesul dobândirii şi exercitării puterii publice,
partidele politice, ca formă de asociere, sunt reglementate în mod special:
- pot fi interzise, ca neconstituţionale, partidele politice care, prin scopurile sau activitatea lor,
militează împotriva pluripartidismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii,
integrităţii sau independenţei României;
- anumite categorii profesionale sau de funcţionari ori demnitari publici nu pot face parte
dintr-un partid politic: Preşedintele României, judecătorii Curţii Constituţionale, magistraţii,
Avocatul Poporului, membrii activi ai armatei, poliţiştii etc.
● dreptul de petiţionare (art. 51 din Constituţie) - în vederea asigurării şi protejării unor
drepturi şi interese legitime, persoanele au dreptul de a adresa petiţii autorităţilor competente, în
condiţii de gratuitate, şi a primi un răspuns în termenele şi condiţiile stabilite prin lege.

5.1.4. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale

Constituţia României permite restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi
fundamentale79, doar ca măsură excepţională, dacă este necesară într-o societate democratică şi
are caracter temporar80.
Conform art. 53 din Constituţia României, restrângerea se poate face numai prin lege,
condiţionat (numai dacă este necesară într-o societate democratică, să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o, aplicată nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei
dreptului sau a libertăţii), temporar şi numai în următoarele scopuri:
- apărarea securităţii naţionale81;
- apărarea ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice82;
- apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;
- desfăşurarea instrucţiei penale83;

79
Pentru amănunte, a se vedea Elena Simina Tănăsescu în I. Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României –
comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 530-546; Dan Claudiu Dănişor, Consideraţii privind reglementarea
constituţională a restrângerii exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2/2008, pp.
3-22.
80
De exemplu, reducerea veniturilor salariale ale angajaţilor bugetari cu 25% în perioada iulie-decembrie 2010, impusă prin
Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în M. Of. nr. 441 din 30 iunie
2010.
81
Prin siguranţă naţională a României se înţelege starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate socială, economică şi
politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii
ordinii de drept, precum şi climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor, potrivit principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie – art. 1 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa
naţională a României, publicată în M. Of. nr. 163 din 7 august 1991. Legea nr. 51/1991 enumeră şi situaţiile şi faptele care
constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale (art. 3).
82
Morala este considerată în doctrină ca fiind o „formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli
cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi colectivitate”. „Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă
exigenţele şi valorile acesteia” –Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ed. a XII-a, p. 7.
83
Prin „instrucţie penală” se înţelege „activitatea procedurală înăuntrul căreia au loc sau se iau măsuri cu caracter
jurisdicţional ce implică inclusiv restrângerea exerciţiului unor libertăţi publice” - a se vedea Dumitru V. Big, Restrângerea
exerciţiului libertăţilor publice, p. 120.
 - prevenirea consecinţelor unor calamităţi naturale, ale unui dezastru ori sinistru deosebit de
grav84.

Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi se poate face numai prin lege, fiind avut în
vedere sensul restrâns al termenului lege, respectiv doar actele normative purtând această
denumire emise de Parlamentul României în calitate de unică autoritate legislativă. Sunt astfel
excluse chiar şi actele normative delegate (emise ca urmare a delegării legislative, respectiv
ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă ale Guvernului)85.
Condiţionarea impunerii unei asemenea restrângeri de necesitatea ei într-o societate
democratică se fundamentează pe nevoia de a limita totuşi competenţa statelor de a recurge la
măsuri restrictive (eventual cu un vădit caracter antidemocratic) în situaţii care depăşesc sfera
normalului, asigurându-se astfel legitimitatea unei asemenea măsuri86.
Caracterul temporar al unei astfel de decizii se bazează pe aceeaşi condiţie, măsura să fie
necesară într-o societate democratică, respectiv să nu existe o altă cale de acţiune pentru
salvarea sau apărarea valorilor puse în pericol87.
Respectarea principiului proporţionalităţii în cazul aplicării unor restrângeri ale exerciţiului
unor drepturi sau libertăţi în baza art. 53 din Constituţie se materializează într-o relaţie justă şi
rezonabilă dintre măsura respectivă (şi implicit mijloacele utilizate) şi scopul urmărit prin luarea
unei asemenea măsuri88.
Textul constituţional impune în mod special ca şi în situaţia restrângerii exerciţiului unor
drepturi şi libertăţi să fie respectat principiul fundamental al egalităţii, prin aplicarea măsurii
restrângerii în mod nediscriminatoriu.

5.2. Îndatoririle fundamentale

84
Sunt situaţii care toate trebuie să se circumscrie noţiunii mai largi de „stare de criză”, chiar dacă Constituţia României nu
defineşte în mod expres această stare. În sfera „situaţii de criză” se includ: starea de necesitate (stare de asediu şi stare de urgenţă
– O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă); dezastre (a. fenomene naturale distructive de
origine geologică sau meteorologică ori îmbolnăvirea unui număr mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca
fenomene de masă: cutremure, alunecări de teren, inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase, epidemiile şi epizootiile;
b. evenimente cu urmări deosebite de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente – Legea nr. 481/2004 privind
protecţia civilă, republicată în M. Of. nr. 554 din 22 iulie 2008).
85
Punctul de vedere este împărtăşit de marea majoritate a doctrinei, mai ales după revizuirea Constituţiei României care a
avut loc în 2003 – a se vedea E.S. Tănăsescu în I. Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole,
pp. 535-537. Pentru un punct de vedere contrar, conform căruia textul legii fundamentale nu exclude posibilitatea reglementării
unor restricţii şi prin instituţia delegării legislative (respectiv prin acte normative cu o forţă juridică egală cu a legii), atâta timp cât
norma constituţională nu prevede expres că asemenea limitări sunt de domeniul legii organice – a se vedea Dumitru V. Big,
Restrângerea exerciţiului libertăţilor publice, p. 37.
86
A se vedea E.S. Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, pp. 537 şi
538.
87
A se vedea E.S. Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 538.
88
A se vedea Elena Simina Tănăsescu în Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu
pe articole, p. 541.
 Îndatoririle fundamentale sunt definite ca fiind obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale
pentru realizarea intereselor generale, şi tocmai de aceea înscrise în Constituţie şi asigurate prin
convingere sau, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului89.
Au fost prevăzute şi reglementate prin acte fundamentale mai târziu decât drepturile şi
libertăţile fundamentale, abia după ce s-a încetăţenit ideea că nu pot exista drepturi cetăţeneşti
fără obligaţii fundamentale corespunzătoare90.

În doctrină sunt avute în vedere două91 mari categorii de îndatoriri fundamentale:

I. Îndatoriri destinate să apere statul şi societatea:
a. obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării (prevăzută chiar în art. 1 alin. (5) din
Constituţie) – este o obligaţie care revine atât indivizilor, cât şi organelor statului, fiind o aplicare
practică a principiului legalităţii care stă la baza organizării şi funcţionării unui stat;
b. obligaţia de fidelitate (prevăzută în art. 54 din Constituţie) – obligaţia de fidelitate faţă de
ţară este sacră92. Reprezintă o consecinţă firească şi, în acelaşi timp, cea mai importantă, a
statutului de cetăţean93. Această obligaţie are o semnificaţie aparte pentru anumite categorii de
cetăţeni (de exemplu, funcţionarii şi demnitarii publici, militarii). Încălcarea acestei îndatori atrage
răspunderea juridică, inclusiv de natură penală94;
c. obligaţia de apărare a patriei (art. 55 din Constituţie) – este un drept, dar şi o obligaţie, care
se exercită în condiţiile stabilite prin lege organică95. Revine, în principiu, tuturor cetăţenilor (fără
distincţie, femei sau bărbaţi) care acţionează voluntar, dar, conform art. 55 alin. (3) din
Constituţie, şi cetăţenilor care pot fi încorporaţi. Încorporarea se face numai în anumite condiţii
(cea principală fiind vârsta);
d. obligaţia de a contribui prin taxe şi impozite la acoperirea cheltuielilor publice (art. 56 din
Constituţie) – cu respectarea principiului egalităţii în materie fiscală, legalităţii şi justiţiei.

II. Îndatoriri destinate să apere convieţuirea paşnică între oameni: obligaţia cetăţenilor
români, a cetăţenilor străini şi a apatrizilor de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale
cu bună-credinţă (bona fides) şi fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere)

89
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 148.
90
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, p. 188; Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, p. 147.
91
A se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, pp. 188-191.
92
Conform DEX, „sacru” are două sensuri, dintre care, în context constituţional, trebuie avut în vedere sensul în care „sacru”
înseamnă „ceva care inspiră sentimente de veneraţie; scump” – Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 942.
93
A se vedea Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, p. 190; Bianca Selejan-Guţan în
I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p. 547.
94
A se vedea Bianca Selejan-Guţan în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, p.
548 - legea penală incriminează ca infracţiuni fapte care presupun o încălcare a acestei îndatoriri precum trădarea (art. 155 C. pen.),
trădarea prin ajutarea inamicului (art. 156 C. pen.), trădarea prin transmiterea de secrete (art. 157 C. pen.), capitularea (art. 338 C.
pen.).
95
Legea apărării naţionale a României nr. 45/1994, publicată în M. Of. nr. 172 din 7 iulie 1994, cu modificările şi completările
ulterioare, prevede la art. 2 alin. (2) că „Măsurile adoptate privind apărarea naţională sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii ţării,
pentru autorităţile şi instituţiile publice şi private şi pentru toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate”.
(art. 57 din Constituţie). Art. 57 din Constituţia României ridică astfel la rang de principiu
constituţional cele două principii de drept: bona fides şi neminem laedere96.

96
A se vedea Elena Simina Tănăsescu în I.Muraru şi E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României – comentariu pe articole, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 563.