Dokumen - Tips Dreptul La Viata Si Implicatiile Penale Ale Acestuia in Conceptia Conventiei

8/6/2019 Dreptul La Viata Si Implicatiile Penale Ale Acestuia in Conceptia Conventiei Europene a Drepturilor Omului
Universitatea “Petre Andrei”, Suceava

Master „Științe Penale”, Anul I
Dreptul la viață și implicațiile penale ale

acestuia în concepția Convenției europene a
drepturilor omului
Coordonator științific:
Conf. Dr. Narcis Giurgiu
Masterand:
http://slidepdf.com/reader/full/dreptul-la-viata-si-implicatiile-penale-ale-acestuia-in-conceptia-conventiei 1/42
2009
Cuprins
Cuprins ........................................................................................................................................2
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi locul
ei în ansamblul
Evoluţia istoricădocumentelor şi reglementărilor
a dezvoltării drepturilor omului internaţionale privitoare la drepturile omului 29
în România...................................................
Dreptul la viață..........................................................................................................................16
Bibliografie...............................................................................................................................42
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale şi locul ei în ansamblul documentelor
şi reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile
omului
Premise istorice
Ideea egalităţii naturale a oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel -

celebrul elev al marelui Platon - în cunoscuta sa lucrare "Politica": "Numai prin
2
lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se deosebesc
cu nimic". Totodată, în concepţia sa, cetatea reprezintă o realitate naturală, iar
omul fiind prin natura sa destinat să traiască în cetate este "un vieţuitor politic".
Tot astfel, filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi
egale de a cultiva înţelepciunea şi virtutea ca expresii ale unui drept natural şi
universal; legea umană nu are valoare decât atunci când corespunde legii
universale.
Tot din antichitate datează şi lupta omului "împotriva oricăror abuzuri şi
inechităţi", acesta fiind „preocupat să-şi făurească o societate care să-i
ocrotească libertatea şi demnitatea".

Preocuparea de a privi pe om ca fiinţă autonomă cu personalitate proprie,
cu drepturi ţinând de fiinţa sa individuală şi nu ca o parte nedistinctă a societăţii,
a început odată cu epoca Renaşterii, etapă care a însemnat o grandioasă
reînnoire în Europa secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, nu numai în domeniile
literar, artistic şi ştiinţific, dar şi în domeniile economic şi social. De această
epocă se leagă şi marile descoperiri geografice, precum şi naşterea

capitalismului modern.
Abia în epoca Renaşterii, omul a fost considerat altfel decât un simplu
atom în societatea care-1 domina, şi i s-au recunoscut drepturi proprii pe care le-
ar putea opune statului şi societăţii (jus naturalis).
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea raţionaliştii vor pune, progresiv,
bazele ştiinţifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului, privite ca
expresie a unui drept natural, etern, asemenea ordinii divine.
Voltaire "a fundamentat teoria potrivit cu care contractul social creează
societatea politică şi transformă omul în cetăţean, beneficiar al unei egalităţi şi al
unei libertăţi superioare libertăţii şi egalităţii naturale". Tot el este primul filozof
care foloseşte noţiunea de "drepturile omului".
Având în vedere faptul că există o înclinaţie naturală a omului care deţine
puterea de a abuza de ea, în lucrarea mai sus menţionată Montesquieu a
3
dezvoltat şi principiul că puterea trebuie stăvilită tot de putere. Potrivii marelui

scriitor, jurist şi filozof iluminist francez "separaţia puterilor reprezintă singurul
mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un stat în care este
posibilă existenţa unui guvern legal". Prin urmare, Montesquieu a văzut în
separaţia puterilor în stat "cea mai bună, dacă nu singura garanţie a respectării
libertăţilor indivizilor de către autorităţile statale.
În "Eseu asupra guvernului civil ", Locke a dezvoltat ideea după care, la
origine, anterior organizării oricărei comunităţi naţionale sau puteri statale, toţi
indivizii aveau aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii, fiecăruia fîindu-i permis să-
şi apere dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate. În momentul în care

oamenii s-au organizat în comunităţi, ei au încheiat un pact social având în
centrul său protecţia drepturilor individuale ale omului; în caz de violare a lor
individul are dreptul de a se răscula împotriva puterii.
Aceste idei vor sta la baza revoluţiilor americană şi franceză, pe
stindardele cărora ideea unor drepturi naturale ale oamenilor va ocupa un loc de
frunte.
Printre primele consacrări juridice ale unor drepturi şi libertăţi individuale
se situează actele engleze care consacră drepturile omului. Amintim aici
documentul cu caracter constituţional "Magna Carta", proclamată de Ioan fără
Ţară la 15 iunie 1215, precum şi alte trei documente importante privind
drepturile omului, şi anume: "Petition of Rights" (Petiţia drepturilor) din 7 iunie
1628, "Habeas Corpus Act" (1679) şi "Bill of Rights" din 13 februarie 1689.
Apariţia unor asemenea acte a fost favorizată, mai ales, de lupta diverselor
categorii sociale împotriva absolutismului feudal. Astfel, "Magna Carta" -
primul document din istorie în materie - a fost dată în favoarea baronilor şi
episcopilor englezi, iar la punctul 39 stipula, de exemplu, că niciun om liber nu
va fi arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara
legii (out law), sau exilat, sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom merge
împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată
4
loială a egalilor săi, în conformitate cu ţării".

Dispoziţiile din acest document vor fi reluate şi dezvoltate atât în cele trei
acte juridice la care am făcut referire mai înainte, dar şi în alte asemenea acte,
care stabileau dreptul la alegeri libere, supremaţia parlamentului, libertatea
cuvântului, dreptul la pedepse adecvate naturii instituindu-se şi alte asemenea
drepturi şi libertăţi.
În "Habeas Corpus" s-a prevăzut respectul libertăţii individuale şi acela al
drepturilor persoanei inculpate sau deţinute, instituindu-se o procedură care
reglementează, în esenţă, "obligaţia pentru autorităţile statale de a prezenta orice
persoană deţinută în faţa unui judecător, care trebuie să decidă cu privire la

legalitatea deţinerii sale". Prevederile art. 5 parag. 4 din Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în continuare
denumită Convenţia europeană), potrivit cărora "orice persoană lipsită de
libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa
unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală", sunt

inspirate direct din Habeas Corpus.
Un însemnat pas înainte în afirmarea şi apărarea drepturilor omului îl
reprezintă declaraţiile - unele chiar cu caracter revoluţionar - adoptate la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, în sensul că, faţă de actele juridice engleze relevate,
acestea au proclamat principii universal valabile privitoare la libertăţile
persoanei.
În această categorie de documente referitoare la drepturile omului se
înscriu: "Declaraţia drepturilor din statul Virginia" din 12 iunie 1776;
"Declaraţia de independenţă a S. U. A." adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia;
"Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului" a Revoluţiei franceze din 26
august 1789.
În primul document menţionat, se arăta că "toţi oamenii sunt prin natura
lor în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi înnăscute".
5
La rândul lor, "Declaraţia de independenţă a S. U. A." şi "Declaraţia

drepturilor omului şi cetăţeanului" a Revoluţiei franceze cuprind prevederi cu
privire la: egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor, dreptul de a participa
direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare,
libertatea cuvântului şi a presei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de proprietate
ş.a.
Încadrându-se în contextul istoric, social şi economic al epocii, aceste
documente au dat expresie concepţiei dreptului natural, enunţând drepturi şi
libertăţi dintr-o perspectivă individualistă şi liberalistă; drepturile omului erau
înfăţişate ca drepturi subiective, pe care fiecare persoană le putea valorifica

împotriva statului. În această concepţie, statul trebuia să se abţină de la orice
acţiune contrară drepturilor omului şi să nu intervină decât pentru a împiedica o
conduită dăunătoare altor persoane.
Prin urmare, "atât declaraţiile americane, cât şi cea a Revoluţiei franceze
sintetizează drepturi sociale inerente naturii umane, care vor sta apoi la baza atât
a drepturilor şi libertăţilor publice care vor figura în constituţiile statelor

moderne, cât şi a tratatelor şi pactelor internaţionale privitoare la drepturile
omului, începând cu Declaraţia Universală din anul 1948".
Cu toate limitele lor, cum ar fi distincţia dintre drepturile omului şi cele
ale cetăţeanului1, neasigurarea unui regim care să garanteze exercitare reală a
libertăţilor proclamate ş.a., documentele menţionate au avut caracter progresist,
marcând un moment crucial în domeniul drepturilor omului, prin conţinutul şi
influenţa pe care au exercitat-o în lumea întreagă.
Inspirându-se din aceste concepţii liberaliste, statele de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea au acordat o atenţie prioritară intereselor economice
individuale, promovând ideea după care cetăţenii pot să-şi satisfacă interesele
1
Conform dispoziţiilor art. 2 din Declaraţia de la 1789, scopul oricărei asociaţii politic este conservarea
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului, anume libertate proprietatea, siguranţa personală şi
împotrivirea la opresiunea
determinat, este exercitată
chemat participe de puterea statală.
la organizarea politicăIna acelui
acelaşistat,
timp, omul,
astfel că,caîncetăţean care aparţine
această calitate, unui să
el trebuie stat
bucure de drepturi politice şi de libertatea de a participa la activitatea publică.
6
legale şi fară intervenţia statului. Rolul statului trebuia să fie redus la minimum,
el mulţumindu-se să garanteze securitatea individului, fară a se interveni în
vreun fel în afacerile lui şi în raporturile dintre persoane.
Această concepţie a fost criticată de Kant, Fichte şi Hegel ca fiind imorala
deoarece considera statul ca pe un mijloc în scopul satisfacerii intereselor
individuale.
Sub impulsul concepţiilor socialiste, în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea apare ideea statului social, care potrivit lui Fichte, Hegel şi Marx ar
trebui să intervină în realitatea socială, să suprime lupta egoismelor şi să
orienteze viaţa economică spre realizarea unor valori general-umane. În secolul

al XX-lea regimurile comuniste au promovat o variantă extremă a "statului
social", ajungându-se în practică la o intervenţie excesivă a statului în
raporturile individuale şi la restrângeri importante ale unor drepturi şi libertăţi
ale cetăţenilor, precum şi ale unor drepturi economice şi sociale. Această
experienţă, aşa cum a dovedit-o realitatea istorică, nu a rezistat, opţiunea
popoarelor pentru respectarea drepturilor determinând trecerea la o nouă formă

de organizare a societăţii.
Ideile noi asupra drepturilor omului şi-au găsit, de asemenea, consacrarea
juridică, la început cu caracter limitat, apoi mai cuprinzător, într-o serie de
tratate şi convenţii internaţionale. Printre acestea cităm: Actul final al
Congresului de la Viena (1815) prin care s-au garantat libertatea religioasă şi
unele drepturi civile şi politice pentru anumite comunităţi; Tratatele de la Paris

(1856) şi Berlin (1878) referitoare la protecţia religiei creştine; convenţiile
internaţionale, la început bilaterale, apoi multilaterale, privind limitarea şi
interzicerea traficului cu sclavi.
Aceste din urmă convenţii internaţionale au fost determinate de faptul că
în pofida celor două declaraţii revoluţionare, - americană şi franceză -, din anii
1776 şi 1789, prin care s-a recunoscut că oamenii se nasc liberi şi egali, sclavia a
fost acceptată şi tolerată până spre sfârşitul secolului al XlX-lea. Spre exemplu,
7
sclavia a fost interzisă în Franţa în anul 1791, iar în coloniile sale abia în anul
1848; în Brazilia sclavia a fost interzisă abia în 1888.
Interzicerea comerţului maritim sau terestru cu sclavi a făcut obiectul unor
declaraţii sau convenţii succesive în a doua parte a secolului al XIX-lea, dintre
care cel mai important este Actul General al Conferinţei Antisclavagiste de la
Bruxelles din 1889-1890, care prevedea suprimarea comerţului cu sclavi în toată
Africa şi zona maritimă a Oceanului Indian.
Însă, abolirea la nivel mondial a unor asemenea practici reprobabile avea
să fie stipulată în cuprinsul Convenţiilor încheiate sub egida O. N. U., cum ar fi
Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a

instituţiilor şi practicilor analoge sclaviei, semnată la 1 septembrie 1956, intrată
în vigoare la 30 aprilie 1957, şi în Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi
politice.
Încheierea tratatelor de pace ca urmare a Primului Război Mondial
reprezintă o etapă semnificativă în dreptul internaţional public, întrucât în cadrul
lor se precizează mai bine protecţia drepturilor omului, mai ales cu privire la
drepturile minorităţilor naţionale de pe teritoriile noilor state naţionale apărute
după prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar.
Astfel, prin tratatele de pace încheiate cu noile state apărute ori cu cele
care şi-au văzut teritoriul modificat, au fost prevăzute obligaţii ce incumbau
acestor din urmă state în legătură cu protecţia persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale, - atât în drept cât şi în fapt proprii lor resortisanţi -, cu
precizarea extrem de importantă, că aceste obligaţii erau sancţionate
internaţional, "prin garanţia internaţională instituită în vederea asigurării ei şi
anume: pe de o parte, orice modificare a regimului astfel instituit pentru
populaţia minoritară putea fi tăcută numai cu acordul majorităţii Consiliului
Societăţii Naţiunilor, iar pe de alta, Consiliul putea fi sesizat de către unul dintre
statele membre cu privire la existenţa unei încălcări sau a unei ameninţări cu
încălcarea obligaţiilor asumate, cu posibilitatea pentru Consiliu de a adresa
8
instrucţiuni ce urmau a fi executate de statul eventual în culpă",etc.

Preocupările majore pentru consacrarea juridică a drepturilor omului sunt
legate şi de cele două "experienţe" atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, când
omenirea a înţeles că asigurarea păcii şi implicit respectarea drepturilor omului
nu mai pot fi considerate şi tratate drept "treburi interne ale statelor", ele fiind
probleme de maximă importanţă ale întregii comunităţi internaţionale.
De data aceasta preocupările vizau nu protecţia unei anumite categorii de
persoane (străini, minorităţi, sclavi), ci asigurarea şi protecţia drepturilor tuturor
oamenilor într-o viziune globală.
A doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat apariţia a ceea ce se

numeşte "dreptul internaţional al drepturilor omului". Acesta "diferă în mod
substanţial de concepţia tradiţională a dreptului internaţional, prin aceea că
oamenii sunt consideraţi a avea drepturi garantate internaţional, dar ca persoane
individuale şi nu ca cetăţeni ai unui anumit stat.
Această concepţie a adus la adoptarea unor instrumente juridice
internaţionale de protecţie ar drepturilor individuale şi la crearea unor instituţii

internaţionale în a căror competenţă intră protecţia indivizilor împotriva
încălcărilor drepturilor lor către state".
Evoluţia istorică a dezvoltării drepturilor omului în România
Preocupările privind drepturile omului s-au manifestat în România în

strânsă legatură cu procesul înfăptuirii aspiraţiilor românilor spre libertate şi
unitate naţionala.2
Astfel, în Transilvania, încă de timpuriu, sub influenţa Renaşterii au
apărut şi s-au dezvoltat idei umaniste în operele unor Nicolaus Olahus, Ioan
Honterus, I. Sommer, Oprea Diacul ş.a.
În secolul al XVI-lea ideile umaniste şi-au făcut simţită prezenţa şi în
2
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994, p. 19;
9
celelalte două provincii româneşti Moldova şi Ţara Românească, ele regăsindu-

se în operele lui Iacob Heraclid (Despot Vodă), Neagoe Basarab, Matei al
Mirelor, Petru Cercel etc.
Mai târziu a apărut o adevărată şcoală umanistă care a fundamentat
originea, continuitatea şi unitatea poporului român.
Din această şcoală au făcut parte personalităţi ca Grigore Ureche, Miron
Costin, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, mitropolitul Dosoftei şi
Antim Ivireanul.
Unul dintre cele mai vechi documente care reflectă fară dubii preocupările
româneşti pentru definirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este

Hrisovul emis la 15 iulie 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al Ţării Româneşti
(1629-1632). Documentul conţine prevederi potrivit cărora nimeni nu poate fi
pedepsit cu moartea fară a fi în prealabil judecat, orice judecată trebuie făcută
după pravilă, adică după lege, fiind înfierate abuzurile şi mita, iar vinovăţia
trebuie dovedită în public.3
Secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor marchează cele mai vechi

acte de organizare politică a ţărilor româneşti, care conţin referiri şi la drepturile
omului.
Dintre acestea amintim doar cu titlu de exemplu: aşezămintele lui
Constantin Mavrocordat, din perioada 1740-1743; "Pravilniceasca Condică"
tipărită în anul 1780 de către Alexandru Ipsilanti; "Suplex Libellus Valachorum"
redactat în 1791 din iniţiativa unor episcopi români din Transilvania; Codul civil
al lui Scarlat Callimachi (1817); "Legiuirea Caragea" din 1818; memoriul
"cărvunarilor" din 1822, pe care A. D. Xenopol îl califica "cea dintâi întrupare a
unei gândiri constituţionale în ţările române" şi "cea dintâi manifestare politică a
cugetării liberale, a fost primul document politic şi juridic al românilor în care se
reglementează un sistem al drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului4;
3
4Dionisie Ionescu, ş.a., Dezvoltarea constituţională a statului român, Ed. ŞtimGaleriile
Bucureşti,
Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii publice, Teoria generală. J.L.1957;
Calderon, Bucureşti,
1994, p. 103;
10
proclamaţiile şi scrisorile lui Tudor Vladimirescu (1821); Regulamentul organic

adoptat în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova care, printre altele, a
consacrat în Principatele Unite principiul separaţiei puterilor în stat.
În România problematica drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
a început să capete conturul ei modern în contextul Revoluţiei de la 1848, în
documentele programatice ale acesteia, marcate puternic de influenţa Revoluţiei
franceze.
Amintim aici, în special, Proclamaţia de la Islaz (9-12 iunie 1848) ce
cuprinde prevederi referitoare la egalitatea cetăţenilor, la libertăţile democratice,
alegerea parlamentului, sufragiu universal.

Ulteriror, problematica drepturilor omului a cunoscut o evoluţie dinamică
în ţara noastră, prin elaborarea unor instrumente juridice bazate pe o concepţie
umanistă, prin instituţionalizarea drepturilor cetăţeneşti, atât în Constituţia din 1
iulie 18665, cât şi în cea din 19236, ca şi prin dezvoltările teoretice în materie ale
unei strălucite pleiade de jurişti, diplomaţi şi istorici din perioada interbelică.
În linii mari, capitolul destinat drepturilor şi libertăţilor din Constituţia din

anul 1923 a fost preluat şi de Constituţia din 1938, "cu deosebirea că aceasta,
dând expresie unei viziuni autoritare, se ocupa mai întâi de îndatoririle
cetăţenilor români şi apoi de drepturi, în două capitole distincte.
Multe din prevederile legislative adoptate în această perioadă, cum ar fi
Codul civil (pus în aplicare la 1 decembrie 1865) şi Codul penal promulgat la 30
octombrie 1864 şi pus în aplicare în anul următor), Codul procedură penală ş.a.
au consacrat principii înaintate ca: principiul legalităţii pedepsei, principiul
dreptului la apărare, principiul egalităţii în faţa legii ş.a.
În perioada 1944-1989 au fost ratificate majoritatea tratatelor, convenţiilor
5
Constituţia din anul 1866 este inspirată din Constituţia Belgiei din 1831, fiind prima constituţie modernă
românească, considerată la timpul său cea mai înaintată din Europa. Ea consfinţea principiul separaţiei puterilor,
recunoştea drepturile omului şi cetăţeanului etc.
6
Constituţia
stat de drept. din 29 martiedin1923
Constituţia 1923a fost orientată
a rămas nemijlocit
şi rămâne încă unspre cerinţele
cadru juridicdezvoltării
de cea maisocietăţii româneştiapt
mare importanţă, într-un
să
asigure desfăşurarea unei vieţi democratice.
11
şi acordurilor internaţionale din domeniul drepturilor omului7, chiar dacă în

multe situaţii cadrul normativ intern nu era întotdeauna în acord cu standardele
internaţionale. Aşa, de exemplu, Constituţiile din 1948, 1952 şi 1965 au
consacrat unele evidente abateri de la principiile democratice.
În primul rând, a fost eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea şi
consacrarea unei singure forţe politice conducătoare în stat - partidul comunist.
În al doilea rând, au fost aduse grave atingeri dreptului de proprietate al
cetăţenilor. Nu în ultimul rând, s-a remarcat o concentrare fără precedent a
puterii, care elimina cu desăvârşire orice posibilitate de afirmare a drepturilor
omului.
Drepturile şi libertăţile cetăţenilor au devenit o simplă formalitate, ele
fiind negate atât prin legislaţie cât şi prin încălcări brutale, directe ale legii. De
pildă, prezumţia de nevinovăţie era practic anihilată de un sistem procesual care
tăgăduia dreptul de apărare în faza urmăririi penale. La fel inviolabilitatea
domiciliului şi secretul corespondenţei erau grav afectate imixtiunile, uneori
arbitrare, din partea autorităţilor.

Libertatea cuvântului, a presei şi a educaţiei erau subordordonate
concepţiei marxiste despre societate, promovarea oricărei alte idei sau a unor
concepţii diferite de cea oficială constituind fapte penale.
Dreptul de proprietate a suferit la rândul său grave îngrădiri atât prin cele
trei legi fundamentale amintite, cât şi printr-o serie de acte normative.
În pofida multiplelor abateri, în fapt, de la principiile privitoare la
drepturile omului şi la libertăţile fundamentale, legislaţia penală anterioara
anului 1989 - o parte în vigoare şi azi - a consacrat şi unele principii unanim
admise în această materie. Spre exemplu, art. 190 C. pen. pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, punerea sau ţinerea unei
persoane în stare de sclavie, precum şi traficul de sclavi.
De asemenea, este incriminată supunerea la muncă forţată sau obligatorie
7
Au fost ratificate importante tratate internaţionale universale cu valoare generală, ; internaţionale universale
specializate, tratate internaţionale regionale cu valoare ă sau specializate ş.a.
12
în art. 191 C. pen., care este pedepsită cu închisoare de la 6 luni. Art. 8 din
Convenţia europeană privind respectarea vieţii private şi de familie a persoanei,
a domiciliului său şi a corespondenţei sale şi-a găsit reflectarea în art. 192 C.
pen. (Violarea de domiciliu) şi respectiv art. 195 C. pen. (Violarea secretului
corespondenţei).
Începând cu anul 1989, după schimbările petrecute în ţara noastră, s-a
desfaşurat un proces intens de modificare şi de completare a legislaţiei penale
pentru a fi adusă la nivelul standardelor internaţionale (mai ales a celor din
cadrul dreptului european al drepturilor omului şi a celor din sfera dreptului
comunitar al UE). Acest proces, care încă nu s-a încheiat, vizează atât codul
penal (a se vedea subsolul 96), cât şi unele legi speciale care conţin dispoziţii
penale (de exemplu, legile care se referă la corupţie, trafic de consum ilicit de
droguri, spălare de bani, trafic de persoane, terorism, mediu înconjurător, comerţ
electronic etc).
În această perioadă a fost întemeiat, prin Legea nr. 9/1991, Institutul
Român pentru Drepturile Omului (IRDO).

Acestui organism i s-au adăugat numeroase alte asociaţii, organizaţii
neguvernamentale care şi-au propus să militeze pentru promovarea,
respectarea şi garantarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Amintim aici doar Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, Comitetul
Helsinki şi Liga Apărării Drepturilor Omului.
Toate aceste organizaţii apărute după anul 1989 îşi au sorgintea în Liga
Drepturilor Omului înfiinţată în România în 1923 din iniţiativa juristului şi
publicistului eminent C. G. Costa-Foru.
Un rol semnificativ 1-a avut şi apariţia publicaţiei intitulată "Drepturile
Omului", revistă editată de IRDO. Prin publicarea reglementarilor
naţionale şi internaţionale privitoare la drepturile omului (inclusiv a Convenţiei
europene), a unor proiecte de acte normative şi de convenţii în curs de elaborare,
a unor studii de drept comparat, a unor articole semnate de reputaţi jurişti din
13
ţară şi din străinătate, abordând chestiuni juridice de mare însemnătate pentru

problematica drepturilor omului, această publicaţie a contribuit în mod
remarcabil la informarea şi buna documentare asupra problematicii drepturilor
omului a reprezentanţilor autorităţilor publice, precum şi a tuturor cetăţenilor.
Tot aici amintim şi publicaţia "Revista Română de Drepturile Omului"
editată între 1993 şi 2005 de Centrul pentru Drepturile Omului (APADOR-CH).
La începutul anului 2005 a apărut primul număr al "Noii Reviste de
Drepturile Omului", publicaţie trimestrială editată de fundaţia Centrul de Studii
Internaţionale. În legătură cu această publicaţie remarcăm următoarele:
secţiunea principală este una de doctrină, iar în celelalte prevalează mai ales
cazuistica, revista fiind destinată "nu doar ştiinţei şi valorilor drepturilor omului,
dar şi efectivului lor progres"; publicaţia acoperă o paletă largă a problematicii
drepturilor omului, un argument puternic în acest sens fiind şi colaborarea cu
Centrul de Resurse Juridice şi cu Centrul Parteneriat pentru Egalitate, precum şi
cu Editura AU Beck, apoi cu Editura C. H. Beck, acestea din urmă cu deosebire
în privinţa distribuţiei deschise; includerea în cuprinsul revistei a jurisprudenţei

interne şi internaţionale în materia drepturilor omului.
În ultimii ani şi alte publicţii - unele dintre ele publicaţii juridice
recunoscute prin valoarea conţinutului articolelor cu caracter doctrinar şi
jurisprudenţial publicate de-a lungul timpului - au inserat în paginile lor
materiale din domeniul drepturilor omului (de pildă, din jurisprudenţa Curţii
Europene, comentarii pe marginea dispoziţiilor Convenţiei europene a Cartei
sociale europene, a compatibilizării legislaţiei româneşti cu cea europeană în
materia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi soluţiilor pronunţate
de instanţele româneşti în care s-au făcut trimiteri la prevederile Convenţiei
europene sau la alte documente internaţionale în materia drepturilor omului sau
la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în domeniu etc.).
Totodată, au fost semnalate - la început mai timid, apoi din ce în ce mai
puternic - soluţii pronunţate de instanţele româneşti în care s-au făcut trimiteri la
14
dispoziţiile Convenţiei europene sau la jurisprudenţa, tot mai ampla, a Curţii

Europene (cu peste o mie de decizii la activ, jurisprudenţa acesteia a îmbogăţit şi
împrospătat Convenţia europeană, conferind efect deplin drepturilor stipulate de
aceasta).
Astfel, una dintre primele soluţii din categoria celor menţionate a fost
Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994 a Curţii Constituţionale8. Pronunţând această
soluţie Curtea Constituţională a admis că prevederile fostului art. 200 alin. 1 C.
pen. erau neconstituţionale, în măsura în care se aplică relaţiilor sexuale între
persoane majore de acelaşi sex, liber consimţite, care nu sunt săvârşite în public
ori nu produc scandal public. Aşadar, Curtea Constituţională recunoştea

neconcordanţa, existentă la acea dată, dintre dispoziţiile art. 8 din Convenţia
europeană aşa cum sunt ele interpretate de Curtea Europeană şi fostul art. 200
alin. 1 C. pen., subliniind necesitatea înlăturării conflictului dintre legislaţia
penală internă şi textul Convenţiei europene.
În plus, Curtea Constituţională a arătat că admiterea excepţiei, spre a
stabili concordanţa dintre legea penală română şi norma internaţională, nu e

posibilă însă decât prin stabilirea unei corelaţii între interpretarea art. 8 din
Convenţia europeană şi cea a art. 26 din Constituţia României nerevizuită,
interpretarea instanţei de contencios european a dispoziţiilor Convenţiei
europene, în virtutea principiului subsidiarităţii, impunându-se şi faţă de instanţa
de contencios constituţional naţional.
Pentru o judecată cel puţin la fel de puternică, jurisprudenţa Curţii
Europene se impune şi instanţelor judecătoreşti, "de la cele de fond la nivelul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mult mai "discretă" decât instanţa de
contencios constituţional în a lua poziţie clară în legătură cu această problemă.
8
Prof. Univ. Dr. Ovidiu Predescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptului penal român, Editura
Lumina Lex, Bucuresti 2006, p. 59;
15
Dreptul la viață
1. Dreptul la viață (art. 2) al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate
fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale
pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această
pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în
cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
a. Pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
b. Pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deținute;
c. Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
(protocolul nr. 11)
Dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru

apărarea valorilor sociale fundamentale, în condiţiile existenţei statului de drept.
Ca parte componentă semnificativă a culturii universale, "cuprinde
exigenţele fundamentale faţă de comportarea cetăţenilor şi faţă de valorile
sociale care trebuie ocrotite prin aplicarea constrângerii juridice în formele sale
cele mai grave (pedeapsa)"9.
Fiind o expresie a progresului societăţii, care "în pluralismul şi
diversitatea ei, creează nu numai factori care respectă şi ocrotesc valorile
fundamentale ale societăţii, dar şi factori negativi, de contestare a acestor
valori", dreptului penal îi revine sarcina de a organiza riposta împotriva acestor
tendinţe de subminare a păcii sociale şi a bunei convieţuiri, şi de a lua măsuri
contra acelora care stânjenesc viaţa socială.
Această ripostă trebuie însă să aibă la bază doi factori la fel de importanţi,
şi anume: pe de o parte, "necesitatea respectării drepturilor fundamentale atât ale

victimei cât şi ale agresorului"; pe de altă parte, " necesitatea evitării abuzului
celor însărcinaţi cu combaterea manifestărilor infracţionale, astfel ca riposta
societăţii să îmbine eficienţa cu legalitatea şi imparţialitatea organelor care o
exercită, singurele modalităţi în care societatea modernă concepe lupta
împotriva infracţiunilor".10
9
George Antoniu, Implicaţii penala ale Constituţiei Europene, Revista de drept penal nr. 3/2005, p. 9;
10
Idem.
16
limitele în care ele constituie obiectul preocupărilor sus amintite Convenţii

europene.
Prin urmare, vor fi analizate, în ordinea de idei arătată, prevederile art. 2
din Convenţia europeană privitoare la dreptul la viaţă şi dispoziţiile art. 3 din
acelaşi document referitoare la interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante, precum şi implicaţiile acestora asupra
dreptului penal român.
De asemenea, în secţiunea următoare vor fi anlizate şi alte atribute ale
persoanei umane ocrotite de legea penală, evident tot în limitele în care ele se
înscriu în sfera drepturilor şi libertăţilor proclamate şi garantate de Convenţia

europeană.
Dreptul la viată este cel mai important drept al omului; el este un drept
absolut, opozabil erga omnes, toţi membrii societăţii fiind obligaţi să-1 respecte
şi să se abţină de la orice acţiune care ar aduce atingere ori ar pune în pericol
această valoare socială supremă. Acest drept a fost ocrotit în toate timpurile şi în
toate legislaţiile.
În vremurile moderne, Declaraţia universală a drepturilor omului
proclamă în art. 3 că "Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi
securitatea sa", iar Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
stabileşte în art. 6 pct. 1 că "Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest
drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viata sa în mod
arbitrar".
Dreptul la viaţă este primul drept substanţial stipulat de Convenţia
europeana, fiind garantat oricărei persoane (art. 2). El "apare ca esenţial în
sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia
europeană în materie, pentru că, fară consacrarea şi protejarea efectivă a acestui
drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne rară obiect" .
Garanţia protecţiei dreptului la viaţă, prevăzută în art. 2 din Convenţia
europeană, nu se extinde însă şi "asupra dreptului la condiţii de viaţă adiacente ,
18
la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare

a personalităţii sale".
Art. 2 parag. 1 din Convenţia europeană consacră dreptul la viaţă al
fiecărei persoane şi protecţia de care aceasta trebuie să se bucure conform legii,
în politica penală a statelor membre ale Consiliului Europei.
În privinţa dreptului la viaţă statul are nu numai o obligaţie, o raspundere
negativă, ci şi una pozitivă; aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene,
statele nu trebuie doar să se abţină de a provoca moartea "în mod intenţionat",
dar trebuie să ia şi măsurile necesare pentru protecţia vieţii (măsuri în domeniul
sănătăţii publice - cauza Calvelli şi Ciglio contra Italiei din 2002).

De asemenea, potrivit interpretării Curţii Europene, prevederile art. 2 din
Convenţia europeană instituie şi o obligaţie pozitivă de protejare a vieţii în cazul
relaţiilor interindividuale, în sensul îndatoririi pozitive a statelor, ca în anumite
circumstanţe, să ia, preventiv, măsuri concrete pentru protejarea unui individ a
cărui viaţă este ameninţată, în mod cert şi imediat, de actele criminale ale altui
individ (cauza Osman contra Marii Britanii din 1998).

În acelaşi mod a statuat Curtea Europeană şi în legătură cu obigaţia
pozitivă a statului de a proteja viaţa persoanelor private de libertate (cum ar fî,
îndatorirea de a preveni sinuciderea deţinuţilor ori de protejare a vieţii acestora
faţă de comportamentul criminal al colegilor de detenţie), sau în ceea ce priveşte
obligaţia statului de a lua măsurile necesare pentru a preveni ca viaţa
persoanelor aflate sub jurisdicţia sa să fie în mod inutil pusă în pericol în materie
de sănătate publică, ca şi în materie de mediu, ş.a.
Moartea nu poate fi cauzată unei persoane în mod intenţionat, decât în
executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal pentru o infracţiune
sancţionată prin lege cu o asemenea pedeapsă.
Astfel, în versiunea originală a Convenţiei europene, pedeapsa cu moartea
nu este interzisă, cu condiţia respectării principiului legalităţii, aceasta şi datorită
faptului că în acel timp (data semnării, respectiv data intrării în vigoare a acestui
19
document) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, pedeapsa cu

moartea era stipulată în legislaţiile penale interne.
Această ipoteză de limitare a protecţiei vieţii nu mai este actuală pentru
legislaţia noastră care a abolit pedeapsa cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă (Decretul-Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990).
Ulterior pedeapsa cu moartea a fost abolită - dar numai pe timp de pace -
ca urmare a Protocolului nr. 6 la Convenţia europeană (art. 1), încheiat la
Strasbourg la 28 aprilie 1983, care consacra în mod deplin şi irevocabil dreptul
la viaţă, eliminând pentru statele semnatare, posibilitatea de a mai prevedea în
sistemul lor represiv pedeapsa capitală (nicio persoană nu poate fi condamnată

la o asemenea pedeapsă, nicio persoană nu poate fi executată). La data de 1 iunie
2002, acest protocol era ratificat de 44 de state membre ale Consiliului Europei,
Federaţia Rusă fiind singura ţară membră care nu ratificase protocolul până la
data menţionată.
Numai în mod excepţional un asemenea stat putea prevedea pedeapsa cu
moartea, şi anume pentru actele comise în timp de război sau în cazul unui
iminent pericol de război. În astfel de situaţii statul respectiv era obligat să
comunice Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile de excepţie
introduse în legislaţia în cauză.
Art. 2 parag. 1 din Convenţia europeană referitor la posibilitatea
pronunţării pedepsei cu moartea are în vedere numai situaţiile existente în unele
ţări semnatare, unde mai există pedeapsa cu moartea, precum şi cazurile de
excepţie în care, chiar statele care au abolit pedeapsa capitală, ar putea să o
reintroducă.
În fine, Protocolul nr. 13 la Convenţia europeană (26 de ratificări la data
de 20 august 2004, iar Rusia, Armenia şi Azerbaidjan nu l-au semnat) 12 aboleşte
pedeapsa cu moartea în toate circumstanţele, prin urmare, şi în cazul actelor
prevăzute în art. 2 din Protocolul nr. 6 (actele comise în timp de război sau în
12
Prof. Univ. Dr. Ovidiu Petrescu, Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptului penal român, Editura
20
situaţie de pericol iminent de război).

Mai mult, acest protocol adoptat pe fondul curentului de opinie din statele
membre ale Consiliului Europei de la începutul anilor '90 care cerea suprimarea
pedepsei cu moartea în orice împrejurări, la art. 2 stipulează că nu autorizeză
nicio derogare, pe temeiul art. 15 din Convenţia europeană, iar la art. 3 prevede
că nu este admisă formularea vreunei rezerve din partea statelor membre în
temeiul art. 57 din aceeaşi convenţie.
O altă problemă ce ţine de dreptul la viaţă se referă la momentul când
începe şi respectiv la acela când se sfârşeşte dreptul la viaţă, precum şi dacă
există şi un drept la moarte corelativ dreptului la viaţă.

În ceea ce priveşte primul moment, în doctrină s-a remarcat inexistenţa
unei definiţii incontestabile din punct de vedere ştiinţific a începutului vieţii, în
sensul de a se şti precis dacă viaţa fiinţei umane începe de la naştere sau de la
concepţie13. S-a relevat că deşi textele internaţionale enunţă dreptul la viaţă, ele
nu definesc "viaţa". De aici şi problema de a se şti de unde începe protecţia
dreptului la viaţă.
Cea mai mare parte a textelor internaţionale se referă la un drept care
protejează fiinţa vie, şi nu fiinţa care urmează să se nască 14.
Trebuie precizat că art. 2 din Convenţia europeană nu stipulează nimic cu
privire la limitele temporale ale dreptului la viaţă, şi nici nu defineşte persoana
al cărei drept la viaţă este protejat.
În acest cadru, fosta Comisie Europeană a remarcat că dreptul la viaţă nu
"pare"a se aplica decât de la naştere, iar Curtea Europeană "a apreciat, la rândul
ei, că nu este necesar să se determine dacă Convenţia garantează un drept la
avort sau un drept la viaţă recunoscut fătului".
În legătură cu momentul până la care se întinde viaţa ori când sfârşeşte
viaţa, jurisdicţia europeană a avut relativ recent a se pronunţa cu privire la faptul
13
Lumina
14 Lex,
Frederic Bucuresti
Sudre, 2006,
Autorul p. că
arată 80;excepție face doar Convenția americană a drepturilor omului, care prevede că
dreptul la viață trebuie protejat “în general din momentul concepției”.
21
dacă art. 2 din Convenţia europeană cuprinde şi dreptul de a muri. Desigur este
vorba despre eutanasie sau moartea medical asistată.
În speţa soluţionată , Curtea Europeană "a ajuns la concluzia de principiu
potrivit cu care nu se poate deduce din art. 2 al Convenţiei că ar exista un drept
de a muri, fie cu ajutorul unui terţ, fie cu ajutorul unei autorităţi publice, astfel
că, prin refuzul lor de a autoriza imunitatea de urmărire penală a soţului în cazul
în care acesta ar fi ajutat reclamanta -paralizată şi suferind de o boală
degenerativă progresivă incurabilă, fiind complet paralizată - să se sinucidă,
autorităţile britanice nu au încălcat dispoziţiile art. 2 din Convenţie".
Aşadar, Curtea Europeană a considerat că este imposibil ca art. 2, care

proclamă şi garantează dreptul la viaţă, să fie interpretat "în sensul că ar conferi
un drept diametral opus şi anume un drept la moarte".
Potrivit doctrinei penale române15, viaţa, ca însuşire biologică a
individului, constituie atributul sintetic şi fundamental rară de care n-ar putea
exista niciuna din celelalte însuşiri ale persoanei. Mai mult, viaţa indivizilor este
o condiţie supremă a existenţei societăţii înseşi, fără respectarea acesteia nefiind

posibilă nici colectivitatea umană, nici convieţuirea socială a indivizilor.
Ca atare, viaţa dintr-o valoare biologică devine o valoare socială şi
juridică.
La fel ca marea majoritate a legislaţiilor penale, legea penală română nu
incriminează sinuciderea, adică suprimarea vieţii de către subiectul însuşi, nici
chiar în cazul nereuşitei actului suicidal. Neincriminarea sinuciderii are la bază
nu ideea după care individul ar dispune în mod liber de corpul său, ci concepţia
după care dreptul nu se implică într-o asemenea hotărâre (privind
autosuprimarea vieţii), întrucât dreptul reglementează relaţiile sociale, adică
relaţiile în care individul intră cu ceilalţi semeni ai săi, nu cu sine însuşi. În acest
sens este formulată şi norma de incriminare a omorului din legea penală română,
dispoziţiile art. 174 C. pen. referindu-se la "uciderea unei persoane", adică la
15
V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, voi. III, Ed.
Academiei, București 1971, p. 179.
22
suprimarea vieţii altei persoane decât autorul, acest argument fiind utilizat şi de
doctrina penală franceză.
Însă, conform dispoziţiilor art. 179 C. pen., va fi sancţionat acela care
determină ori înlesneşte sinuciderea unei persoane, dacă sinuciderea sau
încercarea de sinucidere a avut loc.
În ceea ce priveşte înlesnirea sinuciderii, doctrina penală română în materie a
apreciat că în această ipoteză ar intra şi situaţia în care persoana care se sinucide
este asistată de alte persoane sau de medic care îi prescriu sau recomandă
produsele de administrat pentru realizarea hotărârii funeste.16
Prin urmare, având la bază interesul societăţii pentru ocrotirea vieţii

persoanei, legislaţia penală română în vigoare nu admite omorul la cerere sau
prin consimţământ, chiar şi atunci când moartea ar deveni o soluţie mai bună
pentru bolnav (eutanasia), socotind că s-ar putea reţine cel mult o circumstanţă
atenuantă judiciară în favoarea autorului.
O soluţie legislativă interesantă în această problematică a adus-o legislaţia
olandeză care a recunoscut, prin legea adoptată de Parlamentul Olandei la 10

aprilie 2001 (Legea privind controlul eutanasiei şi al suicidului asistat), atât
dreptul individului la eutanasie (prin intervenţia medicului care îi administrează
substanţa letală), cât şi dreptul la sinucidere cu asistenţa medicului (sinuciderea
asistată), bolnavul administrându-şi singur substanţa letală recomandată de
medic17.
Conform acestei legi situaţiile de mai sus nu atrag răspunderea penală a
persoanelor implicate în moartea subiectului, cu condiţia ca suferinţa să fie
ireversibilă, adică starea pacientului să se înrăutăţească progresiv, suferinţa să
fie de nesuportat, pacientul să-şi afirme repetat şi voluntar cererea, acţiunea să
fie justificată medical (medicul să argumenteze detaliat de ce este imperios
necesar să se respecte hotărârea bolnavului), să existe şi o a doua opinie
16
George Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, Revista de drept penal nr. 1/2001, p. 10;
17
George Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, Revista de drept penal nr. 1/2001, p. 11;
23
medicală din partea unui specialist independent de cazul respectiv.

În legătură cu soluţia legislativă olandeză la care ne-am referit, precizăm
că în toate aceste cazuri nu suntem în faţa unei obligaţii de respectare a unui
drept al individului grav bolnav la autodeterminare, ci a unei respectări a voinţei
sale suverane de a-şi hotărî soarta ca o stare de fapt 18.
În termeni similari este abordată şi problema eutanasiei pasive, adică a
refuzului de a continua medicamentaţia prescrisă, pentru a ajunge în acest mod
la moarte, întrucât şi în acest caz este nevoie de decizia explicită şi definitivă a
bolnavului.
În acelaşi fel stau lucrurile şi în situaţiile de prelungire artificială a vieţii

unui bolnav incurabil. în cazul stării de inconştienţă a bolnavului este nevoie de
o reglementare juridică, deoarece sunt implicate alte persoane decât bolnavul
care, în starea în care se găseşte, nu-şi poate exprima voinţa.
Dimpotrivă în Franţa, de exemplu, legislaţia ignoră eutanasia, considerând
că exprimarea consimţământului victimei nu constituie o justificare a acesteia.
Constituţia Elveţiei şi legea penală elveţiană interzic eutanasia activă; însă

unele cantoane elveţiene acceptă eutanasia pasivă, în sensul dreptului bolnavului
de a refuza anticipat îngrijirile medicale sau prelungirea artificială a vieţii.
Cu privire la momentul când începe viaţa ca obiect de ocrotire penală prin
incriminarea faptei de omor, acesta a prilejuit exprimarea mai multor puncte de
vedere în doctrina penală, în final doar două teorii ajungând să se confrunte.
O primă teorie consideră că acest moment este cel al începerii procesului
naşterii şi al desprinderii farului de uterul mamei (chiar dacă această desprindere
nu s-a realizat integral), poziţie adoptată de doctrina şi legea unor ţări ca
Germania şi Italia19.
A doua teorie este cea împărtăşită de legea penală română şi de cea
franceză. In doctrina penală română s-a susţinut de mai mulţi autori (Constantin
18
Idem, p. 12;
19
În acest
omor dacă sens a se vedea
s-a cauzat decizia
moartea dinîntre
fătului 28 septembrie
momentuladesprinderii
Curţii de Casaţie
de uterdin
şi Italia, prin care
expulzarea s-a decis
definitivă, că este
în George
Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei, Revista de drept penal nr. 1/2002, p. 13.
24
situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea

este întotdeauna justificată, şi anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară:
pentru apărarea unei persoane împotriva violenţei ilegale; pentru efectuarea unei
arestări în condiţiile legii sau pentru împiedicarea evadării unei persoane legal
deţinute; pentru a reprima conform legii tulburări violente.
Aşadar, Convenţia europeană limitează drastic situaţiile în care organele
de stat ar putea să facă uz de forţă cu consecinţe letale.
În legătură cu cele de mai sus în doctrina străină s-a arătat că ne aflăm în
prezenţa unei clauze de excepţie, care nu figurează în convenţiile generale
similare, şi în privinţa căreia Convenţia europeană impune o dublă obligaţie, de

drept substanţial şi de drept procedural.
Astfel, pe de o parte, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, iar,
pe de afta parte, obligaţia statului de a proteja viaţa implică o protecţie
procedurală a dreptului la viaţă, "precum şi obligaţia pentru autorităţile
naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la
forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi".

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 parag. 2 lit. a din Convenţia
europeană, prin excepţie de la regula respectării absolute a dreptului la viaţă,
este justificat omorul în scopul asigurării apărării persoanei contra violenţei
nelegale. Această excepţie este o aplicare a pricipiului legitimei apărări din
dreptul penal.
Este vorba despre situaţiile în care organele de stat sunt martore ale unor
violenţe ilegale aplicate unor persoane. în asemenea situaţii ele trebuie să
intervină şi să apere victima chiar dacă ar fi nevoie să facă uz de mijloace letale.
Dispoziţia din Convenţia europeană nu se referă la riposta persoanei aflate
în legitimă apărare şi care poate folosi orice mijloace, chiar pe cele mortale,
dacă agresiunea îi ameninţă viaţa.
Convenţia europeană fiind un act internaţional încheiat între state
(cuprinde numai drepturi şi obligaţii ale autorităţilor naţionale care au ratificat
26
acest document) se referă exclusiv la acţiunile unui organ de stat, care se află în
situaţia de a apăra viaţa unei persoane supuse unor violenţe ilegale din partea
altei persoane21.
Aşa cum este formulat textul art. 2 parag. 2 lit. a organele de stat nu ar
putea folosi violenţa în caz de legitimă apărare decât în situaţia în care ar fi
ameninţaţe persoanele, nu şi drepturile celui atacat sau interesul public22.
Moartea nu poate fi justificată, de exemplu, prin apărarea bunurilor unei
persoane.
Cu totul altfel, în doctrina străină s-a apreciat ca justificată susţinerea
potrivit cu care situaţia stipulată în art. 2 parag. 2 lit. a din Convenţia europeană
"poate să acopere atât ipoteza apărării propriei vieţi, cât şi aceea în care s-ar
apăra viaţa altei persoane. Exemplul clasic în materie este survenirea morţii în
cazul eliberării unor persoane luate ca ostatici" 23. Sub acest aspect prevederile
art. 44 C. pen. trebuie interpretate restrictiv în raport cu dispoziţiile menţionate
ale Convenţiei europene.
Aceasta înseamnă că în situaţiile când organele de stat, ca terţ

intervenient, iau apărarea victimei agresiunii, ele pot folosi mijloacele cu
rezultate mortale numai dacă victima este supusă unor violenţe ilegale, nu şi
atunci când ar fi ameninţate numai drepturile victimei (altele decât dreptul la
viaţă, ca, de pildă, dreptul de proprietate) ori interesul public. De exemplu,
Curtea Europeană s-a pronunţat subliniind că pentru apărarea proprietăţii
organele autorităţii nu ar putea recurge la mijloace mortale.
O soluţie este consacrată în doctrina penală şi în practica judiciară chiar
cu privire la persoanele fără vreo calitate oficială, Considerăm că ea rămâne
valabilă şi după completările şi modificările aduse, nu demult, art. 44 C. pen.
Tot astfel, în situaţia când o persoană, pentru a împiedica săvârşirea unui
21
Convenţia europeană nu se referă la simplii cetăţeni, deoarece aceştia nu sunt părţi la aceasta. în cazul cînd ei
vor folosi forţa cu consecinţe mortale, vor răspunde potrivit legii penale naţionale. În acest sens a se vedea
George Antoniu şi colaboratorii, p. 249;
22
Prof. Univ.
Lumina Dr. Ovidiu2006,
Lex, Bucuresti Petrescu,
p. 80;Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptului penal român, Editura
23
Idem, p. 92;
27
act de trădare a ţării, ar fi îndreptăţită să recurgă la mijloace mortale pentru

apărarea unui interes public. În acest caz, potrivit prevederilor art. 44 C. pen.,
făptuitorul ar putea invoca legitima apărare (evident, numai dacă nu a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi a împrejurărilor în
care s-a produs atacul, sau dacă s-a aflat în situaţia stipulată în art. 44 alin. 3 C.
pen.) numai dacă nu are calitatea de organ al autorităţii, deoarece acesta din
urmă, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene, n-ar putea apela la
mijloacele arătate chiar dacă ar fi vorba de un interes public deosebit de
important.
În cazul Mc. Cann şi alţii contra Angliei24, Curtea Europeană a fost

sesizată că în speţă a existat o violare a prevederilor art. 2 din Convenţia
europeană (folosirea nejustificată a armei de foc cu consecinţe mortale).
În fapt, la începutul anului 1988 autorităţile engleze, spaniole şi din
Gibraltar au fost informate de serviciile secrete că Armata Republicană
Irlandeză (IRA) intenţionează să organizeze un atentat terorist în Gibraltar. In
vederea prevenirii acestui atac s-a constituit un grup militar de intervenţie care
avea consemn să deschidă focul împotriva oricăror persoane suspecte, chiar fără
somaţie, dacă aceasta n-ar mai fi fost posibilă faţă de acţiunile ameninţătoare ale
suspecţilor.
Din informaţiile primite ulterior, a rezultat că atacul terorist va avea loc la
data de opt martie 1988. În ziua menţionată un grup de trei terorişti au fost
observaţi lângă un automobil unde se presupunea că se găsea explozibil. După
ce teroriştii au parcat automobilul şi au început să se deplaseze spre nordul
oraşului, s-a dat ordin de arestare a acestora şi de împiedicare a detonării
explozivului presupus că se află în autovehicul. Unul dintre militari s-a apropiat
pe la spate de unul dintre terorişti (Mc. Cann) şi, crezând că acesta se pregăteşte
să detoneze bomba, fără somaţie, de la trei metri, i-a tras un glonţ în spate.
Acelaşi militar a mai tras un foc de armă şi în al doilea terorist (Farrell),
24
Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Revista de drept penal nr. 4/1995, p. 165-166.
28
rănindu-1 grav. În fine, un alt militar a tras în al treilea terorist (Lavage),

crezând că şi acesta urmăreşte scopurile arătate.
Ancheta care s-a efectuat după eveniment de către autorităţi, a ajuns la
concluzia că uciderea celor trei terorişti a fost justificată.
Instanţa europeană a stabilit că autorităţile militare şi civile care au
organizat prevenirea atentatului nu au acţionat cu maximum de diligentă, şi în
raport cu necesitatea ocrotirii vieţii victimelor, chiar dacă erau terorişti
cunoscuţi, nu au luat măsuri pentru prevenirea oricărei erori în cunoaşterea
faptelor, recurgându-se direct la forţa armelor. În opinia Curţii de la Strasbourg
pregătirea şi conducerea unei operaţiuni armate întreprinse de forţele de ordine

trebuie să respecte un principiu de precauţie, autorităţilor în cazul de faţă -
revenindu-le obligaţia să-şi ia"suficiente precauţii" pentru a proteja viaţa
persoanelor suspectate de violenţă ilegală.
Totodată, probele administrate nu au dus la convingerea că moartea celor
trei terorişti ar fi fost absolut necesară pentru a se asigura apărarea societăţii
împotriva unor acte ilegale de violenţă.

În consecinţă, Curtea Europeană a considerat că în cauză a existat o
violare a art. 2 din Convenţia europeană.
Într-o altă hotărâre pronunţată în luna februarie 2005 în cauza Issaieva,
Youssoupova şi Bazaieva contra Rusiei, Curtea Europeană condamnând statul
rus pentru încălcarea prevederilor art. 2 din Convenţia europeană, aminteşte că
dispoziţiile menţionate privesc nu numai uciderea cu intenţie, dar şi situaţiile în
care utilizarea legitimă a forţei poate duce la un deces neintenţionat.
În fapt, mai multe persoane civile - ca persoane deplasate intern -aflate
într-un convoi care încerca să părăsească o zonă de conflict din Cecenia printr-
un culoar umanitar, au murit ori au fost rănite în urma unui aerian întreprins de
două avioane ale forţelor militare federale ruse, cu precizarea că piloţii
avioanelor au susţinut că anterior au fost atacaţi de la sol de rebelii ceceni.
Guvernul rus a arătat că operaţia aeriană a avut drept scop apărarea
29
persoanelor contra violenţei ilegale, conform art. 2 parag. 2 lit. a din Convenţia
europeană, dar, în opinia instanţei de contencios european al drepturilor omului,
acesta nu a prezentat probe convingătoare care să justifice atacul aerian.
Luând în calcul situaţia din Cecenia din acea perioadă care obliga statul să
ia măsuri excepţionale pentru a recâştiga controlul în republică şi pentru a pune
capăt insurecţiei armate ilegale, şi plecând de la ipoteza că în acest caz
recurgerea la forţă pote fi considerată ca urmărind scopul relevat în art. 2 parag.
2 lit. a din Convenţia europeană, Curtea Europeană a examinat dacă actele
incriminate erau absolut necesare pentru atingerea acestui scop, verificând dacă
modul în care a fost pregătită şi condusă operaţiunea era conform cu normele

convenţionale. De asemenea, instanţa europeană a reţinut şi faptul că piloţii nu
au fost informaţi de existenţa culoarului umanitar şi nici de prezenţa unui
numărul mare de civili aflaţi în zonă din ordinul autorităţilor militare (culoarul
umanitar, în fapt o şosea, fusese convenit de civili cu milittarii federali şi cu
rebelii ceceni). Mai mult, militarii au folosit armament greu şi în cantităţi mari.
Totodată, instanţa internaţională nu a acceptat nici susţinerea statului

pârât, în sensul că o mare masă de civili a apărut intempestiv în zonă.
În concluzie, Curtea de la Strasbourg a considerat că operaţiunea militară
nu a fost pregătită şi executată cu precauţiile necesare pentru protecţia vieţii
civililor, că autorităţile militare ruse din zonă nu au dat dovadă de prudenţă
extremă cu privire la recurgerea la forţa letală, mai ales că în acel loc se aflau şi
foarte mulţi civili, fiind în acest mod încălcate prevederile art. 2 din Convenţia
europeană.
Într-o altă speţă, Andronicou şi Constantinou contra Ciprului 25 s-a susţinut
în faţa Curţii Europene că în cauză au fost încălcate prevederile art. 2 parag. 2
lit. a din Convenţia europeană, deoarece au fost folosite mijloace letale de
ripostă deşi, în condiţiile concrete, nu erau îndreptăţite.
În fapt, s-a reţinut că în ziua de 24 decembrie 1993, vecinii de apartament
25
Constantin Păun, Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului, Revista de drept penal nr.
1/1998, p. 153, 154.
30
ai mi Lefteris Andronicou şi Elsie Constantinou au sesizat autorităţile, fiind

alertaţi de ţipetele pe care Elsie le scotea cerând logodnicului ei să nu o mai
lovească şi să nu o mai ameninţe cu arma.
Autorităţile au decis să intervină având în vedere că femeia era ameninţată
cu moartea, iar bărbatul era înarmat.
După lungi tratative cu Lefteris, neîncununate de succes, autorităţile au
pătruns cu forţa în apartament. Agresorul deschizând focul asupra agenţilor
autorităţii, aceştia au ripostat provocând moartea ambelor persoane (Lefteris şi
Elsie).
Examinând actele şi împrejurările cauzei Curtea Europeană a constatat că

autorităţile au recurs la o intervenţie mai dură numai după îndelungi tratative cu
victima Lefteris şi numai după ce acesta a deschis focul asupra agenţilor
autorităţii, rănind grav pe unul din ei. Ceilalţi agenţi din reflex au deschis focul
asupra lui Lefteris pentru a se ocroti pe ei înşişi şi pentru a o salva pe Elsie.
Împrejurarea că două gloanţe trase de agenţi, din nefericire mortale, au
lovit pe Elsie constituie o situaţie imprevizibilă, ea explicându-se prin aceea că

Lefteris a tăcut tot posibilul să se prindă de aceasta şi să o expună şi pe ea
ripostei agenţilor.
Astfel, folosirea forţei cu consecinţe mortale n-a depăşit ceea ce ar fi fost
necesar pentru apărarea vieţii lui Elsie şi a agenţilor autorităţii, şi nu constituie o
încălcare a obligaţiei statului în raport cu dispoziţiile art. 2 din Convenţie.
Cu referire la această din urmă soluţie a instanţei de contencios european
al drepturilor omului, în literatura juridică de specialitate s-a arătat că totuşi
controlul "necesităţii" de a recurge la forţa care provoacă moartea se dovedeşte
relativ.
Din aceste speţe se poate reţine şi faptul că, "organele autorităţii pot să se
apere folosind arme susceptibile să provoace moartea, numai dacă sunt supuse,
în mod direct şi nemijlocit, unei agresiuni cu folosirea tot a unor arme
provocatoare de moarte şi numai după ce au luat toate măsurile pentru a evita
31
orice eroare în folosirea acestor mijloace de apărare". 26

Soluţiile Curţii Europene pronunţate în cazurile Mc. Cann şi alţii contra
Angliei şi Andronicou şi Constantinou contra Ciprului sunt în deplin acord şi cu
dispoziţiile legii penale române în materie.

Conform prevederior art. 44 C. pen. orice persoană (inclusiv un organ al
autorităţii) este în legitimă apărare nu numai atunci când este supusă unui atac
material, direct, imediat şi injust, care îi pune în pericol grav propria persoană,
dar şi atunci când atacul este îndreptat împotriva altuia, acesta (organul
autorităţii de stat) fiind pus în situaţia să intervină în ajutorul celui aflat în
pericol.
Existenţa unui atac în sensul de mai sus se apreciază în concret, în raport
cu circumstanţele cauzei şi cu starea psihică a celui care se apără.
O evaluare superficială, uşuratică, a existenţei atacului (reproş adus de
Curtea Europeană autorităţilor engleze în speţa Mc. Cann) înlătură posibilitatea
de a invoca existenţa legitimei apărări. Instanţa europeană a respins posibilitatea
ca organele de ordine să se fi aflat în eroare (legitimă apărare putativă),

motivând că acestea aveau obligaţia să ia toate măsurile de verificare şi de
identificare a persoanelor suspectate pentru a se evita orice eroare.
Această verificare atentă era impusă şi de grija pentru viaţa persoanei,
preocupare relevată şi în art. 2 din Convenţia europeană, fiind necesar să se
păstreze un just echilibru între nevoia de apărare a celui care, de bună-credinţă,
se crede expus unui atac şi cerinţa ocrotirii vieţii eventualelor victime ale unei
apărări excesive ori nemotivate.
În legătură cu cea de-a doua soluţie a Curţii de la Strasbourg, deşi
autorităţile române nu au fost confruntate cu speţe de această natură, considerăm
că recurgându-se numai in extremis la mijloace mortale (faţă de refuzul de a
negocia al lui Lefteris, de agresivitatea sa, de ameninţarea cu arma a victimei
Elsie şi de împrejurarea că a fost deschis focul asupra agenţilor autorităţii), nu s-
26
George Antoniu şi colaboratorii, op. cit., p. 250.
32
au depăşit cerinţele art. 2 din Convenţia europeană.

Referitor la dispoziţiile art. 2 parag. 2 lit. b din Convenţia europeană,
respectiv la posibilitatea organelor autorităţii de stat de a recurge la mijloace
mortale pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei
persoane legal deţinute, atât timp cît recursul la forţă este absolut necesar,
aceasta a făcut obiectul unei analize atente din partea fostei Comisii Europene şi
a Curţii Europene, iar în doctrină s-a relevat că utilizarea armelor pentru a
efectua o arestare legală ori pentru a preveni evadarea unei persoane legal
deţinute nu trebuie să pornească niciodată din intenţia de a ucide, iar moartea
putând, eventual, interveni doar ca o consecinţă involuntară a acestei utilizări.

Mai mult, în literatura juridică de specialitate s-a subliniat că "este necesar
ca recurgerea la forţă să se producă după ce toate celelalte soluţii ce ar putea fi
folosite pentru atingerea scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate".
Totodată, organele jurisdicţionale de la Strasbourg au precizat că folosirea forţei
tebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului autorizat.
Astfel, într-o cauză soluţionată de fosta Comisie Europeană la 6 octombrie

1986 (W. şi M. Wolfgram contra Germaniei), 27 reclamanţii au acuzat autorităţile
germane că, în timpul arestării fiului lor, acesta a fost ucis de către un poliţist,
deşi folosirea mijloacelor letale nu era absolut neceasră în acest caz, şi, în plus,
în opinia lor, poliţia a dat dovadă de neglijenţă în organizarea acestei arestări.
În fapt, Comisia Europeană a reţinut că organele de poliţie aveau
informaţii grave şi amănunţite în legătură cu pregătirea jefuirii unei banci şi cu
privire la intenţia membrilor grupului infracţional de a folosi chiar arme de foc
pentru reuşita operaţiunii. Cu prilejul arestării unul dintre membrii grupului nu a
ridicat mâinile în aer la somaţia poliţiştilor, dar agenţii forţelor de ordine nu au
deschis foc decât atunci când unul dintre cei implicaţi a făcut să explodeze o
grenadă. Cercetările efectuate ulteriror asupra vehiculului utilizat în scopul
jafului şi asupra persoanelor implicate, au condus la descoperirea unui mare
27
33
număr de arme periculoase.

Pe baza acestui probatoriu Comisia Europeană a conchis că poliţia a
acţionat în mod legal, în vederea arestării unor persoane determinate să
înfăptuiască activitatea infracţională proiectată şi pentru a se apăra împotriva
violenţei ilegale, utilizarea forţei fiind absolut necesară pentru atingerea scopului
urmărit conform art. 2 parag. 2 lit. a şi b.
Prin urmare, s-a statuat că limitele impuse de dispoziţiile menţionate din
Convenţia europeană nu au fost depăşite de organele de poliţie ale statului pârât.
Nu la fel stau lucrurile în cauza Nachova şi alţii contra Bulgariei. Cu
privire la această speţă Curtea Europeană a pronunţat două decizii prin care se
sancţionează, între altele, şi încălcarea art. 2 din Convenţia europeană (este
vorba despre decizia unei Camere a Curţii Europene din 26 februarie 2004 şi de
cea a Marii Camere din 6 iulie 2005).28
În fapt, doi tineri recruţi ai unei divizii a armatei bulgare cu antecedente
penale (arestări şi condamnări pentru infracţiuni minore) şi cu mai multe absenţe
de la activităţile diviziei, în data de 15 iulie 1996 au fugit din nou de la locul de

muncă şi au mers într-un sat apropiat la locuinţa bunicii unuia dintre ei. Poliţia
militară bulgară înarmată cu puşti automate s-a deplasat la locul menţionat
pentru a-i aresta pe cei doi evadaţi. întrucât aceştia au încercat să se sustragă
arestării, unul dintre poliţişti i-a urmărit şi i-a împuşcat mortal pe amândoi.
Având în vedere că despre cei doi autorităţile bulgare cunoşteau că nu
prezintă pericol, că anterior au comis infracţiuni minore, fară violenţă, folosirea
forţei armate de către poliţişti, chiar dacă de aici ar putea rezulta imposibilitatea
arestării fugarilor, a fost considerată de Curtea Europeană (ambele decizii) ca
fiind excesivă, nefiind proporţională cu scopul urmărit, şi încălcând astfel
prevederile art. 2 parag. 2 lit. b din Convenţia europeană.
Legislaţia română prevede, în mod explicit, posibilitatea folosirii de
mijloace mortale în cazul unei persoane legal deţinute care evadează (art. 47 lit.
28
Iustina Ionescu, Nediscriminarea în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Noua Revistă de Drepturile
Omului nr. 2/2005, p. 102
34
g din Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor), şi care
nu răspunde somaţilor (art. 49 din Legea nr. 17/1996), chiar dacă aceasta
prezintă un real pericol pentru opinia publică. De asemenea, legea stipulează şi
faptul că uzul de armă, chiar în situaţia de mai sus, se va face în aşa fel încât să
ducă la imobilizarea celui împotriva căruia se foloseşte arma, trăgându-se pe cât
posibil, la picioare, pentru a se evita producerea morţii acestuia (art. 51); se va
evita, pe cât posibil, uzul de armă împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide
(art. 52 lit. a) cu excepţia cazurilor de atac armat sau în grup, care pune în
pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane.
Ultima excepţie stipulată de art. 2 parag. 2 lit. c din Convenţia europeană

de la regula respectării absolute a dreptului la viaţă, se referă la reprimarea
legală a unor tulburări violente sau a unei insurecţii.
În doctrina şi literatura juridică de specialitate s-a subliniat că, "prin
ipoteză este vorba despre împrejurări de o extremă gravitate, care sunt de natură
să producă importante prejudicii atât persoanelor, cât şi bunurilor".
Astfel, într-o cauză (Stewart contra Regatului Unit din 1984) în care
reclamanta s-a plâns de decesul copilului ei în vârstă de 13 ani, prin împuşcarea
lui de către un soldat britanic din cadrul forţelor militare staţionate în Irlanda de
Nord, fosta Comisie Europeană a reţinut că militarul a acţionat în condiţiile unor
tulburări violente, la care au participat peste 150 de persoane, care aruncau
grenade spre o patrulă de soldaţi, cu riscul unor răniri serioase, ceea ce face
fezabilă luarea în considerare a criteriului necesităţii absolute în folosirea forţei.
În cazul Gulec contra Turciei29, petiţionarul Hiiseyin Gulec a arătat că
moartea fiului său a fost provocată de gloanţele trase de forţele de ordine în
cursul unei manifestaţii, cu încălcarea prevederilor art. 2 din Convenţia
europeană.
În fapt, la 4 martie 1991 a avut loc în oraşul Idil din Turcia o manifestaţie
care i-a opus pe participanţi forţelor de ordine. Cu acest prilej au fost ucise două
29
Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ediţia a 3-a în limba română, IRDO,
Bucureşti, 2001, p. 11-14;
35
Prezenţa masivă în zonă a rebelilor înarmaţi şi rezistenţa lor înverşunată în

faţa organelor însărcinate cu aplicarea legii sunt de natură să justifice recurgerea
la forţa letală din partea agenţilor Federaţiei Ruse, situaţie conformă
prevederilor art. 2 parag. 2 din Convenţia europeană.
Totuşi, aceasta nu înseamnă că nu trebuie păstrat un echilibru între scopul
urmărit şi mijloacele utilizate de forţele armate ruse, motiv pentru care instanţa
de contencios european al drepturilor omului a verificat dacă modul în care
operaţiunea a fost pregătită şi condusă este compatibil cu normele convenţionale
mai sus menţionate.
În fapt, potrivit celor reţinute de Curtea Europeană, sosirea în zonă a

rebelilor nu a fost atât de neprevăzută pentru militari, încât aceştia să nu fi avut
timpul să ia măsuri pentru a evita ca localnicii civili să fie prinşi în zona de
luptă. Mai mult, în atacurile aeriene s-au utilizat arme grele neghidate, cu o mare
rază de distrugere, Curtea Europeană considerând că folosirea acestor tipuri de
arme într-o zonă locuită şi în afara timpului de război şi rară evacuarea
prealabilă a civililor, nu respectă gradul de precauţie cerut oricărui organ de

aplicare a legii într-o societate democratică.
Astfel, mai mulţi civili care încercau să părăsească zona de lupte între
forţele armate federale şi rebeli, au fost ucişi sau răniţi de explozia unei bombe
lansate de un avion rus.
În plus, în Cecenia nu a fost decretată legea marţială sau starea de urgenţă, şi nu
s-a notificat nicio derogare în baza art. 15 din Convenţia europeană.
În concluzie, Curtea Europeană consideră că forţele militare federale au
încălcat prevederile art. 2 din Convenţia europeană, deoarece operaţiunea
militară - chiar admiţând că a urmărit un scop legitim - nu a fost pregătită şi
executată cu precauţiile necesare pentru viaţa civililor.
Cu referire la implicaţiile prevederilor art. 2 parag. 2 lit. c din Convenţia
europeană asupra dreptului penal intern, se constată că în legislaţia română nu
există o lege specială care să prevadă posibilitatea intervenţiei organelor de stat
37
sub forma utilizării de mijloace letale pentru a reprima, conform legii, o răscoală
sau o insurecţie.
Totuşi, există prevederi cu caracter mai general care ar putea deveni
incidente în cazurile de mai înainte. Spre exemplu, art. 162 C. pen. incriminează
infracţiunea de "Subminarea puterii de stat". La alin. 2 al art. 162 C. pen. sunt
incriminate faptele violente comise de mai multe persoane de natură să
slăbească puterea de stat.
De asemenea, în art. 3 lit. f din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa
naţională se arată că reprezintă ameninţări la adresa siguranţei naţionale a
României, printre altele, şi săvârşirea de acţiuni care au ca scop înlăturarea prin

forţă a instituţiilor democratice ale statului, ori care aduc o atingere gravă
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români, sau pot aduce
atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi
actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a
structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării
naţionale. Confruntate cu asemenea situaţii organele de stat pot folosi chiar

mijloace cu consecinţe mortale, cum ar fi armele de foc, în condiţiile legii.
Referitor la art. 2 parag. 2 lit. c din Convenţia europeană, considerăm că
numai o înţelegere şi o interpretare corespunzătoare a termenilor "răscoală" şi
"insurecţie"pot să prevină săvârşirea de abuzuri din partea autorităţilor unui stat.
În traducerea Convenţiei europene apărută în Monitorul Oficial, termenul
francez "émeute" (răscoală, mişcare populară spontană) este tradus prin expresia
"tulburări violente" care, după părerea noastră, nu exprimă toate nuanţele
vocabulei "răscoală".
Prin insurecţie se înţelege, de regulă, o mişcare îndreptată contra ordinii
constituite în stat, împotriva organelor autorităţii de natură să pună în pericol
grav ordinea de drept dintr-un stat; în cadrul insurecţiei au loc manifestări
extrem de violente susceptibile să pună în pericol vieţile celor din jur, bunurile
materiale ale colectivităţii, precum şi drepturile şi libertăţile individului.
38
Dar dacă orice răscoală cuprinde şi tulburări violente, nu se poate afirma

că orice fel de tulburări violente reprezintă o răscoală care să justifice o
reprimare conform art. 2 parag. 2 lit. c din Convenţia europeană, ca şi în baza
art. 17 şi urm. din Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi
desfăşurarea adunărilor publice. Dacă adunările publice îşi pierd caracterul
paşnic şi civilizat, în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 60/1991
"poliţia şi trupele de jandarmi vor interveni pentru împiedicarea sau
neutralizarea manifestărilor ce tulbură grav ordinea şi liniştea publică, pun în
pericol viaţa, integritatea corporală a cetăţenilor, a trupelor de ordine sau
ameninţă cu devastări ori distrugeri de clădiri şi alte bunuri de interes public sau
privat".
În caz de absolută necesitate, organele de ordine pot folosi alături de
celelalte mijloace tehnice din dotare şi armele de foc (art. 23).
Folosirea forţei se face numai după avertizarea şi somarea participanţilor
de a se dispersa, lăsându-se pentru aceasta un timp corespunzător participanţilor.
Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de

ordine se exercită violenţe ori acestea se află într-un pericol iminent (art. 20).
Considerăm, de lege ferenda, că se impune adoptarea unei legi speciale
care să reglementeze ipotezele în care anumite tulburări violente iau forma unei
răscoale ori a unei acţiuni insurecţionale contra statului de drept, şi modul în
care ar trebui să procedeze autorităţile pentru a reprima asemenea manifestări.
Aceste modalităţi ar trebui prevăzute distinct pentru cazul tuburărilor violente
spre deosebire de ipoteza unei răscoale. În primul caz folosirea forţei cu urmări
mortale ar putea fi mult mai restrictiv îngăduită decât în cazul insurecţiei care
presupune, de regulă, o confruntare directă, cu mijloace de foc, a persoanelor
răsculate cu reprezentanţii autorităţii legal constituite.
Totodată, în literatura noastră juridică de specialitate s-a susţinut, cu drept
cuvânt, o idee asemănătoare, şi anume că "ar fi de reflectat dacă, în cadrul
măsurilor de perfecţionare a legislaţiei penale, nu s-ar impune elaborarea unei
39
de foc cu consecinţe mortale, necuprinse în art. 2 din Convenţia europeană, în

schimb în acest act normativ nu sunt prevăzute două dintre ipotezele pe care le
menţionează Convenţia europeană (apărarea oricărei persoane împotriva
violenţei ilegale şi reprimarea unei răscoale sau insurecţii).
De asemenea, multe din ipotezele art. 47 din Legea nr. 17/1996 se referă
la agresiuni asupra autorităţii, situaţii în care în caz de ripostă agenţii autorităţii
publice sunt în legitimă apărare, orice somaţie devenind inutilă (de exemplu,
situaţiile prevăzute la art. 47 lit. a, b, f, j).
Mai mult, aşa cum s-a remarcat în mod corect de unii autori români32,
conceptul de "forţă devenită absolut necesară", susceptibilă a provoca moartea

unei persoane, folosit în Convenţia europeană, este mai larg decât acela al forţei
prin folosirea armelor de foc, conţinut în Legea nr. 17/1996.
Aşadar, apreciem că se impune o mai bună adaptare a legislaţiei române
în materie la prevederile art. 2 din Convenţia europeană.
Legislaţia penală română în vigoare ocroteşte viaţa persoanei prin
incriminarea într-o secţiune distinctă intitulată "Omuciderea" a faptelor prin care

este suprimată viaţa altei persoane. Această ocrotire începe, în cadrul secţiunii
amintite, din momentul când copilul se naşte şi îşi începe existenţa sa
independentă de corpul mamei, şi durează până la încetarea din viaţă a persoanei
(moartea biologică).
Dreptul la viaţă este ocrotit în raport cu orice altă persoană. Nu
interesează dacă victima este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat
ori femeie, sau dacă în momentul uciderii era viabilă, adică avea şi capacitatea
de a trăi mai multă vreme. Chiar un muribund are dreptul la ocrotirea vieţii.
O problemă deosebită se ridică în cazul uciderii fiinţelor umane cu grave
malformaţii (indivizi cu două capete, fară braţe etc). După unii autori, în toate
situaţiile, uciderea acestora n-ar constitui infracţiunea de alți autori (Antolisei)
consideră că numai acele ființe care au asemenea malformaţii încât n-ar putea fi
32
George Antoniu şi colaboratorii, op. cit., p. 254;.
41
socotite oameni, pot fi ucise, fară a se comite infracţiunea de omor 33.
Bibliografie
1. Rudolf Schmultzer, Convenția europeană a drepturilor
omului, modificata prin Protocolul 14, Editura Moroșan,
2007;
2. Prof. Univ. Dr. Ovidiu Predescu, Convenția europeană a
drepturilor omului și dreptul penal român, Editura Lumina
Lex, București 2006;
3. Dr. Ionel Cloșcă, Dr. Ion Suceavă, Tratat de drepturile
omului, Editura Europa Nova, 1995;
4. George Antoniu şi colaboratorii, Reforma legislaţiei
penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti 2003;
5. V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român, Partea specială, voi. III, Ed.
Academiei, București 1971;
6. Iustina Ionescu, Nediscriminarea în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului,
Noua Revistă de
Drepturile Omului nr. 2/2005;
7. George Antoniu, Ocrotirea penală a vieţii persoanei,
Revista de drept penal nr. 1/2001, p. 16.

Dokumen - Tips Dreptul La Viata Si Implicatiile Penale Ale Acestuia in Conceptia Conventiei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dokumen - Tips Dreptul La Viata Si Implicatiile Penale Ale Acestuia in Conceptia Conventiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/6/2019 Dreptul La Viata Si Implicatiile Penale Ale Acestuia in Conceptia Conventiei Europene a Drepturilor Omului

Universitatea “Petre Andrei”, Suceava

Dreptul la viață și implicațiile penale ale

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

Ideea egalităţii naturale a oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel -

ocrotească libertatea şi demnitatea".

epocă se leagă şi marile descoperiri geografice, precum şi naşterea

dezvoltat şi principiul că puterea trebuie stăvilită tot de putere. Potrivii marelui

şi apere dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate. În momentul în care

loială a egalilor săi, în conformitate cu ţării".

persoană deţinută în faţa unui judecător, care trebuie să decidă cu privire la

deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală", sunt

La rândul lor, "Declaraţia de independenţă a S. U. A." şi "Declaraţia

înfăţişate ca drepturi subiective, pe care fiecare persoană le putea valorifica

a drepturilor şi libertăţilor publice care vor figura în constituţiile statelor

orienteze viaţa economică spre realizarea unor valori general-umane. În secolul

popoarelor pentru respectarea drepturilor determinând trecerea la o nouă formă

unele drepturi civile şi politice pentru anumite comunităţi; Tratatele de la Paris

Convenţia suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traficului cu sclavi şi a

instrucţiuni ce urmau a fi executate de statul eventual în culpă",etc.

A doua jumătate a secolului al XX-lea a marcat apariţia a ceea ce se

internaţionale de protecţie ar drepturilor individuale şi la crearea unor instituţii

Evoluţia istorică a dezvoltării drepturilor omului în România

Preocupările privind drepturile omului s-au manifestat în România în

celelalte două provincii româneşti Moldova şi Ţara Românească, ele regăsindu-

româneşti pentru definirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este

Secolul al XVIII-lea şi începutul celui următor marchează cele mai vechi

proclamaţiile şi scrisorile lui Tudor Vladimirescu (1821); Regulamentul organic

alegerea parlamentului, sufragiu universal.

În linii mari, capitolul destinat drepturilor şi libertăţilor din Constituţia din

şi acordurilor internaţionale din domeniul drepturilor omului7, chiar dacă în

arbitrare, din partea autorităţilor.

Român pentru Drepturile Omului (IRDO).

ţară şi din străinătate, abordând chestiuni juridice de mare însemnătate pentru

în privinţa distribuţiei deschise; includerea în cuprinsul revistei a jurisprudenţei

dispoziţiile Convenţiei europene sau la jurisprudenţa, tot mai ampla, a Curţii

ori nu produc scandal public. Aşadar, Curtea Constituţională recunoştea

stabili concordanţa dintre legea penală română şi norma internaţională, nu e

Dreptul penal este chemat să asigure cadrul juridic corespunzător pentru

şi anume: pe de o parte, "necesitatea respectării drepturilor fundamentale atât ale

limitele în care ele constituie obiectul preocupărilor sus amintite Convenţii

înscriu în sfera drepturilor şi libertăţilor proclamate şi garantate de Convenţia

la dreptul la un anumit nivel de trai sau la dreptul persoanei la libera dezvoltare

sănătăţii publice - cauza Calvelli şi Ciglio contra Italiei din 2002).

individ (cauza Osman contra Marii Britanii din 1998).

document) în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, pedeapsa cu

sistemul lor represiv pedeapsa capitală (nicio persoană nu poate fi condamnată

situaţie de pericol iminent de război).

există şi un drept la moarte corelativ dreptului la viaţă.

Aşadar, Curtea Europeană a considerat că este imposibil ca art. 2, care

o condiţie supremă a existenţei societăţii înseşi, fără respectarea acesteia nefiind

Prin urmare, având la bază interesul societăţii pentru ocrotirea vieţii

olandeză care a recunoscut, prin legea adoptată de Parlamentul Olandei la 10

medicală din partea unui specialist independent de cazul respectiv.

În acelaşi fel stau lucrurile şi în situaţiile de prelungire artificială a vieţii

Constituţia Elveţiei şi legea penală elveţiană interzic eutanasia activă; însă

situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea

similare, şi în privinţa căreia Convenţia europeană impune o dublă obligaţie, de

forţa ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi".

Aceasta înseamnă că în situaţiile când organele de stat, ca terţ

act de trădare a ţării, ar fi îndreptăţită să recurgă la mijloace mortale pentru

În cazul Mc. Cann şi alţii contra Angliei24, Curtea Europeană a fost

rănindu-1 grav. În fine, un alt militar a tras în al treilea terorist (Lavage),