Ilovepdf Merged

EXAMEN TIP GRILA – DREPT COMERCIAL II DATA: _________________
NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________
1. Insolvenţa prezumată este acea situatie în care:

a. debitorul nu şi-a plătit datoriile exigibile, deşi au trecut 60 de zile de la scadenţa lor
b. se dovedeşte ca debitorul nu va putea plăti, la scadență, datoriile, cu sumele disponibile
c. totalul activelor debitorului este mai mic decât totalul datoriilor debitorului
2. Procedura generală a insolventei:

a. se aplică regiilor autonome și companiilor naționale
b. se aplică tuturor celor care exercită profesii liberale
c. se aplică numai debitorilor insolvabili
3. In baza contractului de franciză:

a. beneficiarull se obligă să vândă afacerea francizorului
b. francizorul încheie contracte în numele și pe seama comitentului
c. beneficiarul are obligația de a urma instrucțiunile francizorului
4. Cambia:
a. este inscrisul prin care o institutie de credit se finanteaza de la deponenti
b. este nula daca nu mentioneaza denumirea de cambie în titlu
c. circula de la un titular la altul prin formalitatea protestului
5. Contractul de report:
a. constituie o vanzare conditionata de obligatia de rascumparare a titlurilor
b. constituie o forma de finantare imobiliara fara ipotecă
c. consta intr-o dubla instrainare a unor titluri de credit
6. Răspunderea persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului:

a. poate fi atrasă numai dacă activul debitorului este mai mic decat pasivul
b. este limitata la valoarea pasivului debitorului insolvent
c. poate fi atrasă si pentru prejudiciile produse după deschiderea insolventei
7. Trăsăturile specifice ale cambiei sunt:

a. cambia este un titlu la ordin complet
b. cambia este un titlu nominativ, platibil numai la vedere
c. cambia este un bilet la ordin sinalagmatic
8. În cadrul contractului de agenție:

a. comitentul nu poate încheia direct contractele negociate de agent
b. agentul raspunde față de terti pentru contractele încheiate în numele comitentului
c. comisionul se datorează agentului și după incetarea contractului
9. Asocierea în participație:
a. dobândește personalitate juridică prin înregistrare în registrul comerțului
b. nu este supusă niciunei cerințe de formă
c. este, ca și societatea în comandită, o formă a societatii reglementate de Legea nr. 31/1990
1. Insolvența este acea stare stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin:
a. insuficienţa valorii activelor averii debitorului, care nu acoperă datoriile acestuia
b. insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile
c. insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe și lichide
2. Deschiderea procedurii insolvenței produce următorul efect:

a. se suspendă toate acțiunile debitorului impotriva creditorilor garantați
b. se întrerupe orice termen de prescripție al acțiunilor creditorilor impotriva debitorilor
c. se suspendă orice termen de prescripție al acțiunilor creditorilor impotriva debitorilor
3. Agentul comercial:
a. este un administrator al bunurilor altuia
b. încheie contracte in nume propriu sau în numele comitentului, dar pe seama acestuia
c. este un mandatar desemnat pentru o singură negociere de afaceri
4. Prin contractul de cont curent:

a. părțile isi garanteaza reciproc creantele pana la concurenta sumei mai mici
b. părțile isi deschid reciproc un cont bancar
c. o parte administreaza conturile curente ale celeilalte parti
5. In temeiul contractului de intermediere propriu-zisă:

a. intermediarul asigură încheierea contractului de transport pentru expeditor
b. intermediarul este îndreptățit la remuneratie dacă a mijlocit contactul părților
c. intermediarul primește un comision numai pentru contractele mijlocite încheiate
6. De la data deschiderii procedurii insolventei:

a. debitorul insolvent nu mai poate dispune de bunurile din averea sa
b. se suspendă masurile de executare silită asupra averii debitorului
c. este întreruptă curgerea termenului de prescriptie pentru actiunile suspendate
7.Printre mențiunile obligatorii ale biletului la ordin se numără:

a. numele trasului si datele sale personale
b. numele giratarului si datele sale personale
c. numele si codul emitentului
8. In cadrul contractului de consignație:

a. consignatarul trebuie să încheie contracte de cumpărare a unor bunuri pentru consignant
b. bunurile mobile predate spre vânzare rămân proprietatea consignantului
c. consignatarul se bucură de un drept de retenție asupra sumelor cuvenite consignantului
9. Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul, atunci:

a. contractul este lovit de nulitate, fiind lipsit de un element esențial al obiectului convenției
b. se prezumă că a fost încheiat cu titlu gratuit
c. prețul este stabilit pe baza unor serioase criterii aleatorii, potrivit experienței fiecărei părți
1. Administratorul judiciar poate cere, ca regulă, anularea actelor debitorului încheiate:

a. în dauna drepturilor creditorilor, după deschiderea procedurii
b. cu scopul de a ascunde sau întârzia deschiderea procedurii concordatului preventiv
c. cu titlu gratuit, în cei doi ani anteriori deschiderii procedurii
2. Procedura falimentului începe dacă:

a. a fost ridicat dreptul de administrare al debitorului
b. debitorul și-a declarat intenția de a intra în procedura simplificată
c. administratorul judiciar nu își îndeplinește, culpabil, atribuțiile legale
3. Prin contractul de leasing, printre altele:

a. locatorul se obligă sa plateasca la scadenta ratele de leasing
b. se transmit o serie de cunostinte tehnice si economice brevetate
c. utilizatorul are, de regula, dreptul de a opta pentru cumpararea bunului
4. Are funcție de intermediere în materie comercială:

a. contractul de report
b. contractul de leasing
c. contractul de agentie
5. Bunurile incredintate in consignatie:

a. devin proprietatea consignatarului, care le revinde in nume propriu
b. raman proprietatea consignantului, până la vanzarea lor
c. au regimul celor date in depozit, cu obligatia de restituire
6. În contractul de expediție:
a. expeditorul răspunde dacă s-a abătut de la traseu fără motive temeinice
b. comitentul plăteste comisionul numai daca marfa a ajuns la destinatia indicată
c. expeditorul este transportatorul bunurilor incredințate de client
7. Contractul de asociere în participație:

a. da nastere unei entităti cu personalitate juridică
b. este un contract real, care se încheie in forma autentică
c. dă naștere unei răspunderi solidare si nelimitate a asociaților
8. Comisionarul are următoarele obligații:

a. sa negocieze contractele pe care le incheie comitentul
b. să remită comitentului sumele primite pentru acesta
c. să obțină executarea neconditionată a contractului de către comitent
9. Contractul de franciză:
a. constituie titlu executoriu, pentru ratele scadente
b. transferă marca francizatului către francizor, în schimbul unei redevențe
c. este un contract plurilateral, încheiat între francizat și mai multi francizori






8. Cambia:

















4. Cambia:

















ACEST MATERIAL FACE OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR. EL ESTE DISTRIBUT EXCLUSIV
STUDENTILOR FACULTATII DE DREPT A UNIVERSTATII TRANSILVANIA DIN BRASOV, CU
ACORDUL AUTORULUI, PROF. UNIV. DR. IOAN SCHIAU.
PROCEDURA INSOLVENTEI
SECŢIUNEA I. EVOLUŢIA PROCEDURII INSOLVENŢEI
Activitatea profesională a comercianţilor creează uneori, în sarcina lor, datorii pe

care aceştia nu mai sunt în stare să le plătească la scadenţă. Atunci când un debitor
comerciant se află în dificultate financiară sau nu mai poate face faţă datoriilor sale
profesionale, legea pune la dispoziţia sau și/sau a creditorilor săi diverse instrumente
de preîntâmpinare sau remediere a acestor situații – urmărind fie prevenirea stării de
încetare a plăților, fie reorganizarea activităţii debitorului, fie lichidarea activului
debitorului, toate acestea în scopul stingerii pasivului acestuia, prin plata creanţelor –
aşa numitele proceduri de prevenire a insolvenței sau de insolvenţă.
Procedura insolvenței a evoluat din instituţia juridică a falimentului, cunoscută
încă din antichitate (termenul are o etimologie latină, fallo - fallere având semnificaţia
de a eşua, a greşi dar şi de a înşela), desemnând o stare de incapacitate de plată a
debitorului, creată în frauda creditorului.
În antichitate, legile evreilor reglementau o descărcare periodică de datorii a
debitorilor, astfel încât comerciantul să poată porni o nouă afacere. Legile grecilor şi
ulterior legile romanilor nu au permis un asemenea remediu debitorului imprudent sau
lovit de soartă, acesta fiind pus la stâlpul infamiei (pilorium) iar tejgheaua lui de
comerciant fiind spartă în public, ca însemn al dezonorării sale (de altfel, termenul
anglo-saxon „bankruptcy” precum şi denumirea de „bancrută” derivă din expresia
italiană „banca rotta”, cu trimitere la ceremonia infamantă menţionată mai sus).
Instituţia a evoluat în evul mediu pe două coordonate distincte, care s-au
transmis şi legislaţiilor moderne. Pe de o parte, legile de sorginte anglo-saxonă au
preluat şi dezvoltat conceptul mozaic potrivit căruia remediile acordate creditorului se
combină cu protecţia debitorului pe linia supravieţuirii afacerii şi descărcării de datorii a
debitorului, astfel încât acesta să poată porni o nouă afacere. Scopul procedurii
falimentului şi, mai târziu, al insolvenţei, în concepţia anglo-saxonă este acela de a
reabilita debitorul, permiţându-i un nou început în afaceri şi de a reglementa şi ordona
distribuirea averii debitorului între creditorii săi.
Pe de altă parte, legile de inspiraţie romano-latină au acordat atenţie prioritară
protecţiei creditului, prin recuperarea creanţelor creditorului şi sancţionarea debitorului
falit, a cărui stare de incapacitate de plată va produce în sarcina acestuia şi o serie de
efecte cu caracter nepatrimonial (interdicţii şi decăderi) de natură a-l exclude pe acesta
din circuitul comercial.
Inspirată din codul italian comercial, reglementarea instituţiei falimentului, astfel
cum a fost preluată în codul nostru comercial din 1887, s-a înscris în tradiţia legilor
neolatine, caracterul ei punitiv şi infamant în raport cu debitorul falit fiind evident.
1
Potrivit acestei reglementări (art. 695 - 888 din Codul comercial) falimentul
reprezenta o procedură de executare silită având caracter unitar, colectiv, concursual
şi egalitar, care viza bunurile debitorului şi era menită să dea satisfacţie intereselor
legale ale creditorilor acestuia.
Inconvenienţele majore ale unei proceduri care nu mai corespundea exigenţelor
mediului de afaceri şi nu constituia o apărare eficace a intereselor creditorilor au condus
la abrogarea reglementării vetuste a codului comercial şi la adoptarea unor noi
reglementări care, de-a lungul timpului, au fost la rândul lor reformate, completate şi
modificate în numeroase rânduri, pentru a îmbrăca, până la urmă, forma actuală,
cuprinsă în corpul Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvenţă1 (în continuare, LPI). Inițiată ca un adevărat cod al insolvenței, LPI
reglementează atât proceduri de prevenire a insolvenței cât și procedura judiciară prin
care se urmărește, în cazul debitorului insolvent, ca pasivul acestuia să fie acoperit prin
plata creanțelor creditorilor.
Procedurile de prevenire a insolvenței, introduse prin Legea nr. 81/2009 privind
introducerea concordatului preventiv și mandatului ad-hoc2 și preluate apoi in corpul
LPI (Titlul I), vizează tratamentul juridic al stării de dificultate financiară a debitorului,
aceea stare in care, deși există premizele unei viitoare insolvențe (o insolvență
ipotetică), se pot întreprinde anumite măsuri – fundamentate pe convenții încheiate
între debitor și creditori, uneori sub control judiciar – pentru prevenirea acesteia;
procedura de insolvență reglementata de LPI (Titlul II) este cea care se adresează
insolvenței propriu-zise, stării în care debitorul este supus unei proceduri judiciare de
stingere a pasivului.
SECŢIUNEA II. NOŢIUNEA DE INSOLVENŢĂ SI NOȚIUNILE CONTIGUE
II.1. Definiţie. Potrivit prevederilor art. 5 pct. 29 LPI, prin insolvenţă se înţelege
acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile şi care se prezumă
atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de
creditor; prezumţia este relativă;.
Această stare exprimă deci neputinţa debitorului de a plăti datoriile scadente din
cauza lipsei de lichidităţi - lipsă care reflectă şi ea o stare deficitară a patrimoniului
debitorului.
1 Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014.
2 Legea nr. 81/2009 a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009.
2
Pentru a contura precis cuprinsul noţiunii de insolvenţă jurisprudenţa şi doctrina

au distins, în mod tradiţional, între insolvabilitate şi insolvenţă, stări patrimoniale cu
semnificaţie şi consecinţe diferite.
Termenul de insolvabilitate reprezintă o stare deficitară, un dezechilibru al
patrimoniului debitorului, caracterizate prin prezenţa unui pasiv patrimonial care
covârşeşte activul; cu alte cuvinte, datoriile debitorului depășesc drepturile cu valoare
patrimonială aparținând acestuia. Insolvenţa, sau incapacitatea de plată reprezintă o
insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a fondurilor băneşti necesare plăţii obligaţiilor
scadente, absenţă care este independentă de raportul patrimonial pasiv - activ. Cu alte
cuvinte, un debitor insolvent nu este întotdeauna insolvabil, după cum un debitor
insolvabil nu este, în mod necesar, insolvent.
Legiuitorul a considerat, însă, că dintre cele două stări, starea de insolvabilitate
poate fi remediată sau depășită (de exemplu, prin forța creditului) în timp ce insolvența
este adevărata stare de criză patrimonială, ceea care primejduiește perspectivele
creditorilor de a realiza creanțelor scadente asupra averii debitorului. Acestei
incapacităţi de plată sau stării de încetare de plăţi i se adresează procedura insolvenţei.
Aceasta nu înseamnă însă că, după declanşarea procedurilor reglementate de
LPI, situaţia de insolvabilitate a debitorului nu va avea o anumită semnificaţie3; într-
adevăr, examinarea posibilităţii redresării debitorului prin aplicarea unui plan de
reorganizare judiciară nu poate să ignore eventuala insolvabilitate a debitorului, care
poate constitui o piedică insurmontabilă în continuarea activităţii sale.
Insolvența, ca stare a patrimoniului debitorului, diferă și de conceptul de
dificultate care, potrivit art. 5 pct. 262 LPI, reprezintă starea generată de orice
împrejurare care determină o afectare temporară a activităţii debitoruliui, ce dă naştere
unei ameninţări reale şi grave la adresa capacităţii viitoare a acestuia de a-şi plăti
datoriile la scadenţă, dacă nu sunt luate măsuri adecvate; debitorul în stare de
dificultate este capabil să îşi execute obligaţiile pe măsură ce devin scadente. Astfel,
prin comparație cu starea de insolvență descrisă mai sus, starea de dificultate financiară
poate fi privită ca o insolvență ipoteticăsau ca un risc real de insolvență.
Insolvența este, deci, strâns legată de insuficiența gradului de lichiditate al averii
debitorului in timp ce insolvabilitatea și dificultatea sunt stări patrimoniale deficitare, cu
un spectru mai larg, care premerg sau sunt concomitente cu insolvența, fără a se
suprapune, conceptual, acesteia.
3 În procedura insolvenţei, judecata cu privire la existenţa sau neexistenţa stării de insolvenţă se

realizează în raport cu cererea introductivă şi cu eventuala contestaţie a debitoarei, judecătorul-sindic
pronunţând o hotărâre de deschidere a procedurii sau, dimpotrivă, de respingere a cererii introductive.
Aprecierea cu privire la insolvenţa debitoarei nu mai poate constitui obiectul judecăţii în contextul
soluţionării cererii de trecere la procedura falimentului, în cadrul procedurii generale. Eventuala apariţie
în averea debitoarei, după deschiderea procedurii, a unor sume de bani care acoperă creanţele existente
priveşte solvabilitatea debitoarei în cadrul procedurii deja deschise, iar nu existenţa sau nu a stării de
insolvenţă. (C. Ap. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1626 R din 8 noiembrie 2007).
3
SECŢIUNEA III. CARACTERELE, PRINCIPIILE, SCOPUL ŞI FORMELE

PROCEDURII INSOLVENŢEI
III.1. Caracterele tradiționale ale procedurii insolvenţei. În mod

tradiţional procedura insolvenţei a fost înfăţişată ca având caracter judiciar, unitar,
colectiv, concursual, egalitar şi comercial.
Caracterul judiciar derivă din faptul că legiuitorul, având în vedere interesul
public şi implicaţiile majore ale insolvenţei în mediul de afaceri, organizează o procedură
specială de urmărire silită a debitorului, plasată sub controlul instanţei judecătoreşti.
Caracterul unitar şi colectiv al procedurii insolvenţei constă în faptul că, indiferent de
forma pe care această procedură o îmbracă, ea se aplică tuturor creditorilor şi tuturor
creanţelor acestora (universalitate subiectivă) precum şi tuturor bunurilor debitorului
(universalitate obiectivă); din această perspectivă, procedura insolvenţei reprezintă un
instrument de protecție comună a intereselor şi drepturilor tuturor creditorilor
recunoscuţi ai debitorului, care participă împreună la urmărirea şi recuperarea
creanţelor lor.
Caracterul concursual al insolvenței reprezintă o consecinţă a caracterului
colectiv şi subliniază faptul că diversele creanţe ale creditorilor nu fac obiectul unei
executări individuale, ci intră în concurs, îndestularea lor urmând a fi făcută, potrivit
caracterului egalitar al procedurii, în aceeaşi măsură, procentual cu ponderea pe care
fiecare creanţă o deţine în pasivul patrimonial, în conformitate cu ordinea de prioritate
stabilită de lege.
Caracterul comercial, din ce în ce mai estompat, a reflectat realitatea că, din
cele mai vechi timpuri, procedura insolvenţei s-a aplicat exclusiv comercianţilor. Noile
evoluţii şi concepţii care atestă că activitatea economică şi, în special, comercială, nu
mai reprezintă apanajul exclusiv al comercianţilor, precum și, mai nou, încorporarea
acestora în categoria mai largă a întreprinzătorilor sau a profesioniștilor, au condus la
extinderea sferei subiecţilor care sunt supuşi procedurii insolvenţei, astfel încât, potrivit
dispozițiilor art. 3 LPI, ea se aplică, în prezent, profesioniștilor (astfel cum sunt aceștia
definiți de art. 3 din Codul civil), cu excepţia celor cu privire la care se prevăd dispoziţii
speciale în ceea ce priveşte regimul prevenirii insolvenţei şi al insolvenţei lor.
Legea distinge, totuși, între profesioniștii cărora li se aplică dispozițiile ei, arătând
că în cazul celor care exercită profesii liberale, procedurile prevăzute de lege vizează
întreprinderea acestora, iar nu statutul profesional. Examinată din perspectiva
subiectivă, a calității profesionale a debitorlui, procedura insolvenţei păstrează totuşi un
caracter predominant comercial, ea adresându-se, în principal, profesioniștilor care au
calitatea de comercianţi, fie că aceştia au calitatea de debitori sau creditori.
III.2. Principiile procedurii insolvenţei. Art. 4 LPI enunță nu mai puțin de 14

principii ale procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență. Dintre acestea unele
4
reiau principii ale dreptului procesual civil (de exemplu, asigurarea transparenței si
previzibilității procedurii) sau, pur si simplu, nu prezintă un grad de generalizare
suficient de ridicat pentru a putea fi privite ca principii fundamentale, fiind mai degrabă
reguli aplicabile doar unora dintre procedurile reglementate de LPI (de exemplu,
valorificarea in timp util a activelor).
Doctrina juridică de specialitate a apreciat, de-a lungul timpului, că întreaga
procedură a insolvenţei este guvernată de anumite principii fundamentale, unele expres
menţionate în lege, altele care pot fi desprinse din filozofia acesteia:
– principiul celerităţii, care presupune ca toate actele şi operaţiunile prevăzute
de lege să se efectueze cu maximă rapiditate (derulare a procedurii într-un timp util și
rezonabil – art. 4.3 LPI; valorificarea activelor în timp util – art. 4.11 LPI);
– principiul maximizării valorii averii debitorului, prezent în ambele forme ale
procedurii insolvenţei, urmărindu-se ca atât prin reorganizare cât şi în cadrul procedurii
falimentului să se maximizeze gradul de valorificare a activelor şi de recuperare a
creanţelor (art. 4.1 și 4.11 LPI);
– principiul asigurării unui tratament egal al creditorilor de același rang, prin care
se asigura egalitatea de tratament creditorilor care se situeaza in aceeasi categorie de
creante, astfel incat la inchiderea procedurii creantele lor sa fie satisfacute in proportie
egala (art. 4.4 și art. 4.6. LPI);
- principiul participării active a creditorilor la operaţiunile de lichidare, principiu
concretizat în diverse prevederi legale care organizează participarea creditorilor la
procedură, prin hotărârile ce le iau în adunarea şi în comitetul creditorilor precum şi
prin dreptul pe care îl au de a contesta sau a formula opoziţii în cursul procedurii;
– principiul priorităţii procedurii reorganizării judiciare faţă de procedura
falimentului, principiu care se desprinde din faptul că intrarea în procedura falimentului
se produce numai atunci când reorganizarea nu este posibilă sau când aceasta a eşuat;
– principiul tratamentului favorabil aplicabil debitorului onest şi diligent, care
beneficiază de o serie de drepturi şi facilităţi (dreptul de a propune un plan, dreptul de
a-şi administra averea, dreptul de a fi descărcat de obligaţii la închiderea procedurii),
în timp ce debitorul care urmăreşte să tergiverseze aplicarea procedurii sau care a mai
fost supus acestei proceduri este sancţionat prin ridicarea acestor drepturi.
- principiul eliminării factorilor perturbatori, adica a acelor cauze, condiții sau
împrejurări care pot impieta asupra bunei desfășurări a procedurii; în acest sens, LPI
reglementează, pe data deschiderii procedurii insolvenței, suspendarea tuturor
acțiunilor judiciare și extrajudiciare și a masurilor de executare silită întreprinse de
creditori, în afara procedurii.
III.3. Principiile enunțate de LPI. Art. 4 al LPI enunță o serie de principii care
stau la baza procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență. Această enumerare
este deficitar, întrucât fie vizează reguli care nu se aplică întregii proceduri ci doar unei
5
faze procesuale, fie repetă inutil anumite principii. De aceea, principiile enunțate de lege
ar putea fi sintetizate astfel:
a) maximizarea gradului de recuperare a creanţelor și de valorificare a
activelor, în timp util şi într-o manieră cât mai eficientă; reunind principiile
1 și 11 expuse de lege, acest principiu ”consolidat” nu este altceva decât o
manifestare a principiului maximizării valorii averii debitorului.
b) acordarea unei şanse debitorilor de redresare eficientă şi efectivă a
afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenţei, fie
prin procedura de reorganizare judiciară; această regulă, aplicabilă
ansamblului procedurilor, este o manifestare a principiului priorităţii procedurii
reorganizării judiciare faţă de procedura insolvenței.
c) asigurarea unei proceduri eficiente, inclusiv prin mecanisme adecvate
de comunicare şi derulare a procedurii într-un timp util şi rezonabil, într-
o manieră obiectivă şi imparţială, cu un minim de costuri, în condiții de
transparență și previzibilitate, de natură a conduce la descărcarea de
sarcini; acest principiu încorporează și principiul celerității procedurii și rezultă
din fuziunea principiilor 3 și 5 enunțate de lege.
d) asigurarea unui tratament egal al creditorilor de acelaşi rang,
respectarea ordinii de prioritate a creanţelor și recunoaşterea
drepturilor existente ale creditorilor; sunt reunite în această formulare
princippiile 4 si 6 enunțate de lege, eliminând mențiunile inutile;
e) limitarea riscului de credit şi a riscului sistemic asociat tranzacţiilor cu
instrumente financiare derivate prin recunoaşterea compensării cu
exigibilitate imediată în cazul insolvenţei sau al unei proceduri de
prevenire a insolvenţei unui cocontractant, având ca efect reducerea
riscului de credit la o sumă netă datorată între părţi sau chiar la zero
atunci când, pentru acoperirea expunerii nete, au fost transferate
garanţii financiare; iată o regulă care în niciun caz nu se califică drept principiu
al procedurii ci reprezintă doar o soluție de eficientizare a procedurii într-un caz
cu totul special (tranzacții cu instrumente financiare);
f) asigurarea accesului la surse de finanţare în procedurile de prevenire a
insolvenţei, în perioada de observaţie şi de reorganizare, cu crearea unui
regim adecvat pentru protejarea acestor creanţe; și acest principiu
reprezintă tot o manifestare specială și plasată într-o anumită etapă procedurală
a principiului maximizării valorii averii debitorulu;
g) fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe
criterii clare, cu asigurarea unui tratament egal între creditorii de acelaşi
rang, a recunoaşterii priorităţilor comparative şi a acceptării unei decizii
a majorităţii, urmând să se ofere celorlalţi creditori plăţi egale sau mai
mari decât ar primi în faliment; această regulă este destinată doar
6
reorganizării și încorporează principii deja afirmate (tratamentul egal al

creditorilor de același rang) precum și o serie de platitudini juridice (acceptarea
deciziei majorității);
h) favorizarea, în procedurile de prevenire a insolvenţei, a
negocierii/renegocierii amiabile a creanţelor şi a încheierii unui acord
de restructurare sau, după caz, a unui concordat preventiv; o altă
platitudine, având în vedere că procedurile de prevenire a insolvenței sunt exact
proceduri de negociere amiabilă a unei înțelegeri între debitor și creditor; pe de
altă parte, această regulă nu este un principiu general al procedurii insolvenței;
i) în cazul grupului de societăţi, coordonarea procedurilor de insolvenţă,
în scopul abordării integrate a acestora; nici aici nu avem un principiu al
procedurii ci doar enunțarea rațiunii pentru care legea reglementează distinct
procedura insolvenței grupului de societăți; din nou, o regulă aplicabilă unei
particularități a procedurii și nu întregii proceduri;
j) administrarea procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă
de către practicieni în insolvenţă şi desfăşurarea acestora sub controlul
instanţei de judecată; o trăsătură (caracterul judiciar al procedurii) și rolul în
procedură al practicienilor în insolvență (singurii abilitați legal să fie desemnați
ca administratori judiciari sau lichidatori judiciari) sunt ridicate inutil la rangul de
principiu al procedurii.
III.4. Scopul procedurilor reglementate de LPI. Astfel, după cum reiese din
reglementarea art. 2 LPI, scopul legii este instituirea unor proceduri de prevenire a
insolvenţei la care pot recurge debitorii aflaţi în dificultate şi, respectiv, a unor proceduri
colective de insolvenţă pentru acoperirea pasivului debitorului, în cadrul cărora debitorul
beneficiază, atunci când este posibil, de şansa de redresare a activităţii sale. Această
formulare identifică coerent scopul legii, pe care îl subordonează plăţii pasivului
debitorului aflat în încetare de plăţi, prin aplicarea unei proceduri colective care poate
îmbrăca diverse forme.
Plata pasivului debitorului fiind scopul şi punctul final al procedurii insolvenţei,
eficienţa acesteia se determină prin raportare la gradul de acoperire al pasivului sau,
altfel spus, gradul de satisfacere a creanţelor creditorilor. Din această perspectivă, atât
procedurile de prevenire a insolventei cât și procedura insolvenţei s-au diversificat în
mai multe forme. Procedurile prealabile cunosc forma mandatului ad-hoc și a
concordatului colectiv iar procedura insolvenței poate îmbrăca forma procedurii
generale sau a procedurii simplificate, iar din perspectiva șanselor acordate averii
debitorului, procedura reorganizării sau procedura falimentului. Astfel, cei implicaţi – în
primul rând, creditorii – vor putea să opteze pentru forma care prezintă potenţialul de
a corespunde în cel mai înalt grad scopului procedurii – acoperirea pasivului debitorului.
7
SECTIUNEA IV. PROCEDURILE DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI
IV.I. Scurte preliminarii. În esență, sub raport profilactic, LPI urmărește să

reglementeze mijloace procedurale și/sau contractuale de prevenire a insolvenței,
privite ca un necesar corolar al procedurii reorganizării judiciare, a cărei lipsă
patologică de eficiență descurajează până și pe cei mai optimiști creditori.
În acest context, aplicarea procedurilor de pre-insolvență ar avea un dublu
efect terapeutic; pe de o parte, misiunea acestora ar fi să creeze un cadru juridic
armonios pentru remedierea situației financiare dificile a debitorului iar, pe de altă
parte, să pună la îndemâna acestuia un scut eficace in lupta pentru prevenirea
insolvenței.
Titlui I al LPI este structurat, conceptual, în doua mari părți, fiecare tratând
problematica specifică celor două proceduri judiciare reglementate: procedura
acordului de restructurare si concordatul preventiv. Aceste proceduri nu se afla într-
o relație de subordonare sau prioritate una față de cealaltă iar legătura lor este
infiripată pe scopul comun urmărit de legiuitor: prevenirea stării de insolvență. Ele
diferă prin gradul lor de complexitate și confidențialitate, prin caracterul mai
pronunțat sau mai discret al intervenției și al controlului organelor judiciare precum
și prin competențele încredințate protagoniștilor procedurii (după caz, mandatarul
sau administratorul concordatar).
Aceste proceduri se aplică debitorului aflat în dificultate dar care nu este
insolvent. Organele care aplică procedurile de prevenire a insolvenței sunt: instanțele
judecătorești prin judecătorul-sindic, administratorul restructurării, respectiv
administratorul concordatar, care trebuie să aibă calitatea de practician în insolvență.
IV.2. Scopul procedurilor de prevenire a insolvenței. Precedente.

Scopul, este acela de a salvgarda întreprinderea aflată în dificultate, în vederea
realizării unui dublu obiectiv: depășirea stării de dificultate financiară, prin redresarea
activității debitorului și acoperirea creanțelor asupra debitorului.4 Astfel, legea
urmărește să dea satisfacție atât intereselor debitorului cât și celor ale creditorului.
Ceea ce țintește, de fapt, legiuitorul este să pună la îndemâna celor interesați
instrumentele realizării unui compromis între debitor și creditorii săi, în condițiile
salvării ființei juridice a debitorului și ale evitării insolvenței. Aceste instrumente sunt
acordul de restructurare și concordatul preventiv, proceduri amiabile sau judiciare de
renegociere a creanțelor sau de redresare a întreprinderii și acoperire a creanțelor
asupra debitorului.
Reglementarea acestor proceduri nu constituie o premieră. Din punct de
vedere istoric, precursorul concordatului a fost așa numitul contrat d´atermoierment,
4 A se vedea prevederile art. 4 pct. 17 si 36 LPI.
8
care și-a găsit reglementarea în Ordonanța lui Colbert din 1675 privind comerțul
terestru, unde acest contract era definit drept un pact prin care creditorul acordă un
termen debitorului său ori îl autorizează să facă plăți parțiale ale datoriei sale; în
dreptul englez, o instituție similara era pactul intitulat deed of arrangement, ambele
instituții putând interveni atât în cursul procedurii insolvenței cât și în afara acesteia
și având un caracter pur convențional, extrajudiciar.5 În 1883, legiuitorii belgieni au
inventat, practic, concordatul preventiv, extins apoi și în Olanda (1884)6 și Franța
(1887)7, înțelegerea debitorului cu creditorii săi fiind plasată, de data asta, sub
control judiciar, dar având un caracter preventiv, cu scopul de a evita insolvența
debitorului.
Codul comercial de la 1887 cuprindea și el, deja, în Cartea a III-a (Despre
faliment), Titlul VI (Despre încetarea și suspendarea falimentului) două capitole
dedicate moratoriului și concordatului. Moratoriul (Capitolul 2, art. 834 - 844)
constituia o procedură de suspendare judiciară a procedurii falimentului, pentru o
perioadă de maximum 6 luni, dispusă atunci când debitorul falit dovedea că încetarea
plăților a fost consecința unor evenimente extraordinare și neprevăzute și stabilea,
cu documente sau prin constituirea unor garanții îndestulătoare, că activul
patrimoniului său covârșește pasivul. Concordatul (Capitolul 3, art. 845 – 865)
constituia o convenție încheiată între falit și creditorii săi sau majoritatea creditorilor
săi, prin care se putea conveni suspendarea sau încetarea procedurii falimentului,
sub rezerva omologării lui de către instanța competentă. Reglementările codului
comercial privind moratoriul si concordatul preventiv au fost abrogate în 1943.
IV.3 Acordul de restructurare. Potrivit prevederilor art. 5 pct. 431 LPI

procedura acordului de restructurare reprezintă procedura de prevenire a insolvenţei
prin care debitorul supune confirmării judecătorului-sindic un acord de restructurare
negociat în prealabil și aprobat de creditorii ale căror creanţe sunt afectate, în baza
căruia îşi redresează activitatea şi îşi achită total sau parţial creanţele afectate în
perioada stabilită prin acordul de restructurare.
Debitorul aflat în stare de dificultate poate propune creditorilor afectați un
acord de restructurare, care prezintă analiza situaţiei economice a debitorului, o
descriere a cauzelor şi nivelul dificultăţilor debitorului la momentul întocmirii
propunerii de acord, lista creanţelor și o expunere de motive care explică de ce
acordul de restructurare are perspective rezonabile de a preveni insolvenţa
debitorului şi de a asigura viabilitatea afacerii, inclusiv premisele necesare pentru
reuşita lui.
5 J. Sgard, Do legal origins matter? The case of bankruptcy laws in Europe 1808–1914, în European
Review of Economic History, nr. 10, p. 389 - 419, Cambridge University Press 2006.
6 Loi du 14 avril 1884, concernant le concordat préventif de la faillite.
7 La Loi Du 29 Juin 1887 Sur Le Concordat Preventif de La Faillite.
9
Proiectul de acord va menționa cel puțin măsurile de restructurare propuse sau

o combinaţie a acestora (cum ar fi restructurarea activităţilor debitorului sau
valorificarea unor active ale debitorului, fuziunea, divizarea sau modificarea structurii
capitalului social al debitorului), bugetul de venituri şi cheltuieli al debitorului pe
durata acordului de restructurare, programul de plată a creanţelor şi durata
acordului.
Acordul de restructurare se votează doar de creditorii ale căror creanţe sunt
afectate, creditorii cu creanţe neafectate neavând un drept de vot asupra acestuia.
Dacă acordul de restructurare este aprobat și, apoi, confirmat de judecătorul sindic,
activitatea debitorului va trebui restructurată în conformitate cu prevederile acestuia,
iar drepturile creditorilor titulari ai unor creanţe afectate urmează a fi modificate, de
la data hotărârii judecătorești de confirmare, în conformitate cu prevederile acordului
de restructurare.
Acordul de restructurare confirmat este opozabil tuturor creditorilor afectați,
inclusiv acelor creditori care au votat împotrivă sau nu şi-au exprimat votul cu privire
la acesta. Acordul de restructurare confirmat nu va produce niciun efect cu privire la
creditorii neafectaţi de prevederile acestuia.
IV.4. Concordatul preventiv. Considerații preliminare.
IV.4.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 5 pct. 441 LPI, procedura

concordatului preventiv reprezintă procedura judiciară de prevenire a insolvenţei, a
cărei deschidere suspendă executările silite în condiţiile legii, iar debitorul îşi
redresează activitatea şi îşi achită total sau parţial creanţele afectate în baza unui
plan de restructurare votat de creditorii ale căror creanţe sunt afectate şi omologat
de judecătorul-sindic.
Legiuitorul privește concordatul atât ca o procedură judiciară (reglementând
deschiderea procedurii și atribuțiilor organelor și participanților implicați în
procedură) cât și ca un act juridic, desemnând convenția prin care debitorul și un
număr calificat de creditori afectați stabilesc mijloacele și măsurile prin care debitorul
va acoperi creanțele existente asupra întreprinderii sale, în condițiile salvgardării
existenței acesteia. Această bivalență a instituției concordatului este complementară,
pentru că actul juridic primește forță și semnificații speciale numai în cadrul acestei
proceduri judiciare.
Esențialmente, concordatul preventiv este un instrument juridic menit să
descurajeze deschiderea procedurii insolvenței, prin oferirea unei alternative viabile
creditorilor, într-un cadru ordonat de măsuri destinate acoperirii creanțelor acestora,
în contextul salvgardării întreprinderii debitorului.
10
IV.4.2. Caracteristicile procedurii. Procedura concordatului preventiv are

caracter judiciar, fiind aplicată de tribunal, prin judecătorul-sindic. Și ea, ca și acordul
de restructurare, are un caracter confidențial și urgent, întrucât toate cererile care o
vizează se judecă în camera de consiliu, de urgență și cu precădere, părțile fiind citate
în termen de 48 de ore de la primirea cererii [art. 18 alin. (1) LPI]. De asemenea,
părțile cu sediul sau domiciliul în străinătate8 vor fi citate prin mijloace rapide de
comunicare9, la fel cum se va exprima și votul creditorilor asupra proiectului de
concordat.
Procedura are un caracter colectiv, întrucât la ea sunt chemați să participe, de
principiu, toti creditorii debitorului, care vor vota proiectul de concordat și cărora le
va fi opozabil concordatul omologat, chiar dacă nu l-au semnat. Procedura are și un
caracter unitar, întrucât, de la data constatarii sau, după caz, a omologării
concordatului, se suspendă urmăririle individuale ale creditorilor precum și curgerea
accesoriilor creanțelor acestora; tot în temeiul caracterului unitar al procedurii, pe
perioada concordatului preventiv omologat creditorii nu vor putea cere deschiderea
procedurii insolvenței împotriva debitorului.10
IV.4.3. Beneficiarul procedurii. Acesta este debitorul, cu condiția ca el să nu se

afle în situațiile reglementate de art. 16 LPI, care îl fac neeligibil pentru această
procedură (cum ar fi situația unor ”antecedente”, respectiv a parcurgerii anterioare
a unor proceduri de insolvență sau concordat preventiv sau existența unor
condamnări ale debitorului sau ale asociaților săi, pentru o serie de infracțiuni cu
caracter economic sau fiscal, enumerate de Lege).
Prin această delimitare a sferei debitorilor care pot recurge la procedura
concordatului preventiv, legiuitorul subliniază caracterul excepțional al acestui
instrument, care nu este destinat decât debitorilor onești și care nu s-au mai aflat în
situații de dificultate, în legătură cu care să fi fost supuși (într-o anumită perioadă de
timp anterioară – de 3 ani) procedurii insolvenței sau să fi beneficiat de efectele
concordatului preventiv.
8 În prima parte a art. 15 alin. (2), LPI face referire numai la sediul partilor, ignorând faptul că debitorul
poate să aibă și creditori persoane fizice, situație în care raportarea trebuie să se facă la domiciliul
acestora; această omisiune este remediată doar în a doua parte a acestui text.
9 LPI nu definește mijloacele rapide de comunicare, dar acestea ar trebui să includă poșta rapidă,
facsimilul (fax-ul) și mesajul electronic (e-mail); este chestionabil dacă LPI a avut în vedere și mesajele
de tip SMS ori MMS.
10 De remarcat însă că LPI nu interzice, în mod expres, desfășurarea concomitentă a procedurii
mandatului ad-hoc și a celei a concordatului preventiv. Teoretic, acestea ar putea co-exista în perioada
incipientă a concordatului preventiv, până la omologarea acestuia, după care el este opozabil tuturor
creditorilor, care nu mai pot realiza înțelegeri separate cu debitorul, ca urmare activității mandatarului
ad-hoc.
11
IV.4.4. Protagoniștii procedurii. Organele care aplică procedura sunt

judecătorul-sindic și administratorul concordatar iar participanții la procedură sunt
creditorii, individual sau în mod colectiv, prin adunarea creditorilor concordatari sau
prin reprezentantul creditorilor. Debitorul participă la procedură prin reprezentanții
săi legali sau convenționali.
Judecătorul-sindic desfășoară o serie de activități jurisdicționale, cum ar fi
judecarea unor acțiuni în realizare (privind nulitatea sau rezoluția concordatului
preventiv, privit ca act juridic) sau în constatare (privind îndeplinirea condițiilor cerute
pentru ca un creditor să fie înscris pe lista creditorilor ce au aderat la concordatul
preventiv, privind constatarea încheierii concordatului preventiv) precum și
dispunerea unor măsuri de suspendare provizorie a unor executări silite împotriva
debitorului sau de numire a administratorului concordatari. Astfel, judecătorul-sindic
joacă, în procedura concordatului preventiv, un rol care îi este binecunoscut din
cadrul procedurii insolvenței; el este un ”arbitru” al procedurii, pe care o
supraveghează jurisdicțional, astfel încât tiparul legal să fie adecvat aplicat în
practică. Hotărârile lui sunt definitive și executorii, putând fi atacate numai cu recurs,
care nu suspendă executarea.11
Administratorul concordatar, ca organ care aplică procedura concordatului
preventiv, se situează pe o poziție similară celei a administratorului din procedura
insolvenței și îndeplinește atribuții de administrare a acestei proceduri, vizând, în
principal următoarele categorii de relații:
a) în raport cu judecătorul-sindic, îi prezintă acestuia, spre constatare sau
omologare, concordatul preventiv încheiat, cere închiderea procedurii și aduce la
îndeplinire orice atribuții stabilite de judecătorul-sindic;
b) în raport cu debitorul, concură cu acesta la elaborarea ofertei de concordat
preventiv și supravegehează îndeplinirea obligațiilor asumate de acesta prin
concordat;
c) în raport cu creditorii, întocmește tabloul creditorilor și al creditorilor
concordatari, convoacă și prezidează adunarea acestora din urmă, le prezintă
rapoarte lunare sau trimestriale privind activitatea sa și îi informează pe aceștia cu
privire la neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare, de către debitor, a
obligațiilor asumate prin concordat, exprimând și opinia sa asupra motivelor
eventuale de rezoluțiune a concordatului preventiv.
În plus, administratorul concordatar joacă și rolul de mediator pentru
soluționarea pe cale amiabilă a oricărei dispute între debitor și creditori ori între
diverși creditori.
Prin raportare la sfera atribuțiilor sale și la poziționarea sa față de participanții
la procedură, apreciem că, la fel ca și administratorul sau lichidatorul judiciar,
11Atunci când desemnează administratorul concordatar, incheierea judecătorului-sindic este executorie

– art. 23 alin. (2) L PI.
12
administratorul concordatareste un mandatar al procedurii, nefiind nici

reprezentantul debitorului și nici al creditorilor.
La fel ca și administratorul restructurării, administratorul concordatar, atât cel
numit provizoriu de judecătorul-sindic cât și cel desemnat ulterior de adunarea
creditorilor concordatari, cu acordul debitorului, trebuie să fie un practician în
insolvență, calificare profesională care se justifică prin raportare la atribuțiile
conferite acestuia și din care profilul său de practician în insolvență transpare cu
claritate.
Creditorii participă la procedură fie individual (negociind sau votând asupra
proiectului de concordat preventiv), fie în cadrul adunării tuturor creditorilor (în mod
excepțional, pentru a vota oferta de concordat), fie în cadrul adunării creditorilor
concordatari (pentru a desemna un nou administrator concordatar și a-i stabili
onorariul, pentru a discuta și aproba rapoartele administrator concordatarilor, pentru
a desemna reprezentantul creditorilor și a decide asupra rezoluțiunii concordatului
preventiv, toate acestea cu o majoritate a valorii creanțelor concordatare) fie prin
reprezentantul creditorilor (cel care exercită, în numele adunării creditorilor
concordatari, acțiunea în rezoluțiune a concordatului precum și orice altă acțiune
introdusă în numele acestei adunări, inclusiv acțiunea în nulitatea concordatului
preventiv).
Legea utilizează noțiunea de creditori concordatari (spre exemplu, art. 21 - 22)
fără a oferi o definiție sau o explicație a conținutului acestei categorii de creditori.
Pentru a desluși înțelesul acestei noțiuni este necesar să facem o distincție între
creditorii semnatari ai concordatului (cei care au aprobat concordatul preventiv) și
creditorii nesemnatari (cei care au respins concordatul). Pe baza acestei distincții și
a referirilor facute în LPI la creditorii concordatari, apreciem că această noțiune
desemnează o categorie variabilă de creditori, după cum urmează:
(a) până la omologarea concordatului preventiv, creditorii concordatari sunt
numai creditorii semnatari ai concordatului, cei față de care este opozabil concordatul
încheiat și constatat și față de care acesta își produce efectele;
(b) după omologarea concordatului preventiv, toți creditorii debitorului, fie ei
semnatari sau nesemnatari, devin creditori concordatari, întrucât din acest moment
concordatul produce efecte față de toți acești creditori.
O sumară definiție a creditorilor concordatari ar fi, deci, aceea care identifică
în această categorie, indiferent de stadiul procedurii, pe toți creditorii față de care
concordatul preventiv produce efecte.
IV.5. Concordatul preventiv. Etapele procedurii.
IV.5.1. Deschiderea procedurii. Intervine la cererea debitorului, care propune

și un administrator concordatar provizoriu. Nu pot apela la această procedură
13
debitorii care, in ultimii trei ani au mai fost supusi procedurii concordatului preventiv
sau caare au fost condamnati pentru anumite infracțiuni cu caracter economic sau
cărora le-a fost atrasa raspunderea pentru cauzarea stării de insolvență. Cererea
debitorului va cuprinde numele și raportul administratorului concordatar privind
starea de dificultate;
Procedura concordatului preventiv va putea fi deschisă şi la cererea unuia sau
mai multor creditori care deţin o creanţă certă şi lichidă, cu condiţia obţinerii acordului
prealabil al debitorului aflat în dificultate.
Judecătorul-sindic, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
deschide procedura de concordat preventiv şi numeşte administratorul concordatar
contractat de către debitor. De la data acestei încheieri curge termenul legal de 60
de zile în care administratorul concordatar, în acord cu debitorul, trebuie să prezinte
lista creditorilor și planul de restructurare, care se depun la dosarul cauzei și se
notifică creditorilor.
IV.5.2. Planul de restructurare. Administratorul concordatar elaborează sau,

după caz, asistă debitorul în elaborarea planului de restructurare, care va conține, în
principal, informaţii privind componenţa patrimoniului debitorului, analiza situaţiei
economice a acestuia precum şi o descriere a cauzelor şi a nivelului dificultăţilor
debitorului la momentul propunerii planului precum și lista creanţelor și a creditorilor,
pe categorii de creanţe.
Planul va conține și o expunere de motive care explică de ce planul de
restructurare are perspective rezonabile de a preveni insolvenţa debitorului precum
și măsurile de restructurare propuse sau o combinaţie a acestora (similare celor
reglementate pentru procedura acordului de restructurare), bugetul de venituri şi
cheltuieli, programul de plată al creanțelor, cu împărţirea creditorilor între titulari de
creanţe afectate şi titulari de creanţe neafectate precum și finanţările noi, finanţările
intermediare, precum şi motivele pentru care sunt necesare pentru punerea în
aplicare a planului.
Termenul maxim pentru implementarea măsurilor stabilite prin planul de
restructurare este 48 de luni de la data omologării acestuia de către instanța
judecătorească, cu posibilitatea prelungirii acestuia cu 12 luni. Planul de restructurare
se comunică de către administratorul concordatar creditorilor ale căror creanţe sunt
afectate.
IV.5.3. Efectele deschiderii procedurii concordatului preventiv. De la data

deschiderii procedurii de concordat se suspendă de drept toate executările silite
îndreptate împotriva debitorului sau acestea nu încep, indiferent de natura creanţei,
pe o perioadă de 4 luni. Pe parcursul duratei suspendării se va suspenda şi cursul
prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Pentru motive temeinice,
14
judecătorul-sindic poate dispune prelungirea măsurii suspendărilor executărilor silite

sau poate acorda o nouă suspendare pentru una sau mai multe perioade determinate
fără ca durata totală a suspendării, cu prelungiri şi reînnoiri, să depășească 12 luni
de la data deschiderii procedurii de concordat preventiv. Pe durata suspendării
executării silite nu se poate deschide procedura insolvenţei faţă de debitor.
Judecătorul-sindic poate ridica suspendarea executărilor silite la cererea
creditorilor, când sunt indicii temeinice că planul de restructurare nu este susţinut de
majoritatea cerută de lege sau când unul sau mai mulţi creditori sunt ori ar fi
prejudiciaţi în mod neechitabil de suspendarea executărilor silite;
Pe perioada suspendării executărilor silite se suspendă de drept curgerea
dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi a oricăror altor cheltuieli aferente creanţelor
afectate, până la data omologării planului. Ulterior omologării planului de
restructurare, regimul acestora va fi cel prevăzut de plan.
IV.5.4. Negocierea, votarea și omologarea planului de restructurare. În

vederea votării planului de restructurare, se pot organiza una sau mai multe şedinţe
de negociere, colective ori individuale, cu creditorii, într-o perioadă de cel mult 60 de
zile de la data depunerii acestuia. Neaprobarea planului de restructurare în termenul
de 60 de zile sau în termenul prelungit de judecătorul sindic atrage decăderea
debitorului din dreptul de a cere omologarea acestuia.
Debitorul va consemna rezultatul negocierilor purtate şi, dacă este cazul, şi
votul creditorului afectat într-un înscris semnat de toate părţile implicate. Planul de
restructurare se votează doar de creditorii care deţin creanţe afectate, creditorii ale
căror creanţe nu sunt afectate neavând drept de vot asupra acestuia. Votul
creditorilor se trimite prin mijloace de comunicare rapidă la adresa menţionată în
planul de restructurare sau comunicată ulterior.
După aprobarea planului de restructurare de către creditori, debitorul solicită
judecătorului-sindic, în termen de maximum 3 zile de la încheierea procesului-verbal
de aprobare a planului de restructurare, să omologheze planul de restructurare.
Cererea de omologare va fi însoţită de planul de restructurare aprobat de creditori,
de raportul de evaluare a activelor din patrimoniul debitorului și de procesul-verbal
de constatare a votului creditorilor şi voturile exprimate de aceştia.
În urma analizării cererii de omologare judecătorul-sindic va admite cererea
de omologare dacă sunt îndeplinite condiţiile legale (aprobarea creditorilor afectati,
tratamentul corect și echitabiul acordat creditorilor care nu au votat planul, existența
unor perspective rezonabile de prevenire a insolvenţei debitorului şi de asigurare a
viabilităţii societăţii).
Judecătorul-sindic, în procedură necontencioasă, omologhează planul de
restructurare prin hotărâre pronunţată în termen de maximum 10 zile de la data
15
înregistrării cererii. Cererea de omologare a planului de restructurare poate fi

respinsă exclusiv pentru motive de legalitate.
De la data pronunţării hotărârii de omologare a planului de restructurare se
suspendă de drept executările silite individuale asupra debitorului ce au ca obiect
recuperarea unor creanţe afectate şi curgerea prescripţiei dreptului de a cere
executarea silită creanţelor acestora. Dobânzile, penalităţile de întârziere şi orice alte
accesorii aferente creanţelor afectate vor avea tratamentul prevăzut în planul de
restructurare omologat.
De la data omologării planului de restructurare, activitatea debitorului va trebui
restructurată în conformitate cu prevederile acestuia, iar drepturile creditorilor titulari
ai unor creanţe afectate urmează a fi modificate în conformitate cu prevederile
acestuia. Planul de restructurare omologat este opozabil tuturor creditorilor, inclusiv
acelor creditori care au votat împotrivă sau nu şi-au exprimat votul cu privire la
acesta. Planul de restructurare omologat nu va produce niciun efect cu privire la
creditorii neafectaţi de prevederile acestuia.
După omologare, debitorul îşi desfăşoară activitatea în limitele afacerii sale
obişnuite, în condiţiile planului de restructurare, sub supravegherea administratorului
concordatar. Administratorul concordatar va comunica creditorilor afectaţi de planul
de restructurare un raport de analiză trimestrial prin care se va prezenta modalitatea
de îndeplinire a planului de restructurare, precum şi faptul că, prin derularea acestuia,
se menţine viabilitatea afacerii.
De la data omologării până la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de
încetare a procedurii nu se poate deschide procedura insolvenţei faţă de debitor la
cererea unui creditor afectat.
IV.5.5. Inchiderea concordatului preventiv. Procedura concordatului preventiv

se închide prin hotărâre a judecătorului-sindic în următoarele situaţii atunci când s-
au îndeplinit prevederile planului de restructurare, la cererea oricărei părţi sau a
administratorului concordatar. Procedura se închide, de asemenea, la cererea oricărui
creditor sau a debitorului, în cazul eșuării îndeplinirii prevederilor planului de
restructurare sau a neîndeplinirii obligaţiei de modificare a planului de restructurare
dispusă instanţa competentă.
Ca urmare a eşuării planului de restructurare, eventualele creanţe reduse
renasc la data pronunţării hotărârii de închidere a procedurii, iar creditorii care au
drept la perceperea accesoriilor suspendate prin planul de restructurare (dobânzi,
penalități, etc), îşi pot calcula accesoriile retroactiv pe perioada derulării planului de
restructurare.
16
SECTIUNEA V. INTRODUCERE IN PROCEDURA INSOLVENTEI
V.1. Formele procedurii insolvenţei. În mod tradiţional, a fost relevat

caracterul unitar al procedurii, care reuneşte toate creanţele şi creditorii debitorului,
precum şi toate bunurile acestuia. Cu tot acest caracter unitar, evoluţia modernă a
procedurii este marcată de diversitatea formelor prin care ea se exprimă.
V.1.1. Astfel, sub raport structural, potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) LPI,
procedura insolvenţei poate îmbrăca forma a două proceduri alternative: reorganizarea
judiciară şi falimentul (pct. 45 și 54).
Corelând dispoziţiile menţionate mai sus cu cele care privesc planul de
reorganizare şi reorganizarea (art. 132 şi urm. şi respectiv art. 141 şi urm. LPI) precum
şi cu cele care privesc falimentul (art. 145 şi urm. LPI), reiese că LPI reglementează, în
esenţă, două proceduri alternative care pot fi iniţiate în anumite condiţii (a – b):
(a) Procedura reorganizării judiciare, prin care se urmăreşte redresarea
debitorului şi plata pasivului acestuia şi care se poate realiza prin:
– restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului,
– restructurarea corporativă, prin modificarea structurii de capital social sau
– restrângerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului până la
acoperirea pasivului.
Procedura se realizează pe baza unui plan de reorganizare, propus de debitor,
administrator sau unul ori mai mulţi creditori, plan acceptat de creditori şi confirmat de
judecătorul-sindic, plan care urmăreşte ca, în condiţiile continuării activităţii debitorului,
să realizeze supravieţuirea şi redresarea acestuia şi, pe această cale, să creeze
posibilitatea stingerii pasivului în condiţii superioare celor obţinute prin executarea silită
a averii debitorului.
(b) Procedura falimentului, care are ca obiect lichidarea judiciară a averii
debitorului pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în
care este înmatriculat. Procedura falimentului urmăreşte, deci, lichidarea averii
debitorului, în care sens se produce desesizarea debitorului de bunurile sale, sigilarea
şi inventarierea lor şi în final vânzarea lor şi distribuirea între creditori a sumelor
rezultate din lichidare, în ordinea stabilită de lege. Astfel, procedura falimentului
reprezintă soluţia finală, care se aplică atunci când nu a fost posibilă adoptarea unui
plan de reorganizare sau de lichidare limitată a unor bunuri din averea debitorului sau
când un asemenea plan nu a fost respectat sau nu a dat rezultatele scontate.
V.1.2. Dintr-o altă perspectivă, a complexităţii măsurilor procedurale, LPI face

referire la procedura generală a insolvenţei şi la procedura simplificată (a – b):
(a) Procedura generală este procedura care se aplică, în principal, persoanelor
juridice de drept privat având calitatea de profesionist sau care desfăşoară activitate
17
economică. Procedura constă în aplicarea unei perioade de observaţie, după care

debitorul intră fie succesiv, în procedura reorganizării judiciare şi apoi în procedura
falimentului, fie alternativ, numai în procedura reorganizării judiciare ori doar în
procedura falimentului.
(b) Procedura simplificată se aplică, în principal, profesioniștilor persoane
fizice (persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau familiale) dar şi
profesioniștilor - persoane juridice sau altor persoane juridice de drept privat care,
prin gradul lor de destructurare organizatorică sau materială (absenţa bunurilor, a
organelor statutare de conducere, lipsa sediului, etc) nu justifică aplicarea procedurii
generale. Aplicarea procedurii simplificate are ca efect imediat deschiderea directă a
procedurii falimentului, fie odată cu deschiderea procedurii insolvenţei, fie după o
perioadă de observaţie de maximum 20 de zile. Reglementarea acestei proceduri
urmăreşte, aşadar, să restrângă sfera procedurii insolvenţei la procedura falimentului,
legiuitorul considerând că situaţia juridică sau financiară a acestor debitori nu conferă
nicio şansă de reuşită unei eventuale proceduri de reorganizare a activităţii sau
întreprinderii debitorului.
O examinare sumară a condiţiilor de aplicare a acestor proceduri relevă că în
timp ce procedura generală este procedura comună, procedura simplificată are
caracterul unei proceduri speciale, derogatorii de la procedura generală.
Sub raport temporal sau cronologic, procedurile descrise mai sus pot fi precedate
de o perioadă de observaţie, care debutează imediat după deschiderea procedurii şi
se încheie fie prin confirmarea planului de reorganizare a debitorului, fie prin începerea
procedurii falimentului. În cadrul perioadei de observaţie debitorul, sub supravegherea
sau conducerea administratorului judiciar, va putea să continue activităţile curente, cum
ar fi realizarea obligaţiilor contractuale deja asumate, efectuarea operaţiunilor de
încasări şi plăţi aferente acestora sau asigurarea finanţării capitalului de lucru în limite
curente.
În cazul în care debitorul este supus procedurii simplificate, perioada de
observaţie este suprimată sau se poate întinde pe o durată de cel mult 20 de zile, atunci
când este necesară verificarea îndeplinirii unor condiţii de fapt de care depinde opţiunea
aplicarea procedurii simplificate sau a procedurii generale.
V.1.3. Din perspectiva categoriilor de debitori cărora li se aplică procedura

insolvenței, procedura insolvenței poate îmbrăca forma unei proceduri comune
(aplicabilă profesioniștilor menționați la art. 3 LPI) sau pe aceea a unei proceduri
speciale, aplicabile unor categorii distincte de debitori (cum ar fi instituțiile de credit
sau societățile de asigurare-reasigurare).12
12In cadrul acestui capitol este examinată doar procedura comună a insolvenței, procedurile speciale
urmând a fi examinate separat.
18
V.2 Condiţiile deschiderii procedurii. Ca orice procedură judecătorească,

procedura insolvenţei debutează în baza unei cereri introductive de instanţă, adresată
tribunalului competent.
Potrivit art. 65 din LPI, cererea de deschidere a procedurii insolvenţei poate fi
făcută de către debitor13 sau de către creditori precum şi de alte persoane sau instituţii
expres prevăzute de lege (cum ar fi, de exemplu, Banca Națională a României sau
Autoritatea de Supraveghere Financiară, pentru entităţile reglementate şi
supravegheate de acestea).
Condiţiile de fond ce sunt necesar a fi reunite cumulativ pentru ca o cerere
introductivă de instanţă în vederea începerii procedurilor reglementate de LPI privesc
(1) calitatea debitorului, (2) existenţa stării de insolvenţă şi (3) un cuantum minim al
creanţelor îndreptate asupra averii debitorului.
V.2.1. Debitorul trebuie să facă parte din categoriile de persoane determinate de

LPI. Iniţial procedura falimentului şi apoi cea a insolvenţei a fost o procedură adresată
exclusiv comercianţilor; în prezent, procedura insolvenței se adresează profesioniștilor,
în sensul dat acestei noțiuni de prevederile art. 3 C. civ.
Sunt exceptați de la aplicarea acestei proceduri cei care care exercită profesii
liberale, precum şi cei cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce
priveşte regimul insolvenţei lor. De asemenea, procedura insolvenței nu se aplică
unităţilor şi instituţiilor de învăţământ preuniversitar, universitar şi entităţilor de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică.
Potrivit art. 38 alin. (2) din LPI, procedura simplificată se aplică, în principal, (a)
profesioniștilor persoane fizice, acţionând individual14 şi (b) întreprinderilor familiale și
membrilor întreprinderii familiale; de asemenea, procedura simplificată se aplică şi (c)
celorlalți profesioniști (cu excepția celor care exercită prfesii liberale) care nu deţin
bunuri în patrimoniu, nu deţin acte constitutive sau documente contabile sau acestea
nu pot fi găsite, nu au administrator sau acesta nu poate fi găsit, nu au sediu sau
acesta nu corespunde adresei din registrul comerţului15 precum şi (d) debitorilor –
persdoane juridice dizolvate voluntar anterior cererii de deschidere a procedurii16. În
13 Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată şi semnată de administratorul societăţii nu

poate fi admisă, fiind obligatorie existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor/acţionarilor
care să exprime valabil voinţa societăţii în sensul deschiderii procedurii. Această necesitate apare
evidentă în condiţiile în care administratorul - reprezentant al societăţii, îndeplineşte numai un mandat,
hotărârea deschiderii procedurii depăşind puterile mandatului său.(C. Apel. Bucureşti, secţia a VI-a
comercială, decizia nr. 713 R din 24 aprilie 2007)
14 În prezent, potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008, aceştia îşi
desfăşoară activitatea ca persoană fizică autorizată (PFA) sau ca întreprindere individuală.

15 Împrejurarea că debitorul are un drept de retenţie asupra spaţiului ce a constituit sediul social nu
poate avea caracterul unui titlu locativ, dat fiind regimul juridic al dreptului de retenţie, respectiv de
mijloc de constrângere a debitorului titularului dreptului pentru achitarea acestei creanţe(C. Ap.
Bucureşti secţia a VI-a comercială, decizia nr. 835 R din 18 mai 2007.
16 Dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 85/2006 nu se aplică societăţilor radiate de la registrul
19
fine, procedura simplificată se aplică şi (e) debitorilor care şi-au declarat, prin cererea
introductivă, intenţia de intrare în faliment sau care nu sunt îndreptăţiţi să beneficieze
de procedura reorganizării judiciare precum și (f) oricărei persoane care desfăşoară
activităţi specifice profesioniştilor, chiar dacă nu a obţinut autorizarea cerută de lege
pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de
publicitate.
V.2.2 Debitorul trebuie să se afle în insolvenţă. Această condiţie are în vedere

ambele forme ale insolvenţei, atât cea vădită cât şi cea iminentă. Insolvenţa, prezumată
de lege atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă
de unul sau mai mulţi creditori, deschide calea unei cereri introductive de aplicare a
procedurii atât debitorului cât şi oricărui creditor. În schimb, insolvenţa iminentă (atunci
când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile exigibile angajate,
cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei) permite numai debitorului să ceară
deschiderea procedurii.
V.2.3. Creanţa trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

V.2.3.1. Creanţele creditorilor trebuie să fie certe, lichide şi exigibile de mai
mult de 60 de zile. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) pct. 20 LPI, creanţa certă este
acea creanţă a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte,
chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. LPI nu cere ca
creanţa să fie constatată printr-un titlu executoriu, fiind suficient ca instanţa
competentă să poată să se edifice, din caracterul creanţei şi probele administrate,
asupra caracterului cert al acesteia.
Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de
creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte
neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în
baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă.
În fine, creanţa trebuie să fie exigibilă, deci ajunsă la scadenţă, putând astfel
face obiectul unei executări silite. Nu sunt exigibile creanţele afectate de termen,
condiţie sau alte modalităţi ori sarcini care nu s-au îndeplinit la data introducerii acţiunii
prin care se cere aplicarea procedurii insolvenţei.
V.2.3.2. Atunci când procedura se deschide la cererea creditorilor, creanța
acestora trebuie să fie scadentă de mai mult de 60 de zile. Debitorul beneficiază, deci,
în aceasta perioada, de un moratoriu sau o perioadă de grație, legiuitorul urmărind să
evite, astfel, înregistrarea de către creditori unor cereri de deschidere a procedurii
comerţului, întrucât radierea are ca efect încetarea personalităţii juridice a acestora, ele încetând să mai
existe ca subiect de drept(C. Ap. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1238 din 10 septembrie
2007).
20
pentru o stare de insolvență efemeră, lipsită de consecințe asupra stării averii

debitorului.
Atunci când procedura se deschide la cererea debitorului, acesta are obligația de
a formula această cerere în maxim 30 de zile de la data apariției stării de insolvență,
deci în 30 de zile de la data scadenței creanțelor neachitate din lipsa fondurilor bînești
necesare.
Este sesizabilă aici o inadvertență rezultată din disparitatea duratei celor doua
termene menționate mai sus (30 și 60 de zile). Debitorul trebuie să introducă propia
cerere de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la scadența care marchează
starea de insolvență, în timp ce creditorii săi trebuie să aștepte cel puțin 60 de zile după
scadența creanței lor. Cum nerespectarea termenului de 30 de zile nu este sancționată,
desigur că debitorul insolvent va prefera să aștepte ca procedura să fie deschisă de
creditorii săi, câștigând astfel 30 de zile pentru a-și administra averea, de regulă nu în
interesul creditorilor.
V.2.3.3. Dispoziţiile din LPI sunt aplicabile debitorilor aflaţi în insolvenţă,
indiferent de natura datoriilor neplătite la scadenţă. Ceea ce înseamnă că un
profesionist insolvent este supus procedurii chiar dacă datoriile sale nu au natură
profesională şi, deci, nu s-au născut din exercitarea unei profesii, respectiv din
exploatarea unei întreprinderi.
Legea face totuşi o distincţie între datoriile debitorului, după natura şi cuantumul
lor, atunci când reglementează condiţiile deschiderii procedurii. Atunci când acţiunea se
deschide la cererea unor creditori, creanţele acestora trebuie să atingă o anumită
valoare-prag [art. 5 alin. (1) pct. 72 LPI], care este de 6 salarii medii brute pe
economie pentru creditorii care au calitatea de salariaţi ai debitorului, iar pentru ceilalţi
creditori de 40.000 lei17. În schimb, dacă cererea de deschidere a procedurii este
formulată de debitor, legea nu impune condiţii privind cuantumul datoriilor pentru care
s-a instalat insolvenţa.
SECŢIUNEA VI. PARTICIPANŢII LA PROCEDURĂ
VI.1. Debitorul este personajul principal al procedurii, îndreptăţit să solicite

deschiderea acesteia atât în stare de insolvenţă vădită cât şi de insolvenţă iminentă.
17Deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 nu disting după cum creanţa creditorului care
îndeplineşte cele trei condiţii, de a fi certă, lichidă şi exigibilă, poartă asupra unui debit principal sau
accesoriu, de vreme ce acesta este cuprins într-un titlu executoriu, iar dispoziţiile art. 3 pct. 12 din
Legea nr. 85/2006 nu fac distincţia în definiţia valorii prag (cuantumul minim al creanţei) între datorie
principală şi accesoriile acesteia, înseamnă că la stabilirea valorii prag se va lua în considerare atât
debitul principal cât şi accesoriile sale. (C. Ap. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 406 din 26
februarie 2007). Soluția jurisprudențială menționată mai sus își menține validitatea și sub imperiul
prevederilor Legii nr. 85/2014.
21
Debitorul trebuie să facă parte dintre categoria persoanelor determinate în art. 3 LPI,
putând fi supus fie procedurii generale, fie procedurii simplificate, după distincţiile
stabilite de lege.
În cazul în care debitorul este o persoană juridică, aceasta va desemna un
administrator special, care se substituie organelor de administrare şi conducere ale
persoanei juridice şi care va efectua în numele şi pe seama acesteia actele de
administrare necesare în perioadele de procedură când debitorului i se permite să-şi
administreze activitatea şi va reprezenta interesele acţionarilor, asociaţilor sau
membrilor persoanei juridice în procedură, pe perioada în care debitorului i s-a ridicat
dreptul de administrare.
Art. 56 LPI a încredinţat administratorului special următoarele atribuţii principale:
– să exprime intenţia debitorului de a propune şi apoi, în termenul şi în condiţiile
legale, să propună un plan de reorganizare sau lichidare;
– să participe, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor
intentate (a) pentru anularea actelor încheiate de debitor în dauna drepturilor
creditorilor (art. 177 – 122 LPI) sau pentru nerespectarea regimului actelor juridice
încheiate în cursul procedurii cu privire la averea debitorului (art. 84 LPI);
– să formuleze contestaţii în cadrul procedurii reglementate de prezenta lege;
– să administreze activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului
judiciar, după confirmarea planului, în situaţia în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul
de administrare;
– după intrarea în faliment, să participe la inventarul averii debitorului, să
primească raportul final şi bilanţul de închidere a lichidării şi să participe la şedinţa
convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea raportului.
VI.2. Creditorii debitorului pot fi persoane fizice sau juridice care deţin creanţe
de natură comercială, civilă, fiscală sau de altă natură, cu caracter cert, lichid şi exigibil,
asupra patrimoniului debitorului şi care sunt îndreptăţite să solicite deschiderea
procedurii (a) numai în caz de insolvenţă vădită (când s-au împlinit 60 de zile de la
scadenţă fără ca debitorul să fi achitat creanţa) şi (b) numai dacă creanţele lor ating o
valoare-prag stabilită de lege.
Potrivit art. 65 LPI, Autoritatea de Supraveghere Financiară este indreptațită să
solicite deschiderea procedurii insolvenței asupra entitatilor reglementate si
supravegheate de aceasta; sunt vizați, în principal, emitenții de valori mobiliare
tranzacționate pe o piață reglementată.
VI.3. Instanţele judecătoreşti. Urmare a caracterului de excepţie, deosebit

de complex al procedurii insolvenţei, legiuitorul a acordat competenţă exclusivă de
administrare a respectivelor proceduri tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul sau,
după caz, domiciliul debitorului. Potrivit legii, toate atribuţiile tribunalului învestit cu
22
administrarea uneia din procedurile reglementate de LPI vor fi exercitate de un

judecător-sindic.
Ca regulă generală, citarea părţilor şi comunicarea oricăror acte de procedură se
fac prin Buletinul procedurilor de insolvenţă (BPI), publicaţie editată de Oficiul Naţional
al Registrului Comerţului. Sunt exceptate comunicările procedurale adresate
persoanelor cu sediul sau domiciliul în străinătate, precum şi comunicările făcute
înaintea deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii, toate acestea
urmând a se face potrivit regulilor Codului de procedură civilă.
Curtea de apel va fi instanţă de apel pentru hotărârile pronunţate, de
judecătorul-sindic, în cadrul procedurii. Termenul de apel împotriva acestor hotărâri
este de 7 zile de la data comunicării prin BPI iar instanţa de apel va trebui să soluţioneze
apelul în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării lui.
VI.4. Judecătorul-sindic. Judecătorul-sindic este reprezentantul justiţiei în

cadrul procedurilor reglementate de LPI, cel care supervizează, din punct de vedere
jurisdicţional, legala şi corecta administrare a acestora. El este desemnat dintre
magistraţii tribunalului, în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Atribuţiunile pe care le exercită judecătorul-sindic sunt limitate la controlul
judecătoresc a activităţii administratorului judiciar şi/sau lichidatorului şi la soluţionarea
cererilor de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei; ele sunt, deci, exclusiv
atribuţiuni jurisdicţionale, cum ar fi, în principal:
– pronunţarea hotărârilor de deschidere a procedurii insolvenţei, de intrare în
faliment, de admitere şi confirmare a planului de reorganizare sau de lichidare, de
închidere a procedurii;
– judecarea contestaţiilor debitorilor împotriva cererilor introductive ale
creditorilor, respectiv judecarea opoziţiei creditorilor faţă de deschiderea procedurii,
judecarea cererilor de a se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea,
judecarea contestaţiilor şi opoziţiilor debitorului, creditorilor sau ale oricărei persoane
interesate împotriva măsurilor luate sau împotriva rapoartelor prezentate de
administratorul judiciar sau lichidator;
– judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau lichidator pentru
anularea unor transferuri cu caracter patrimonial anterioare cererii introductive sau
judecarea cererilor de atragere a răspunderii persoanelor care au contribuit la ajungerea
debitorului în insolvenţă;
– desemnarea şi/sau confirmarea administratorului judiciar şi a lichidatorului şi,
după caz, înlocuirea acestora.
– soluţionarea altor cereri sau acţiuni, cum ar fi cererea administratorului judiciar
sau a comitetului creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi de
intrare în faliment ori acţiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor.
23
În esenţă, se poate aprecia că rolul principal al judecătorului-sindic este de a

acţiona şi veghea, prin exercitarea acestor atribuţii jurisdicţionale, astfel încât interesele
celor implicaţi în procedurile insolvenţei să fie apărate şi realizate cât mai eficient.
VI. 5. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor. Adunarea creditorilor

este un organ cu structură variabilă; la deschiderea procedurii, este compusă din
creditorii cunoscuţi în această fază; ulterior, după verificarea creanţelor de către
administratorul judiciar şi afişarea tabelului preliminar al creanţelor, adunarea este
compusă din creditorii cuprinşi în acest tabel; după afişarea tabelului definitiv şi
respectiv a tabelului definitiv consolidat, numai cei cuprinşi în acest tabel mai fac parte
din adunarea creditorilor.
Adunarea creditorilor este neîndoielnic un organ colectiv cu caracter
esenţialmente deliberativ. În cadrul şedinţelor sale, adunarea creditorilor va avea
dreptul să analizeze situaţia debitorului, măsurile luate de administratorul judiciar sau
lichidatorul judiciar, efectele acestora şi să propună motivat şi alte măsuri. Adunarea
creditorilor joacă un rol major în cadrul procedurilor reglementate de lege, mai ales
atunci când este chemată să se pronunţe asupra planului de reorganizare. Tot ea se va
pronunţa faţă de propunerile lichidatorului de a vinde în bloc anumite bunuri din averea
debitorului.
După întocmirea tabelului preliminar de creanţe, judecătorul-sindic va desemna,
în mod provizoriu, un comitet al creditorilor, format din 3-5 creditori; cu prilejul
primei şedinţe a adunării creditorilor, aceasta va putea desemna un nou comitet, dintre
creditorii care s-au oferit voluntar, format din 3 sau 5 creditori din rândul primilor 20
de creditori, ca valoare a creanţelor, înscrişi în lista creditorilor şi care se oferă voluntar.
Comitetul creditorilor este un organ executiv al adunării creditorilor şi uneori, la
cererea judecătorului-sindic, un auxiliar al acestuia. Comitetul creditorilor are
următoarele atribuţii principale (art. 51 LPI):
– să analizeze activitatea debitorului şi să facă propuneri privind continuarea
activităţii şi reorganizarea acestuia;
– să negocieze şi să recomande adunării creditorilor condiţiile în care să fie
desemnat administratorul judiciar sau lichidatorul;
– să analizeze şi să conteste, după caz, rapoartele administratorului judiciar sau
ale lichidatorului;
– să întocmească şi să prezinte adunării creditorilor rapoarte privind măsurile
luate de administratorul judiciar sau de lichidator şi efectele acestora şi să propună,
motivat, şi alte măsuri;
– să ceară judecătorului-sindic ridicarea dreptului debitorului de a-şi conduce
activitatea;
24
– să introducă acţiuni pentru anularea unor transferuri patrimoniale frauduloase

făcute de debitor, atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de administratorul
judiciar sau lichidator.
Potrivit alin. (1) al art. 50 LPI, dacă din cauza numărului mic de creditori
judecătorul-sindic nu consideră necesară constituirea unui comitet al creditorilor,
atribuţiile comitetului prevăzute la art. 17 alin. (1) lit. b) şi f) vor fi exercitate de
adunarea creditorilor.
VI.6. Administratorul judiciar. Administratorul judiciar este un practician în

insolvenţă, înregistrat pe listele Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din
România, căruia legea i-a încredinţat o serie de atribuţii manageriale şi administrative,
pe care acesta le exercită, sub supravegherea judecătorului-sindic şi a creditorilor, în
cadrul perioadei de observaţie şi a reorganizării judiciare.
Potrivit art. 57 alin. (2) LPI, creditorii debitorului care deţin cel puţin 50% din
valoarea creanţelor, vor putea decide angajarea unui administrator judiciar, practician
în insolvenţă, stabilindu-i şi remuneraţia. În acest scop, practicienii interesaţi vor
depune o ofertă relevând experienţa lor şi disponibilităţile de timp şi de resurse umane.
În lipsa unei asemenea oferte judecătorul-sindic va desemna un administrator
provizoriu, după care îl va înlocui cu cel selectat de creditori.
Creditorul care deţine singur mai mult de 50% din valoarea totală a creanţelor
poate să decidă, fără consultarea adunării creditorilor, desemnarea unui administrator
judiciar sau lichidator în locul administratorului judiciar sau lichidatorului provizoriu ori
să confirme administratorul judiciar provizoriu sau, după caz, lichidatorul provizoriu şi
să îi stabilească remuneraţia.
Examinat prin prisma conţinutului, mandatul administratorului judiciar este unul,
în primul rând legal şi, apoi, judiciar. Este un mandat legal întrucât principalele
atribuţiuni ale acestuia îi sunt conferite prin prevederile legii dar poate avea şi un
conţinut judiciar, întrucât în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) LPI judecătorul-
sindic, este îndreptăţit ca, prin încheiere, să stabilească atribuţiunile administratorului
judiciar.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:
– examinarea situaţiei economice şi a activităţii debitorului şi redactarea unui
raport prin care (a) să propună fie aplicarea procedurii simplificate, fie continuarea
perioadei de observaţie, în cadrul procedurii generale, (b) să arate cauzele încetării de
plăţi şi persoanele responsabile, (c) să indice posibilitatea reală de reorganizare sau
motivele care nu permit reorganizarea;
– elaborarea planului de reorganizare a debitorului, dacă a apreciat că există
şanse reale de reorganizare;
– supravegherea şi/sau conducerea activităţii debitorului;
25
– verificarea creanţelor şi, după caz, formularea de obiecţiuni la acestea şi

întocmirea tabelelor creanţelor;
– introducerea de acţiuni pentru anularea actelor frauduloase ale debitorului
încheiate în dauna creditorilor săi sau pentru atragerea răspunderii persoanelor care au
contribuit la insolvenţa debitorului;
– menţinerea sau denunţarea unor contracte ale debitorului, urmărirea încasării
creanţelor debitorului, inclusiv pe cale judecătorească, încheierea de tranzacţii,
descărcarea de datorii, renunţarea la garanţii reale, cu acordul judecătorului-sindic;
– orice alte atribuţii stabilite prin încheiere a judecătorului-sindic;
VI.7. Lichidatorul judiciar. Legea statuează că în toate cazurile de faliment,

judecătorul sindic va desemna un lichidator, practician în insolvenţă. Va putea fi
desemnat lichidator judiciar persoana desemnată anterior, în aceeași cauza,
administrator judiciar.
Desemnarea lichidatorului judiciar se va putea face numai în cadrul unei
proceduri de faliment iar atribuţiunile acestuia sunt stabilite de judecătorul sindic prin
încheiere, acesta urmând a efectua actele, operaţiunile şi procedurile dispuse de
judecătorul sindic.
Atribuţiile lichidatorului, în bună măsură similare celor ale administratorului
judiciar, mai cuprind, pe lângă cele enumerate mai sus, aplicarea sigiliilor şi
inventarierea bunurilor din averea debitorului, conservarea şi vânzarea acestora,
primirea plăţilor pe seama debitorului şi efectuarea distribuţiei lor către creditori, după
aprobarea raportului final de către judecătorul-sindic.
SECŢIUNEA VII. DESCHIDEREA PROCEDURII ŞI PRINCIPALELE EFECTE
VII.1. Cererile de deschidere a procedurii, fie că sunt formulate de debitor

sau de creditori, vor trebui să conţină o serie de elemente necesare pentru a determina
situaţia financiară a debitorului, gradul său de îndatorare şi existenţa unor creanţe
certe, lichide şi exigibile, care nu pot fi acoperite la scadenţă cu sumele de bani
disponibile în averea debitorului. În plus, debitorul va trebui să depună o listă a
activităţilor pe care intenţionează să le realizeze în cursul perioadei de observaţie,
precum si o declaraţie prin care îşi arată intenţia de intrare fie în procedura simplificată,
fie în reorganizare (pe baza unui plan), în această din urmă situaţie fiind obligat să
depună şi o descriere sumară a modalităţilor pe care le are în vedere pentru
reorganizarea activităţii.
26
În anexa cererii sale, debitorul va trebui să depună o serie de documente de

evidenţă financiar-contabilă, o listă a tuturor bunurilor din averea sa precum şi o listă
a tuturor creditorilor, alături de alte liste şi declaraţii cerute de lege (art. 67 LPI).
Creditorii care solicita deschiderea procedurii insolventei vor trebui să arate
cuantumul şi temeiul creanţei lor, să indice, daca este cazul, existenţa unor garanţii
sau măsuri asigurătorii şi să anexeze documente justificative ale creanţei; de
asemenea, creditorii vor trebui să precizeze dacă intenţionează să participe la
reorganizarea debitorului, arătând, în principiu, modalitatea în care înţeleg să se implice
în această reorganizare.
Dacă există mai multe cereri ale creditorilor, acestea se vor conexa la prima
cerere înregistrată; dacă există atât o cerere a debitorului cât şi cereri ale creditorilor,
acestea din urmă se vor conexa la cererea debitorului, fiind calificate, în cazul
deschiderii procedurii, drept declarații de creanță (art. 66 LPI).
VII.2. Deschiderea procedurii. După înregistrarea unei cereri a debitorului,

judecătorul-sindic va verifica dacă aceasta întruneşte condiţiile legale pentru
deschiderea procedurii; după această verificare, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale,
judecătorul-sindic va pronunţa fie (a) o încheiere de deschidere a procedurii generale,
fie (b) o încheiere de deschidere a procedurii simplificate [dacă debitorul şi-a manifestat
intenţia de a intra în procedura simplificată sau face parte din categoriile de debitori
împotriva cărora se deschide direct procedura simplificată, în condițiile art. 38 alin. (2)
LPI) sau nu a depus documentele care, potrivit legii, trebuie să însoţească cererea de
deschidere a procedurii]; această hotărâre va fi notificată debitorului, tuturor creditorilor
menţionaţi în lista depusă de debitor precum şi oficiului registrului comerţului unde
debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii privind deschiderea procedurii.
Dacă cererea aparţine creditorilor, judecătorul-sindic o va notifica, în termen de
48 de ore, debitorului, care beneficiază de un termen de 10 zile pentru a contesta
cererea sau pentru a recunoaşte starea de insolvenţă18; dacă cererea îndeplineşte
condiţiile legii şi nu e contestată de debitor sau dacă această contestaţie a fost respinsă,
judecătorul-sindic pronunţă, de asemenea, o hotărâre de deschidere a procedurii (o
sentinţă).
Hotărârea pronunţată de judecătorul-sindic privind deschiderea procedurii poate
fi atacată numai cu apel; instanţa de apel va putea suspenda sentinţa prin care se
18 „Termenul de 10 zile prevăzut de textul de lege menţionat este un termen procedural şi legal
stabilit pe zile, calculându-se în conformitate cu art. 101 C. proc. civ., fiind un termen pus la
îndemâna debitoarei nemulţumită de cererea de deschidere a procedurii formulată de creditori.
Prin soluţionarea cererii creditorului înaintea expirării termenului de 10 zile pentru depunerea
contestaţiei, se încalcă dreptul de apărare al debitoarei, fapt ce va conduce la aplicarea sancţiunii
prevăzute de art. 105 C. proc. civ.” (C. Ap. Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia nr. 1111
R din 27 iunie 2007).
27
deschide procedura insolvenței împotriva debitorului sau sentinţa prin care se decide
intrarea în procedura simplificată.
VII.3. Efectele deschiderii procedurii. Deschiderea procedurii insolvenţei

marchează un moment important, cel în care insolvenţa debitorului se transforma dintr-
o stare de fapt intr-una de drept si primeşte o serie de semnificaţii procedurale; din
sfera raporturilor de drept material, cele care au provocat starea de insolvenţă, se
pătrunde în sfera raporturilor de drept procesual, în cadrul cărora se identifică şi se
aplică „tratamentul” stării de insolvenţă.
Deschiderea procedurii produce următoarele efecte principale:
VII.3.1. De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile

judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor
asupra averii debitorului, născute anterior deschiderii procedurii - art. 75 LPI. Aceasta
este o măsură care relevă caracterul excepţional al acestei proceduri, derogatoriu de la
dreptul comun, în materie de executare silită a creanţelor. De asemenea, această
măsură este o consecinţă directă şi imediată a caracterului colectiv, concursual şi unitar
al procedurii insolvenţei.
Creditorii ale căror creanţe beneficiază de o cauză de preferință (cumj ar fi
privilegiile, ipotecile și gajul – a se vedea art. 2.327 C.civ) pot solicita, în anumite
condiţii, ca această suspendare să fie ridicată cu privire la creanţele lor, procedând la
valorificarea bunului asupra căruia poartă garanţia; judecătorul-sindic va putea dispune
o asemenea suspendare numai prin raportare la mai multe repere apartinând atat sferei
dreptului material cât si celui procedural şi care privesc protecţia intereselor legitime
ale creditorilor, semnificaţia procesuală şi importanţa valorică a bunurilor pentru o
ipotetică reorganizare, şansele acoperirii creanţelor prin alte modalităţi sau mijloace de
stingere sau transformare a obligaţiilor (în acest sens, a se vedea dispoziţiile art. 78
LPI).
VII.3.2. Deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripţie a acţiunilor

judiciare, extrajudiciare sau a măsurilor de executare silita pentru realizarea creanţelor
asupra debitorului sau bunurilor sale – art. 79 LPI. Este o consecinţă logică a suspendării
acestor acţiuni şi o măsură de protecţie a intereselor legitime ale creditorilor care sunt
obligaţi să-şi valorifice creanţele în cadrul procedurii insolvenţei.
VII.3.3. Nici o dobândă, majorare, penalitate ori cheltuială (denumite, generic,

accesorii) nu vor putea fi adăugate creanţelor născute anterior deschiderii procedurii
insolvenţei (art. 80 LPI); prin excepţie, creanţele beneficiare ale unei cauze de
preferință vor putea fi înscrise în tabelul creanţelor la valoarea de piață a garanției, iar
28
dacă bunul se vinde la o valoare mai mare decât valoarea garantată, diferenţa va putea
acoperi accesoriile calculate până la data vânzării bunului – art. 103 LPI.
VII.3.4. După deschiderea procedurii şi până la eventuala confirmare a unui plan

de reorganizare, acţiunile debitorilor emitenţi de valori mobiliare tranzacţionate pe o
piaţă reglementată (cotate la bursa) se suspendă de la tranzacţionare – art. 81 LPI.
Este o măsură de contracarare a efectelor negative pe care căderea cotaţiilor la bursă
a acţiunilor debitoarei ar putea să le aibă asupra şanselor de redresare a acesteia dar
şi o măsura de protecţie a investitorilor care tranzacţionează astfel de valori mobiliare
pe o piaţă reglementată.
VII.3.5. Orice acte, operaţiuni sau plaţi, efectuate după deschiderea procedurii
sunt nule, cu excepţia cazurilor reglementate de lege sau autorizate de judecătorul-
sindic – art. 84 LPI. Sunt exceptate operaţiunile şi plăţile încadrate în condiţiile obişnuite
de exercitare a activitaţii curente şi operaţiunile autorizate de organele menţionate mai
sus.
VI.3.6. Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de a-şi administra

bunurile din avere şi de a dispune de ele, dacă acesta nu şi-a declarat intenţia de
reorganizare – art. 85 LPI; este un efect care se produce fie ca o consecinţă directă a
atitudinii debitorului care se opune reorganizării, fie ca urmare a deciziei judecătorului-
sindic de a ridica, în totul sau în parte, acest drept. Dacă se dispune intrarea in faliment,
dreptul de administrare al debitorului încetează de drept.
VI.3.7. Nici un furnizor de servicii sau utilităţi – apă, electricitate, gaze, servicii
telefonice, servicii de salubritate sau alte asemenea – nu va putea să întrerupă
furnizarea acestora în perioada de observaţie sau de reorganizare, dacă debitorul este
un consumator captiv, potrivit legii - art. 77 LPI. O asemenea întrerupere ar agrava
situaţia debitorului şi ar compromite şansele reorganizării.
Debitorul trebuie să achite contravaloarea acestor servicii intr-un termen de 90
de zile de la prestarea lor. Nerespectarea acestui termen de plată permite totuși
furnizorului sa intrerupă prestarea serviciilor.
VI.3.8. De la data deschiderii procedurii curge termenul maxim de 16 luni în care

vor putea fi anulate transferurile patrimoniale, anterioare cererii de deschidere a
procedurii, care au prejudiciat interesele creditorilor - art. 118 LPI;
VI.3.10. Contractele debitorului, încheiate anterior deschiderii procedurii şi

neexecutate integral sau substanţial, vor putea fi menţinute sau denunţate de
29
administratorului judiciar, în aplicarea principiului maximizării averii debitorului, după

cum acestea sunt sau nu benefice pentru activitatea şi averea debitorului - art. 123 LPI.
VI.3.11. După deschiderea procedurii, toate actele emise de debitor vor purta
menţiunea „în insolvenţă” scrisă în limbile română, engleză şi franceză.
SECŢIUNEA VII. PRIMELE MĂSURI. VERIFICAREA CREANŢELOR
VII.1. Notificarea. Prin sentinţa de deschidere a procedurii judecătorul-sindic

va desemna un administrator judiciar sau un lichidator provizoriu (acesta din urmă,
doar în cazul aplicării procedurii simplificate).
Administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor cunoscuţi şi va
asigura publicarea acesteia într-un ziar de largă circulaţie şi în Buletinul procedurilor de
insolvenţă. Notificarea va cuprinde termenul limită în care aceştia se pot opune la
deschiderea procedurii, termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a
creanţelor şi cerinţele pentru ca o creanţa să fie considerată valabilă, termenul de
verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor, data şi locul primei
şedinţe a adunării creditorilor.
Creditorul care nu depune cererea de admitere a creanţelor până la expirarea
termenului - limită este decăzut, pentru creanţele respective, din dreptul (a) de a
participa şi de a vota în cadrul adunării generale a creditorilor, (b) de a participa la
distribuirile de sume în cadrul reorganizării şi falimentului şi (c) de a-şi realiza creanţele
împotriva debitorului, ulterior închiderii procedurii, cu excepţia cazurilor când debitorul
a fost condamnat pentru infracţiunea de bancrută (art. 114 LPI) sau când i-a fost atrasă
răspunderea pentru efectuarea de plăţi ori transferuri frauduloase (art. 117 și urm. LPI).
VII.2. Verificarea creanţelor. Cererile de admitere a creanţelor depuse de

creditori în termenul legal se vor înregistra într-un registru al creanţelor; cele aflate sub
condiţie, afectate de termen sau cu pluralitate de debitori vor fi înscrise și vor participa
la distribuirile de sume în măsura îngăduită de lege. Administratorul judiciar va proceda
la verificarea tuturor creanţelor depuse (cu excepţia creanţelor bugetare necontestate
şi a creanţelor constatate prin titluri executorii) pentru a le stabili legitimitatea, valoarea
exactă şi prioritatea.
Cu ocazia verificării creanţelor, administratorul judiciar va adopta următoarele
soluţii cu privire la regimul creanţelor declarate de creditori:
– creanţele negarantate vor fi înscrise cu întreaga lor valoare, urmând ca orice
distribuţie în contul acestora să respecte rangul acestora, potrivit art. 161 LPI;
30
– creanţele exprimate în valută sau care nu au fost exprimate într-o valoare

monetară sau care au o valoare fluctuantă vor fi înscrise la valoarea calculată sau
determinată la data deschiderii procedurii;
– o creanţă cu pluralitate de debitori va fi înscrisă în toate tabelele de creanţă
ale tuturor debitorilor supuşi procedurilor de insolvenţă şi nu va fi eliminată din aceste
tabele sau diminuată în valoare decât după acoperirea ei integrală;
– în cazul unei răspunderi solidare a unor debitori pentru o creanţă admisă în
procedură, orice plată făcută de aceştia conduce la restrângerea creanţei şi la naşterea
unui drept de creanţă corespunzător pentru debitorul plătitor; această nouă creanţă va
fi înregistrată în tabelul creanţelor;
VII.3. Tabelul creanţelor. Ca rezultat al verificărilor făcute, administratorul va

întocmi un tabel preliminar al creanţelor, pe care îl va înregistra la tribunal şi în care va
arăta creanţele chirografare, garantate, cu priorităţi, sub condiţie sau nescadente,
precum şi titularul şi valoarea fiecărei creanţe.
Judecătorul-sindic va soluţiona, deodată, toate contestaţiile creditorilor,
debitorului sau ale altor persoane interesate cu privire la creanţele şi drepturile de
preferinţă cuprinse în tabelul preliminar. După ce toate contestaţiile au fost soluţionate,
administratorul va întocmi tabelul definitiv al creanţelor şi îl va afişa la sediul
tribunalului.19 Numai creditorii trecuţi în acest tabel au drept de vot asupra planului de
reorganizare, în cadrul adunării creditorilor sau dreptul de a participa la orice repartiţii
în cazul lichidării averii debitorului.
19Pe parcursul procedurii, administratorul judiciar va mai întocmi și tabelul definitiv ajustat, tabelul
suplimentar și tabelul defintiv consolidat, astfel încât conceptul de ”tabel definitiv” este eufemistic.
31
PROFESOR DR IOAN SCHIAU - DREPTUL INSOLVENȚEI – CURSUL NR. 8
CURSURI DE MASTER – FACULTATEA DE DREPT UNITBV
DREPTUL INSOLVENȚEI - CURS NR. 8
REGIMUL ACTELOR JURIDICE ALE DEBITORULUI ÎNCHEIATE

PREMERGĂTOR DESCHIDERII PROCEDURII (I)
Secţiunea I. Consideraţii generale
O dată cu declanşarea procedurii insolvenței se impune determinarea, cu

certitudine, nu numai a masei pasive (sau a masei credale, noţiune desemnând
totalitatea creanţelor existente asupra averii debitorului) ci şi a averii debitorului
(masei active), noţiune definită de art. 5 LPI ca desemnând totalitatea bunurilor şi
drepturilor patrimoniale ale debitorului - inclusiv cele dobândite în cursul procedurii
insolvenței - care pot fi executate silit, în condiţiile Codului de procedură civilă.
Această preocupare, care vizează, după caz, fie determinarea elementelor de

patrimoniu care pot face obiectul unei executări silite, fie reîntregirea averii
debitorului cu acele bunuri sau drepturi patrimoniale care au fost fraudulos înstrăinate
înaintea începerii procedurii, reprezintă atât o aplicaţie a principului maximizării va-
lorii averii debitorului, cât şi a exigenţei certitudinii juridice care trebuie să guverneze
măsurile de executare specifice procedurii insolvenței.
În scopul determinării cu acurateţe a averii debitorului, legiuitorul a

reglementat, în cadrul procedurii insolvenței, un întreg ansamblu de măsuri, menit
să permită (1) cunoaşterea, de către organele însărcinate cu aplicarea procedurii şi
de către creditori, a bunurilor şi drepturilor patrimoniale aflate în averea debitorului
sau care au fost înstrăinate într-o anumită perioadă premergător începerii procedurii,
(2) realizarea acelor măsuri care să conducă la reîntregirea averii debitorului cu
bunurile şi drepturile patrimoniale înstrăinate şi (3) determinarea regimului juridic al
unor contracte ale debitorului aflate în curs de executare.
1
Astfel, atunci când procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014,1 încep pe

baza cererii debitorului, aceasta va trebui să fie însoţită, potrivit prevederilor art. 67
alin. (1) de o listă a tuturor bunurilor debitorului, precum şi de ultima situație
financiara şi copii ale registrelor contabile. În cazul în care procedurile legii sunt des-
chise la cererea creditorilor, debitorul, potrivit art. 74 din lege, va trebui să depună,
la dosarul cauzei, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, aceleaşi acte,
menţionate mai sus.
Se creează astfel o primă imagine de ansamblu a averii debitorului şi a situaţiei

juridice a bunurilor şi drepturilor patrimoniale ce o compun. Pentru aprofundarea
cunoaşterii acestei situaţii, debitorul are obligaţia, potrivit art. 82 din lege, să pună
la dispoziţia administratorului/lichidatorului judiciarşi a creditorului deţinând cel puţin
20% din valoarea totală a creanţelor cuprinse în tabelul definitiv de creanțe toate
informaţiile cerute de aceştia cu privire la activitatea şi averea sa, lista plăţilor făcute
de el, în cele 6 luni anterioare deschiderii proceduriiprecum şi lista transferurilor
patrimoniale făcute în cei2 ani anteriori. De remarcat că, deși, potrivit art. 117 LPI,
"perioada suspectă" - în interiorul căruia se situează actele juridice a căror anulare
poate fi cerută de administrator/lichidator - se întinde pe o durata de 2 ani anteriori
deschiderii procedurii, lista depusă de debitor cuprinde numai plățile făcute în cele 6
luni anterioare deschiderii procedurii; legiuitorul a considerat, probabil, că alcătuirea
unei liste vizând o perioadă mai îndelungată constituie un demers dificil, de durată,
a cărui realizare o lasă în sarcina administratorului/ lichidatorului.
În fine, potrivit prevederilor art. 117 si urm., organelor însărcinate cu aplicarea

procedurii falimentului le revine sarcina de a examina actele juridice încheiate de
debitor într-o anumită perioada premergătoare începerii procedurii, de a decide asupra
situaţiei lor juridice, potrivit condiţiilor stabilite de lege şi de a determina regimul juridic
al unor contracte aflate în curs de executare.
Amândouă categoriile de măsuri sunt guvernate de principiul maximizării

valorilor din averea debitorului, atât în interesul reorganizării judiciare sau lichidării
pe bază de plan, cât şi în cel al procedurii falimentului.
1
În continuare, şi în acest curs, trimiterile la textele Legii nr.85/2014 se vor putea face utilizând
acronimul LPI, fără a mai indica titlul și numărul legii, referirea la aceasta fiind subînțeleasă.
2
Secţiunea II. Măsuri privind situaţia unor acte juridice ale debitorului
Deşi legea nu prevede ordinea în care devin aplicabile măsurile privind situaţia
unor acte juridice ale debitorului, apreciem că acestea sunt de imediată aplicare,
având în vedere şi faptul că termenele în care pot fi întreprinse unele dintre aceste
măsuri, prevăzute la art. 123 din lege, sunt scurte şi curg de la data deschiderii
procedurii.
Astfel, după deschiderea procedurii, administratorul judiciar sau, în condiţiile

legii, lichidatorul judiciar, este îndreptăţit să întreprindă, în interesul creditorilor, o
serie de măsuri de natură să restituie averii debitorului acele elemente patrimoniale
înstrăinate de debitor în paguba creditorilor şi să determine soarta juridică a unor
contracte ale debitorului, aflate în curs de executare la data începerii procedurii.
Aceste măsuri pot fi împărţite, după natura lor, în două categorii: măsuri de
drept procesual menite să reîntregească patrimoniul debitorului, micşorat prin acte
frauduloase şi măsuri de gestionare a portofoliului de contracte al debitorului.
Secţiunea III. Măsuri de drept procesual
În studiul acestor măsuri interesează situaţiile juridice a căror remediere se

urmăreşte prin acţiunea în anulare (1); pe urmă vom examina natura juridică a
acţiunii încredinţate administratorului/ lichidatorului şi condiţiile exercitării ei (2).
1. Acte juridice anulabile.
(A) Măsurile de drept procesual reglementate de lege, în această privinţă, se

concretizează în dreptul administratorului sau lichidatorului de a introduce acţiune
pentru anularea unor categorii de acte juridice ale debitorului, menţionate în art. 117
LPI. Aceste acţiuni vizează actele juridice, constituirile şi transferurile de drepturi
patrimoniale realizate de debitor anterior deschiderii procedurii, într-o perioadă a
cărei lungime variază de la 6 luni la 2 ani. Această perioadă a fost numită în doctrină
"perioadă suspectă", desemnând deci aceea perioadă în care se prezumă că, încer-
când să-şi fraudeze creditorii sau anticipând survenirea încetării de plăţi, debitorul ar
3
fi putut încheia acte juridice a căror cauză să fie ilicită, în încercarea de a sustrage
urmăririi creditorilor o serie de bunuri şi valori.
Pentru a contracara aceste manopere frauduloase, administratorul/lichidatorul

au obligaţia de a filtra toate actele juridice încheiate în perioada suspectă, precum şi
constituirile şi transferurile de drepturi patrimoniale realizate în aceeaşi perioadă,
urmând să decidă împotriva cărora vor introduce acţiuni în anulare, în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor art. 117 din lege, administratorul/lichidatorul va introduce

aceste acţiuni judecătorul-sindic. Pentru a nu împovăra averea debitorului care, la
deschiderea procedurii, este, oricum, lipsită de lichidităţi şi a nu reduce şansele
creditorilor de a-şi realiza creanţele, legea arată că aceste acţiuni introduse de
administrator/lichidator sunt scutite de taxa de timbru. În felul acesta se pune la
îndemâna administratorului judiciar sau, după caz, lichidatorului judiciar un
instrument, uneori esenţial, pentru succesul procedurii.
(B) Astfel, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1) din lege, adminis-
tratorul/ lichidatorul poate introduce la tribunal o acţiune pentru anularea
oricărui act fraudulos încheiat de debitor în paguba drepturilor creditorilor,
în ultimii doi ani înaintea deschiderii procedurii.
Acest text exprimă o regulă de maximă generalitate, potrivit căreia orice act
fraudulos al debitorului insolvent încheiat în detrimentul drepturilor creditorilor va
putea fi anulat dacă a fost săvârșit într-o perioadă de cel mult doi ani înaintea
deschiderii procedurii. Trei condiții principale se desprind din examinarea acestui
text: (a) actul trebuie să fie fraudulos, (b) el trebuie să fi fost încheiat în paguba
creditorilor și (c) actul trebuie să fi fost încheiat cu cel mult 2 ani înaintea deschiderii
procedurii.
(a) Legea română nu dă o definiţie a fraudei sau actului fraudulos; art. 1214
C. civ. se referă doar la manoperele frauduloase făcute de o parte în prejudiciul
celeilalte părți.
Potrivit literaturii juridice de specialitate, frauda constituie, în primul rând, un

act de înşelare a creditorului de către debitor, prin care acesta din urmă îşi micşorează
4
patrimoniul său, sustrăgând anumite bunuri în prejudiciul creditorilor şi provocându-

şi sau agravându-şi, astfel, insolvabilitatea2.
Acest drept la acţiune conferit administratorului/lichidatorului presupune, deci,

examinarea atentă a tuturor actelor juridice încheiate de debitor în perioada
suspectă, pentru a putea decela elementele de fraudă în dauna creditorilor, constând
în voinţa culpabilă a debitorului de a prejudicia interesele legitime ale creditorilor săi,
prin reducerea gajului lor general ori al altor garanţii menite să asigure satisfacerea
creanţelor acestora3.
Actul fraudulos încheiat în dauna drepturilor creditorilor este săvârşit de

debitor, totdeauna, împreună sau cu concursul unui terţ. Potrivit principiului
relativităţii contractelor, terţilor nu le sunt opozabile efectele actului încheiat între
debitor şi creditor4, care pentru ei este un fapt juridic. De aceea, în raport cu
creditorii, frauda se analizează ca un delict civil, care atrage responsabilitatea
autorilor, fie el debitor sau terţ.
Potrivit accepţiunii clasice a noţiunii de fraudă5, aceasta poate îmbrăca trei

forme esenţiale: frauda săvârşită de o parte în detrimentul celeilalte părţi
contractante (frauda de re ad rem), frauda concertată de părţi pentru a înşela pe
terţii străini de actul lor juridic (frauda de persona ad personam) şi frauda la lege,
constând în disimularea unui act sau distorsionarea elementelor unui act juridic în
scopul sustragerii de la o obligaţie impusă de lege (fraus legi). Potrivit acestei
clasificări metodice a fraudei, în literatura juridică au fost tratate frauda debitorului
în prejudiciul drepturilor creditorului, frauda săvârşită cu ocazia transferului unor
drepturi reale şi frauda la lege6.
2
Dimitrie Gh e r asi m, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti 1981, p. 90.
3
Mircea Co st in , Mircea M u r eş a n , Victor U r sa , Dicţionar de drept civil, Editura Stiintifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1980, p.258.
4
În această privinţă, teoria clasică distinge între forţa probantă a actului şi efectele lui
obligatorii; în acest sens, vezi Constantin A. D i a c on u , Principiul inopozabilităţii contractelor
faţă de terţi. Noţiunea de terţ, Lumina Lex 1999,
p. 13-23 şi literatura de specialitate citată acolo.
5
J. B ed a r ri d e, Traite du dol et de la fraude en matière civile et commerciale, Paris, 1887,
vol.II, p. 189, lucrare citată în Dimitrie Gh e r a s im, op. cit., p. 91.
6
Dimitrie Gh e ra si m , op. cit., p. 90-103, Dorin Cl oc ot i c i, Gheorghe G h e o rgh iu , Frauda în
materia contractelor comerciale şi civile, în Revista de drept comercial, nr. 3/1996, p. 67-75.
5
Modul în care sunt formulate prevederile art. 117 alin. (1) din lege ar putea să
conducă la concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai frauda propriu-zisă a
debitorului, în paguba drepturilor creditorului (frauda de re ad rem); având, însă, în
vedere că masa pasivă este alcătuită nu numai din creanţe comerciale, ci şi din
creanţe bugetare, rezultă că şi frauda la lege (frauda de contractu in contractum sau
fraus legi) produce acelaşi efect al prejudicierii drepturilor creditorului, creditorul fiind
aici statul. În consecinţă, textul art. 117 din lege vizează, implicit, ambele forme ale
fraudei.
(b) Din examinarea cerinței ca actul să fi fost încheiat în paguba drepturilor

creditorilor rezultă că actul a fost încheiat cu intenția de a prejudicia drepturile
creditorilor. Per a contrario, cel puțin în opinia noastră, un act juridic încheiat cu
bună credință și care nu a fost încheiat cu intenția de a păgubi drepturile creditorilor,
chiar dacă a produs această consecință, nu va putea fi anulat. Noțiunea de păgubire
a drepturilor creditorilor, examinata în contextul celorlalte prevederi ale art. 117 LPI
conduce la ideea că legiuitorul a avut în vedere o daună, un prejudiciu material.
Nu se cere ca această daună să se fi produs înainte de deschiderea procedurii,

fiind admisibilă și ipoteza în care efectele actului se produc după data deschiderii
procedurii, cum ar fi, de exemplu, cazul unui contract de vânzare prin care debitorul
înstrăinează o hala de producție, al cărei preț este plătit de cumpărător în mai multe
rate, care se întind pe 20 de ani, deși dreptul de proprietate se transferă la data
intabulării contractului.
(c) Perioada de timp scursă între data încheierii actului și data deschiderii
procedurii nu poate fi mai mare de 2 ani. Chiar dacă un act juridic încheiat mai demult
continuă să își producă efectele și în perioada suspectă de 2 ani, actul nu va putea fi
anulat.
(d) În lipsa altor precizări, rezultă că atât caracterul fraudulos cât și faptul ca
el a fost încheiat în paguba creditorilor sunt chestiuni care trebuie probate de
administratorul/lichidatorul judiciar.
Atribuţia administratorului/lichidatorului de a introduce acţiuni în anulare

împotriva actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor,
6
enunţată la modul general în art. 117 alin. (1) din lege, este concretizată, în bună
măsură, prin prevederile art. 117 alin. (2) din lege, prezentate în continuare.
(C) Potrivit art. 117 alin. (2) din lege, administratorul/lichidatorul poate
introduce la tribunal o acţiune pentru anularea constituirilor sau transferurilor de
drepturi patrimoniale către terţi şi pentru restituirea de către aceştia a bunurilor
transmise şi a valorii altor prestaţii executate, realizate de debitor prin următoarele
acte:
a) Acte de transfer efectuate cu titlu gratuit în ultimii 2 ani anteriori

deschiderii procedurii, cu excepţia celor care reprezintă sponsorizări în scop
umanitar.
Liberalităţile comerciantului debitor, translative de proprietate, sunt atacabile

datorită incompatibilităţii actelor gratuite cu scopul comerţului, care este profitul; de
aceea legiuitorul creează o prezumţie de fraudă în sarcina debitorului care îşi
micşorează patrimoniul cu titlu gratuit, exceptând însă sponsorizările cu caracter
umanitar.
Pe de altă parte, dacă aceste acte de transfer au caracter fraudulos - în sensul

că au diminuat gajul general al creditorilor şi au produs sau agravat o stare de
insolvabilitate - atunci frauda debitorului este prezumată, iar terţul dobânditor nu
este apărat de buna să credinţă, fiind inacceptabil ca acesta să se îmbogăţească în
detrimentul creditorilor debitorului; terţul dobânditor va răspunde deci în limita
îmbogăţirii sale, soluţie care se sprijină atât pe principiul înlăturării îmbogăţirii fără
just temei, cât şi pe echitate, ca factor de corectare în spiritul bunei credinţe 7.
Sunt anulabile atât donaţiile (darurile) manuale, cât şi donaţiilor deghizate sub
forma unei vânzări sau donaţiile făcute de debitor în favoarea propriilor copii 8.
b) Operaţiuni în care prestaţia debitorului o depăşeşte vădit pe cea

primită efectuate în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.
7
Dimitrie G h er a sim , op. cit., p. 91.
8
Arręt de la Cour de cassation, Chambres de requetes, 5 avril 1875, Sirey 1876, 1, 37; Arręt
de la Cour de cassation, chambres commerciale, 26 nov. 1985, Dalloz, 1986, Informations
Rapides, 102, obs. Honorat. - 17 dec. 1985: Bull. IV, n. 299.
7
Legea sancţionează operaţiile comerciale dezechilibrate, întrucât acestea, fiind

oneroase prin natura lor, nu implică gratuităţi sau liberalităţi. De aceea, legea
prezumă că prin asemenea operaţiuni comerciale debitorul, acceptând o prestaţie
vădit inferioară propriei sale prestaţii, a urmărit să diminueze masa activă în
detrimentul creditorilor săi; desigur că o asemenea prezumţie operează numai în
cazul contractelor comutative, nu şi în cazul celor aleatorii. În temeiul disproporţiei
prestaţiilor contractuale, legea prezumă o fraudă, fundamentată pe voinţa culpabilă
a debitorului şi a co-contractantului său.
Astfel de operaţiuni comerciale anulabile pot privi aportul debitorului la

capitalul unei societăţi comerciale, prin care, în contul unor prime de aport sau de
emisiune iluzorii, debitorul primeşte acţiuni cu valoare inferioară valorii aportului său;
ele pot îmbrăca forma oricărui contract comercial în care, între prestaţiile părţilor,
există un dezechilibru vădit, în defavoarea debitorului.
c) Acte încheiate, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, cu

intenţia tuturor persoanelor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la
urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile.
Acest enunţ exprimă ipoteza clasică a fraudei în dauna drepturilor creditorilor,

cu menţiunea că aici legea cere ca intenţia de fraudare (concertul fraudulos) să fie
proprie tuturor părţilor implicate în raportul juridic. În acest caz, intenţia de fraudă a
debitorului, în complicitate cu terţul, trebuie dovedită, ea nemaifiind prezumată. În
categoria acestor acte frauduloase pot intra şi donaţiile (liberalităţile) vizate la lit. a)
de mai sus, dar şi contractele dezechilibrate menţionate la lit. b).
Putem astfel să conchidem că între ipoteza de mai sus şi cele prezentate la lit.
a) şi b) exista o relaţie de la gen la specie, ultimele fiind forme speciale ale fraudei
împotriva drepturilor creditorilor; aceeaşi relaţie există între actele frauduloase
menţionate la art. 117 alin. (1) din lege şi ipotezele menţionate la art. 117 alin. (2)
din lege.
d) Acte de transfer de proprietate către un creditor pentru stingerea

unei datorii anterioare sau în folosul acestuia, efectuate de către debitor în
cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar
8
putea să o obţină, în cazul falimentului debitorului, este mai mică decât

valoarea actului de transfer9.
O primă ipoteză reglementată mai sus are în vedere pre-existenţa unei datorii
a debitorului faţă de un creditor, în vedere stingerii căreia debitorul a efectuat un
transfer de proprietate; suntem deci în prezenţa unei dări în plată a unui bun mobil
sau imobil aparţinând averii debitorului, în vederea stingerii unei datorii, bun a cărui
valoare este superioară sumei la care ar fi îndreptăţit creditorul în caz de faliment al
debitorului.
A două ipoteză, vizând transferul proprietăţii unui bun în folosul creditorului,

nu este uşor de descifrat, exprimarea ei fiind lacunară; pentru a putea înţelege mai
bine această ipoteză secundă, suntem nevoiţi să cităm textul legii, care se referă la
"acte de transfer de proprietate către un creditor … în folosul acestuia, efectuate în
cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea
să o obţină, în cazul falimentului debitorului, este mai mică decât valoarea actului de
transfer."
Din examinarea textului art. 117 alin. (2) lit. d) din lege, rezultă că, deşi nu în
mod explicit, şi această ipoteză prezumă existenţa unei datorii anterioare, pentru ca
altfel termenul de creditor este lipsit de acoperire; transferul nu se face însă pentru
stingerea acelei datorii, ci în folosul creditorului. Aceste transfer face, deci, obiectul
unui act juridic distinct, care se naşte şi se stinge fără legătură cu datoria anterioară;
9
În redactarea anterioară a textului, aceste acte erau anulabile dacă ele au avut ca efect
creşterea sumei ce ar putea să pretindă creditorul în cazul falimentului debitorului. Redactarea
acestui text era deficitară; stingerea unei datorii anterioare este echivalentă cu stingerea
raportului juridic şi încetarea relaţiei debitor - creditor, astfel încât nu rezultă cum ar fi posibil
ca darea în plată a unui bun mobil sau imobil aparţinând averii debitorului, în vederea stingerii
unei datorii, să aibă ca urmare creşterea sumei pe care fostul creditor ar fi putut să o pretindă
în cazul falimentului debitorului. Fidelă principiului actus interpretandus est potius ut valeat
quam ut pereat, consacrat în materia contractelor dar care, pentru identitate de raţiune a fost
extins şi la interpretarea legii, principiu potrivit căruia norma juridică trebuie interpretată în
sensul aplicării ei iar nu în sensul neaplicării, doctrina a interpretat acest text în sensul că prin
transferul de proprietate s-a creat un avantaj creditorului, care a primit mai mult decât i s-ar
fi cuvenit în caz de faliment. A se vedea Ion Tu r cu, Situaţia unor acte juridice ale debitorului
supus procedurii reorganizării şi lichidării judiciare, p. 35; Nicoleta T ă nd ă r ea n u, Efectele
patrimoniale şi nepatrimoniale ale deschiderii procedurii de reorganizare judiciară, p. 68-69;
Ioan Schiau, op. cit., p.30-36.
9
este greu de înţeles, deci care este legătura dintre creanţa anterioară şi acest transfer
de proprietate făcut în folosul creditorului.
În opinia noastră, explicaţia acestei dileme constă în preluarea distorsionată,

în textul incriminat, a unor prevederi similare, existente în Bancruptcy Code, din care
se pare că s-a inspirat legiuitorul nostru; astfel în Secţiunea 547 lit. (b) din acest cod
se arată că administratorul poate revoca orice transfer din averea debitorului, către
sau în folosul unui creditor, pentru sau în contul unui debit anterior al debitorului,
datorat la data transferului, transfer care face posibil ca acest creditor să primească
mai mult decât ar fi primit în caz de faliment10. Redactarea corectă a acestui text ar
fi trebuit, deci, să fie următoarea: acte de transfer de proprietate, către un creditor
sau în folosul acestuia, pentru stingerea unei datorii anterioare, efectuate în cele 6
luni anterioare deschiderii procedurii, dacă suma pe care creditorul ar putea să o
obţină, în cazul falimentului debitorului, este mai mică decât valoarea actului de
transfer.
e) Constituirea unui drept de preferință pentru o creanţa care era

chirografară, în cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii.
Dreptul de preferință constă în facultatea conferită titularului unui drept real

accesoriu unui drept de creanță, de a avea prioritate față de titularii altor drepturi
reale sau de creanță. Astfel, un creditor al cărui drept de creanță este garantat cu
ipotecă, va avea prioritate (în raport cu ceilalți creditori) în realizarea creanței sale
asupra sumelor obținute din valorificarea bunului supus ipotecii.
De aceea, dreptul de preferință, la fel ca și dreptul de preempțiune afost

considerat a fi un drept prioritar. Legiuitorul prezumă că perfectarea sau constituirea,
în perioada suspectă, a unui drept de preferință în favoarea unui anumit creditor
chirografar urmăreşte favorizarea acestuia în raport cu ceilalţi creditori; textul nu
vizează decât garanţiile reale, nu şi pe cele personale (fideiusiunea), în privinţa cărora
nu se produce concursul creditorilor.
10
Bankruptcy Code and Rules, 1996 Collier Portable Pamphlet, Matthew Bender & Co, Inc.,
p. S-131.
10
Semnalăm aici o necorelare a unora dintre textele legii; în timp ce art. 117
alin. (2) lit. e) din lege nu menţionează caracterul prejudiciabil al constituirii sau
perfectării unei asemenea garanţii, art. 58 alin. (1) lit. h) din lege, stabilind atribuţiile
administratorului judiciar, arată că acesta este în drept să introducă acţiuni în
anularea constituirii unor garanţii acordate de debitor, susceptibile a prejudicia drep-
turile creditorilor.
Având însă în vedere că prevederile art. 58 alin. (1) lit. h) din lege nu regle-
mentează direct regimul unor acte juridice ale debitorului, ci doar menţionează
atribuţiile administratorului judiciar, considerăm că ele au un caracter general în
raport cu dispoziţiile speciale ale art. 117 alin. (2) din lege; aşa fiind, considerăm că
prevederile art. 58 alin. (1) lit. h) din lege nu introduc o condiţie suplimentară faţă
de prevederile art. 117 alin. (2) lit. e) din lege, ci doar întăresc prezumţia de fraudă
pe care se întemeiază anulabilitatea acestor garanţii.
Întrucât legea se referă la constituirea, respectiv perfectarea unei garanţii

reale, acesta este momentul care se raportează la perioada suspectă; dacă o ipotecă
a fost înscrisă în perioada suspectă, dar a fost constituită sau perfectată în afara
acestei perioade, ea nu va putea fi anulată.
În legătură cu o dispoziţie similară a Legii franceze nr. 85-98 din 25 ianuarie

1985, jurisprudenţa a decis că şi ipotecile judiciare pot fi anulate, dacă ele au fost
constituite în perioada suspectă11.
f) Plăţile anticipate ale datoriilor, efectuate în cele 6 luni anterioare

deschiderii procedurii, dacă scadenţa lor fusese stabilită pentru o dată
ulterioară deschiderii procedurii;
Premiza de la care pleacă legiuitorul și care constituie o prezumție legală

simplă este că plata anticipată a unor creanțe, este natură să prejudicieze drepturile
creditorilor, dacă acele creanțe ar fi scadente după data deschiderii procedurii, pentru
că prin această plată s-ar crea o situație favorabilă unor creditori, în dauna altora.
11
Arręt de la Cour de cassation, Chambre commerciale, 7 fev. 1978: Dalloz 1978,
Information rapides 335, obs. Honorat - 30 mars 1981: Bull. IV, n. 162; Dalloz-Sirey. 1981,
Informations rapides, 451, obs. Honorat.
11
Plata anticipată a unor datorii nu este privită de legiuitor ca fiind în dauna

creditorilor, dacă scadența acestor creanțe cade înaintea deschiderii procedurii, chiar
dacă orice plată anticipată îl favorizează pe creditor. Credem că aici legiuitorul a ales
greșit criteriul de selecție, acela al scadenței creanțelor plătite anticipat, chestiune a
cărei incidență care este cu greu previzibilă cu 6 luni înanitea deschiderii procedurii.
Un criteriu de selecție mai potrivit, în opinia noastră, l-ar reprezintă fie intenţia
părților de a leza prin plata anticipată drepturile creditorilor, fie condiția ca suma pe
care creditorul ar putea să o obţină, în cazul falimentului debitorului, să fie mai mică
decât valoarea plății anticipate.
g) Actele de transfer sau asumarea de obligaţii efectuate de debitor

într-o perioadă de 2 ani anteriori datei deschiderii procedurii, cu intenţia de
a ascunde/întârzia starea de insolvenţă ori de a frauda un creditor.
Ipoteza de lucru a acestui text este evocata, din alte perspective, și în cadrul
altor situații în care actele debitorului pot fi anulate ( a se vedea lit. b, c și d de mai
sus). Operațiunile vizate aici sunt actele de transfer (legiuitorul folosește termenul
”transfer” fără a indica dacă se referă la un transfer de bunuri sau de fonduri),
respectiv asumarea de obligații (și fără îndoială că accepțiunea acestei noțiuni nu
este aceea din Codul civil12 ci are semnificația de datorii). Acestea sunt prezumate a
fi frauduloase dacă se dovedește intenţia debitorului de a ascunde/întârzia starea de
insolvenţă ori de a frauda un creditor.
Întrucâ atât transferurile cât și asumarea de obligații presupun existența unui

raport judidic, rezultă că în viziunea legiuitorului este prezentă și aici o fraudă, nu
numai a debitorului ci a celor doi co-contractanți. Este interesant că interpretarea
rigidă, conservatoare a prevederilor oarecum imprecise ale acestui text ar putea
conduce la ideea că și sponsorizările cu carater umanitar (transferuri) ar putea fi
anulate dacă există intenția debitorului, pe această cale, de a frauda creditorii.
12
Potrivit prevederilor art. 1164 C. civ. (Conţinutul raportului obligaţional), obligaţia este o
legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar
acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.
12
Oricum, principalul criteriu de selecție a transferurilor și asumărilor de obligații

anulabile il reprezintă intenția debitorului de a ascunde sau întârzia starea de
insolvenţă.
(D) Anularea actelor juridice ale debitorului prevăzute la lit. d) – f) de mai sus
nu va putea fi obținută atunci când acestea au fost încheiate, cu bună-credinţă, în
cadrul unor proceduri prealabile de insolvență (mandat ad-hoc sau concordat
preventiv), respectiv pentru executarea unui acord cu creditorii, încheiat ca urmare
a unor negocieri extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului, sub
rezerva ca acordul să fi fost de natură a conduce, în mod rezonabil, la redresarea
financiară a debitorului şi să nu aibă ca scop prejudicierea şi/sau discriminarea unor
creditori.
(E) Potrivit prevederilor art. 117 alin. (4) din lege, actele și operaţiunile
încheiate în cei doi ani anteriori deschiderii procedurii, cu persoane aflate în raporturi
juridice cu debitorul, vor putea şi ele să fie anulate și prestațiile recuperate, după
cum urmează:
a) cu un asociat comanditat sau cu un asociat deţinând cel puţin 20% din

capitalul societăţii ori, după caz, din drepturile de vot în adunarea generală a
asociaţilor, în situaţia în care debitorul este acea societate în comandită, respectiv o
societate agricolă, în nume colectiv sau cu răspundere limitată;
b) cu un membru sau administrator, atunci când debitorul este un grup de

interes economic;
c) cu un acţionar deţinând cel puţin 20% din acţiunile debitorului ori, după caz,
din drepturile de vot în adunarea generală a acţionarilor, în situaţia în care debitorul
este respectiva societate pe acţiuni;
d) cu un administrator, director sau un membru al organelor de supraveghere

a debitorului, societate cooperativă, societate pe acţiuni cu răspundere limitată sau,
după caz, societate agricolă;
e) cu orice altă persoană fizică ori juridică, deţinând o poziţie de control asupra
debitorului sau a activităţii sale;
13
f) cu un coproprietar sau proprietar devălmaş asupra unui bun comun;
g) cu soţul, rudele sau afinii până la gradul al patrulea inclusiv, ai persoanelor

fizice enumerate la lit. a)-f).
O primă remarcă se impune cu privire la natura actelor juridice anulabile

potrivit dispoziţiilor de mai sus; o parte din aceste dispoziţii privesc numai
operaţiunile în care cel puțin una dintre părți este un profesionist (a-e) în timp ce alte
operațiuni (f-g) vizează și acte juridice încheiat între non-profesioniști. Instanţa
sesizată cu cererea de anulare va fi deci în măsură să identifice natura răspunderii
părților, folosind și prevederile art. 1358 C. civ. potrivit cărora pentru aprecierea
vinovăţiei se va ţine seama, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de
un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Aceste operaţiuni vor putea fi anulate numai dacă sunt în paguba

intereselor/drepturilor creditorilor; dovada existenţei unui prejudiciu va trebui să fie
făcută de titularul acţiunii - administratorul sau lichidatorul judiciar. Simpla existenţă
a unui prejudiciu nu este însă suficientă; operaţiunile comerciale trebuie să fie
frauduloase, deci să existe o voinţă culpabilă, un concert fraudulos, dirijat spre
prejudicierea intereselor creditorilor.
Formularea textului care sancţionează operaţiunile juridice încheiate între

debitor şi persoanele având o poziţie dominantă asupra debitorului suscită o serie de
comentarii. Noţiunea de "poziţie dominantă", căruia nu putem să nu-i atribuim o
semnificaţie juridică, este proprie dreptului concurenţei comerciale, dar poate primi
un înţeles şi în contextul legislaţiei valorilor mobiliare.
Legea nr. 21/1996 privind concurenţa13 nu defineşte poziţia dominantă, dar

sancţionează utilizarea în mod abuziv a poziţiei dominante. În Rezoluţia Adunării
Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite intitulată Ansamblu de propuneri şi de reguli
echitabile convenite la nivel multilateral pentru controlul practicilor comerciale
restrictive, adoptată la data de 5 decembrie 1980, "expresia poziţie dominantă de
forţă pe piaţă desemnează situaţia în care o întreprindere, fie singură, fie împreună
13
Legea nr. 21/1996 privind concurenţa a fost publicată în M. Of. nr. 88 din 30 aprilie
1996.
14
cu alte câteva întreprinderi este în măsură să domine piaţa considerată a unui bun
sau a unui serviciu, respectiv a unei grupuri de bunuri sau de anumite servicii".
(Secţiunea B, lit. I pct. 2).
Într-o formulă sintetică14 s-a considerat că "este în poziţie dominantă

întreprinderea care poate fi în măsură să îndeplinească pe o piaţă dată un rol
conducător, în aşa fel încât concurenţii săi să fie constrânşi să se conformeze atitudinii
acesteia".
Din examinarea acestor definiţii se deduce că poziţia dominantă are un caracter

relativ, ea urmând a fi apreciată în raport de diverşi factori: o piaţă de referinţă,
comportamentul agentului suspectat de poziţie dominantă, rezultatele obţinute de
acesta. Toate aceste aspecte fiind chestiuni de fapt, revine instanţei sesizate să
constate dacă respectiva operaţiune comercială, incriminată de prevederile art. 45
alin. (2) lit. c) din lege este încheiată de debitor cu o persoană având o poziţie
dominantă.
O altă semnificaţie juridică a expresiei "poziţie dominantă" poate fi aceea de

poziţie majoritară sau poziţie de control, noţiuni definite în legislația privind valorile
mobiliare şi piața de capital.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) pct. 16 lit b) din Legea nr. 297/2004 privind piața
de capital, poziţia de control înseamnă relaţia dintre societatea-mamă şi o filială sau
o relaţie similară între orice persoană fizică sau juridică şi o societate comercială;
orice filială a unei filiale va fi considerată o filială a societăţii-mamă, care este în fapt
entitatea care controlează aceste filiale; se consideră legătură strânsă şi situaţia în
care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate permanent de una
şi aceeaşi persoană printr-o relaţie de control.
Observăm că definiţia subliniază raporturile de forţă dintre societatea mamă şi

filială, respectiv între acţionarul sau acţionarii care deţin poziţia de control și
societastea controlată; în concluzie, ambele noţiuni implică o poziţie dominantă.
14
Citată în Octavian C ă p ă ţâ n ă , Dreptul concurenţei comerciale. Concurenţa patologică.
Monopolismul, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 127.
15
Din această perspectivă putem considera că noţiunile de poziţie dominantă și

poziţie de control sunt congruente. Iată deci că, astfel, pe lângă posibilitatea anulării
operaţiunilor comerciale încheiate de debitor cu un asociat sau acţionar deţinând cel
puţin 20% din capitalul societăţii comerciale debitoare, legea reglementează implicit
şi posibilitatea anularii acelor operaţiuni comerciale încheiate între debitor şi acţionari
care, singuri sau împreună, acţionând în mod concertat, exercită o poziţie dominantă
- de control sau majoritară - asupra debitorului sau activităţii acestuia.
(F) Potrivit dispozițiilor art. 118 LPI, acțiunea pentru anularea actelor
frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor poate fi introdusă de
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în termen de un an de la data expirării
termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care
au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi
imputabilă, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Art. 97 LPI prevede că acest raport trebuie depus în termen de cel mult 40 de
zile de la data desemnării administratorului/lichidatorului judiciar și că judecătorul -
sindic va putea prelungi acest termen, pentru motive temeinice, cu cel mult 40 de
zile. În practică, având în vedere că, deși administratorul judiciar este desemnat
provizoriu de către judecătorul-sindic, creditorii care dețin mai mult de 50% din
valoarea totală a creanțelor cu drept de vot pot decide desemnarea unui alt
administrator judiciar și că acesta poate fi la rândul lui înlocuit, înainte de a redacta
raportul mai sus menționat, momentul la care a expirat termenul pentru redactarea
raportului administratorului judiciar este destul de îndepărtat de data deschiderii
procedurii. De aceea, este esențial de reținut că acțiunea în anulare nu va mai putea
fi introdusă daca s-au împlinit 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu introduce această

acțiune, comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de 50% din
valoarea creanţelor înscrise la masa credală pot introduce, în același termen și în
aceleași condiții, o astfel de acţiune,
În cazul admiterii acţiunii, părţile vor fi repuse în situaţia anterioară, iar

sarcinile existente la data transferului vor fi reînscrise.
16
(G) Art. 117 LPI reglementează, deci, o serie de măsuri procesuale energice,
menite să sancționeze actele juridice ale debitorului, fie pentru că acestea au caracter
fraudulos, fie pentru că au fost încheiate în paguba drepturilor creditorilor sau cu
intenția tuturor persoanelor implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea
de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile ori cu intenția de a
ascunde/întârzia starea de insolvență ori de a frauda un creditor.
Cu toate acestea, legiuitorul a simțit nevoia să tempereze zelul

administratorilor/lichidatorilor judiciar sau al creditorilor de a formula asemenea
acțiuni, arătând la art. 119 LPI că nu se va putea cere anularea unui act de constituire
sau de transfer cu caracter patrimonial, făcut de către debitor în cursul desfășurării
normale a activității sale curente. Această excepție se adaugă celei mai sus
prezentate (art. 117 alin. 2 LPI), potrivit căreia transferul unui drept de proprietate,
constituirea unui drept de preferință sau o plată anticipată nu vor putea fi anulate
dacă au fost realizate, cu bună-credință, în executarea unui acord cu creditorii,
încheiat pentru restructurarea datoriilor debitorului.
Astfel, atunci când ia decizia introducerii acțiunii în anulare,

administratorul/lichidatorul judiciar va trebui să aibă în vedere și filtrul bunei-credințe
și al activității curente, în cazurile indicate de lege.
17
IOAN SCHIAU - DREPTUL INSOLVENȚEI
SUPORT DE CURS DESTINAT EXCLUSIV STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA. DIN BRASOV
ATRAGEREA RĂSPUNDERII PENTRU INTRAREA ÎN INSOLVENȚĂ
I. Noţiuni introductive
Potrivit dispozițiilor art. 169 alin. (1) LPI la cererea administratorului judiciar
sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau
întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără
să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să
fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul
persoanei juridice, debitor insolvent, precum și de orice alte persoane care, prin
săvârșirea anumitor fapte, au contribuit la starea de insolvență a debitorului.
Această răspundere poate surveni în orice etapă procedurală, fie ea reorganizare
judiciară sau faliment.
Reglementarea unei asemenea răspunderi este o manifestare a principiului

maximizării valorii averii debitorului, enunțat de art. 123 alin. (1) LPI și prea
discret menționat și de art. 4 pct. 1 și 10 LPI. Potrivit acestui principiu, organele
care aplică procedură vor recurge la toate mijlocele legale prevăzute pentru
maximizarea gradului de valorificare a activelor debitorului și de recuperare a
creanțelor, pentru reintegrarea în patrimoniul debitorului a drepturilor și bunurilor
înstrăinate fraudulos, pentru denunțarea contractelor nefavorabile și menținerea
contractelor beneficie averii debitorului sau pentru atragerea răspunderii
asociaților cu răspundere nelimitată, acolo unde averea debitorului este
insuficientă pentru a acoperi pasivul ori pentru atragerea răspunderii persoanelor
indicate de art. 169 LPI.
Examinarea enunțului introductiv al art. 169 LPI reliefează caracterul inedit,

de excepție, fată de regulile de drept comun, al acestui tip de răspundere civilă
aparținând membrilor organelor de conducere ale debitorului – persoană juridică
și altor persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului. Răspun-
derea reglementată de art. 169 și urm. din lege se încadrează în preocuparea
1
legiuitorului de a pune la îndemâna creditorilor și a instanței de judecată

mijloacele juridice cele mai adecvate pentru a asigura bunurile necesare lichidării
pasivului debitorului, astfel încât procedurile reglementate de lege să-şi găsească
o eficienţă cât mai mare.
Această răspundere este cunoscută şi în dreptul francez sau englez şi era

prezentă şi în vechea reglementare a Codului comercial, constând în sancţiuni
personale, patrimoniale şi penale, în sarcina administratorilor, precum şi în unele
interdicții sau decăderi din dreptul de a exercita activități de aceeași natură cu
societatea administrată sau din dreptul de a alege și a fi ales1.
Pentru a contura particularitățile acestui tip de răspundere este util să

examinăm care este titularul acțiunii prin care se urmărește atragerea acestei
forme de răspundere, care sunt subiecţii acesteia, condiţiile răspunderii şi regimul
utilizării sumelor obţinute pe această cale.
II. Organele implicate în procedura atragerii răspunderii
Potrivit prevederilor art. 169 alin. (1) din lege, competenţa de a dispune
atragerea răspunderii persoanelor care au contribuit la starea de insolvență a
debitorului, revine judecătorului-sindic învestit în cauză. Legea nr. 85/2014
consacră, deci, o competență materială și teritorială excepțională, prin derogare
de la dispoziţiile dreptului comun aplicabile în materie de răspundere civilă
delictuală sau penală. Este o manifestare a caracterului unitar al procedurii care
impune nu numai ca toate creanțele să fie realizate în cadrul acesteia ci și ca toate
acțiunile subsecvente procedurii principale a insolvenței să fie soluționate de același
magistrat.
Sesizarea judecătorului-sindic o poate face administratorul judiciar sau

lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de
1
Gheorghe P ipe rea , Obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale. Noţiuni elementare,
p.186-187.
2
insolvență a debitorului. Potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) lit. b) și art. 64 lit.
a) din lege, administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, au atribuția
de a examina activitatea debitorului și de a întocmi un raport care să menționeze
persoanele cărora le-ar fi imputabilă insolvența debitorului precum și existenta
premiselor angajării răspunderii acestora. Întocmirea acestui raport ar fi prima
ocazie pe care administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar ar putea
să o aibă pentru a identifica persoanele culpabile de starea de insolvență a
debitorului. Desigur că, și după introducerea unei asemenea acțiuni,
administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar ar putea identifica noi
fapte sau persoane culpabile, tot atâtea motive de atragerii a răspunderii în
condițiile art. 169 LPI.
Totuși, dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a

indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și – adăugăm
noi - nici nu introduce acțiunea în răspundere, poziția lui procesuală este preluată
fie de președintele comitetului creditorilor, fie de un creditor desemnat de
adunarea creditorilor, fie de creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea
creanțelor înscrise la masa credală.
Aceștia din urmă dobândesc vocația de a introduce acțiunea în răspundere,

ca persoane interesate, întrucât faptele reclamate se prezumă că au contribuit la
starea de insolvență, deci au afectat interesele legitime ale creditorilor
reprezentați prin președintele comitetului creditorilor sau, în lipsă, prin creditorul
desemnat de adunarea creditorilor sau de creditorul care deține o cotă importanță
din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, cotă care constituie și o unitate
de măsură a interesului său de a participa la maximizarea valorii averii
debitorului.
III. Subiecţii răspunderii şi domeniul de aplicare
Prevederile art. 169 din lege vizează, în primul rând, pe membrii organelor
de conducere și/sau supraveghere a debitorului – persoană juridică. Aceștia sunt,
3
în cazul societăților, membrii consiliului de administrație, ai consiliului de

supraveghere, ai directoratului precum și directorii cărora li s-a delegat de către
consiliul de administrație atribuțiile de conducere, cenzorii și auditorii interni sau
financiari. În cazul asociațiilor și fundațiilor, persoanele răspunzătoare sunt
membrii consiliului director și cenzorii iar în cazul regiilor autonome, al grupurilor
de interes economic și al societăților cooperative sunt administratorii, directorii
executivi și cenzorii.
Toți aceștia sunt subiecți calificați ai răspunderii reglementate de art. 169

LPI, pentru că răspunderea lor este atrasă, dacă sunt îndeplinite condițiile, de
calitatea pe care o dețin în cadrul organelor de conducere sau supraveghere ale
debitorului.
Pe lângă aceștia, mai răspund pentru pasivul debitorului – persoană juridică

și alte persoane care au contribuit la starea de insolvență. Aceștia pot fi, de
exemplu, cocontractanții debitorului din actele juridice anulate pentru cauzele sau
în situațiile prevăzute de art. 117 LPI și care au produs pagube debitorului
insolvent.
Principial, această formă specială de răspundere nu era necesară în situaţia

societăţilor în nume colectiv şi în comandită, ai căror administratori nu pot fi decât
asociaţi şi respectiv asociaţi sau acţionari comanditaţi, care, în această din urma
calitate, au oricum o răspundere nelimitată pentru obligaţiile sociale ale societăţii.
Asupra acestora, judecătorul-sindic poate oricum, potrivit dispoziţiilor art. 164 din
lege, să autorizeze executarea silită a bunurilor, în cazul în care averea debitorului
- societate în nume colectiv sau în comandită – nu este suficientă pentru plata
creanţelor înregistrate în tabelul definitiv consolidat de creanţe 2.
Dacă acțiunea în răspundere a fost admisă printr-o hotărâre definitivă,

persoanele a căror răspundere a fost atrasă nu mai pote fi desemnate
2
Pentru detalii, Ion Tu rcu , Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților comerciale,
reglementată de Legea nr. 85/2014, Revista de drept comercial nr. 3/1996, p.62-63.
4
administrator sau, dacă sunt administrator în alte societăţi, vor fi decăzute din
acest drept timp de 10 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii. În acest
sens, pentru efectuarea publicității corespunzătoare, hotărârea definitivă a
judecătorului-sindic va fi comunicată către Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului, din oficiu.
IV. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 169 LPI
Natura juridică a răspunderii administratorilor, a membrilor consiliului de

supraveghere, a directorilor cărora li s-au delegat atribuții de conducere, a
auditorilor interni și/sau financiari, a cenzorilor și a membrilor consiliului director
este determinată în raport de calificarea raporturilor juridice stabilite între aceştia
şi societatea. Întinderea şi efectele răspunderii acestora sunt guvernate de
regulile mandatului (art. 72 şi 161 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, art. 150 din
Legea nr. 161/2003, art. 61 din OG nr. 26/2000, art. 55 și 56 din Legea nr.
1/2005).
Răspunderea membrilor organelor de conducere și supraveghere este,

aşadar, este o răspundere specială, cu caracter excepţional; în doctrină
s-a admis că această răspundere împrumută cele mai multe dintre caracteristicile
răspunderii delictuale, iar în cazul în care faptele săvârşite de membrii organelor
de conducere sunt infracţiuni, răspunderea acestora va fi, neîndoielnic,
delictuală3. În anumite cazuri, ea va putea avea şi un caracter contractual, atunci
când se încalcă mandatul încredinţat de societate persoanelor vizate de art. 169
din lege.
În raport de regimul juridic al răspunderii membrilor organelor de conducere,

aceştia vor purta o răspundere individuală sau solidară. Astfel, potrivit art. 173
alin. (1) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidari răspunzători faţă de
societate, printre altele, pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor
3
Ion T ur cu , op. cit., p. 63; Gheorghe Pi p e rea , op. cit., p. 193-194.
5
ţinere, exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale şi stricta îndeplinire a

îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun. De asemenea, potrivit art.
1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, administratorii societăţii sunt solidar
răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă, având cunoştinţă de neregulile
săvârşite de aceştia, nu le denunţa cenzorilor. În fine, potrivit art. 1442 alin. (5)
din Legea nr. 31/1990 și ale at. 53 din Legea nr. 5/2005, răspunderea solidară a
administratorilor este înlăturată dacă aceştia au făcut să se constate, în registrul
deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor faţă de săvârşirea anumitor
acte sau faţă de omisiunea îndeplinirii anumitor atribuţii, încunoştinţând despre
aceasta, în scris, pe cenzori. Aceeaşi răspundere solidară este extinsă de art. 152
alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi asupra directorilor societăţii; în fine, şi cenzorii
poartă o răspundere solidară, potrivit dispoziţiilor art. 166 alin. (3) din Legea nr.
31/1990, în vederea îndeplinirii obligaţiilor legale şi statutare.
Art. 169 alin. (4) în consonanță cu prevederile mai sus citate, enunță și el
răspunderea solidară, în cazul pluralității de autori, cu mențiunea că solidaritatea
este activată doar dacă apariţia stării de insolvenţă a fost anterioară sau
contemporană perioadei de timp în care aceste peroane şi-au exercitat mandatul
sau au deţinut poziţia din care au contribuit la starea de insolvenţă.
Condiția ca apariția stării de insolvență să fie anterioară perioadei de timp în

care persoanele indicate de art. 169 alin. (1) și-au exercitat mandatul reprezintă
o distorsiune logică și cronologică; fără îndoială, legiuitorul a avut în vedere
condiția ca perioada de timp în care acele persoane și-au exercitat mandatul să
fie anterioară apariției stării de insolvență, și doar din eroare a formulat această
condiție simetric invers, și anume ca apariția stării de insolventă să fie anterioară
perioadei în care acele persoane si-au exercitat mandatul (situație în care aceste
persoane nu aveau cum să contribuie la starea de insolvență, după apariția
acesteia).
6
V. Conditiile răspunderii reglementate de art. 169 din lege
Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu
printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. În aplicarea
acestui text, art. 169 alin. (1) din lege enunță un cumul al condițiilor răspunderii
speciale a membrilor organelor de conducere sau supraveghere precum și a altor
persoane care au contribuit, prin săvârşirea anumitor acte şi fapte ilicite civile sau
penale, cu intenţie sau din culpă, la starea de insolvență.
Din lectura prevederilor art. 169 alin. (1) LPI rezultă că cele patru condiții
generale ale răspunderii civile primesc dimensiuni speciale în cadrul răspunderii
reglementate de art. 169 LPI:
- Astfel, existența unui prejudiciu nu este suficientă, în sine, pentru

atragerea răspunderii; acest prejudiciu adus debitorului insolvent -
persoană juridică, trebuie corelat cu starea de insolvență, adică trebuie
să fi fost îndestul de important încât să fi contribuit la starea de insolvență
a debitorului; orice prejudiciu care nu a contribuit la starea de insolvență
a debitorului (fie că s-a produs ulterior deschiderii procedurii, fie că este
insignifiant în raport cu alte cauze care au declanșat insolvența) nu va
putea fi reparat pe calea specială reglementată de art. 169 – art. 173
LPI;
- Fapta ilicită trebuie să îmbrace una dintre formele menționate la art. 169
alin. (1) lit. a) – h) LPI; orice altă faptă, chiar săvârșită cu intenție, care
nu a contribuit la starea de insolvență a debitorului, nu atrage
răspunderea specială a autorului;
- Legătură de cauzalitate are o dublă dimensiune fiind prezentă atât între
fapta ilicită și prejudiciu cât și între prejudiciu și starea de insolvență; în
anumite situații, această legătură de cauzalitate se prezumă;
7
- Vinovăția poate îmbrăca atât forma culpei cât și cea a intenției iar în
anumite situații este legal prezumată. De asemenea, forma vinovăției
este indicată de lege sau transpare din descrierea faptei încriminate.
- În fine, legiuitorul mai indică o dimensiune proprie acestui tip de
răspundere: răspunderea membrilor organelor de conducere și/sau
supraveghere sau a celorlalte persoane care au contribuit la starea de
insolvență este limitată la pasivul debitorului insolvent (subiecții indicați
pot fi obligați la suportarea unei părți sau a întregului pasiv, de unde, per
a contrario, rezultă că această limită a pasivului debitorului insolvent nu
poate fi depășită)) dar nu poate depăși valoarea prejudiciului aflat în
directă legătură de cauzalitate cu fapta respectivă.
Raportând aceste cerinţe ale art. 169 alin. (1) din lege la condiţiile
răspunderii civile, observam că acest text nu prevede, în mod explicit, cu două
excepții, cerinţa vinovăției persoanelor care au contribuit la starea de insolvență;
această omisiune nu este întâmplătoare, ci vine să sublinieze regimul agravat al
răspunderii acestor membri ai organelor de conducere. Pe de altă parte, modul
de formulare, în textul legii, a faptelor care atrag răspunderea membrilor
organelor de conducere elimină posibilitatea absenţei culpei subliniind,
dimpotrivă, vinovăţia acestor membri, noţiune care, în toate ramurile de drept,
desemnează, deopotrivă, intenţia şi culpa propriu-zisă4.
Secţiunea VI. Fapta ilicită în enumerarea art. 169 LPI
Membrii organelor de conducere sau supraveghere ale debitorului insolvent

- persoană juridică precum și alte persoane care au contribuit la starea de
insolvență a debitorului răspund pentru următoarele fapte, reglementate de art.
169 LPI:
4
Liviu Pop , Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Tratat. Ediţie revăzută, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1994, p. 217.
8
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau

în cel al unei alte persoane; în primul rând, este de semnalat aici că, modul de
formulare, trimite, cel mai plauzibil, la prezența intenției, pentru că a folosi un
bun care aparține altuia, in interes propriu sau al altuia, nu poate fi rezultatul
unei simple culpe, decât dacă autorul avea convingerea că bunul îi aparține sau
că este autorizat să îl folosească, or o asemenea inocență nu este admisibilă în
cazul membrilor organelor de conducere sau de supraveghere ale persoanei
juridice. Conceptul de ”credite” credem că este folosit aici în mod generic,
însemnând lichiditățile aflate la dispoziția persoanei juridice precum și sumele
accesibile acesteia, datorită bunei reputații sau unei situații financiare adecvate.
Desigur că folosirea menționată în acest text trebuie să fi contribuit la starea de
insolvență a debitorului și să fi produs un prejudiciu material persoanei juridice,
aflat în legătură de cauzalitate cu folosirea bunurilor acesteia.
b) au făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes

personal, sub acoperirea persoanei juridice; cheia faptei culpabile constă și
folosirea acoperirii persoanei juridice pentru a desfășura activități în interes
personal. Această ”acoperire” presupune un ansamblu de operațiuni menite a
prezenta terților (inclusiv organelor fiscale) o imagine înșelătoare, potrivit căreia
o activitate proprie autorului este atribuită persoanei juridice, deși beneficiarul
rezultatului este autorul faptei și nu persoana juridică. Este evident că această
faptă implică și o contabilitate fictivă sau dublă ori o evaziune fiscală. Astfel,
autorul poate cumpăra bunuri în nume propriu dar pe care le comercializează sub
acoperirea persoanei juridice, fără a înregistra veniturile în contabilitate, venituri
pe care le însușește.
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în

mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; este situația în care autorii
faptei urmăresc continuarea unei activități dăunătoare persoanei juridice, dar
care le produce avantaje personale. Legea cere ca activitatea care conduce spre
încetare de plăți să aibă caracter manifest, să fie evident și indiscutabil că ea
9
conduce la încetare de plăți. Există două mențiuni ale textului care subliniază
vinovăția autorului; fapta se săvârșește în interes personal iar autorul nu se poate
prevala de o eventuală dificultate de apreciere a consecințelor continuării
activității, întrucât rezultatul este vădit, deci vizibil chiar si pentru cel mai puțin
diligent profesionist.
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente

contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul
nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul
judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se
prezumă. Prezumția este relativă. Această faptă întruneşte şi elementele
constitutive ale infracţiunii de bancrută frauduloasă, reglementată de art. 276 lit.
a) din Legea nr. 31/1990; de asemenea, aceste fapte sunt incriminate fie ca
infracţiuni, fie ca şi contravenţii, prin Legea contabilităţii nr. 82/1991 şi respectiv
Legea nr. 87/1994 privind evaziunea fiscală. Legea reglementează aici trei
ipoteze, în care vinovăția autorului prezintă forme diferite: ținerea unei
contabilități fictive sau ”organizarea” dispariției unor documente contabile sunt
fapte care nu pot fi săvârșite decât cu intenție, în timp ce neținerea contabilității
în conformitate cu legea poate fi și rezultatul unei simple culpe. Mai ales în
contextul caracterului tot mai stufos al legislației care reglementează ținerea
evidențelor financiare, o asemenea culpă nu este dificil de imaginat.
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au

mărit în mod fictiv pasivul acesteia; şi aceste fapte întrunesc elementele
constitutive ale bancrutei frauduloase, reglementată de art. 276 lit. a) din Legea
nr. 31/1990. Dacă deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei
juridice reprezintă operațiuni materiale mărirea în mod fictiv a pasivului
reprezintă manopere financiar-contabile fundamentate pe raporturi juridice. Deci,
aici, legiuitorul are în vedere atît fapte juridice cât și acte juiridice.
10
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri,

în scopul întârzierii încetării de plăţi; aici fapta ilicită (folosirea de mijloace
ruinătoare) implică și existența unui prejudiciu, întrucât mijloacele ruinătoare
sunt acele operațiuni în care prestația debitorului se află într-un uriaș dezechilibru
cu prestația celuilalt contractant, de natură a provoca ”ruina” debitorului și,
evident, insolvența acestuia. Astfel ar fi vanzarea unui bun din averea debitorului
la un preț de nimic sau cumpărarea unui bun la un preț exorbitant față de valoarea
de piață a acestuia. În speță, legiuitorul se referă numai la mijloace ruinătoare
menite de a procura fonduri (deci are în vedere vânzarea, schimbul, cesiunea,
unor bunuri în schimbul unor lichidități), cu scopul de a întârzia starea de
insolvență. Acest scop este cel care relevă și vinovăția persoanelor răspunzătoare
cât modul de fraudare a intereselor debitorului; întârzierea instalării insolvenței
prin asemenea mijloace ruinătoare se fraudează interese creditorilor.
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească

cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori; Din analiza acestui enunț
rezultă câteva concluzii; legiuitorul folosește sintagma ”cu preferință” fără nicio
legătură cu diversele ipostaze ale dreptului de preferință reglementat în codul civil
în favoarea creditorului îndreptățit a fi plătit înaintea altor creditori ci în sensul de
plată discreționară, arbitrară, abuzivă.
Astfel, nu este o plată cu preferință plata făcută unui creditor titular al unei
creanțe care este scadentă înaintea creanțelor altor debitori; nu este o plata cu
preferință plata făcută cu întâietate creditorului care se bucură de un drept de
preferință, în raport cu creanța chirografară a altui creditor, chiar dacă acestea
au aceeași scadență.
Este o plată făcută cu preferință, atunci când două creanțe sunt deopotrivă
scadente, plata creanței chirografare în dauna unei creanțe ce se bucură de un
drept de preferință; tot astfel, este o plata cu preferință plata unei creanțe
nescadente, înaintea unei creanțe scadente.
11
h) orice altă faptă săvârșită cu intenție, care a contribuit la starea de

insolvență a debitorului, constatată potrivit prevederilor prezentului titlu. Deși
este ultima, în enumerarea legii, fapta menționată aici, prin generalitatea
enunțului, face, aproape, de prisos menționarea celorlalte fapte de la lit. a) – g),
dacă acestea sunt săvârșite cu intenție5. Sunt prezente, în acest enunț, toate
elementele răspunderii civile patrimoniale: prejudiciul prezumat prin starea de
insolvență, fapta culpabilă, legătură de cauzalitate între aceasta și
prejudiciu/starea de insolvență și vinovăția sub forma intenției. Per a contrario,
rezultă că orice altă faptă decât cele menționate la lit. a) – g) ale art. 169 alin.
(1) din lege, dacă a contribuit la starea de insolvență a debitorului dar nu este
săvârșită cu intenție, nu poate atrage răspunderea autorului, în condițiile art. 169
LPI.
Art. 169 alin. (5) și alin. (6) LPI reglementează două cazuri de exonerare de
răspundere pentru faptele mai sus menționate. Astfel, pe cale de excepție,
răspunderea autorilor nu va putea fi angajată dacă, în organele colegiale de
conducere ale persoanei juridice, s-au opus la actele ori la faptele care au
contribuit la starea de insolvenţă sau au lipsit de la luarea deciziilor care au
contribuit la starea de insolvenţă şi au făcut să se consemneze, ulterior luării
deciziei, opoziţia lor la aceste decizii. Această excepție, inspirată din prevederile
art. 1442 din Legea nr. 31/1990 privind societățile, este aplicabilă, în opinia
noastră, numai ipotezelor reglementate la art. 169 alin. (1) susceptibile de a fi
săvârște pe baza unei decizii a organului colegial de conducere (cum ar fi, spre
exemplu, folosirea de mijloace ruinătoare pentru a procura fonduri, în vederea
întârzierii încetării de plăți).
5
Trimiterea consemnată sub forma ”constatată potrivit prevederilor prezentului titlu”, este și ea de
maximă generalitate, referindu-se la Titlul II al Legii nr. 85/2014, care reglementează întreaga
procedură a insolvenței.
12
Mai este de remarcat că același art. 169 LPI (alin. 6) prevede, tot cu titlu de
excepție, că răspunderea nu va putea fi angajată dacă, în luna precedentă
încetării plăților, s-au efectuat, cu bună-credință, plăți în executarea unui acord
cu creditorii. Această excepție nu privește, însă, toate faptele încriminate de art.
169 alin. (1) LPI, pentru că nu poate fi aplicabil situației in care s-a ținut o
contabilitate fictivă sau s-a mărit, în mod fictiv, pasivul debitorului insolvent.
În practică, aplicarea acestei excepții devine foarte greoaie, întrucât prevede

mai multe condiții, a căror incidență este dificil de probat:
- acordul cu creditorii trebuie să fie încheiat ca urmare a unor negocieri

extrajudiciare pentru restructurarea datoriilor debitorului (eventual în cadrul
procedurii mandatului ad-hoc sau în cadrul procedurii concordatului
preventiv); este posibil însă ca un asemenea acord să fi fost încheiat și în
afara acestor proceduri de prevenire a insolvenței.
- acordul să fi fost de natură a conduce la redresarea financiară a debitorului;

evident că numai un expert poate concluziona, cu un mare grad de
probabilitate, dacă un asemenea acord a fost de natură să conducă la
redresarea financiară a debitorului, în condițiile în care el, în mod evident,
nu a avut un asemenea rezultat, întrucât debitorul a intrat în insolvență.
- acordul să nu fi avut ca scop prejudicierea și/sau discriminarea unor

creditori. Această cerință o dublează pe cea a efectuării de plăți cu bună
credință, făcând inutilă menționarea acesteia; nu se pot face plăți cu bună
credință în cadrul unui acord încheiat cu rea credință.
Aplicarea prevederilor art. 169 alin. (1) nu înlătura răspunderea penală,

pentru faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracţiuni. Într-o
asemenea situaţie, răspunderea penală pentru acele fapte care constituie
infracţiuni este însoţită şi de o răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor
de conducere sau supraveghere ale persoanei juridice, atunci când acestea au
ajuns în încetare de plăţi şi prin contribuţia conducătorilor lor.
13
VII. Prescrierea dreptului la acțiune în atragerea răspunderii
Dreptul la acțiunea în atragerea răspunderii reglementat de art. 169 LPI se

prescrie in termenul general de prescripție, de 3 ani. Particularitatea acestui
termen de prescripție constă în momentul începerii curgerii lui, care nu este data
când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care
răspunde de ea [art. 2528 alin. (2) C. civ.], ci doar data de la care a fost
cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariția stării de
insolvență, paguba fiind, probabil, prezumată prin apariția stării de insolvență.
Legea creează o prezumție legală irefragabilă, potrivit căreia data cea mai
târzie la care s-a cunoscut persoana care a contribuit la apariția stării de
insolvență este data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență a raportului
administratorului judiciar/lichidatorului judiciar, prevăzut de art. 58 alin. (1) lit.
b) sau, după caz, art. 64 lit. a) din lege, privind persoanele cărora le-ar fi
imputabilă insolvența debitorului precum și existența premiselor angajării
răspunderii acestora.
Întrucât desemnarea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar se

produce în cadrul primei adunări a creditorilor, care trebuie să se desfășoare, cel
mai devreme, în termen de 70 de zile de la data deschiderii procedurii [art. 100
alin. (1) lit. b), c) și e) LPI] sau chiar în termen de 160 de zile de la data
deschiderii procedurii [art. 100 alin. (2) LPI ] iar raportul prevăzut la art. 58 alin.
(1) lit. b) sau, după caz, art. 64 lit. a) precum și la art. 97 LPI, trebuie prezentat
într-un termen de cel mult 40 de zile de la desemnarea administratorului
judiciar/lichidatorului judiciar, termen care va putea fi prelungit de judecătorul-
sindic cu cel mult 40 de zile [art. 97 alin. (1) LPI] rezultă că această ultimă data
de la care începe să curgă termenul de prescripție poate fi situată, în practică, la
peste 240 de zile de la deschiderea procedurii, ceea ce acordă titularilor acțiunii
o generoasă perioadă de reflecție înainte de a introduce această acțiune,
contrazicând complet dezideratele celerității și eficienței procedurii insolvenței.
14
VIII. Chestiuni procedurale
Cererea introdusă de oricare dintre titularii acțiunii menționați la art. 169 LPI
se va judeca separat, formându-se un dosar asociat.
Potrivit prevederilor art. 172 LPI, odată cu introducerea acțiunilor de

atragere a răspunderii sau ulterior, administratorul judiciar ori lichidatorul judiciar
sau comitetul creditorilor va putea cere ca judecătorul-sindic să dispună
instituirea de măsuri asigurătorii în condițiile Codului de procedură civilă.
În mod straniu, titularii acțiunii în răspundere și persoanele care pot cere

instituirea măsurilor asiguratorii diferă; astfel, comitetul creditorilor are vocația
de formula o cerere de măsuri asiguratorii deși nu poate fi titularul acțiunii de
atragere a răspunderii; dimpotrivă, creditorul desemnat de adunarea generală
sau creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la
masa credulă au vocația de a introduce acțiunea în răspundere dar nu sunt
indicate de lege ca având dreptul de a formula cerere de instituire a măsurilor
asiguratorii. Desigur că, de lege ferenda, această disparitate trebuie să fie
eliminată.
Și mai straniu, din perspectiva principiilor procedurii de drept comun, este

că, în cazul în care administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu intenţionează
să formuleze apel împotriva unei hotărâri a judecătorului-sindic prin care s-a
respins acțiunea în atragerea răspunderii, acesta va notifica comitetul creditorilor
sau, în cazul în care nu a fost desemnat un comitet al creditorilor, adunarea
creditorilor. În aceste condiții, calea de atac împotriva acestei hotărâri va putea
poate fi exercitată direct de preşedintele comitetului creditorilor, iar în lipsa
constituirii unui comitet, de către orice creditor interesat care deţine mai mult de
30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.
De notat și aici, inconsistența logică a raționamentului legiuitorului; în primul

rând, în lipsa unor prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie
procedurală, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu este cel care a
15
introdus acțiunea în răspundere, ci persoanele menționate la art. 169 alin. (2)

LPI, atunci administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu are dreptul de a
formula apel astfel încât nu are ce intenție sau lipsă de intenție să notifice
preşedintelui comitetului creditorilor sau, după caz, creditorului care deţine mai
mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.
Dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar este cel care a introdus

acțiunea în răspundere, consemnăm și aici o abatere de la regulile dreptului
comun în materie procesuală, în sensul că persoane care nu au avut calitatea de
părți în judecata fondului, vor putea exercita calea de atac a apelului împotriva
hotărârii pronunțate la fond.
IX. Utilizarea sumelor obţinute în urma atragerii răspunderii
Sumele obţinute prin executarea silită a hotărârii de atragere a răspunderii

persoanelor indicate de art. 169 alin. (1) din lege, executarea desfășurată în
condiţiile Codului de procedură civilă, vor intra în averea debitorului insolvent și
vor fi destinate, potrivit dispozițiilor art. 171 LPI, fie reorganizării, pentru
completarea fondurilor necesare continuării activităţii și pentru plata creanțelor
potrivit programului de plăți, fie - în caz de faliment - pentru plata datoriilor
debitorului (acoperirea pasivului). Rezultă, deci, că răspunderea reglementată de
art. 169 LPI poate funcţiona în cadrul oricăreia din procedurile reglementate de
Legea nr. 85/2014.
După închiderea procedurii insolvenței și, deci, după descărcarea

administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de orice îndatoriri sau
responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea acestuia (art. 180 LPI),
sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul
judecătoresc, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia
sa de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar.
16
IOAN SCHIAU DREPT COMERCIAL – PARTEA SPECIALĂ
MATERIAL DESTINAT STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT - UNITBV
TOATE DREPTURILE REZERVATE AUTORULUI
CURSUL 5. MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE ȘI COMISIONUL
I. MANDATUL FĂRĂ REPREZENTARE
1. DEFINIȚIE ȘI TRĂSĂTURI JURIDICE ALE CONTRACTUL DE MANDAT FĂRĂ

REPREZENTARE.
1.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 2.039 C. civ., mandatul fără reprezentare
este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în
nume propriu, dar pe seama celeilalte părţi, numită mandant, şi îşi asumă față de
terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre
mandat.
Contractul de mandat fără reprezentare apare, deci, ca o varietate sau o formă
distinctă a contractului de mandat. El este numit, în mod explicit, mandat fără
reprezentare pentru a sublinia că, spre deosebire de cealaltă formă a mandatului,
unde mandatarul acționează cu reprezentare, adică în numele mandantului (cu
consecința că, potrivit art. 1.296 C. civ., contractul încheiat de mandatar produce
efecte direct intre mandant și terț), în acest caz mandatarul nu se prezintă în numele
mandantului, ci în nume propriu (cu consecința că terții nu au niciun raport juridic
cu mandantul – art. 2.040 C. civ.).
În aceasta particularitate constă deosebirea esenţială dintre cele două contracte. În
timp ce mandatarul cu reprezentare încheie acte în nume străin (nomine alieno),
deci în numele şi pe seama mandantului, mandatarul fără reprezentare nu
beneficiază de dreptul de reprezentare şi încheie acte juridice în nume propriu
(proprio nomine), dar pe seama mandantului. Având în vedere, totuși, că efectele
acestor acte se răsfrâng asupra mandantului, s-a considerat că, în cazul acestei din
urmă forme a mandatului, există o reprezentare indirectă sau imperfectă, în timp ce
în cadrul contractului de mandat cu reprezentare există o reprezentare directă sau
perfectă. De aici rezultă și consecinte juridice diferite: în timp ce raportul juridic
încheiat de mandatarul cu reprezentare îi leagă direct pe mandant și terț, contractul
încheiat de mandatarul fără reprezentare cu terțul produce efecte directe numai între
cei doi participanți, ca și cum afacerea ar fi fost a mandatarului.
Analiza definiției enunțată de art. 2.039 C. civ. prilejuiește câteva constatări menite
să configureze arhitectura juridică a acestui contract. Cu titlu de particularitate sau
curiozitate a tehnicii legislative, art. 2.039 C. civ. nu definește, in terminis, contractul
de mandat fără reprezentare, ci explică ce operațiuni juridice infăptuiește
mandatarul în temeiul acestui contract (încheie acte juridice și își asumă obligații).
Pornind, probabil, de la ideea că deja a definit mandatul (art. 2.009 C. civ.),
legiuitorul renunță a mai enunța obiectul contractului (imputernicirea acordată
1
mandatarului de catre mandant care este însoțită de obligația corelativa, asumată

de mandatar, de a încheia anumite acte juridice).
De aceea, credem că o definiție sumară dar corectă a mandatului fără reprezentare
ar trebui să se refere la acel contract prin care mandantul îl împuternicește pe
mandatar, iar acesta din urmă se obligă, să încheie acte juridice, în nume
propriu, dar pe seama mandantului.
Pe urmă, deși legiuitorul are în vedere, ca obiect al contractului, doar încheierea de
acte juridice, este evident că, în realitate procura mandatarului privește, implicit, si
tratarea (negocierea) acestor acte juridice, ca etapă precontractuală a formării
progresive a contractului.
De asemenea, precizarea că mandatarul care încheie acte în nume propriu ”își asumă
față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte” pare superfluă, având în vedere
(a) principiul de drept comun că nimeni nu poate fi obligat prin voința altuia (alteri
stipulari nemo potest – reprezentarea constituind excepția), principiu reflectat și în
dispozițiile art. 1280 C. civ. (privind relativitatea contractelor) precum și (b) forța
obligatorie a contractului între părți (art. 1270 C. civ.).
În fine, este de remarcat că mandatul fără reprezentare nu este un contract de sine
stătător, el constituind doar un concept generic, particularizat prin formele sau
speciile sale: comisionul, consignația și expediția. De aici și importanța studierii
sale, acesta reprezentând tiparul pe baza căruia au fost
1.2. Trăsături. Contractul de mandat fără reprezentare este un contract utilizat de
profesioniști, avand caracter bilateral, comutativ, oneros, consensual, intuitu
personae, de mijloace (sau de diligență).
Contractul de mandat fără reprezentare este un contract destinat, în principal,
intermedierii în materia activităţii de productie, comerţ sau prestări servicii. Această
trăsătură, mai puţin evidentă în reglementarea generală dată mandatului fără
reprezentare, rezultă din modul în care legiuitorul reglementează particularităţile
formelor (speciilor) mandatului fără reprezentare.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2043 C. civ., contractul de comision are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii. Este evident că
sintagma „vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii” se suprapune, parţial, peste
formularea „activităţi de producţie, comerţ sau prestări servicii” cu care legea a
înlocuit sintagma tradiţională de acte de comerţ.1 În plus, contractul de consignaţie
si cel de expediţie sunt si ele reglementate ca varietăţi ale contractului de comision.
De asemenea, este menţionată, în acelaşi articol, calitatea de profesionist a
comisionarului (şi, prin extrapolare, a consignantului şi a expeditorului), ceea ce
conduce la ideea că acesta acţionează cu ocazia şi în cadrul exercitării unei
profesiuni. Este de reținut, în acest sens, că, potrivit definiției oferite de art. 2.043
1
A se vedea art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.
2
C. civ., comisionarul acționează cu titlu profesional; această precizare este

echivalentă cu cea din art. 2.010 C. civ. care utilizează expresia ”mandatul dat
pentru exercitarea unei activități profesionale” și este o indicație clară a calității de
profesionist a comisionarului dar și a faptului că acest contract este oneros
(prezumtie legală instituită de același text, mai sus citat). În continuare, legiuitorul
precizează că atît consignația (art. 2.054 C. civ.) cât și expediția (art. 2.064 C. civ.)
sunt varietăți ale contractului de comision, deci cuprind un mandat exercitat cu titlu
profesional.
Contractul de mandat fără reprezentare este sinalagmatic, fiind caracterizat prin
reciprocitatea și interdependența prestațiilor asumate de părți, întrucât dreptul și
obligația mandatarului de a incheia acte de vanzare si/sau prestări servicii pe seama
și pe socoteala mandantului este echivalentul contraprestației mandantului,
constând în remunerația pe care acesta are obligația să o plătească mandatarului.
Contractul de mandat fără reprezentare este comutativ, părțile cunoscând, la
momentul încheierii contractului, întinderea și conținutul prestațiilor la care se
obligă, astfel încât prestațiile părților sunt echivalente: mandatarul să încheie acte
juridice ale mandantului iar acesta să plătească remunerația (comisionul)
mandatarului.
Contractul de mandat fără reprezentare are caracter oneros, toate formele sale
(comisionul, consignația, expediția) vizând un mandat dat pentru acte de exercitare
a unei activităţi profesionale; în consecinţă, prestația mandatarului are drept cauză
imediată - causa proxima - remunerația pe care urmează să o primească de la
mandant. Această remunerație sau acest onorariu al mandatarului trebuie plătit
chiar dacă în contract nu s-a prevăzut nimic in acest sens, fiind însă de esența
mandatului fără reprezentare încredinţat unui profesionist, că el este prezumat a fi
oneros (art. 2.010 alin. (1) teza finală).
Mandatul este un contract intuitu personae, încheiat în considerarea persoanei
mandatarului, ale cărui calități profesionale și abilități personale sunt determinate
pentru opțiunea mandantului și pentru încheierea contractului. De aceea, el se stinge
pentru cauză de moarte, interdicție sau faliment al mandantului ori mandatarului.
În fine, contractul de mandat fără reprezentare este un contract de mijloace sau de
diligență, mandatarul fiind ținut de a depune toate eforturile pentru a-si aduce la
îndeplinire mandatul, nefiind însă prezumat a fi în culpă în cazul neobținerii
rezultatului scontat și nefiind răspunzător dacă afacerea tratată eșuează din motive
care nu tin de culpa proprie (art. 2.027 C. civ.).
2. EFECTE GENERALE ALE MANDATULUI FĂRĂ REPREZENTARE.
2.1. Efecte față de terți. Din perspectiva terților, actele încheiate cu mandatarul fără
reprezentare, fiind acte proprii ale mandatarului, nu creează nicio obligație în sarcina
3
mandantului; cu alte cuvinte, terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art.

2.040 C. civ) și nu au nicio acțiune împotriva acestuia.
Este la fel de adevărat că nici mandantul nu are un raport juridic cu terții; el va putea
să exercite drepturile născute, în numele mandatarului, din contractele încheiate de
acesta, numai prin instituția subrogării (substituirii) în poziția juridică a mandatarului
și numai dacă și-a îndeplinit propriile obligații față de terți.
De aceea, este corect să afirmăm, ca o regulă ferma, că, in temeiul actelor juridice
încheiate de mandatar în nume propriu, nu se naște niciun raport juridic intre
mandant și terț; exercitarea unor drepturi născute din aceste acte, de către mandant
împotriva terților, nu constituie o excepție de la regulă ci doar efectul asumării de
către mandant, în condițiile legii (art. 1.593 și urm. C. civ) a poziției juridice a
mandatarului-creditor.
2.2. Efecte între părți. Deși acționează în nume propriu, mandatarul fără
reprezentare încheie acte juridice pe seama mandantului. Una dintre obligațiile sale
este și aceea de a remite mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii
sale (art. 2.019 C. civ., aplicabil mandatului fără reprezentare în temeiul normei
cuprinse in alin. 2 al art. 2.039 C. civ.).
(a) Ca o aplicație a acestor efecte ale contractului de mandat, mandantul poate
revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a
acționat în nume propriu, cu excepția bunurilor dobândite de terți prin posesie de
bună credință (art. 2.041 alin. 1 C. civ.).
Daca terminologia juridică este utilizată adecvat în acest text, atunci consecințele
juridice ale reglementării cuprinse în art. 2.041 C. civ. sunt foarte interesante.
Acțiunea în revendicare (art. 563 si urm. C. civ.) este acțiunea pe care proprietarul
unui bun o are împotriva posesorului sau unei alte persoane care deține bunul fără
drept. Așa fiind, exercitarea ei de către mandant îl califică pe mandant drept
proprietar al bunurilor dobândite de mandatar de la terți, deși intre aceștia din urmă
și mandant nu există niciun raport juridic.
Concluzia logică, rezultând din interpretarea acestui text, este aceea că
reprezentarea imperfectă acordată mandatarului produce, în temeiul actelor juridice
de dobândire de bunuri, încheiate de mandatar cu terții, un efect constitutiv de
proprietate direct în persoana mandantului, deși acesta nu este parte la contractul
translativ de proprietate.
Este un efect al mandatului fără reprezentare care este consacrat indirect, dar care
a fost semnalat și anterior în doctrina juridică de specialitate.2 În plan general, se
poate afirma, cu temei, că actele încheiate de mandatarul fără reprezentare, în nume
propriu dar pe seama mandantului, produc efecte care se manifestă direct în
patrimoniul mandantului; această deviere de la principiul relativității contractelor nu
2
I. Schiau, Drept comercial, Editura Hamangiu 2009, p. 456; D.A. Sitaru, op. cit., p. 78
4
constituie o încălcare sau o excepție de la regula că terții nu au niciun raport juridic

cu mandantul, ci un efect al raportului de mandat, potrivit căruia mandatarul
acționează pe seama mandantului.
Această concluzie este întărită și de prevederile art. 2.042 C. civ., care arată că
creditorii personali ai mandatarului fără reprezentare nu pot urmări, de principiu,
bunurile dobândite de acesta pe seama mandantului. Explicația constă, desigur, în
faptul că aceste bunuri, dobândite în nume propriu dar pe seama mandantului, nu
constituie proprietatea mandatarului fără reprezentare acesta din urmă nu se
comportă, în relația cu mandantul, ca un proprietar și posesor al bunurilor dobândite
pe seama acestuia, ci mai degrabă ca un detentor precar, care deținând temporar
bunul altuia, are obligația de a-l restitui proprietarului.
(b) Dacă bunurile dobândite pe seama mandantului sunt bunuri imobile, mandatarul
are obligația de a le transmite mandantului (art. 2.041 alin. (2) C. civ.); această
”transmitere” are în vedere sensul juridic al termenului și nu pe cel uzual, de predare
a bunului. În opinia noastră, întrucât efectele actelor încheiate de mandatarul fără
reprezentare se răsfrâng direct în patrimoniul mandantului, necesitatea
”transmiterii” bunurilor imobile între mandatar și mandant are în vedere doar forma
autentică în care circulă aceste bunuri, pentru valida transmitere a dreptului de
proprietate nefiind suficiente prevederile unui contract de mandat fără reprezentare
(cu excepția cazului când, fiind încheiat în formă autentică și îndeplinind cerințele
legale pentru validitatea transmiterii, constituie act apt pentru intabularea dreptului
de proprietate).
În caz de refuz al mandatarului, mandantul poate apela la instanță, care va pronunța
o hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunului (art. 2.041 alin. (2) teza
finală C. civ.); soluția prezintă sinonimie cu cea reglementată de art. 1.279 alin. (3)
C. civ., potrivit căreia, în cazul promisiunii de a contracta, instanța, la cererea părții
care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru
validitatea acestuia sunt îndeplinite.
Având în vedere faptul că același art. 1.279 alin. (3) C. civ. (teza finală) arată că
prevederile sale nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real,
dacă prin lege nu se prevede altfel, putem considera că prevederile art. 2.041 alin.
2 (teza finala) C. civ. reprezintă o veritabilă excepție, adică ne aflăm în situația când
”prin lege se prevede altfel”.
5
II. CONTRACTUL DE COMISION
1. NOȚIUNE.
Mandatul, în forma sa tradițională, cu reprezentare, permite cunoașterea de către

terț a persoanei mandantului şi a limitelor împuternicirii date de mandant
mandatarului. O asemenea dezvăluire poate reprezenta un inconvenient pentru
protejarea secretelor comerciale ale mandatarului, a cărui afacere trebuie pusă la
adăpost de riscul îndepărtării sale prin contactul direct al mandantului cu terțul.
Pentru a elimina acest inconvenient a fost conceput și reglementat contractul de
comision, care este tot un mandat, dar fără reprezentare sau cu reprezentare
imperfectă (indirectă), în exercițiul căruia mandatarul nu mai este nevoit să indice
terțului numele adevăratului stăpân al afacerii (dominus negotium).
Potrivit prevederilor art. 2.043 C. civ., contractul de comision este mandatul care
are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe
seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional,
în schimbul unei remunerații, numită comision.
Sursa de inspirație a acestei definiții pare a fi actualul art. 1731 din codul civil italian,
care definește contractul de comision ca fiind ”un mandat care are drept obiect
cumpărarea sau vânzarea de bunuri în contul comitentului și în numele
comisionarului”.
Contractul de comision apare, deci, ca o varietate a contractului de mandat și o
specie a contractului de mandat fără reprezentare, destinat încheierii unor acte
juridice speciale, având ca obiect dobândirea sau vânzarea ori prestarea de servicii.
Fiind un mandat, comisionul este, într-o definiție extinsă, care coroborează
prevederile art. 2.043 C. civ. cu cele ale art. 2.009 C. civ. (care definește mandatul),
contractul prin care comisionarul, care acționează cu titlu profesional, se
obligă să încheie, în nume propriu dar pe seama comitentului, unul sau mai
multe acte juridice având ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii, în schimbul unei remunerații, numită comision.
2. DISTINCȚII ÎNTRE MANDATUL CU REPREZENTARE SI COMISION. TRĂSĂTURI

JURIDICE.
Spre deosebire de mandatarul care acționează cu reprezentare, comisionarul este

un mandatar fără reprezentare, întrucât nu încheie acte juridice în numele
comitentului, ci în nume propriu.
În aceasta particularitate constă deosebirea esențială dintre comision si mandatul cu
reprezentare. În timp ce mandatarul cu reprezentare încheie acte în nume străin
(nomine alieno), deci în numele şi pe seama mandantului, comisionarul nu
beneficiază de dreptul de reprezentare şi încheie acte juridice în nume propriu
(proprio nomine), dar pe seama comitentului.
6
Având în vedere că efectul acestor acte se răsfrânge asupra comitentului, s-a

considerat că, în cazul contractul de comision, există o reprezentare indirectă sau
imperfectă, în timp ce în cadrul contractului de mandat există o reprezentare directă
sau perfectă. De aici rezultă și consecințe juridice diferite: în timp ce raportul juridic
încheiat de mandatarul cu reprezentare îi leagă direct pe mandant și terț, în cazul
contractului încheiat de comisionar cu terțul, acesta nu are niciun raport juridic cu
comitentul.
O altă particularitate a contractului de comision și, în același timp, un criteriu de
distinctivitate față de contractul de mandat cu reprezentare, o constituie caracterul
întotdeauna profesional al prestațiilor comisionarului; având în vedere acceptiunea
dată de art. 3 C. civ. termenului de profesionist, rezultă că activitatea comisionarului
este structurată pe principiul întreprinderii, intermedierea exercitată de el fiind o
activitate sistematic și metodic organizată, cu scop lucrativ. În același timp,
mandatul cu reprezentare poate fi încredințat oricui și, de regulă, nu este oneros,
neavând, deci, un scop lucrativ, din perspectiva mandatarului.
In fine, comisionul este un mandat specializat și din perspectiva obiectului său,
întrucât privește numai acte juridice de achiziționare sau vânzare de bunuri ori
prestare de servicii.
Pe planul avantajelor practice, contractul de comision este un instrument cu efecte
benefice pentru toți participanții la operațiunile de tratare și derulare a unei afaceri
comerciale: permite comitentului să se degreveze de sarcina comercializării
produselor sale, încredințând-o unui profesionist, permite comisionarului să își
dezvolte o afacere proprie, în cadrul căreia, fără investiții majore, își fructifică
cunoștințele, informațiile și abilitățile profesionale, în condițiile protejării identității
comitentului și chiar și a terțului și permite acestuia din urmă să beneficieze de
mărfurile sau serviciile necesare în cadrul unui raport obligațional direct cu
comisionarul.
Contractul de comision prezintă aceleași caractere juridice ca și contractul de
mandat fără reprezentare, a cărui manifestare concretă este: prezintă trăsăturile
unui contract încheiat de profesioniști, cu caracter bilateral (sinalagmatic),
comutativ, oneros, consensual, intuitu personae, de mijloace (sau de diligență).
3. CONDIŢII DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE COMISION.
Condițiile de fond sunt cele prevăzute de art. 1179 C. civ.: capacitatea de a

contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat și
licit, o cauză licită și morală (elemente de specialitate putând fi reliefate în ceea ce
privește consimțământul, capacitatea și obiectul contractului). Condițiile de formă
sunt reglementate de art. 2044 C. civ.
3.1. Consimțământul părților poate fi expres sau tacit, astfel încât primirea
(acceptarea) mandatului poate să rezulte din executarea lui de către mandatar (art.
7
2.013 C. civ.). În privința contractului de comision, în cadrul căruia comisionarul

acționează cu titlu profesional, își găsesc o aplicație specială prevederile art. 2.014
C. civ. (cazul special de acceptare tacită), potrivit cărora mandatul se consideră
acceptat, în lipsa unui refuz neîntârziat, dacă privește acte a căror încheiere intră în
exercitarea profesiei mandatarului. În consecință, sub raportul validității
manifestărilor de voință, atât încredințarea mandatului cât primirea acestuia sunt
dispensate de condiții de formă pentru exprimarea consimțământului, acesta putând
fi expres sau tacit.
3.2. Capacitatea părților este supusă condiţiilor de capacitate cerute de dreptul
comun. Comitentul, stăpânul afacerii (dominus negotium), cel în patrimoniul căruia
se localizează efectele actelor juridice încheiate de comisionar, trebuie să aibă el
însuşi capacitatea necesară pentru a încheia aceste acte juridice (în special pe cele
de dobândire și înstrăinare de bunuri, care sunt acte de dispoziție), deci să aibă
capacitate deplină de exercițiu.
Comisionarul, fiind un profesionist, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi
își organizează activitatea sub forma unei întreprinderi, a unei structuri juridice
specializate, destinată realizării activităţii de comisionare; comisionarul, profesionist
care exploatează o întreprindere, exercită în mod sistematic asemenea operațiuni
vizând înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii și, în consecință, cu atât mai
mult, trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
3.3. Obiectul contractului îl constituie achiziționarea (procurarea? – de exemplu,
prin schimb, acceptarea donației, acceptarea unei dări în plată, etc.) sau vânzarea
de bunuri ori prestarea de servicii de către comisionar, în nume propriu dar pe seama
comitentului, în schimbul unui comision. Prestațiile părților sunt identificate corect în
definiția contractului de comision și reprezintă, în formularea art. 8 alin. (2) din
Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a codului civil, ”activități de comerț si
prestări servicii”, sintagmă care înlocuiește categoria ”faptelor sau actelor de
comerț”.
Art. 2050 C. civ. admite, în lipsa unei stipulații contrare) o importantă derogare de
la regula potrivit căreia actele încheiate de comisionar cu terții trebuie să fie încheiate
în nume propriu, dar pe seama comitentului, permițând comisionarului să se
substituie terțului, fie furnizând el titluri de credit sau mărfuri cotate pe piețe
reglementate (burse de mărfuri), cu a căror procurare a fost însărcinat, fie
cumpărând (reținând) el titlurile de credit sau mărfurile cotate cu a căror vânzare a
fost împuternicit. Pentru ca această importantă derogare, cunoscută în doctrină și
ca ”auto-contractare” (fără a se confunda cu contractul cu sine însuși), să fie
admisibilă, anumite condiții trebuie să fie îndeplinite:
- bunurile ce trebuiau să fie cumpărate de comisionar și sunt livrate de el însuși
sau cele care trebuiau să fie vândute și sunt reținute de comisionar trebuie să
se afle în circuitul comercial (”titluri de credit circulând în comerț”) și să aibă
preț la bursă ori în piață (”cotate pe o piață reglementată”); în acest fel,
8
operațiunea de auto-contractare beneficiază de transparență iar comisionarul

evită suspiciunile legate de posibilitatea unor speculații defavorabile
comitentului;
- împuternicirea dată comisionarului să nu interzică în mod expres auto-
contractarea sau să nu indice în mod expres persoana terțului cu care
urmează a contracta comisionarul (”în lipsă de stipulație contrară”);
- comitentul să fie înștiințat de comisionar asupra realizării operațiunii de auto-
contractare, pentru a putea verifica modul in care interesele sale au fost
respectate.
Ca o consecință a a acestei posibilități ce revine comisionarului de a se substitui
terțului, legea prevede că atunci când comisionarul nu comunică numele terțului cu
care a contractat, comitentul este îndreptățit să considere drept cumpărător sau
vânzător pe însuși comisionarul, cerându-i acestuia executarea contractului.
În final, să mai reținem că obligaţia comisionarului de a aduce la îndeplinire mandatul
primit este o obligaţie de a face; obligaţia asumată de comisionar este o obligaţie de
mijloace, de diligență, cu excepția cazului reglementat de art. 2.052 C. civ. (a se
vedea, infra, IV.4.3.).
3.4. Forma contractului. Potrivit prevederilor art. 2.044 C. civ., contractul de
comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Fără
îndoială că forma autentică se impune, ad validitatem, atunci când mandatul este
dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, formei autentice (art.
2.013 C. civ.) În rest, forma scrisă, în lipsa unei stipulații legale contrare, nu
constituie o condiție de validitate a contractului ci doar una ad probationem, cerută
pentru dovada contractului.
Având în vedere că, în acest raport juridic, comisionarul acționează cu titlu
profesional, ceea ce implică o diligență sporită, inclusiv sub aspectul delimitării și
dovedirii întinderii mandatului acordat de comitent, practica relevă că încheierea
unui contract de comision, altfel decât în formă scrisă, este o raritate. De altfel, în
absența unei convenții exprese din care să rezulte, fără dubiu, că mandatul acceptat
de comisionar a fost acela de a încheia acte juridice în nume propriu dar pe seama
comitentului, se prezumă că raportul intervenit între părți este unul de mandat
general, în executarea căruia mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea
actelor pentru care a fost împuternicit (art. 2.012 alin. (1) C. civ).
4. EFECTELE CONTRACTULUI DE COMISION. Contractul de comision implică un

mecanism juridic propriu, în virtutea căruia se nasc raporturi interne, între comitent
şi comisionar şi alte raporturi externe, între comisionar şi terţi. Raporturile încheiate
în nume propriu între comisionar și terți prezintă semnificație din perspectiv
consecințelor care reverberează asupra contractului de comision. De aceea, în
continuare, vom examina ambele categorii de raporturi.
9
4.1. Raporturile juridice dintre comitent şi comisionar. Între părţile

contractului de comision se nasc raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din
contractul de mandat, fapt rezultat din examinarea dispozițiilor art. 2.043 C. civ.,
potrivit căror contractul de comision este o formă a mandatului.
4.1.1. Obligaţiile comisionarului. Principalele obligații ale comisionarului sunt aceea
de a executa mandatul, de a da socoteala despre executarea mandatului și de a
gestiona adecvat bunurile si valorile pe care le dobândește sau le deține pentru
comitent.
(a). Comisionarul are obligaţia de a executa mandatul cu bună-credinţă şi diligenţa
unui bun profesionist. Comisionarul este obligat să execute contractul, deci să
îndeplinească toate actele şi sarcinile pe care le reclamă încheierea actelor juridice
cu care a fost împuternicit de comitent. Comisionarul, fiind un profesionist,
remunerat prin plata unui comision, este ţinut să-şi îndeplinească obligaţiile cu bună-
credinţă şi diligența unui bun proprietar (art. 2.018 C. civ.), deci comisionarul va
răspunde faţă de comitent pentru nerespectarea obligaţiilor, atunci când aceasta s-a
făcut din culpa sa, chiar şi în cazul unei culpe foarte uşoare.
În executarea mandatului său, comisionarul se supune întocmai instrucţiunilor
comitentului şi este obligat să-l informeze pe acesta asupra modificării împrejurărilor
avute în vedere la stabilirea împuternicirii, pentru o eventuală reconsiderare a
acesteia.
Comisionarul se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la comitent, fără
autorizarea acestuia, numai în situații extraordinare, în care sunt întrunite cumulativ
următoarele condiții (art. 2.048 alin. (2) C. civ.):
 Natura afacerii (urgența sau caracterul efemer al oportunității de a încheia un
anumit act) nu permite suficient timp pentru informarea comitentului și pentru
obținerea autorizării sale prealabile;
 Comitentul este, în mod rezonabil, îndreptățit să considere că, dacă ar
cunoaște împrejurările concrete care determină abaterea de la instrucțiunile
inițiale, comitentul ar autoriza schimbarea;
 Îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau
condițiile economice ale împuternicirii primite.
În aceste situații, comisionarul are obligația de a informa pe comitent cu privire la
cauzele și dimensiunile abaterii de la instrucțiuni, de îndată ce este posibil.
Dacă comisionarul a depăşit limitele împuternicirii, operațiunile astfel încheiate
rămân în sarcina sa. Când comisionarul a vândut bunuri pe un preţ mai mic decât
cel hotărât de comitent, el este obligat să plătească comitentului diferența.3 Dacă,
dimpotrivă, comisionarul a cumpărat bunuri pe un preţ mai mare decât cel stabilit,
3
C.S.J. - Secția Comercială, decizia nr. 858/1999, în Buletinul Jurisprudenței, Editura All
Beck, 2005
10
comitentul poate refuza operaţiunea, dacă nu i se restituie de către comisionar

diferența de preț.
De asemenea, atunci când vinde pe credit, fără autorizarea comitentului,
comisionarul răspunde personal și, la cererea comitentului, va fi ținut să plătească
creditele și dobânzile aferente. Chiar dacă i-a fost încuviințată vânzarea pe credit,
comisionarul are obligația de a arăta comitentului persoana cumpărătorului și
termenul acordat, sub sancțiunea respingerii operațiunii de creditare, vânzarea fiind
considerată ca fiind pe bani gata, proba contrară nefiind admisă. (art. 2.047 C. civ.).
Este evident că, în toate aceste cazuri, când comitentul refuză operaţiile făcute de
comisionar cu depăşirea mandatului, aceste operații rămân a fi considerate ca acte
proprii ale comisionarului.
(b) Comisionarul are obligaţia să-l înştiinţeze pe comitent despre executarea
mandatului. Această obligaţie revine comisionarului în mod firesc, pentru că
împrejurările care ar putea modifica mandatul primit trebuie să fie cunoscute
comitentului.
Întrucât contractele cu terţii sunt încheiate în nume propriu, dar pe seama
comitentului, se consideră că dreptul dobândit de comisionar şi obligaţiile asumate
de acesta trec direct asupra comitentului care este, în realitate, stăpânul afacerii. Ca
efect al celor de mai sus, dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile ce fac
obiectul unui contract încheiat între comisionar şi un terţ precum şi riscurile aferente
se transmit direct, de la terţ la comitent sau, după natura operaţiei, de la comitent
la terţ. În consecință, efectele patrimoniale ale operaţiunilor încheiate de comisionar
se răsfrâng direct în patrimoniul comitentului, care este adevăratul beneficiar al
efectelor actului juridic. De aceea, comitentul este in mod direct interesat să fie
informat asupra modului de îndeplinire a mandatului, pentru a putea evalua
momentul la care aceste efecte se localizează în patrimoniul său.
(c) Comisionarul are obligația de a gestiona adecvat bunurile si valorile pe care le
deține pentru comitent. Este o obligație ce derivă din calitatea de mandatar a
comisionarului, în virtutea art. 2.041 C. civ.
4.1.2. Obligaţiile comitentului.Comitentul are obligația de a pune la dispoziția
comisionarului mijloacele necesare executării mandatului, de a plăti comisionul și de
a restitui cheltuielile efectuate de comisionar în cursul și în legătură cu executarea
împuternicrii primite.
(a). Comitentul este obligat să pună la dispoziţia comisionarului mijloacele necesare
pentru executarea mandatului. In temeiul prevederilor art. 2.043 C. civ, potrivit
cărora contractul de comision este un mandat, rezultă că între comitent și comisionar
există aceleași drepturi și obligații ca între mandant și mandatar și, în consecință, își
găsește aplicare si textul art. 2.025 C. civ., care menționează obligația mandantului
de a procura mandatarului mijloacele necesare pentru îndeplinirea mandatului.
11
(b). Comitentul are obligaţia de a plăti comisionarului remuneraţia datorată pentru

îndeplinirea mandatului. Remuneraţia cuvenită comisionarului (numită comision sau,
în doctrina mai veche, proviziune - termen inspirat de termenul italian provvigione),
este stabilită fie sub forma unei sume fixe de bani, fie sub forma unui procent calculat
la valoarea afacerii, fie printr-o combinație a acestor două metode. Nu de puține ori,
în practică, remunerația cuprinde o cotă fixă (necesară pentru acoperirea
cheltuielilor imediate și inevitabile ale comisionarului) și o cotă variabilă, raportată
la valoarea afacerii încheiate de comisionar.
Având în vedere că obligaţia comisionarului este o obligaţie de a face şi nu de a da
şi este o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat, acesta este îndreptăţit la plata
comisionului din momentul încheierii de către el a actelor juridice cu terţii, chiar dacă
obligaţiile respective nu au fost realizate de către terți sau de către comitent.4
În acest sens, art. 2.049 C. civ. și art. 2.051 C. civ. stabilesc condițiile în care
comitentul este ținut la plata comisionului:
- atunci când comisionarul a încheiat actul juridic cu respectarea împuternicirii
și instrucțiunilor primite și dacă terțul a executat întocmai obligațiile ce-i reveneau
din contractul încheiat cu comisionarul;
- în lipsă de stipulație contrară, chiar și atunci când terțul nu și-a executat
obligațiile sau când invocă excepția neexecutării contractului;
- atunci când mandatul este revocat după încheierea de către comisionar a
actului pentru care a primit împuternicire; dacă mandatul este revocat înaintea
acestui moment, comisionarul are dreptul la o parte din comision, proporțională cu
stadiul îndeplinirii mandatului și cheltuielile efectuate;
- în cazul special al împuternicirii exclusive date unui comisionar pentru
vânzarea unui imobil, comisionul se datorează chiar dacă vânzarea s-a făcut prin
intermediul unui terț; această regulă acoperă, în lipsa oricărei distincții făcute de
lege, atât ipoteza în care terțul este un intermediar folosit de comisionar, cât și cea
în care terțul primește mandat de la comitent, cu încălcarea exclusivității acordate
comisionarului inițial.
Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se va stabili potrivit legii,
uzanțelor sau după valoarea serviciilor prestate (art. 2.010 alin. (2) C. civ). Deși
legea nu face trimitere expresă la acest text, fără îndoială că, pentru determinarea
valorii serviciilor prestate, devin incidente prevederile art. 1.233 C. civ., potrivit
cărora dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere
prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv, pentru aceleași prestații,
4
C.S.J. - Secția comercială, decizia nr. 1743/2002, în Revista Română de Drept al
Afacerilor nr. 3/2004, p.108.
12
realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț

rezonabil.
(c). Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile făcute pentru şi în
legătura cu executarea mandatului. Comitentul este obligat să restituie cheltuielile
făcute de comisionar pentru îndeplinirea însărcinărilor primite şi să acopere
eventualele daune suferite de acesta în cursul şi în legătura cu executarea
mandatului său.5
Plata sumelor cuvenite comisionarului este garantată prin dreptul de retenție pe care
acesta îl are asupra bunurilor comitentului, aflate în detenția sa (art. 2.053 C. civ.).
4.2. Raporturile juridice dintre comisionar şi terţi. În contractul încheiat între
comisionar şi terţi, primul este parte contractantă în nume propriu şi, deci, are față
de terți calitatea - după caz - de debitor sau creditor al unor obligații contractuale.
În mod simetric, terțul contractant este ținut direct față de comisionar, pentru
obligațiile sale (art. 2.045 C. civ.). Cu alte cuvinte, ca în cazul oricărui mandat fără
reprezentare, terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2.040 C. civ.)
4.2.1. Aceasta înseamnă că deși a contractat din împuternicirea și pe seama
comitentului, comisionarul se obligă personal față de terți și urmează a răspunde
personal față de aceștia, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, chiar dacă
neîndeplinirea provine din fapta comitentului. Rezultă deci că, cel puțin aparent,
principiul relativității efectelor contractelor este respectat în privința actelor încheiate
de comisionar și, în consecință, între comitent şi terţi nu se stabilesc raporturi
juridice în temeiul contractelor încheiate de comisionar cu terții. Astfel, ca o
consecință logică a aplicării principiului relativității efectelor contractelor, comitentul
nu are acţiune proprie împotriva persoanei cu care a contractat comisionarul şi nici
terţul nu are vreo acţiune contra comitentului.
Cu toate acestea, dacă terțul nu și-a respectat obligaţiile din contractul încheiat cu
comisionarul, comitentul, pe lângă opțiunea de a cere comisionarului să acționeze
împotriva terțului, va putea, la cerere, să se subroge în drepturile comisionarului și
să exercite, în mod direct și în nume personal, acțiunile rezultate din contractul
încheiat de acesta. Pentru a contura substituirea comisionarului, în calitate de
creditor al terțului, cu persoana comitentului, legiuitorul folosește un amalgam de
noțiuni și instituții ale dreptului civil care au semnificații, condiții de realizare și efecte
diferite. Astfel, art. 2046 C. civ. face vorbire atât despre subrogarea comitentului în
drepturile comisionarului cât și despre cesiunea acțiunilor pe care comisionarul le
are asupra terțului .
Subrogația, potrivit art. 1.593 C. civ. este instituția prin care cel care plătește în
locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului. Creditorul, poate
consimți la subrogație, atunci când primește plata de la un terț și, în momentul plății,
5
Tribunalul București - Secția a VI-a comercială, decizia nr. 876/2005, publicată în A-M.
Istrate, op. cit., p.164-167.
13
îi transferă acestui terț toate drepturile pe care le avea asupra debitorului (art. 1.594
alin. (1) C. civ.). Aceasta ar putea fi ipoteza a cărui particularizare o consacră art.
2.406 C. civ., cu precizarea că creditorul (comisionarul) nu primește plata de la
comitent, subrogația făcându-se fără nicio contraprestație din partea comitentului.
Deci, suntem în prezența unei subrogații improprii.
Cesiunea de acțiuni (sau a dreptului la acțiune) nu este în mod expres reglementată
în codul civil, dar constituie un efect accesoriu al cesiunii de creanțe, care transferă
cesionarului toate drepturile privind creanța, inclusiv drepturile de garanție si toate
celelalte accesorii (printre care și dreptul la acțiune).
De aceea, substituirea comisionarului cu debitorul ar trebui să se facă, în principal,
pe calea unui act de cesiune de creanță, fără contraprestație din partea
comitentului/cesionar, act în cadrul căruia cesiunea acțiunilor împotriva terțului
reprezintă doar un efect accesoriu al cesiunii de creanță.
4.2.2. În schimb, atunci când comitentul nu și-a îndeplinit obligațiile contractate pe
seama sa, terțul nu va avea nici o acțiune directă împotriva comitentului, ci doar
împotriva comisionarului, partenerul său contractual, care se va putea apoi regresa
împotriva comitentului sau va putea să-l cheme pe acesta în garanție.6
4.3. Răspunderea părților. În ceea ce privește efectele contractului încheiat de
comisionar cu terții asupra raporturilor dintre comitent și comisionar, art. 2.052 C.
civ. stabilește regula potrivit căreia comisionarul nu este răspunzător față de
comitent pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de către persoanele cu care a
contractat în temeiul împuternicirii primite de la comitent; prin derogare de la
această regulă, comisionarul va putea să garanteze față de comitent executarea din
partea terţilor. Această obligație specială asumată de comisionar (aşa numita
obligaţie star del credere, reglementată de art. 1736 C. Civ. Italian) crează o
răspundere suplimentară în sarcina comisionarului, motiv pentru care acesta este
îndreptățit la o remunerație (proviziune) specială, numită ”pentru garanție” sau
”pentru credit”. Aceasta se adaugă comisionului stabilit prin convenția părților; în
absența unei convenții, ea va fi determinată de instanța de judecată competentă.
5. ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE COMISION.
Fiind o specie a mandatului, contractul de comision încetează în aceleaşi condiţii și

cu aceleași efecte ca si contractul de mandat (revocarea împuternicirii, renunţarea
la împuternicire, moartea, interdicţia, insolvabilitatea sau falimentul părţilor
contractante).
6
C.S.J. - Secția comerciala, Decizia nr. 2323/2003, publicată în Revista de Drept Comercial
nr. 4/2004, p. 293
14
MATERIAL DESTINAT STUDENȚILOR FACULTĂȚII DE DREPT – UNITBV
CURSUL 6 – CONSIGNAȚIA ȘI EXPEDIȚIA
I. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE
V.1. Noțiune și caracteristici juridice. Potrivit art. 2.054 C. civ.,

contractul de consignație este o varietate a contractului de comision şi are ca
obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat
consignatarului, în acest scop.
Contractul fiind calificat drept o varietate a comisionului, mai este de
adăugat că mandatarul/consignatar acționează cu titlu profesional, în schimbul
unei remunerații achitate de consignant.
Contractul de consignație este un contract bilateral (sinalagmatic),
comutativ, oneros, consensual, intuitu personae. Consignația prezintă însă anumite
particularități de natură să îi confere fizionomia juridică a unui contract de sine-
stătător. Consignația este un veritabil instrument de intermediere a circulației
mărfurilor, prin interpunerea unui profesionist (consignatarul), care beneficiază de
logistica și cunoașterea aprofundată a unei piețe specializate, pe care urmărește să
o penetreze, să o mențină sau să o dezvolte consignantul.
Principalele distincții față de contractul de comision rezidă în următoarele
restricționări ale puterilor consignatarului:
(a). Ca și comisionarul, consignatarul este, și el, însărcinat să încheie anumite
acte juridice, în nume propriu și pe seama comitentului/consignantului; puterile
conferite consignatarului sunt însă restrânse, întotdeauna, la vinderea unor bunuri
mobile care constituie proprietatea consignantului. Identificam aici o triplă restricție:
- actele juridice încheiate de consignatar în nume propriu și pe socoteala
consignantului sunt numai contracte de vânzare;
- acestea au ca obiect numai bunuri mobile;
- bunurile mobile sunt și rămân proprietatea consignantului, până la vânzare.
(b). Mandatul încredințat consignantului este limitat și sub aspectul prețului
de vânzare; deși art. 2.056 alin. (1) C. civ. arată că prețul vânzării se stabilește
de părțile contractante, consignantul va putea, totuși, modifica unilateral acest
preț iar consignatarul va fi ținut de această modificare. Această rupere a
echilibrului contractual inițial este un efect normal al calității de proprietar al
consignantului, singurul, deci, în măsură să ia decizia finală asupra valorii bunului
supus vânzării.
(c). Consignatarul nu se bucură de dreptul de retenție acordat mandatarului
și comisionarului, în temeiul art. 2.029 si 2.053 C. civ.; în consecință, el este
obligat să remită consignantului suma de bani obținută ca preț al vânzării sau,
dacă vânzarea nu s-a putut face, să restituie în natură, bunurile încredințate spre
vânzare, chiar dacă remunerația sa nu a fost plătită sau ar putea invoca alte
creanțe asupra consignantului.
1
(d) În principiu, obligațiile consignatarului sunt obligații de diligență dar,

atunci când el vinde pe credit, ele se transformă în obligații de rezultat, întrucât,
potrivit art. 2.061 C. civ., în lipsa de stipulație contrară, consignatarul este solidar
răspunzător cu cumpărătorul, de plata la termen a prețului bunurilor vândute de el
pe credit. În aceste condiții, consignatarul este ținut, deci, să obțină și să garanteze,
cu răspunderea sa solidară, îndeplinirea mandatului încredințat.
În ceea ce privește legătura sa cu alte contracte, consignația diferă și de
contractul de depozit, chiar dacă, aparent, în structura sa pot fi decelate și elemente
ale acestui contract. Astfel, spre deosebire de contractul de depozit care, potrivit art.
2.103 C. civ., este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun
mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și a-l restitui în natură,
consignația este un act prin care o persoană primește bunul altuia spre a-l vinde,
păstrarea având deci o cu totul altă finalitate. Este adevărat că, totuși,
consignatarului îi revin și unele obligații tradiționale ale depozitarului (cum ar fi aceea
de a păstra bunul încredințat ca și când ar fi proprietatea sa),1 doar că aceste obligații
au o rațiune și o țintă specifice și anume acelea de a asigura vânzarea mărfurilor
încredințate la prețul indicat de consignant.
În consecință, astfel cum va rezulta și din examinarea dispozițiilor legale care
constituie sediul materiei, contractul de consignație cuprinde și elemente de
depozitare sau de garantare a consignantului, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm
că acest contract este doar o componentă a unui mecanism complex de
intermediere.
I.2. Condiții de valabilitate și de formă. Sunt cele reglementate de art.

1.179 C. civ., cu următoarele particularități:
I.2.1. Consimțământul părților privitor la încheierea, modificarea sau
desființarea contractului trebuie întotdeauna exprimat în scris, întrucât contractul de
consignație se poate dovedi numai prin probă scrisă.
I.2.2. Capacitatea părților - ambele părți trebuie să aibă capacitatea cerută

de lege. Consignantul trebuie să aibă capacitatea de exercițiu cerută pentru a încheia
acte de dispoziție, deoarece actele juridice se încheie pe seama sa. Consignatarul
trebuie să aibă şi el capacitate deplină de exercițiu, pentru că încheie acte juridice
de dispoziție, proprio nomine. Consignatarul este un profesionist, situaţie care
agravează regimul răspunderii sale, el trebuind să dea dovadă, în executarea
obligaţiilor asumate, de diligenţa unui bun proprietar. Astfel, potrivit prevederilor
art. 2.060 C. civ., consignatarul va primi si păstra bunurile ca un bun proprietar.
I.2.3. Obiectul contractului îl constituie prestaţia consignatarului, care se

obligă să încheie cu terţii contracte de vânzare ale unor bunuri aparţinând
consignantului, potrivit împuternicirii dată de acesta.
1
Pentru detalii, a se vedea T. Prescure, A. Ciurea, Contracte civile, Editura Hamangiu
2007, p. 282 și urm.
2
I.2.4. În ceea ce privește forma contractului, potrivit art. 2.055 C. civ., este
obligatorie forma scrisă (ad probationem), pentru că acest contract precum și
modificarea, transformarea sau desființarea lui, se pot dovedi numai prin probă
scrisă. Consignantul va putea modifica oricând prețul vânzării, dar aceste modificări
produc efecte numai din momentul când ele se aduc, în scris, la cunoștința
consignatarului.
Deși încheierea contractului este însoţită de remiterea bunurilor încredinţate
spre vânzare, el nu este un contract real, pentru că remiterea nu reprezintă o
condiție, ci un efect al contractului (art. 2.057 C. civ.).
I.3. Efectele contractului de consignație. Se produc efecte directe între

părţi, concretizate în obligaţiile asumate de acestea şi efecte în raporturile cu terţii,
ca urmare a contractelor încheiate între consignatar şi terţi, cu precădere atunci când
bunurile sunt vândute pe credit
I.3.1. Obligaţiile consignatarului.

(a). Consignatarul are obligaţia de a executa mandatul cu bună-credinţă şi
diligenţa unui bun profesionist. Potrivit legii, consignatarul trebuie să manifeste
diligența unui bun proprietar. În îndeplinirea mandatului primit, consignatarul va
respecta limitele împuternicirii sale şi nu va putea vinde sau înstrăina mărfurile
încredințate decât în condițiile prevăzute în contract sau în condițiile indicate de
consignant (art. 2.056 C. civ.). Fiind proprietarul mărfurilor vândute de consignatar,
consignantul poate modifica oricând condițiile de vânzare, în lipsa unei convenții
contrare. Acest drept legal al consignantului subliniază faptul că, spre deosebire de
situația mandatarului sau a comisionarului, care sunt îndreptățiți să întreprindă toate
actele necesare executării mandatului lor, limitele mandatului consignatarului sunt
foarte riguroase, el neputând să le depășească. În mod deosebit, consignatarul va
respecta preţul de vânzare stabilit de consignant; în calitatea sa de proprietar,
consignantul va putea modifica oricând aceste prețuri sau va putea dispune altfel de
bunurile sale, astfel cum dorește.
În lipsa unor instrucțiuni precise privind condițiile de vanzare, mandatul
consignatarului se restrânge la vânzarea bunurilor contra numerar sau prin virament
ori cec barat2 şi la preţurile curente ale pieţei relevante, aplicabile la momentul
vânzării. Atunci când este îngăduită vânzarea pe credit, aceasta se va face cu o
scadenţă de maxim 90 de zile iar plata se va face exclusiv pe baza de cambii
acceptate sau bilete la ordin.
(b) Consignatarul are obligația de a păstra și conserva în bună stare bunurile
mobile încredințate de consignant. El trebuie să acționeze cu diligența unui bun
proprietar și are obligaţia de a asigura bunurile la valoarea contractuală stabilită sau,
2
Cecul barat este cecul a cărui folosire este restrânsă prin prin înscrierea a două linii
paralele, orizontale sau oblice, pe faţa cecului, cu consecinţa că posesorul va trebui sa
recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec,
3
în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor. El răspunde de orice lipsa,

pierdere sau deteriorare, provenită din culpa sa sau a agenţilor şi prepusilor săi; de
asemenea, în caz de neasigurare sau de anulare a asigurării din cauza neplatii la
termen a primelor, consignatarul se considera, de drept, în culpă şi va răspunde de
orice lipsuri sau pagube produse prin caz fortuit sau forţa majora (art. 2.060 C. civ.).
Consignatarul trebuie să depoziteze bunurile primite spre vânzare în spații
adecvate, fie indicate de consignant, fie procurate de consignatar; acesta trebuie să
asigure identificarea acestor mărfuri, prin etichete, mărci şi orice alte semne
exterioare, astfel cum au fost aplicate de consignant. Consignantul are dreptul de a
controla şi verifica, oricând, mărfurile încredinţate consignatarului şi de a proceda la
inventarierea lor (art. 2.057 C. civ.).
În termen de două zile de la primirea bunurilor, consignatarul trebuie să
semnaleze consignantului orice vicii aparente iar în termen de două zile de la
descoperirea lor, orice vicii ascunse (termene similare cu cele prevăzute de art. 1709
alin. (2) C. civ.). Aceste termene sunt de decădere; nerespectarea lor atrage
aplicarea unei prezumții legale irefragabile, potrivit căreia mărfurile încredințate spre
vânzare au fost primite în stare bună, iar consignatarul nu mai poate invoca
exonerarea sa de răspundere.
Dacă la încetarea contractului, bunurile ar urma să fie reluate de consignant
şi acesta, din motive obiective, nu-şi poate îndeplini imediat această obligaţie,
consignatarul este ţinut de obligația de a păstra și conserva în bună stare bunurile
mobile, până la preluarea lor.
(c) Consignatarul are obligaţia de a-l înștiința pe consignant despre
executarea mandatului și de a-i remite sumele de bani încasate drept preț.
Consignatarul, ca un veritabil profesionist, are obligația de a asigura o evidență
separată a tuturor tranzacțiilor efectuate cu mărfurile consignantului și să îl
înștiințeze pe acesta, periodic, despre vânzările făcute, cu toate datele de identificare
necesare (vânzări pe numerar sau pe credit, prețul, debitorul, garanții, etc.),
remițând și sumele încasate. Pentru a se asigura că aceste sume îi sunt plătite
întocmai și la termen, consignantul poate cere consignatarului constituirea unor
garanții, care să acopere valoarea contractuală a mărfurilor încredințate spre
vânzare.
Consignatarul este un simplu depozitar al sumelor de bani încasate drept preț,
astfel încât nu poate dispune de ele și datorează dobândă asupra acestora din
momentul împlinirii termenului de predare. De aceea, dacă el va dispune de aceste
sume de bani și nu le va remite la termen, va suporta dobânzi și daune
compensatorii.
I.3.2. Obligaţiile consignantului.

(a). Consignantul este obligat să predea consignatarului bunurile mobile ce
urmează a fi vândute. Această obligaţie este un efect al contractului, fiind necesar
ca aceste bunuri să se găsească la dispoziţia consignatarului pentru a-şi putea
îndeplini mandatul. Bunurile se pot preda, potrivit convenției părților, toate deodată
4
sau treptat, pe măsura vânzării primelor loturi de marfă. Această obligaţie de

predare nu conduce însă la transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor
de la consignant la consignatar.
Consignantul rămâne proprietar, iar consignatarul este un simplu detentor
precar al bunurilor primite spre vânzare. În consecință, consignantul poate dispune
oricând de ele, afară de stipulațiune contrară în contract. El poate ridica bunurile
oricând, chiar dacă contractul a fost încheiat pe o durata determinată sau în el s-ar
fi stipulat o clauza de preaviz.
(b). Consignantul este obligat la plata remuneraţiei cuvenite consignatarului.
Legea prezumă că acest contract are caracter oneros (art. 2.058 C. civ.).
Remuneraţia cuvenită consignatarului se stabileşte prin contract, fie în cotă fixă, fie
procentuală, în raport de preţul mărfurilor vândute de consignatar. Dacă ea nu a fost
prevăzută în contract, consignatarul va avea dreptul la diferenţa de preţ dintre ce
s-a prevăzut prin contract şi ce s-a obţinut prin vânzare.
Consignatarul, în lipsa unei stipulaţii convenţionale contrare, nu beneficiază
de dreptul de retenţie asupra bunurilor, deci creanţa sa, spre deosebire de creanţa
mandatarului sau comisionarului, nu este garantată.
(c) Consignantul este obligat să acopere cheltuielile de conservare şi vânzare
a bunurilor. Este o obligaţie legală, de la care părţile pot deroga, prin stipulaţie
contrară (art. 2.059 C. civ).
Consignatului îi revine această obligaţie şi atunci când a reluat bunurile sau
atunci când, fără culpa consignatarului, contractul nu se poate executa sau când
consignantul ignoră obligaţia sa de a prelua bunurile, la încetarea contractului.
I.3.3. Raporturile terților cu părțile contractului de consignație. Contractul de

consignaţie fiind o varietate a comisionului, consignatarul vinde bunurile în nume
propriu dar pe socoteala consignantului. În consecință, contractul de vânzare
încheiat de el îi este direct opozabil și îi leagă doar pe consignatar și pe terț, cu unele
notabile excepții:
(a) potrivit prevederilor art. 2.061 C. civ., în caz de vânzare pe credit a
bunurilor date în consignaţie, consignatarul şi cumpărătorul (terţul) sunt solidari
răspunzători pentru plata preţului mărfurilor vândute pe credit. Astfel, prin derogare
de la principiul relativității efectelor contractelor, un contract încheiat între
vânzătorul consignatar și un cumpărator dă naștere unor drepturi de creanță al căror
titular (consignantul) este un terț față de raportul juridic de vânzare. Această
răspundere a consignatarului față de consignant, care nu este parte în contractul de
vânzare pe credit, este o garanție personală legală pe care legiuitorul o acordă
creditorului prețului, consignantul.
(c) Deși, ca efect direct al contractului de consignație sau al contractului de
vânzare a mărfurilor date în consignație, nu se stabilesc raporturi juridice între
consignant şi terţi, totuși, transferul dreptului de proprietate şi a riscurilor asupra
mărfurilor se face direct între consignant şi terţi, întrucât consignantul este
5
proprietarul mărfurilor vândute de consignatar, care rămâne doar un depozitar, fără

ca dreptul de proprietate să treacă prin patrimoniul său.
I.4. Încetarea contractului de consignaţie. Încetarea contractului se

produce în aceleaşi condiţii ca la contractul de comision, cu menţiunea că, în temeiul
art. 2.057 alin. (2) C. civ., consignantul îl poate revoca în orice moment, chiar dacă
a fost încheiat pe o durata determinată, afară de stipulaţiile contrare din contract.
În plus, prin prevederile art. 2.063 C. civ., sunt reglementate noi cauze de
încetare a contractului, respectiv dizolvarea şi radierea consignantului ori a
consignatarului. Această reglementare constituie un indiciu că legiuitorul a intuit că
acest contract este unul utilizat cu preponderență de profesionişti - persoane
juridice, motiv pentru care a prevăzut şi asemenea cauze de încetare a personalităţii
juridice drept situaţii de încetare a contractului.3
II. CONTRACTUL DE EXPEDIȚIE
II.1. Definiție. Potrivit prevederilor art. 2.064 C. civ., contractul de

expediție este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se obligă
să încheie, în nume propriu și în contul comitentului, un contract de transport și
să îndeplinească operațiunile accesorii. Acest contract își găsește pentru prima oară
o reglementare legală proprie, prin dispozițiile art. 2.064 – 2.071 C. civ.
Ca specie a contractului de comision, contractul de expediție poate fi definit
ca acel contract prin care, din însărcinarea comitentului, expeditorul, acționând cu
titlu profesional, se obligă să încheie, în numele și pe seama comitentului, un
contract de transport de bunuri și să îndeplinească operațiunile accesorii, în schimbul
unei remunerații, numită comision.
Această definiție doctrinară nu este nici ea completă; examinarea dispozițiilor
care reglementează expediția sugerează că expeditorul nu se limitează numai la
încheierea contractului de transport, ci este implicat și intervine chiar și în urmărirea
derulării acestuia, putând, de exemplu să emită, la cererea comitentului, un
contraordin adresat transportatorului sau să se oblige față de comitent să predea
bunurile la locul de destinație. Iată, deci, că fizionomia acestui contract pare a fi mai
complexa decât reușește să o redea definiția legală.
În plus, legea nu precizează, nicăieri, care este semnificația și întinderea
„operațiunilor accesorii” pe care urmează să le îndeplinească expeditorul. Încercând
a identifica aceste operațiuni prin raportarea la specificul transportului de bunuri,
credem că ele ar trebui să privească, printre altele, obligația expeditorului de a
transmite transportatorului, în afara documentului de transport, documentele
suplimentare vamale, sanitare, fiscale și altele asemenea (art. 1961 C. civ.),
3
Cu mențiunea că dizolvarea, lichidarea și radierea persoanei juridice sunt etape ale
încetării personalității juridice, dar numai radierea din registrul comerțului sau din evidenta
celorlalte persoane juridice marchează acest proces; astfel, enumerarea succesivă a
dizolvării și a radierii drept cauze de încetare a contractului de consignație este superfluă.
6
obligația de a transmite instrucțiuni în caz de împiedicare a transportului (art. 1971

C. civ.), exercitarea dreptului de contraordin sau de dispoziție ulterioară (art. 1973
C. civ.), asigurarea bunurilor și alte operațiuni conexe activității de transport.
Și, în fine, mai este de remarcat că, în doua contracte conexe (cel de expediție
și cel de transport) legea utilizează termenul de expeditor în sensuri diferite: în
contractul de transport expeditorul este cel care dă însărcinarea pentru transportul
unei persoane sau unui bun dintr-un loc în altul, în timp ce în contractul de expediție,
expeditorul este mandatarul, cel care primește însărcinarea de a încheia un contract
de transport pe seama comitentului. De aici și o confuzie terminologică ușor de
imaginat, întrucât expeditorul din contractul de expediție (un intermediar),
perfectând contractul de transport cu a cărui încheiere a fost însărcinat, devine şi
expeditorul din contractul de transport, asumând două poziții juridice cu titulatura
identică dar cu semnificații complet diferite.
II.2. Particularități si trăsături juridice. Contractul de expediție

reprezintă un instrument de intermediere a cărui utilitate derivă din complexitatea
contractului de transport modern, care presupune o multitudine de operațiuni
complementare transportului mărfurilor, atât cu caracter tehnico-material
(manipulare, încărcare, stivuire, amarare, sortare, paletizare, containerizare,
descărcare, etc.) cât și juridic (formalități vizând emiterea sau obținerea unor
autorizații, avize, licențe, certificate, polițe de asigurare, etc.). Această complexitate
a condus la necesitatea unei specializări a celor implicați în transportul de bunuri,
care a impus raporturi speciale între o categorie de intermediari profesioniști –
expeditorii - și cele doua verigi principale în circulația fizică a mărfurilor: furnizorii și
respectiv transportatorii sau cărăușii.
Expeditorii acționează în beneficiul ambelor categorii de participanți la
transportul de bunuri: comitenții lor (furnizorii bunurilor) sunt degrevați de sarcina
de a se implica intr-o activitate pentru care nu sunt pregătiți si care necesita abilități
profesionale în timp ce transportatorii încheie contractul de transport cu un
profesionist calificat în expediția mărfurilor.
Contractul de expediție este un contract practicat, de regulă, de profesioniști
și este un contract consensual, sinalagmatic, oneros, comutativ, intuitu personae și
un contract prin care expeditorul își asumă, de regulă, obligații de mijloace și nu de
rezultat.
De asemenea, contractul de expediție este un contract care, în mod frecvent,
îmbracă hainele unui contract de adeziune, încheiat pe baza unor formulare
standardizate, a căror prezență este justificată atât de cerințele celerității care
domină materia comerțului cât și de gradul mare de specializare atins în domeniu,
piața fiind una dominată de marile case de expediții.
În final, să remarcăm că, fără a fi un contract accesoriu, contractul de
expediție este un contract conex celui de transport, fiind încheiat exclusiv în
considerarea acestuia.
7
II.3. Condiții de valabilitate și de formă. Cu privire la condițiile de

valabilitate (reglementate de art. 1.179 C. civ.), semnalăm următoarele
particularități:
II.3.1. Consimțământul părților se manifestă, de regulă, prin încheierea unui

înscris semnat de ambele părți; am semnalat, deja, că uneori consimțământul
comitentului constă în aderarea la contractele standard practicate de o casă de
expediții. Într-o asemenea situație nu se mai produce o veritabilă negociere a
clauzelor contractuale, voința comitentului fiind limitată la a accepta sau respinge
contactul standardizat. Orice convenție a părților privitoare la modificarea sau
desființarea contractului trebuie întotdeauna exprimată în scris, întrucât contractul
de expediție se poate dovedi numai prin probă scrisă.
II.3.2. Capacitatea părților - ambele părți trebuie să aibă capacitatea cerută

de lege pentru a se obliga prin convenții. Față de fizionomia contractului, se poate
reține că, de regulă, ambele părți sunt profesioniști, pentru că și comitentul, cel
care apelează la serviciile profesionale ale expeditorului, este un furnizor constant
de mărfuri și nu unul ocazional, situație in care încheierea unui contract de expediție
ar fi nejustificată. De aceea, ambele părți trebuie să dea dovadă de o diligență sporită
în executarea contractului, diligența unui bun proprietar.
II.3.3 Obiectul contractului îl constituie prestația expeditorului, care se obligă

să încheie un contract de transport și să realizeze unele operații accesorii, potrivit
împuternicirii dată de comitent, în schimbul unei remunerații.
Deși legea nu menționează acest aspect în definiția contractului de expediție,
acesta are ca obiect, în mod exclusiv, încheierea unui contract de transport de
bunuri; în acest sens, art. 2.067, art. 2.068 și art. 2.071 C. civ. utilizează diverse
expresii care, toate, fac referire exclusiv la transportul, asigurarea, predarea sau
păstrarea mărfurilor și bunurilor.
II.3.4. Forma contractului. În ceea ce privește forma contractului, în lipsa unor

prevederi speciale, rămân aplicabile prevederile care guvernează comisionul, a cărui
varietate este contractul de expediție: în consecință, contractul se încheie în formă
scrisă, necesară pentru dovada contractului (ad probationem).
II.4. Formarea contractului. Dispozițiile art. 2.065 C. civ. par a sugera că

acest contract se poate forma și prin emiterea de către comitent a unui ordin de
expediție, echivalentul unei comenzi, urmată de executare. Această ipoteză este
confirmată de examinarea prevederilor art. 2.014 C. civ., care arată că, în absența
unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a căror
executare intră în exercitarea profesiei mandatarului.
8
O ipoteză la fel de plauzibilă este și aceea că, de regulă, contractul de

expediție, fiind practicat de profesioniști, are caracterul unui contract cadru,
particularizat sau executat prin ordine de expediție.
Oferta și comanda, fiind acte unilaterale de voință, sunt supuse, de drept
comun, revocării, cu condiția ca revocarea să fi survenit până la formarea
contractului, pentru că după această dată ea echivalează cu denunțarea unilaterală
a acestuia; art. 2.065 C. civ. extinde această posibilitate a revocării ordinului de
expediție până la momentul îndeplinirii principalei componente a mandatului
expeditorului: încheierea contractului de expediție. Acest drept acordat comitentului
este un drept de denunțare unilaterală a contractului de expediție, asemănător cu
dreptul expeditorului din contractul de transport de a exercita dreptul de contraordin,
pentru a suspenda/înceta transportul și a obține restituirea bunurilor, urmând a
dispune de ele după cum va crede de cuviință.
VI.5. Efectele contractului de expediție. Reglementarea sumară a

contractului de expediție acordă prioritate efectelor produse în persoana
expeditorului, care este cel care realizează prestațiile specifice acestui contract.
VI.5.1. Obligațiile expeditorului. Contractul de expediție fiind o varietate a

comisionului, expeditorului îi revin, în principal, obligațiile consacrate ale
comisionarului și anume (a) de a executa mandatul cu bună-credință și diligența
unui bun profesionist, (b) de a da socoteală despre executarea mandatului și (c) de
a gestiona adecvat bunurile și valorile pe care le deține pentru comitent.
În cazul expediției, aceste obligații prezintă următoarele particularități.
(a) Executarea mandatului cu bună-credință și diligența unui bun proprietar
implică respectarea cu strictețe a instrucțiunilor comitentului în ceea ce privește
alegerea traseului, mijloacelor și modalităților de transport al mărfii, putând să se
abată de la acestea numai pentru motive temeinice; asemenea motive temeinice ar
putea fi cele invocate de prevederile (art. 2.048 alin. (2) C. civ.), vizând fie urgența
deciziei și lipsa timpului necesar obținerii autorizării comitentului, fie prezumția
rezonabilă că, dacă ar cunoaște circumstanțele specifice, comitentul ar autoriza
abaterea, fie faptul că abaterea nu schimb fundamental natura și scopul sau
condițiile economice ale împuternicirii primite.
Dacă nu există instrucțiuni transmise expeditorului privind organizarea si
executarea expedierii, expeditorul va acționa în interesul comitentului (art. 2.067
alin. (1) C. civ.). Tot astfel, în caz de împiedicare a transportului, va respecta
instrucțiunile comitentului privind denunțarea contractului de transport sau alegerea
unei alte rude ori unor alte modalități de transport (art. 1.971 C. civ.).
De asemenea, expeditorul se va conforma cererii comitentului și va exercita,
în nume propriu dar pe seama comitentului, dreptul la contraordin și dreptul de
dispoziție ulterioară, aplicabile contractului de transport.
Nerespectarea acestor obligații de executare a contractului cu diligență, atrag
răspunderea expeditorului ( a se vedea infra, VI.6.)
9
(b) Obligația expeditorului de a da socoteală despre executarea mandatului

este nu numai una generală, de informare ci include și obligația specifică de a
comunica sau de a remite comitentului premiile, bonificațiile și reducerile tarifelor,
obținute de expeditor, care, în lipsă de stipulație contrară, aparțin de drept
comitentului (art. 2.067 alin. (3) C. civ.).
(c) Expeditorul are obligația de a prelua de la comitent și de a păstra și
conserva bunurile destinate transportului, până la predarea lor către transportator;
această obligație se extinde și după acest moment, dacă expeditorul și-a asumat si
obligația de a preda bunurile la locul de destinație sau dacă expeditorul și-a asumat
și poziția juridică de transportator. Neglijența expeditorului în executarea expedierii
îi atrage răspunderea pentru pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea
bunurilor (art. 2.068 alin. (1) C. civ.)
Obligațiilor tradiționale examinate mai sus li se mai adaugă două obligații
specifice, în măsura în care sunt prevăzute în contract și/sau în uzanțele comerciale
aplicabile în domeniu:
(d) Obligația de a asigura bunurile încredințate spre expediere (art. 2.067
alin. (3) C. civ.); această obligație, odată asumată, atrage răspunderea expeditorului
în caz de neîndeplinire. Obligația poate să rezulte, însă, și din uzanțele specifice
modalității de transport și mărfurilor transportate. Având în vedere caracterul
agravat al răspunderii expeditorului, este recomandabil ca acesta, în măsura în care
bunurile nu au fost asigurate de comitent, sa procedeze la asigurarea lor,
derobându-se astfel de consecințele juridice ale pierii sau deteriorării bunurilor în
cursul transportului.
(e) Obligația de a preda bunurile la destinație (art. 2.067 alin. (3) C. civ.).
Această obligație suplimentară poate fi asumată de expeditor prin stipulație expresă
în contractul de expediție. În această situație, el răspunde pentru pieirea, pierderea,
sustragerea sau deteriorarea bunurilor, în solidar cu transportatorul, până la
predarea bunurilor la destinație. Această răspundere este prezumată a produce
efecte numai între comitent și expeditor și nu poate fi opusă de destinatar
expeditorului, în lipsa de stipulație contrară.
VI.5.2. Obligațiile comitentului. Comitentul are obligația de a achita

expeditorului comisionul și de a-i rambursa cheltuielile făcute.
(a) Comitentul are obligația de a plăti expeditorului remunerația convenită.
Remunerația expeditorului este comisionul convenit de părți prin contractul de
expediție(art. 2.069 alin. (1) C. civ.). Acest comision poate fi stabilit prin raportare
la valoarea prețului transportului precum și sub forma sub forma unor tarife fixe
practicate de expeditor pentru diferite operațiuni accesorii transportului; art. 2.067
alin. (3) C. civ. prevede și posibilitatea ca acest comision să fie stabilit drept o sumă
globală (care ar putea acoperi și tarifele si cheltuielile aferente prestațiilor accesorii).
Art. 2.065. C. civ. pare a sugera că acest comision se datorează, în
integralitatea sa, doar după încheierea de către expeditor a contractului de
transport; dacă până la acest moment comitentul revocă ordinul de expediție, el nu
10
mai este ținut să plătească în întregime comisionul, ci doar o ”compensație” pentru

diligențele desfășurate de expeditor până la comunicarea revocării ordinului de
expediție.
În cazul în care părțile nu au prevăzut în contract valoarea comisionului,
aceasta va fi determinată potrivit tarifelor profesionale ori uzanțelor practicate
pentru respectiva modalitate de transport și pentru genul de mărfuri expediate sau,
dacă acestea nu există, determinarea se va realiza de instanță (pe calea unei
expertize de specialitate) utilizând drept criterii de apreciere dificultatea negocierii și
încheierii contractului de transport, a realizării operațiunilor accesorii precum și
diligențele depuse de expeditor.
(b). Comitentul trebuie să restituie comisionarului cheltuielile făcute pentru şi
în legătura cu executarea mandatului. Potrivit prevederilor art. 2.069 alin. (2) C.
civ.), comitentul este obligat să restituie expeditorului contravaloarea prestațiilor
accesorii și cheltuielile efectuate de acesta, pe baza facturilor sau altor înscrisuri care
dovedesc efectuarea acestora, dacă părțile nu au convenit anterior o sumă globală
pentru acoperirea acestora; chiar dacă revocă ordinul de expediție înainte de
încheierea contractului de transport, comitentul trebuie să plătească expeditorului
cheltuielile efectuate până la comunicarea revocării ordinului de expediție.
VI.6. Răspunderea expeditorului. Fiind un profesionist, care acționează în

temeiul unui raport juridic cu titlu oneros, expeditorul are obligația de a-și îndeplini
mandatul cu diligența unui bun proprietar.
VI.6.1. În consecință, atunci când, în executarea obligației sale de executare

a mandatului, în special în ceea ce privește preluarea și păstrarea bunurilor destinate
transportului, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari, expeditorul
acționează cu neglijență, el va răspunde de întârzierea transportului, de pieirea,
pierderea, sustragerea sau deteriorarea bunurilor, fiind obligat, față de comitent, la
plata unor daune interese compensatorii (art. 2.068 alin. (1) C. civ.).
Această prevedere, cu caracter general, trebuie particularizată prin raportare
la condițiile răspunderii și care vizează o neglijență (ca formă a culpei) manifestată
cu privire la obligații sau atribuții diferite ale expeditorului:
(a) preluarea și păstrarea bunurilor; această obligație se întinde, uneori, pe
toată durata executării contractului de expediție. Răspunderea expeditorului trebuie
legată de consecințele directe ale neglijenței expeditorului. Astfel, dacă el nu a
asigurat condiții adecvate de conservare și păstrare a bunurilor, va răspunde pentru
deteriorarea lor dar nu pentru sustragerea lor, atât timp cât a asigurat în mod
corespunzător paza lor.
(b) alegerea transportatorului sau expeditorilor intermediari; neglijență
expeditorului în alegerea acestor persoane este o culpa in eligendo, formă a
vinovăției expeditorului constând în selectarea unui transportator sau în substituirea
unui intermediar care, în mod vădit, din perspectiva experienței profesionale sau a
capacităților logistice, este incapabil sau nepotrivit pentru executarea mandatului.
11
VI.6.2. De asemenea, atunci când, fără motive temeinice, se abate de la

modul de transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea
transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de
cazul fortuit, dacă el nu dovedește că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi
conformat instrucțiunilor primite. Avem aici o răspundere specială și agravată, a
cărei intervenție presupune întrunirea cumulativă a mai multor condiții:
(a) Expeditorul să se fi abătut de la modul de transport indicat de comitent.
Potrivit art. 1.957 C. civ, se distinge între transportul succesiv și cel combinat;
transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care
utilizează același mod de transport, iar transportul combinat este cel în care același
transportator sau aceiași transportatori succesivi utilizează moduri de transport
diferite.
Rezultă, din interpretarea acestui text că prin modul de transport legiuitorul
înțelege diferite modalități de realizare a transportului, după mijlocul de transport
utilizat: transport terestru (rutier si pe cale ferată), pe apă (fluvial și maritim) sau
aerian. În consecință, când sancționează nerespectarea modului de transport indicat
de comitent, legea are în vedere strict această semnificație a sintagmei ”mod de
transport”, această formă de răspundere agravată neintervenind, de exemplu,
pentru nerespectarea instrucțiunilor comitentului privind traseul transportului.
(b) Abaterea trebuie să se facă fără motive temeinice; așa cum am arătat
mai sus, aceste motive temeinice ar putea fi cele prevăzute de (art. 2.048 alin. (2)
C. civ.) dar ar putea viza și chestiuni de oportunitate, cum ar reducerea costurilor,
reducerea duratei transportului, siguranța mărfurilor, etc.
(c) Întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea
bunurilor, să nu fi fost cauzată de forța majoră; expeditorul răspunde, în schimb,
atunci când aceste consecințe sunt produse de cazul fortuit, prin derogare de la
regula prevăzută de art. 1.351 alin. (1) C. civ., potrivit căreia răspunderea este
înlăturată când prejudiciul este provocat de un caz fortuit.
(d) Expeditorul să nu probeze că prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă el s-ar
fi conformat instrucțiunilor primite. Dacă expeditorul dovedește că prejudiciul s-ar fi
produs chiar dacă ar fi respectat opțiunea comitentului, el este exonerat de
răspundere. Expeditorul nu trebuie să facă această probă atunci când prejudiciul a
fost cauzat de o situație de forța majoră. In schimb această probă trebuie făcută
atunci când prejudiciul a fost cauzat de un caz fortuit, adică de un eveniment
imprevizibil și inevitabil, din perspectiva expeditorului (cum ar fi o catastrofă
feroviară); este o probă dificilă, care subliniază că, în aceste situații, exonerarea
expeditorului de această răspundere agravată are un caracter excepțional.
VI.7. Termenul de prescripție. Potrivit art. 2.071 C. civ., dreptul la acțiune

izvorând din contractul de expediție se prescrie în termen de un an, începând din
ziua predării bunurilor la locul de destinație sau din ziua în care ar fi trebuit să se
facă predarea lor.
12
În acest termen se prescriu atât dreptul la acțiune al expeditorului, privind

plata comisionului ori compensației datorate, a contravalorii prestațiilor accesorii sau
a cheltuielilor efectuate pentru executarea expediției,4 cât și dreptul la acțiune al
comitentului pentru prejudiciul produs de expeditor, prin neglijență sau prin
abaterea de la modul de transport indicat de comitent, când acestea au avut ca
rezultat întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea
bunurilor.
Atunci când contractul de expediție vizează încheierea unui contract de
transport a cărui executare începe sau se termină în afara Europei, dreptul la acțiune
născut din contractul de expediție se prescrie în termen de 18 luni începând din ziua
predării bunurilor la locul de destinație sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă
predarea lor.
VI.8. Încetarea contractului. Fiind o specie a comisionului, contractul de

expediție, pe lângă cauzele generale de încetare, încetează în aceleași condiții și cu
aceleași efecte ca si contractul de comision (revocarea împuternicirii, renunțarea la
împuternicire, moartea, interdicția, insolvabilitatea sau falimentul părților
contractante).
4
Acest termen special de prescripție a acțiunilor derivate din contractul de expediție este
identic cu cel prevăzut de art. 2.520 alin. (1) C. civ. pentru plata sumelor ce se cuvin
(liber) profesioniștilor, cum ar fi inginerii, arhitecții, geodezii, contabilii și alții asemenea.
13
CONTRACTUL DE AGENŢIE
1. Preliminarii. Contractul de agenţie, ca specie a contractelor de

intermediere, reprezintă o creaţie a sistemului de drept englez (common law)1
care, lipsit de rigorile sistemului de drept continental, a imaginat un instrument
juridic mai complex şi mai mobil decât modelele furnizate, pe continent, de dreptul
civil (contractul de mandat) sau de dreptul comercial (contractul de comision).
Folosit preponderent în exrcițiul comerțului, contractul de agenţie,

caracterizat în dreptul anglo-american printr-o deosebită flexibilitate conceptuală,
permite agentului să acţioneze (a) atât cu reprezentare directă (sau perfectă),
comportându-se ca un veritabil mandatar al principalului (adevăratul dominus
negotii), cât şi (b) cu reprezentare indirectă (sau imperfectă), în calitate de
comisionar al principalului, încheind şi derulând operaţiuni comerciale în nume
propriu, dar pe seama stăpânului afacerii.
Incidența crescută a agenției în comerțul internațional a condus la
armonizarea normelor care guvernează încheierea și executarea contractului de
agenție, prin adoptarea Convenției privind agenția în vânzarea internațională de
bunuri, încheiată la Geneva în 1983. Potrivit art. 1 alin. (1) al acestei Convenții,
ea iși găsește aplicare atunci când agentul este împuternicit sau pretinde că este
împuternicit, pe seama principalului (mandantul) să încheie un contract de
vanzare de bunuri cu un terț.
Convenția nu face, în această succintă definiție, nicio distincție între agentul
care acționează cu sau fără reprezentare; dar, art. 12 si 13 ale Convenției leagă
efecte diferite ale contractului încheiat cu terțul, după cumȘ
(a) terțul știa sau trebuia să știe că agentul acționează în numele
principalului (și atunci efectele contractului de vânzare se produc direct între
principal și terț) ori (b) terțul nu știa și nu trebuia să știe că agentul
acționează în numele principalului sau agentul a făcut referire specială la un
contract de comision (și atunci efectele contractului de vânzare se produc direct
între agent și terț).
Convenția conturează, astfel, agenția ca un contract în temeiul căruia
agentul se poate situa pe poziții juridice diferite – mandatar cu reprezentare sau
comisionar. Cu alte cuvinte, în contractul de agenţie reglementat de Convenție, la
fel ca şi în contractul de mandat, reprezentarea este de natura agenţiei şi nu de
esenţa acesteia: în raport de împuternicirea primită, agentul poate acţiona fie în
numele şi pe contul principalului (nomine aleno) – mandat cu reprezentare, fie în
nume propriu (nomine proprio) dar pe contul principalului – mandat fără
reprezentare.
1
De unde a fost exportat şi în dreptul american, iar în secolul XX şi în Europa; în Franta
chiar există o lege specială care guvernează efectele contractului de agenţie, Decretul din
23 decembrie 1957.
În același spirit a fost preluată agenția și în dreptul Uniunii Europene;

această concluzie se desprinde, fără tăgadă, din definiția pe care art. 1 alin. (2) al
Directivei 86/653/CCE din 18 decembrie 1986 privind coordonarea legislației
statelor membre referitoare la agenții comerciali independenți o dă agentului
comercial, care reprezintă intermediarul care desfășoară o activitate independentă
și care este în permanență autorizat să negocieze vânzarea sau cumpărarea
produselor în numele altei persoane, denumită în continuare „comitent”, sau să
negocieze și să încheie astfel de tranzacții pentru și în numele comitentului în
cauză. Deși aici reglementarea europeană distinge, cu titlu principial, între agentul
cu reprezentare și cel fără reprezentare, se menține disponibilitatea conceptuală
care oferă eficiență practică acestui contract de agenție.
În dreptul român, contractul de agenţie a fost, pentru multă vreme, un
contract nenumit, studiat exclusiv de doctrina dreptului comerţului internaţional, 2
ca un contract comercial internaţional, căruia i-au fost relevate complexa natură
juridică precum şi principalele caractere juridice şi efecte.
Prin prevederile Legii nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi, 3
contractul de agenţie a dobândit o configuraţie legală proprie şi în dreptul român;
Legea nr. 509/2002 nu a definit în mod direct contractul de agenţie dar a preluat
elementele definitorii desprinse din definiţia pe care art. 1 alin. (2) din Convenție
o dă agentului comercial permanent (legea română definind agentul ca
intermediarul independent care este împuternicit în mod statornic (a) să negocieze
afaceri pentru o altă persoană, denumită comitent sau (b) să negocieze și să
încheie afaceri în numele și pe seama comitentului.
În contextul unificării materiei dreptului privat, contractul de agenție a fost
preluat și reglementat prin prevederile art. 2.072 – 2.095 din Codul civil, care i-
au dat și o nouă definiție.
2. Noţiune şi caractere juridice.
2.1. Definiţia contractului de agent. Art. 2.072 alin. (1) C. civ. definește
agenția ca fiind contractul prin care comitentul îl împuternicește în mod statornic
pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în
numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau în mai
multe regiuni determinate. Pentru completarea configurației contractului, art.
2
Cu titlu exemplificativ, menţionăm lucrările autorilor Mircea N. Costin, Dicţionar de drept
internaţional al afacerilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.57-58 şi, din literatura mai
veche, V Anghelescu, A. Deteşan, E. Hutira, Contractele comerciale internaţionale, Ed.
Academiei, 1980, p.109-110, Ion Dogaru, C. Mocanu, T.R. Popescu, M. Rusu, Principii şi
instituţii în dreptul comerţului internaţional, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1980, p.341-
342, O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de Drept al Comerţului Internaţional, Ed.
Academiei, 1987, D. Clocotici, Gh.Gheorghiu, Unele consideraţii privind contractul
comercial de agent, în contextul relaţiilor comerciale internaţionale, în Revista de drept
comercial nr. 2/1995, p. 79.
3
Legea nr. 509/2002 a fost publicată în M. Of. nr. 581 din 6 august 2002.
2.072 alin. (1) C. civ. arată că agentul este un intermediar independent, care
acționează cu titlu profesional și că acesta nu este prepusul comitentului.
Utilizând aceste elemente, definim contractul de agenţie ca fiind acel
contract prin care un intermediar independent, acționând cu titlu profesional,
numit agent, este împuternicit în mod statornic de către o altă persoană, numită
comitent, fie să negocieze pentru acesta, fie să negocieze şi să încheie contracte
în numele şi pe seama acestuia, într-un teritoriu determinat, în schimbul unei
remuneraţii.
2.2. Caracterele juridice ale contractului de agenţie. Contractul de agenţie

este un contract sinalagmatic, oneros, cu titlu profesional, intuitu personae, cu
executare succesivă, comutativ şi consensual.
Contractul de agenţie este un contract sinalagmatic, întrucât dă naştere
unor obligaţii reciproce între părţi: agentul se obligă să negocieze contracte sau
să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama acestuia, iar comitentul
se obligă să plătească agentului o remuneraţie.
Suntem în prezenta unui contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi
urmăresc un interes patrimonial; agentul are în vedere obţinerea unei remuneraţii
de la comitent, în timp ce comitentul urmăreşte să obţină din partea agentului o
prestaţie care să-i aducă un câştig, şi anume ca acesta să negocieze și/sau să
încheie contracte în numele şi pe seama comitentului.
Contractul are caracter profesional, deoarece obiectul său constă în
negocierea şi încheierea de contracte cu titlu profesional. În plus, organizarea
sistematică, statornică a activităţii de agenţie reprezintă o modalitate a
întreprinderii, ca activitate organizată ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii și care, sub regimul
reglementării fostului cod comercial, constituia o faptă de comerţ obiectivă,
consemnată ca atare în art. 3 pt. 7 C.com. (care făcea trimitere la “întreprinderile
de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri”).
Contractul are şi caracter intuitu personae, întrucât comitentul selectează
şi împuterniceşte în mod statornic un anumit agent în considerarea abilitaţilor
profesionale ale acestuia şi a bunului renume de care acesta se bucură. De altfel,
chiar şi caracterul profesional şi de durată al activităţii agentului pledează pentru
necesitatea unei încrederi şi aprecieri reciproce între părţi, elemente specifice
contractelor intuitu personae.
Contractul de agenţie este un contract cu executare succesivă, întrucât el
nu este dat pentru un singur contract ci presupune repetate operaţiuni de
negociere şi de încheiere de contracte, efectuate de agent în numele comitentului;
acest caracter rezultă şi din faptul că agentul este împuternicit „în mod statornic”,
sintagma ce relevă şi caracterul de repetiţie al activităţii agentului.
Contractul are caracter comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor
părţilor fiind determinate și cunoscute de la data încheierii contractului. De
asemenea, are caracter consensual, fiindcă pentru încheierea sa validă este
suficient simplul acord al părţilor (solo consensus), fără altă formalitate; în

schimb, proba contractului se poate face numai prin înscris, atât în raporturile
dintre părţi cât şi faţă de terţi, indiferent de valoarea sa (art. 2.078 C. civ.).
3. Părţile contractului. Părţile acestui contract sunt agentul comercial şi

comitentul.
3.1. Agentul este un profesionist, persoană fizică sau juridică, care

acţionează, în calitate de intermediar independent, din împuternicirea
comitentului, negociind ori negociind și încheind contracte în numele
comitentului. În calitatea sa de profesionist, agentul exploatează o întreprindere
cu scop lucrativ, destinată prestării de servicii de intermediere în comerț, în
schimbul unei remunerații.
Deşi este împuternicit în mod statornic, sintagmă ce sugerează şi o
anumită dependenţă, agentul nu este prepusul comitentului, ceea ce înseamnă
că puterile sale de reprezentare nu se grefează pe un raport de muncă sau de
subordonare administrativă faţă de comitent. De altfel, precizarea art. 2.072
alin. (2) potrivit căreia agentul nu poate fi, în același timp, prepusul
comitentului, pare a fi superfluă atât timp cât agentul a fost deja definit, în
alin.(1) al aceluiași articol, drept un intermediar independent.
Următoarele persoane nu au calitatea de agenţi sau nu sunt supuşi
prevederilor care reglementează activitatea agenților: intermediarii în cadrul
pieţelor reglementate de valori mobiliare şi mărfuri, agenţii sau brokerii de
asigurări și reasigurări, agenţii care prestează servicii neremunerate, persoanele
care au atribuţii de reprezentare a unei persoane juridice în calitatea lor de organ
legal sau statutar, asociaţii sau acţionarii care îi reprezintă pe ceilalţi acţionari sau
asociaţi precum şi administratorii judiciari, lichidatorii, tutorii, curatorii, custozii
sau persoanele numite administrator-sechestru în raport cu comitentul.
3.2. Comitentul este o persoană fizică sau juridică, având, de regulă,
calitatea de profesionist/comerciant, care încredinţează agentului negocierea sau
încheierea unor afaceri. Calitatea sa de profesionist/comerciant este prezumată
din faptul că îl împuterniceşte pe agent, în mod statornic, să negocieze și/sau să
incheie contracte; cum aceasta împuternicire nu priveşte acte juridice izolate, ci
vizează o activitate persistentă de intermediere în comerț, se presupune că
principala ocupaţie a comitentului constă în exerciţiul profesional al comerţului. O
altă circumstanță care sugerează calitatea sa de profesionist rezidă în obligația de
a pune la dispoziție agentului mostre, cataloage, tarife și orice altă documentație
necesare agentului pentru exercitarea împuternicirii (art. 2.080 C. civ.), ceea ce
relevă implicarea sa în activitatea sistematică de productie, comerț sau prestare
servicii.
Denumirea de comitent, înlocuieşte în legea română, pe aceea de principal,
consacrată în contractul de agent, pe plan internaţional. Dacă este adevărat că,
sub raport semantic, denumirea de principal (deși transmite oarece informaţii cu

privire la poziţia juridică a acestuia) nu are tradiție în limbajul juridic al dreptului
privat român, în schimb, denumirea de comitent trimite, în mod nefericit, la
contractul de comision, acreditând ideea că agenţia ar fi o subspecie a contractului
de comision.
Pe de altă parte, este adevărat că, potrivit art. 1.373 alin. (2) C. civ.,
comitentul este cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii
sau însărcinări în interesul său ori al altuia; prin raportare la această definiţie de
drept comun, principalul din contractul de agenţie îndeplineşte atribuţiile unui
comitent.
4. Natura juridică a contractului de agenţie. Aşa cum am observat
deja, în dreptul anglo-american, contractul de agenţie are o natură complexă, care
îl prezintă ca un instrument juridic ce poate fi utilizat în cele mai variate domenii
ale vieţii juridice. Legea nr. 509/2002, prima reglementare destinata contractului
de agenție, a oferă anumite elemente de identificare a naturii juridice a
contractului de agenţie, arătând ca dispoziţiile legii se completează, în măsura
compatibilităţii lor, cu prevederile legale privind contractul de mandat comercial
(art. 26 din lege) şi că agentul nu este prepusul comitentului (art. 1 alin. (5) din
lege).
În schimb, reglementarea Codului civi este confuzivă, cel puțin sub aspectul
semnalelor pe care le trimite cu privire la natura juridică a contractului.
Contractul de mandat este un instrument de mijlocire, de intermediere a
afacerilor civile sau comerciale şi, privit ca un contract de gen, prezintă doua
forme: mandatul cu reprezentare și mandatul fără reprezentare (concretizat
printr-o serie de specii: contractul de comision, contractul de consignaţie,
contractul de expediție), precum și derivate ale acestora (contractul de
intermediere financiară, contractul de administrare a societăţilor comerciale şi
altele).
Toate aceste contracte sunt legate între ele şi faţă de contractul de mandat
prin instituția reprezentării, atât în sensul prezenței reprezentării (care îmbracă
forma unei reprezentări perfecte sau directe - în cazul mandatului propriu zis) cât
şi în sensul absenței reprezentării (dar evocata ca o reprezentare imperfectă sau
indirectă - în cazul comisionului, consignaţiei și al expediției).
Din aceasta perspectivă, contractul de agenţie, astfel cum este evocat de
Convenția de la Geneva din 1983 și de Directiva 86/653/CCE din 18 decembrie
1986 îmbină, cel puţin aparent, aceste două forme ale reprezentării, întrucât
agentul poate acţiona atât ca un mandatar cu reprezentare (negociind şi încheind
contracte în numele şi pe seama comitentului) cât şi ca un mandatar fără
reprezentare (sau cu reprezentare indirectă – negociind contracte pentru
comitent). De aceea, contractul de agenție reglementat de Convenția de la Geneva
din 1983 se prezintă, în viziunea dreptului continental, ca un mandat special,
acoperind deopotrivă atât mandatul cu reprezentare cât și pe cel fără

reprezentare.
Contractul de agenție reglementat de Codul civil pare a fi – la prima vedere
– o specie a mandatului, cu anumite particularități, pentru că art. 2.072 C. civ.
arată clar că agentul lucrează în numele și pe seama comitentului agentul este
împuternicit ”fie să negocieze, fie să negocieze, cât și să încheie contracte, în
numele și pe seama comitentului”). Este evident că, din perspectiva normelor de
tehnică legislativă, modul de redactare al acestui text indica faptul că sintagma ”
în numele și pe seama comitentului” se referă la ambele categorii de operațiuni
juridice cu care este însărcinat agentul – ”fie să negocieze, fie să negocieze, cât și
să încheie contracte”. Rezultă, fără îndoială, că împuternicirea agentului, astfel
conturată, constituie un mandat cu reprezentare, al cărui unic specific este acela
că agentul este un intermediar independent, împuternicit în mod statornic să
încheie contracte, într-un anumit teritoriu.
Cu toate acestea, cu o dezarmantă inocență, legiuitorul arată, în ultimul
text dedicat reglementării agenției, că acestui contract i se aplică prevederile
referitoare la contractul de comision (în măsura în care acestea sunt compatibile)
și că, dacă agentul are și puterea de reprezentare a comitentului (!), atunci
contractului de agenție i se aplică prevederile privind contractul de mandat cu
reprezentare (art. 2.095 C. civ.).
Cu alte cuvinte, mesajul este următorul:
(a) acestui mandat cu reprezentare i se aplică, în completare, dispozițiile
contractului de mandat fără reprezentare și
(b) acestui mandat cu reprezentare, dacă este cu reprezentare (!), i se
aplică și dispozițiile mandatului cu reprezentare.
Absurditatea acestor dispoziții ale art. 2.095 C. civ. zădărnicește, aparent,
orice încercare de interpretare; cum să dai sens unui nonsens atât de evident?
Dacă dispozițiile rezumate sub ipoteza (b) de mai sus pot fi trecute la categoria
”gafe legislative impardonabile”, ipoteza (a) de mai sus are un efect conduce la
ideea că agenția reglementată în Codul civil ar putea fi privită și ca un mandat
fără reprezentare, ceea ce consună cu reglementarile internaționale menționate
mai sus, dar contrazice evident definiția agenției, prezumtios enunțata de art.
2.072 C. civ.!
Ce concluzie putem deduce, în final, în ceea ce privește natura contractului
de agenție? În primul rînd, credem că este evident că de finția contractului, astfel
cum este data de art. 2.072 C. civ, reprezintă o gravă eroare a legiuitorului și că,
de lege ferenda, trebuie să se revină asupra ei, adoptăndu-se o definiție
concordantă cu prevederile Convenției de la Geneva din 1983 și ale Directivei
86/653/CCE din 18 decembrie 1986.
În al doilea rând, în considerarea dispozițiilor art. 2.095 C. civ., credem că
nu există altă modalitate logică de interpretare decât să admitem că agentul poate
acționa atât cu reprezentare cât si fără reprezentare, adică poate negocia și
încheia contracte în numele și pe seama comitentului precum și în nume propriu

dar pe seama comitentului.
În acest nou context, pentru a determina cu acurateţe întinderea
reprezentării comitentului de către agent, este necesar să reiteram conţinutul
împuternicirii date acestuia din urmă:
(a) să negocieze contracte sau
(b) să negocieze şi să încheie contracte,
în ambele situații - (a) și (b) -, în numele şi pe seama comitentului (art. 2.072)
ori
(c) să negocieze si să încheie contracte în nume propriu, dar pe seama
comitentului (art. 2.095 alin. (1) C. civ.).
Primele două ipoteze - (a) și (b) -presupun în mod cert o reprezentare
perfectă (agentul acţionând nomine alieno, în numele şi pe seama comitentului),
deci agenția se prezintă, aici, ca o specie a mandatului cu reprezentare; ultima
ipoteză (c) implică o lipsă de reprezentare sau o reprezentare imperfectă, proprie
mandatului fără reprezentare.
Concluzia că, deși a enunțat greșit definiția contractului, legiutorul a avut
în vedere și ipoteza mandatului fără reprezentare este sugerată de facultatea pe
care acesta o are de a accepta ori refuza un contract încheiat de agent (art. 2.080
alin. (3) C. civ.); o asemenea opțiune nu ar trebui să fie oferită comitentului atunci
când agentul lucrează cu reprezentare și când efectele contractelor încheiate de
acesta cu terții se produc direct între comitent și terti.
Conchidem această sumară examinare cu concluzia că, deşi agentul poate
să negocieze şi în nume propriu dar pentru comitent, figura sa juridică este, în
mod preponderent, similară celei a mandatarului, lucrând în numele şi pe seama
comitentului. De aceea, alături de alţi autori,4 credem că prin reglementarea
contractului de agenţie, legiuitorul a creat un instrument juridic ce se constituie
într-o specie a contractului de mandat, prezentând elemente de distincţie atât faţă
de mandatul cu reprezentare cât şi faţă de contractul de comision.
Remarcăm, totuși, că agenția nu este reglementată, în mod expres, ca un
contract de mandat (Capitolul IX al Titlului IX al Codului civil) ci, în mod distinct
(Capitolul X al Titlului IX al Codului civil), ca și cum între aceste contracte nu ar
exista suficiente legaturi pentru a fi regrupate sub aceeași umbrelă juridică – o
altă eroare conceptuală a legiuitorului și care se cere a fi remediată cu prilejul
următoarei revizuiri a Codului civil
5. Trăsături distinctive ale contractului de agenţie. Aceste trăsături se

referă, în principal, la caracterul statornic și profesional al activității agentului
precum și la independența sa și la teritorialitatea mandatului său.
5.1. Caracterul statornic al activităţii agentului. Potrivit prevederilor art.
2.072 alin. (1) C. civ., agentul este împuternicit în mod statornic să efectueze
4
T. Prescure, R. Crisan, Contractul de agenţie – un nou contract numit în dreptul comercial
român, Revista Dreptul nr. 5/2003.
anumite operaţiuni juridice (negociere și/sau încheiere de contracte). Această

împuternicire statornică sugerează aşezarea între cele două părţi a unor raporturi
juridice caracterizate printr-o durată îndelungată, prin repetabilitate şi prin
constanţă, sau altfel spus, prin continuitate.
Aceasta trăsătură este de esenţa contractului de agenţie, întrucât în
absenţa acesteia el dobândeşte natura juridică a contractului de mandat cu
reprezentare. Existenţa acestui caracter statornic, de continuitate și stabilitate,
reprezintă şi singura notabilă distincţie dintre contractul de agenţie şi contractul
de mandat sau contractul de comision, în temeiul căruia mandatarul sau
comisionarul poate să primească o împuternicire care să aibă un caracter
accidental, ocazional, referitoare la negocierea sau incheierea unui singur
contract.
5.2. Caracterul profesional al activităţii agentului. Agentul este un
comerciant, care trebuie să execute împuternicirea primită cu diligenţa unui bun
profesionist (art. 2.072 alin. (2) C. civ.). Cu alte cuvinte, numai un profesionist
poate deţine calitatea de agent. Exerciţiul comerţului, fiind realizat cu titlu
profesional, impune agentului o serie de obligaţii legale şi aşează, în sarcina
acestuia, o răspundere agravată pentru modul în care îşi realizează aceste
obligaţii.
Spre deosebire de agent, mandatarul nu are, în mod necesar, calitatea de
comerciant, el putând fi un intermediar ocazional, a cărei selecţie se poate
fundamenta, de exemplu, nu atât pe abilităţile sale profesionale cât pe
disponibilitatea acestuia şi utilitatea, de moment, a reprezentării mandatarului
printr-o persoană de încredere, cunoscută şi terţului contractant.
5.3. Caracterul independent al activităţii agentului. Art. 2.072 C. civ.
precizează că agentul este un intermediar independent şi că el nu este prepusul
comitentului. Potrivit prevederilor abrogate ale 392 C. com., prepus este acela
care este însărcinat cu comerţul patronului său, în locul unde acesta îl exercită sau
în alt loc. Cu alte cuvinte, prepusul este un mandatar aflat în raporturi de
subordonare faţă de mandant, care este patronul său şi de care, de regulă, îl leagă
un raport de muncă, peste care se suprapun atribuţii de reprezentare.
Nefiind prepus, deci nefiind subordonat comitentului, agentul se află, cu
acesta, într-o poziţie de egalitate juridică şi, în consecinţă, acţionează în mod
independent. Acest caracter al activităţii sale este subliniat şi de faptul că legea îl
califică drept un “intermediar independent”, sintagma care relevă că singurele
constrângeri cărora li se supune agentul în raporturile cu comitentul sunt cele
acceptate de el prin contractul de agenţie.
5.4. Caracterul teritorial al activităţii agentului. Astfel cum rezultă din
prevederile art. 2.072 alin. (1) C. civ., împuternicirea agentului se poate exercita
în una sau mai multe regiuni determinate, stabilite prin contract. Această
teritorialitate a activităţii agentului constituie o altă componentă specifică a
contractului de agent, aflata în strânsă legătură şi cu restricţiile concurenţiale
stabilite de lege în sarcina agentului.
Astfel, dacă, în principiu, agentul poate reprezenta în teritoriu şi alţi

comitenţi, el nu va putea negocia şi încheia, în contul său ori pentru alţi comitenţi
concurenţi, operaţiuni de comerţ concurente, privind bunuri sau servicii similare
celor ce fac obiectul contractului de agenţie, fără acordul expres al comitentului.
5.5. Obligaţiile agentului sunt obligaţii de rezultat. În mod tradiţional,
obligaţiile mandatarului şi ale comisionarului au fost calificate ca obligaţii de
mijloace sau de diligenţă, aceştia nefiind răspunzători pentru îndeplinirea
obligaţiilor luate de către persoanele cu care au contractat, afară de convenţiune
contrară (star del credere).
În aprecierea caracterului obligațiilor asumate de agent trebuie să avem în
vedere conținutul acestor obligații – acela de a negocia și/sau de a încheia
ccontracte. Acestea sunt obligații de rezultat, pentru că neîndeplinirea lor
echivalează cu neexecutarea contractului.
În ceea ce privește producerea efectelor contractelor negociate sau
încheiate de agent, respectiv executarea lor de către comitent și/sau terț, aici
legiuitorul oscilează între a impune agentului obligaţii de rezultat sau obligaţii de
diligenţă. Astfel, potrivit prevederilor art. 2.085 alin. (1) C. civ., dreptul la
comision se naşte la data când comitentul îşi execută ori ar fi trebuit să-şi execute
obligaţiile faţă de terţ sau la data când terţul îşi execută obligaţiile contractuale.
Această formulare acreditează ideea că remuneraţia datorată agentului se cuvine
numai în ipoteza executării contractului negociat şi încheiat de el; cu alte cuvinte,
obligaţia de a negocia şi încheia un contract ar fi o obligaţie de rezultat, el fiind
ţinut nu numai pentru încheierea actelor juridice cu terţul ci şi pentru executarea
lor.
Pe de altă parte, art. 2.086 C. civ. îndepărtează, parțial, o asemenea
concluzie, stabilind că agentul este îndreptățit la comision și pentru contractele la
a căror executare părțile au renunțat, dacă agentul și-a îndeplinit obligațiile. În
ceea ce privește contractele negociate sau încheiate de agent și executate parțial
de terț, comisionul se datorează proporțional cu cu gradul de executare a
contractului.
Rezultă, în final, că, în anumite situații, agentul este îndreptăţit la comision,
chiar dacă actul negociat sau încheiat de el nu este executat de comitent si/sau
de terţul contractant, situaţie care clarifică şi natura obligaţiilor sale de negociere
şi încheiere de afaceri ca fiind, în privinâa executării contractelor încheiate,
obligaţii de diligenţă, de mijloace.
6. Condiţii de validitate ale contractului de agenţie. Acestea sunt

condiții de formă și condiții de fond.
6.1. Condiţii de formă. Contractul, în întregul lui, trebuie încheiat în formă

scrisă, condiţie prevăzută ad probationem, dacă legea nu prevede altfel. Art. 2.078
C. civ. arată că atât contractul cât şi modificările şi adăugirile ulterioare pot fi
probate numai prin înscris, indiferent de valoarea contractului, atât în raporturile

dintre părţi cât şi faţă de terţi.
Prin derogare de la această regulă, clauza de neconcurenţă, reglementată
de art. 2.075 alin. (2) C. civ., trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii
absolute (ad validitatem).
În fine, în cazul denunţării unilaterale a contractului, reglementată de art.
2.090 C. civ., încetarea contractului se prezumă de la data primirii notificării scrise
a intenţiei de denunţare a contractului.
6.2. Condiţii de fond. Ne vom restrânge la examinarea acelor aspecte care

primesc o semnificaţie specială în cadrul contractului de agenţie.
Consimţământul părţilor se exprima în scris, cerinţa prevăzută ad
probationem. Acordul părţilor de a include în contract o clauză de neconcurenţă,
prin care agentul acceptă sa-si restrângă, în anumite condiţii, activitatea
profesională, trebuie şi el să fie consemnat în scris; această din urmă cerinţa este
prevăzută ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii.
Capacitatea juridică cerută părţilor este aceea de a încheia acte de comerţ
(afaceri) în mod valabil. Comitentul trebuie să aibă el însuşi capacitatea de a
încheia actele de comerţ pe care agentul le va încheia în numele şi pe seama sa şi
întrucât aceste afaceri sunt tratate, în numele său, în mod statornic, cu titlu
profesional, va dobândi calitatea de comerciant. Agentul trebuie să fie un
profesionist, beneficiind de deplina capacitate de exerciţiu. Dacă este persoană
fizică, acţionând independent sau în cadrul unei asociaţii familiale, agentul va
trebui să fie autorizat în condiţiile legii speciale (OUG nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale).
În privinţa obiectului contractului, acesta constă în conduita concreta la care
sunt ţinute părţile, respectiv în prestaţiile la care părţile se obligă reciproc; în speţă,
în conformitate cu 2.072 C. civ.) din lege, obiectul contractului de agenţie constă în
obligaţia asumată de agent (a) de a negocia afaceri sau (b) de a negocia şi de a
încheia afaceri, în numele şi pe seama comitetului, în schimbul unei remuneraţii.
7. Efectele contractului de agenţie. Obligaţiile părţilor sunt

reglementate, în principal, în art. 2.079 și 2.080 C. civ., prin prevederi de natură
imperativă. Caracterul esenţial al acestor obligaţii este subliniat de art.2.094 C.
civ., care interzice părţilor să deroge, prin convenţie contrară, în detrimentul
agentului, de la dispoziţiile art. 2.079 și 2.080 C. civ.
Vom examina, în primul rând, acele obligaţii ale părţilor care sunt identice
sau perfect reciproce şi pe care le-am numit obligaţii comune, în sensul că revin
ambelor părţi. După aceea, având în vedere ca prestaţia caracteristică acestui
contract este cea executată de agent, vom acorda prioritate acestora şi vom
prezenta, mai întâi, obligaţiile agentului şi apoi pe cele ale comitentului.
7.1. Obligaţii comune ale părţilor.

(a) Ambele părţi au obligaţia de a executa contractul cu bună credinţă şi cu
loialitate. Aceasta obligaţie, prevăzută cu titlu general, în art. 2.079 și 2.080 C.
civ, se desprinde din comandamentele şi exigentele cu valoare de principiu ale
dreptului comercial, potrivit cărora comercianţii trebuie să-şi desfăşoare
activitatea cu bună credinţă şi cu respectarea uzanţelor comerciale cinstite. Ca o
consecinţă inevitabilă a calităţii de profesionişti ai comerţului, pe care o au părţile
acestui contract, contractul de agenţie trebuie executat cu bună credinţă şi cu
diligenţa unui profesionist. Aceasta dispoziţie legală se justifică şi prin prisma
modului statornic în care conlucrează părţile, stabilitatea contractului depinzând,
în mod direct, de buna credinţă a părţilor şi de modul profesional în care acestea
îşi execută obligaţiile.
Ca o componentă a acestei obligaţii, agentul trebuie să depună diligenta
necesara pentru negocierea sau încheierea afacerilor cu care este împuternicit, în
condiţii cât mai avantajoase pentru comitent. La rândul său, acţionând cu bună
credinţă, comitentul trebuie să-i comunice agentului, în timp util, că volumul
operaţiunilor ar putea fi sensibil inferior celui previzionat de agent, pentru a evita
ca acesta din urmă să sufere o pierdere.
(b) Părţile au obligaţia reciprocă de a-şi comunica informaţiile necesare
executării contractului. Comitentul are obligaţia de a comunica agentului nu numai
informaţiile necesare executării contractului ci şi mostre, cataloage, tarife şi alte
documente sau informaţii necesare executării împuternicirii sale. De asemenea,
atunci când volumul operaţiilor va fi sensibil inferior celui anticipat, în mod normal,
de agent, comitentul trebuie să-l înştiinţeze pe agent în termen util.
Tot astfel, comitentul are obligaţia să-l informeze pe agent despre
acceptarea, refuzul ori neexecutarea unei operaţiuni comerciale negociate sau
încheiate de agent. În fine, comitentul are obligaţia de a comunica agentului, la
cererea acestuia, orice informaţie necesară verificării valorii comisionului datorat
acestuia.
La rândul lui, agentul trebuie să procure şi să comunice comitentului
informaţiile relevante privind teritoriul contractual şi cerinţele pieţei şi sa-l
înştiinţeze de îndată despre eventualele reclamaţii privitoare la viciile bunurilor ori
serviciilor sau despre măsurile de asigurare solicitate în interesul comitentului.
7.2. Obligaţiile agentului.

(a) Agentul trebuie să respecte în mod corespunzător instrucţiunile
rezonabile primite din partea comitentului, ţinând cont şi de natura lor imperativă
sau facultativă. Acţionând în temeiul împuternicirii primite de la comitent, agentul
trebuie, desigur, să se conformeze instrucţiunilor acestuia. Dacă instrucţiunile
comitentului nu privesc decât anumite aspecte ale afacerilor pentru a căror
negociere sau încheiere este împuternicit agentul, acesta este liber să aleagă
modul de acţiune pentru celelalte chestiuni ridicate de executarea operaţiuni,
pentru care nu a primit instrucţiuni. Agentul nu poate însă, în lipsa unei

împuterniciri speciale, să primească plăţi, să acorde reduceri sau amânări de plată.
(b) să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul,
încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai
avantajoase pentru comitent;
(b) Agentul trebuie să-şi desfăşoare activitatea numai în teritoriul
contractual. Împuternicirea agentului se poate executa în una sau mai multe
regiuni geografice, determinate prin contract şi consacrate prin sintagma “teritoriu
contractual”. Teritoriul contractual determină deci, sub raport geografic, limitele
împuternicirii acordate agentului. Această soluţie, tradiţională, se justifică prin
interesul comitentului care, atunci când utilizează mai mulţi agenţi, urmăreşte să
evite ca între aceştia să se producă o concurenţă teritorială, fenomen care ar putea
afecta negativ afacerile comitentului.
(c) Agentul trebuie să se conformeze clauzei contractuale de neconcurenţă.
Prin clauza de neconcurenţă se înţelege acea prevedere contractuală prin care
părţile convin să restrângă activitatea profesională a agentului, pe perioada
executării şi/sau după încetarea contractului de agenţie (art. 2.075 C. civ.).
Aceasta restrângere este aplicabilă numai în teritoriul contractual şi constă în
interdicţia de a lucra pentru comitenţi concurenţi sau de a desfăşura, pe cont
propriu operaţiuni comerciale concurente privind bunuri şi servicii similare celor
ce fac obiectul contractului de agenţie.
Restrângerea ce operează ca efect al clauzei de neconcurenţă nu se poate
întinde pe o perioadă mai mare de doi ani după încetarea contractului; orice
extindere a clauzei de neconcurenţă, peste teritoriul contractual, în afara
obiectului contractual sau peste termenul maxim este anulabilă la cererea
agentului.
Comitentul nu va putea invoca clauza de neconcurenţă dacă contractul a
încetat din culpa sa.
(d) Agentul trebuie să asigure o evidenţă separată a operaţiunilor şi o
depozitare distinctă a bunurilor aparţinând fiecărui comitent. Având în vedere
caracterul profesional al activităţii agentului, acesta poate reprezenta, simultan,
interesele mai multor comitenţi, cu condiţia respectării clauzei de neconcurenţă.
De aceea, el trebuie să asigure ţinerea unor partide separate, în registrele sale,
pentru fiecare comitent şi să depoziteze distinct bunurile acestora, astfel încât să
poată fi identificate cele aparţinând fiecărui comitent.
(e) Agentul trebuie să îndeplinească orice altă obligaţie care îi revine potrivit
contractului sau dispoziţiilor legale. Pot fi enumerate aici acele obligaţii care revin
agentului ca efect al aplicării prevederilor legale ce reglementează mandatul, acolo
unde acestea sunt compatibile cu contractul de agent, cum ar fi:
- obligaţia de a-l înştiinţa pe comitent despre executarea împuternicirii
primite;
- obligaţia de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite comitentului, atunci
când nu le remite acestuia la termen.
7.3. Obligaţiile comitentului.

(a) Comitentul trebuie să plătească agentului remuneraţia convenită.
Remuneraţia agentului constă fie într-o sumă fixă, fie într-un comision raportat la
volumul sau valoarea operaţiunilor, fie într-o combinaţie a acestor două metode
de determinare. Dacă părţile au omis să stabilească mărimea acesteia, agentul va
fi îndreptăţit să primească o remuneraţie în conformitate cu uzanţele comerciale
ale zonei şi sectorului de piaţă pe care operează sau, în lipsă, o remuneraţie
corespunzătoare caracteristicilor operaţiunilor efectuate.
Dacă remuneraţia îmbracă forma comisionului, calculat procentual la
volumul sau valoarea afacerii, acesta nu se datorează numai în contul operaţiunilor
efectuate de agent, ci şi atunci când aceste operaţiuni s-au încheiat de comitent,
în mod direct, cu terţi care au fost anterior clienţi prezentaţi de agent sau care
provin din teritoriul contractual, dacă agentul avea exclusivitate de reprezentare.
Comisionul se datorează chiar şi după încetarea contractului, dacă afacerea
s-a încheiat într-un termen rezonabil de la data încetării contractului, ca urmare a
activităţii agentului său dacă agentul sau comitentul au primit comanda terţului
înainte de încetarea contractului. Plata comisionului se face trimestrial, cel mai
târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului în care a luat naştere dreptul
la comision.
(b) să pună la dispoziţie agentului, în timp util şi într-o cantitate
corespunzătoare, mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare
agentului pentru executarea împuternicirii sale;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când
anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care
agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
d) Comitentul trebuie să îndeplinească orice altă obligaţie care ii revine
potrivit contractului sau dispoziţiilor legale. Prin aplicarea prevederilor care
guvernează mandatul comercial şi în lipsa unor stipulaţii contrare revin
comitentului şi următoarele obligaţii:
- comitentul trebuie să pună la dispoziţia agentului, împuternicit să
negocieze şi să trateze afaceri în numele şi pe seama comitentului, mijloacele
necesare pentru executarea împuternicirii;
- comitentul are obligaţia să restituie agentului cheltuielile făcute pentru
executarea împuternicirii.
8. Încetarea contractului de agenţie.

8.1. Cazuri de încetare a contractului de agenţie. Legea identifică două
mijloace juridice de încetare a contractului: expirarea acestuia și denunţarea
unilaterală (art. 2.088 şi art. 2.089 C. civ.)
(a) Expirarea contractului se produce atunci când acesta este încheiat pe
durată determinata; dacă el continuă să fie executat şi după expirare, contractul
se consideră transformat automat într-un contract pe durată nedeterminată.
(c) Denunţarea unilaterală a contractului are caracter extrajudiciar şi poate

surveni în trei ipostaze:
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată5
poate fi declarată numai cu acordarea unui preaviz, care va fi de cel puțin o lună
în primul an de validitate a contractului de agenție;
- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată determinată poate
fi declarată numai dacă este expres permisă prin contract, regula preavizului fiind
aplicabilă şi acestei denunţări;
- independent de situaţiile prezentate mai sus, denunţarea unilaterală a
contractului poate surveni oricând, cu repararea prejudiciilor astfel pricinuite
celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât cele de forţă
majoră sau caz fortuit, fac imposibilă continuarea executării contractului.
Încetarea contractului, în acest caz, se prezumă de la data primirii notificării
scrise a intenţiei de denunţare a contractului şi a motivului denunţării; aceasta
prezumţie legală susţine şi ea caracterul extrajudiciar al denunţării.
8.2. Efectele încetării contractului. La încetarea contractului, agentul este

îndreptăţit să primească o indemnizaţie rezonabilă, care să remunereze contribuţia
sa la sporirea volumului operaţiunilor comitentului, să acopere comisioanele ce le-ar
fi primit dacă ar fi continuat contractul sau să compenseze eventuala restrângere a
activităţii sale, ca efect a aplicării clauzei de neconcurenţă. Această indemnizaţie nu
poate depăşi nivelul mediu al unei remuneraţii anuale.
Indemnizaţia nu e datorată în cazul încetării contractului (a) prin reziliere din
culpa agentului, (b) prin denunţare unilaterală de către agent (cu excepţia denunţării
pentru motive temeinice – vârsta şi starea sănătăţii agentului, respectiv cauze
imputabile comitentului) şi (c) prin novaţie subiectivă, prin înlocuirea agentului cu
un terţ.
5
În cauză fiind un contract intuitu personae, credem că utilizarea noţiunilor de “revocare
a agentului de către comitent” şi “renunţare a agentului la împuternicirea încredinţată” ar
fi fost mai adecvate în cazul contractului de agent pe durată nedeterminată, fiind
consonante şi cu prevederile art. 1.552 C. civ.

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EXAMEN TIP GRILA – DREPT COMERCIAL II DATA: _________________

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Insolvenţa prezumată este acea situatie în care:

2. Procedura generală a insolventei:

3. In baza contractului de franciză:

6. Răspunderea persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului:

7. Trăsăturile specifice ale cambiei sunt:

8. În cadrul contractului de agenție:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

2. Deschiderea procedurii insolvenței produce următorul efect:

4. Prin contractul de cont curent:

5. In temeiul contractului de intermediere propriu-zisă:

6. De la data deschiderii procedurii insolventei:

7.Printre mențiunile obligatorii ale biletului la ordin se numără:

8. In cadrul contractului de consignație:

9. Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul, atunci:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Administratorul judiciar poate cere, ca regulă, anularea actelor debitorului încheiate:

2. Procedura falimentului începe dacă:

3. Prin contractul de leasing, printre altele:

4. Are funcție de intermediere în materie comercială:

5. Bunurile incredintate in consignatie:

7. Contractul de asociere în participație:

8. Comisionarul are următoarele obligații:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Răspunderea persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului:

2. Trăsăturile specifice ale cambiei sunt:

3. În cadrul contractului de agenție:

5. Insolvenţa prezumată este acea situatie în care:

6. Procedura generală a insolventei:

7. In baza contractului de franciză:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. In temeiul contractului de intermediere propriu-zisă:

2. De la data deschiderii procedurii insolventei:

3.Printre mențiunile obligatorii ale biletului la ordin se numără:

4. In cadrul contractului de consignație:

5. Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul, atunci:

7. Deschiderea procedurii insolvenței produce următorul efect:

9. Prin contractul de cont curent:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Bunurile incredintate in consignatie:

3. Contractul de asociere în participație:

4. Comisionarul are următoarele obligații:

6. Administratorul judiciar poate cere, ca regulă, anularea actelor debitorului încheiate:

7. Procedura falimentului începe dacă:

8. Prin contractul de leasing, printre altele:

9. Are funcție de intermediere în materie comercială:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Insolvenţa prezumată este acea situatie în care:

2. Procedura generală a insolventei:

3. In baza contractului de franciză:

5. Bunurile incredintate in consignatie:

7. Contractul de asociere în participație:

8. Comisionarul are următoarele obligații:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

2. Deschiderea procedurii insolvenței produce următorul efect:

4. Prin contractul de cont curent:

6. Răspunderea persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului:

7. Trăsăturile specifice ale cambiei sunt:

8. În cadrul contractului de agenție:

NUMELE SI PRENUMELE __________________________________________

1. Administratorul judiciar poate cere, ca regulă, anularea actelor debitorului încheiate:

2. Procedura falimentului începe dacă: